Onyx nr 4 by Ioan Mititelu

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Director: Constantin HUŞANU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Gabriela APRODU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia) Redactori:

Atila RACZ (Irlanda) Gina GOIA (Irlanda)

Adrian BOTEZ

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Alexandra Olga DIACONU Alexandru Ştef. CIOBANU Ana DOBRE Anca OPRESCU Andrei ZANCA Aurel SIBICEANU Boris MEHR Camelia CONSTANTIN Carmen JOSAN Caterina SCARLET Constantin RUSU Constantin SIMIRAD Cornelius Ioan DRĂGAN Costel NICOLAU Daniel CORBU Dorina Brânduşa LANDEN Dumitru HURUBĂ

Elena VIZIR Eugen DEUTSCH Eugen EVU Francisc PAL (Canada) Gabriel DRAGNEA Gelu GĂLETARU) George PETROVAI Gheorghe CREŢU Gheorghe NEAGU Ghiţă GEORGIAN Horia CRIOS Ioan BABAN Ioan LILA (Franţa) Ioan MITITELU Ion GHE. PRICOP Ion N. OPREA Irina Lucia MIHALCA Ladislau DARADICI Luca CIPOLLA (Italia)

Lucian GRUIA Lucian Şt. MUREŞANU Mariana DOBRICĂ Mariana PÂNDARU Mariana R. STRATULAT Mariana Zavati GARDNER Nicu DOFTOREANU Patricia LIDIA Petru SOLONARU Radu VANCU Stejărel IONESCU SZŐCS GÉZA Theodor CODREANU THIELE CSEKEI ENIKŐ Valentin TUFAN Valery OIŞTEANU Vavila POPOVICI (USA) Victoria MILESCU Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE VASILE MUREŞAN MURIVALE Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la Editura PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) parte a trustului Actualitatea.irl Anul II Nr 4, aprilie 2013

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

CUpRINS

Editorial 3 Lucian GRUIA 4 Gabriel DRAGNEA 7 Theodor CODREANU 10 Mariana Zavati GARDNER (UK) 12 Ladislau DARADICI 14 Mariana pÂNDARU 17 Gheorghe NEAGU 18 Carmen JOSAN 19 Daniel CORBU 20 Eugen EVU 21 Ioan BABAN 22 Valery OIŞTEANU 26 Alexandru Ştef. CIOBANU 27 Adrian BOTEZ 28 Camelia CONSTANTIN 29 Horia CRIOS 30 Luca CIpOLLA (Italia) 33 Violeta DEMINESCU 36 Gelu GĂLETARU) 39 Ana DOBRE 42 Gheorghe CREŢU 44 Vavila pOpOVICI (USA) 46 Andrei ZANCA 49 Ion GHE. pRICOp 50 Radu VANCU 51 THIELE CSEKEI ENIKŐ 52 Mariana Rogoz STRATULAT 53 SZŐCS GÉZA 54

petru SOLONARU 55 Aurel SIBICEANU 56 Constantin RUSU 57 patricia LIDIA 58 Boris MEHR 59 Caterina SCARLET 62 Lucian Şt. MUREŞANU Ioan MITITELU 67 Dumitru HURUBĂ 70 Ghiţă GEORGIAN 72 Elena VIZIR 73 Valentin TUFAN 74 Anca OpRESCU75 Victoria MILESCU 76 Costel NICOLAU 77 Irina Lucia MIHALCA 78 Francisc pAL (Canada) Eugen DEUTSCH 80 Ion N. OpREA 81 George pETROVAI 85 Constantin SIMIRAD 89 Stejărel IONESCU 93 Ioan LILA (Franţa) 94 Dorina Brânduşa LANDEN Mariana DOBRICĂ 96 Nicu DOFTOREANU 98 Alexandra Olga DIACONU Cornelius Ioan DRĂGAN

95 99 100

Coperta şi revista cu ilustraţii după lucrări de VASILE MUREŞAN MURIVALE

Pag. 2

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Editorial Celălalt

nelul, ca simbol al iubirii , al cumulului de trăiri extreme, al legământului întru iubire, este şi un semn constrictiv, care dă de veste, te anunţă, te îndeamnă la moralitate, la normele etice impuse, sau cel puţin să ne amintim de existenţa celuilalt! Aşadar. iubirea este şi constrinctivă, chiar dacă redefineşte fiinţa, îi pune aripi, dar o şi supune purificării, o unicizează, într-o clipă. Este firesc să-l citez pe filosoful, Emanuel Levinas, (care a studiat in Strasbourg, Freiburg şi Paris unde face cunoştinţă cu marii filosofi: Bergson, Husserl şi Heidegger) care este preocupat de "celălalt", şi nu de persoana sa, sau de cosmos, ci de faţetele "celuilalt" care conţin în ele semnele înfinităţii Depăşirea totalitarismului cere o acceptare a transcendenţei, a infinitului, este o religie care materializează legătura care se încheagă între individ şi celălalt, fără să creeze totalitate, uniformitate. Hegel şi Sartre intuiesc problematica relaţiilor interumane. Acesta din urmă în lucrarea " Fiinţă şi neant" lansează definiţia: " celălalt este cel care nu sunt eu", plasând neantul , negaţia neantului la definirea eului său. Levinas, argumentează că filosofia apuseană este subjugată de schema totalitară, în care nimic nu este distant, exterior, diferit acceptat, iar când persoane diferite sunt supuse forţat acestui mod de viaţă şi gândire, ele aleg calea distructivă, a războiului.

“Celălalt este în totalitate un altul şi nu un alter-ego. Kierkegaard şi alţi poeţi ai secolului 19 descoperă nu unicitatea ci absoluta deosebire a celuilalt. Finalul acestor gânduri este că limbajul pe care îl folosim cu atâta uşurinţă şi chiar superficialitate este o modalitate de a adresa pe celălalt fie faţă în faţă fie prin mijloace tehnologice. Limbajul precede drumul către celălalt, uneori traversăm o tăcere impregnată de înţelesuri. Mulţi autori preferă imobilizarea acestei traversări şi astfel distrug mecanismul ei transcendental. În pictură zâmbetul Giocondei este oprit şi nu va continua nicăieri, o sculptură este îngheţată la o anume atitudine a subiectului în mişcarea sa de la sine în afară, spre celălalt. În vederea lui Levinas mişcarea sinelui, descătuşat de el însuşi îşi atinge scopul: este dialogul care conduce la o întâlnire fără intruzie sau subOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

jugare. “ Aşadar noi nu încercăm decât o cuprindere darnică a celor care poartă acest inel al iubirii, dar care încearcă şi gustul unui spaţiu spiritual neîngrădit, nealterat, în care singularitatea întregeşte, încearcă întregirea, uitând de generaţii, de clasificări şi impunând pe cât ne stă în putinţă vocile perene, pe cei care întruchipează, întrupează, înfiinţează un “celălălt”. In perspectivă urmărim întregirea tematicii, a modalităţilor de impact cu cititorii, intenţionăm să cooptăm articole, eseuri care abordează, religia şi filosofia, artele, poezia, muzica, livrând o înţelegere profundă a esteticii lumii moderne în care trăim şi acţionăm. Dacă Eminescu este zidit doar într-o limbă, înseamnă că l-am ucis, dacă nu ştim să-l împărtăşim, înseamnă că l-am ucis, dacă nu-i redăm umiversalitatea, înseamnă că l-am ucis! Da, încercăm să aducem printre cuvinte, pictorul, care întregeşte, ne aduce mai aproape de nuanţele cuvântului, de bogăţia formelor prin care devine rostire si rost, culoare, acel frumos care dă viaţă, ne vieţuieşte, acel leac visat, care nu vindecă speranţele. Si să nu uităm că “celălalt” este din povestea, tinereţii fără de bătrâneţe, si de ce nu, a vieţii fără de moarte!

Atila Racz Pag. 3

Lucian GRUIA

Secvenţe aniversare

“Templul meu era înconjurat de gunoaiele depozitate în aşa hal încît nu mă mai puteam apropia de intrare. Am închiriat un buldozer, de la şantierul de construcţie al noii gări, aflat în apropiere şi am făcut pârtie. Scârbit de toate cele pământene, am pătruns în templu cu inima strânsă. Am stat mult timp cu ochii închişi, neavând curajul să privesc în fântână. Cum timpul mă presa am fost nevoit să-mi deschid ochii. Aşteptam cu sufletul la gură, reconstituirea clasei noastre zdrenţuite, în oglinda apei, acum mâloase. “

Pag. 4

n timpul adolescenţei mele, îmi uram oraşul natal. Pe atunci, eram trist şi singur. Duminicile mi se păreau infernale; nu ştiam cum să-mi petrec timpul liber. Mă plimbam singur pe “corso” fără să am curajul dea intra în vorbă cu vreo fată şi nu aveam nici o prietenă. Eram elev al Liceului “Andrei Mureşanu”, învăţam foarte bine şi atât. În clasa a XI-a, ajungând la faza naţională a olimpiadei de matematică, dirigintele nostru m-a aşezat în prima bancă, alături de o fată – eram singurul băiat care beneficiam de acest privilegiu –, ca să asimilez mai bine geometria lui Euclid. Eu şi colega mea de bancă ne simpatizam reciproc, dar din cauza timidităţii mele povestea s-a păstrat într-o sferă platonică, albă. Am absolvit aşadar liceul în anul 1969, ocazie cu care, în parcul şcolii, printre castanii seculari, am făcut o fotografie aniversară la care au participat toţi colegii de clasă şi toţi profesorii noştri. Poza semăna cu o cascadă vie, în spatele elevilor scunzi, îngenunchiaţi, urma rândul profesorilor în picioare, apoi valul elevilor înalţi şi în sfârşit, căţăraţi pe o bancă amplasată în fundal, stăteau cei care nu-şi găsiseră locurile potrivite până atunci. Şi toţi eram tineri, frumoşi şi veseli. Fotografia, în alb-negru o mai păstrez şi astăzi. După despărţirea inevitabilă, ne-am risipit care pe unde unde am apucat, cei mai mulţi pe la facultăţi, abia doi – trei rămânând acasă. Pe vremea şcolarizării îmi ignoram cu obstinaţie colegii. Dar pe măsura trecerii timpului, am început să-mi amintesc cu tot mai multă plăcere faptele petrecute împreună şi să-mi iubesc oraşul natal. Absolvind facultatea au început cu adevărat greutăţile vieţii. Trebuia să mă descurc pe cont propriu şi nu prea reuşeam. Ca ardelean, cât de cât cinstit, strămutat în capitală am adunat repede suficiente insatisfacţii, nenumărate neîmpliniri şi o puzderie de vise, pe care, după ce le evaluam şi catalogam, le aşezam în saci de plastic, ele, după trăire, transformându-se brusc într-o pulbere albă. Şi astfel, pe nesimţite, au trecut zece ani de la absolvirea liceului nostru. Pornind la această primă aniversare, am transportat, cu un camion închiriat, toţi sacii cu praful amintirilor adunate dea lungul anilor. Ajungând în oraşul de pe Someş, am depozitat materialul la groapa de gunoi a oraşului. Aici mi-a venit idea năstruşnică de a amesteca pulberea trăirilor calcinate cu ciment şi apă, turnând amalgamul obţinut în nişte cofraje confecţionate din lemnul de gard, aproape putred, risipit din belşug la faţa locului. Pe când plăcile se întăreau, nucleele necazurilor se ordonau în structuri continue, formând armăturile de rezistenţă ale prefabricatelor viselor mele. Cu aceste elemente improvizate am început să construiesc la întâmplare, mai mult în joacă, la modul inconştient, suprarealist, oniric. Şi cum lucram cu ochii închişi, m-am trezit realizând o construcţie circulară. “Ia te uită” – mi-am zis: “dacă eşti orb nu poţi avansa nicăeri “-, dar mi-am continuat munca, de data aceasta conştient. Cum zidurile se ridicasaeră la peste şapte metri înălţime şi îmi rămăseseră puţine plăci, am închiriat o macara şi am început să montez plafonul. În sfârşit, în ziua aniverOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

sară, am încheiat construcţia, dar îmi mai lipsea un singur planşeu pentru închiderea tavanului. Am coborât din cabina utilajului ca să-mi contemplu creaţia. Semăna cu o fortăreaţă fără uşi şi ferestre, sau mai degrabă cu un templu esoteric. “Dar cum să intru?” m-am întrebat. Şi atunci am săpat un tunel, cu ajutorul unui excavator care taluza groapa cu gunoi a oraşului şi am pătruns în incinta abia închegată. Am fost fascinat de răcoarea interiorului şi de lumina plăcută, difuză, venită prin fanta plafonului, deschidere pe care am considerat-o în acea clipă, o binecuvântare. Meditând asupra aniversării la care urma să particip, brusc incinta s-a iluminat. “Dar ce se întâmplase” m-am întrebat privind în jur mirat. Soarele ajunsese la zenit, exact deasupra orificiului practicat în tavan, metamorfozând feeric încăperea. Spre surprinderea mea am descoperit în centrul construcţiei mele, o fântână stăveche, cu ghizdul alcătuit din pietre acoperite de muşchi vechi. După culoarea albăstrui-verzuie-întunecată a apei, mi-am dat seama că este foarte adâncă. Aplecându-mă deasupra fântânii, cu mâinile proptite în muşchiul reavăn şi rece, parcă priveam în interiorul sufletului meu. La început am distins nişte umbre care urcau încet la suprafaţă. Şi pe măsură ce urcau, începea să li se limpezească înfăţişarea. “Doamne! Erau chiar chipurile colegilor mei!” Şi toţi îşi ocupau locurile în fotografia clasei noastre, făcută la absolvirea liceului! Şi toţi erau sănătoşi, veseli şi frumoşi. Într-un târziu, au apărut şi profesorii noştri. Din fotografie nu lipsea nimeni! Soarele depăşind limita orificiului tavanului, imaginea din mintea mea, sau din adâncurile fântânii, a dispărut la fel de încet cum apăruse, coborând în adâncurile acvatice. Am părăsit incinta sacră fericit, toţi colegii mei şi profesorii noştri erau încă tineri! Am plecat la Liceul “Andrei Mureşanu”, extrem de emoţionat. S-a strigat catalogul, toţi erau prezenţi, fiecare şi-a povestit faptele importante ale vieţii petrecute după absolvirea şcolii, cu ce se ocupă în prezent, dacă s-a căsătorit, dacă are copii etc. La petrecera organizată la Restaurantul Dacia am dansat cu toţii până dimineaţa şi am mai fi rămas... Desigur ne-am despărţit într-un final apoteotic, acaparaţi fiecare de grijile zilnice şi am uitat de adolescenţa noastră, care fusese mai fericită decât ne-o imaginam atunci. Eu m-am întors la Bucureşti, absorbit de problemele serviciului, uitând cu totul de rana din acoperişul templului meu. Apoi m-am însurat, cu Maria, care este cu nouă ani mai tânără decât mine, dar nu am avut copii şi datorită insistenţelor binecuvântate ale soţiei mele am înfiat unul extrem de neastâmpărat, dedicându-mi timpul educării sale. Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Şi iată că s-au împlinit douăzeci de ani de la absolvirea liceului. Înaintea serbării aniversare, am dat o raită pe la templul gândurilor mele, clădit cu zece ani înainte. În jurul construcţiei improvizate, rămasă intactă, se depozitase mult gunoi şi a trebuit să-l dau la o parte cu lopata scoasă din portbagajul maşinii mele. După ce am pătruns în templu, a apărut iarăşi fotografia clasei noastre, de data aceasta lipsind doi – trei colegi şi o treime dintre profesori! Printre ei şi dirigintele nostru. I-am remarcat imediat lipsa, căci în locul său îi apăruse o bască nelipsită, cu ajutorul căreia ne demonstra avansarea pulsatorie a meduzei prin apa mării. Ţin minte totuşi, eu care mi-am pierdut memoria în urma unui accident de maşină, cum dirigintele nostru, Galea, i-a admonestat pe doi dintre colegii mei de clasă, care câştigaseră un concurs de schi, dar aveau rezultate modeste la învăţătură: “Ai, ai ai, împieliţaţilor, voi învăţaţi franceza pe schiuri? Să vă fie ruşine!” “Dar unde sunt cei absenţi?” m-am adresat nedumerit imaginilor colegilor prezenţi. Chipurile lor s-au posomorât, dar mi-au răspuns în cor: “S-au îmbrăcat în alb, le-au crescut aripi de îngeri şi au zburat prin orificiul templului tău.” De data aceasta am părăsit clădirea îngândurat. ”Ce vină aveam că nu mi-am încheiat acoperişul? Aşa s-a întâmplat atunci, îmi mai lipsea o mare dezamăgire; dacă aş fi trăit-o, aş fi avut material de construcţie berechet.” La serbare, colegii prezenţi erau mai graşi, pe mulţi dintre ei nu i-am mai recunoscut, iar profesorii păreau aureolaţi de tranşeele ridurilor săpate adânc pe frunţile cărunte. Am sărbătorit iarăşi la Restaurantul Dacia, s-a dansat mult, eram încă entuziaşti şi veseli. Revenit în Bucureşti am devenit foarte neliniştit, aveam insomnii, - m-am apucat de scris. Am publicat o carte de poezie intitulată RINGUL DE BOX, în care transfiguram liric pumnii pe care i-am încasat de la viaţă, apoi una de proză în care fantazam că voi schimba lumea prin propria-mi voinţă şi încă două sau trei la fel de zăpăcite. Şi-au mai trecut pe nesimţite încă zece ani. Băiatul meu a trecut în clasa a cincea, începând şi pentru el grijile. De data asta am călătorit spre oraşul meu natal noaptea, cu trenul, la vagon de dormit. Din gara veche, aflată sub poalele Dealului Florilor, am mers pe jos, pe malul Someşului, până la templul neîmplinirilor mele. Erau multe gunoaie depozitate în jur şi bălăriile astupau intrarea pasajului subteran aproapape în întregime. Am rugat un sătean să-mi cosească zona de acces şi am pătruns în incintă. Mam aşezat răbdător pe ghizdul fântânii şi iată ce am văzut. Jumătate dintre profesori lipseau şi un sfert dintre colegi. În locul lor erau câteva undiţe, două perechi de schiuri, o pereche de cârje şi foarte mulţi

Pag. 5

ochelari! Nu i-am mai întrebat nimic pe cei rămaşi şi am ieşit din clădire. La petrecerea de la restaurantul Dacia, soţia mea mi s-a părut cea mai frumoasă, cu toate că a doua soţie a colegului meu, chirurgul Vaida (care la operat pe tatăl meu înainte de a muri - avea cancer la colon), era mult mai tânără; s-a dansat puţin şi sa plecat mai devreme. Şi iarăşi am revenit la Bucureşti, m-am abandonat problemelor zilnice şi am îmbătrânit. Au mai trecut pe nesimţite încă zece ani şi am revenit la Dej, pentru aniversarea a treizeci de ani de la absolvirea liceului nostru. La serbarea de la restaurant nu s-a mai dansat aproape de loc, s-a conversat în schimb foarte mult despre boli şi medicamente, despre “păsărica norocoasă”, “puşca fără gloanţe” şi mai ales despre copilăria trecută mult prea repede. Şi iarăşi ne-am despărţit. Ostil la întoarcere, Bucureştiul m-a primit cu o vreme caniculară. Blocul frigea ca un incubator, iar afară era şi mai şi. A trecut desigur şi asta şi toate au reintrat în normalul anost. Băiatul meu a crescut, şin următorul deceniu a absolvit la rândul său liceul. A făcut şi el, împreună cu profesorii şi colegii săi de clasă, o fotografie aniversară. Şi iarăşi m-am întors în oraşul natal pentru aniversarea a patruzeci de ani de la absolvirea şcolii noastre mult iubite. Templul meu era înconjurat de gunoaiele depozitate în aşa hal încît nu mă mai puteam apropia de intrare. Am închiriat un buldozer, de la şantierul de construcţie al noii gări, aflat în apropiere şi am făcut pârtie. Scârbit de toate cele pământene, am pătruns în templu cu inima strânsă. Am stat mult timp cu ochii închişi, neavând curajul să privesc în fântână. Cum timpul mă presa am fost nevoit să-mi deschid ochii. Aşteptam cu sufletul la gură, reconstituirea clasei noastre zdrenţuite, în oglinda apei, acum mâloase. Încet, încet, au apărut din adâncuri două umbre: colega mea de bancă din clasa a unsprezecea şi cu mine! Am tresărit. “Nu mă lăsa aici!” - îmi strigă ea. “Mă dor umerii, simt că îmi cresc aripi de înger! Nu vreau să plec! Închide orificiul templului! Ajută-mă! Grăbeşte-te!” Am fugit afară şi m-am apucat cu disperare de lucru. Cofrajul de lemn putrezise şi l-am reconstituit din bucăţile de cărămizi împrăştiate prin gunoi. Din moloz amestecat cu apă şi nisip am realizat amalgamul prefabricatului. Lucram febril cu mâinile goale şi mă rănisem la degete. Aluatul se înroşise de sânge. Până să se usuce planşeul, cu palmele usturânde, am fugit la şantierul gării să obţin o macara. Am patrulat toată noaptea în jurul templului, aşteptând uscarea placii. Dimineţa, am închis în sfârşit orificiul din plafonul templului meu. Obosit şi răvăşit, am năvălit înăuntru cu o lanternă aprinsă în

Pag. 6

mână. M-am prăbuşit pe ghizdul fântânii luminându-i adâncurile. Nu aveam răbdare să aştept şimi frământam palmele zdrelite. Într-un târziu a apărut cadrul fotografiei noastre, castanii seculari şi banca, dar nu mai era nimeni! Ajunsesem prea târziu! M-a apucat disperarea. M-am repezit afară din templu şi m-am urcat în cabina buldozerului cu care degajasem intrarea, cu o zi înainte. Cuprins de disperare am dărâmat toate zidurile incintei mele abia încheiate. Degajând molozul din jurul fântânii am privit adâncurile. În lumina orbitoare a soarelui nu se închega nici o imagine. M-am aşezat îngândurat pe marginea fântânii. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut seară. Şi iată că, odată cu umbrele înserării, la lumina lunii pline şi a stelelor, a reapărut fotografia clasei noastre, făcută la absolvirea liceului. Şi nu lipsea nimeni, nici dintre colegi şi nici dintre profesori. Şi toţi eram tineri, frumoşi şi veseli! Am scos un chiot de bucurie. ”Din memoria mea nu va pleca niciodată nimeni!” - am rostit hotărât şi am plecat râzând spre casa părintească, pe dealul Mulatău. Am adormit fericit. Şi noaptea întreagă am visat, cu lux de amănunte toate întâmplările petrecute cu dragii mei colegi de clasă. Dar iată că dimineaţa nu puteam să-mi reamintesc nimic din ceea ce visasem! M-a apucat iarăşi disperarea şi am hotărât că trebuie să astup fântâna! Am alergat ca un apucat la locul faptei. Am pornit buldozerul, dar când m-am apropiat de ruinele templului, m-am oprit uluit. Băiatul meu făcuse curăţenie şi începuse să reclădeasacă templul dărâmat cu o zi înainte! “Nu, Nu te las! Pe tine nu te las!” – am stigat scos din minţi şi m-am aşezat în faţa sa. “Tată, iartă-mă! Nu pot face altel, dă-te la o parte, te rog.” “Nu repeta greşeala mea, te implor, du-te de aici până nu e prea târziu!” “Ştii bine tată că nu se poate. Te rog să pleci. Eu am timp să aştept, tu însă nu.” L-am privit adânc în ochii lui albaştri ca apa unei fântâni şi după ce am lăcrimat amarnic am văzut în irişii săi limpezi, viitoarele secvenţe aniversare ale clasei sale, materializate prin avatariile pe care le va suferii fotografia sa de absolvire a Liceului “Mircea Eliade” din capitală. Brusc m-am încovoiat de durere, începuseră să mă doară umerii. N-am mai putut suporta şi am plecat gârbovit. Astăzi, la Bucureşti, încerc să-mi închei povestirea secvenţelor aniversare. Mi-e foarte greu să scriu. Nu pot ţine bine stiloul, între penele care miau înlocuit degetele mâinilor. Şi mă dor îngrozitor umerii! Doamne cât de mult mă dor umerii! Şi pe voi vă dor! Ah, umerii noştri, bieţii noştri umeri, ah umerii, umerii, umerii…!

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Gabriel DRAGNEA “Marea Carte a Destinelor” despre naşterea lui Mihai Eminescu (basm)

“În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. Mai stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ.“

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

otul a început într-o seară geroasă de iarnă, într-un sat liniştit unde doar păsările cerului, libere şi nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice şi poezie. În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, totuşi, ascundea o mare suferinţă. În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. Mai stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. Acest copil, născut în atâta linişte, unde doar în pustietate mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând universul şi romantismul naturii lui. Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său. - Vom putea, oare, să-i oferim ceva ca răsplată pentru dreptatea şi dragostea lui faţă de oameni, întrebă unul dintre îngeri. - Nu, răspunse celălalt înger. Dumnezeu i-a dat harul de a-şi apropia muzele şi, astfel, să aibă, sufleteşte, alături de el, oameni minunaţi din toate generaţiile care îl vor urma. Şi, abia ce rosti îngerul ultimele sale cuvinte şi camera în care se afla copilul se îmbrăcă în miresme de pădure tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de tei. Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai Eminescu.

panait Istrati - Între datorie morală şi sursă de existenţă -publicistica, o dominantă a scrisului istratian-I-

incolo de aceste două coordonate fundamentale care au contribuit la construirea ediﬁciului literar de care beneﬁciem astăzi, consider importantă sublinierea aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale omului Istrati. O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită, murdară şi slinoasă”

Pag. 7

avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească din amorţeală. “Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti. Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş

mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...” Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa. Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconfor-

Pag. 8

mist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “ sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în ﬁecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul SaintMichel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.” De ce datorie morală? Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a ﬁ ceasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve4”, care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine5.”

Tematica publicisticii lui panait Istrati (scurt fragment) “Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urechea spre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”6 Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau economicosocială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui. Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva mai bun, mai omenesc.” Căci “nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”7

Spiritualitate şi cultură “Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, inteOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

lectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea. Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români. Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene. Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr – spre surprinderea mea – parfumul limbii române pe straie frantuzeşti . Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “din orele de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa “Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania. Propunându-şi o “confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” 8, prin “Artele şi umanitatea de azi” se contura ideea conform căreia “viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor civilizaţii”. Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este “o palmă dată epocii noastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie, Lècho dÒran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.9 “N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moral prin metode culturaleducative, Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai confortabile stări materiale”.¹0

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”. Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului desăvârşit şi dezinteresat de “laudele” care l-ar putea “mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi viguroasă conform căreia “când religiile se năruie şi când toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie morală adevărată se poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei “care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind “singura care nu ne înşeală niciodată”.

Bibliograﬁe: 1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12; 2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32; 3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168; 4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19; 5. Idem; 6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul “Scrisoare deschisă către dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992; 7. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311; 8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282; 9. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489; 10. Idem, p.489; Din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”

Pag. 9

Theodor CODREANU Ioan Baban - poemele senine elegii kynice

“ Un vrăjitor cosmic pare să domine o istorie în care toate se scurg invers: săgeată inversă a cursului firesc, / curg apele îndărăt spre dimineaţa / întoarsă cu faţa spre întuneric / apus rătăcit şi răsărit răsturnat / turnuri cu vârfuri spre adâncime / iarnă în soarele ultimei primăveri / grădini imateriale în deşertul opus / război tutelar de dragul războiului / durere universală neogoită de vreun balsam… / mintea percepe o lume fără cuvânt / în el se ascund toate blestemele… / În lumea creată de logosul divin cuvântul avea rost. ”

Pag. 10

veritabilă surpriză mi se pare a fi volumul lui Ioan Baban Poemele senine. Şi nu pentru că este a treisprezecea carte de versuri a autorului vasluian. Oricum, vocaţia lui dintâi este aceea de poet, deşi are realizări importante şi-n domeniul prozei, încercându-se şi-n alte domenii precum critica şi istoria literară, în publicistică şi în epigramă. Ioan Baban a evoluat oarecum invers în cariera literară, sfidând vârstele şi sociologia succesului, ca să apelez la o sintagmă mai veche a lui Mihai Ralea: a debutat târziu, afirmându-se, ca scriitor, abia după 1990 şi a fost recunoscut ca profesionist doar în anii din urmă, în sensul admiterii ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Poate că aceste obstacole l-au întărit, încât el s-a menţinut pe un drum ascendent. Risc să afirm că Poemele senine constituie cea mai bună carte de poezie a autorului, deşi el a excelat şi mai înainte în câteva specii ca elegia, poemul de ample dimensiuni şi sonetul. Titlul ne-ar îndrepta către o poezie „aşezată” în înţelepciunea senectuţii, într-o lirică de meditaţie sub „zodia cumpenei” în sens blagian. Şi, într-un fel, aşa şi este. Poetul a lucrat îndelung la această carte, negrăbindu-se a o încredinţa tiparului, majoritatea textelor fiind redactate între 2000-2004, excepţie făcând Prologul, datat 1985, şi Glossă, din 2012, plasată la Addenda, ca „epilog”, menit să reia, contrapunctic, întregul. Cum se vede, Ioan Baban şi-a gândit volumul ca pe o Carte, coerentă în sine, din zece ample elegii ascunzând fiecare câte alte zece (în total o sută), celelalte texte asigurând rama ca nişte piloni de trecere: Prolog-Final-Nevermore-Glossă, fiecare având rostul lui retoric, motivul poetic nevermore fiind armonizat, spre exemplu, cu înseninarea adusă de poema cu formă fixă. O astfel de construcţie obligă cititorul la o dublă lectură: una a textelor luate separat, alta a ansamblului, care dobândeşte calitatea estetică şi existenţială de poem unic. Textul-prolog are o structură triadică, în vers liber, crescând în amplitudine cu fiecare strofă, anticipând parcă o creştere a energiei elegiilor, la rândul ei surdinizată de forma fixă a glosei, care îndrituieşte, finalmente, titlul volumului. Prologul începe abrupt, vrând să sugereze că trăim într-o lume oprită în nemişcare, deşi aparenţele duc spre minciuna unui progres violent: „Apoi toate lucrurile / au rămas acolo / încremenite / lovite parcă în creştet / de o putere / dincolo de marginile firii…” Seninul înţelept, instalat ca voce auctorială, se mărturiseşte a fi, în realitate, un rebel, evocând pe tinerii furioşi de prin anii ’60 ai secolului trecut, ţinând să se autodefinească drept un „realist”, nicicum un cinic: „nu sunt un cinic, ci un realist, văd lumea / aşa cum mi s-a servit pe tavă de întâmplare / dar istoria ei m-a uimit şi cu greu uit / că suntem zilnic supuşi unei hipnotizări / gratuite… droguri pentru prostimea de rând; / ce lung şi ce lat e ţinutul nimicului ciudat…” (Elegiile falselor statui, I). În realitate, dezicându-se de „cinism”, Ioan Baban este un kynic, în sensul originar al cuvântului grecesc (vezi Peter Sloterdijk), unul care spune lumii adevărul de la obraz. Primul ciclu de zece elegii (Elegiile cetăţii albe) pare să ne introducă într-o cetate ideală, un fel de „albă Isarlîk” ionbarOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

biană, plină de nostalgia albului villonesc al zăpezilor de altădată: unde sunt, / dar unde sunt zăpezile de odinioară, / s-ar întreba poetul; / uite că au venit, au venit mai târziu, / muşcate de ultimul inorog; / mă simt copleşit de atâta alb, / întinsul culorii mă orbeşte; / cerul s-a unit cu pământul, / înghiţind cu lăcomie limitele; / plutim în imensitatea albă, / în uriaşele zăpezi, / devenind şi ele curând / mult uitatele zăpezi de altădată… / De fapt, în Cetatea Albă se insinuează de la început spargerea seninătăţii, căci „vine tăcut anotimpul vânătorii” care înspăimântă liniştea cu „huietul nopţii şi urletul zilei”. Şi totuşi poetul aşteaptă albul „de unde izvorăşte lumina” şi femeia în alb: ninge, ninge prin faldurile dimineţii cu toate miresmele iernii… te aştept să vii îmbrăcată în alb; Urmează elegiile frânte, în care copilul de altădată, chiar „mic şi plin de râie” visează încă să zboare, de n-ar surveni un Final aducător de minciună, de minciuna că vor veni… americanii, bunăoară. Urmează halucinantele treceri prin scenă ale clovnilor, ca într-un dezmăţ şi ospăţ universale: în buzunarele clownului / intră cu paşi mărunţi istoria, târfă de lux, / cochetând cu toţi nebunii / de altfel istoria este produsul bizar / al minţilor rătăcite şi nu e singura / şi ultima nesăbuinţă a omului… / se pare că singurul individ concret / e clovnul, că el distrează lumea, / distrage atenţia, îşi pune probleme, / mai gândeşte din când în când, / nu contează trăsnăile trecând / prin sertarele înguste ale minţii sale… / şi aşa nimeni nu se osteneşte / să înţeleagă ceva din spectacolul lui… / Tehnica fiind una muzicală, a contrapunctului, istoria, obsesia întregului, poate fi şi una a pietrelor (Pasul pietrelor): „o istorie numai din pietre…”, unele false, altele războinice sau tăcute, stavilă în calea nimicului, până la „piatra preţioasă / în mâna răbdătoare a lui Dumnezeu” aruncată şi ea de oameni „în mari noroaie” etc. Un vrăjitor cosmic pare să domine o istorie în care toate se scurg invers: săgeată inversă a cursului firesc, / curg apele îndărăt spre dimineaţa / întoarsă cu faţa spre întuneric / apus rătăcit şi răsărit răsturnat / turnuri cu vârfuri spre adâncime / iarnă în soarele ultimei primăveri / grădini imateriale în deşertul opus / război tutelar de dragul războiului / durere universală neogoită de vreun balsam… / mintea percepe o lume fără cuvânt / în el se ascund toate blestemele… / În lumea creată de logosul divin cuvântul avea rost. Acum, poetul descoperă că moartea s-a abătut, întâi de toate, asupra cuvintelor: au murit cuvintele… au şi ele sfârşitul lor;/au ieşit din mine ca aburii stelelor din galaxii;/simt că sunt golit de energia Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

izvorâtă din ele/ nu am cui mă adresa… Şi asta chiar dacă poetul se simte a fi „rugul rugului final” ca „ultimă flacără hrănitoare”, cu puteri asupra timpului. În ochi, poetul mai are încă „o închipuire de lumină”, dar cu ei devine doar martor al „unei dezordini fără / sfârşit”. Nu mai e loc decât de refugiu în peştera întunericului:/ peştera aceasta e izvorul întunericului/ mă voi retrage în ea pentru o zăbavă eternă/ globul de foc s-a stins din privire şi cade/pe împrejurimi o noapte neagră ca o furtună/ şi eu nu pot să ridic vălul ceţos de pe ochi; Apocalipsa aceasta a negurii eterne, de sorginte, probabil, eminesciană, se amplifică prin obsedantul Nevermore, coborând într-o lume fără ferestre deschise, ferestre tăcute, visate: sã vin acasã, vreme spânzuratã de nimic, / sã intru în regatul de abanos, / ori tot acolo de unde am plecat / din pricinã de scãpãtat; / dar orice plecare e oricum o venire / ratatã de orice strãlucire / s-ar putea sã fie o repetiţie eternã, / un incendiu de ferestre, / o explozie a ceea ce nu este; / mã primeşte cineva cu braţele încrucişate… / în faţa storcãtorului de vãzduh / îşi mişcã leneş braţele / ca morişca morilor de vânt / bulgãri mari de nimic / se prãvãlesc în prãpãstii hazlii / totul pare încurcat ca nãluca / spirala morţii la circ / leul înghiţind capete de dresori / şi ferestre înmuiate în smoalã / ca mintea muritorilor de la şcoalã… / Nu e de mirare că toate cântecele postmoderne sunt despre nimic. Al zecelea ciclu de elegii se întitulează Cântece despre nimic. Toate se reduc la shakespearianul Vorbe, vorbe, vorbe. Lătratul câinelui devine singurul limbaj universal: uneori şi oamenii latră, / nu e nici o exagerare în povestea asta, / pentru că uită cuvintele / ori poate că dispun / de prea multe cuvinte… / un câine latră / şi ceea ce spune el cu lătratul / e foarte limpede, / nu e nevoie de translator; / lătratul e o limbă universală, / toţi câinii latră la fel, / indiferent de lumea / în care s-au născut / … Concluzia gnostică, înseninată, se află în strofa-temă a Glossei, o reuşită a speciei în literatura contemporană: valuri mari de timp curg spre depărtare, / căile spre zare n-au nici un răspuns; / ne-nconjoară veşnic spaţii singulare / dorurile toate-s într-un gol ascuns; / aşteptăm să vină o îndumnezeire, / cum a fost odată pe la început; / soseşte spre seară blidul cu-amăgire / mergem spre tăcere cu pas abătut… / Fără a fi la fel de expresiv pe tot parcursul noului său discurs poetic, cu Poemele seninătăţii Ioan Baban creează momente de o rară energie spirituală, oscilând între antiteze grave, ca lumea în care trăim, îmblânzite fie de ironie, fie de speranţa că la capăt de apocalipsă va fi un nou început, chiar dacă mergem spre tăcere cu pas abătut.

Pag. 11

Mariana Zavati GARDNER (UK)

Inginerie de calitate

“ Kate este rendezvous-ul lui de luni, atunci când Gemma lucrează în schimbul de noapte la supermarket. Tinerele as tea, cei drept pasionate, nu-i dau altceva de ales decât să o ia la să nătoasa, cât mai departe de ghearele lor. Îşi trage pantalonii şi ciorapii pe dos cu o mână, şi-şi înşfacă haina cu cealaltă mână. Gemma aruncă după el cu ce-i vine la mână, încât tre buie să-şi încheie nasturii de la cămaşă şi să-şi încalţe panto fii în faţa uşii de la intrare. Un puşti, care se întâmplă să treacă călare pe-o bicicletă pe trotuarul din faţa casei, e în hohote când îl zăreşte, ba chiar îl arată cu degetul...”

Pag. 12

era se-nvârte-n pat ca un şurub ruginit. Nu mai are li nişte de când Tom iar s-a apucat să sape încă o gaură în ga zonul din faţa casei. Ce-or să creadă vecinii? O să trebuiască iar să se mute... fără doar şi poate! De la fereastra dormitorului, Vera îi strigă-ndrăzneaţă: - Cu ce te ocupi acolo, drac bătrân? Tom se face că n-o aude. A plănuit în detaliu. Sapa-i pare o vâslă care se ridică şi coboară ritmic. Acuşi ajung la capăt! Să persişti, ăsta-i secretul! Tom sapă adânc solul şi unii bulgări se rostogolesc, alţii cad la loc, dar cei mai mulţi se-mprăştie pe verdele crud al gazonului tuns de Vera cu două zile în urmă. Vera vede cum sapa ciopleşte adânc precum un fulger în zorii zilei. Bestia asta-mbătrânită iar o împiedică de la siesta zilnică. Din timp în timp, Tom se opreşte din săpat ca să-şi tragă sufletul. Atunci aruncă o privire furişă la pietrele căsuţei lor sufocate în trandafirii urcători roşi, galbeni şi albi. Tom nu le suferă mirosul, dar trebuie să pretindă atunci când vine vorba despre trandafirii Verei. Acuşi ajung la capăt! Să persişti, ăsta-i secretul! Sudoare de culoarea şistului sapă arcade şi coloane pe faţa lui Tom şi pieptul lui se mişcă-n ritm de flux şi reflux. Ochii lui aproape că disting corabia aurită în care va traversa marea de argint. Acuşi ajung la capăt! Să persişti, ăsta-i secretul! Tom aproape că zăreşte oraşul ridicat din mlaştini cu dra pelele fluturând sfidătoare în briză şi cu podurile peste ca nalele cu miasme de peşte putred. Privirea radiografică a Verei fixează şi măsoară gaura de după perdele. Tom se împiedecă în pământul făcut movilă la marginea gropii... Măsură perfectă! Inginerie de calitate! Tom s-a întrecut pe sine! Vera scuipă vorbele umbrită de dantela perdelei.

prin urechile acului

ick se aruncă pe bancheta şoferului, îndepărtând invo luntar o buclă rebelă de pe frunte. Cheia în contact şi picio rul pe accelerator. Am scăpat ca prin urechile acului! Ce vor femeile astea de la mine? Doar nu-s prost! Nici vorbă de căsătorie! Nu mă prind dumnealor în laţ aşa uşor! Mai bine mort decât în surat! Daca Rick gândeşte raţional, asta pare extrem. Ştie doar direcţia atenţiilor lui Kate şi o evită precum ciuma. Din zori mobilul îi este ﬁerbinte cu încercările ei de a-l contacta. I-a trebuit tot curajul ca să-i comunice în cuvinte directe şi la obiect, în timpul ultimei convorbiri pe mobil: - Am terminat, Kate. Nu am conformaţia emoţională să Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

fac faţă insistenţelor şi moţoacelor tale, şi ca un gentleman i-a închis telefonul în nas. Vrăjitoarea! Cu acest gând, îl străbate un fior glacial. Îşi ajustează mâneca de la cămaşă şi-şi înfige iar degetele în bucla rebelă. Rick porneşte automobilul. Este nerăbdător să ajungă la locuinţa Julietei, ca să citească celor doi fii ai lui o poveste înainte de culcare. Nare încotro, fiindcă Juliet insistă în acest ritual, deşi, el a considerat întotdeauna că este de dato ria mamei să-şi crească plozii. De asta Rick a insistat întot deauna ca să-şi menţină statutul clar de partener al Julietei şi nu de soţ, care – dacă este să fim realişti – a cam început să-şi piardă nurii, înecându-se în roţi de grăsime în jurul taliei şi pe la şolduri, cu pungi sub ochii de culoarea sine lii... deşi, dacă-i vorba să fie cinstit, carnea cu prune pe care o găteşte Juliet sâmbăta este delicioasă.Gândindu-se la Gemma, Rick este mulţumit că a pus pi ciorul în prag. Ce bine s-a potrivit. Gemma îi este rendez-vous-ul de miercuri, atunci când colega ei de apartament, Kate, lucrează până seara târziu la cârciuma din cartier. Iar l-a făcut să întârzie. Ce-o fi apucat-o să-l cheme urgent de la serviciu, ca să-i dea ultimatum? Ameninţări că se sinucide, adică! Rick are experienţă şi este imun la astfel de amenin ţări. A auzit asta de nenumărate ori de la ex-prietene, ex-partenere şi ex-logodnice. N-o să se lase el intimidat de aşa ceva! Un fior îl trece când se gândeşte la Gemma. - Ori mă iei de nevastă, ori drumurile ni se despart ime diat! L-a ameninţat smiorcăindu-se, tocmai când Kate a în rămat pe neaşteptate uşa dormitorului Gemmei. Kate este rendez-vous-ul lui de luni, atunci când Gemma lucrează în schimbul de noapte la supermarket. Tinerele as tea, cei drept pasionate, nu-i dau altceva de ales decât să o ia la să nătoasa, cât mai departe de ghearele lor. Îşi trage pantalonii şi ciorapii pe dos cu o mână, şi-şi înşfacă haina cu cealaltă mână. Gemma aruncă după el cu ce-i vine la mână, încât tre buie să-şi încheie nasturii de la cămaşă şi să-şi încalţe panto fii în faţa uşii de la intrare. Un puşti, care se întâmplă să treacă călare pe-o bicicletă pe trotuarul din faţa casei, e în hohote când îl zăreşte, ba chiar îl arată cu degetul. Rick, roşu ca sfecla, aleargă pe cărăruia de la uşa casei spre portiţa fără gard. În doi paşi trece peste iarba care ţine loc de trotuar şi-i în maşină. Răsuflă de două ori, îşi pune cravata şi haina de la costum şi-şi numără binecuvântările. Acum îi telefonează Julietei s-o anunţe că va fi acasă în 20

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

de minute. La etaj, gemetele Gemmei se aud prin pereţii subţiri ai casei victoriene. La parter, Kate cu un pahar plin ochi cu whisky, scurmă cu mâna în tava cu cartoﬁ şi-l alege pe cel mai umﬂat. Îl scoate din grămadă. Merge la cutia cu articole de cusut, pe care a cumpărat-o anul trecut în concediul pe trecut cu Rick în Normandia. Extrage colecţia ei de ace din una din despărţiturile cutiei. Se aşează confortabil pe un scaun cu spătarul înalt. Ia binişor cartoful în mână. Se por neşte să zgârie doi ochi pe suprafaţa bulbucată. Conturează un triunghi drept nas şi două linii care se unesc în loc de gură. Pe faţă i se imprimă un rânjet de gargoyle. Socoteşte în sine Ah, da, acuşi îs gata! Cu grijă, scoate, unul câte unul, acele adormite în pernuţa de ace în formă de maşină de cusut cu pedală şi, meticulos, le împunge adânc în cartof. În interi orul conturului ochilor, nasului, gurii... şi ultimul ac îl pla sează delicat adânc în inimă... Ah, da...! Rick apasă pe accelerator... - Rick, trezeşte-te Rick! Da, deschide ochii, Rick! Mă auzi, Rick? Strânge-mi degetul, Rick, dacă mă auzi!...

Pag. 13

Ladislau DARADICI

Cele două inimi ale lui Benjamin

“ După cum se ştie, povestea lui Benjamin Korczak n-a avut un deznodământ prea fericit. Câţiva evrei l-au denunţat că e instigator. A doua zi a făcut parte din următorul lot selectat pentru gazare. Ştia ce urma să i se întâmple: toţi ştiau. Când în cele din urmă uşile au fost deschise şi cadavrele scoase cu buldozerul pentru a fi stivuite în crematoriu, spre uimirea gardienilor, exista un supravieţuitor: era Benjamin, evreul înalt şi slăbănog din Bratislava. Pe jumătate viu, pe jumătate mort. Supravieţuise, cu alte cuvinte. A fost dus înaintea Îngerului morţii. Prima reacţie a doctorului a fost să-l împuşte în cap....” Pag. 14

ACĂ FIECARE DINTRE NOI AR AVEA câte două inimi gemene, poate că ar fi ca şi cum am avea una singură, deoarece, dacă ar ceda prima, ar ceda şi cealaltă... Acestea sunt cuvintele pe care şi le notă profesorul Bródy Ferenc, fără să se gândească prea mult, privind apele umflate şi murdare ale Tisei, puţin în amonte de podul Bertalan din Szeged. Şi dacă am avea două vieţi, îşi zise, dacă am avea... Se opri, amintindu-şi de discuţia pe care o avuse cu medicul Aczél György, cel care îl programase pentru transplant, despre posibilitatea existenţei a două inimi în corpul aceluiaşi individ, iar acela, râzând, îi spuse că, practic, în univers nimic nu este imposibil, singura regulă de aur care s-a confirmat până în prezent fiind, după cum se pronunţase şi Maugham, că nu există reguli de aur. Apoi îi preciză că în literatura medicală erau semnalate cel puţin zece cazuri de pacienţi care ar fi avut două inimi, din care, de regulă, una mai slab dezvoltată (pe acelaşi sistem al siamezilor), fără să punem deci la socoteală cazurile unor animale, cum ar fi, de pildă, acela al unui viţel din Croaţia, care comunica cu alte animale şi reuşise să diferenţieze culorile, şi poate că ar mai fi deprins şi alte abilităţi dacă nu l-ar fi împuşcat, din greşeală, un dizident sârb...

SE PARE CĂ UNUL DINTRE CAZURILE CELEBRE a fost consemnat de însuşi doctorul Josep Mengele, supranumit Îngerul morţii, în urma experimentelor pe deportaţi pe care le ordonase în perioada celor douăzeci şi una de luni petrecute la Auschwitz. Preferaţii lui erau gemenii, piticii şi ţiganii. Benjamin Korczak era un deportat evreu de vreo treizeci şi opt de ani, înalt, slab şi urât, dar pentru că era negricios din cale afară, doctorul îl numise ţigan-evreu. În rest, nimeni nu ştia nimic semnificativ despre acest fiu al dreptei, al norocului şi al fericirii (pentru ca asta înseamnă numele său), dar în scurt timp s-a remarcat, încă în marfarul cu care erau transportaţi spre lagăr, prin ceea ce ceilalţi catalogară imediat necredinţa şi chiar erezia sa. Pentru că Benjamin nu ezita să afirme că, din punct de vedere ideologic, nu are absolut nimic împotriva lui Iisus, că după aproape două mii de ani acesta s-a dovedit a fi un rău necesar, nici mai bun şi nici mai rău ca alţii. În plus, veniseră vremuri în care un astfel de Mesia putea fi mai mult decât util pentru milioane şi milioane de oameni şi era absurd ca poporul ales să fie supus unor experimente istorice atât de sângeroase şi de răvăşitoare, în timp ce Mesia pe care evreii ar fi fost dispuşi să-l accepte, tot întârzia să apară. În vagon, deportaţii lau hulit pe Benjamin, în cele din urmă ferindu-se de el, gândinduse probabil că nu este decât un provocator. Ajunşi în lagăr, l-au exclus din rândurile lor, prigonindu-l şi chiar blestemându-l. PARCĂ AVEA CEVA NEUMAN ÎN DÂNSUL, MIRACULOS şi, în acelaşi timp, diabolic. Abia mânca şi, deşi ajunsese un schelet ambulant, dădea dovadă de o rezistenţă inimaginabilă. Sa făcut remarcat în urma acelui experiment straniu al doctorului în care mai mulţi deportaţi au fost aruncaţi într-un bazin cu apă îngheţată, după ce se spărsese gheaţa, cronometrându-se care rezistă mai mult. Iniţial, acelaşi experiment fusese efectuat, cu alţii,

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

şi cu apă fierbinte. Ţiganii erau destul de rezistenţi, dar şi ruşii, însă nimeni nu l-a putut întrece pe Benjamin Korczak; gardienii pariau deja pe el, fără nici o teamă. Nefericitul accepta cu stoicism orice încercare, cu o împăcare aproape animalică (pentru că se crede că animalele nu ştiu nimic despre moarte şi, pe cale de consecinţă, nici nu se tem de dânsa). Benjamin devenise cunoscut în lagăr, cu timpul chiar obţinând anumite privilegii din partea gardienilor şi chiar a doctorului care îl incluse printre membrii „familiei” sale preferate de pitici şi cocoşaţi. Se putea deplasa în voie în incinta lagărului, nu exista paznic să nu-i recunoască ochii imenşi şi limpezi, în ciuda suferinţelor inumane pe care le îndurase. Dacă deportaţii îl ascultau, le vorbea oricând cu plăcere despre lumea care se răvăşise cu totul, despre potopul de sânge care năvălise din nou peste omenire, despre orfani şi văduve, batjocoriri şi deportări, despre nevoia de credinţă, nevoia oricărei credinţe, Dumnezeu fiind unic şi religiile o mie, despre nevoia oamenilor de a fi alături, în viaţă ca şi în moarte, dar mai ales în moarte, nevoia de a-şi îngriji propriul suflet şi propria esenţă, propriile amintiri, iubiri, trădări, de a spera chiar şi în clipa morţii, pentru că moartea nu e cu nimic mai rea decât viaţa, sufletul înflorind şi pe un morman de cenuşă şi chiar în întunecimile nefiinţei. Dacă cineva ar fi consemnat toate gândurile sale, poate ar fi fost considerat, în cele din urmă, un profet... Însă evreii conservatori şi constipaţi erau de părere că doar îşi pierduse minţile în urma experimentelor acelea... PROFESORUL BRÓDY SE OPRI DIN SCRIS, ostenit. Simţea că îşi făcuse treaba. În limitele putinţelor sale. Ale acelei inimi găunoase care i se putea opri oricând în piept. Făcuse exact ceea ce intenţionase să facă. Poate exagerase niţel în ceea ce priveşte rolul de propovăduitor al bietului Benjamin. Dar mai ştii? În fiecare om zace o fărâmă de sfânt. La rândul lor, şi sfinţii erau oameni, de ce n-ar exista atunci şi în noi, muritorii de rând, câte un dram de sfinţenie? După cum se ştie, povestea lui Benjamin Korczak n-a avut un deznodământ prea fericit. Câţiva evrei l-au denunţat că e instigator. A doua zi a făcut parte din următorul lot selectat pentru gazare. Ştia ce urma să i se întâmple: toţi ştiau. Când în cele din urmă uşile au fost deschise şi cadavrele scoase cu buldozerul pentru a fi stivuite în crematoriu, spre uimirea gardienilor, exista un supravieţuitor: era Benjamin, evreul înalt şi slăbănog din Bratislava. Pe jumătate viu, pe jumătate mort. Supravieţuise, cu alte cuvinte. A fost dus înaintea Îngerului morţii. Prima reacţie a doctorului a fost să-l împuşte în cap. Dar se răzgândi. Îi vroia trupul întreg, nevă-

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

tămat. Avea să-i facă el însuşi autopsia, păstrândui scheletul pentru preţioasa sa colecţie de bizarerii. Aşa că l-au mai gazat o dată pe Benjamin. Adică iau gazat cealaltă jumătate, cea vie. Apoi, disecândul, doctorul dezlegă enigma acestui individ straniu: nefericitul avea două inimi în piept. Rotunde, perfecte, funcţionale... Satisfăcut de însemnările sale, profesorul mai notă două informaţii, cea dintâi spicuită chiar din celebrul „jurnal” al doctorului Mengele: în fiecare dimineaţă, Benjamin era tuns şi ras şi până a doua zi avea din nou plete şi barbă, încât îl recunoşteai doar după ochi, atât de mari şi limpezi, încât inevitabil te făceau să te gândeşti la Iisus. Şi a doua, ca o concluzie care se impune: se pare că uneori nu e deajuns să ai două inimi, poţi avea chiar şi o duzină, dacă destinul tău stă la cheremul unora care nu au nici măcar una (ori se fac că n-ar avea)... Literatura de specialitate, îi explică profesorului medicul Aczél, precizează că inimile lui Korczak au fost păstrate de Îngerul morţii într-un recipient de sticlă, în formol, ca o piesă rară a „preţioasei” sale colecţii. Când au venit însă ruşii tătucului Stalin, unul dintre cazaci a spart vasul, crezând probabil că este plin cu alcool, zvârlind apoi inimile la gunoi. Scheletul evreului mai există însă. Edelweiss sau târziu, pentru un nou început... HILDEGARD BECKER SURÂSE ÎMPĂCATĂ: ALPII ERAU ACOLO, sub ei, pretutindeni; ca din senin, dinspre creste se pornise un vânt puternic şi rece, ca o sfâşiere. Mirosea a capre sălbatice şi a iarbă îngheţată. Stâncile păreau cenuşii-verzui, iar pe crestele înalte zăpada strălucea orbitor. Ageră, îşi întoarse privirile spre Erich: „Vii?!...” îi strigă. Tânărul îi făcu doar semn, asigurându-se şi avântându-se pe peretele aproape vertical de stâncă. Ca s-o ajungă, mai avea ceva de urcat; soarele se înveselise pe cerul adânc, deşi parcă degerat. Hildegard părea să fie în formă, la fel ca în zilele ei cele mai bune. Privi din nou în vale, către pasul Glaubenberg de unde porniseră: dincolo de un ochi rotund de apă, pe pajiştea dintre stânci cât o palmă, doi oameni în vârstă, probabil soţ şi soţie, chiar îşi parcaseră jeep-ul. Scoseseră din maşină două scaune pliante, potrivindu-le cu faţa spre soare. Erau echipaţi pentru munte, cu bocanci, pantaloni impermeabili şi hanorace verzi. Doar capul le era descoperit; Hildegard deduse asta după părul alb, sclipind în soare. Parcă ar fi oameni de argint, îşi zise. Ar putea fi chiar părinţii mei... Chiar şi de acolo, din înălţimea peretelui de stâncă, îţi dădeai seama că cei doi seamănă foarte mult. În ţinută, în gesturi... Auzise că, după mulţi ani, cei care se iu-

Pag. 15

besc sfârşesc prin a semăna între ei ca gemenii. Apoi se gândi că pentru ea şi Erich era încă devreme. Ori poate prea târziu... Gândul o întristă niţel, dar îşi umplu pieptul cu mirosul umed al stâncii, strângând în pumni ierburile uscate. Un mănunchi de flori-de-colţ se unduia alături, la adăpostul unui pinten ascuţit de piatră. Hildegard zâmbi, căutându-l din priviri pe Erich, însă acum nu-l mai vedea din cauza marginii peretelui stâncos. Edelweiss, Edelweiss, fredonă: câştigase iarăşi... Se întreceau mereu cine va găsi cea dintâi floare-de-colţ... Apoi decise să-i mai acorde o şansă lui Erich; poate era exact momentul în care trebuia, din nou, ajutat... Jos lângă ochiul rotund de apă domnul în vârstă îşi scoase ochelarii de soare, acum urmărindu-i cu un binoclu imens, cenuşiu, părând greoi. Pare un cuplu perfect, îşi zise Hildegard, înduioşată cumva. De parcă ar fi fost ei doi, ea şi Erich, într-un alt timp, poate într-o altă lume... DE O SĂPTĂMÂNĂ PLĂNUISERĂ SĂ FACĂ ASTA. De mult visaseră să ajungă aici, numai ei doi. Însă tot timpul intervenea câte ceva, dându-ţi viaţa peste cap, tot timpul ajungeai în locuri pe care nu ţi le-ai dorit, în preajma unor oameni pe care nu i-ai iubit, făcând lucruri de care să te ruşinezi apoi. Aşa e lumea asta azi, aşa sunt oamenii, toate oraşele sunt la fel, toate zilele, nopţile, trădările, dezamăgirile. Aici însă era altceva. O altă lume, gândi. Uite, acum stau într-un loc unde n-a minţit încă nimeni... Un loc în care nu s-a trădat niciodată. Smuci de cordelină, verificând rezistenţa pioleţilor. „Poţi porni acum...” strigă. Erich îi răspunse cu un chiot adolescentin, continuând să se caţere în urma-i. Într-o oră, puteau fi sus, pe platou. Acolo unde răzbeau doar caprele negre. Înconjuraţi de flori-de-colţ... Aveau nevoie amândoi de această încercare. Poate că Erich avea să se convingă definitiv de limpezimea sufletului ei, de iubirea ei fără margini. Îi văzu ochii mici şi negri căutând-o. Zâmbindu-i, îi făcu semn cu mâna. Jos, lângă ochiul de apă, domnul în vârstă îşi privi soţia, luându-i degetele în palmă. „Tinereţe, tinereţe...” zâmbi el. „Mă tem pentru ei”, îi răspunse în şoaptă doamna, însă bărbatul tăcu. Mai mult îl îngrijora cum aveau să coboare cei doi, odată ajunşi pe platou şi odată decişi să se întoarcă... Nu puteai rezista prea mult acolo sus, în biciuirea vântului şi în gerul nopţii. Doar caprele sălbatice o puteau face. ÎN URMĂ CU DOI ANI, ÎNTR-O PRIMĂVARĂ, Hildegard şi Erich escaladaseră un alt perete de stâncă, aproape de Rosenlaui Gletscherschlucht. A fost o zi splendidă, dragostea lor părând să nu aibă oprelişti. Se iubeau orbeşte, făcând dragoste dispe-

Pag. 16

raţi, pretutindeni şi tot timpul, prin campus, prin amfiteatre, în lifturi sau prin sălile de cinema. Deveniseră ca aerul şi ca apa unul pentru celălalt; era ca şi când Dumnezeu însuşi şi-ar fi pus mâna pe creştetele lor, ocrotindu-i. Atunci Hildegard mai avea zece metri pentru a ajunge în vârf; fusese o zi caldă, desăvârşită de august. Şi când aproape izbutise, făcuse un pas greşit, alunecându-i piciorul pe cordelină, prăbuşindu-se vreo trei metri şi trezinduse suspendată între cer şi pământ, între viaţă şi moarte. Urlă fără să-şi dea seama, ecourile strigătului ei de spaimă cutreierând întreaga vale. Erich şi încă doi tineri se aflau în urma ei, iar în ziua aceea Erich se întrecuse pe sine, făcând abstracţie de slăbiciuni şi ezitări, pornind în urma ei cu o precizie fantastică, acţionând ca la carte, în cele din urmă, tremurând, ea lăsându-se cu totul şi cu totul în seama lui... Pentru prima dată, au fost atât de aproape de moarte amândoi şi atât de aproape unul de celălalt... După alte treizeci de minute se iubeau deja ca nebunii, sus pe o stâncă, ameţiţi de gustul sudoarei şi al sângelui din rănile lor; a fost ca un apogeu al fericirii... Ca apoi, după două săptămâni, să-l găsească pe Erich, beat, în braţele unei târfe cu aproape zece ani mai în vârstă decât el... AJUNSESERĂ APROAPE DE MARGINEA PLATOULUI. Se căţărau râzând, unul lângă celălalt, iar cei doi soţi, ca să-i vadă mai bine, se ridicară amândoi în picioare. „Tinereţe, tinereţe...” repetă domnul cărunt. Iar doamna, zâmbind: „Sincer, m-am temut pentru ei...” „Pentru ei, pentru noi...” spuse soţul ei; între timp, Erich îşi săltă trupul peste streaşina peretelui de stâncă, întorcându-se apoi către Hildegard, cu mâna întinsă. Ea îi privi ochii mici şi negri, părând la fel de sclipitori ca odinioară. Se pare că avusese dreptate: izbutiră. Întotdeauna a ştiut că o puteau face. Iar de-acum, pentru ei, nimic nu mai era imposibil. Chiar dacă nu se mai puteau iubi aşa cum ar fi făcut-o dacă... Chiar dacă el, în nesiguranţa lui, înspăimântat, poate, şi de singurătate, nu i-a putut fi fidel. E ca un copil mare, îşi zise ea. Mare, necugetat şi frumos. Cedând oricând oricărei ispite. Poate că, în fond, aşa sunt toţi bărbaţii: îi laşi puţin de capul lor, te duci niţel să mori, iar ei... Însă de-acum, regăsindu-se în cele din urmă şi izbutind, nimic nu i-ar mai fi putut despărţi. Prinzându-i mâna şi urcându-se şi ea pe platou, Hildegard zâmbi. Şi florile-de-colţ? îl întrebă cu inocenţă. Biruitor, Erich îşi scoase telefonul, arătându-i o fotografie cu un mănunchi de flori-de-colţ, făcută în urmă cu nici cincisprezece minute... Edelweiss, edelweiss, fredonă fata, sărutându-i fierbinte buzele crăpate de ger şi vânt, cu gust de sânge şi tutun...

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Mariana pÂNDARU Mâinile – o pereche de aripi Acestea sunt mâinile mele: de pământ sunt! Şi eu mă rotesc în jurul lor ca un bulgăre mirosind a iarbă şi ﬂori O hartă întipărită în palma de ceară se încăpăţânează să ameninţe cu drumuri tot mai înguste Iată, eu ştiu: E harta destinului – vă spun: E harta vieţii continui să repet cu încăpăţânare În timp ce voi, priviţi cu încântare nespusă stolul de grauri iubind libertatea şi cerul împânzit de lumină „Dar nu uitaţi nisipul din oase” spun înţelepţii la vreme de înserare Nu uitaţi... Acestea sunt mâinile mele Luaţi-le şi faceţi din ele o pereche de aripi.

La lumina scoruşului Îmi veneau atâtea idei despre lume Când stăteam la lumina scoruşului din livada mea de pe munte Îmi veneau atâtea idei încât mă simţeam o pasăre cu gâtul aprins de cuvinte... Şi toate luau forma unor peşti zburători plimbaţi prin imaginare acvarii iarba devenea o apă verde-verde şi neliniştită Scoruşul – oh! – scoruşul o ﬂacără vie şi miraculoasă era! Nu mă mai putea nimeni întoarce Din această visare de albă duminică Viaţa era undeva, ca o felie de pepene din care lacom muşca ba unul, ba altul.

Lumea întinsă pe sticlă Îmi dorisem în copilărie

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

un glob pământesc un glob electric la care, printr-o uşoară aprindere să vezi de departe toate continentele şi toate oceanele lumii, iluminate, vii Şi-n cele din urmă într-o seară senină de Crăciun prin nămeţi argintii a venit tata cu el în braţe spunându-mi: Ia-ţi globul ăsta o dată şi du-te cu el să nu te mai văd lipită de vitrina aia cu globuri.. . Asta, în timp ce eu plângeam amarnic de bucuria neaşteptată căzută parcă din cer în fapt de zi sfântă De-atunci zilnic privesc lumea întinsă pe sticlă şi trăiesc ba într-o parte ba în alta, după bunul meu plac De-atunci cu adevărat sunt liberă să visez şi ca o pasăre să zbor pe acest glob pământesc aprins fără moarte

Pag. 17

Gheorghe NEAGU your grass can grow in full, in moments of clear. and bring the sky in your thin palms, the heat of a day from which you can still breath, a new harmony and a smile in the night when you shivered and cried. You can ...

Indecenţe

Să poţi Să poţi să dormi la pieptul meu, cutremurat de dor şi inima mea pe sânii mici ca nişte ochi înmugurind în somn să-şi ﬁe rodul aşteptării. Să poţi mângâia trupul, înﬁorat de un suspin ce vine, îmbobocind. Să poţi să ţii de mână, copilul cu ochi mari. să poţi să ai în braţe, speranţele de jar. să nu urăşti destinul, nici ochii care vin să-ţi poarte-n trup lumina. Înmiresmate gânduri. să-ţi crească-n iarba plină, în clipe de senin. şi să-ţi aducă cerul în palmele subţiri, căldura unei zile din care mai respiri, o armonie nouă şi-un surâs în noaptea-n care ai tremurat şi-ai plâns. Să poţi…

You can You can sleep on my chest, shuddered by longing and my heart the small breasts as eyes burgeoning in sleep to be the result of your waiting. You can caress the body, tingled by a sigh that comes, budding. You can hold the hand of the child with big eyes. You can hold in your arms, the ember hopes. Do not hate the destiny, or the eyes that come to wear the light in your body. Fragrant thoughts.

Pag. 18

Se joacă luna indecent cu armonii de nori şi stele, în mine creşte decadent uimirea care cere. Din când în când mai urcă şui peste luciri de frunze. A mai trecut un vânt hai-hui la poarta casei, umbre. Şi noaptea singură şi grea se scaldă în lumină. cu torsul ei prea feminin Pluteşte doamna lună. Atemporal, câte-o scânteie luceşte-n noapte săgetând; Ţigara strălucind pustie îşi despleteşte fumu-n vânt. Oh, noapte tânără, fecundă, de câte ori m-ai răstignit? şi câte versuri albe-n tâmplă din răzbunare-ai răsădit?

Indecent The moon plays indecent with clouds and stars harmonies, in me grows decadent the amazement that asks. From time to time it climbs batty over the brightness of leaves. An aimless wind passed At the house gate, shadows. And the solitary and heavy night bathe in the light. with her too feminine purr. Misses moon ﬂoats. Timeless, a spark shines piecing the night; The shining deserted cigarette loses its smoke in the wind. Oh, young, fertile night, how many times have you cruciﬁed me? and how many white lyrics in the temple in revenge have you transplanted? Traducere Patricia LIDIA Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Carmen JOSAN

Regăsirea. M-am tuns, m-am vopsit, m-am regăsit în oglindă, eram eu în sfârşit, după săptămâni de inimă pulsând în gât. Am învăţat să îmi temperez paşii, să nu mă mai grăbesc. Am înţeles, că acasă nu mă mai aşteaptă nimeni, doar gândurile mele germinate peste noapte. Ori ele au tot timpul din lume. Lumea mea. Am învăţat să intuiesc orice gând al celui de lângă mine. asta poate deveni plictisitor. Aşa că am început să privesc tot mai des la peisajul de alături. În fiecare zi îmi dezvăluia câte ceva, În fiecare zi altceva. Am învăţat să ascult ploaia, să mă feresc de vecini, să cutreier oraşul cu Blacky lingându-mi mâna, la fiecare cinci metri, să iau un taxi din mers, să adorm pe filme franţuzeşti, să ignor politicienii, să simt aroma de fruct de pădure la placintăria din colţ, să vorbesc singură şi cu folos, înţelegând tot ce îmi spun, să nu mai aştept să se ivească soarele, ci să îl desenez pe pereţii din casă, provocându-mi insomnii cu lumina lui, în miez de noapte, să nu mă mai las intimidată, de nimeni, dar chiar de nimeni, să râd de tot stupidul din jurul meu, de snobi, de constipaţi, de cei ce se vor alţii, dar nu sunt decât aceiaşi găunoşi,

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

să ﬁu generoasă cu cei ce îmi oferă foarte puţin din timpul lor, să îi cert cu voce puternică pe cei ce îşi închipuie că încă mă pot păcăli, să încerc să desluşesc dincolo de Cercul Magic, să îmi schimb culoarea ochilor după interlocutorul din faţa mea, să ascult liniştea din mine ca şi cum aş asculta marea, şi nu într-un ﬁnal, chiar să cânt pe note scrise de mine.

Ultima visătoare.

Sunt gata. Pregătită. În mine au copt Toate așteptările. Pregătită. Gata să cutez. Ultima visătoare în lumea împietrită. Căldura a pus punct iernii. Am pus soarele sus pe cer și n-am să-l mai dau jos. Am golit toate sertarele de amintiri. Trecutul a pierit în dimineață. Ultima visătoare pornește să cutreiere lumea. Sunt aici, brăzdând pământul cu visele mele.

Pag. 19

Daniel CORBU

Treci pe marile străzi oricine-ţi va vorbi despre el şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii. Iar neofuturiştii bizantini îţi vor arăta aterizare lentă pe calul troian, pe statui sau în ochii eroilor naţionali în cămările spiritului pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei pe papilele gustative dându-ţi gustul de anticariat în gură pe când seniorial mai asculţi adierea sângelui prin vena cavă ca trecerea unui râu printre stânci.

Ziua în care primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis Peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcănele Manualul bunului singuratic cântecului. Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri mai departe încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară vai mie rătăcitor prin oglinzi subţire perfectă ca râsul femeii iubite. firmiturile cântecului au amuţit Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus şi-i atâta linişte la întoarcere povesteam de-o apă neagră de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată. „O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!” Cândva stam printre împuşcăturile râsului O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze sfidam de departe desfrunzitele ore de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa acum tot mai spăşit înaintez Între timp multă trăcăneală cu de-alde Dante, de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Emily Dikinson, Gregory Corso, Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv puşi laolaltă în amintire. pe străzi amurgite cineva proclamă totemul În ziua când primeam o scrisoare de la iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving Odysseas Elytis cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara peste pagini se aşeza lumina tremurândă îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii clopote mari îşi amestecau limbile Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi. ieşeam în stradă

Colbul Dar vorba lui Brodski: cât la sută este viu omul când e viu şi cât la sută mort când e mort? El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii când intră în case în haine în gânduri şi-n bisericile Domnului. Pe poet de-l calci pe bătătură va spune: „Toate-s praf, lumea-i cum este“ şi „În zadar în colbul şcolii…“

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

(O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!) printre suferinzii de ementropie obosit de drumurile din palmă îmi puneam suﬂetul cu faţa la zid nebun după libertatea ascunsă în lucruri. Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua unei dimineţi de septembrie mi se par o goană după libertatea pe care ţi-o dă singurătatea în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.

Pag. 20

Eugen EVU

Invocaţie nocturnă Nu te mai zbate suﬂet al meu zbaterea însăşi ţi-e dumnezeu. Repaos nu este în curcubeu Nu te mai zbate El nealmeu. Cine din noapte-i Călătorind? Calea de Lapte, Lumina-gând? Moare-ntrebarea Când naşte Fiu ? Tânguie Marea -n tot ce e viu Geamăna moarte Naşte mereu Nu te mai zbate Eu nealmeu.

Plânsetul mieilor Îmblânzind foamea zeilor. Pui de lup jucăuş încă eram Zburdând într-olaltă cu ei Pe mormintele alor mei Sub vulturi sub clopote surde Nu departe de Strei Aortă la zmei.

plânsul mieilor În pastoralia în pastoralia! Acolo unde cele dintâi sanctuare Au ajuns reptiliene cuibare Acolo am auzit plânsul mieilor Plânsul de primăvară, Al învierii prin înjunghiere În pastoralia, în pastoralia! Mieii zburdând pe morminte Mieii înţărcaţi - carne roşie Adulmecată de canibalii păstori Ofranda cea plăcută domnului Motivaţia fratricidului Cainul iertat de cel de mai sus Ca să se împlinească mutaţia Reciclările din interregn Energofagia reciprocă Paradigma şi strămutările Namilei,Nemilei şi rodnicei de frate vânzare sângele buşnind în celesta lucrare. În pastoralia, în pastoralia! În ţarcul de sârmă ghimpată În reptila zburată...

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Baladă în septembrie Deodată,Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinele-mi căzut Cum n-am ﬁ fost; şi anonimul Nime Primindu-şi trup, trezirea-i l-a durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, ca-n geneze, Marea Îngenunchind în acalmii de-o moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă.

Baladă ludică Scribi ai lumilor de lume Felurime doar prin nume În acest V E A C miruns Nimic nu mai e de-ascuns Nici curpins, nici nepătruns. Poliedrice cristale Care curg duse la vale Spre nisipuri ancestrale

Pag. 21

Ioan BABAN pasul incertitudinii

“ Mai târziu aveam să aflu că excepţia s-a datorat unei situaţii de excepţie. După ce a „externat” vreo câţiva din „pacienţii” cunoscuţi, doctorul Borleanu a plecat la un congres internaţional de psihiatrie şi dus a fost, spre marele necaz al ştiu eu cui. Baicu era bucuros să încheie discuţia cu mine, că nu poţi şti cu cine stai de vorbă. „Eu mă bucur la fel ca şi dumneavoastră de această excepţie, v-o spun sincer.” Vorbea fără de el şi aş fi vrut să-i spun mai multe, despre starea trăită în primele săptămâni, când se încăierau nebunii adevăraţi în jurul meu şi se păruiau până veneau nişte haidăi de gardieni, foşti ciobani rămaşi fără ocupaţia lor mioritică ” Pag. 22

onsuela se obişnuise cu mine, dar trebuia să-mi fac timp liber pentru ce îmi propusesem. Numai ea ştia din cercul cunoscuţilor ceea ce fac şi se străduia să mă ajute. „Nu am spus nimănui, ca să nu fac tărăboi; cu cât e gălăgia mai mare, cu atât e mai mică fapta. Şi apoi eu am pierdut teren, nu mă pot compara cu absolvenţii din ultimii doi ani.” „Tu trebuie să ştii că, o condiţie esenţială a reuşitei la un concurs de admitere, este să te prezinţi la examene. Dacă nu te prezinţi, sigur nu iei, dacă te prezinţi, ai două posibilităţi: să iei sau să nu iei.” „Asta e o butadă veche invocată de candidaţi. Când nu ştii, nu ai decât o alternativă, în rest, e hazard.” Actele cerute la înscriere m-au pus pe gânduri: o adeverinţă că sunt angajat în câmpul muncii, o drăcie, o chestie de birocraţie prostească. Hârtia asta era absolut inutilă. Nimeni nu se uită la ea, dar cine ştie, vreunul căutând chestiuni subterane. „Asta e bună, mi-am zis în gând.” Seara i-am dat un telefon lui Victor şi m-am interesat ce se poate face în chestia asta. Venisem acasă de aproape o lună de zile, dar nu trecusem pe la fabrică, am tot amânat din pricini diferite. Adevărul era că nu doream să dau ochii cu nişte mutre; ştiam eu câte ceva, despre ele, nu mă aveau la inimă.. „Tu de ce nu vii la fabrică?” „ Ştii şi tu de ce… dar acum trebuie s-o fac, mort-copt, vin mâine.” „Te aştept şi nu-ţi face griji; nu mai sunt lucrurile cum au fost, s-a mai schimbat pe ici pe colo şi apoi multă lume a început să înţeleagă câte ceva.” „S-a schimbat pe ici pe colo cum spui tu, dar nu s-a modificat nimic” şi nu am mai lungit vorba. Preşedintele comitetului oamenilor muncii de la Întreprinderea de Utilaj Tehnologic era acum un inginer de patruzeci de ani, şef de secţie, secretar de partid, că avea totuşi origine muncitorească; devenise muncitor şi apoi inginer; urmase cursurile Facultăţii tot la seral. Era totuşi ceva mai spălăţel decât predecesorii lui, avea o altă optică. Nu ştiam ce gânduri frământă omul, dar m-am adresat politicos. „Bună ziua, tovarăşe secretar, că aşa scria pe uşa biroului său: ,,Comitetul de Partid, Secretar.” Inginerul Mihai Baicu lucra de mulţi ani în fabrică; la vremea când lucram şi eu, se bucura de un anumit prestigiu în secţie. Era un om aşezat, cu capul pe umeri, nu credea în lozinci. „Cu lozinci nu faci industrie”, zisese el odată. Pentru asta ne trebuie utilaje moderne, materie primă bună, energie şi combustibil şi bineînţeles, oameni care ştiu ce vor.” Exprimarea acestei idei l-a scos din anonimat şi l-a propulsat, dar lucrurile rămăseseră tot înţepenite, că altele erau cauzele. Acum Baicu încărunţise, nu se ştie de ce. M-a primit cu amabilitate. „Luaţi loc, tovarăşu... „Berdiu… Toma Berdiu”, am zis eu aşezându-mă pe un scaun aflat la o masă lungă, pentru douăsprezece persoane, special făcută în biroul lui spaţios, destinată şedinţelor de Consiliu de Conducere, ori pentru alte întâlniri impuse de munca unui secretar de partid, un fel de buricul pământului în întreprinderile noastre. Omul de la biroul aşezat în capătul acestei mese lungi m-a privit minute în şir, exprimându-şi apoi îndoiala asupra identităţii mele. Credea că se află în faţa unei mistificări, dacă Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

nu bănuia altceva, dracul ştie ce era în mintea lui. „Cred că nu sunteţi Toma Berdiu, fostul nostru muncitor de acum vreo patru ani.” ,,Ba da, d-voastră sunteţi inginerul Mihai Baicu de la Prelucrări, vă cunosc, eu sunt cel despre care vorbiţi.” „Nu se poate, domnule, tovarăşe”, s-a zăpăcit el, nu se poate, e o confuzie.” „Ce să fie? eu nu sunt o confuzie, un om nu e o confuzie, tovarăşe secretar, eu sunt Toma Berdiu în carne şi oase, mai mult în piele şi oase, că altfel nu s-a putut, dar ăsta sunt deocamdată şi am nevoie de d-voastră într-o problemă personală.” Aş fi vrut să adaug şi altele în legătură cu cuvântul „confuzie”, dar m-am abţinut. Nu suntem noi vinovaţi că societatea ne confundă; da, constituim pentru această ,,doamnă” confuzii şi nu certitudini. Toţi suntem confundaţi cu altceva decât cu ceea ce suntem, dar pretindem că tot ce facem şi mai ales ce nu facem, e pentru „noi”. Între timp, omul şi-a venit în fire şi a adăugat: ,,Tovarăşe Berdiu, am spus că nu se poate, pentru că de acolo... nu am auzit.” Deci ştiau unde am fost dus, gura păcătosului adevăr grăieşte, nu era un secret, ori era unul din cercurile aflate în vârful piramidei întreprinderii. Cum să nu ştie, dacă ei au fost autorii denunţului şi confuziei. Discuţia a urmat pe o pistă puţin dorită de interlocutorul meu, dar vina nu era a mea că se împotmolise ca un şofer prost, cu maşina în şanţ. „Cum nu aţi auzit? chiar dacă nu e nebun şi... se vindecă?” Se ştia că diagnosticul nu-l pune medicul, el e gata pus, înainte de internare, ăştia, adică cei din spital, nu au decât să „administreze” tratamentul; şi dintr-un om sănătos fac un bolnav incurabil, de aceea nu i-a venit să creadă că sunt eu. Asta frământa mintea lui Baicu; nu m-ar fi surprins s-o spună pe şleau. „Mai sunt şi excepţii, nu toţi oamenii execută orbeşte, şi s-a întâmplat ca eu să fiu o excepţie” Mai târziu aveam să aflu că excepţia s-a datorat unei situaţii de excepţie. După ce a „externat” vreo câţiva din „pacienţii” cunoscuţi, doctorul Borleanu a plecat la un congres internaţional de psihiatrie şi dus a fost, spre marele necaz al ştiu eu cui. Baicu era bucuros să încheie discuţia cu mine, că nu poţi şti cu cine stai de vorbă. „Eu mă bucur la fel ca şi dumneavoastră de această excepţie, v-o spun sincer.” Vorbea fără de el şi aş fi vrut să-i spun mai multe, despre starea trăită în primele săptămâni, când se încăierau nebunii adevăraţi în jurul meu şi se păruiau până veneau nişte haidăi de gardieni, foşti ciobani rămaşi fără ocupaţia lor mioritică, drept urmare a glorioasei revoluţii agrare. Aceştia îi luau de păr, că erau slabi ca nişte maidanezi, îi puneau în cămăşi de forţă şi îi aruncau în nişte camere special pregătite; îi lăsau acolo Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

până ieşeau din criză. Uneori îi uitau flămânzi şi însetaţi; când îşi aminteau de ei, îi găseau leşinaţi. „Nu te uita că sunt aşa de slabi. În momente de criză au o forţă fizică de speriat şi asta se explică numai prin reducerea totală a activităţii nervoase superioare în favoarea funcţiei instinctuale”, zicea doctorul Borleanu, când m-am dus a doua zi să-i spun că nu pot dormi noaptea de teamă să nu mă strângă vreunul de gât. „Mi-am pus la cap, sub pernă, un picior de masă distrusă de nebuni, şi în caz de ceva, îl trăsnesc drept în creştet, că aici e ca în junglă, care pe care, şi vă jur că nu am de gând să plec de aici cu picioarele înainte.” Alienaţii mintali nu au nici o judecată, ei sunt în afara legii, vina cade pe supraveghetori. „Domnule Berdiu, în momente de criză sunt agresivi, dar nu s-a ajuns la crimă, cel puţin de când sunt eu aici… şi ţine minte ce-ţi spun, nu-i contrazice. Se potolesc repede şi apoi dorm zile întregi ca să-şi revină. E vai şi amar de viaţa lor; nu sunt bucuroşi de ce li se întâmplă.” „Aşa o fi, dar cu ce sunt eu vinovat să cad pradă unor nebuni? Nu aveam de gând să-i spun lui Baicu ,,poveşti” din viaţa celor internaţi în ospiciu, dar prin minte îmi treceau scene de groază. „De aici nu poţi ieşi decât nebun sau mort”, îmi ziceam cu deznădejde în primele luni, chiar dacă eşti sănătos tun, tot îţi cântă greierii în cap până la urmă. Era să-i spun că ar trebui să facă şi ei cu schimbul câte o tură. Uimit de ceea ce vede, Baicu m-a întrebat cu ce probleme am ajuns la el. „Aş vrea să ştiu ceva despre statutul meu actual… nu ştiu cui să mă adresez.” „Staţi că vedem imediat” şi a format un număr de telefon şi l-a chemat la el pe tovarăşul Leahu, şeful serviciului personal învăţământ. Ocupa acest post de vreo cincisprezece ani, de la inaugurarea întreprinderii. Îl cunoşteam pe Leahu; nu-mi făcea plăcere să-l văd, că era un individ abil, se adapta oricărei situaţii, lua culoarea mediului şi ieşea basma curată din orice încurcătură, cu ştiinţă sau fără. Când a intrat în biroul secretarului de partid, s-a adresat cu un umilitor „să trăiţi” şi pentru că era cu ochii la „şef” nu m-a văzut, nu intram în orizontul privirilor lui viclene. „Să trăiţi, tovarăşe secretar, ce s-a întâmplat?” „Nu s-a întâmplat nimic, ia loc; ţi-l prezint pe tovarăşul Toma Berdiu, fost muncitor la noi, ştii cazul acela de acum patru ani.” Leahu a făcut ochii mici ca de pisică şi m-a privit placid, contrariat peste măsură. „Da, îmi amintesc; dumneata eşti Toma Berdiu? când v-aţi întors?” „De curând, nu are importanţă asta acum. Aş vrea să ştiu ce e cu mine, situaţia mea.” A urmat o pauză. Leahu încerca să se adune, să mediteze înainte de a da un răspuns pe măsura pretenţiilor postului ocupat în nomenclatura fabri-

Pag. 23

cii. „Bine, dar dumneata eşti pensionar pe caz de boală, am şi decizia la dosarul personal.” A intervenit şi Baicu în discuţie, să nu fie un simplu spectator în biroul lui, el trebuia să decidă, nu cei chemaţi la ordin. „Ştii ce, tovarăşe Leahu? du-te şi vino cu dosarul dumnealui să vedem cum stau lucrurile, că aşa din amintire, nu ne putem lămuri, documentul e sfânt…” În lipsa lui Leahu, Baicu a mai adăugat că se confruntă cu mari probleme, materie primă, combustibil, energie, personal muncitor excedentar… Eu am refuzat să intru într-o discuţie pe teme cunoscute, placa era ruginită bine. Leahu s-a întors după un sfert de oră de căutări cu un dosar plin de praf, nu ştia pe unde putrezesc hârtiile, deşi era hârţogar cu vechi state de serviciu, din ele îşi agonisise cele necesare unei existenţe comode; din munca aceasta, sfânt să fii şi tot intri în păcat. Era în acest dosar şi cererea de angajare veche de vreo paisprezece ani. „Sunt aici toate documentele şi copia după decizia de pensionare.” „Eu nu am o asemenea decizie. Ce fel de pensionare e asta? temporară, definitivă, nu înţeleg.” Situaţia era încurcată, iar cei doi înclinau să creadă că mai curând am evadat din spitalul de nebuni, decât că am plecat de acolo, cu acte în regulă. Luciditatea mea nu-i convingea, de aceea se priveau unul pe altul cu o discretă curiozitate.

Am privit şi eu dosarul, am citit şi copia deciziei de pensionare, curios să văd diagnosticul precizat de comisie, „boală psihică”. Am zâmbit amar, în timp ce interlocutorii mei îmi urmăreau reacţiile ca şi cum s-ar ﬁ aşteptat să iasă afară nebunia din mine. „Oare pe unde o ﬁ rătăcind deci-

Pag. 24

zia mea? Acum o văd prima oară, în rest, cupoane.” „După câte îmi amintesc, dacă între timp n-oi fi înnebunit cu adevărat, eu nu am fost în faţa nici unei comisii de expertiză medicală pentru pensionare. Şi mai ştiu că deciziile acestea şi starea pensionarului se revizuiesc anual de către comisiile medicale de pe lângă Direcţiile de muncă şi ocrotiri sociale, să prelungească ori să anuleze deciziile, după cum devine cazul.” „Da, aşa trebuie, dar după câte ştiu şi eu, în cazul bolilor psihice, deciziile sunt definitive”, a adăugat Leahu, satisfăcut că a găsit o replica la ideea exprimată de mine.” „Dar dumneavoastră ştiţi ce înseamnă „boală psihică”? ea trebuie numită într-un fel pe baza unui certificat medical, eliberat de un medic specialist, că sunt cel puţin câteva sute de boli în denumirea asta. Aşa e suficient să spună un nebun că eşti nebun şi gata, pensionezi toată ţara, ar fi o adevărată nebunie.” Leahu a făcut ochii mari şi a zis: „Nu v-am spus că nu mă pricep? Mergeţi la cei implicaţi în afacerea asta şi lămuriţi-vă cu ei, eu ce pot să spun?” „E potrivit cuvântul „afacere” am mai adăugat şi am tăcut. Lucrurile rămâneau mai departe încurcate. Comportamentul şi nedumerirea mea i-a pus în încurcătură pe cei doi factori responsabili ai întreprinderii; nu prea mai ştiau ce să zică. Acum încercau o justificare în eventualitatea că aş cere reîncadrarea la vechiul meu loc de muncă. „Bine, eu am nevoie de o adeverinţă de angajat, de o recomandare, că vreau să mă prezint la un examen, unde mi se cer asemenea documente şi din altă parte nu am de unde să le procur; în cazul că numi daţi, ratez ce mă interesează atât de mult.” „Nu ştiu ce să zic, pur şi simplu situaţia mă depăşeşte. Ce facem, tovarăşe secretar?” Baicu a meditat câteva momente privind cu ochii întunecaţi într-un colţ obscur al încăperii, cu gândurile naiba ştie unde, ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea lui Leahu. Când a crezut că timpul de gândire a expirat, m-a întrebat ce fel de hârtii am avut sau mai am de la ieşirea din spital. M-am scotocit prin buzunare şi am scos din portmoneu, un fel de certificat medical, bilet de ieşire; oricine s-ar fi uitat în el ca pisica la calendar, aşa de indescifrabil era scris. Nici grafologii nu s-ar fi descurcat cu aparatele lor hermeneutice. Nu bănuiam de ce i-ar fi trebuit secretarului de partid documentele semnate, parafate, aşa încât să nu existe nici un dubiu că nu ieşisem din spital pe uşa din dos. Lui Baicu îi revenise buna dispoziţie, când a văzut hârtiile, că până cu puţină vreme în urmă, se gândise probabil să mă lase în birou cu Leahu, iar el să se ducă, să dea un telefon unde trebuie, să vină cineva să ia pe un nebun scăOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

pat din balamuc, ajuns în biroul lui… Începuse să zâmbească mirat de situaţia aceasta; din privirile mele citise că şi eu am bănuit ce e în gândurile lui. Am vrut să fac constatarea cu glas tare, dar m-am abţinut. „Da, totul e destul de clar”, a spus el privind la mine şi la Leahu. Ce era destul de clar în mintea lui nu înţelegeam, de aceea l-am privit şi eu câteva momente cu subînţeles şi văzându-l că tace i-am zis: „Mie, nu mi se pare deloc clar. Dumneavoastră aţi accepta ca la treizeci şi unu de ani să fiţi declarat nebun, chiar dacă nu sunteţi, şi să nu vă mai bucuraţi de nici un drept social şi cetăţenesc? Ştiţi că legile încetează să-şi exercite funcţiile în cazul alienaţilor mintali, mai ales pentru cei declaraţi, indiferent în ce condiţii, că acei de drept stau bine unde stau şi nu-i dă afară nebunia nici din casă, nici din slujba lor, bine plătită.” Cei doi mă priveau speriaţi; nu mai auziseră asemenea vorbe, sau cine ştie? Mi-am dat şi eu seama că sărisem peste cal şi am pus în mişcare resorturile interioare şi să schimb tonul. „Uite, asta zic şi eu situaţie încurcată. Vrând-nevrând trebuie să accept situaţia, dar până când?” „Ştiţi ce, tovarăşe Berdiu? vă înţelegem dar eu propun să veniţi mâine dimineaţă. Trebuie să mă consult şi cu alţi factori de decizie, şi nu vă faceţi probleme, că vă vom elibera documentele necesare.” Tonul lui Baicu mi-a plăcut şi am acceptat propunerea lui. „Tovarăşe secretar, chiar dacă sunt un caz ieşit din comun, nu e nevoie să încălcaţi legile pentru mine. Eu mă pot prezenta la lucru, că n-o să-mi luaţi dreptul de a munci. Renunţ la pensie.” „Ar fi foarte simplu, dar situaţia e mai complicată. Acestea sunt decizii cu caracter special, naiba să le ia, că mă bat cu capul de toţi pereţii ca să găsesc o portiţă de ieşire din încurcătură.” Leahu a ţinut să se afirme, spunând că e de acord cu propunerea secretarului. „Veniţi mâine, că o să rezolvăm problema.” Când am coborât, pe scări m-am întâlnit cu un individ cu ochelari fumurii, acoperindu-i jumătate din faţă; mă privea scrutător, dar nu i-am dat atenţie; gândurile mele erau plecate în altă parte. Nici dumitale, domnule doctor Borleanu, nu-ţi plac lucrurile clare. De ce să fie clar, când se poate ca omul să se obişnuiască şi cu lucrurile tulburi? În dimineaţa următoare am revenit şi mi s-au înmânat documentele cerute. ,,Cât priveşte prezentarea dumneavoastră la lucru, aşteptaţi până vă înzdrăveniţi”, mi-a zis Baicu. ,,Nu e cazul să vă grăbiţi.” A doua zi am depus dosarul cu toate actele la concursul de admitere la Institutul Politehnic şi am intensificat pregătirile. Deşi erau puţine locuri pentru toamnă, iar candidaţi mulţi, am fost admis al doilea. Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Sonete de Ioan BABAN VIII s-a sfârşit crâmpeiul lung cât o scânteie şi-au rămas în urmă dâre mici de gol reci memorii arse coji de curcubeie o tăcere-naltă cu veşmânt domol cum să iau în samă rosturile toate puse la păstrare ca-ntr-un frigider când se-aude umbra restului de noapte cum păşeşte-agale spre debarcader din desaga ruptă cad uşor fragmente de iubiri trecute roase de uitare caută prin ceaţă alte instrumente în zădărnicie după cât se pare şi-astfel din crâmpeiul fără vreun ecou sare-n întuneric ultima scânteie însă nu se ştie dacă în tablou vor mai ﬁ vreodată coji de curcubeie...

IX seara deseori mă plimb pe stradă ca-ntr-un spaţiu gol de infinit când prin raza aspră de zăpadă îmi purific sufletul trudit unde să mai merg atâtea drumuri adunate într-un ghem obscur când în zarea deasă de amurguri mă-nconjoară-atâta împrejur am în buzunar o depărtare rebegită ca un om sărac ce-a uitat de mult că mai e soare unde paşii nici nu se mai fac în desagă vântul râde-n şoapte fluieră prin haos precum un ecou ultima scânteie peste miazănoapte ca să lumineze unicul tablou...

Pag. 25

Valery OIŞTEANU

The Dream-Walker Guide to Sleep-Galaxy This is the song of a sleepwalker A daydreamer, a fantasy catcher Naked by the rivers and beaches of fantasy Streams of eyeballs and white eggs Cascades of ping-pong balls and blue magma Psychedelic dreams sponsored by Timothy Leary Open the doors of perception to repressed desires Sexual dance in space, sex under water Bullet holes through fantasy, slashes through the dream With steam venting through the holes Space crumbles, curves folds, disappears Into a deep hole of irretrievable memory Breathing from afar the elixir of love Seductresses exude vapors of nitrous oxide Sensual obscurity, shudder double penetration At the end refusing to be just a sex-toy Bad dream, wet dream, abusive SM play Is dream-death diﬀerent real death? Suicide as an eternal dream adventure Why it is considered a mental disorder? Why is it against the law, against nature? To die alone, deliberately singular At a place of your choice, a happy place Life, despair, loneliness are dangerously boring! Sleep talking, tango sleepwalking Walking-talking, surreal dream rocking

“Muse Sleeping” Homage to Brancusi’s Marble: The Muse is a lifeless form that dreams She was made out of white cube of marble An oval stone with shadow underneath The weight of stone holds her in place She is almost an indestructible egg Suddenly she opens her eyes and smiles

Pag. 26

Poets are inspired by the curvature of her brow The nakedness of her lips inspires artists Women measure their beauty by her Slipping through time, holding the time The white is whiter when dreaming in the dark She is the sculpture for the blind Touch the muse sleeping, Caress her, stroke her, and kiss her She is a limestone-Kiss, a song of a wooden- rooster A fragment of an unfinished torso sheds a tear A young bird with veined skin takes flight, A flight shiny as gold, movement as stillness An abstract head of a woman is dancing A newborn’s shouts of pain A Miracle in the middle of the rotunda: a white seal At the Gugh a princess looks like an erected cock Man in a wheelchair rolls backwards in disbelief She is the beginning and the end of the world She is the polished stone embracing unpolished stone She is Prometheus, a sleeping child, and a flying turtle The Creator all covered in white powder Recreates the world according to his dreams Brancusi ascends to the heavens on his Infinite Ladder.

Bullfighter blues Bullfighters are rare, like silk underwear, Today they are unemployed in Catalonia Toreros caring buckets of water To the Cuatro Caminos Bull-ring Too many bulls and no corridas Unemployed bulls killers Have a bottle of absinthe, move to Santander Corrida is the Spanish destiny of staged tragedy Torros et libertad, sacrifice ten bulls in a day Maybe even a toreador, or more The dance of death and injury The ballet of carnage and slaughter A noisy death in the afternoon Torros et libertad! Blood thirsty Leaping over beast, archaic Tauromachia, the Minotaur Bullfighters wear burlap On the road to Asturias today No joy in slaying, in Barcelona Through death we celebrate animal life No legalized “bull carnage” in Catalonia No joy in being scared to death The unity of Spaniards was in the ritual This is bullfighter blues, toreador blues Dead bull blues, butchery blues Assassination blues. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Alexandru Ştef. CIOBANU starea de a fi centrul orașului este tot un deșert numai că firele de nisip au forme de oameni mă plimb noaptea pe străzile moi și nimic mai mult am impresia că sunt un copil și țin de mână un părinte foarte înalt care se pierde printre nori nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo uraganul arătat de bățul lung crem iese din oasele mele ca o ghiulea răvășind foile crainicului oasele mele îndepărtate de inimă căreia i-am făcut la revedere cu mâna într-o gară din aprilie în fața librăriei cărturești pe lângă spiritul cărților visând pe o bancă cu ciorapi multicolori peste picioarele sufletului am văzut în iarbă o aripă de elefant cealaltă era deja urcată pe acoperiș urma să fie lansată o carte pentru copii sau iubirea mă tot freca la ochi și nu mai vedeam bine sau cine știe ce dracului am mâncat seara de visam tâmpenii odată a venit un car de reportaj m-a filmat din toate frunzele necăzute ale toamnei o reporteră mi-a pus întrebări pe fiecare treaptă a templului pe care o urcam pe care o coboram pe care o construiam i-am spus da fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe da sub cuvertură ținem un geam în lesă un geam care dă într-un beci din care latră un soare peste lanul nostru de secunde îndesate ca niște pături în lada de zestre câteodată când îmi văd reflexia de castană în vitrine îmi vine așa să cred că sunt doar un scrum într-o scrumieră mă uit la steaua care mă fumează îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilor îi spun că o iubesc și că iau în fiecare moment trenuri invizibile spre ea că mă zgâlțâi pe drum ca un sac plin cu cartofi mă învelesc noaptea când sunt singur în livadă cu pielița ei roz care îi împodobește degetul mare și toate vor fi bune de acum îmi zic în timp ce oftez ca o piatră proastă zgomotul de frână al mașiniilor ce circulă pe pletele mele lumina farurilor care îmi perforează amintirile îmi aduc aminte de tot de la cifre la pași și tremur văd că a început să plouă cu ace în fiecare colț din lume în fiecare colț din carne și mă trezesc în centrul orașului cu oameni plini de gol în jur gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Pag. 27

Adrian BOTEZ O – mărite Doamne Pajişti se-ncruşesc La uşa luminii Nu mai nimeresc Nu lăsa copitei Raiul ca o pradă În pieptul ispitei Să proptim o spadă Să-mpletim din raze Răului hotar Focul de arhangheli Să intre-n cântar În patria vremii Vuiesc covălii: Râvnind paradisuri Să dăm bătălii

prigoană de doină Părintelui THEODOR DAMIAN Lacrimă de păsări Fir de busuioc Cuvântaţi în plaiul Fără de noroc Florile-n puhoaie Lujere de cai Scapătă-n poveste Şi în joc de nai Vodă al dumbrăvii E bolnav de cântec Brazdele-ndurării Au luat duh în pântec Leşinată-i zarea Mâini de Făt-Frumos Dezmiardă-n descântec Mugurii de jos Doamne al vestirii Lin scrânciob de cer Buciumele ﬁrii Ferecă-le-n ﬁer Se-aud hoarde-n tropot Sughiţând oştiri Fauni fără minte Jefuiesc iubiri

Pag. 28

Împotrivă-s neguri Satana-i monarc – Mută struna lirei În coardă de arc Doamne al minunii Ce începi să sângeri – Schimbă raza lunii În legiuni de îngeri Lenevită-n tihne Grohăie-omenirea: Bici de foc şi vifor Trimite-i iubirea Cavaleri de stihuri Se prăval pe-altare – Umplu gura beznei Cu-a doua născare

Iosif de-Arimateea Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii L-am tras de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină: Nimeni nu ştie însă – Iosif de-Arimateea Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Camelia CONSTANTIN Mă strâng zăpezi la piept Tristeţea mea e poate-un fel de vină şi-nsingurarea-n care mă-nfăşor, că nu mai ştiu sau poate îmi e dor, de ce îmi sunt chiar mie azi străină? E arşiţă-n troiene, ﬂuturi mor când iernile se tânguie-n surdină, lumina e în straturi şi puţină dar nu mă tem, e doar simplu zbor. Cu lacrima de tine mult prea plină, cu palmele ieşite din decor, mă strâng zăpezi la piept dar mă strecor. Străinul meu, un fel de heroină şi-un fel de întuneric plutitor îmi răspândesc himerele-n lumină; de mă respiră, verde, o colină, aproape am să uit cum e să mor.

Te-ai trezit? E dimineaţă-aproape...te-ai trezit? Bat ceasurile azi în alte sfere, Suntem aici şi împrejur tăcere, Iar stele, două, parcă-au aţipit. Aprinde luna ultimul chibrit. Şi inima. Luminile-s aproape, Aceiaşi nuferi şi aceleaşi clape Şi cântecul de maluri adumbrit. În verdele aproape desfrunzit Solstiţiile-mbracă adierea, Printre mirări ne respirăm durerea De a ne şti, de-a nu ﬁ auzit Cum liniştea, o lamă de cuţit, Tăia în două visul. Şi căderea.

Ninsori de iasomie Cu gândul numai, azi voi face pârtii spre cer şi înapoi, prin fulgi de nea, iar inima, în palme de răspântii, o voi lăsa să-ţi cânte. Şi cu ea, Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

în aripi cu parfum de iasomie, doi fluturi de zăpadă, nu mai mult, ca-ntr-un miraj ce nu a fost să fie vor colinda o seară şi atât. Doi fluturi pe o coală de hârtie în visul alb dintr-un pătrar crescut de lună părăsită-n apatie ne vor veni pe vârfuri şi, tăcut, i-om îmbăta de nici nu or să ştie prin câte vieţi iubirea ne-a trecut, prin câte morţi parfumul lor învie ninsori de iasomie c-un sărut.

Fugă Un labirint ţi-e gândul când se coboară storul, ai mai străbate lumea măcar o dată-n vis şi ai atinge cerul cu ochiul tău închis când îngerii, prin raze, în şoaptă dau onorul. E noaptea-n care totul devine un abis, eşti, în povestea asta, iubite, dirijorul, mereu cu încordarea de a începe zborul, cu ape-n ochi de ceaţă şi aripi de ibis. Fugind de astă lume ce cască nepermis, în tine Vega arde, Monada şi Alcorul, te învrăjbesc iluzii, dar, ca un compromis, vei sta în astă viaţă să îmi astâmperi dorul. Apoi, fugind cu-o muză, de silă şi plictis, rămâne-vor intruşii, de vor schimba decorul.

Pag. 29

Horia CRIOS Duba cu câini

ântul sorţii uneori aduce norocul şi alteori îl goneşte departe de noi, omul aﬂându-se mereu între speranţă şi teamă.

“ Nu mai aveam nevoie să mă apăr nici de câini, nici de şerpi, nici de lupi. Eram al tuturor şi la îndemâna oricui. În afară de aceasta, nici nu voiam şi nici nu puteam să mai lovesc cu toiagul. Cine ma chemat, va avea grijă să mă şi apere. Ea însă trebuia să se apere singură. M-am lăsat în genunchi în ţărână, i-am şters picioarele cu batista, le-am sărutat pe rând şi m-am ridicat. Am dat să plec, dar ea m-a reţinut cu un gest al mâinii: „Ieremia, mi-a zis ea, acum ştiu cine eşti! Ştiu unde mergi şi nu-mi mai este frică de tine. Pacea Domnului şi gândul meu cel bun să te însoţească oriunde te-ai duce!”

Pag. 30

Minunat e sufletul copilului şi cât de bine este el întipărit pe chipul şi gesturile lui. La el totul poartă amprenta sufletului: poate din această cauză copilul este atât de lesne crezător, considerând că totul se face pe bază de suflet. Aşa ar trebui să fim şi noi, cei mari, cu sufletul pe faţă şi cu pecetea lui pe fapt. Din păcate, noi, cei vârstnici, am învăţat să ne ascundem, să înşelăm pe alţii şi chiar pe noi înşine, căci viaţa – târfă ordinară – nu te acceptă decât schimonosit, expert în mistificări – altfel, te dă la fund şi te preface în gunoi netrebnic. Aţi luat seama la un copil când râde? Râde şi cerul, şi pământul cu el, iar când plânge, în plânsul lui se zbuciumă parcă tot universul. La copil totul e viaţă şi orice atinge el capătă viaţă: şi păpuşa neînsufleţită, şi mosorelul golit de aţă, şi cârpa anostă, şi fierul îngheţat. Acest mic vrăjitor are în mâinile lui viaţă şi suflet pe care le dăruieşte cu o dărnicie de nabab. Sub puterea lui magică, totul se însufleţeşte şi capătă o altă formă, un alt sens şi un alt nume. Dar animalele? Animalele cele atât de des bătute şi chinuite de om, numai la el, în mângâierile lui îşi găsesc scăpare şi înţelegere, mai ales câinii şi pisicile. Priviţi-i numai, şi-o să vedeţi cât de bine se înţeleg ei. Urmăream odată joaca unui copil cu un câine. Legat cu o sfoară de gât, câinele se supunea cu multă docilitate micului său stăpân, căutând chiar să-i prevină dorinţele. Nu apuca băiatul să facă un pas la dreapta, şi dorinţa-i era prompt împlinită, câinele luându-i-o chiar înainte. Ba, urcând coasta unui deluşor, câinele trăgea cu râvnă în sus mica sa povară ce venea din urmă. De la un timp, copilul – cu puterea magică ce-i este proprie – şia transformat căţelul în cal, căruia, aşa cum cer uzanţele, i-a pus frâu în gură şi l-a încălecat fără multă discuţie. Numai că vezi, hoţul de căţel, simţind povara cam mare pentru puterile lui, dar în acelaşi timp, ca să nu-şi supere stăpânul dacă s-ar împotrivi, s-a lăsat încet, pe picioare, în jos. Absorbiţi în jocul lor, nici copilul şi nici câinele nu au băgat de seamă când, venind din susul străzii, şi-au făcut apariţia doi oameni cu arcane de sârmă în mâini, urmaţi la mică distanţă de o dubă în care patru-cinci câini, cu limbile scoase, priveau cu tristeţe printre gratii. Adulmecând primejdia, câinele s-a smucit din mâinile copilului ca să scape. Târziu însă, deoarece unul dintre cei doi hingheri, ieşindu-i înainte, i-a tăiat retragerea. Atunci câinele s-a abătut în cealaltă parte, nimerind tocmai bine în arcanul celui de-al doilea hingher. În tot acest timp, copilul, încremenit cu mâna întinsă după câine, se uita cu ochi mari şi speriaţi. De câteva ori a vrut să strige, să cheme câinele să vină la el, fără ca totuşi să poată articula vreun cuvânt. Când l-a văzut ridicat în aer ca un peşte Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

în undiţă, a făcut ochii şi mai mari şi a dat un ţipăt scurt: „Căţelul!... Căţeluşul meu...” şi s-a repezit la hingher, pe care l-a prins de mână. Acesta s-a smucit, a mormăit o înjurătură şi, cu mânie, a azvârlit câinele în dubă, lângă ceilalţi. Pe dată duba s-a pus în mişcare, hurducăind pe stradă, ducând căţelul spre destinul lui tragic. Copilul, căzut în mijlocul străzii, cu ochii înotând în lacrimi, chema încet, ca într-un cântec plâns: „Căţeluşul meu, căţeluşul meu...” Dar nimeni nu-l asculta. La al doilea colţ de stradă, duba cu hingheri a cotit-o spre abator şi nu s-a mai văzut.

Biata Dida

in fragedă copilărie, m-au poreclit Ieremia. Şi ai mei, acasă, tot aşa mă strigau. Oamenii, mai în glumă, mai în serios, îmi ziceau Ieremia cu oiştea-n gard. Luându-se după ei, copiii îmi spuneau la fel. Uneori mă strigau simplu: Oişte sau Nimerilă. Fireşte, mă supăram – nu aveam motive să mă bucur. Unde mai pui că şi fetele, mai ales alea de 16–17 ani, – mai obraznice decât băieţii – mă priveau insistent în ochi şi-mi ziceau cu buzele strânse pe dinţi, în loc de Oişte, un cuvânt ruşinos, ca mai apoi să râdă ca de cea mai bună glumă. Dacă băieţii îmi spuneau uneori ca ele, văzând că nu mă sinchiseam, încetau. Ele, însă, fetele, mai făceau şi gesturi semnificative, vrând să arate cu ce eram eu, Ieremia, în gard. Câte o femeie mai în vârstă se făcea a-mi lua apărarea şi le înfrunta: „Ce aveţi voi cu el, fa, dacă e cu oiştea-n gard? Vă doare pe voi undeva?” Apoi către mine: „Ia scoate, mă, oiştea aia a ta şi dă-te cu ea în gardul lor, poate s-or potoli!” Eu grăbeam pasul, băgând de seamă că şi ea râdea de mine. Uneori le mai înjuram. Ajungeam acasă plângând în sine-mi şi blestemând pe cel ce-mi pusese porecla. Nu înţelegeam ce avea lumea cu mine – atât cei mari, cât şi cei mici... Prieteni nu aveam. Aceasta mă făcea să mă alung şi mai mult de oameni. Eram un izolat şi aşa am rămas toată viaţa. La şcoală stăteam singur în bancă. Mai târziu s-a aşezat lângă mine Dida, fata lui Rafailă. Slabă, galbenă la faţă şi mereu plânsă. Mi-era milă de ea, dar nu o puteam suferi. Soarta ei prea semăna cu a mea; şi ea era tot o hărţuită. Firesc ar fi fost s-o apăr, să-i iau partea, dar eu nu mă puteam apăra nici pe mine!... Dida nu învăţa, nu ştia să citească, să socotească... Nu ştia nimic, nimic. Nu învăţa fiindcă nu avea timp. Acasă mai erau trei fraţi, toţi mai mici decât ea, şi de cum intra Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

în casă, venind de la şcoală, mamă-sa i-l punea pe mucea ăla mic în braţe, iar plodul urla de te asurzea şi-şi murdărea mereu cârpele, Dida trebuind să i le spele pe toate. Aceasta era treaba ei de cum venea de la şcoală până se culca. La şcoală, tată-său n-ar fi trimis-o, dar învăţătorul l-a lămurit cu ameninţarea unor substanţiale şi usturătoare amenzi. Cunoscându-i situaţia, domnul învăţător hotărâse s-o ajute doi elevi mai buni ai clasei. Atât a fost destul; de a doua zi de cum intra Dida în clasă, ăia o înşfăcau, o puneau imediat să-şi scoată cartea şi să citească. Fiindcă Dida citea greu şi în plus era şi peltică, binevoitorii se prăpădeau de râs şi o puneau să repete şi iar să repete. De la un timp, celor doi s-au adăugat şi alţi „binevoitori”, mari amatori de râs. Ăştia au venit însă cu idei noi: îi cereau Didei să arate cu degetul cuvintele pe care le citea. Când greşea, numai ce se pomenea cu o lovitură de creion peste degete. Biata fată le ducea repede la gură, începea să geamă, refuzând să mai citească. Cu ghionturi şi cu tot felul de ameninţări, o sileau să reia cititul. Într-o zi geroasă de iarnă, Dida a intrat în clasă îngheţată, vânătă de frig. Era şi foarte subţire îmbrăcată: o flaneluţă de-a mamă-si aruncată peste o rochiţă de vară, încălţată cu nişte rupturi de ghete şi nişte ciorapi vechi, legaţi cu aţă deasupra gleznelor. Nici n-a apucat bine să se aşeze în bancă şi a fost luată în primire, începând cunoscuta distracţie. Numai că Dida plângea, cu capul lăsat pe bancă, mai tare ca niciodată. N-am mai putut răbda. Am luat repede arătătorul de lângă hartă şi-am lovit vreo doi-trei „binevoitori”. Băţul rupându-se, am început să dau cu pumnii, cu capul, cu picioarele. S-a produs învălmăşeală, îmbrânceli, urlete, ţipete şi un zgomot infernal. Deodată, gălăgia a încetat, iar un tropăit de picioare ne-a îngheţat. Intrase învăţătorul. S-a oprit, a privit spre noi – mă văzuse ce făceam – şi ne-a spus să ne aşezăm. A dat să ia arătătorul de la hartă şi, nezărindu-l, a întrebat: – Unde este? – Irimia... el l-a rupt! – Adevărat... domnu’ Irimia... cu oiştea-n gard?! şi pe loc m-a pocnit cu pumnul în moalele capului, de-am văzut stele verzi, dar n-am putut să văd prea multe, fiindcă o palmă dată peste ochi mi le-a întunecat pe toate. M-am aşezat sau cred că am căzut pe bancă. N-am plâns şi – nu ştiu – parcă nici nu m-a durut. Îmi era cald şi-mi ardeau şi creierii, şi ochii, şi urechile. Nu auzeam, nu vedeam nimic. Şi clasa, şi băncile, şi copiii se învârteau ameţitor, într-o horă fantastică. Dida m-a luat de mână şi mă trăgea spre ea să-mi spună ceva. Am împins-o, retrăgându-mă învrăjbit spre celălalt capăt al băncii, rămânând şi mai

Pag. 31

singur, şi mai întunecat. Simţeam că de-aş fi avut o putere, scrum aş fi făcut şcoala cu câinii mei de colegi pentru care am fost bătut. La învăţătură eram un elev bunicel şi m-am putut ţine de cuvânt faţă de Dida, căreia-i promisesem c-o voi ajuta. Cu toate că era obosită, distrată şi cam greoaie de cap, a făcut vizibile progrese. Bunăvoinţă avea destulă. Totul a mers bine până în ziua când s-a îmbolnăvit. A zăcut toată iarna. În primăvară a murit. M-am dus şi eu s-o văd. Frumos îmbrăcată, albă la faţă, fără pic de sânge în obraji, cu mâinile strânse la piept, se odihnea cum cred că nu a putut-o face vreodată. Venise puţină lume, în schimb, se adunase toată liota de copii a lui Rafailă. M-am uitat la degetele ei, care erau galbene, cu unghiile vinete, şi nu mi-am putut explica de ce. Oare şi moartea să o fi lovit tot peste degete, atunci când a luat-o? Biata Dida!

Despărţirea de la malul apei

n dimineaţa când am plecat dintre ai mei, nu luasem cu mine decât o traistă, un toiag şi un cojoc. Deşi nu m-am uitat în urmă, ştiam cât de trişti şi neputincioşi mă urmăreau tata şi mama. Leam simţit privirile aţintite asupră-mi până am coborât devale, la râul din apropierea satului. Acolo, ghemuită la urechea podului, cu capul rezemat pe genunchi, stătea Maria. Când mia auzit paşii, s-a ridicat şi mi-a ieşit în cale. Era cernită şi plânsă şi se mişca încet, ca în somn. Tăcută, s-a oprit lângă mine, a scos dintr-un săculeţ o batistă şi, întinzându-mi-o, a izbucnit în plâns... Era batista cusută de ea pentru nuntă, batistă pe care trebuia să mi-o aştearnă pe prag când intram cu ea în camera nupţială. Gestul acesta vrea să spună că noul drum în căsătorie femeia îl găteşte cu mâinile, cu inima şi cu sufletul ei. Acum, batista ce mi-o dădea Maria era batista despărţirii noastre. A scos după aceea o pâine caldă – ca sufletul ei de caldă – şi mi-a dat-o în tăcere, privind în jos. Biata mea logodnică îmi întindea în dar sufletul şi fiinţa ei adunate într-o pâinişoară ca să-mi fie merinde la drum. Pe urmă mi-a dat o bărdacă de pământ în care se aflau câteva picături de vin, aşa cum se obisnuieşte când se împarte pentru morţi. De bună seamă că rostul acestui dar era mult mai profund decât cel strict practic. Nedumerit, am privit-o în ochi. – Bea… m-a îndemnat ea. E parastasul pentru biata ta logodnică; ea, din clipa aceasta, nu mai este printre cei vii. Şi, cu ochii, cu capul, m-a îndem-

Pag. 32

nat iar. Dar nu am băut. Cu gesturi moi, am dat pământului vinul, să-l bea el, după care bărdaca am pus-o în desagă. Era acum rândul meu. Dar ce-i puteam oferi eu, că n-aveam nimic? Cu ce-aş fi putut-o mângâia, că nici eu nu mai eram al meu! Şi în clipa aceasta, vorba ar fi fost cu totul neputincioasă, mai săracă şi mai neajutorată decât mine. Un lucru era limpede: Maria, fosta mea logodnică, trebuia întoarsă din drumul morţii, pe care – vedeam bine – era hotărâtă să meargă. Doamne, şi era atât de cuminte şi de bună! Mai ales frumoasă! Păcat că natura n-a făcut şi trandafiri negri, fiindcă, aşa cum arăta acum, cu ochii înneguraţi de plâns, cu buzele învineţite, cu genele şi sprâncenele ca pana corbului, era cel mai negru, cel mai dureros trandafir din lume. Trebuie să trăiască, să se întoarcă la viaţă, să reziste necazurilor, să nu moară înainte de a-şi fi împlinit rostul în lume, mi-am zis. Tot ce-am putut face pentru aceasta, a fost să-mi scot brâul şi să-l sfâşii drept în două. Cu o jumătate m-am încins eu, cu cealaltă am încins-o pe ea. Se pare că a înţeles semnifìcaţia gestului meu, fiindcă un fulger a scăpărat în privirea ei şi nu s-a împotrivit. I-am dat toiagul meu de corn, toiag tare şi ager, bun de lovit şarpele ori lupul, când îţi ies în drum, şi am luat toiagul ei, care era mai mic şi mai slab. Nu mai aveam nevoie să mă apăr nici de câini, nici de şerpi, nici de lupi. Eram al tuturor şi la îndemâna oricui. În afară de aceasta, nici nu voiam şi nici nu puteam să mai lovesc cu toiagul. Cine m-a chemat, va avea grijă să mă şi apere. Ea însă trebuia să se apere singură. M-am lăsat în genunchi în ţărână, i-am şters picioarele cu batista, leam sărutat pe rând şi m-am ridicat. Am dat să plec, dar ea m-a reţinut cu un gest al mâinii: „Ieremia, mi-a zis ea, acum ştiu cine eşti! Ştiu unde mergi şi nu-mi mai este frică de tine. Pacea Domnului şi gândul meu cel bun să te însoţească oriunde te-ai duce!” Împăcaţi, am pornit: eu, pe deal în sus, pe unde mi se deschidea calea spre lume, ea – către sat. Din vârful dealului mi-am mai întors privirea o dată şi am văzut-o rezemată cu o mână de toiag, iar cealaltă făcută streaşină la ochi. Se uita după mine. Am simţit un fior de bucurie şi un sentiment de adâncă împăcare m-a liniştit. Eram ca atunci, pe munte. Eu plecam, dar în urmă-mi viaţa reintra în mersul ei normal. Am ridicat amândouă mâinile spre cer, a binecuvântare, apoi mi-am strâns mijlocul mai tare cu brâul şi, cu pas întins, m-am aşternut drumului, spre depărtările care mă aşteptau. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Luca CIpOLLA (Italia) Medjugorje, la regina e l'avversario

l gatto osserva quieto interrogando le nostre danze d'amore sulle rocce che lacerano i piedi;

Vicka ci segue radiosa, con sguardo sbarazzino d'esile dijete. Amica, tutti noi abbiamo una madre e dobbiamo esser degni del suo amore, tu che per la prima volta piangi ed il segnale rende così distanti, moderni, ma le lacrime non sono di coltan. Le cicale smettono di cantare nel freddo mio cuore, Tu che lo svezzi di pensieri arditi e prove come lame di coltello, la luna è ora un sole che pulsa e si mostra integra e nuda ai nostri occhi umili e paciﬁci, il tuo cuore di madre, forse, luna che si sovrappone alla montagna e ci osserva, noi pensiamo con occhi amabili, e Tu lì, forse.. Sale il nostro calvario ed incita a non sentire dolore, no, no fratello, non è cinismo, è restare assorti, controllati e saldi di fronte alla ruota dei tempi ed alle ferite che incombono lungo il cammino.. Madre, dammi la mano e aiutami a toccare ogni stazione, formella del tuo sentiero perché l'eco d'ogni mistero, l'inciso d'ogni giaculatoria sappia del tuo profumo di viole e di quel raggio che dal Križevac abbraccia il Podbordo e si diffonde nel tricolore della fratellanza slava. Vela questi occhi ed i miei sensi già assopiti ma ancora sensibili al fascino d'una ghaziya nel suo yelek di porpora, la danzatrice mi lusinga nella sua pelle fulgida d'olio e di miele che seduce, il tuo corpo, Salomè, è solo cenere, la spoglia dell'avversario: quale mente usurpi oggi, vile, quale testa reclami che possa galleggiare tra i liquami delle tue cloache ? Cupido dell'ego, ego in persona, quale dardo cela la tua faretra ? Forse tempo e solitudine e ti palesi come astio, superbia, giudizio insindacabile ? Le tue leziose parole assertive m'inducono ad evitare e ti sostituisci a me, esibendo il mio vessillo sul comune campo di battaglia tra bene e male. Sto perdendo, ma seduto su una roccia a soddisfare una croce di legno che non è mancina falciatrice: "Facili alle suggestioni, salvaci dal caos, Kraljica Mira, allontana da noi ogni estasi indotta che propone sogni di carta e ci solleva alteri dalla terra, esitanti; dacci un segno e misericordia, noi che vaghiamo alla ricerca d'una prova tangibile, un po' tutti San Tommaso, noi, naufraghi in tua assenza che spesso non sappiamo chi dorme al nostro ﬁanco e la notte ci teniamo per mano; qui è più facile ascoltarti ma sei ovunque anche se più porte ci diOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Le tue leziose parole assertive m'inducono ad evitare e ti sostituisci a me, esibendo il mio vessillo sul comune campo di battaglia tra bene e male.Sto perdendo, ma seduto su una roccia a soddisfare una croce di legno che non è mancina falciatrice:"Facili alle suggestioni, salvaci dal caos,Kraljica Mira, allontana da noi ogni estasi indotta che propone sogni di carta e ci solleva alteri dalla terra, esitanti; dacci un segno e misericordia, noi che vaghiamo alla ricerca d'una prova tangibile, un po' tutti San Tommaso...” Pag. 33

vidono, da Malkhut a Keter, alza questo sipario, Madre di tutti, svela amore, umiltà e condivisione - possa captare subito questi raggi di luce altra esistenza non abbiamo, destaci dal sonno e tienici per mano, non come i brevi bagliori di consapevolezza che la follia ci regala, fa' che sia per sempre e che, liberati dalle catene, un cigno canti per ciascuno di noi. Tu c'insegni che un fiore trae la sua bellezza dall’acqua e dal sole, integri siano il seme e le radici perché abbia grazia e colore. Aiutaci a credere in Te, in ciò che reale non si vede per un disegno che appartiene a tutti perché la nostra coscienza sia come un bimbo da svezzare e crescere in una costante e paziente prova per poter esser degni della luce". Solo, ma tra fratelli che non distinguo, bevo la rugiada dei campi di lavanda, un brillore di specchi le rughe dell'acque, pillole d'amore da un cuore ingrigito di ferite - nonna che m'accompagnavi su un sentiero noto, la corte, le scale, tutto mutato, futuro d'un tempo che s'è fermato adesso come credere se non trovo equilibrio, se tra bene e male perdo e sbaglio, se nel disturbo io divento il male, se già così rigido e difficile agli occhi dei simili non posso testimoniare il tuo nome, esser da esempio, come credere, Madre, Tu che mi chiedi d'aver forza, avrai un dì misericordia d'un cuore malato?.. Ora che scendo le nude chine di calcare cinte da corone di spine, lieti nella cortina di mille bandiere ove ci guidi e ti chiamiamo in ogni lingua, aiutami, aiutaci a traversare la strada, Madre, non lasciarci indietro ma neppure andar avanti, Tu, Figlia del cielo, che rivolgi sguardo e parola ai fanciulli, i più piccoli, della verità ricettivi nella loro purezza, assenza di giudizio e disincanto come alvei di roggia della prima acqua sorgiva. Bijakovici è un'arancia sul lato destro della valle, teli di stoffa penzolano dalle baracche dei venditori di croci e santini, la notte impera, chiediamo ad essa la clemenza di risparmiarci l'ultimo respiro nella coperta che dall'orizzonte si dipana; Madre, in quest'ora siamo più fragili e sentiamo

Pag. 34

più freddo, ci sovrasta lo smarrimento, il timore, ma Tu, rimboccaci le coperte.. Uno zefiro di calce si leva quasi in segno di saluto, "Gospa Majka moja" canta Divan, il dentista, "Gospa Majka moja" Amalia, tossicodipendente, "Gospa Majka moja" Aran, commerciante di liquori, "Zdravo Kraljice Mira" si leva da Alfred, calciatore, Gaudêncio, ex spacciatore, Francine, segretaria, "Zdravo Kraljice Mira" da Ilie, contadino, e David, affetto da disturbo bipolare, "Zdravo Kraljice Mira" da Agnieszka, casalinga, Erzena, ex prostituta, Giovanni, banchiere, e ancora Raimund, malato di cancro, Danica, pasticciera di Zadar, Adelina... Il giudizio è miope dinanzi al velo che cela la verità dell'essere ed io solo col male posso conoscere il bene ? No, Madre, non son degno che Tu entri sotto il mio tetto, ma non lasciarmi orfano tra le schegge del destino.. Vicka riflette lo sguardo di Miryam, ora di nuovo bimba, pietosa ed amorevole. Medjugorje, regina şi adversarul Pisica observă liniştită examinând dansurile noastre de dragoste peste pietrele care sfâşie picioarele; Vicka ne urmăreşte radioasă, cu privirea ştrengară a unei plăpânde dijete. Amică, noi toţi avem o mamă şi trebuie să fim demni de iubirea ei, tu care plângi pentru prima oară şi semnalul ne reprezintă atât distanţi, moderni, dar lacrimile nu sunt de coltan. Greierii încetează să cânte în frigul inimii mele, Tu care o înţărci de gândurile îndrăzneţe şi dovezi ca lamele cuţitului, luna este acum un soare ce palpită şi se arată integră şi goală ochilor noştri smeriţi şi pacifici, inima ta de mamă, poate, lună care se suprapune peste munte şi ne observă, noi gândim cu ochi amabili şi Tu acolo, poate.. Creşte calvarul nostru şi ne incită să nu simţim chinul, nu, nu frate, nu-i cinism, e să rămânem absorbiţi, cumpăniţi şi fermi în faţa roatei timpurilor şi a rănilor care incumbă de-a lungul drumului.. Mamă, dă-mi mâna şi ajută-mă să ating fiecare staţie, gravură a căii tale pentru că ecoul fiecărei taine, refrenul fiecărei giaculatoria să miroase a parfumul tău de violete şi a raza aceea care din Križevac îmbrăţişează Podbordo şi se răspândeşte în tricolorul frăţiei slave. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Învăluie ochii aceştia şi simţurile mele deja aţipite dar încă sensibile la farmecul de o ghaziya în yelekul ei de purpură, dansatoarea mă ademeneşte cu pielea strălucitoare a uleiului şi a mierii ce seduce, trupul tău, Salomeea, e doar cenuşă, învelişul adversarului: pe care minte o uzurpi astăzi, laşule, pe care cap îl reclami ca să poată pluti printre dejecţiile cloacelor tale ? Cupidon egoului, ego în persoană, ce dardă ascunde tolba ta ? Poate timp şi singurătate şi te arăţi ca ciudă, ţanţoşie, judecată indiscutabilă ? Cuvintele tale prefăcute şi asertive mă induc la evitare şi mă înlocuieşti pe mine, etalând drapelul meu pe câmpul de luptă comun dintre bine şi rău. Pierd, dar aşezat pe o stâncă să satisfac o cruce de lemn care nu este o secerătoare stângace: "Înclinaţi spre sugestii, fereşte-ne de haos, Kraljica Mira, înlătură de la noi fiecare extaz indus ce propune visuri de hârtie şi ne ridică îngâmfaţi din pământ, şovăitori; dă-ne un semn şi milă, noi, cei care hoinărim în căutarea unei dovezi tangibile, cam toţi Sfântul Toma, noi, naufragiaţi în absenţa ta care adesea nu ştim cine doarme alături de noi şi noaptea ne ţinem de mână; aici e mai uşor să te ascult dar eşti oriunde chiar dacă mai multe porţi ne despart, din Malkhut până la Keter, ridică cortina aceasta, Mamă tuturor, dezvăluie iubire, smerenie şi împărţire – ca să pot capta imediat razele astea de lumină altă existenţă nu avem, deşteaptă-ne din somn şi ţine-ne de mână, nu ca sclipirile scurte ale conştientizării pe care nebunia ne-o dăruieşte, fă ca asta să fie pentru totdeauna şi ca, fiind eliberaţi din lanţuri, o lebădă să cânte pentru fiecare dintre noi. Tu ne arăţi că o floare îşi obţine frumuseţea din apă şi din soare, să fie integre sămânţa şi rădăcinile ca să aibă graţie şi culoare. Ajută-ne să credem în Tine, în ceea ce real nu se vede pentru un desen care ne aparţine tuturor deoarece conştiinţa noastră trebuie să fie ca un copil de înţărcat şi de crescut într-o probă constantă şi răbdătoare spre a putea fi demni de lumină”. Singur, dar printre fraţi pe care nu îi disting, Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

beau roua câmpilor de levănţică, o sclipire a oglinzilor ridurile apelor, pilule de iubire de o inimă înălbită a rănilor - bunică ce mă însoţeai pe o cărare cunoscută, curtea, scările, totul schimbat, viitorul unui timp care s-a oprit acum cum să cred dacă nu găsesc echilibru, dacă dintre bine şi rău pierd şi greşesc, dacă în tulburare eu devin răul, dacă deja atât de rigid şi dificil la ochii semenilor mei nu pot mărturisi numele tău, a fi un exemplu, cum să cred, Mamă, Tu care îmi ceri să fiu puternic, vei avea o zi mila unei inimii bolnave?.. Acum că cobor pantele goale ale calcarului cuprinse de coroane de spini,veseli în cortina de o mie de steaguri unde ne duci şi te chemăm în fiecare limbă, ajută-mă, ajută-ne să traversăm strada, Mamă, să nu ne laşi înapoi dar nicidecum să mergem înainte, Tu, Fiică cerului,care-ţi îndrepţi privirea şi cuvântul copiilor, cei mai mici,ai adevărului receptivi în candoarea lor, absenţa judecăţii şi a dezamăgiriiprecum albiile rigolei primei ape de izvor. Bijakovici este o portocală pe partea dreaptă a văii, pânze de stofă atârnă din barăci ale vânzătorilor de cruci şi de iconiţe, noaptea domneşte, îi cerem clemenţa de a ne cruţa ultima suflare în pătura care din zare se deapănă;Mamă, în ora aceasta suntem mai fragili şi simţim mai mult frig, rătăcirea se ridică pe noi,teama,dar Tu, bagă-ne în pat.. Un zefir de var se înalţă aproape în semn de salut, "Gospa Majka moja" cântă Divan, dentistul, "Gospa Majka moja" Amalia, toxicomană, "Gospa Majka moja" Aran, comerciant de lichioruri, "Zdravo Kraljice Mira" se ridică din Alfred, fotbalist, Gaudêncio, fostul traficant de droguri, Francine, secretară, "Zdravo Kraljice Mira" din Ilie, ţăran, şi David, cu tulburare bipolară, "Zdravo Kraljice Mira" de către Agnieszka, gospodină, Erzena, fostă prostituată, Giovanni, bancher, şi încă Raimund, bolnav de cancer, Danica, cofetăreasă din Zadar, Adelina... Judecata e mioapă în faţa vălului care ascunde adevărul fiinţei şi eu doar cu răul pot cunoaşte binele ? Nu, Mamă, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci nu mă lasă orfan printre schijele destinului.. Vicka reflectă privirea lui Miryam, acum din nou copilă, miloasă şi binevoitoare.

Pag. 35

Violeta DEMINESCU Biciul

“ Era atâta soare, şi câmp în floare, şi cântec de greieri, că n-ar mai fi mers către casă. Se-ntorcea de la Bordeie, satul de dincolo de pădure, unde mama-sa avea o mătuşă şi, din când în când, îi duceau una-alta, că rămăsese singură pe lume. Sâmbăta aceea căzuse sărbătoarea Sfântului Petru, aşa că în sat nu se lucra. Cânta din toată inima doina pe care-o învăţase de la buna ei: Pădurice, mică deasă, În tine ploaie de varsă, Da’ nu îi ploaie curată, Îs lacrimi de la o fată Ce-i cu sâla măritată, La-nsurat, la măritatu’ Omu’ nu trăbă-ndemnatu’.”

Pag. 36

ă dacă o cânta oleacă ce-o fi? Se uită la el cum ţinea biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu şi a lui Şoni, care se munceau să tragă căruţa încărcată cu lemne prin ogaşul umed al pădurii. - Dii, Murgule! Şi biciul se legănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare şi mâna se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău şi începu: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat suna pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalţi se risipiră carencotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele. Ochii ei îl cercetară. Tăcea. Continuă: Eu doinesc, pădurea crapă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a ştiut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă.Tăcu. Ieşiră din pădure, în câmp, de-acolo trecură Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului şi intrară în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropi pe amândoi. Culesese nişte ochiul – boului din câmp şi flori de sânzâiene. - De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spuse după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunse. Era atâta soare, şi câmp în floare, şi cântec de greieri, că nar mai fi mers către casă. Se-ntorcea de la Bordeie, satul de dincolo de pădure, unde mama-sa avea o mătuşă şi, din când în când, îi duceau una-alta, că rămăsese singură pe lume. Sâmbăta aceea căzuse sărbătoarea Sfântului Petru, aşa că în sat nu se lucra. Cânta din toată inima doina pe care-o învăţase de la buna ei: Pădurice, mică deasă, În tine ploaie de varsă, Da’ nu îi ploaie curată, Îs lacrimi de la o fată Ce-i cu sâla măritată, La-nsurat, la măritatu’ Omu’ nu trăbă-ndemnatu’. Sânzâienele erau în floare şi, chiar dacă trecuse sărbătoarea lor, tot mai erau bune de leac. Culesese un braţ, ca şi înainte cu vreo câteva zile, când îşi pusese sub pernă câteva, să-şi viseze mirele. N-a visat decât o bulboană mare şi pe mamă-sa care se pierdea în apele tulburi. Mai mult de-asta voise a merge ea singură la Bordeie, căci acolo, într-o casuţă dărăpănată, ştia ea pe mamă Fiica, singura care îi putea tălmăci visul. E drept: o bănuia pe babă că nu i-a dezvăluit tot ce-a văzut când i-a dat în bobi; prea şi-a adunat sprâncenele. Eşti frumoasă, fata babii, şi-ai să te măriţi după un om înalt şi bogat.Să faci cunună de sânzâiene, s-o dai pe apă, când te-ntorci acasă, ducă-se răul de la casa voastră! Şi babii, adu-i colac cu măr, cum ştie mamă-ta să-l facă. Îi tare bun... Şi mai adu-mi lut răzuit din patru colţuri ale vetrei din casă şi nouă lumini de ceară. Ţi-oi descânta de năroc şi de deochi, că tare eşti frumoasă! La marginea râului, se descălţă şi-şi afundă, înfierbântată, piOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

ciorul drept în apă. Şi-l retrase iute, căci i se păru cam rece. Şi cum nimeni nu era pe-aproape, erau toţi la nuntă, că se mărita una din capătul satului, se despuie şi intră în apă. Îşi luase la ea săpun de casă aşa că îşi desfăcu cozile groase... Cine-ar fi văzut-o aşa, despletită, cu părul lung-lung tăciune şi faţa albă ca varul, cu ochii negri-negri, parcă-i ardeau în cap, nu alta, ar fi zis că-i ştima apelor, ori una din ăli frumoase. Şi frumoasă era, vedea şi ea bine în oglinda apei şi-n ochii feciorilor, duminica la joc. Da’ maică-sa era mereu cu ochii după ea şi de multe ori a zis că, acu’, dacă are fată de măritat, n-o da-o orişicui! Frumoasă îi, harnică îi, are şi ceva zestre... Îşi puse cununa de sânzâiene pe cap şi se scufundă. Cununiţa porni la vale, purtată de apa Streiului pân la marea cea mare, cum spusese mamă Fiica. Porni spre casă tocmai când clopotele bisericii băteau de sfârşitul cununiei. Se-ntâlni cu nuntaşii la marginea satului, unde aşteptau căruţele care mai de care acoperite cu covoare ţesute, şi ele şi caii. Mireasa pleca noră. Muzicanţii cântau cu foc şi se-ncinse jocul chiar în drum. Otfelii ieşeau din alai şi-ntindeau sticlele cu vinars întors drumeţilor şi curioşilor ieşiţi la porţi. Ion a lu’ Misarăşu o prinse de mână şi–o luă la joc. Tare-i plăcea să joace; îi ardea pământul sub picioare când auzea muzica. Se-nvârtea din ce în ce mai iute şi nu simţea decât bucuria aia fără margini când nu mai eşti legat de pământ. Arcuşul reteză deodată cântarea şi jocul se opri. Ana, roşie, cu pieptul tresăltându-i de osteneală, îşi ridică deodată ochii către cel care, călare, o pironise cu privirea tot jocul. Pălăria îi umbrea jumătate de obraz, dar şi aşa, ceva din el o-nspăimântă. Plecă grăbită spre casă. În duminica următoare a venit şi-a cerut-o de nevastă. Nu îndrăgise pe altul, dar ceva o oprea să meargă după Niculae. S-a-mpotrivit întâia oară mamii. A bătut-o. Tu, fată, eşti tânără şi proastă, nu ştii ce-i bine pentru tine. Niculae îi sângur la părinţi, are pământ şi n-ai s-o duci rău! Facem uspăţ peste tri săptămâni, să n-ajungem postul Sfintei Mării... Şi tată-său n-avea cuvânt dinaintea nevestei.

şi n-au cântat când au urcat-o în căruţă. Taică-său tăcea şi-o privea cu ochii duşi. - Da’ ce-aţi tăcut? Zâceţi una, mă! i-o îndemnat chiar Ana, dacă tot nu o fugit undeva la capătul lumii, ori nu şi-o pus capăt zilelor înainte. Se vede c-aşa o vrut Dumnezeu, şi-a mai zis. Şi nunta sa făcut. Când au ieşit de la biserică, Niculae o prins-o strâns de mână şi i-a spus apăsat: - De-acum eşti a me, Ană! A me! Aşa o fi vrut Dumnezeu! Da-n minte îi jelea govitul miresii, ce i-l cântaseră fetele la fereastră, pe când o îmbrăcau de mers la cununie: Rujulină din grădină, Rujulină din grădină , Ce-ai făcut de-ai împupit, Că vremea nu ţi-o venit... Pământ, da, avea acum şi mai mult decât acasă, iute l-o aflat, că era vremea fânului şi după aia a treieratului, o venit şi culesul, o venit şi fata, Aglaia... Avea soacră cumsecade, dar pe bărbat nu l-a îndrăgit mai mult. Nici la mamă Fiica n-a mai ajuns vreodată. Într-una din zile se-ntorcea din luncă. Se făcuseră de toate şi culesese o cofă mare de castraveţi; trebuiau puşi în butoi, la murat. La vreo două case de ei, cineva făcuse clacă la secerat şi-acum, către seară, încinseseră joc în ocol. Cum de se afla şi Ion a lu’ Misarăşu din satul ei acolo nu ştia, destul că au strigat-o să ia o bucată de plăcintă. Ion a luat-o la joc... Doamne, dor i s-a mai făcut deodată de satul ei!...

În ziua nunţii, n-a vrut să iasă din casă, venise Niculae cu toate neamurile lui s-o ia. Mamă-sa a bătut-o iar, aşa mireasă cum era şi cum o îmbrăcaseră mai cu sila. Când a ieşit, avea ochii roşii deatâta plâns, da,’ ziceau babele, cum să nu plângă de nărocu ce-o dat păstă ea, ăl măi bogat din Nădăştii o ia de nevastă; şi-apăi tăte miresele plâng... Numai muzicanţii au băgat de seamă supărarea ei

Vorba a ajuns înaintea ei acasă. La poartă, Ana se opri să vadă întâii domnişori înﬂoriţi lângă gard. Niculae se-ntorsese şi el de la moară, acum şedea lângă fântână şi scufunda biciul şi nişte hamuri în vălăul cu apă. - Te-ai întors, Niculae? Mai mult n-a apucat a zice. O arsură cruntă i-a ars spinarea şi i-a plesnit pielea obrazului stâng. A scăpat corfa din mână şi-

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Pag. 37

a mai apuca să vadă castraveţii împrăştiindu-se. Loviturile ce-au urmat nu le-a mai numărat. A căzut în ţărâna din ocol. Când s-a trezit, sângele îi înflorise uscat pe cămaşa ruptă de capătul cu sârmă al biciului din piele împletită, aşa ca domnişorii roşii din uliţă, şi pe cumnată-sa care stătea lângă ea şi îi plângea de milă. A podidit-o şi pe ea plânsul. Cât mai cususe la cămeşa aia în vara dinainte de-a o mărita mamă-sa! - Plângi şi rabdă, maică, rabdă, ăsta-i datul muierii pe pământ, îi zise şi soacră-sa. Şi taică-său, dumnezeu să-l ierte, m-o bătut. Asta-i soarta noastră, a femeilor, nu ştiu de ce ne-o fi lăsat Dumnezău aşe… i-o mai spus, stropind apă sfinţită cu busuiocul prin odaie. Niculae plecase de-acasă pentru vreo două zile, avea treierătoare şi secera în altă parte. Până s-a întors, de-o mie de ori a vrut Ana să plece de la el. Tot de o mie s-a şi răzgândit. Fata avea doi ani, acasă se-nsurase frate-său, unde să se-ntoarcă? Şi-apoi satul! Ce-o să zică lumea?! Uite, avere şi bărbat bogat i-o trebuit, acu nu-i stăpână! Şi-a rămas. Mai mergea duminica la biserică, se aşeza în genunchi la icoana Mântuitorului pe cruce şi plângea înfundat , că acuma ştia şi ea ce-o pătimit Isus. El s-a-ntors după două zile, n-o zis nimic, nu s-a rugat de iertare, doar s-a întunecat şi mai tare. De bătut, a mai bătut-o şi-altădată, dar pe Aglaie o iubea ca pe ochii din cap şi n-o lovit-o nicicând. O răsfăţat-o şi de-asta l-a iertat. Era acum învăţătoare în sat, c-a vrut Niculae ceva bun pentru fata lui.

maiştri, dar de dragul fetei lui Niculae şi-a Anei, n-a plecat la oraş, la uzină. Niculae s-a trezit cu noaptea-n cap să crape nişte lemne, a pus lemnul pe cătur şi-a ridicat securea deasupra capului să-l despice. Ca fulgerat, a scăpat securea din mâini şi s-a prăvălit şi el. - Ana! Ana me... o mai apucat să spună, când ea l-a găsit căzut la pământ. S-a apropiat de el, privindu-l înfricoşată. Niciodată nu fusese beteag. Totdeauna a fost stăpânul ei şi-al curţilor! Şi-acuma, văzându-l întins, tot nu s-a putut gândi că-i mort. - Tolvaaaaai! s-a auzit înainte de răsăritul soarelui în tot satul! Niculaeeeeeeee! Niculae-al meeeu! Cumnată-sa, de peste drum o venit ca arsă; strigătele şi plânsul lor a trezit tot satul. L-au ridicat amândouă şi l-au dus în casă. Până la amiază, l-au aşezat într-un sicriu frumos, cumpărat de Aglaie şi bărbatul ei, de la oraş. Au chemat doi preoţi, au tocmit gropaşii, s-au apucat de pregătit pomana de după înmormântare. Zece găini şi un porc au tăiat. - Niculaeeee, cui mă lăsaşi tuuuu?? Niculaeee, de ce murişi acumaaa? se cânta Ana întruna prin ocol. Tăcu numai când intră în grajd. Mângâie pe grumaz cei doi cai, apoi se uită în sus, la grindă. Biciul vechi demult şedea înﬁpt sub una din grinzi, lângă legătura de sânzâiene uscate. Demult îi luase locul, la căruţă, biciul cel nou, cumpărat din târg, de la Sângiorz. Spre seară, veniră oamenii la priveghi. Ana se cânta întruna: Ană, toată viaţa te-o bătut! Ce-ai de plângi aşe? se minună cumnată-sa Silviuca. Ana deschise larg uşa casei şi, împingând-o uşor cu mâna, încetă din bocit şi îi zise: Dă-te deoparte, că vine lumea!... ....................................................................................... -

A-nvăţat şi Ana să nu-i mai ﬁe frică de el. Când o mai lovea, atât îl suduia: - Pirilizeză-te Dumnezeu, Niculae! De paralizat, nu l-o paralizat când a bătut-o. Ci tomna acu’, când s-o copt grâul şi-i vremea secerii. De combină se ocupa de-o vreme ginerele lui, bărbatul Aglaiei, care făcuse şcoală tehnică de

Pag. 38

Niculaeeeeee, dragu meuuuu!... L-au îngropat creştineşte, Ana l-a plâns ca o bună nevastă şi i-a făcut o pomană ca un ospăţ. Nu ştia nimeni că-n dimineaţa înmormântării, devreme de tot, pe când începeau a cânta cocoşii, Ana a scos din lada de zestre cămaşa ruptă de bici şi-având încă sângele ei înﬂorit pe mânecă şi a aşezat-o adânc în sicriu, lângă Niculae...Lângă cămaşă, biciul… Câteodată, tot mai rar, au mai auzit-o doinind Drăguţ car cu patru boi, Drag mi-o fost mie de voi, Dar măi drag de cini vă mână, Că ţâne biciu-ntr-o mână, măăăi... Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Gelu GĂLETARU) Vocile care nu se văd - Nu pot să accept că m-ai minţit. Sunt dispus să înţeleg şi să iert orice, până la minciună. Aveai atâtea căi să ieşi cu faţa curată din mizeria asta. Şi tu ai ales-o pe cea mai tâmpită. Pe cea mai murdară şi mai blamabilă. Păi da, ai crezut că naivul de mine o să înghită totul, pe nemestecate, inclusiv gogoaşa asta ridicolă cu „prietenia sinceră şi dezinteresată”, inclusiv povestea aia aiurită, bună de adormit copiii cretini, cu băiatul fin şi spilcuit care duce trena femeilor neconsolate şi le pune o floare roşie în păr, aşa, de sanchi, adică de cavaler ce este. Cavaler, cavaler, da’ tot ţi-a tras-o când a fost momentul, când ţi-ai desfăcut picioarele în faţa lui şi i-ai zâmbit galeş şi îmbietor: „Hai, băiete, ce mai stai pe gânduri, nu vezi că e pe gratis?” -Bineînţeles că nu puteai decât să vulgarizezi totul. E tipic pentru tine. Măcar acum eşti treaz şi, cel puţin pentru moment, nu risc s-o iau peste ochi. Mă şi mir că n-ai apucat încă să tragi din sticla aia pe care o ţii lângă pat, aşa, preventiv, strategic, cum zici tu. Şi apoi să arunci invective în dreapta şi-n stânga, împotriva tuturor, tu-i mama ei de viaţă, zici tu, de fiecare dată când vezi lumea cu susu-n jos şi eşti furios pe neputinţa care te macină ca un cancer, nu-ţi dă pace nici în somn. Da’ de ce sunt eu de vină că tu te simţi un ratat şi nu vrei să ieşi din starea asta, pur şi simplu îţi place săţi plângi de milă, să te priveşti în oglindă şi să spui: lume, lume, iată un om neînţeles de restul dobitocilor, de parcă ai trăi doar pentru a gusta voluptatea propriei tale degradări. Sigur, e mai comod aşa, decât să te ridici şi să umbli. Ia-ţi patul şi umblă! -Văd că tot la pat ţi-e gândul. Faci ce faci şi tot acolo ajungi, cu gândul sau cu fapta! Asta aşa, ca să-ţi reamintesc că inocenţa pe care o afişezi e o poveste bună pentru alţii, nu pentru mine, eu am băut, cum se spune, până la fund paharul umilinţei şi-al ruşinii şi nu mai cred în snoava cu frumoasa nevinovată din pădurea adormită sau cu fata moşului cea cuminte şi care se întoarce devreme acasă. Iar rechizitoriul tău de două parale nu mă impresionează deloc, cu toate că îţi place de fiecare dată să-l împănezi cu „consideraţii personale”, cu filozofia ta adâncă, pe dracu’ adâncă, e o spoială jalnică de cinci-şase fraze, mereu aceleaşi, cu care încerci să-ţi construieşti o faţadă convenabilă, să poţi să ieşi în lume cu fruntea sus şi cu morala intactă, ha, ha, ha, era cât pe-aci să zic „cu himenul intact!” Bine, fetiţo, după ce m-ai făcut beţiv şi ratat, te poţi duce liniştită la culcare, pune-ţi conştiinţa pe pernă şi dormi în pace, ţi-ai făcut datoria şi pe ziua de azi, ai mai bifat un punct pe răbojul acţiunilor tale caritabile. Deci, fii mândră de intransigenţa ta de fecioară trecută cam prin toate aşternuturile vieţii. O să spui iarăşi că sunt vulgar, că simt o plăcere perversă să te jignesc, mi-e şi milă de efortul pe care-l faci ca să pari cât mai jignită, mai rănită în orgoliul tău de femeie de lume şi de societate, iată o doamnă cu onoarea strivită sub călcâiul nemernicului de bărbatu-său, se va spune despre tine, cu compătimire, desigur, şi iată-l şi pe nebunul care o împroaşcă mereu cu noroi, care-i calcă în picioare demnitatea şi-i terfeleşte reputaţia, vai, vai, vai. -Eu ţi-am spus din timp să nu te încurci cu ea. Ţii minte, în urmă cu trei ani, la masa aceea din curtea birtului sătesc, ieşisem amândoi la o bere, eu eram „în tranzit”, sosisem acasă doar pentru Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“„Vino, dragul meu, priveşte tabloul acesta şi spune-mi ce vezi”. O cărare şerpuitoare, flancată de ferigi înalte şi fremătătoare, pierzânduse în semiobscuritatea vegetală, vegheată de paşii felinelor care se strecoară printre liane, pe sub vaste portaluri de crengi. Călăuza merge ferit, cu grijă să nu trezească din letargia amiezii şerpii cu solzi argintii şi zornăitori. Paşii săi alunecă pe covorul verde, cu siguranţa celui ce-şi cunoaşte meseria. Şi meseria sa este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi. Ariel simte broboanele de sudoare adunându-i-se în mijlocul frunţii.”

Pag. 39

două zile, şi ne-am întâlnit întâmplător chiar la masa aceea de sub nucul din curtea birtului, am comandat două halbe şi ne-am apucat să sorbim din ele, cu sete dar fără grabă, căci aveam destul timp la dispoziţie, toată după-amiaza era a noastră, ce mai. La început am ocolit subiectul, ştiam că eşti topit după ea şi o idealizezi ca un fraier şi, în această situaţie, orice ţi-aş fi spus ţi s-ar fi părut exagerat şi rău intenţionat. Aşa că în primele minute am vorbit despre altceva, te-am întrebat dacă mai mergi la pescuit şi dacă în timpul vacanţei rămâi aici, să tragem împreună nişte partide de pescuit grozave, ce dracu’, eram doar fiii Mureşului şi trăisem pe malul apei, cu peştele la căpătâi, cum s-ar zice, şi ar fi fost păcat să lăsăm să treacă vara tăndălind-o cu alte chestii tâmpite şi plicticoase şi să nu profităm de crapii şi somnii şi ştiucile care se găseau căcălău până şi în ochiurile de apă din cubice. Uneori ajungea doar să bagi mâna în mâl şi să scoţi ditamai crapul de juma de chil, ce mai. Iar tu ai zis că da, rămâi peste vară în sat, erai certat cu ai tăi, nu mai ştiu pe ce chestie, şi eu mam bucurat grozav, sincer m-am bucurat şi ţi-am spus: „În regulă, atunci vom fi parteneri de undiţă”. Abia după vreo oră, timp în care am fumat

ascultai deloc, erai deja ameţit, ce mai, între timp am mai ras şi câteva pahare de tărie, oricum, erai vizibil absent, nu ştiam dacă din laşitate, adică din teama şi refuzul de a asculta o poveste care-ţi pica prost şi în care te încăpăţânai să nu crezi, sau, pur şi simplu, fiindcă erai prea beat ca să mai poţi înregistra nişte amănunte care, în plus, constituiau partea întunecată a unei istorii urâte. Ţii minte (dar nu cred că mai ţii minte) că atunci ţi-am spus să ai grijă ce faci şi să te gândeşti de zece ori înainte de a te arunca orbeşte înainte? Nu m-ai ascultat, de fapt nu ai ascultat pe nimeni, şi uite ce-a ieşit. Ce mai. -N-a ieşit nimic. Şi mai lasă-mă cu tâmpenia asta cu prietenul bun care la nevoie se cunoaşte. Se cunoaşte pe dracu. Mă rog, admit că în prima fază ai fost bine intenţionat, intuiţia ta de student repetent şi şmecher îţi spunea că am apucat pe un drum care nu duce nicăieri. Mă şi amuză când mă gândesc câţi îmi plângeau de milă atunci, câţi mă băteau pe umăr şi mă sfătuiau ce să fac şi cum să fac, al naibii câtă compasiune găseam la iubiţii mei prieteni din lumea largă. Numai că genul ăsta dea te băga în viaţa cuiva, de a-i arăta dragoste cu forţa, mie nu mi se potriveşte. Şi nu-l accept nici la ceilalţi. De aceea, poate ai rămas mirat când nu ţiam urmat sfatul, deşi, recunosc, în unele momente reuşeai să pari destul de convingător. Nu ştiu dacă, pe vremea aceea şi chiar mai târziu, aşteptai cumva mulţumiri din partea mea sau, cel puţin, un semn care să-ţi dea de înţeles că mi-am însuşit, măcar parţial, dădăceala ta dezinteresată. De fapt, nu dezinteresată, ci animată de un interes foarte precis. Un interes nobil, recunosc. -Şi nu uita să pui apă la flori. Peste zi să laşi geamurile deschise, să se aerisească în camere până mă întorc eu. Sper să nu dureze mai mult de trei-patru zile. E un simpozion cam anost, dar nu pot lipsi, şeful mi-a şi spus că n-ar da bine dacă nu sunt văzută pe acolo. Imediat ce ajung, te sun. De altfel, o să te sun în fiecare zi. A, şi să nu uiţi să dai de mâncare la pisoiaş. Pa, dragule. O să-mi fie dor de tine, ştii?

Destinul, acest animal care-ţi sare în faţă de ne-am spart, că ne ieşea fumul şi pe ochi, am adus vorba despre ea şi ţi-am spus că am văzut-o într-o seară cu individul ăla pletos şi elegant, da’ elegant al dracului, care o ţinea atent de braţ, se vedea că nu e prima dată când o scotea în oraş, căci era clar că ieşeau undeva, la un local, probabil, ﬁindcă el avea o umbrelă în mâna cealaltă, deci era prevăzător băiatul, se gândea că până se întorc sar putea să plouă. Tu nu prea ascultai, de fapt nu

Pag. 40

edea umbra mişcându-se pe peretele din faţa lui. O traiectorie ciudată, înţepându-i retina amorţită. Poate era puntea unui vapor care-şi suporta nepăsător tangajul. Dacă ridici mâna şi o mişti încet, de la dreapta la stânga, umbra dispare. Şi vezi atunci, pe măsuţa metalică de lângă pat, acoperită cu tifon curat, ﬂacoanele strălucitoare şi punguliţele de hârtie, în care ghiceşti pastilele rotunde, galbene, roşii, dulcege la Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

gust. Umbra reapare, lăţindu-se pe perete. Un păianjen din aceia imenşi, care-şi fac veacul departe de zgomotul terifiant al tramvaielor şi de ţipetele ascuţite ale vânzătoarelor de seminţe. Aici, camera aseptică, orbitoare, în care poţi să visezi în linişte la catastrofele de afară. Departe de coşurile cu flori multicolore de pe trotuarele oraşului, pete stridente în cenuşiul omniprezent şi suveran. Suferi, desigur inutil, că nu poţi pipăi colţul zgrunţuros al clădirii cu patru etaje, din subsolul căreia răzbat mirosuri amestecate şi, din când în când, zgomote ciudate, un fel de zăngănituri metalice, ca şi când s-ar ciocni trenuri subpământene. Scoarţa copacilor, înşiraţi de-a lungul liniei de tramvai, stă gata să pleznească sub greutatea şi presiunea sevei. Un ţipăt scurt, o pasăre ameţită de năvala aiuritoare a aerului de aprilie. Gratiile subţiri de la ferestre segmentează cerul, îl exilează într-o depărtare inaccesibilă, furând segmente întregi de peisaj. Umbra de pe perete creşte, este acum o pată întunecată şi tremurătoare în plină expansiune. Ridici din nou mâna în dreptul ochilor, o mişti, cu aceeaşi încetineală lipsită de speranţă, de la dreapta la stânga. Printre degete se scurge un fir subţire de lumină. Lumina pătrunde cu violenţă în acvariu şi-l încarcă, brusc, de o strălucire mată. Ariel priveşte fascinat peştişorul roşu, cu dungi negre, alunecând, ca o torpilă lunguiaţă, de la un perete la altul. O mişcare elegantă, demnă de acest maestru al adâncului. Ceilalţi peştişori fac mişcări languroase, stârnind reflexe stranii, într-un fel de dans nupţial de o voluptate studiată, oarecum caraghioasă printre fragmentele de alge care plutesc calme în micul abis. Lipseşte din cadru doar pisica aceea leneşă, cu pupila dilatată la maximum, dând târcoale sticlei incasabile, fortăreţei inexpugnabile, între zidurile căreia se zbenguie papagali multicolori, păsări colibri tăind cu violenţă straturile dense de aer, planoare fastuoase intrate într-o ireversibilă derivă. „Vino, dragul meu, priveşte tabloul acesta şi spune-mi ce vezi”. O cărare şerpuitoare, flancată de ferigi înalte şi fremătătoare, pierzându-se în semiobscuritatea vegetală, vegheată de paşii felinelor care se strecoară printre liane, pe sub vaste portaluri de crengi. Călăuza merge ferit, cu grijă să nu trezească din letargia amiezii şerpii cu solzi argintii şi zornăitori. Paşii săi alunecă pe covorul verde, cu siguranţa celui ce-şi cunoaşte meseria. Şi meseria sa este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi. Ariel simte broboanele de sudoare adunându-i-se în mijlocul frunţii. Un frison de panică îi încreţeşte pielea, strecurându-i în suflet îndoiala. Unde mergi? îl întreabă umbra din dreapta sa. Ariel nu răspunde, căci simte teama dându-i târcoale ca un animal de Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

pradă. Îşi întoarce privirea spre tabloul masiv de pe perete, cerşind parcă o înţelegere de la chipul grav, brăzdat de o solemnitate scorţoasă, al bărbatului ce priveşte cu demnitate în zare. Pe pieptul său bombat se odihneşte resemnată o decoraţie uriaşă, semn al virilităţii cu care personajul a înfruntat, la timpul potrivit, adversităţile vieţii. O existenţă exemplară, desigur, un parapet rezistent în faţa furtunii. Privindu-l, Ariel se simte mic şi nevolnic. Mâna lui tremură câteva clipe în aer, înainte de a poposi pe cutiuţa cu pastile roz. Extrage una cu degete nesigure, o ridică în dreptul ochilor, apoi, cu cealaltă mână, apucă paharul cu apă şi-l duce, aproape visător, la buze. Vâră pastila în gură, o împinge grijuliu cu limba spre cerul gurii. Soarbe o înghiţitură. Înghite. Asta-i. Micul supliciu a trecut, dar a lăsat în urmă un gust de cenuşă. Lui Ariel îi vine să scuipe, dar se abţine. Nu se face, gestul l-ar descaliﬁca iremediabil. Urechea lui atentă prinde un zgomot înfundat, ca o bilă rostogolindu-se silenţioasă pe suprafaţa pufoasă a unui covor. Bila se apropie, reverberaţiile ei cresc în intensitate, fac să trepideze geamurile fragile. Perdelele glisează pe suprafaţa sticlei, stârnind un foşnet sâcâitor, care se transmite în aerul camerei, încăr-

cându-l de un indeﬁnibil mesaj vibratil. Cercuri concentrice joacă în faţa ochilor lui Ariel, mici turbioane tăindu-şi vad în spaţiul dintre uşă şi pat. Acum s-ar putea să intre mama, fără un cuvânt, fără un gest, doar paşii ei înaintând tăcuţi pe mocheta roasă care acoperă parchetul. Un halat imaculat, ca o spumă a zilelor sau ca zăpezile de pe Kilimanjiaro, îi acoperă trupul slăbit de vârstă şi de resemnare. Doar ea, acum, mama – apropiinduse de pat, cu un surâs misterios şi cald agăţat de colţul gurii amare. Mama ţine în mână perfuzia cea de toate zilele. Şi meseria ei este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi.

Pag. 41

Ana DOBRE

Copilăria, începutul mitologiei personale

“ Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri.” Pag. 42

n nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântul noroc nu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântul noroc. Negarea lui, în cuvântul nenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire..., iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză , continuare şi reluare a celui din 2011, Strigăte spuse în şoaptă. Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, un axis mundi care susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut. Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti - omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului. Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei. La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiind o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii. În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aştepOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

tările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei. Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat prim u l cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunosc u t ă , m a g i e c a r e creează din nou lumea – o lume de cuvinte, un joc secund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi. Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a uniOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

versului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca în Plecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şintinde trupul..., şi Dumnezeu moare cu el. Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţilor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca un memento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea naturii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii. Ştefan Mitroi scrie propriul basm despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea, Jocuri de nenoroc nu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

Pag. 43

Gheorghe CREŢU A zidit cu litere de aur adevărul.

“ El este şi va rămâne în inima celor care îl cunosc, drept un om al faptei, un om de cuvânt, puternic şi hotărât, răbdător şi tenace, pregătit să înlăture şi cele mai neaşteptate piedici care apar în rezolvarea unui proiect de care se ocupă la un moment dat. Şi a desfăşurat zeci de proiecte, care au fost cuantificate, până acum, în mii de pagini scrise. Acestea probează puterea şi voinţa celui care a înţeles să-şi pună condeiul în slujba adevărului, dând astfel la iveală valorile autentice ale neamului românesc. Sutele de articole, eseuri şi studii, care au văzut lumina tiparului în diverse publicaţii, au fost pentru Ion N. Oprea, de fiecare dată, un preţios exerciţiu în mânuirea cuvântului şi aşezarea cu grijă a acestuia în pagină, cu rost şi înţeles. ”

Pag. 44

ri de câte ori cineva împlineşte o vârstă rotundă, prietenii şi admiratorii îi adresează urări dintre cele mai meşteşugite şi cu o încărcătură emoţională deosebită. Cel căruia mă pregătesc, cu emoţie firească, să-i fac o astfel de urare în primăvara acestui an, la sfârşit de Prier, nu este nimeni altul decât prestigiosul scriitor ieşean Ion N. Oprea, născut sub semnul Zodiei Taurului în Priponeştii Tutovei, localitate care se mândreşte cu realizări de seamă ale multora dintre fii săi. Sunt convins că volumele pe care i le prezentăm şi în care îl aducem în prim plan pe omul şi scriitorul Ion N. Oprea, sunt primite aşa cum se cuvine de către publicul cunoscător, care are nevoie, mai mult ca oricând, de adevărate modele. Nu mă îndoiesc nici de faptul că mai sunt şi persoane care manifestă unele reţineri, date fiind prejudecăţile perioadei în care personalităţile, care se afirmau într-un anumit domeniu, nu puteau fi elogiate, oricât de mari le-ar fi fost meritele, prejudecăţi care încă mai persistă. Dacă la acestea se mai adaugă uneori şi invidia.... Ideea de a-l celebra pe scriitorul Ion N. Oprea, la împlinirea a opt decenii de viaţă, prin volumele omagiale - “Omagiu Ion N. Oprea”, 391 p. de Ana Dumitrescu şi Constantin Huşanu, ca şi” Omagiu scriitorului I.N.Oprea la 80 de ani”, 375 p. de prof. Gheorghe Clapa, ambele apărute la Editura Pim, Iaşi, 2012- este lăudabilă şi de aceea mă alătur celor care au iniţiat şi înfăptuit acest demers. O fac pentru că nu este deloc păcat sau desuet să preţuieşti oamenii de lângă tine şi să le subliniezi meritele, atunci când este timpul potrivit. Dimpotrivă, acesta este un bun prilej de a recunoaşte şi a cultiva valorile ştiinţifice, culturale, morale sau de altă natură, şi de a le împărtăşi celor cu care putem intra în contact. Personalitate complexă, dinamică, deosebit de puternică, scriitorul ieşean Ion N. Oprea este un idealist pragmatic. Poate că alăturarea celor doi termeni nu este deloc cea mai fericită, dar în cazul de faţă avem în vedere că cel pe care îl omagiem a visat şi visează încă foarte mult, dar a şi realizat o mare parte dintre visele sale cele mai îndrăzneţe scriind pentru viitorime. El este şi va rămâne în inima celor care îl cunosc, drept un om al faptei, un om de cuvânt, puternic şi hotărât, răbdător şi tenace, pregătit să înlăture şi cele mai neaşteptate piedici care apar în rezolvarea unui proiect de care se ocupă la un moment dat. Şi a desfăşurat zeci de proiecte, care au fost cuantificate, până acum, în mii de pagini scrise. Acestea probează puterea şi voinţa celui care a înţeles să-şi pună condeiul în slujba adevărului, dând astfel la iveală valorile autentice ale neamului românesc. Sutele de articole, eseuri şi studii, care au văzut lumina tiparului în diverse publicaţii, au fost pentru Ion N. Oprea, de fiecare dată, un preţios exerciţiu în mânuirea cuvântului şi aşezarea cu grijă a acestuia în pagină, cu rost şi înţeles. Avea dreptate universitarul ieşean Ilie Dan care într-o cronică a sa (periodicul „Ţara noastră”, ianuarienoiembrie 2011) la cartea „Scurte medalioane” de Ion N. Oprea, conchidea că „în ansamblu,cartea înfăţişează o valoroasă sinteză cultural-istorică, iar coordonatele ei de bază sunt probitatea, coroborarea datelor, claritatea şi precizia scriiturii”. Deşi pe scriitorul Ion N. Oprea l-am cunoscut mai de cuOnyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

rând, iar faţă în faţă am stat o singură dată, cunoscându-i activitatea, mi se pare că-l ştiu dintotdeauna. De altfel, personalităţile puternice au darul de a te subjuga de la început, simţind astfel îndemnul de a le cunoaşte în variile dimensiuni în care acestea se înfăţişează şi ori de câte ori i se iveşte prilejul. Aşa este şi cazul cu mine şi Domnul Oprea.. Perfecţionându-se în arta folosirii cu eficienţă a condeiului, domnul Ion N. Oprea s-a lansat în elaborarea unor studii şi lucrări de mare amploare, în care se îmbină atât calităţile sale de scriitor cât şi cele de cercetător. Ca un preludiu al volumului enciclopedic „Istoria jurnalismului din România în date”, coordonator M.Petcu, Edit. Polirom, 2012, care evidenţiază bibliografic contribuţia lui Ion N. Oprea la acesta, mi-au reţinut atenţia în mod deosebit lucrările sale cu privire la conţinutul, locul şi rolul presei din mai multe părţi ale Moldovei, lucrări binevenite pentru cei interesaţi să cunoască impactul cuvântului scris în diferite perioade ale devenirii acestor locuri încărcate de istorie, adevărate izvoare de cultură. Remarc în rândurile de faţă câteva dintre acestea: „Bucovina în presa vremii (Cernăuţi 1811-2004);”Bucovina, pământ românesc şi Presa din Rădăuţi - 1893-2004, realizate încă din 2004; „Vaslui-capitala ,,Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005; „Dorohoi-capitala ,,Ţării de sus” în presa vremii -1874-2006; „Huşul în presa vremii - de la Melchisedec până în zilele noastre - 1869-2006; „Bârladul în presa vremurilor, De la revista ,,Păreri” la ziarul ,,Steagul Roşu”- 1932-1949, dar şi lucrarea „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870- 2003”, editată cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării încă din 2003, la Tipo-Moldova Iaşi” şi titlurile pot continua pentru cei care vor dori să cerceteza subiectul. Scrierile de mai sus anticipează lucrarea enciclopedică înfăptuită ulterior de zeci de specialişti, ele fiind rod al unui imens volum de muncă al unui singur om, de căutare în arhive, de unde informaţiile puse cap la cap, au conturat imaginea, chiar dacă nu completă, a presei din Moldova constituind un izvor de necontestat pentru o istorie completă a presei româneşti, de la începuturi şi până azi. Este recomandabil specialiştiilor care vor realiza in viitor enciclopedii ale presei sa utilizeze aceste lucrări ale cercetatorului Ion N. Oprea Nu pot să nu amintesc aici şi despre lucrările care aduc în prim plan personalităţi de seamă ale culturii româneşti, printre care: „Mari personalităţi ale culturii române într-o Istorie a presei bârlădene - 1870-2003; „Personalităţi moldave, Iaşi, 2008, „Strămoşii noştri din arhive, Iaşi, 2011, „Scurte medalioane, Iaşi, 2010: „Ioan Antonovici, Depozitarul vol.I şi II, Iaşi, 2011 ; „GeorgeFelix Taşcă şi Neamul Tăşculeştilor (Iaşi, 2011) şi altele, care dezvăluie cititorului locul şi rolul pe care acestea l-au avut în devenirea istorică a neamului Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

românesc. Sunt lucrări care, citite, fac să vibreze inima celor care se apleacă asupra conţinutului acestora. Fiecare din aceste lucrări rezonează cu sufletul autorului care, aşa cum l-au prezentat şi alţii ( prof. univ. Mandache Leucov,dr. Ion Hurjui,prof.univ. Ioan Dănilă, Dumitru D. Rădăuceanu, Ilie Dan, acad. Constantin Romanescu, colonel ing. Ioan Timofte ş. a.), nu se teme să se declare, dar şi să dovedească prin fapte că este un mare patriot, arzând până la ultima fibră atunci când este vorba de a valorifica zestrea culturală a românilor. Ar mai fi încă multe de spus despre roadele muncii de o viaţă a domnului Ion N. Oprea, Este însă imposibil să cuprinzi atâtea şi atâtea realizări în cele câteva pagini. Voi mai face totuşi o referire la lucrarea ,,Românii aşa cum sunt”, Editura PIM, Iaşi, 2011, 493 p., antologie realizată din iniţiativa domnului Ion N. Oprea şi cu aportul unui mare număr de personalităţi cu preocupări dintre cele mai diferite, care, din toată ţara, au răspuns la întrebarea: ,,Bătrâneţea, o piedică în calea creaţiei ?” Aceasta a fost o idee genială a domnului Ion N. Oprea, prin care s-a încercat, şi în opinia mea a reuşit, să se dea un răspuns şi să se contureze ceea ce trebuie făcut pentru ca statul şi societatea de astăzi să nu afecteze prin măsuri şi atitudini neprincipiale viaţa pensionarilor (a bătrânilor, în primul rând - n.a). Dovadă a anticipărilor sale corecte este şi faptul că ulterior publicării în 2011 a volumului “Românii aşa cum sunt”, Uniunea Europeană a acceptat, a declarat şi folosit fructuos Anul 2012 drept Anul European al Îmbătrânirii Active şi Solidarităţii între Generaţii, ceea ce a însemnat o apropiere substanţială a vârstelor. Am convingerea că majoritatea cărţilor pe care şi-a pus semnătura sau pe care le-a îngrijit în apariţie domnul Ion N. Oprea (Omagiu mamei, 2009, 322 p., Eroi au fost, 2010, 385 p., Iubiri pasagere, 2011, 583 p.) vor rezista, prin profunzimea, temeinicia, limpezimea şi justeţea abordărilor, prin calitatea scriiturii, de oricine înţeleasă. Dacă demersul se întemeiază pe surse de primă mână, iar interpretarea şi corelarea ţin seamă de context, lucrarea alcătuită primeşte pecetea probităţii şi devine eveniment editorial, aşa cum s-a întâmplat cu toate cărţile semnate de scriitorul, publicistul şi editorialistul Ion N. Oprea, care şi-a conceput o viaţă echilibrată şi activă şi care a adunat în jurul său un număr însemnat de oameni al căror numitor comun este devenirea prin adevăr şi cultură. La ceas aniversar lăudăm truda şi osteneala scriitorului Ion N. Oprea care a zidit cu literă de aur, în cărţi şi studii temeinice, ADEVĂRUL.

La mulţi ani, maestre!

Pag. 45

Vavila pOpOVICI (USA)

Alege-ţi plaja, nisipul, vântul şi stânca „Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi-alergare.” Cuviosul Serghie Sevici

“Nietzsche, în plus,

a avut şi o mare sensibilitate, o adâncă iubire şi înţelegere a omului. Vorbea despre puterea vieţii şi despre acţiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieţii, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinţii, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenţii noştri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puţin adevăr şi această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.”

ieţuim, adică existăm. Despre viaţa noastră, Nicolae Iorga - istoricul care a păşit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spaţiu, în putinţa de manifestare, că reprezintă aşa de puţin, încât „trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus”. Echilibrul dihotomic al vieţii - egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în faţa legii duce la abuz şi corupţie, ea se măreşte şi datorită factorului educaţional; egalitatea de şanse oferită este şi ea de multe ori nerespectată, aşa încât, spusele filozofului german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, şi uneori „poporul cel mai nobil îşi poate pierde nobleţea; măduva îi este zdrobită în oase, şi dorurile sale cele mai alese şi frumoase sunt coborâte până la minciună şi înşelăciune…”. Omul simte când viaţa îşi pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, şi încearcă să supravieţuiască. Supravieţuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supravieţuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerşitul, hoţia, prostituţia etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunşi în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen -, bombardaţi fiind cu factori de stres, sunt cuprinşi de teamă - un sentiment extrem de neplăcut -, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remuşcare. Adeseori termenul de supravieţuire este folosit greşit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutăţile inerente ale vieţii, cu cele ameninţătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acţiuni sau situaţii de supravieţuire şi nu aparţin unei vieţi normale, în care s-ar desfăşura corect toate acţiunile noastre şi ar avea răspunsuri corecte. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesităţi de supravieţuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung. Natura, cât şi istoria, ne-a arătat şi continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislaţii binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obţine o păsuire – bună şi ea -, dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acţionat pentru supravieţuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure.”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) - primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine - Le loup et l’agneau (Lupul şi mielul); de aici au derivat expresiile: „Forţa primează dreptului” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Barbarii au

”

Pag. 46

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

răpus colectivităţile civilizate (ţări, imperii), de cele mai multe ori prin forţa numărului celor participanţi la acţiune. Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea mai evidentă şi totodată tristă manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care naţiunile se apără sau sunt pregătite să atace. În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întruneşte atributul universalităţii, permiţând şi excepţii, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îţi mor copiii de foame, te duci şi furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poţi hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivaţie. Şi aceasta pentru că supravieţuirea, se spune, include eroismul, curajul şi uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleaşi. Dar, sacrificiul poate uneori suprima viaţa, când vrem prea mult, ori vrem totul, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!). Pentru a supravieţui – ni se atrage atenţia - fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiţii. Şi ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supravieţui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiţionale de supravieţuire ale înaintaşilor noştri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau uşile caselor descuiate, fiindcă oamenii se cunoşteau, respectau legile morale cu stricteţe şi pe uliţe nu pătrundeau străini. Astăzi pe şosele circulă şi opresc în sate, tot felul de oameni, unii certaţi cu legile. Altădată – şi aceasta cu puţini ani în urmă - trebuia să ştii: să înoţi, să mergi pe bicicletă şi să scrii la maşină. În prezent e nevoie de alte învăţături: limbi străine, meserii noi, şofatul, folosirea calculatorului. Supravieţuirea în viitor este condiţionată de policalificare, de permanentă reorientare şi adaptare, nu de clasica „meserie pentru viaţă”. Soluţia pentru vieţuire şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta şi cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie. Şi să nu ne „aflăm în treabă” – vorba lui Petre Ţuţea şi să nu ne facem că muncim! Şocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilităţii produs la nivel de gânduri are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi şi moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conştient ca oricând, prevăzător, Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp şi demnitate şi acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie şi de sprijin din exterior, adică de sprijinul societăţii în care trăieşte, o societate cât de cât sănătoasă şi nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea şi voinţa individului. Dacă tu te încăpăţânezi şi nu vrei să lupţi, să răzbeşti, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om raţional şi cu credinţă în Dumnezeu, nu poate refuza lupta. Când începi să vezi că viaţa pe care o iubeşti se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură, nu se mai produce ca o tămăduire, că nu eşti luat în seamă şi nici răsplătit cum se cuvine, uneori şi blamat, începi să te gândeşti la diverse căi de soluţionare, de salvare a fiinţei tale, printre ele şi emigrarea – la modă astăzi – ca o soluţie pentru supravieţuire. Ea trebuie să fie însă, bine motivată conştiinţei tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-şi salva viaţa, nefiind în această situaţie, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebui gândită şi cântărită bine această acţiune, puse în balanţă toate avantajele şi dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ţi reproşezi ţie însuţi pasul făcut? Oamenii la care

partea sentimentală atârnă mai greu la cântar, pot suferi toată viaţa în urma acestui pas făcut. Dacă eşti un om raţional, luptător, puternic şi în măsură să realizezi supravieţuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi şi vei ﬁ mulţumit că ai reuşit să te salvezi, că ţi-ai atins ţelul, căci „o viaţă fără ţel e o moarte timpurie”, spunea şi Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât şi pentru o întreagă naţie. De multe ori, ideea de supravieţuire ni se

Pag. 47

pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supravieţuire din cele existente. Începi prin a-ţi pune întrebări ţie însuţi, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, întrun cuvânt te antrenezi, până ţi se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau eşti sigur că ai găsit calea supravieţuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care ştii poate prea puţin uneori, nu cunoşti prea bine ce te aşteaptă, cu ce şoc vei fi confruntat. Scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generaţia actuală de cea trecută, acest simţ dezvoltându-se prin cunoaşterea istoriei, prin moştenirea acumulată în artă, muzică, literatură şi ştiinţă, dar, noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moştenire a lui; poate fi însă trezită o conştiinţă a viitorului, în scopul atenuării acestui şoc al lui, ocupându-ne de prevederi şi găsirea unor soluţii la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul im-

aginativ trebuie dezvoltat în acest moment şi pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea," putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă a dobândi curajul de a acţiona. Există şi riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să ﬁm conştienţi că ne expunem unui posibil pericol. Dar, nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc? Viitorul ne preocupă. Femeia - ﬁlozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea

Pag. 48

primei de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Şi gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ţi alegi plaja, nisipul, vântul şi stânca. Umanitatea îşi are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ţinem paşii cu ea. În aceste condiţii, poate oricine să-şi pună întrebarea: Dar eu ce şi cum trebuie să acţionez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful şi poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existenţă, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut şi o mare sensibilitate, o adâncă iubire şi înţelegere a omului. Vorbea despre puterea vieţii şi despre acţiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieţii, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinţii, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenţii noştri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puţin adevăr şi această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim aşa dar, mai întâi pe noi înşine, pe gândirea noastră, pe paşii noştri şi apoi pe gândirea şi paşii celorlalţi oameni. Să fim călăuziţi de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependenţa, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvintele acestui filozof, de care oricine îşi va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei şi al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalţi nu ne pot urma, până şi în moarte. Cui să-i vorbim de fiinţele care nu mai sunt şi pe care leam iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia îşi mai amintesc de ele, ceilalţi nici nu le-au cunoscut…”. Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Şi pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voinţa şi stabilirea unui ideal, în aşa fel ca viaţa să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viaţa la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă şi repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viaţa orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toţi, bogat şi pururi fără de sfârşit”. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Andrei ZANCA Să fie astfel

şi-n zori, aşezarea în hăul dintre coline.

încât ruga să nu găsească înduplecare ci doar să schimbe pe cel ce imploră? când în foşnetul de pe acum cernit al înserării mai bate dinspre miază-noapte o rază şi-o zăreşte numai aproapele printre ramuri interogându-şi îndelung inima, clipă preschimbată într-un sclipăt, sosind dintr-o depărtare nouă necunoscută ostenită frunză, astfel să ﬁe? să ﬁe astfel, încât deodată să se lase o împăcare de hău tăcuta întreţinere cu cel pe care-l bănuim iubindu-ne? nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adânc. nu se cerşeşte la poarta luminii. ce presimţire ne face însă să te dăruim atât iubirii cât şi morţii, roză?

Însingurat restrăbat micile mele morţi de peste zi. întunericul - o lumină zădărnicită cazna ivită dintr-o absenţă, sporind o transparenţă lin adâncind auzul unde orice întâlnire e o întâmpinare de sine am răstignit doar cuvântul pe care cu toţii va trebui să-l traversăm. ceea ce în clipa din urmă ne va apăsa mai greu ne va lua de mână

Somnul într-un pat în care s-au stins mulţi din cei dragi, unde-n vis mereu imprevizibilul strecurându-se din carcerele memoriei, încât la trezire voi privi lumea cu ochii unui om ce va pleca curând. casa goală. doar un pat. câteva scaune roase de vreme. poate o carte veche, uitată din care preiau câteva cuvinte pe care nu le vrea nimeni. Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

două-trei cruci strâmbe. un hristos ruginit de zăpezi şi ploi tot ce mai rămâne.

Taverne nopţile-n care o luam pe străzile rareﬁate de somn lăsând în urmă aşezarea printre coline, doar foşnet de copită printre înfrunziri, vechea locomotivă ruginind pe-o linie moartă, poate această bătaie de aripă sub cerul greu deşi ochii se obişnuiseră deja cu întunericul sfâşiat de un lătrat stins în huietul îndepărtat al salvării încât m-am lăsat pe trunchiul prăbuşit, noaptea clătinându-se ca vasul ce-l purta peste atlantic pe dylan thomas în vreme ce marinarii beau şi jucau cărţi pe sicriul lui, iar katy zăcea alături pe un pat de campanie sleită de bere şi durere târziu şi doar la un zbor de zori, o briză dinspre ape s-a topit lin împreună cu bezna

Pag. 49

Ion GHE. pRICOp şi esenţa-mi se declină parcă-n cimitir maşină m-a ﬁxat un pui de cuc mai credeam în consistenţă pe când mieii cruzi creşteau şi în basme cu bau-bau mai cânta o belă lenţă care-n ierburi mă chema să-i dau fragi şi suc de limbă mai credeam că steaua-nghimpă cu-a ei rază de-alpacá dar te-ai dus şi acadele nu-mi mai dai copilărie toţi şi toate trec pe rând prin albastrele-ţi măsele

… pinguin cu ochiul stins… mieii primi copilărie pe-un imaş de… problematic caravelă de Antarctic tu şi marea brumărie… peste ţărmuri irosită tot te pierzi încet încet iar azurul din tapet ţi-l mai văd ca pritr-o sită prea te-ai dovedit astrală pinguin cu ochiul stâns trei pătrimi din viaţa-mi plâns o pătrime doar vestală dintre toate arc arşíce eu voiam din tolba ta cleampa uşii de-alpacá de la viaţa mea complice… râvna să ţi-o-mbrac ca haină peste trupu-mi de oţel frigul să nu stea de fel zid în trecerea-mi onlaină… nice arşiţe să-mi coacă mersul bleg şi gândul mut ci ca sigur azimut polul sud după toloacă… să mă poarte-acolo sus unde vulturul preface albul pur în albă pace–ud al lacrimei iisus.

…o silabă să mai fiu…

şi tot stai şi străluceşti liberă-n primordial iada vieţi-mi peste deal suc de moarte bea din ceşti mă întorc dintru târziu vin la tine din departe în teribila ta carte o silabă să mai ﬁu prinde-mă şi mă culege lumii nadă nu mă da cu nectar te-aş pomăda de m-ai face-n tine rege …ochi al ierbii, ochi de meale…

ochi al ierbii ochi de meale veşnic treaz pe hurdubale fuga mea de frici şi bale o scrutezi prin pânze pale gelatină apă-n friguri eu mereu în focul mare numai tu sedimentare sigurul din nori nesiguri şi ocol de vii dughene cu duzine de arşíce strângătoare de poveste care n-a călcat pe-aice pe-unde-i jar pe talpa vieţii şi atâta zăpăceală care-n hăis şi care-n ceală şi crăpând de frică ce ţi-i nu mai ştie drum spre tine

mă desprind mă-ntind mă duc

Pag. 50

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Radu VANCU Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi : „Dragule, aici a început deja. Nu mai poate dura mult până începe şi la voi. Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte ca dopurile de şampanie de pe răposaţii pe care-i învelesc.

pe care ţi-ai tăia pleoapele ca să-l poţi vedea zi şi noapte, neîncetat, dar trebuie să ştii că nu începe ca-ntr-un vis, ci ca-n realitate. La mine, desenul animat a început aşa: m-am cocoţat pe scăunel, cu grijă, nu cumva să se răstoarne şi să mă auziţi, mi-am vârât capul în laţ, am inspirat adânc şi am sărit. Strigătul mi l-ai auzit, şi eu îl mai aud, iar şi iar, fără încetare,

Cele acoperite de iarbă prea uscată se aprind şi luminează ca trasoarele. Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

numai ce am strigat şi hop! – eram deja lângă mine, zburasem prin cuşca pieptului

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit ﬁecare aşa cum ne-am făcut felul. Unul cu un cuţit în inimă,

ca printr-un parbriz de colagen şi m-am trezit într-un aer cleios, în care câteva zeci de mâini

altul cu glonţul în creier, altul cu venele deschise. Însă se lucrează din greu la imagine.

mă întorceau pe o parte şi pe alta, uneori te vedeam prin aerul ăla ca de pe fundul unui lac de cianură

Eu am primit acelaşi maiou ﬂendurit în care m-am spânzurat şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

cum stăteai aplecat deasupra mea, strigând lucruri pe care atunci nu le auzeam

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească, iar Dumnezeu pictează fluturi pe fiecare petală din ştreangul de flori,

(dar mai târziu da, iar şi iar, fără încetare), suﬂându-mi pe gură un aer pe care atunci nu-l simţeam

atent de parcă mi-ar ﬁ cel mai bun prieten bărbierindu-mă pentru nuntă”.

(dar mai târziu da, iar şi iar, fără încetare), mâinile mă roteau întruna prin cianură, repede-repede,

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită, pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent, din pătuţ se aude motoraşul cu muci

cum şi-ar înfăşura un păianjen prada în pânze de cianuri, lumea ta se învârtea ameţitor, te vedeam

din năsucul lui Sebastian. Ca de obicei, după dezastru lumea e perfectă.

şi cât ai clipi nu te mai vedeam, apoi iar te vedeam, şi iar nu, până când totul a făcut stop-cadru

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi : „Dragule, prea lesne te lasă inima să mă visezi. Da, aici e o lume de vis, o reclamă la destinaţia de vacanţă ideală atât de kitsch, încât îţi taie picioarele & rupe inima, un desen animat Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

şi am sărit dincolo de aerul de cianură ca printr-un alt parbriz de colagen şi am început să cad liniştit spre un câmp alb”. Prea lesne, înspăimântător de lesne te lasă inima să-l visezi: cu pleoapele retezate priveşti încremenit cartoon-ul duios care sfârtecă totul în tine, iubirea & spaima duduie în tine cu nerăbdarea unei locomotive gata să te ducă acolo. Şi te duce.

Pag. 51

THIELE CSEKEI ENIKŐ

Cenuşă Regina Margot trece peste însângeratele trupuri ale hughenoţilor spre iubitul ei atârnând din copac ochii goi nu răspund monologul poate să-nceapă... Câini urlând în urmă fâşii sângerânde oase paralele împrăştite ea răzuind ochiul pictat îl şterge pentru vecie mâinile ei sunt doar pumni cărţile iubitului arse fericită îşi pune cenuşă în cap doi călători orbi pe o frânghie echilibrul n-a fost de-ajuns la jumătate de drum prăbuşirea Margot cu cuţitul în pungă, la brâu, cu speranţa unei ultime-mbrăţişări merge la mânăstire în corăbii de hârtie cenuşa de cărţi, pe canalul de scurgere...

în faţa ambasadei din nou salam unguresc un deliciu îţi pipăi spinarea visele vestului devin realitate numai patru ore de aşteptare – cui îi mai pasă zăpada scrâşnindu-ne sub picioare în inimă visele despre burgeri cu burta plină-i surâzi lui moş Puşkin din piaţă iubitule – nici nu ştii ce pierzi în faţa palatului KGB curve la câţiva dolari alt gust având – şi cât de adevărat împărţit cu poliţiştii ce-aşteaptă marea iubire în ţară străină singurătatea topindu-se înainte să te trezeşti examen la ﬁzică plata peşin avorturi ilegale – cu fetusul pierzi şi suﬂet aproape că ai mierlit-o pentru douăzeci de cutii de ţigări îţi revii viaţa merge-nainte – c’est la vie troica alunecă-ncet pe zăpadă seri ruseşti stele roşii deasupra-ne examene politice cu veterani de război spumegând în club cântă Dean Reed comunistul vestic de Cehov şi Puşkin mi-e dor dar carnea lipsă abia o aştept rusoaice tinere se vând sub acoperirea iubirii răsplata paşaportul cu viză vestică bocet dincolo de zidul bisericii popa te binecuvântează prietenul ţi-e-ngropat ochii verzi ai lui Rasputin te urmăresc pe vecie încerc să rămân om să mă plâng mai puţin în scrisori să rezist apoi după ardere să zbor acasă şi peste două luni fără rădăcini îndărăt iar în vest spre-a visa de acolo la troică şi la stele pentru totdeauna căzute Traducere: Grete Tartler

Impresii cu troică în fundal Babe şi moşi iarăşi la coadă Moscova în 1985 – interdicţie de alcool numărul beţivilor rămâne constant la magazinul din colţ se dă iarăşi hârtie igienică hai, Serioja, cu şiragul de role la gât am mai putea strânge nişte peşti morţi pe malul Moscovei Universitatea Lomonosov iarna aspră rusească Iuri visează la dungate cămăşi din Italia

Pag. 52

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Mariana Rogoz STRATULAT de amintiri uitate pe-o cărare; le-am regăsit plângând lângă izvor rupându-mi ﬁlele din calendare.

Îmi trece sufletul... Îmi trece suﬂetul prin vară să-mi plâng-amurgul într-o seară; îmi trece viaţa prin poveşti, de dor şi vise-mi aminteşti. Şi plouă cu tăceri mărunte pe buze reci şi albă frunte; şi plouă cu păreri de rău iar vântu-i ca un zurgălău.

Azi m-ai băut... Azi m-ai băut în vinul stors din boabele de vis întors spre întunericul-fâşii închis în sferele zglobii. Te-ai îmbătat cu ﬂăcări reci aprinse de ambiţii seci rămase dintr-un rug stingher: cenuşă, umbră şi mister. Cu dinţii strepeziţi de somn ai devenit bucăţi de domn fără mănuşi, fără baston, fără cravată şi veston. Azi te-ai trezit gustând din dor căzând în negrul meteor, orbecăind în nopţi-chilii, rănit de strugurii din vii.

Aş vrea să fiu... Aş vrea să ﬁu lumină cântătoare în clipa suspendată ce nu moare; pe vatra vieţii, ca o lumânare, aş vrea să mă topesc în veşnicie şi cântare; s-aprind sălbatic dorul într-un nor, să mă cobor, cuminte, ca lacrimă-n izvor. Să-mi pun mereu suprema întrebare: Sunt vis? Sunt dor, sau doar o lumânare?

M-am rătăcit... M-am rătăcit în timp răscolitor Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Mă strigă clopotul din zare şi plec zâmbind din floare-n floare; mă strigă-n codru un izvor, mă-mbăt cu roua zorilor. Şi mă-nvelesc cu ramuri verzi în umbra nopţii să mă pierzi; şi mă-nvelesc cu liniştea din timp în fiecare anotimp. Îmi trece vorba-n veşnicie în somnul pietrei să mă ţie; Îmi creşte iarba peste ochi şi cântă coasa de deochi.

pe zâmbetul uitării Pe zâmbetul uitării a-mpietrit un verde strop de viaţă azvârlit de orele-ngheţate în trecut, de visele mirate de-nceput. Pe cântecul zâmbirii a venit un galben sunet care-a pătimit împerechindu-se cu muzica din sfere, hrănindu-se cu zbuciumul din ere. Pe zvârcolirea cântecului-cânt a suferit cuvântul în cuvânt, s-a zbenguit iubirea în secundă şi dorul-dor a însetat în undă. Pe zbaterea destinului pierdut stă trează o staﬁe de temut şi ciuguleşte zboruri din timpane, rânjind la vinovaţii din cazane. Pe zâmbetul uitării s-a pierdut îndurerarea zborului căzut pe zvârcolirea cântului fugar şi a păcatului originar.

Pag. 53

SZŐCS GÉZA

Outro cine mormăie cine ciocăneşte ce–i cântecul acesta cine bocăneşte cine cântă la izvoare fluierătură ce-i fluierătura asta pe la izvoare ce-i ciocănitul cântecul fluieratul pe la izvoare de unde vine lumina lunii cine cântă în lumina renovată a nopţii un bătrân cântă în poiana de lângă izvor cu dalta în mână cântă bătrânul pe la izvoare piatră funerară ciopleşte bătrânul piatră funerară ciopleşte şi cântă

puşcaşi în Valea Corbului Aceşti oameni înarmaţi, aceşti puşcaşi ce caută între mişcătoarele dune de nisip ale Văii Corbului, ca nişte noduli de nisip printre bulboanele albe şi moi, vântul le-a dat glugile peste cap, luminând paşii lor obosiţi şi greoi cu o mângâiere blândă – amintindu-le de alte mângâieri – oh, acest nisip, acest alb nisip. De parcă ar tracta un cuirasat de granit naufragiat, ori înaintând pe scări frânte, îndoindu-se ca pădurile, ei, combatanţii, de capetele lor se ciocnesc ﬁrele de nisip sunându-le-n cap ca un ciripit. dar ei, bieţii de ei, aud asta ca un cipcirip foarte îndepărtat – şi îşi imaginează o pasăre ce se întinde nemişcată deasupra lor ca o sprânceană a înălţimilor. Ei, aceşti inşi, care nu vin aici să-şi caute fericirea, aici, unde coloanele de nisip uneori sunt oblice, alteori orizontale, oricum aici lucrurile iniţial îndepărtate lasă impresia că devin brusc apropriate, cum ar ﬁ crucea de pe biserica de la doi paşi. Cuţitul prins de brâu, sclipeşte ca albul ochilor obosiţi. În traducerea lui Attila F. Balázs

Pag. 54

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

petru SOLONARU

Cortina Adevărul legii, cale dintr-a ﬁ, curge osialic drept un punct pe i, eon lângă eon viu a repeta. A nu şti e vorba, nevorbind e-a şti... Preoţi ai tetradei după mistic fald prin atlanta limbă' în table de smarald au topit tăcerea. O avem citi numai dacă zeul întru-ne-i scafald. Punte peste umbră şi lucire, crug, ne-a făcut ca roata' în formele ce fug toate înde unul, noimei înadins, ciclului să pară pururi prădăşug. Dar, plecând spre ţărmul de adânc eter dintr-o ﬁre' în alta, chiar de-acestea pier devenirii morţii, viaţa vom urca. Scăpătând cortina' în dedesubt mister...

Taci!... Naşterile' în hume a deşert apar. Şi' înţeleptul moare ca cel tâmp, zadar... Cu durere-i plină cana vieţii... Smalţ de iluzii poartă întrupatu-i var... Bocetul îşi are' în veselii izvor... Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor, necăzând adaos şi nimic scăzut. Ce-a fost, este, ﬁ-va... prag fără zăvor.

să închege drumul aşezat prin ceas, viaţa-mi, o căţuie doar s-afume prav, juruinţă vană,' în fatum m-a distras. Cântec a sminteală din puţinul -mult, hăituind întocmai un pariu s-ascult între izbăvire şi damnatul vis, mă trecu decindei sub răzor ocult. Însă-amândurora ursitori voraci ne-au undit mii ceruri mire de copaci... …-Şi privind într' înse a vedea nimic, proslăvit eu mie-mi, tu, ce-ai să mai faci?...

Tot cu Unul iar...

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt plină de obidă, goană după vânt... N-o îndreaptă nime când aproape, sus umblă pe sub soare ignic legământ.

În El însuşi este-apurure ca Tot. Gânduri dedaline nicidecum nu pot a-I tivi măsura chiar dacă-L numesc. Din oginda-I naşte a muri colbot

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci, însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci. Nu deschide gura, stăruie' în adânc... Temerii de Unul dă urmare: - Taci!...

pentru ochiul nostru. Însă, mai afund după' întreg nimicul, urme Îl ascund... N-a fost, nu-i, nu ﬁ-va...în a se schimba. Boaba spumii-i dată a prisos rotund.

Ce eşti pentru mine? - Ce eşti pentru mine, Doamne, zămintind cărnii-mi obidire-alături de alint? Indecis în toate m-ai lăsat pustiu din carafa goală adevăr sorbind. Urmă-a unei urme beznei de-a rămas Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Când îi bem misterul, sân de univers, ce am scris pe-o parte dincolo s-a şters. Legea şi preceptul din mental ogor poartă concordanţe, sacrul său demers, vis în somnul Lumii... Deşi cruguri par, bolţile-s carene' în plinul său arar, cum plecând venirii ,,jos'' avem de spus: - Suntem în ,,ce nu e'', Tot cu Unul...iar...

Pag. 55

Aurel SIBICEANU Despre Învinşi Despre iarbă nu se mai ştie nimic! În cetate au intrat armate obosite de rănile învinşilor, de făptura lor împărţită la greieri şi adieri. Netrebnice ar ﬁ ale învinşilor femei dacă frumuseţea lor nu ar scoate avutul Pustiei din ochiul războinic! Şi învinşii … zac în lumina coclită a unui ban de aramă, abia cumpărând cu suﬂarea o măsură de mei! Orbul îi aşteaptă-n răscruci cu labirintul palmei sale, cu un cântec despre strălucirea armelor şi a nemaivăzutelor vremuri.

Descălecat Deodată au ajuns pe ţărmurile Mării după ce i-au smerit în văzduh de cuvinte pe toţi : pe barbari pe cerşetori şi pe hoţi. Iată cuvintele – morminte, sicrie pentru absenţa lor vie! Adâncu’ lor iată-l: a mea şi a ta răsuﬂare e şi a celora ce în graiul tristei cărări pun fructa din glezne, amarele-i miresme. Călări, cu săbiile la brâu, au intrat în apele mării şi Marea au curs pe săbii… O pasere îngâna mlădierea ferigei, un om urca piscul umbrei sale, un copac rătăcea în calea furnicilor! Liberă Ţară, strălucitor chivot cu lacrămi! Cărămizile din zidul cetăţii erau de-acuma scrise încât se vedeau stelele în rouă, în gliile palmelor, în suferinţa mântuitoare a urmaşilor. Doamne! Cine prin ochii noştri Priveşte Marea, Doamne, cine vine de pe Marea, de ne este frică şi azi ?!

Pag. 56

Ce fel de oameni vor să ﬁe liberi? Muri-vom şi ﬁ-vom liberi? Facă-se voia Ta, Cel din toţi vecii şi în tot locul !

Basm Trec fiare pe poteci, au răsuflarea mea în piepturile lor, le-aud suflarea năvălind pe luna încleştată-n iaz, le văd zăporul ochilor curgând şi în icoane, adăstând şi în lumina dintre copaci, de parcă lumina grotă ar fi. În apa ochilor lor tremură cele văzute de mine, în balele lor - giuvaiere ciudate lucesc săgeţile trase în vânt. Cum stau, mursecând între pleoape imaginea mea, barbare imnuri şi litanii ţesând peste copaci cu răgetul! Aş întinde arcul şi aşi trage în aceste fiare ciudate, le-aş pune-n totem să trudească cu albastre sudorile lor! Aş trage dar mă cuprinde sfiala, mă tem că-n vâlvătaia ochilor lor e singurul loc în care mai pot aştepta să răsară un astru, mă tem că acolo este "locul înfricoşat" al morţii mele... Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Constantin RUSU Lângă o floare Aleg o floare pentru trecerea crizei, când vacarmul inundă erorile vieţii, însă se fac din zâmbete paşapoarte cu rătăciri puse pe scena dimineţii. Memoria n-are loc pe trotuare, a murit chiar şi triunghiul echilateral, se-aduc sfaturi cu iluzii din cenuşă şi vinovăţii negre pe al miresei voal. În trăiri se aşterne viaţa nu moartea şi învelim cu doruri lacrimile noastre, dacă noi aşternem versul în brazda muncii şi vrem spre stele cărările albastre. Nu putem rămâne pe-o ramură de tei când durerea e altoită şi ne doare, vreau să mângâi clipa cu o rugăciune şi să aduc bucuriile lângă o floare. Dorinţe în cuiburi triste Nu le cer nimic soarelui şi umbrei când gheaţa aduce stropi de lacrimi cu aşteptări inutile sub pleoape lângă roiurile de taine aglomerate sădite pe brazda fără nemurire. Frunzele nopţii fac iarna eternă cu nudul dimineţilor adormite fără respiraţia amintirilor cu flori din speranţele puse-n poeme simple cu întrebări uitate în raza soarelui. Nimicul nu este de loc vremelnic şi averile de azi nu mai nasc statui gândurile nesăturate adorm izvoare în spatele ochilor ascunşi în ramuri pline de crengi care doresc cerul. Nu las niciodată singurătatea ameţită de taifunul mulţimii cu trăirile trecute prin labirinturi. Deasupra cerului un tremur de inimi vreau să nască un zâmbet universal. Lumea florilor Nu putem admira în acelaşi timp luna, zăpada, pădurea şi florile. Stropii de ploaie, fraţii celor de rouă, odihniţi pe clopotele bisericii şi pe florile de trandafir nu-mi lasă zilele să ruginească, dar serile îmi apun pe ape fără valuri,

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

iar movilele le folosesc drept faruri şi nu-mi vând dimineţile niciodată. Florile primăverii sunt visele de iarnă, pe ruine cresc doar flori capricioase, pletele cărunte ascund florile tinereţii, iar o simplă floare de câmp e perfecţiunea. Dacă vrei fructe, nu rupe florile ! Mireasă ascunsă printre flori, în gând îţi şoptesc că te iubesc ca să mă vezi că sunt lângă tine. Este oare o ureche atât de fină ca să audă suspinul florilor care se ofilesc? O floare albă de colţ În armoniile adormite vreau să fiu un licăr de trezire în şoaptele blândeţii chemate de privirea ta în floarea nopţii. Am cernut strălucirea stelelor spre constelaţia vieţii noastre, acoperind deşertul de nisip cu exuberanţa unui nufăr. Nu am aşteptat vise în gânduri. dar ai aruncat stânci zămislite pe răsăritul mut al zilei mele şi eu ţi-am trimis în dar o floare. În nemurirea pietrei sihastră am aşternut aurul din nisipuri, iar ca să-i înţelegi puritatea am sădit o floare albă de colţ.

Pag. 57

patricia LIDIA şi sorii din suﬂetul meu – în lipsa ta îmi lipsesc amintirile...

Ore bune sunt deja ore bune de când zburăm pe deasupra oceanului... sunt ore bune de când ne lingem resemnaţi aripile...

Lună de miere târzie Iubite, taci! Luna noastră stă prinsă între stânci şi cete de îngeri câte 40 de pahare de sânge închină şi o îneacă în amarul lor, iar noi ne adunăm săruturile din adâncurile lui Poseidon şi asta este luna noastră de miere târzie.

Supernovă stelele pe cer astă seară mor – prea crunt ne trece timpul...

Lipsuri... nu sunt nici apă, nici aer, nici pământ – în lipsa ta, lipsesc şi ﬂorile, şi visele,

Pag. 58

încep să cred că nu vom ajunge niciodată să prindem vaporul de noapte... sunt ore bune de când ne autocompătimim că aripile ne sângerează pe la ﬁecare întretăiere de nori şi parcă deja ducem mai bine iluzia zilei de mâine...

Bătrâneţe timpul şi-a spus cuvântul – între suﬂetele noastre tânăr a rămas doar vântul...

Decădere în umbra pasului tău pretins apăsat a răsărit şi crescut un copac – trunchiul ţi-am sărutat, şi aripile mi-au căzut – şi îngerii pot iubi... Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Boris MEHR Baroneasa

e fapt se trăgea din ducii de Flandra, așa credea. I-am spus că este o regină și s-a supărat. Era atentă la orice cuvânt, spre deosebire de mine care trec cu ușurință peste ceea ce spun, nu pun mare preț pe cuvinte, decât în poezie. Am discutat o dată, a fost plăcut, părea o călugăriță, prin puritatea și naivitatea ei, aparente. De fapt era foarte mândră, poate că avea și de ce, era inteligentă, oarecum frumoasă, exasperant de echilibrată, misterioasă. Deși eu mi-am deschis suﬂetul, ea a rămas ca un seif. La un moment dat a devenit ironică, mai mult răutăcioasă, mai mult sarcastică. Trebuia să trec în apărare. Când și-a dat seama că încep să o cunosc oarecum, a bătut în retragere, a început să dea citate din Lao Tze, din alți învățați,citate frumoase și cu sens generalizator, adică inaplicabile, despre adevăr, dreptate, cinste, respect, exact ce nu-mi place – etica este pentru îngeri sau pentru viața de apoi. Noi suntem niște păcătoși, nici răi, nici buni. Și totuși avea noblețe, nu spun gratuit – baroneasa.

Hoțul de suflete Nu sunt eu acela. Ba aș spune că mie mi s-au furat sentimentele. Impetuos, depuneam la picioarele iubitei un covor cu briliante , apoi rămâneam singur bătând din buze. Cititorul va spune – aha, te răzbuni. Nu. În anul întâi am fugit după o fată prin tot județul Ilfov, era în practică, studentă fiind la filozofie, făcea practică agricolă. Am ajuns într-o comună, eram plin de ulei de la un tractor care mă adusese acolo – fata m-a întrebat – de ce ai venit? Chiar, de ce am venit? Voiam s-o iau de nevastă. În anul trei m-am îndrăgostit de o minionă ( acum este ca o gogoașă) , am plecat la studii în capitala socialismului mondial, după un an, am revenit, fata m-a întrebat – de ce ai venit? Și cu ea voiam să mă însor. De aceea eu nu râd de sentimentele nimănui și înțeleg și starea sinucigașilor din dragoste. Miam iubit părinții, simt cum mă ocrotesc de undeva din înalturi, dar la moartea tatălui meu nu am vărsat o lacrimă. Eu aveam 19 ani, el 50, mi se părea ceva absurd și nedrept. Pe atunci nu mă gândeam la Dumnezeu, la viața de apoi. Stăteam cu o fată pe dealul Cociocului, în spatele Crematoriului Cenușa. Ea plângea. De ce plângi? Ea mi-a răspuns – mă gândesc și la tatăl meu, să nu moară. Din motive nesemnificative, ne-am despărțit ceva mai târziu, ea spunea că nu va fi niciodată soția mea, pentru că eu am o fire dominatoare. Nu știu de ce, întotdeauna m-am gândit la însurătoare. Prietenii râdeau de mine, dar s-au însurat și ei. Ei bine, fata aceea a plecat cu soțul în SUA, a revenit după zeci de ani la București, ne-am întâlnit la o cofetărie, era crispată, nu prea frumoasă, mi-a spus – tu ai fost primul meu eșec în dragoste. Am tăcut, mă gândeam cum or fi fost celelalte eșecuri. Ea lucrează la Departamentul de Stat, e specialistă în limbi străine. A doua și nu ultima este pasiunea pentru scris. Geo Dumitrescu mi-a spus că am talent și că își pune mari speranțe în mine. Cu puțin timp înainte de moartea sa, mi-a spus la telefon – ce ai făcut cu acele speranțe? Eu știu ce aștepta de la mine? Ilie Constantin a zis – ai talent, te public. Grigore Hagiu – iar ai venit cu poezele? Dan Laurențiu – poezia dumitale nu cântă. A lui cânta. Cornel Regman – poezie gnomică, adică moralistă. Florin Mugur – nu ai personalitate, Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar, dar ceva este rău , fundamental rău în sistemul capitalist. Cică evoluează, se umanizează. Nici vorbă, crimele se țin lanț. Masacre în toată lumea, bombardarea Belgradului, intervențiile în Afganistan, Irak, presiunile economice sunt niște porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină. Este și el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a născut din cauza pauperizării unei treimi din populația globului, dacă nu mai mult. Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii devin profeți. Un artist nu poate fi burghez, el este un răzvrătit ...” Pag. 59

dar poți s-o construiești. Nina Cassian – ai o sinceritate cuceritoare. Maria Banuș - am găsit grăunțe de aur în poezia dumitale, nu căuta efecte prin rimă. Geo Bogza – ești poet, dragul meu. Alex Ștefănescu – de ce nu se scrie despre Boris Marian? Nu știe să-și administreze opera. Gh. Grigurcu – un pedagog liric. Marian Popa – poet obsedat de Holocaust, Henri Zalis – arderea de sine concentrează lupta cu demonia ( amintește de Tzara,Urmuz, Bogza), Zoltan Terner - poet periculos, Baruch Cohen- „un Heine al zilelor noastre” ( aici mă abțin), ș.a. Dacă m-aș lua după elogiile de pe Net, 90% dintre autori sunt geniali, restul- zero barat. M-am convins de un lucru – între intenție și realizare este o prăpastie pe care nu o trec mulți. Sinceritatea, atât de importantă în viață, nu ajută cu nimic în artă. Cititorul poate să se supere. Cine știe ce este în mintea unui violonist genial? Poate nu este nimic în afara unei concentrări extraordinare asupra notelor. Asta este arta. Când iubești ceva sau pe cineva să nu întrebi – DE CE? În acel moment Dumnezeu se retrage.

Farmecul discret al burgheziei Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om ﬁrav ca ﬁzic,

dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fer-

Pag. 60

vent. Bunicul din partea mamei , un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată. Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri. A fost și este o salvare. În 1989, deși nu credeam în fragilitatea sistemului, m-am bucurat că a căzut. Nu știam că dintr-un cadavru pot ieși atâția viermi. Am început treptat să realizez că economia de piață este o economie bazată pe furt și corupție. Desigur sunt și oameni care muncesc cinstit, dar cum poți fi cinstit până la capăt într-un nou sistem, moralmente la fel de depravat ca și cel dinainte, mai cinic. Dacă trăiau Robespierre sau Hebert, multe capete cădeau. Burghezia nouă și-a arătat fundul care seamănă cu fața. Îi înțeleg pe avangardiști, deși nu practic avangardismul, este prea permisiv pentru cabotini. Timpul va readuce pe tapet conflicte majore. Omul nu este un animal dresat. Polarizarea socială este contrară naturii umane, omul nu este nici bestie, nici lup. Mă gândesc la Madame Bovary. O sete nebună pentru mărire, înnobilare. Anna Karenina este cu totul altceva. A fost o jertfă a iubirii și a luptei împotriva convențiilor. O luptă inegală. Burghezia iubește convențiile, familia perfectă, discreția perversă, ea este mereu mulțumită cu ce are și va mai obține. Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar, dar ceva este rău , fundamental rău în sistemul capitalist. Cică evoluează, se umanizează. Nici vorbă, crimele se țin lanț. Masacre în toată lumea, bombardarea Belgradului, intervențiile în Afganistan, Irak, presiunile economice sunt niște porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină. Este și el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a născut din cauza pauperizării unei treimi din populația globului, dacă nu mai mult. Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii devin profeți. Un artist nu poate fi burghez, el este un răzvrătit, Goethe a fost singurul artist cu spirit de curtean , un hibrid de nobil-burghez. Villon, Rimbaud, Baudelaire, Maiakovski cel tânăr, Esenin, Silvia Plath ș.a. nu puteau să nu se răzvrătească. Unii nu-i înțeleg. „Stați liniștiți, așezați-vă la locurile voastre”, au fost ultimele cuvinte spuse în public de handicapatul Ceașcă. Știa ce spune. Nemulțumiții, agitații nu plac niciunui regim totalitar. Iar democrația nu este niciodată cinstită. Este mereu Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

subminată de maﬁoți. Farmecul discret al burgheziei este , de fapt, o duhoare. Cine va curăța grajdurile lui Augias?

Nebun cap.5 Nu mai era sigur pe nimic, numai creierul îi lucra febril. Mai febril ca niciodată. Îi trimitea ghirlande de metafore, fragmente de marmură, diamant, iar ea tăcea ca un sfinx. „Un sfinx trebuie spart, să vedem ce este înăuntru”. Se gândea el. Dar distanţa ca şi timpul ca şi indiferenţa ucid sentimentele cum mor păsările în zborul lor spre sud, prinse de un vânt rece. A plecat, cu o carte de un învăţat chinez, în munţii Tibetului, s-a ras în cap, cum făcuse în primul an de facultate, când şi-a pierdut prima iubire, a dispărut. Ea s-a prefăcut întrun corb negru şi în fiecare noapte rosteşte clar, răspicat, ca în celebrul poem al lui Poe..” Nevermore.” .E mai bine să te afli printre persecutați, decât printre persecutori, dar și mai bine este să nu te afli nici aici, nici dincoace. În cer nu există umor, zice Mark Twain. Bate-mă, dar lasă-mă să râd, adaugă Moliere, din cealaltă parte a cimitirului. Unde nu sunt dușmani, nu este victorie, spunea Balzac, dar nici unde nu sunt prieteni nu este victorie, adăuga Șalom Alehem. Când te sărută un ipocrit, numără-ți dinții.Îngeri cu aripi strivite de sfere, râuri care sunt înmormântate, piatra lovită de copite, o dragoste neterminată ne apasă, uneori pământul este mai curat decât cerul.Eu scriu tragedii, spune Dionisos. Cine îl crede? Omenirea seamănă cu ursul fugărit de foame din pădure. Așa am rămas după pierdutele iubiri. Nemișcat. Pentru cât timp? Să te obișnuiești cu orice rană. Așa vei supraviețui. Nu te omoară aceste răni, ci ideea că ești rănit. Un cerb murind cu săgeata în trup, săgeata fiind de fapt ideea morții. Astfel există situații fără ieșire, ne obișnuim și cu ele. Cunosc câteva cazuri, oameni loviți de boala prea cunoscută și necruțătoare, care trăiau fără speranța vindecării și totuși trăiau. Mă simt un pigmeu în fața lor. Femeile sunt superioare, sub aspectul suferinței, multor bărbați, eu aș spune unui bărbat – Fii femeie. Cineva cunoscut de decenii, m-a trădat întrun mod absolut uluitor și mișelnic, predând unui clejnic propria corespondență. Nu pot nici uita, nici ierta, dar ce folos, pe respectiva o doare undeva. Mijloace scuză scopul sau invers? Scopul se degradează prin mijloacele folosite, la fel ca în lupta politică. La fel ca în stalinism. Falsul prieten, iepurele este adevăratul inamic, îți distruge încrederea. „Nisipurile tac, ca și cum nu ar vedea ,marea”, frumos spune Fischof. O, rugi zadarnice. Artistul ca enigmă , emOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

blemă, siglă, delicat, natură la miez de noapte, un bâtlan a zburat înspre sud, ceva trist, ceva mortal, ca o durere suspectă. Cine spunea că numai Dumnezeu are dreptul la existență? Are dreptate? Și este trist acest Dumnezeu? Suntem noi doar stații facultative în trecerea timpului? Un obelisc negru a fost așezat în centrul Paradisului. Fratele meu este strigătul, scria Din adâncul cenușii fratele Benjamin, l-a auzit cineva? Probabil. Dar va veni ora când noi vom vedea de undeva, de sus, cum ne vor privi alții. Maimonide credea că părerile oamenilor despre Providență sunt în număr de cinci. Eu cred că fiecare om are o părere, deci sunt opt miliarde de feluri de a privi. A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută în tramvai, în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era necunoscuta? Juristă, contabilă, profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut sănving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire. Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns nimeni la nici o întrebare. Marea se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc? Eu am văzut. Pentru un pictor firimitirile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii. Când noaprea este prea fierbinte, stele devin colțunași. Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Nu uita niciodată - soarele răsare pentru tine, nu răsari tu pentru el.

Pag. 61

Caterina SCARLET

Alegerea Domnului (Un fel de poveste)

“ Mie mi se pare suspectă toată dărnicia asta... picată ca din cer. De ce ni se dă nouă ce altora nu li s-a dat? Pentru că suntem nişte nătăfleaţă, oameni de umplutură, buni pentru jug ca boii, nu de ţinut în iesle încălzite cu paie curate dinapoi şi fân bine mirositor dinainte. Mai mult ca sigur mâncarea şi toate bunătăţile astea sunt stricate şi ni s-au dat nouă sub formă de favor, când de fapt am dat destui bănuţi ca să ducem departe gunoiul şi să facem loc prospăturilor.”

Pag. 62

rei bărbaţi au plecat de la muncile lor de zi cu zi, de acolo de unde lucrau de ani buni pentru un bănişor de cheltuială şi unul de agoniseală. Și lui Dumnezeu, plăcându-i cum făcuseră ei în ziua aceea, că munciseră cu sârg fără să se plângă şi fără să ceară nimic în plus pentru osârdie, se hotărî săi trimeată pe tustrei în piaţă, să vadă şi ei ce bunătăţi se seamănă şi se culeg pe pământul ce-l avea în stăpânire. Bărbaţii se îndreptau spre casă, locul unde îşi adăpostea fiecare familia lui, adică femeia şi copilaşii. Familiile astea îi aşteptau seară de seară să vie sănătoşi dar şi cu ceva în desagă, că prea stătuseră cu ochii pe limbile ceasului, că-n farfurie dinainte le prea lucea de cât dăduseră lustru, şi nimic nu creştea dintr-însa să facă umbră sau mişcare. În seara aceea aveau să întârzie cu folos. Uite-i şi pe cei trei în piaţă, uitându-se pe la tarabe, pe unde negustorii nu trăgeau prelata cauciucată şi vindeau ziua, iar noaptea se chiorau la lumina stelelor ori la aceea a vreunui felinar centrat mai puţin pe marfă şi mai mult pe locul unde i se specifica soiul şi valoarea ! Între ei nu se cunoşteau decât din vedere. Lucrau pentru acelaşi stăpân, dar afacerea stăpînului era întinsă, şi de pe unde îşi făceau treaba se măsurau distanţe mari ce îi despărţeau. Acu‘, dacă se ştiau aşa şi nu altfel, nu se opriră să dea ocazie unei vorbe de înfrăţire. Primul impuls, acela de asociere, fu îndepărtat şi se feriră prin cel de-al doilea care-i dovedi cu puterea lui. Pasămite, uitându-se unul la altul şi apoi şi la celălalt, un sentiment de micime îi cuprinse pe toţi trei deodată. Unul se văzu ca într-o oglindă în al doilea şi mai apoi şi în cel de-al treilea, şi aşa află ce ştia de mai de multişor dar nu-şi spusese niciodată cu vorbe potrivite. - Iată-mă-s! Un amărât care se plimbă prin piaţa scumpă şi nu cumpără nimic, chiar dacă negustorii, odată cu lăsatul serii, scad din preţ destul de multişor. Da ‘... ce-oi fi căutând eu aici? Că eu cumpăr din cartierul meu de nevoiaşi marfă ieftină şi proastă, sau duminica merg şi cumpăr cu căruţul de la sătenii de dincolo de oraş direct de pe marginea drumului. Și iau şi copiii după mine, să vadă că nu-i greu să cheltuieşti banii, greu e să-i sporeşti cu folos şi pe nimic să cumperi cât să îndestulezi cămara şi masa. Gândul acesta invadă în acelaşi timp trei minţi neputincioase în a găsi o ieşire din situaţia dovedită pe cât de dureroasă, pe atât de bună a se lăsa rumegată în lipsă de altceva. Căci ce e mai dulce decât să stai şi să-ţi plângi de milă în loc să te amărăşti descoperind că sunt alţii mai necăjiţi ca tine pe lumea asta! Lui Dumnezeu, neplăcându-i judecata oamenilor, trebui să acţioneze rapid pentru a pune capăt negurii ce le întuneca mintea şi sufletele. În timp ce se considerau nişte nefericiţi şi năpăstuiţi ai sorţii, începură a se cam uita cu ciudă la cei mai răsăriţi ca ei (unii care scoteau banu ‘ şi puteau duce acasă diferite şi felurite ce nu se mai deosebeau în traiste, îndesate şi stârcite de multe ce erau). Atunci domnul Dumnezeu a dat semn să se ieftinească tot ce era în piaţă la ora aceea, până la limita cea mai Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

de jos posibilă. Și cum clienţii serioşi cam cumpăraseră, la ofertă nu se mai afla nimeni decât cei trei ai noştri şi pe care şi Dumnezeu îi socotea mai mult ai lui decât pe cei dinainte, căci făcuse lucrare divină pentru aceştia. Negura despre care vorbisem se împrăştie, şi pe feţele celor trei începu a se vedea încropeală de zâmbet. Dar şi Dumnezeu zâmbea a şmecherie, căci de la început urzise planul ăsta cu ieftinirea, numai că nu ştiuse din vreme ce fel şi câtă lume va fi cuprinsă acolo. Mare este puterea Lui, de-ar fi numai ea şi nu s-ar interpune însuşi omul cu mofturi şi ciude între creator şi actul creaţiunii. - Ia-n te uită ce de bunătăţi aproape gratis! nu le venea să creadă celor aflaţi într-un loc ce-l ştiau până mai ieri-alaltăieri din povestit şi multă închipuială. Îndrăznind să se uite mai mult la preţ decât la marfă, atât de neconcordante erau între ele, avură tentaţia să se creadă posibili beneficiari, dar nu ştiau de visează sau e aievea. Preţul era atractiv, adică pe posibilităţile lor, marfa – minunată la vedere, cât o puteau ei aprecia pe bâjbâite – era pentru pipotele şi buzunarele bogătanilor. Ciupindu-se să vadă că nu e părelnicie, s-au pus a cumpăra, fiecare făcându-şi socotelile diferit, deşi bucuria ce-i lovise era egală pentru toţi. Unul luă puţin. Hotărâse că nu e bine să se întindă cu plăcerea prea mult şi dorea ca din acea plăcere să facă o amintire de neuitat pentru toată viaţa, să aibe şi el cu ce se lăuda la vecini ori peste ani nepoţilor, cine vor fi fiind şi aceia. Al doilea luă şi el cumpătat din alte motive, dar, deşi se apropiară acum ca rang de cumpărători cu nivel superior, nu-şi spuse motivul cumpătării de teamă să nu strice cheful celorlalţi, lăsându-le acestora libertate de alegere. Al treilea, fără să se mai tocmească la aşa largheţă fără precedent, cumpără de toţi bănişorii ce-i avea, ducând cât nu putea duce altădată, ba chiar tocmind şi străini nevoiaşi să-l conducă în alai ca de nuntă până acasă. Pe drum, de... nu se mai codeau să se ascundă că sunt tovarăşi de sărăcie, acum erau întovărăşiţi pe ceva avere, chiar dacă averea era mâncărică de mâncat şi nu de strâns în lăzi pentru viitor. - Măi, ce lovitură... măi, ce lovitură am dat! se tot minuna omul care luase cât nu putea duce. Să zicem că ăsta era al treilea. De ce? O să vedeţi la urmă sau chiar mai devreme, dacă sunteţi mintoşi. Nevoiaşii care-l însoţeau îi tot ridicau osanale, socotind că pentru deranj vor primi şi ei ceva la urmă, după ce poarta casei la care duceau poverile s-ar fi retras cu balamalele în poziţie de repaus şi i-ar fi dat pe uliţă nopţii, lăsându-i să se răspân-

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

dească unde vor vedea sau unde nu vor vedea cu ochii. Se şi închipuiau în bezna necuprinsă, scoţând un pitac, doi din fundul buzunarului, pitac sau pitaci sloboziţi din dărnicia norocosului în nevoinţa ce-i lovea fără încetare de dintotdeauna. Pitacii ăia ar fi fost ca o busolă, căci dacă se spune că banul la ban trage, sigur i-ar fi călăuzit prin labirinturi complicate spre un birt cu încasări remarcabile, birt care nu avea nevoie de nicio firmă luminoasă de faimos ce era. Focul din vatră ieşea cu vălvătăi roşii pe hornul ale cărui cărămizi erau aşa de încinse, că puteai frige şi acolo câţiva cârnăciori şi o fleică, dacă pe grătarul de la terasă sau pe plita din bucătăria localului nu mai era loc pentru omenirea noilor oaspeţi veniţi de departe. Omul cumpătat avea şi el o trăiscioară, mai mult goală decât plină, dar ştia că la fundul ei puţinul ce-l conţinea va face ca ochii celor dragi lui să lumineze ca sorii verii, iar în suflete le va înflori recunoştinţa pentru ziua în care s-au bucurat şi ei cu prisosinţă, aşa ca să le fie pentru multă vreme prilej de sărbătoare. Ăsta de care spun acum ar fi primul într-o clasificare, şi nu zic de ce, doar că o să vedeţi la urmă. Al doilea, acum zic de ăl ce nu era nici primul nici ultimul, avea tot o mâncărime, parcă de felul ăla că nu ştia pe unde să se scarpine, deşi o simţea peste tot. Se vede treaba că mâncărimea

venea din capul lui, şi acolo nu putea intra cu scrărpinatul decât dacă Dumnezeu i-ar ﬁ dat unealta potrivită. Dar Dumnezeu, după ce făcuse fapta bună, se dusese şi el de oboseală, să tragă un pui de somn. Cei trei proaspăt dăruiţi erau... pe

Pag. 63

cont propriu, adică după mintea lor. Aşa că ăl cu mâncărimea începu a vorbi, gândind că dacă o dă mai departe, scapă el de ea. Mie mi se pare suspectă toată dărnicia asta... picată ca din cer. De ce ni se dă nouă ce altora nu li s-a dat? Pentru că suntem nişte nătăfleaţă, oameni de umplutură, buni pentru jug ca boii, nu de ţinut în iesle încălzite cu paie curate dinapoi şi fân bine mirositor dinainte. Mai mult ca sigur mâncarea şi toate bunătăţile astea sunt stricate şi ni s-au dat nouă sub formă de favor, când de fapt am dat destui bănuţi ca să ducem departe gunoiul şi să facem loc prospăturilor. Toţi trei s-au înfrăţit iar pe un singur gând, teama că au fost jefuiţi şi nu dăruiţi. Dar din nou la acelaşi gând fiecare a răspus în felul lui diferit. Cel care se pricopsise cu mult a făcut aşa fel că asta i-a fost scuză să nu dea cărăuşilor nici o plată. Bani oricum nu mai avea, şi ce să le dea pentru că au cărat de colo-colo nişte deşeuri? Al doilea, mijlociul, a dat cărăuşilor partea lui, cu inima destul de împăcată că ăia tot mănâncă de pe unde apucă, nu ştiu ce e aia aliment alterat sau mâncat neigienic, aşa că pericolul unei îmbolnăviri era mai puţin probabil decât la el şi la familia lui. Primul, cel cu puţină mâncare, şi-a zis că din puţinul ce-l avea nu se putea îmbolnăvi prea grav el şi familia lui, şi nevrând să dea la altul ceea ce nu i-ar fi plăcut lui, le scăpă nevoiaşilor bănuţii ce-i rămăseseră necheltuiţi. Se despărţiră la ceasul când bunul Dumnezeu se trezise după ce-şi făcuse somnul şi visase

exact ce se întâmplase, dar nu putuse interveni cu nimic, fiindcă ar fi fost ca şi cum ar fi intervenit într-un film făcut despre viaţa celor trei, nu în realitatea cu faptele trăite. Ei, şi acum se hotărî Domnul să încheie povestea, dar nu orişicum, ci cu o morală de s-o ţină minte şi cel asupra căruia lucrase operă, şi alţii ce ar fi vrut să afle despre ea. Ce s-a făcut după aia e aşa... Primul om a avut

Pag. 64

parte de o seară minunată cu familia lui. Întâi le-a arătat darurile, le-au admirat împreună, apoi le-a spus să fie atenţi că trebuiesc verificate spre a nu fi vreo glumă făcută de un nătărău ce se distra pe seama unor creduli. Și după ce ciuguliră şi iară ciuguliră, văzând că nimic rău nu simt şi nu li se întâmplă, adormiră fericiţi. Cu fericirea aia se treziră, şi rămaseră cu ea, de s-a zidit în ei alt fel de oameni, din aceia care nu s-ar schimba pe alţii nici să fie poleiţi cu aur. Au început să se simtă şi să se poarte ca nişte boieri, în felul acelora care au ceva în plus faţă de ceilalţi.Dumnezeu s-a bucurat. Al doilea, mijlociul, cel cu mâncărimea şi teama de a se îmbolnăvi, căzu cu toată familia întro tristeţe ce nu-şi avu leacul odată ce viaţa lor nu avea să ia sfârşit. Adunând informaţii şi de colo şi de colo, mergând pe urma probelor, a tras concluzii demne de o anchetă demarată de fostul Sanepid. De atunci nimic nu le-a mai trebuit. Au început a crede că poate era mai bine să fie şi mai nevoiaşi, că aşa darurile minunate la care renunţaseră, deşi erau alterate, nu le-ar fi pus în pericol sănătatea, şi că numai pretenţia de a le fi mai bine i-a privat de o experienţă unică, aceea de a cunoaşte gustul delicateselor şi trufandalelor, chiar compromise de un grad de stricăciune.Dumnezeu a zis că e alegerea lor şi că nişte proşti în plus la câţi mai sunt, nu se bagă de seamă. Al treilea om cu familia lui dimpreună n-au lăsat o firimitură din ce s-a întins pe masă după ce acesteia i s-au adăugat două mai mici pentru extindere. “Am dat ultimii bănuţi pe ce vedeţi, aşa că vreau să facem onorurile cum se cuvine acestor bunătăţi, indiferent dacă termenul lor de garanţie e depăşit. Cu cât le vom mânca mai repede, cu atât prospeţimea va fi mai apoape de termen decât învechirea.” S-au îmbolnăvit aşa rău, că nu mai făceau altceva decât să se roage să nu moară azi, ci poate... mâine. Lăcomia i-a ajutat ca din preamultul înghiţit să umple nenumărate ligheane cu vărsătură, şi asta când nu mergeau la budă s-o fericească de fermentaţii şi alte chimii alimentare pe de-andoaselea, bubuieli şi emanaţii de gaze inflamabile, ce le-a transformat toată agoniseala în scrum. Cineva într-o seară, trecând prin dreptul casei şi neştiind, neiculiţă nene, ce pute aşa, a aprins un chibrit să-şi facă idee în ce hazna nimerise, şi tare mi-e-n grijă că nu fusese altul decât bunul Dumnezeu deghizat. În forma în care îl ştim noi, adică nevăzut-necunoscut, nu şi-ar fi manifestat năbădăile făţiş şi a trebuit să ia înfăţişare omenească să-şi poată linişti nervii din el, aşa-i fuse supărarea de mare că din cât bine făcuse îi ieşise un procent de toată pomina. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Lucian Şt. MUREŞANU persuasiune şi dorinţă de comunicare în actul criticii Motto: iubesc cu certitudinea că lucrurile întunecate sunt menite / între umbră şi suﬂet, în secret să ﬁe iubite ( Pablo Neruda, “Sonet XXVII”)

n actul scrierii literare critica ofensează literatul când spusele referitoare la produsul considerat finit, al muncii sale, nu sunt remarci obiective, ci doar referiri gratuite ranchiunoase, maladive. Sunt mulţi, din dorinţa de a-şi ascunde complexul, care se apleacă înciudaţi asupra unei scrieri, a unui modest autor, pentru că faţă de un literat consacrat tupeul îi este deja retezat de nepregătirea în domeniu, adulmecă, scobeşte, roade şi, după aceea, varsă invective atât la adresa scrierii respective cât şi la adresa autorului: E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune (Mihai Eminescu, Criticilor mei). Eu, sincer, am văzut prin criticul de artă un îndrumător înţelept, un contemplator cunoscător în domeniu, un suflu deusian, ce îşi apleacă ademenitor simţul de observaţie asupra unei creaţii dorite de a o selecta (amintesc aici blândeţea criticului literar, profesorul Marcel Crihană, vocea caldă şi îndemnătoare a prof. academician Sabina Ispas, căldura prietenească a criticului literar, prof. Nicolae Georgescu, a scriitoarei Elisabeta Iosif sau privirea blândă a mai tânărului critic literar, prof. Felix Nicolau şi mulţi alţii). Când nu interesează o creaţie, dovedind-o, de mai mulţi critici, mediocră, acea lucrare rămâne neidentificată şi, nicidecum, tăvălită în mocirla unuia care, în sfârşit, a dat peste o pradă, a devenit critic literar şi a despuiat-o furtunos în public, dezmembrând existenţa numelui autorului. Nu mi-am propus să dau exemple de astfel de greşeli genetice, autointitulaţi critici de artă, că i-aş pune într-o situaţie stânjenitoare, îi las pe ei să se simtă şi să se retragă din cinul marilor îndrumători în ale artei. Studiind, în liniştea bibliotecilor şi căutând scopul şi interesul existenţial al criticului de artă, am constatat că acest grup de literaţi se împarte în trei facţiuni, identificând: elevaţii, părtinitorii şi complexaţii. Criticii elevaţi sunt aceia care caută şi evaluează stilurile, arta, opera şi mai puţin autorul creaţiei respective, ţinând la statutul de critic literar şi nicidecum la acela de istoric literar. Elevatul îi dă valoare scrierii, descoperă şi nuanţează fineţea creativă prin care scriitorul s-a detaşat, în timpul existenţei lui, de toate eurile fiindurilor perioadei sale evolutive. Criticul literar elevat este un produs al ideii deusiene care caută echivalentul în creaţia detaşată de teluric. Este căutătorul luminii în lumina ideii autorului, maniera exprimării asupra scrierii respective denotă nobleţe, dăruire şi particularizare prin exprimare a artei, un iniţiat ce potriveşte din cuvinte şi aşează drumul literatului în curentul de exprimare al ideii, al particularităţii stilului şi a clasificării şi orientării autorului: Excelenţa morală este un rezultat al felului în care trăim. Devenim corecţi, făcând fapte corecte, devenim temperaţi comportându-ne temperat şi devenim curajoşi făcând acte curajoase (Aristotel). Este cel care nu lezează, rănind simţul literatului, ci îl face să înţeleagă, în cazul mediocrităţii, că drumul lui încă este presărat cu bolovăniş şi denivelări asupra cărora trebuie să îşi îndrepte atenţia. Munca literatului mediocru cere înălţare spre lumina celestă, spre Universul luminos al unui studiu aprofundat şi, evident, talent. Se poate ca acesta să nu-şi poată măsura neputinţa şi lipsa talentului de a crea artă nemuritoare însă criticul elevat o demonstrează tocmai prin faptul că nu i-o citează în niciun mod, îl lasă în simţămintele lui minore fără să-i aducă critici care să-i deranjeze existenţa. Nu-i perturbă cu nimic dorinţa profană de a fi, pentru că visele lui sunt atât de nesemnificative încât prin slăbiciunea minţii nu se poate înălţa cu ideile către universul deusian, al creatorului-om; profanul nu este decât un om-creator, doar atât. Criticul elevat este singurul dintre cei trei gânditori care face o departajare judicioasă a creatorilor dintre care numai unii dintre ei se înalţă spre celestul deusian, majoritatea rămânând atrasă de jocul viciilor lumeşti, teluricul înghesuit al nimicului. Timpul criticului elevat nu-i permite distribuirea activităţii sale asupra a ceva ce este nesemnificativ, precum o creaţie literară mediocră, care nu spune nimic, ci doar vorbe sau vederi, simţul său practic îl face de la prima răsfoire a lucrării să o pună în raftul netrebuinţei, doar atât. Valoarea criticului elevat este însuşi modul prin care îşi alege cuvintele în a-şi exprima aprecierea faţă de o creaţie literară. Criticii părtinitori sunt cei ataşaţi de interese ale amiciţiei, simpatiei, pe care o poartă faţă de auOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Pag. 65

torul lucrării asupra căreia se apleacă să o evalueze. Sunt superlative pornite dintr-un simţ al căutărilor excelative ale creaţiei artistice respective, consemnări pozitive, nu putem spune departe de adevăr, ba da, spun adevărul despre acea creaţie literară însă privirile lor se îndreaptă numai spre ceea ce au ca reper, amiciţia. Chiar dacă coexistă o altă lucrare tot atât de valoroasă ca cea pe care aceştia o disecă nu o supun criticii, ci o ascund învăluind-o în mister, ridicând pe treptele fizice ale nemuririi creaţia artistică a aceluia al cărui interes, pentru criticul părtinitor, este sentimental, moral sau material. Istoria criticii literare ne-a dovedit că în timpul mărginit al fiindului nostru teluric au existat şi entităţi, pierdute, care au dosit valorile în contra existenţei altora pe care ei i-au identificat ca valori şi i-au declarat prin puterea exprimativă câştigată genii. Nu m-am îndoit niciodată de aprecierile acelor critici însă am constatat subiectivism în marea-i căutare de valori: Lucrul important este acesta: Să fii capabil în orice moment să sacrifici tot ce ai pentru ce ai putea să devii (Charles Dubois). Criticii părtinitori sunt şi după cum bate vântul, alăturându-se spaţiului social-politic care le guvernează în acel timp al trăirilor existenţa, interesul lăuntric. Sunt creativi, măgulitori însă subiectivi. La acea dată, a timpului când subiectele de literatură erau impuse de dictatură, criticul literar Ov. Crohmălniceanu se apleca studiului creaţiilor acceptate, amintind studii despre Liviu Rebreanu, publicate în anul 1954 şi scrieri Despre originalitate, volum publicat un an mai târziu. Lucian Blaga, de exemplu, era pierdut într-o vreme a tulburărilor şi lăsat în uitare. Ne-am permite să subliniem faptul că literatul, anume criticul părtinitor, a repetat aceeaşi greşeală ca a lui Eugen Lovinescu, practica de a socoti scriitorii în cu totul dependenţi de programele revistelor la care publicau. În ciuda acestei ipotetice şi neajutorate dorinţe a criticului nu vine cu interpretări în întregime noi, ci peste tot este citat doar George Călinescu. Lumea criticii este o lume dificilă cu aură de putere şi de disecare nevoită a unor intimităţi nedezvăluite ale literatului. Îngroapă şi dezgroapă entităţi formative şi atâta timp cât creatorul se află în viaţă este ciuntit şi declarat, obiectiv sau subiectiv, neputincios mersului în autocarul artei. În editorialul său din revista Prosaeculum nr.7-8/2010, Mircea Dinutz consemna: Cu câteva luni în urmă, am avut surpriza foarte neplăcută de a-l vedea pe Dan C. Mihăilescu, pe care-l respect, în mod deosebit, pentru dubla sa prestaţie de critic şi istoric literar…, discutând… cartea „Viaţa unui om singur” de Adrian Marino, aproape fără să vorbească des-

Pag. 66

pre carte. A fost un discurs resentimentar, pătimaş, provocat de portretele obstrucţioniste transmise posterităţii de ilustrul cărturar, între care Dan C. Mihăilescu, Eugen Simion, Dan Grigorescu, G. Călinescu… Fără îndoială, A. Marino este deseori nedrept, a îngroşat defectele unora, a mai pus de la el, a mai pierdut câte ceva, dar nu sunt frustrările unui ins oarecare, ci ale unui intelectual cu o statură impresionantă în cultura română, care nu merita un asemenea tratament. Criticii părtinitori se alătură, nu sistemului, ci individului literat plăcut. Sunt mult prea subiectivi cu laudele şi cred, în sinea lor, că lucrul făcut prin critica selectivă pe care o practică este una demnă şi obiectivă. Trec cu vederea peste multe dintre creaţiile cărora ar trebui să le acorde atenţia cuvenită, lăsându-le să zacă în anonimat. Acesta este criticul literar sau de artă părtinitor. Are talent, cunoştinţe în domeniul asupra căruia se apleacă să studieze, elevat însă pierdut contemplării selective a operelor literare. Nu îngreunează cu nimic existenţa creatorului de literatură care nu îl interesează, îl lasă deoparte, neidentificat. Criticii complexaţi sunt adunătorii obsedaţi de obiecţii, împiedicaţi în definirea corectă a sensului de a evalua lucrarea şi nicidecum autorul. Sunt pierduţii în expresii fără sens, neajutoraţii cu diplome, pseudointelectualii veştejiţi, mărginiţi şi răi: Numai un prost poate să critice, să condamne şi să se plângă – şi majoriatea proştilor o fac (Dale Carnegie). Sunt cei care caută nume pe care să le împroaşte cu noroi, cu cuvinte căutate în dicţionare însă nu pot defini stilul unui literat. În realitate, nu au puterea intelectuală să discearnă, valoarea fiind o marjă a păcatului neputinţei lor: Poţi să descoperi criticul prost când începe să discute poetul şi nu poezia (Ezra Pound). Mulţi dintre autorii debutanţi se lovesc de astfel de critici, abrutizaţi de lipsa de talent în crearea unei lucrări literare, fie ea poezie, eseu, nuvelă sau roman. Complexaţii se afirmă lingând fără încetare blide, scrupuloşi în a-şi încălţa mentorii şi a tăvăli în mocirlă literaţii incomozi. Mă opresc aici cu prezentarea acestui grup de critici de artă, pentru că multe nu aş mai dori să spun despre ei, decât că există şi domină prin formalism, distrugând prin toate mijloacele mass-media, pe care le au la îndemână, trunchiul fiindual al unui biet şi nevinovat literat Neplăcut la prima vedere de către aceştia, poate chiar şi netalentat în ale artei scrisului însă doborât pe nedrept în şanţul adânc al mocirlei din care, de fapt, aceşti critici complexaţi se ridică şi, din păcate, sunt ascultaţi: Critica e uşoară, arta e grea (Phillipe Destouches).

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Ioan MITITELU

Scurt tratat de deşteptoplogie

ata, Dumnezeu să-l ierte, că tare de bine m-o mai învăţat, pe când începusem şi eu să mijesc sfios ochii la lumea asta mare şi plină de tot soiul de oameni. Cu înţelepciunea moldoveanului copt la minte mi-a dat o recomandare, pe care din păcate nu am reuşit întotdeauna s-o urmez chiar întocmai. Recomandarea tatei suna simplu şi la obiect: „Fereşte-te din faţa trenului, din spatele calului şi de prost din toate părţile”. Bune cuvinte, pline de miez, din care cel puţin pe primele două am reuşit să le urmez cu religiozitate, însă la recomandarea finală, trebuie să recunosc un fapt nu prea măgulitor pentru mine care mă consider, dragă Doamne, dacă nu un tip deştept, măcar un tip cu fler, am rămas complet în ceaţă, fiindcă tata, s-a grăbit să treacă la cele veşnice, înainte de a-mi da indicaţii detaliate şi pe cât posibil precise, cum să deosebesc fără greş prostul care îmi apare în cale, de alţi indivizi care arată la fel. Vedeţi dumneavoastră, oricine poate deosebi un tren de o broască ţestoasă de exemplu, sau un cal de o călimară cu cerneală, dar cu prostul, ehei! este cu totul altă mâncare de peşte. În lipsa indicaţiilor paterne ce-mi lipsesc, de unde vreţi să ştiu eu cum arată specimenul respectiv, la ce nume răspunde, câte diplome de facultate trebuie să poată prezenta în CV-ul său, ca să poată fi numit pe drept cuvânt prost licenţiat şi multe altele. Totuşi am observat în viaţa asta a mea, câteva lucruri ce merită să fie luate în considerare. Prost, nu este neapărat acela care nu are carte sau este slab la învăţătură. Acela poate fi considerat analfabet total sau parţial, nu importă, fiindcă de exemplu Edison a avut numai trei clase şi a ajuns marele Edison, iar Einstein a fost un elev mediocru la matematică şi a ajuns... Einstein! Din bobârnacele proprii pe care le-am luat cam de multe ori peste nas, am observat că adevăraţii proşti, de fapt sunt cei cu carte şi uneori cu carte destul de multă. Mulţi tipi inteligenţi, uneori termină cu greu o facultate, pe când prostul care, parcă pentru a-şi merita renumele, că „numai prostul este perseverent”, nu se mulţumeşte decât absolvind cu licenţă în regulă, de la două facultăţi în sus. Vă rog să mă credeţi, că asemenea indivizi, sunt pacostea noastră, dacă avem cumva ghinionul să vă apară în cale şi nu aţi scuipat la timp în sân, ocolindu-i. La toţi aceşti superlicenţiaţi, aproape fără nici o excepţie, veţi întâlni o deficienţă majoră, o deficienţă care ar trebui să fie considerată ca handicap şi să fie luată în evidenţa statului român, deficienţă care se manifestă prin lipsa totală a simţului umorului. Având în vedere că lipsa cu pricina nu le dă dureri de cap, stomac sau picioare, o suportă admirabil şi ca orice prost, care dacă nu-i fudul, nu poate fi prost destul, mai şi face paradă de prostia sa, scoţând-o la iveală când ţii lumea mai dragă, dând drumul porumbelului şi poluând cele mai sprinţare idei ale celor întregi la minte. Înseamnă că ştia el ce ştia, cel care a scris epigrama prostului care sună aşa: „Cu prostul neşcolarizat/ Te cerţi un pic şi ai scăpat / Dar duci o luptă colosală / Cu prostul care are şcoală”. Eu mai scriu câte ceva, şi de obicei scrisul meu alunecă uşor spre Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Recomandarea tatei suna simplu şi la obiect: „Fereşte-te din faţa trenului, din spatele calului şi de prost din toate părţile”. Bune cuvinte, pline de miez, din care cel puţin pe primele două am reuşit să le urmez cu religiozitate, însă la recomandarea finală, trebuie să recunosc un fapt nu prea măgulitor pentru mine care mă consider, dragă Doamne, dacă nu un tip deştept, măcar un tip cu fler, am rămas complet în ceaţă, fiindcă tata, s-a grăbit să treacă la cele veşnice, înainte de a-mi da indicaţii detaliate şi pe cât posibil precise, cum să deosebesc fără greş prostul care îmi apare în cale, de alţi indivizi care arată la fel. ...”

Pag. 67

panta glumei, a umorului pamfletar şi din această cauză am uneori surpriza, să observ pe câte-un amărât de acesta, care ar trebui să se ascundă undeva, pentru a nu i se observa lipsa lui capitală, el se apucă să facă teoria chibritului, pe locul unde cică eu doar i-am sugerat că ar fi un eventual chibrit. Dacă scriu o glumă, despre o cioară care stă în par, vine câte un individ din acesta care demonstrează că potrivit teoriei lui Kant şi Laplace, cioara aceea are X posibilităţi de manifestare, mecanică şi voliţională pentru o evoluţie plenară în spaţiul virtualo-cognitivo-semiotic, şi că potrivit unui paragraf din Hegel, coroborat cu o scriere a lui Schoepenhauer, cioara, nu este decât o proiecţie a realului cognitiv, în conştiinţa noastră şi de fapt, nu este o cioară ci … şi dă-i şi luptă, pe tema ciorii până-ţi face capul calendar şi trebuie să-i mărturiseşti spăsit, că tu ai făcut de fapt o simplă glumă, despre o cioară şi absolut nimic altceva. Cred că face toate paralele, ca să te uiţi atunci la pterodactilul cu pricina, cum se umflă în pene şi în mintea lui îngustă te consideră un prost incorigibil, fiindcă spui glume cu ciori, fără să aminteşti de Kepler, Kant, Hegel, Schoepenhauer şi alţii din neamul lor. Este de groază, ca să glumeşti vreodată cu asemenea tipi, fiindcă nu ştii cu cine îţi pui în cârd. Săracul nenea Iancu, nu degeaba spunea că nu trebuie să glumeşti niciodată cu proştii şi cu gloabele literare, dacă nu vrei să te umpli de bucluc, fiindcă orice prost sau gloabă literară consideră că are dreptatea lui, o dreptate ciudat înţepenită ferm între cuvinte, precum se-ncurcă, curca-n lemne. Totuşi, aş face un apel către dragii noştri parlamentari, să promoveze o lege, prin care toţi cei care sunt lipsiţi de simţul umorului, să fie luaţi în evidenţa persoanelor cu dizabilităţi (acum nu se mai zice, handicapaţi) pentru a putea fi trataţi zilnic în mod gratuit cu epigrame, schiţe umoristice, cu câte un pamflet mai piperat, etc., deşi am două temeri: una, că printre parlamentari sunt destui, care dau semne vădite că prezintă la modul cronic boala cu pricina şi, doi, mă tem că tratamentul să nu dea nici un rezultat, dacă ne gândim la epigrama ceea cu beţivul şi prostul: „Poate îţi mai aminteşti / Vorba din bătrâni lăsată / Din beţie te trezeşti / Din prostie… niciodată!” …

păzea, „şoşoiul”!

a dom’ şăf iştea doi lei şi dă-ne şi nouă neşte „crastaveţi” mâncaţi-aş ochii matali”. Nici nu ştiam cum să procedez cu bătrâna ţigancă ce se

Pag. 68

proptise în faţa mea şi-mi întindea doi lei, cumva cam cu teamă, că la o adică aş putea chiar să-i iau. Pe iarbă, un pic mai încolo, mai erau vreo patru, cinci ca ea, bineînţeles ca de obicei cu puradeii din dotare după ele. Pe vremea ceea lucram la CFR şi în spatele gării pusesem pe picioare o mică grădină, în care aveam de toate, castraveţi, roşii, ridichi, salată, ceapă, mărar, pătrunjel şi mai ştiu eu ce. Ţigăncile acelea care pe atunci, pe timpul socialismului multilateral dezvoltat încă nu descoperiseră Europa umblau prin sate ca să vândă cratiţe din aluminiu din acelea turnate şi acum aşteptau trenul. M-am uitat la ea vădit amuzat şi ca un băiat bun ce sunt am chemat un acar ca să-i dea vreo câţiva castraveţi, bineînţeles, fără să-i iau cei doi lei amărâţi. După ce i-a dat acarul castraveţii, ţiganca a intervenit iar, „mai dă şi neşte roşii, dom’ şăf, ca să fie pomana dăplină”. Eu de colo, „dă-i şi nişte roşii nea Panainte”. Dar cererile nu s-au oprit aici. Au vrut apoi şi ceapă, şi sare, şi ulei ca să-şi facă o salată iar la urmă m-a întrebat dacă nu am şi pâine. Norocul a fost, că nu le-a trebuit şi cratiţă, fiindcă din acestea aveau un stoc întreg la ele. Un puradel de-un cot, să tot fi avut vreo şapte ani, se tot învârtea prin jurul meu şi atunci ca să-l încerc i-am zis năpârstocului: „Am nişte carne de „şoşoi” (adică de iepure) friptă, vrei să mănânci”. Prăpăditul acela, numai de-o şchioapă, s-a oţărât imediat la mine: „Să-ţi fie dă capul tău, dă bafta ta, dă norocul tău şoşoiul” după care începu să urle cu o gură mare şi largă, „mamăăă, vrea sămi dea carne dă şoşoi să mănânc”. O ţigancă din grup, s-a ridicat ca pe arcuri, s-a repezit imediat spre mine ca o arătare mare cu fustele fâlfâind şi a luat imediat puradelul în braţe atrăgându-mi atenţia ca să nu-i dau carne de „şoşoi” copilului, că are apoi ghinion şi poate chiar să moară. Am întrebat-o atunci care este legenda cu „şoşoiul”, fiindcă eu deşi ştiam că ţiganii nu agreează iepurele, nu ştiam de ce. Atunci m-a lămurit cea mai bătrână ţigancă din grup, că „iepurele este un animal nenorocos, toţi îl aleargă şi toţi vor să-i ia pielea” iar ei nu doresc să aibă norocul „şoşoiului”. Mi-a spus, că dacă atunci când pleacă dimineaţa prin sate cu crătiţi, cu cazane, cu lighene, dacă le taie calea un iepure, se întorc pentru ziua ceea înapoi acasă. O altă întâmplare, cu conaţionalii aceştia ai noştri, care după 1989 au devenit reprezentanţii de necontestat ai poporului român în toate ţările lumii, s-a petrecut în iarna anului 1982, o iarnă extrem de geroasă în care îngheţase apa în fântâna Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

de la cantonul CFR de peste linie, lucru ce nu se mai întâmplase din 1942, când a fost dezastrul acela al românilor de la Cotul Donului. Într-una din nopţi când termometrul coborâse spre -38 de grade Celsius şi unele locomotive înţepeniseră cu tot cu trenuri pe linie din cauza congelării motorinei, din trenul de Huşi au fost daţi jos la Olteneşti, pe motiv că nu aveau bilet, un grup de vreo treizeci de ţigani, bărbaţi, femei şi puradei. Au năvălit cu toţii în sala de aşteptare, care era fără foc de la începutul iernii, fiindcă nimeni nu stătea peste noapte în sala de aşteptare. Am trimis un acar ca să le ducă un braţ de lemne iar pentru întreţinerea în continuare a focului nu aveau decât să ia cărbuni dintr-o haldă de vreo 5 tone de cărbuni, aflată la vreo treizeci de metri de sala de aşteptare. Dacă acarul nu le-a dus şi cărbuni, nici ei nu au adus, aşa că s-au culcat aşa în frig.Ţiganii sau întins pe băncile masive de stejar, iar pirandele, direct pe mozaicul de pe jos, punând puradeii pe picioarele lor, ca să nu-i pună direct pe ciment. Aşa au stat şi chiar au dormit întreaga noapte, dar nici nu s-au dus după cărbuni. Dimineaţă, a venit acarul la mine să-mi spună că indivizii iar nu iau bilet şi vor să se urce aşa în tren. Pe mine prea puţin mă interesa lucrul acesta, nefiind de competenţa mea să-i oblig să ia bilet, dar din curiozitate, i-am întrebat ce e cu ei şi cum de circulă fără bilet. Erau cu toţii din satul Strachina, un sat aflat pe malul lacului Strachina de pe lângă Ţăndărei, un sat în care puritatea rasei ţigăneşti, era de sută la sută. În privinţa biletelor de călătorie m-a lămurit un ţigan mai bătrân care mi-a explicat sincer: „Dă ce să iau belet dom’ şăf dacă am boletin? Vine controlorul, dau boletinul, îmi face proces verbal şi eu merg unde vreau cu trenul, ia numai uită-te matali aici…” şi scoase ţiganul dintr-un buzunar interior, un teanc respectabil de procese verbale, de ar fi ajuns la vremea ceea, pentru o jumătate de judeţ de români ca să meargă cu trenul. Şi l-am întrebat dacă nu se teme de urmări dacă va fi judecat, dar el a dat din mâini a lehamite: „şi ce-o să-mi ia dom’ şăf, praful dă pă tobă?”. Avea dreptate cioropina! Şi aceştia, acum sunt mesagerii civilizaţiei noastre daco-romane, în Europa… Când mergeam la serviciu, cam de două ori pe săptămână, trenul era cutreierat de la un capăt la altul de un grup de ţigănci cu figuri amărâte. Care spunea că are paralizată o mână, care un picior, una zicea că-i oarbă şi o ducea alta sănătoasă

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

de mână şi tot aşa. Cu ele era şi un bărbat, un ţigănoi cu o figură crâncenă, care cred că te-ar fi băgat în boală, dacă ai fi dat ochi cu el la fapt de seară, într-un loc mai neumblat. Acesta, avea un picior împleticit pe după un ditamai ciomagul de corn, şi îl târa trudnic după el, cerşind ca şi ţigăncile, milă şi pomană din partea călătorilor. Eram întru-câtva obişnuit cu amărâţii lumii, care colindau trenurile aşa că nu i-am băgat în seamă. Într-o zi când se apropia ora venirii trenului dinspre Huşi, iar eu eram în drum spre ferma partidului, care era cam la un kilometru de gară, am dat nas în nas cu un grup, ce zorea din răsputeri ca să prindă trenul. Era tocmai grupul de orbi, ciungi, ologi, pe care-l văzusem de atâtea ori în tren. Acum, ca prin miracol, nici unul nu mai avea nici pe naiba, sporovăiau veseli şi zburdau ca mânjii, iar tipul acela cu ciomagul, de data aceasta îl purta pe umăr, ca să nu-l incomodeze la mers. Au trecut pe lângă mine ca vijelia, dar tipul care probabil era vătaful grupului, a observat că eu mam uitat lung la ei. L-am mai văzut uneori cu băţul lui în tren şi de fiecare dată îmi făcea într-un fel complice cu ochiul ca şi cum ar zice: „lasă-mă să câştig şi eu, cum pot, o pâine”. Acum noi, cei din România mulţumim lui Dumnezeu, am scăpat de ei, fiindcă au invadat metrourile Parisului, Londrei, şi altor oraşe occidentale, au infestat oraşele lumii cu duhoarea lor de veşnic nespălaţi, au uimit lumea prin lenea lor, au speriat oamenii cu metodele lor uneori agresive de a cerşi, au pus pe drumuri toate poliţiile Europei, şi nu numai, din cauza hoţiilor şi tâlhăriilor comise. Ei sunt cei, care imediat după 1989, cerşeau pe străzile oraşelor din Europa, înfăşuraţi în tricolorul românesc spunând că sunt revoluţionari şi au trimis în derizoriu jertfele unui popor. Aceştia ne-au dus faima noastră peste mări şi ţări, de nici o naţiune civilizată nu mai vrea să audă de români. Unii spun că Antonescu în loc de santinele pe malul Nistrului ar fi trebuit să pună panouri cu „şoşoi”, că poate nu mai veneau înapoi în ţară, ci se întorceau la Bug. Chestia cu „şoşoiul” ar trebui să fie socotită la noi drept secret de stat ca să nu ajungă la urechea occidentalilor ca s-o folosească şi să punem noi de pază „şoşoi” la frontiera vestică? Cine ştie cum ar fi mai bine, dar cert este că etnia aceasta, este şi probabil va rămâne pentru multă vreme, cel mai mare blestem asupra adevăratului popor român…

Pag. 69

Dumitru HURUBĂ

Test la zoologie -Hallo! ’Mneaţa bună şi s ă r u m â n a , coniţă! Muzeul de artă lacustră? Nu?!? P h u i , băga-miaş!... Ce, cum? A, s i g u r : s c u z e , domniţă, scuze! Ştiţi? Eu, dimineaţa, până mă limpezesc la minte, mai scap câte-o aiureală limbistică... Cum? Lingvistică? Okei-okei! Da’ unde nimerii, frate? Aha, nu lacustră, ci oceanică? Bravo! Şi-i cu sediul în Carpaţii Orientali, domnişoară? Ay, trăsni-m-ar! Apăi, investitoru’, patagonezu’, sau de cine-o fi, nu ştia că noi nu avem ocean pe-acilea, prin munţi? A, nu-l interesa? Pardon? Cum-cum? N-am voie să mă mir? Mai ales dacă-i vorba de-un investitor străin... Păi, nu e democraţie şi pe la dumneavoastră? Nu prea? I-auzi, frate! Ei, am priceput: urcă greu: şosele neasfaltate, drumuri proaste, birocraţie… Ironic eu! Fereascămă Prealuminatul! O singură dată am fost, fi’ncă am zis de una că are picioare fix ca Olivia lu’ Popeye’ – o cunoaşteţi, nu? – fără să ştiu că era nevasta lu’ dom’ director... Ha-ha-ha! Da’ ce-a urmaaaat, ferească-ne Dumnezeu!... Până la urmă m-am internat la psihiatrie, că altfel o buleam rău de tot... Deci, cercetări oceanice? Ei, cum să nu ştiu atâta lucru, duduiţă? Lacu Roşu, Lacul Bicaz, Lacul Sfânta Ana, Bâlea-Lac, Feredeie etc., etc., – mări interioare, cum să nu ştiu! – mare sfârc!... A, se zice mare sfâr? Uay, Doamne! Schiuzmy! Mări interioare, deci. Şi exponate de artă subacvatică? Asta ce drrrra…, pardon, mai e? Bine şi ok. Aţi văzut că m-am prins?... Gata, pricepui – săru-mâna! Cum adică, sunteţi un domn..., domnu’? Uau, să fiu al doişpelea! De ce să înjur? Am şi eu o vorbă, o chestie, un tic… Da’, a aveţi vocea aşa, catifelată şi languroasă ca de gay în călduri – Doamne, iartă-mă! şi Schiuzmy –, ca de femeie în stenbai la nudu’ gol, să dea dracu de nu-mi trecu prin minte să vă zic vo două sentimentalisme, să vă invit la o cină in-

Pag. 70

timă, la un separé...! Scuze, milioane de scuze! Păi, ce, eu am timp? Tocmai că nu – să ştiţi! Am slujbă, am obligaţii, am familie… Apropo: iubiţi animalele? Un câine-lup, un coocker şi un caniş în garsonieră?! Dumnezeule! Da, desigur, fiecare cu jav..., cu zoologia şi cuţu lui, nu? Da’, altfel, vă place să vă latre maidanezii toată noaptea sub fereastră? Nu. Nici mie, aşa că, în privinţa asta, ca să aveţi linişte, vă adresaţi lu’ mandea la serviciul ecarisaj, la… Păi, n-aţi înţeles? Sunt hingher cu licenţă de profesionist şi masterat în… Cum? Plagiator? Eu? Păi, ce, eu sunt politician? Nu vă interesează? Înseamnă că şi dumneavoastră… Bine, iertăciune că v-am reţinut. Vă doresc sănătate şi virtute, s-aveţi ce bea şi ce mânca! Ce nu rimează, frate? Ce cu cine? Păi, ce io-s poet? Păi, da: aş vrea cu dom’ director... Noul, da – se poate? Da’, scuze: nu-l schimbară-ţi, dacă tot veniră ăştia, noii, la putere? Nu? Am înţeles: se dădu şi el rapid cu ei, cu ciolanul adică – bravo lui, înseamnă că omul e pe fază, oportunist, cum se zice. Bine, am tăcut, ok, fă-mi legătura – mersi, fratele mieu! Nu suntem fraţi? Bine, aşa e vorba mea faţa de cei la care ţin… Iar să-mi cer scuze?!? La fiecare propoziţie? Ok-ok! Hălău, dom’ director Fleandură? Uau, mamă şi ura! Cum, nu eşti Fleandură? Hai, mă, Gicuţule, nu te mai preface, că-ţi recunosc vocea... Ia zi, frăţâcule, de când nu ne mai auzirăm noi? Mă, să fiu al..., parcă te ascunseseşi printre bolovanii Sarmizegetusei cu vo taraboastă! Ehe! Vezi, mă? Ai funcţie, ai mândruţe câte vrei! Da, exact, mă, Gicuţule, ce mai trecură anii!… Câţi, mă? Zece? O sută? Un mileniu?... Ce mai faci, omule? Auzâi că ajunsăşi mare ştab la voi, la arte de sub sub apă, director adică şi d-aia… Cum, nu-i mai zice director? Da’ cum, frate? A, manager? La orişice caz, felicitări, mii de felicitări, mă! Milioane, ce mai! Cum-cum? Nu ştii cine sunt eu? A, uitai să mă prezint: Gânţanu, mă, Gân-ţa-nu! Nu-ţi mai aminteşti de mine, nu mă mai ştii? Hai, mă, că nu te cred... Am fost colegi de măsuţă la grădiniţă, grupa mijlocie şi mânjeam pereţii cu desene, cu… Eu am renunţat, pe când tuuuu… Ajunseşi şef de muzeu de artă – bravo, mă, bravisimo! Da’ ţi-aduci aminte ce de năzdrăvănii făceam? Uitaşi când am vrut să-i dăm foc la păr unui ţigănuş care-ţi şterpelise sandviciul? Noroc că a venit doamna educatoare, ’tu-l în cur pă mă-sa!, că altfeeeel… La orişice caz, tu aduseseşi chibriturile, da’ nu te-am spus – ha-ha-ha! Auzi, fără vreo aluzie, fin’că nu te-am pârât atunci – pă cuvânt, omule, ce dracu’! – n-ai putea s-o angajezi la tine pe fii-mea? Că nu-i mai proastă decât a lu’ Filpeanu… Cum, care, mă? Ăla, Gicuţule, de se pişase pe sandviciul doamnei de mate, da’ de Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

tine nu-i spusăi că şi tuuu… Numa’ pă el, fin’că mi-o suflase pe başoalda de Marcica... Nici pe Marcica n-o mai ţii minte, omule? Moldoveanca aia simpatică şi sentimentală, colega noastră dintr-a unşpea, la care i-a tras profu’ de română nişte meditaţii de-a rămas gravidă… Nici de el nu-ţi aminteşti? Ăl de ne preda română şi religie, de urlase într-o zi când venise să-l asiste la oră un preot, frate siamez cu Piedone în Africa: „-Ce, mă?! ’Tu-vă parascovenia mamii voastre de neisprăviţi! Voi, îmi vorbiţi mie de cuvioşenie, de corectitudine şi frică de Dumnezeu? Credinţă la voi, mă, pitecantropilor, la voi, mă? Parşivi rahitici! Poate groază… Toţi, mă, dragilor, absolut toţi, jucaţi un teatru al evlavioşeniei de toată minunea şi ridicolul. Nu mai există nici chef, nici timp pentru amabilităţi şi negocieri între oaie şi păstor. Salut! Da’ ştiţi de ce, dragilor? Fie pentru că a dat căpierea în majoritatea oilor din turmă, fie din cauza spaimei de lupi, fie din dorinţa prea acerbă de emancipare şi, în consecinţă, de evadare din statutul lor negativ. Iar voi, în calitate de miei-progenituri, mai toţi avortoni ai societăţii, veniţi cu pretenţii, cu…? Şi de-aci... D-aici a început marele scandal de-a venit Filpeanu la şcoală, l-a prins pe prof de revere şi i-a zis: bă, tiriplicule, vrei să rămâi fără pită? Vrei, mă? Adică, te-ai trezit tu să-i jigneşti pe copiii ăştia care se străduie orişicâtuşi… Ştii, mă, ai cui copii sunt? Vrei să vorbesc cu primaru’? Vorbesc!, da’ rămâi pe drumuri – în ce partid eşti? În niciunul?!? Oho! Păi, înseamnă că – scuză-mă, nu prea eşti competent ca dascăl, aşa observ io după cât mă duce mintea. Şi mă duce, că uite ce afaceri am! Cu braţele astea două mi-am făcut vila de pe malu’ Herestrăului! Şi ne-a arătat, Gicuţule, zece degete, pe fiecare câte-un ghiul uriaş, plus brăţară, plus lănţoiu’ de la gât, plus... Nu-ţi aminteşti nici de întâmplarea asta?!? Păi, ce…? A, mă rog… Bine, am înţeles. Şi chiar n-o cunoşti pe fii-mea? Nu ţi-am prezentat-o la banchet? Auzi, Gicuţule? Are-un trup, nişte ochi asiatici şio pereche de sâni ca de hollyoodiancă, să dea dracu’! – mă-nţelegi ce vreau să spun? Fără silicoane!, că i-am interzis cu mă-sa cu tot. Îţi spun: nu că ar fi odrasla mea, da’ Lolobrigida, Claudia Cardinale, Claudia Schiffer cu Basingera aia cu tot, ba si Angelina Jolie, şi-ar face harakiri, adică, nu: seppuku, dacă ar vedea-o. Poate ai pe careva pe la muzeul ăla al tău, să-i facă un nud, ori vrun sculptor… Mă, Venus din Millo, mă! Nu din milă, hei! Cum să nu, omule? Are şi ea o facultate, o diplomă, o profesie… Nu, mă, Gicule, nu a lu’ Filpeanu – fii-mea… Bine, mă, mersi şi okei, ţi-o trimit dimineaţă, da’ să-i faci tu cererea, că nu prea

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

le are cu astea… Bag-o într-un birou şi dă-i ceva să moşmondească şi ea… Că altfel e harnică şi-i umblă mintea, da’, ştii?, trebuie să-i dea cineva indicaţii, înţelegi? Nu le prea are cu scrisu’, cu astea, că a terminat la aia, cum îi zice, mă?, şcoala la distanţă… Bine, okei-okei! Da’ să mai ştii, numa’, că ea din copilărie, din respect pentru învăţătură şi şcoală, a stat cât mai de parte de ele – ha-ha-ha!... Da’-i ageră la minte şi ascultătoareeee, ce n-ai văzut!... Da’ la scriiis, mă Gicuţule, mă colega, parcă o dă spre japoneză. Sau o fi vo scriere cuneiformă nouă? Nu ştiu, că nu le am nici eu p-astea, cu gramaticile, fir-ar ale dracului de predicate şi circumstanţe! Ia vezi, tu, că te pricepi la vechituri lingvistice… Da, sigur, tac şi ascult! Ce, cum? Stai, un picuţ, omule: nu eşti Gicu Fleandură?!? Nuuu...! U a y , frate-mio, ce le amestecai, ’tu-i parascovenia mă-sii şi fir-aş a...! Ghiv e c i făcui – iertăciune mare! D a ’ , dacă tot dădui de matale, nu mă poţi ajuta în problemă? Că dau şi eu ceva, adică facem să fie bine... Ies şi eu la interval cu un viţel, un porc, o damigeană... Permis de conducere? Sigur că are! Vidanjă? Cum să nu ştiu ce e aia vidanjă? All right – vorba românului emancipat. Între noi fie vorba, nici nu merită altceva la nivelul ei de prostituţie, pardon şi schiuzmy – la nivelul ei actual, am vrut să zic, că nici nu mai ştiu ce spun… Deci, mâine, la fix, mă prezint cu zoologia la tine, la dumneavoastră… Şi, preferaţi ceva anume? Pasăre, animal… A, curcan, că n-are colesterol? I-auzi! P-asta n-o ştiui. Da’, dacă-i curcan, curcan să fie! Ok, dom’ director: mâine mă prezint cu lighioana, curcanul, vreau să zic… Ora şapte? Bine, pricepui, de! Şapte-ce?, că n-am înţeles… Şapte curcani?!? Sfinte Sisoie şi fir-aş a… Bine, să văd ce pot face, ’tu-i corcodanu’ mă-sii de curcă!…

Pag. 71

Ghiţă GEORGIAN Lumini se sting, dar altele apar Sclipesc încet pe un crâmpei de noapte, Căldura lor e rece, zâmbesc, apoi dispar. Noapte fără vis, repaus trecător, Parfum lugubru se-aşterne-n zare Îngeri însetaţi, zbătându-se pe-un nor, Cad unul după altul în uitare.

Ca şi când

Etate Senior sunt prin etate, Crin supus, purtat pe umăr Mic în cotă, mare-n fapte, Dar totuşi atât de tânăr. Limpedea perdea de sânge, Se încinge-n trupu-mi jun Mă văd rar precum un înger, Rătăcind ca un nebun. Frumuseţea şi iubirea, Nu sunt chiar de necuprins Nu am pact cu nemurirea, Fie că-s cald sau că sunt nins. Viaţa curge printre gene, Şi-n retine se strecoară Nu iubesc numai sirene, Iubesc tot ce mă-nconjoară. Nu mă cred nemuritor, Ca un arbor de sequoia Pot de sus plonja uşor, Dând treptat în paranoia. Port cununa gri de lauri, Zvâcnesc ca un tren în gară Azi robust cât zece tauri, Mâine scrumul din ţigară.

Lumini de sânge În bezna umedă, lumini de sânge, Roiesc profund ca nişte ochi alerţi Iar mâna mea sălbatică, le frânge, Lăsând în urmă numai stropi inerţi.

Pentru tine totul e ca şi când am fi pe o arcă, E ca şi când am călători perpetuu către moarte Cu pânzele jos, de amor şi de sfadă făcuţi leoarcă, E ca şi când nu am avea nici o salvare aparte. E ca şi când am trăi în vis şi cuvintele noastre, Ar fi fluturi tineri ce se plimbă pe un prilej înserat E ca şi când stelele ar rupe grilajul boltei albastre, E ca şi când sentimentele defilează moderat. E ca şi când totul e inutil şi absurd, şi fără fler, E ca şi când nu există adevăr şi nici minciună Urăsc acest ’ca şi când’, şi-aş vrea să mă dezic de el, Urăsc că nu putem ieşi din poveste împreună.

Mustăţi de lumină Plutesc pe culoare surpate de gând, în sare şi ceaţă condamnat sunt la mit, cu faţa la candele sﬁnte de la glie la cer, m-adap din lumina-mi instigată de Atlas, pe linia umerilor lumeşti, mustăţi de lumină, îmi topesc realul în frânturi de abstract, dispar în raze de jad, cu chipul blamat de cercul lui Ra, ceara mi se scurge, spre al meu laur de dor, stele, mustăţi de lumină, al meu leagăn să mor. Dincolo de vama ce naşte fantasme, Umbre senine se prăvălesc pe rug Cu plete cărunte, cu parfum de basme, Cu vântul în faţă aruncat dinspre crug. La tâmplă aud tumultul straşnic lucind, Cascade udă în tropot, stinghii pustii Nisipul din rouă, pândeşte zâmbind, Paşii trecători ai luminilor vii.

E ceas târziu şi vraja nu mai bate,

Pag. 72

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Elena VIZIR Melodia care mă unduie Melodia care mă unduie de mă încinge, ea mă răsfaţă, mă-nalţă, mă-nvaţă, ea mă învinge, mă stinge, mă plânge, ea mă îneacă, mă pleacă, mă seacă… Melodia care mă unduie E arie de mezzo-soprană. Ea mă zideşte, ’ntăreşte, ’mpietreşte – ca pe o Ană. Melodia care mă unduie de să mă rupă – tot ea mă surpă, mă surpă, mă surpă…

Eu dorm De-i soare, de-i ger, trec inﬁnite stoluri de ciori: cronc-cronc, la ferestrele mele; trec trenuri mărfare şi de pasageri: tuc-tuc şi tu-u-u-u-tu-u, şi zing-zing, sub ferestrele mele; coloane întregi de maşini, autobuze, trolee chiuie, vâjâie, ţipă şi ele; să nu mai vorbim de copiii de-afară cu glasuri zglobii, şi de vecinii ce-şi strigă acasă copiii, de câinii ce latră în cor, răspicat – e larma ce-ar ﬁ să mă scoale din pat, să-mi scuture somnul, dar dorm înainte senină, căci viaţa mi-e somn, iar somnul mi-e viaţa deplină. Mă uit printre gene la păianjenul ce nu se lasă învins de lene, şi îşi întinde plasa Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

în zona tavan–fotoliu–podea – să prindă-n casa mea ar vrea ţânţari şi muşte, puf de păpădii… Bă, ﬁi atent… că ar putea să-şi ţeasă pânza în întregul meu apartament şi să declare că e stăpânul acestei avuţii!!! …Mă pot trezi şi eu în plasa-i, prinsă! Prostii! Prostii, prostii… De mă ridic… nu mai cobor de la etaj – voi proﬁta de marele-avantaj de a rămâne-n lumea mea de vise! decât să-mi obosesc picioarele prin praf, noroi şi pietre şi să-ntâlnesc nefericiţi cu mâna-ntinsă, mă plimb şi eu, ca el, de la un perete pân’ la celălalt perete…

Între pereţi Între aceste ziduri unde şuieratul de troleibuze pare bâzâit de albină, găseşti, printre flori, arbuşti şi copaci, clipe trăite cu sare pe buze, istorie pe file înfipte în tină, sub care pâlpâie câte-o lumină… Pe aici mergi şi taci, privind spre colile izolate cu biografii minimalizate ce conţin două date: anul în care cel prin vreme drumeţ a produs senzaţii evadând dintre unii pereţi, şi anul când le-a provocat ajungând între alţii...

Pag. 73

Valentin TUFAN

Delon Viaţa se plimbă în serile ploioase în palton, cu umbrela strânsă, Delon are chipul scindat şi ochii reﬂectoare din cer. Se-aşază nevăzut printre dârele de sânge ale neprevăzutului, le priveşte şi râde cu dinţii falşi. Aprinde lampioane spre cer, şi păsări de noapte din lumânare, cad în lumină. Particule se scurg în răsuﬂări, acolo în cutia toracică a uitării, se scurg culori din tablou, un monocrom – o limbă de clopot, pâlpâie-n unde spre căldura lampionului – închinăciune spre cer.

Joc de şah S-au plantat pavelele – carouri pe diagonală. Axis mundi – o moară stricată zdruncinată pe scările înalte de nouă pe Richter. Mestecă pe azi şi pe mâine şi-aruncă-n siloz râşniturile înnorate şi perspectivele senine. Pe seară, ca-ntr-o Duminică-n familie, toată huma se-animă-n apus într-un sunet atomic primordial.

Pag. 74

Se caţără pe perdea un abur murdar – cognoscibil şi re, se rostogoleşte lângă silueta seului de lună într-o-ncercare ciclică de „ a ﬁ”. Îşi crează armata şi cu picioarele ventuză se-agaţă care mai de care după existenţă şi formă. Luptă-n paşi de dans armatele de humă şi cremene călite-n teoria scânteii. Pe două rânduri se-aşază în încercarea pe care zeii o numesc – „Joc de şah cu lumea”.

Atunci când m-am întors la origini... În ziua-n care ceaţa s-a strecurat printre pereţii vineţii, cu igrasie – în ziua aia, am vorbit ore la rând cu euglenele şi paramecii, i-am filtrat prin mine şi i-am întrebat de existenţă şi formă – când i-am prizat mi-au răspuns. Pe cerul Scandinaviei – de mână cu paramecii aurorele s-au scurs de pe cer şi-au pictat cercuri şi forme. Au aşezat muntele peste cercurile concentrice din lac, l-au sudat în magmă şi-au filtrat lumina prin el ca o prismă. Din paletă au erupt culori în noul univers – cercurile au pliat în tipar primele forme tip, şi i-au spus – Andru. Au creat o aură de magnetism iar fiecare Andru şi-a ales culorile ca un „liber arbitru”. Prin iris a indus raţiunea iar în piept a aşezat sentimentele – apoi, cercurile s-au strâns în spirală iar în abis a-nflorit din elipsă – sufletul. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Anca OpRESCU Dulceaţă de stele Când cercuri pierdute aleargă din sferic Să-şi caute raza prin iarba de-april, Când ochiul Privirii îi caută ziua În zori de întuneric,prin cerul febril, Mă cheamă acasă... Pregăteşte-mi veşmântul Cel de iele Dansat printre ceţuri, Mă cheamă acasă... Pregăteşte-mi tot cerul Din stelele-i coapte Fierbe-mi în palme dulceţuri Am să vin tăcută ca o odaie Am să vin albă ca tăcerea nescrisă Când cercuri pierdute Se-ntoarnă în sferic Prin iarba de-april, Dumnezeului Fi-voi poartă deschisă…

E vreme de săpat fântâni E vreme de săpat fântâni Orbite adânci Tăcutului albastru Prin nori nebuni Cu ochi păgâni Să mulgi al stelelor colastru E vreme de săpat fântâni Unde se varsă noaptea-n rouă În lut de stea Cal fără şa Necheze–n pântec de Lună nouă E vreme de săpat fântâni În vulturul ce poartă Cerul Sub talpa ta Prin huma grea A cărnii,devorând misterul E vreme de săpat fântâni Precum în Cer şi pe Pământ Dă Doamne ploi, dă Doamne lut Dă Doamne vreme de văzut

Raznă cu armăsarul cel negru În ﬁecare zi la amiază Armăsarul cel negru Nechează Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Mai negru nechează Decât umbra sângelui meu Pe sângele umbrei tale Închegate Eu îi pup copita Din faţă, din spate Norocul, Potcoava călatorită Departe… El mă plezneşte Fix în creştetul dorinţei, În moalele gândului, În albuşul putinţei… Aşa că, musai să vii Să-i pustiim tropotele De drumuri pustii Să mi-l înhami În loc de coastă Să mă plimbe în cercuri De inimă-albastră Să mi-l înhami Să-mi descânte lumina de deochi Aşa că nu mai sta, Nu mai sta Cu armăsarul cel negru Veşmânt pe umbra ta…

de iarnă Când lupi ﬁerbinţi se răcoresc sub fruntea-mi Şi peste zaţul toamnei îngeri calcă Arunc în sobă încă-un dor de ducă Strănut. La focul tău se mai topeşte-o iarnă. Şi ard. Iar din cenuşa mea se mai înalţă-un munte. Când prin bocancii sparţi îmi intră drumul Şi aripile-n palton nu vor să-mi stea Doar tu şi iarna îmi mai daţi de urme Rămân. Prin cer oierul ploii îşi risipeşte turme Şi chem Albe făpturi să pască în palma mea. Pe cearcănul ferestrei se pârguiesc colinde, Pe plită se-aureşte-un colţ de pâine La geam roşesc de dorul toamnei două mere Măsor. În ochiul meu căpruiul se ascute Şi tai. Egal să-mpart încă o iarnă între ele.

Pag. 75

Victoria MILESCU răspunde la telefon ascultă, notează dar nu te priveşte în ochi îi explici încordat amănuntele planului de redresare a suferinţei, timpul pierdut cu găselniţa ce va lăsa fără somn concurenţa plusezi, inventezi, inventariezi scapi sub masă pixul, carnetul, capul iar ghemul stomacului se rostogoleşte sub scaunul celui ce se uită distrat în altă parte la plecare îşi ridică pe frunte ochelarii negri de sub care ies pentru o clipă două cârtiţe cu boturi umede cât au săpat să iasă la lumină iar acum privesc uşor dezorientate…

Şeful cel mare În sala de aşteptare tremurând de spaimă, de frig pe canapeaua de vinilin repeţi în gând repede, clar şi concis motivele pentru care te afli aici pereţii se uită chiorâş la nou-veniţii aşezându-se cuminţi, la rând tuşind uşor punându-şi în ordine actele ce le atestă dreptul la o nemurire completă limbile ceasornicului încastrat în beton indică o eră imposibilă timpul ticăie răbdător: vine, nu vine... În final, uşa se dă de perete tropăind, mormăind, scuturându-se de o zăpadă imaginară cu ochelarii aburiţi de o idee acaparantă se arată în prag şeful cel mare e întâmpinat cu tremur de gene, murmur sfios uriaş, solemn intră în camera încălzită dinainte de micuţele muncitoare zâmbind in aeternum soarbe din cafeaua pregătită, cu spumă ca o planetă-n formare deschide computerul, cu o voce baritonală: nu tu, celălalt ce dacă eşti primul!...

Omul cu ochelari negri Omul care nu dă doi bani pe tine nu te priveşte în ochi relaxat în fotoliu comandă whisky, cafea, ţigări ﬁne dar nu te priveşte în ochi

Pag. 76

Coloana sonoră Mama nu s-a culcat încă la lumina slabă împleteşte un giulgiu ochii ei nu mai văd bine dar nu vrea să poarte ochelari lângă perdeaua de spumă lângă paharele cu apă de trandaﬁr mâinile ei cu vene ca râmele… trebuie să înveţi să împleteşti şi tu, îmi şopteşte între cele două trenuri ce fac să vibreze şinele de cale ferată trecând pe sub casă disting clinchetul andrelelor metalice ca limbile unui ceas manevrate de mama când se luminează o implor să nu mă trezească urăsc dimineţile în care de pe un peron din câmpie cu plante şi siluete imponderabile trebuie să plec la celălalt capăt al lumii…

poziţie de forţă Vezi, ripostez bine la invidie, la prostie parez cu abilitate loviturile sub centură dar în caz de bucurie mă pierd bucuria îmi face rău şi o înec în lacrimi nimeni nu le observă pentru că nimănui nu îi pasă nimănui nu îi este milă de un om fericit... Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Costel NICOLAU Ştiu pentru mâine Nimeni ca mine nu cunoaşte mai mult amarele câmpii ce se întind în tine, şi nalţii munţi cu stânci acre ce ţi-au crescut peste sâni, şi toate pădurile de pelin şi cucută ce-i acoperă. Râurile toate de lacrimi care curg prin tine eu le ştiu ca un bătrân pescar ce-a pescuit prin ele, şi vastele tale oceane de ﬁere pe care plutesc în derivă arce cu Noe le ştiu. Nimeni nu le ştie ma bine ca mine, şi mai ştiu că ziua de verde e-aproape! Priveşte înaltul şi loveşte lumina cu ochii! De-acolo vin eu cu ramul de măslin să-ţi vestesc despre mâine!

Când... Când ne verde primăvara S-o laşi să ne clorofile, Să-nmugurească comoara Trifoiul cu patru file! Când ne-nfloare-n inimi soare Să-l laşi să lumine veri Să ne cireşim în mare Să ne mirosim a meri. Când ne îngalbenă toamna Să n-o laşi să ne îmbrume Să ne cocorim în zare Nu în moarte să ne-nhume! Când ne alb târzia iarnă Să n-o laşi să ne-ntroiene Să ne oameni-de-zăpadă, Să ne omături prin vene! Când se lasă noaptea-n inimi Să laşi luna să ne lune, Să ne ziuă zorii-zilei, Anotimpuri ne-mpreune!

ce sună cu jale. Încă mai doare boala aceasta de altruism iremediabilă, interminabil truism, şi viaţa aceasta bătaie a baie de sânge şi plânge ca în turle o limbă de clopot, cât ropot, ding-dang, numai noi Ying şi Yang. Amăgire, călire la jar, atât de bizar, că încă mai sunt inimă...

Clipă Suﬂecat alergam către cer Luna plină îmi trecuse de gleznă. Broboane de stele pe frunte, pe piept îmi curgeai, prin vene la fel şi-o clipă eram o lumină în beznă Iţi cântam clipă şi beat de tine am alunecat pe-o rână de cer şi-am intrat despuiat până la brâu în lună.

Tumult... Ştiai de la-nceputul zidit că am trăit inﬁnit zbucium ca acel bucium Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Odă ţi-aduc clipă când fără să ştiu sunt prea-plin de cer şi prea-afund în lună. şi plinuri de fericire.

Pag. 77

Irina Lucia MIHALCA Vioara ta ţi-am fost, un cântec şi un vis! În armonia privirii tale mă oglindesc, adâncul din tine-l simt. Cine poate cuprinde toate căutările pe care le purtăm în noi? Oare de ce mă durea? Era prea mult? M-am trezit fără tine, s-a topit acel moment, dulcea plăcere. Instant mă faci viu, închid ochii şi mă ia nebunia! Pătrunde-n realitatea acestui vis, atât de mult te doresc, prin trupul tău vreau să las rădăcini! Un evantai de stări, în ochii tăi, inima mea şi-a regăsit Cerul!

Atingerea sufletului Totul respiră, totul vibrează! Respiraţia de unde vine, iubitule? Respiraţia înseamnă viaţă, dacă există, există şi viaţă! Unde eşti? Sunt aici, cu tine, a ta! Încă de acum? Până în zori mor! Mă simţi? Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti, Am păşit, am trecut bariera, sunt dincolo de vis! Cu respiraţia te-ating, Ne topim în plăcere, o plăcere unică, dură, greu de suportat. Cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele, O încleştare, Fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa! Aşa m-am trezit, - o linişte şi-o nebună plăcere pătrunşi, contopiţi, nicio mişcare, un transfer de lumină! Zidită sunt în tine! Prin cântecul sufletului mă readuci aici, cu plăcerea de-acolo simţită. Un strop de privire, un strop de extaz! Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine. În contopirea noastră ne sărutam, ne priveam şi-nţelegeam durerea plăcerii. Peste tot te-am atins, o respiraţie grea, sacadată, Curgeam dintr-unul într-altul.

Pag. 78

Copleşitoare tandreţe simt, nemărginită iubire, imagini însorite scrise cu scenariul trupurilor noastre. Dincolo, în vis e viaţa! Nebună dorinţă, o regăsire! În vis am ochii şi ochii-s pe tine, cu buzele am simţit aroma altfel adunată, - sălbatică-n reacţii De durere, de plăcere, m-am trezit. Ce să aleg? Sunt clipe şi pe pământ, iată dovada! Se naşte adevărul! O altă falie de timp! Revelate clipe - verigile eternităţii Urmează-ţi dorinţa şi nu-ţi răni inima! Ai înţeles esenţa iubirii - o taină, amestecul imposibil de forţă şi vulnerabilitate, o alchimie contradictorie, mister, lumini şi umbre filtrate, seducător contur, un paradis de-o clipă, timida respiraţie a primăverii, o hartă a dorinţelor, atingeri, vibraţii, scântei şi emoţii, avalanşa în care ne-afundăm până la extaz, până la leşin, pulberea solară risipită peste noi, acea împletire de fericire inconştientă şi dor, zâmbet, suspin, balsam şi mângâiere, melancolii, tristeţi, lacrimi de durere, de plăcere, lacrimi, o singură inimă pulsând cântecul dragostei, un zbor, un dans, un vis... sublimul vis - e Viaţa! Contopirea nopţii cu ziua, un freamăt, o primăvară, perene rădăcini, adânca pasiune şi-un nou înţeles la fiecare privire, la fiecare pas, Aşa se scriu legendele!

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Francisc pAL (Canada) Mie Mi-a rămas umbra Pe un perete nestins Şi eu am plecat mai departe Ba cîntînd,ba dansînd Pe melodii vechi și obscene.

Zbor Cînd o să mai îmi treacă o pasăre-n zbor Pe dinainte Am s-o opresc Şi am să plec mai departe In locul ei.

pauză Aș vrea să-mi stai senină Pe umerii goi. Să-ți dau hainele jos Una cîte una Şi cînd o să ajungem la zero Să-mi ceri o pauză argintie.

pedeapsă Mi-au luat versurile Şi m-au legat cu ele De un gard urduros, Exact acolo unde noaptea Vin cîinii rotunzi Şi se ușurează.

Confuzie Cu mare greutate Ridic o mînă din mormînt Dar trecătorul viu,anonim mi-o strînge moale Şi o bagă la loc.

După M-am copt prea tîrziu Așa că m-au lăsat viu și nevătămat Pe anotimpul pustiu Să cînt seară de seară. Tablou

Curînd Am să ﬁu o pictură Sau două Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Pe un perete nesigur Desprins din imaginația ta.

Căutare Te caut pe scenă Dar mi se spune des Că ești în sală Pe ﬁece loc. Semne de întrebare Bebe, măcelaru’ demult Mă agață în semne de întrebare Ascuțite-ndelung Şi-mi spune să stau liniștit Să nu mă agit Că într-o oră, două Incep cumpărătorii să vină.

păcate Păcatele mele Atîrnă mult prea puțin Şi ca să echilibreze balanța s-au hotărît cu toții Ca mie, din celălalt taler Să-mi taie o rimă.

Speranță Vreme îndelungată Mi-am ținut ușa deschisă În speranța că o să trec O să mă văd Şi o să-mi schimb obiceiul.

Pag. 79

Eugen DEUTSCH

Sunt fructele CREAŢIEI de vis Prin care un artist ce seamăn n-are Ne-a arătat un drum spre paradis; Iar cel ce-a dat o nouă viaţă humii Ne-oferă-n stilu-i făr’ de-asemănare Şi viitorul şi-NCEPUTUL LUMII.

A la table du silence La TABLE DU SILENCE nous sourit Avec l’humour câlin de la tendresse, Avec l’élan, très pur, de la SAGESSE Comme-un OISEAU en vol vers l’INFINI.

(terţine... ”Danteşti” !)

Près d’elle la COLONNE nous séduit, Avec sa silhouette de déesse, Et son BAISER, renouvelé sans cesse, Nous ouvre-une PORTE vers le paradis.

Râvnesc mereu DIVINA POEZIE Dar nu-s copilul răsfăţat de muze Şi verva mea se-adună-n COMEDIE.

Ce sont les fruits mûrs de la CREATION D’un maître qui dépasse les géants Avec son cœur, son âme, sa raison.

Ce scriu deci aş dori doar să amuze: Îmi pigmentez cu fantezie stanţa Ca nimeni să nu poată să m-acuze...

Son œuvre parle d’une voix profonde, Aux hommes, aux artistes, aux savants, De l’avenir et du DEBUT DU MONDE.

Dar vai, citesc: Lasciate-ogni speranzza, Qui non si puo entrare... col umore (!) Spre PARADIS e-nţepenită clanţa...

Să dăm nou luciu

De vină-i comedia

Iar visul meu, ce-i tipărit pe-un nor, e Rostogolit rapid spre PURGATORIU, Unde-l găsesc, stanţând, chiar pe Tagore. Astfel deduc: am şi ajuns notoriu Şi mulţumit că n-am atins INFERNUL Mă lepăd brav de turnul de ivoriu Dar tot mă plâng căci... mă cam doare sternul!

La masa tăcerii Zâmbeşte, plină de tandreţe, MASA TĂCERII, CUMINŢENIA-i sihastră Se-nalţă ca o PASARE MĂIASTRĂ Ce ştie, foarte bine, că-i aleasa.

Să dăm nou luciu vechilor medalii Pe care ieri le migălea Petrarca, Deşi azi nu mai aﬂi nici un star ca Acel ce-n orice vers prindea vitralii… Şi conducând cu fantezie arca Să depăşim abisuri vechi sau falii, Să irigăm cu ape vii migdalii Punându-ne pe-o picătură marca… Înﬁoraţi de curgerea luminii, De apropierea noilor tenebre Ori rozele ce mângâie cu spinii Să refuzăm citatele celebre Şi să chemăm în scenă arlechinii Spre-a ne masa neunsele vertebre!

Haiku Alăturea COLOANA e crăiasa Ce-şi dă SĂRUTUL către zare-albastră Prin POARTA-n care, după vrerea noastră, Călătoria şi-a-nceput mireasa.

Pag. 80

Consolidare: În zidul mânăstirii Poeme de dor. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Ion N. OpREA

VASILE VOICULESCU ŞI ACADEMIA DE LA BÂRLAD Soluţia: să creeze zilnic dar să aştepte… III Pensionat de la 11 decembrie 1943, demisionat – vorba vine – de la 4 decembrie 1945, rămas fără parte din prietenii apropiaţi, Pillat şi Ionel Teodoreanu, pierderea celei mai apropiate de sufletul său, soţia, la 22 noiembrie 1946, schimbările social-economice din ţară, neadaptarea lui la noile cerinţe mai mult impuse, l-au afectat profund şi iremediabil pe Vasile Voiculescu, fiul Sultanei şi a a lui Costache Voicu din Pârscovul de Sus, judeţul Buzău. Păstra în casă, alături de alte podoabe, amintiri ale trecutului de care nu se putea despărţi, fotografia mamei sale. Despre ea s-a făcut multă vorbire în literatura timpului. Într-o fotografie de familie, mama lui era îmbrăcată într-o rochie lungă, lungă până la pământ, avea multe volanuri, era bine strânsă la mijloc de un cordon pe corpul femeii care privea cu serozitate înainte, aşa cun îi va fi spus fotograful. Părea de o statură potrivită, nu prea înaltă, purta părul strâns la spate, cărare pe mijlocul capului, cu o piesă ornamentală, probabil o broşă sau un pieptene aşezat în partea dreaptă a podoabei capilare. Faţa ovală, vioiciunea ochilor, hotărârea şi dârzenia din priviri, făceau ca asemănarea ei cu feciorul – Vasile să fie apropiate. De la tatăl său nu păstra amintiri fotografice. Ocupat cu gospodăria dar şi cu afacerile de la cârciuma lui, căci aşa pornise în viaţă, omul nu avusese timp de fotografii. Apoi, pentru vremea aceea, el era un om „serios”, mult mai în vârstă decât soţia sa, o copilă, ca să accepte a se „trage” în poză. - Domnule Doctor, l-a întrebat cineva, poate un reporter de la Radio, ce v-a dat mai multe satisfacţii în viaţă, poezia ?, arta ?, muzica…? - Familia, i-a răspuns el, pustiit în gândurile sale, duse la soţia care îi plecase, la copiii împrăştiaţi în lume, la însingurarea care îl domina, poate şi la necazurile zilei de care nu era ocrotit. Că familia i-a fost totul în viaţă, biografii lui aduc drept probă vrafurile de scrisori rămase dar şi amintirile puse în multe pagini, de el, de copiii lui sau de prieteni. Poate şi de organele statului care îl urmăreau şi l-au supravegheat tot timpul, îndeaproape… Referitor la manuscrisele sale, informaţiile mi se par tot atât de interesante ca şi opera. „Scriitorul, din cauza lipsei de hârtie, scria pe diferite imprimate, pe registre, pe filele unor cărţi de poezie, oriunde descoperea posibilitatea să-şi noteze primele forme ale inspiraţiei, în general pe hârtie de calitate inferioară, cu un vârf de creion, încât descifrarea manuscrisului, de multe ori, e aproape imposibilă. Alteori, când scria cu cerneală, datorită porozităţii hârtiei cuvântul se întina, făcându-l indescifrabil”, scrie Victor Iova în Nota asupra Ediţiei, Capul de zimbru, povestiri, I. Cartea Românească, 1962. - După moartea mamei, spunea Ionică, mezinul familiei, tata şia schimbat total regimul de viaţă. S-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Exilul interior a lui V. Voiculescu coincidea şi cu cel al altor scriitori, Nichifor Crainic sau Radu Gyr, cărora li se pregătea trimiterea în închisori, osândiţi cu privarea de libertate. Tudor Arghezi, interzis şi el de a mai fi publicat, vindea cireşe pe stradă, la Mărţişor, ca să trăiască. Oficiosul partidului, Scânteia, îl ataca violent prin faimosul articol semnat de Sorin Toma, cu titlul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Octavian Goga era şi el tot sub embargou, iar puţinii studenţi care îl mai citeau înfundau puşcăriile. V. Voiculescu nu era deocamdată pedepsit decât cu scoaterea cărţilor din biblioteci şi cu interzicerea de a mai publica.” Pag. 81

prin împrejurimile casei, doar cu o plimbare zilnică la Cişmigiu. Fără distracţii şi plăcerile obişnuite, fără comodităţile normale pe care le utilizase altădată. -Vreau să dispar din societate, pentru că am lăsato să se irosească, îi spusese poetul uneia din fiice, referindu-se la soţie, gândindu-se, probabil la timpul când, tineri fiind, prin anii 1915, la Buftea, ea, soţia, la 28 de ani, singură creştea, îngrijea şi educa primii trei copii, lucru care nu era deloc uşor pentru o tânără care îşi petrecea mai toată vremea spălând, călcând, pregătind rufele tuturor din casă, trebăluind şi îngrijind de bunul mers al tuturor treburilor gospodăriei lor. Într-adevăr, rămas fără tovarăşa de viaţă, poetul se izolase în camera sa de lucru. Astupase până şi soba cu cărţi, se supusese unui regim sever de austeritate, a trăit până la sfârşitul zilelor fără foc, indiferent de asprimea iernilor. Lăsa încăperea în dezordine, ducea o viaţă de pustnic, rămas în tovărăşia plantelor şi a vieţuitoarelor de cameră – un şoricel, un păianjen, o broască ţestoasă etc. – pe care le ocrotea cu mare grijă, parcă cu afecţiune. Alexandru Oproescu care l-a cunoscut în intimitate (V. Voiculescu în intimitate, ipostaze inedite, în vol. Articole, comunicări, documente V. Voiculescu, II, 1979) spune că locuinţa lui devenise un fel de chilie de ascet, nu mai dădea voie să i se facă nici curăţenie, petalele florilor de trandafir, floarea lui referată, rămâneau împrăştiate pe jos… Singurătatea lui se manifesta şi în alt chip. Nu mai colabora la publicaţiile literare, îşi restrânsese cercul prietenilor. -Ştiu de ce ai venit, dar nu primesc să merg cu voi. Eu nu mă expun , nu sunt piesă de muzeu. Nu vreau să-mi etalez rănile, pentru că fiecare poezie este o rană a mea. Sunt prea multe şi prea dureroase pentru a le arăta şi altora… Nu iubesc nici un fel de spectacol. Sunt împotriva şezătorii, a războiului, şi pentru singurătate, a răspuns el insistenţelor lui Virgil Carionopol, când l-a invitat să ia parte la o serie de şezători literare, organizate în ţară. -S-au revărsat haznalele !, a răspuns trimişilor noului regim politic şi administrativ, când i-a solicitat colaborarea la o revistă, spune Mihail Constantinescu, un prieten al său. Fără a se declara făţiş împotriva regimului, el şi-a păstrat libertatea de gândire, de creaţie şi acţiune şi atunci când a fost solicitat de Zaharia Stancu, de Mihai Beniuc şi de alţi favorizaţi ai zilei, a refuzat să colaboreze nu numai la reviste, ci şi la teatru sau la Radio, pasiunea lui de până mai ieri. Viaţa austeră îl slăbise şi adusese, după cum spunea Ovidiu Papadima, că până şi copiii, când îl în-

Pag. 82

tâlneau, confundându-l biblic, îl arătau mamelor lor, “Uite-l mamă, pe Doamne, Doamne !”, că aşa arăta el, cu faţa trasă, acoperită de barba mare şi albă, cu ochii ascunşi în fundul orbitelor… Atitudinea lui de frondă nu-i va servi mai ales în procesul politic care i se va intenta în 1958… Acasă, treptat, din când în când, mai primea vizita apropiaţilor: Adrian Maniu, Sandu Tudor, Dinu şi Cornelia Pillat, Camil Baltazar, Camil Petrescu, doctorul Radian, desenatorul Demian, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Alexandru Bădăuţă, Ion Marin Sadoveanu. Împreună cu ei, prins în discuţii, mai pierdea din şocul datorat pierderii soţiei. Se mai deplasa, în apropiere şi la bunul său prieten, avocatul Traian Mihail, mare iubitor şi îngrijitor al ﬂorilor, căruia i-a dedicat şi o poezie: „Poetului grădinar Traian Mihail”…i-a intitulat-o. Dinu Pillat, care s-a apropiat de poet mai ales după moartea tatălui său, Ion Pillat, spune că Voiculescu, revenindu-şi în atitudine, din nevoia de a se confrunta cu cititorii şi critica lor a mers până acolo că duminica îşi lărgea cercul invitaţilor la el acasă. Convins de Ovidiu Papadima, până şi G. Călinescu a acceptat să ia parte la lectura povestirilor lui Voiculescu, noua sa pasiune. -După ce a ascultat bucăţile Sezon mort şi Alcyon sau diavolul alb, spune Dinu Pillat (V. Voiculescu la epoca genezei povestirilor, în România literară nr. 15, 9 aprilie, 1970), G. Călinescu s-a repezit să îl îmbrăţişeze pe povestitor, cu o efuziune cu totul neaşteptată la el, declarând entuziast că Voiculescu l-a depăşit în materia genului pe însuşi Mihail Sadoveanu. Tot el spune că Voiculescu, interesat de reacţia ascultătorilor la paginile citite de el, ca un copil, care a făcut o mare poznă, imediat după lectură, îşi lua ochelarii de pe nas şi cu „ochi iscoditori ca de viezure”, îşi privea asistenţa, căutând să citească în ei părerea celor care îl înconjurau… V. Voiculescu era şi un iubitor al teatrului, a muzicii, manifestări organizate în casa unui anume ospătar Apostol Apostolide, strada Clinciu din Dealul Spirii, unde întâlnea producţii sau oameni de talia lui Enescu, Weingart-Richter, Haciaturian, Ieser, Palady, Caragea, Han, Jalea, Dr. Gh. Danielopol, Zambacian, G. Oprescu, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Geo Bogza… Aici, ne spuneMihail Constantinescu, în perioada când îşi redacta Ultimele sonete, medicul-poet îşi „avea locul lui, ştiut de toţi, pe divanul de lângă patefon, unde şedea tolănit, retras, - un fel de Vlahuţă de odinioară – izolat, taciturn, inspirând, de acea, sﬁală, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subţiri dungi albe, iarna încălţat cu bocanci”… Era toamna anului 1954. înfăşurat în paltonu-i Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

uzat la mâneci şi la coate, bătrânul poet V. Voiculescu urca agale Dealul Spirii, îngândurat, dar şi încărcat de gândul bucuriei pe care o va trăi peste câteva minute în tovărăşia muzicii. Păşeşte cu timiditate în încăpere, îşi agaţă pălăria şi bastonul în cuier, din buzunarul căruia nu uită să scoată câteva bucăţi mici de hârtie şi un creion. Apoi se îndreaptă timid, în vârful picioarelor, aidoma unui şcolar, către locul în care se aşează de fiecare dată…Se ascultă Bach, Ravel, Beethoven, George Enescu… Voiculescu ascultă şi tace. Tace şi ascultă. Unde îi fuge gândul ? Ba nu, lucrează. Creionul îi alunecă pe hârtie. Versurile se cheamă unele pe altele, poate cele religioase care, postum, se vor numi Clepsidra şi Călătorie spre locul inimii… Dacă nu proză, povestirile, sau tot poeziile –Shakespeare… Aşa, în răstimp de şapte ani, între 1947 şi 1954, sub presiunea suspiciunilor, a singurătăţii auto-impuse, V. Voiculescu a dat literaturii române nu numai fascinantele Povestiri dar şi originalul roman Zahei orbul. Cu similitudini în Codin de Panait Istrati, elaborat pe parcursul a şapte ani, cu întreruperi şi abandonări legate de consistenţa naraţiunii dar şi de forţa ei de sugestie, apărut de abia în 1970, romanul Zahei orbul a stârnit reacţii diverse, multe superlative. Ca fapt de viaţă, cartea este o reuşită, viaţa reală a personajului şi notele care înseamnă ficţiunea autorului dau lucrării autenticitatea psihologică ce se întâlneşte destul de rar în literatura de până acum. Întrebat când şi din ce motive i s-a interzis lui V. Voiculescu dreptul să mai publice literatură, biografii invocă motive diverse, nu toate fundamentate. Credibilă rămâne părerea fiului său Radu care leagă totul de întâmplarea dureroasă din 1946 când tatăl său a fost scos, epurat de la Radio. Deşi adresa de destituire i-a venit acasă abia în 1948, deci, după doi ani de la îndepărtarea din post, între timp măsurile de coerciţie nu au întârziat. Mai întâi i s-a luat de acasă aparatul de radio de control care îl ajutase în profesie. Apoi, după mărturiile colegului său de serviciu, Dr. Constantin Oproescu care răspundea de biblioteca sindicală de la Institutul Cantacuzino, în lista cu scriitorii care nu mai trebuia să figureze în bibliotecile publice, printre cei interzişi era trecut şi numele V. Voiculescu. Nu-i mai apărea numele în presa literară. Criticii literari ai vremii nu-l mai pomeneau. Şi autorii de cărţi îi ocoleau numele. Apăruse Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950, de Alexandru Piru, tipărită în 1968 la Editura pentru literatură, cu peste 500 de pagini întindere. Numele lui nu a Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

fost amintit, cu toate că în 1944 într-un volum antologic fusese trecut ca unul din cei mai valoroşi poeţi ai perioadei interbelice. Erau represaliile aplicate celor care refuzau colaborarea… Avea scrisă şi trebuia difuzată la Radio piesa în premieră „Darul Domnişoarei Amalia”. Piesa îşi plasa acţiunea într-un moment al guvernării ţărăniste. Coincidenţă sau nu, tocmai atunci se judeca procesul lui Iuliu Maniu. Lucrarea nu ia mai fost luată în seamă. Exilul interior a lui V. Voiculescu coincidea şi cu cel al altor scriitori, Nichifor Crainic sau Radu Gyr, cărora li se pregătea trimiterea în închisori, osândiţi cu privarea de libertate. Tudor Arghezi, interzis şi el de a mai ﬁ publicat, vindea cireşe pe stradă, la Mărţişor, ca să trăiască. Oﬁciosul partidului, Scânteia, îl ataca violent prin faimosul articol semnat de Sorin Toma, cu titlul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Octavian Goga era şi el tot sub embargou, iar puţinii studenţi care îl mai citeau înfundau puşcăriile. V. Voiculescu nu era deocamdată pedepsit decât cu scoaterea cărţilor din biblioteci şi cu interzicerea de a mai publica. Cum scrisul îi mai rămăsese să-l practice, ce putea face ? A găsit inspiraţia şi tăria să lucreze zilnic dar pentru sertar, adică să creeze dar să aştepte…

Exilat în sine, privit din afară, omul Voiculescu trăia modest, chiar foarte modest, într-o singură odaie „înghesuit între cărţi, multe şi felurite, îndesate în rafturi pe câte două şi trei rânduri, rânduite de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială”,

Pag. 83

cum şi-l aminteşte Valeriu Anania, dar ni l-au descris şi alţii… „Sunt asaltat de îndoieli şi dumneata ştii bine că îndoiala duce silit la schimbare, căutarea de noi forme, necontenit alte forme”, scria el unui prieten fără să-i mai trimită scrisoarea (V. Voiculescu, Jurnal, în „Manuscriptum” nr. 1, 1978). Şi scrie pentru sertar, ceea ce vor deveni Povestirile, Zahei orbul… Sunt parte din lucrările ce vor aparţine aşa-numitului „Rug Aprins”, urmare a frecventării întrunirilor spirituale, în reculegere, la mânăstirea „Antim” din Bucureşti. Aici, la mănăstire s-a întâlnit el cu fraţii săi întru credinţă şi aspiraţii, pentru iniţierea în tainele misticii şi aprofundarea cunoaşterii Rugăciunii lui Iisus. Ce înseamnă aceasta o spun specialiştii în problemă dar o ştiu şi literaţii, noi consemnăm doar numele unora dintre cei care au ajutat acţiunea şi scopurile propuse de iniţiaţi : Generalii Gheorghe Stratilescu , Gheorghe Iorgulescu, Ioan Tone, Traian Tetrat, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi protosingherul Soﬁan Boghiu, ultimii trei, peste 15 ani, odată cu V. Voiculescu vor plăti cu libertatea dragostea lor pentru Biserica lui Hristos. Documentele conﬁrmă că la „Joile literare”, urmate de conferinţele în zilele de duminică după-amiaza, între organizatori şi participanţi era foarte multă lume, printre care: arhimandrit Haralambie Vasilachi, profesorii Ale-

xandru Mironescu şi Anton Dumitriu, dr. Vasile Voiculescu, poetul şi pamﬂetarul Sandu Tudor, arhimandrit Benedict Ghiuş, fratele Andrei Scrima, profesorii teologi Ioan G. Savin, pr. Dumitru Stăniloaie, generalul prozator Constantin Manolache, mitropolitul Tit Simedrea. Treceau pragul mânăstirii şi parti-

Pag. 84

cipau la întâlnirile culturale din incintă aşa zisul „Cerc al ieşenilor” : profesorul universitar Neculcea, preşedintele Academiei Ion Simionescu, fostul primar al Iaşilor C. Ifrim, generalul Manolache, scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, avocatul Omer Popovici, profesorul Ion Popovici, Mihail Sadoveanu, dar şi Ioan Lucreţiu Patraşcanu, profesorii Mihai Ralea şi Constantin Fedeleş, ultimii trei socotiţi tot ieşeni deşi nu erau de acolo. „Rugul Aprins”, spune Florentin Popescu în cartea citată, nu a însemnat decât interpretarea de către cugetători a unor versete biblice referitoare la Ieşirea, a doua carte a lui Moise, către „Rugul Aprins”, văzut ca o poartă către veşnicie… (p. 263). În ştiinţă, paleobotanica biblică, aflu din ceea ce se spune într-o carte Daniel Stein, traducător, autor Ludmila Uliţkaia, Editura Humanitas, 2011, p. 126, că prin părţile Israelului există o plantă care nu are nimic deosebit, dar seamănă mult cu rugul din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Planta aceasta are un conţinut bogat în uleiuri eterice şi, chiar dacă aprinzi cu grijă un chibrit, uleiurile încep să ardă şi în jurul ei se aprinde o flacără, dar planta rămâne întreagă. Acesta este Rugul Aprins ! Cine au fost cei care au pătimit înfundând puşcăriile pentru vinovăţia de a căuta poarta veşniciei se numesc: Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru Teodorescu din Bucureşti, fost pe rând marinar, aviator, ziarist, călugăr, autor al singurului volum de versuri de inspiraţie mistică, cu titlul Comornic (1925); Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, scriitor şi gazetar, autorul studiului Limitele cunoaşterii ştiinţifice (1943); Paul Sterian, om de cultură şi tehnocrat, Paul Constantinescu, cel care a compus „Imn al Rugăciunii lui Iisus”, Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Jora, profesorul Alexandru Elian, filosoful şi profesorul Anton Dumitriu, părintele Dumitru Stăniloaie, stareţul Benedict Ghiuş, Andrei Scrima care în 1957 datorită şi sprijinului primit de la patriarhul Iustinian Marina plecând în străinătate a scăpat de puşcărie, la care grup se adaugă, fireşte, şi Vasile Voiculescu. Care a fost contribuţia poetului la activitatea grupului „Rugul Aprins” memorialiştii nu şi-au putut spune cuvântul pe deplin. După cum susţine Valeriu Anania se pare că singura sa activitate a fost rugăciunea, iniţierea sa isihastă, poeziile cu aceste teme. Câştig după care alergase încă de prin 1939, când a pornit pe calea cunoaşterii Rugăciunii lui Iisus… Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

IGeorge pETROVAI

Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism

nainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic. După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile. Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism. Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut. Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez, perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european: 1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze; 2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze. Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul. Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul. Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (19201924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.” Pag. 85

(îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă. Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane. În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller. Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France. * După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o

Pag. 86

eleganţă căutată a expresiei”. De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – “împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”. Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca). Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană). Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne. Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul. Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale. Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: “Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”. Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez. Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”. Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”. În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”. De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate

vorbi de incapacitatea speciﬁc japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca). Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără ﬁnalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de

Pag. 87

iradiere proprie haiku-urilor. De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”... De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri. Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta. Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă. Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne

Pag. 88

complet singur. În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio. La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu. Dragostea şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia. Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade. Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client. Bibliografie 1.Kawabata, Yasunari - Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973 2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977 Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Constantin SIMIRAD Confratele Onofrei

oarce, nu alta! Nu mă laud doar pentru că era maşina mea, luată, fiţi atenţi, cu valută, din lotul pentru export. Mergea,dom’le, parcă plutea şi se înfingea în dealurile moldave ca un pursînge, adică fără să simtă efortul şi cu o oarecare plăcere. Vînt călduţ de septembrie, muzică spaniolă, roţi umflate la marele fix, uleiul schimbat la ţac, benzină de 98 şi platinele frecate proaspăt cu şmirghel fin de tot, toate concurau la o bunădispoziţie obţinută pe merit. Şoseaua spre Ştefăneşti, destul de bună pe alocuri, treceaprin sate care o acopereau cu balegă de vaci, de cai, de oi şi chiar de porci, priponiţi în şanţuri astupate. Dacă maşina era temperată prin acele locuri, atunci scăpa unsă cu balegă doar pînă un pic maisus de praguri. Dar tot frumoasă rămînea. Mai ales că era roşie cao cireaşă bine coaptă. Uneori opream să tîrguiesc un harbuz şi atunci portiera rămînea deschisă, lăsînd să se audă “Yo no soy marinero” pînă la căruţa vînzătorului.Copiii priveau cu jind la harbuji, dar şi la maşină şi mulţumeau bucuroşi belferului de la Iaşi, care le oferea un harbuzoi mai greu decît dînşii. - Am fost şi eu ca voi. Dar voi veţi fi şi mai şi decît mine.Profesori, doctori, savanţi mari de tot…Copiii se foiesc agitaţi şi un prichindel cu ochişori de cărbune îmi strigă: - Avem şi noi un savant în sat, nene. Sînt contrariat şi intru în joc. - Nu mai spuneţi! Cine-i savantul?! - Onofrei, bătrînul. A făcut o farfurie zburătoare! - Şi zboară? - Da, zboară, strigă în cor. Mai mîngîi cîteva căpşoare şi urc în maşină, în admiraţia tuturor. Iu, iu, iu şi… nimic. Mai dau o dată la cheie şi iar nimic. Apăs pedala de acceleraţie la fund şi iarăşi iu, iu, iu ş itot nimic. Încep să transpir. Ţîncii se amuză din ce în ce mai copios. Îi rog să mă împingă. Maşina este luată pe sus şi este dusă spre deal, apoi la vale şi iarăşi la deal. Mă enervez, dar tare, nu aşa, de formă. Desfac bujii, pompă de benzină, delcoul, platinile. Schimb bujii, schimb platine, schimb pompă de benzină. Că aveam la mine rezerve, aproape încă un motor. Noaptea se lasă, copiii mă lasă şi speranţa mea îşi ia catrafusele şi mă lasă şi ea. Un român mă vede necăjit şi i se face milă. - Hai, omule, să dormi la mine. Ce să mai faci acum pe întuneric?! - Dar nu mi-or fura ceva de la ea? Roţile, casetofonul, ştiu eu ce? - Păi, ce să zic? La prostii i-or duce capul! Dar mă duc să aduc calul şi o lăsăm la mine în curte. Îmi vine să plîng. Agăţ maşina de scut. - Hai, Ducipal, îndeamnă românul calul. La volan şi cu piciorul pus uşor pe frînă, ca să nu iau calul înainte, la vale, mă bucur că nu sînt văzut de multă lume. Sufletul meu însă era încărcat şi doream să mor. O masă bună şi un vin negru îmi redau pofta de viaţă. Vorbim multe şi eu mă laud, profesor, lucrări publicate în America şi, ce mai, un titan în faţa căOnyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

“Pe drum nu s-a servit nici un strop de băutură, că giudecătorii se prind repede. Dar s-a pus la cale să se spună adevărurile aşa cum le-au văzut cei doi martori. Un tractorist, beat criţă, mergea cu tractorul alandala şiremorca ondula dintr-o parte în alta a drumului. Aşa se face că a izbit căruţa, descărcînd-o într-un şanţ. Martorii au zburat mai mulţi metri şi s-au buşit de şi-au pierdut suflarea. Petre se pipăie să vadă pagubele. În minte îi revine obsesiv fraza “aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Piciorul nu-i rupt, deşi îl doare rău. Nici mîna. Parcă o coastă ar fi, că nu poate respira. Dar, una cu alta, mulţumeşte lui Dumnezeu. ” Pag. 89

ruia japonezii stau în genunchi, iar americanii cad laţi de admiraţie. Sînt lovit în moalele capului cînd aud: - Şi eu am făcut o farfurie zburătoare. - Mata eşti domnul Onofrei? - Da, eu sînt. - Savantul? - Da, savantul. Am făcut-o din inox, căptuşită cu permaloi. - Cu ce? - Cu permaloi, un metal amagnetic. Înăuntru se concentrează magnetonii. - Ce anume? - Magnetonii care crează gravitaţia internă de sens opus şi o anulează pe cea a Pămîntului. Cînd o anulează, farfuria stă în aer şi se poate deplasa cu foarte puţină energie.Mai beau un pahar şi încă unul. - Deci pămîntul n-o mai atrage. - Da, nu cade. Unde o pui, acolo stă. Un propulsor cu cinci litri de benzină, intermitent, o duce milioane de kilometri. - Intermitent spui? - Da, propulsorul funcţionează puţin şi farfuria merge fără frecare la inﬁnit. Doar la schimbarea direcţiei mai foloseşt propulsorul. - Dar frecarea cu aerul? - Este mică şi apoi ieşi în stratosferă… - Da, asta aşa este. Adorm şi visez călătorii printre aştri. Onofrei la volan şi damigeana de vin colea, la dreapta mea. A doua zi văd farfuria. Două funduri de cazan puse bot în bot. Înăuntru ﬁre, un motor de la o motoretă. Nici urmă de magnetoni. - Merge, nea Onofrei? - Merge, dar trebuie să-i schimb admisia. - A, înţeleg. Încerc maşina cu cheia, fără speranţă. Surpriză! Motorul porneşte imediat şi toarce. Al dracului de rotund mai merge. - A interferat cu cîmpul de magnetoni de la farfurie, spune Onofrei rîzînd. - Dar ce al naibii a mai interferat! Mă despart de Onofrei. Mi-i tare drag. Un confrate, un savant ca şi mine.

pişca la Ghireni Timpul înseamnă bani. Cunoşteau acest lucru chiar şi ţăranii din satul Ghireni. De sărbători nu se muncea, dar adevărul enunţat mai sus nu era uitat. Se rezema o scîndură, roasă de atîta folosinţă, de un perete. Avea înălţimea cam de doi metri şi, în general, se sprijinea de ceva, ca să stea în poziţie

Pag. 90

aproape verticală. În faţa scîndurii era pămînt bătătorit, fără pic de iarbă sau troscot. Oamenii se adunau şi jucau pişca. Primul izbea de scîndură o monedă, scoasă din circulaţie. Moneda sărea la vreo 3-4 metri distanţă de scîndură. Astfel s-a născut matca, adică moneda centrală. După această etapă, fiecare izbea cîte o monedă de scîndură. Dacă moneda bătută de tine şi matca se puteau atinge cu degetul mare şi respectiv degetul mic de la aceeaşi mînă, atunci ridicai tot ce era pe jos. Era un deliciu să vezi cum îşi torturau oamenii degetele ca să atingă cele două monezi. - Le-am atins, ţipa fericitul. - Stai aşa, nu mişca, strigau ceilalţi. Unul se apuca şi sufla cu forţă să mute moneda de sub deget. Celălalt apăsa cu putere să ţină moneda. Uneori degetele atingeau cele două monede, dar n-aveau puterea să le ţină fixe ca să nu fie mişcate de cel care sufla ca nebunul. Dacă monedele rămîneau sub degete, atunci fericitul cîştigător culegea totul. Uneori, pămîntul era acoperit de monezi, doar că, afurisit ghinion, în jurul mătcii era terenul gol. Comentarii, glume şi rîs pe săturate. Jocul începea dedimineaţă şi înceta seara, cînd întunericul îi împiedica să mai continue. Pasiunile iscate de pişcă la cei mari se transmiteau şi la cei mici. Numai că ei n-aveau monezi, în schimb aveau nasturi din belşug. Copiii aveau grijă să taie de la haine nasturii cu măsură. Adică un nasture se tăia şi unul rămînea. Cum cererea era mare, se trecea la un pas mai mare, adică un nasture rămînea şi se tăiau doi. În final se tăiau toţi.Prichindeii aveau buzunarele pline de nasturi, dar aproape invariabil, nu găseai doi la fel! De aceea şi bătăile aplicate de mame erau însoţite şi de strigături. Dacă cineva dorea să intre în joc mai tîrziu, atunci trebuia să aştepte ca unul să cîştige. În ziua aceea, de Sfinţii Constantin şi Elena, Dinu a ieşit la o pişcă. Nu era norocos şi din acest motiv intra rar în joc. Prefera să chibiţeze, să rîdă, să profite de un moment de relaxare. Pe terenul bătătorit erau atîtea monezi că unele erau încălecate peste altele. În jurul mătcii era gol, parcă era un loc afurisit. Izbeai moneda şi ea mergea dur-dur pe lîngă matcă şi cădea la o distanţă mult mai mare de o şchioapă. Dinu se roagă la Dumnezeu şi izbeşte moneda cu putere de scîndură. Aceasta, moneda, sare şi se opreşte destul de aproape de matcă. Inima îi bate cu putere, să-i spargă pieptul. Toţi strigă într-un glas: Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

- Ne-a ars, culege tot. Dinu pune degetele pe monezi. A ajuns lejer să le atingă. - Stai să suflu, strigă cumnatul său Goangă. Goangă era porecla, dar nimeni nu mai ştia cum îl cheamă cu adevărat. - Ce să sufli, băi Goangă, nu vezi că are buricele degetelor pe monezi? - O fi avînd, spune Goangă, dar regula este regulă.Toţi acceptă proba. Goangă trage aer în piept cît încape, apoi îl expiră fără să sufle cu putere. Figura se repetă de cîteva ori şi cînd Dinu se relaxează puţin, Goangă porneşte uraganul. Moneda zboară şi împreună cu ea şi o bucată de pămînt. - I-a suflat-o, strigă toţi entuziasmaţi. - Băi, Goangă, dar tu îl puteai sufla şi pe el cu totul, chiar echipat de război. Oamenii fac multe comentarii hazlii, dar Dinu nu rîde. Este alb la faţă şi extrem de crispat. Ochii săi îl fulgeră pe Goangă şi cu bucurie l-ar trăsni în moalele capului. Goangă urma la rînd, dar moneda lui s-a dus spre marginea covorului de bani. Următorul însă a umflat totul, spre invidia tuturor. Mulţumiţi de distracţie, oamenii au mers la bodegă, să tragă cîte o mastică. Povestea s-a prelungit şi acolo, în veselie şi gălăgie. - Băi, Goangă, i-ai făcut-o… - L-am pîndit cînd nu era atent. Aştepta să trag aerul în piept, dar eu… hoţ, aveam aer destul… Noaptea îşi intră în drepturi şi oamenii se duc spre casele lor. Goangă zîmbea la gîndul că o să-i povestească neveste-sii ce ispravă i-a făcut fratelui ei. Deodată, un par trăsneşte capul lui Goangă. Acesta cade jos secerat. Urmează şi alte lovituri, date mai cu milă. După cîteva zile, Goangă povestea istoria cu parul şi încheia mereu cu aceleaşi cuvinte: - El a fost. Să chiorăsc dacă n-a fost el! - Vorbeşti prostii, bărbate, spunea nevastă-sa. Eram la ei casă cu Milica, nevasta-sa, şi Dinu dormea dus. - Şi atunci cine, femeie? - Vreun român, că mai glumeşti cu muierile lor.Pînă la urmă Goangă nu mai ştie cine l-a pocnit, dar la pişcă nu mai suflă cu atîta foc.

Martori mincinoşi Ion Jitaru mergea agale pe uliţa satului şi toată lumea vedea ieşindu-i din buzunarul de la Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

haină o sticlă de tărie, plină ochi. Cei pofticioşi încercau să intre în vorbă, dar fără succes. - Unde te duci, dom’ Ionică? - În treburile mele, răspundea morocănos acesta. - Nu eşti vorbăreţ azi. - Eh, am necazurile mele. Acum, pe bune, chiar avea necazuri omul acesta! Cu ceva timp în urmă s-a agăţat de el ofticosul de Slădaru, în chiar centrul satului, în faţa celor care priveau hora. - Mă Ioane, cînd îmi dai banii ăia, că sorocul a trecut! - O să ţi-i dau. - La Paştele cailor. Eşti un hoţoman, asta eşti. - Am spus, omule, că ţi-i dau. - De cînd îmi tot spui că mi-i dai, se cam face un an.Slădaru îl ţinea de mînecă. Ion vrea să plece, iar sătenii vor să asiste la un scandal şi încurajează disputa. - Uite, rochia lui nevastă-ta este din banii mei, rînjeşte Slădaru. Ion n-a mai putut răbda şi din primul pumn a scos din uz doi dinţi din gura bietului Slădaru. Acesta avea o paradontoză avansată şi dinţii abia de mai reuşeau să se ţină în gingie. Dar disputa nu s-a terminat aici. Ion l-a chisat pe Slădaru pînă ce acesta nu mai avea nici un centimetru pătrat fără să-l doară. Oamenii au sărit

să-i despartă abia cînd treaba fusese făcută temeinic. - Băi, Ioane, strigă un hîtru, de-acu ai ce băga la parale prin procese. De şase luni Ion merga la procese, tocmai la Darabani, cu căruţa proprie. I se acrise de cît a tot asistat la fel de fel de pricini, aşteptîndu-şi rîndul. - Dacă ai găsi nişte martori, sugerase vag

Pag. 91

avocatul… Acum omul mergea îngîndurat prin sat să găsească martori, de aceea avea şi o sticlă de haraşpincă. Petre a lui Maria era binevoitor şi chiar dorea să-l ajute pe cel care acum era la nevoie. - Dar, Ioane, bre, cum să jur fals? - Am văzut cu ochii mei. Se spune doar: “jur să spun adevărul şi numai adevărul”. - Numai atîta? - Se mai zice formal “aşa să-mi ajute Dumnezeu”. - Ei, vezi? - Dar nu juri pe nimic, nu înţelegi? - Doar atîta? Pot ţine şi degetele încălecate la o adică. - Păi vezi? Spui că el m-a lovit întîi, că mi-a

aţinut calea şi că… o căuta cu lumînarea. - Asta chiar aşa este, să mor eu. Petre saliva abundent privind sticla ieşită pe jumătate din buzunar. După cîteva pahare, adevărul iese tot mai mult la lumină. Slădaru a scos un cuţit din ăla mare şi s-a repezit la gîtiţa lui Ion. - Uitaţi-vă dom’ judecător, l-a şi înţîncuşat oleacă, se vede un semnuleţ. Pe măsură ce sticla îşi dădea duhul şi Petre îşi aducea aminte o mulţime de fărădelegi făcute de individul ăsta, Slădaru. Ion mai găsise un om care văzuse totul cum trebuie şi cu amîndoi a luat drumul Darabaniului. La plecare, muierea lui Petre plîngea amarnic. - Nu giura strîmb, Petre, că te bate Dumne-

Pag. 92

zeu. Pe drum nu s-a servit nici un strop de băutură, că giudecătorii se prind repede. Dar s-a pus la cale să se spună adevărurile aşa cum le-au văzut cei doi martori. Un tractorist, beat criţă, mergea cu tractorul alandala şi remorca ondula dintr-o parte în alta a drumului. Aşa se face că a izbit căruţa, descărcînd-o într-un şanţ. Martorii au zburat mai mulţi metri şi s-au buşit de şi-au pierdut suﬂarea. Petre se pipăie să vadă pagubele. În minte îi revine obsesiv fraza “aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Piciorul nu-i rupt, deşi îl doare rău. Nici mîna. Parcă o coastă ar ﬁ, că nu poate respira. Dar, una cu alta, mulţumeşte lui Dumnezeu. Nu a fost nimic grav, căruţa este folosibilă şi calul n-a tras decît o sperietură. Se reia drumul spre judecată, dar nimeni nu mai scoate nici un cuvînt. Se oftează şi, din cînd în cînd, se mai pipăie cîte un os. Petre, alb ca varul, iese în faţă, pune mîna pe Cartea Sfîntă şi cu vocea tremurîndă repetă: - Jur să spun adevărul şi numai adevărul. Genunchii îi tremură, abia reuşeşte să se ţină în picioare. - Sînt martori falşi, strigă Slădaru. - Linişte, strigă dom’ preşedinte. Ia spune ce-ai văzut?! - Dom’ giudecător, eu spun adevărul. Ion la chisat pe bietul om pînă l-a omorît. - Cum l-a omorît? - Aproape, mult nu mai avea. I-a scos dinţii şi nu i-a ajuns doar atîta. Îl lovea de-l dihoca! - Al cui martor eşti? întreabă surprins judecătorul. - Al lui (arată spre Ion). Dar eu spun adevărul, că mă bate Dumnezeu. La început am vrut să spun minciuni şi pe drum Dumnezeu ne-a arătat că-i bîja. Aşa că spun adevărul… Celălalt martor, înspăimîntat, spune şi el adevărul. Judecătorul ascultă interesat faza cu accidentul cu remorca şi căruţa. Alţi martori veniţi în ziua aceea au spus şi ei adevărul, speriaţi de avertismentul venit de Sus. Ion, spăşit, plînge. - Dom’ giudecător eu îi plătesc cît mi-a cerut. - Vă împăcaţi? este întrebat Slădaru. - Da, dom’ giudecător. Dacă plăteşte… Înapoi s-au întors toţi în aceeaşi căruţă. Erau beţi criţă. Slădaru îl pupa pe Ion. - Ioane, nu vreau nimic. Eu te iubesc… (plînge). - Şi eu la fel (plînge). Doar calul îşi vedea de drum, foarte prudent. Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Stejărel IONESCU tu, venit şi tu, plecat vino în noaptea vieţii mele vino în noaptea de Crăciun să-ţi colind de sus din stele Lerui ler şi Omul bun, i-aţi cu tine zurgălăii dar şi biciul ros din cui şi adună toţi ﬂăcăii şi ai tăi şi-ai nimănui, vino, că te-aştept în tindă te colind, şi mă colinzi şi-am să-ţi arunc de sub grindă neagra noapte, tu s-o prinzi, şi când treci peste hotare să-i dai drumul peste sat să întunece o zare şi un timp prea luminat, apoi tu, să iei cu tine ce-ţi place de pe pământ şi pe o lume de ruine dă-ne nouă alt veşmânt, şi când ziuă tu făceai dând lumina peste sat de sus încă ne priveai, tu, venit şi tu, plecat.

şi uite aşa, an după an mai rupem din cartea vieţii câte o ﬁlă de roman pân’ la cotorul bătrâneţii.

trecere

an după an

a mai trecut încă un an cade ninsoarea peste noi în buzunar n-avem un ban iar lumea-i plină de nevoi,

mai pleacă un an, mai vine un an mai pică o stea din cer iar tu, precum un om sărman vâsleşti prin timpu-ţi efemer,

suntem bătrâni, suntem bolnavi când timpul e de balamuc în lumea asta suntem sclavi şi lumii îi plătim tribut,

eşti gondolier la vasul vieţii şi-ţi porţi gondola prin timp mergând pe drumul bătrâneţii spre nemurirea unui nimb,

noi dăm un timp, din timpul nostru cu ﬁecare zi ce trece dar nicidecum nu îi ştim rostu acestui timp ce ne petrece,

mai pleacă un an plin de tristeţi mai cade o stea din univers tu, tuturor le dai bineţi ce îi găseşti pe-al vieţii mers,

sunt boli pe care tu le încerci în lumea asta de paiaţă şi-n râul vieţii tot te înneci chiar de plăteşti cu bani, o viaţă,

dai de un moşneag la cap de drum la care tu îi dai bineţe ce dă scrisoarea ca postum copilului din tinereţe,

ce-i viaţa noastră, noi nu ştim poate-i o trecere prin timp pe care încercăm s-o oprim la zei, în muntele Olimp.

Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Pag. 93

Ioan LILA (Franţa)

De ce nu m-a ucis naşterea mea De ce spicele de grîu renasc îngropate Şi înﬂoresc în inima mea ca o stea De mai mult de departe 4 Există ideea că-n tot Universul Stăpînul etern este numai eresul Iubirea aceea ardentă şi pură Pe care-o respingem adesea cu ură Cînd nu ne putem suporta decadenţa Şi rupem ideea, distrugem frecvenţa Prin care am fost conectaţi la iubire Şi geloşi şi sarcastici suferim în neştire 5

poeme fantasmagorice 1 Frumoasa doamnă cu obrazul pur Pe Hercule primindu-l, dulcea Omphale, Şi tremurîndă-n sineşi, că nu-i găsea cusur, S-a aşezat timidă pe-o pernă în budoar Frumoasa doamnă-n ziua în care l-a primit S-a regăsit pre sine, iar Cranch cel bătrîn În inﬁnitul lumii deja s-a nemurit Precum pe deal eternă este claia de fîn. 2 Această mascaradă a lumii e un vis În care mii de pagini eterne s-au tot scris Dar a rămas o rază fără de strălucire În care ni se-agaţă speranţa în neştire În ştire şi-n neştire noi adăstăm smeriţi Pe cerul minţii noastre se nasc mereu noi sﬁnţi Iar rugăciunea este un gest doar disperat Cînd viaţa ne momeşte cu dulcele-i păcat 3 Ce culoare au stelele noaptea Cînd mă gîndesc la tine, pentru că te iubesc Culoarea asta, iubito, e ca moartea În care eu etern mă regăsesc

Pag. 94

Dar priviţi iarba pură În verdele ei nu e nici un pic de ură Sfioasa cicoare s-a şi albăstrit De-atîta ardoare cu care-a iubit Priviţi portocala zemoasă şi dulce Ispitită de simţuri cînd vrea să se culce Şi roua pe frunze e tot poezie Căzută adesea în vreo toamă tîrzie 6 Mesajul fiind adesea un semn de întrebare Azi înţeleg că zborul turbat din floare-n floare Este doar disperarea unui bondar nervos Că n-a găsit în floare un pieisaj duios Ci doar nesăbuinţa că, fiindu-i necesar, A şi ajuns degrabă erou în insectar Morala e simplistă sau nici nu e morală Ci doar idee stearpă, cel mai ades venală 7 Jucînd pe-aceeaşi scenă acelaşi joc absurd La care demiurgul rămîne-adesea surd Am înţeles - iubirea nu este o idee Cum nu e frunza verde un voal suav de fee Ci doar un joc de umbre, care ne amăgesc Precum lumina vie cu straiul ei ceresc Că nu avem chemarea de-a fi şi dumnezei Ne-a hărăzit ursita să fim doar semizei Erau florile coapte Mă pierdusem în noapte

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

orina Brânduşa LANDEN Meditaţie în grădină Să supravieţuieşti sub munţii făgăduinţelor în mijlocul concetăţenilor ocupând acelaşi spaţiu treptuit ca o scară de care se-agaţă – caracatiţe – palide oase în prăpastia cerului. Cum felul acesta de-naintare a oamenilor şi urma prăfoasă lăsată de gândacii secreţi ai binelui public – îndemânatici constructori de aer – mi-au înverzit sălbatic bucuria şi cum se zbate ea înlăuntru-mi ca o specie gata să piară. Să te naşti la întretăierea apelor valul în ţărmul pieptului să te izbească. Puhoiul te înalţă şi-n cele din urmă te leapădă sub un roi amorf de ochi anonimi cu priviri pofticioase între continente şi ţări în marea aşteptărilor noastre care atârnă mult prea sus. Un ins cenuşiu sub o mască sau mai mulţi – potentaţi în parlamentele stagnării cu mintea organizată ca o maşină de adunat bani – pălăvrăgind despre fericire îţi indică un drum pe care nu-l ştie nimeni altcineva: urmează-l! Tu vrei doar o stare de bine un pământ în care ni se împletesc rădăcinile şi unde însorită vine ziua de mâine. Pâine apă aer adevăr netemător de minciună ordinea anotimpurilor ritmul celor ce vor veni şi prezentul lucrurilor trecute – nevoi atât de paşnice – sau poate iubirea ori moartea. Vrei pâinea să ﬁe mai bună apa să ﬁe vin iar aerul înmiresmat dar sub coaja dorinţei maladive nevoile noastre sunt totuşi pâinea apa pământul. Toate s-au ascuns în zadarnica iarnă şi-ntr-un târziu înţelegi: Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

eşti un pigmeu din carne şi sânge într-o imensă palmă de piatră. Tu ﬁi mulţumit cu preţul ce ţi s-a pus la soldul acestei vieţi: zâmbeşte! Raţiunea politică cere frunţi descreţite.

Aurora boreală Ce clopot cu centrul inundat de lumină răsună până la marginea eterică a împărăţiei lui Dumnezeu şi a oamenilor? Ecouri strigă. Răspund ecouri ca-ntr-o pădure cu arborii roşii lăsând tot restul pentru spaţiu spaţiu fragmentat de o tuşă de verde verde ca un smârc în care se bălăcesc grauri. Ce valuri se zbat deasupra globului şi ce lumină plutind ca apele ploii prin dioptriile aerului! Noaptea-i pe cale de-a fi sorbită într-o casă de sticlă un amfiteatru de flăcări cu limbi şuierând vechi farmece. În zăpada scânteind în verde argintat de lumină şi ondulare captiv ca într-un cerc de fum un bătrân elan pe moarte. Cu lacrima-ngheţată pe retină despuiat de mândrie dar atât de frumos încremenit în centrul fluxului boreal neştiind că rana lui e mortală elanul zace liniştit cu coarnele-agăţate de ecoul pădurii.

Pag. 95

Mariana DOBRICĂ Noapte la praga Pe Podul Carol se plimbau statui...

“ Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintro tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii. Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă.”

Pag. 96

oi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece. Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles. Dacă impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depăşiră spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe străduţele pitoreşti ale vechiului centru. Păşeau, cu tălpi de piatră, dintr-o lume trecută, eroică, dar sumbră, într-una nouă, strălucitoare şi veselă în sărbătoarea ei. Şi efemeră, atât de efemeră... Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcă pătrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, făcându-le să tresară de emoţia vieţii. Prin ferestrele clădirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzătorilor stradali se răspândea în aer miros de turtă dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zări pe cerşetoarea blondă, cu figură tristă, care stătea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru că oamenii credeau că el, sfântul, le poartă noroc). Ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebădă de gheaţă ale cărei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Făcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe străduţa pe care acum năvăleau, în iureş, întunecaţi războinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agăţate pe albii pereţi ai muzeelor. Pe o altă străduţă, lângă un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet. Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintr-o tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii. Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă. Însă, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

sfinţii de piatră vedeau cu claritate ceva surprinzător: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmură, piatră, alabastru sau ceară în care oamenii le sculptau, altele deveniseră atât de mari încât trupul în care se înălţau nu le mai încăpea. Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale căror trăsături spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuită, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amăgitoare precum cântecul lor. În trupuri de bărbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţă, în atitudini de învingători, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor. Câte din aceste statui pe care oamenii le ridicau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţă, pe un pod, pe un munte?! Greu de găsit răspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatră, care în dimineaţa lăptoasă, de început de an, se întorceau pe străduţele pustii în lumea lor eternă dintr-o lume în care nu se mai năşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici măcar îngeri.

pe podul Carol adormeau statui... Tablou de iarnă Motto: "Mais où sont les neiges d'antan?" François Villon

entru a realiza un tablou de iarnă îmi trebuie nişte fulgi de zăpadă.... De fapt, o mulţime de fulgi care să încropească troiene şi să înzăpezească drumuri, să acopere satul care, privit de pe măgura cu derdeluşul care se opreşte aproape de baltă (nici măcar nu e o baltă, ci un pârău, dar oamenii obişnuiesc să îl numească aşa), pare o ilustrată. Şi îmi mai trebuie, de asemenea, nişte amintiri ale copilăriei, care, camuﬂate în noianul de zăpadă, să recreeze atmosfera micului univers rural, pierdut în marea câmpie, în maniera aceea inconfundabilă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Era seara de Ajun, iar satul era al nostru, al copiilor, mai mult ca niciodată. În cete pestriţe şi vesele, stârnind câinii de prin curţi, împânzeam până şi cele mai îndepărtate uliţe cu colindele noastre, pentru a căpăta bolindeţi. Moş Crăciun nu va veni în noaptea următoare, aproape toţi îl uitaseră, îl aşteptam pe Moş Gerilă, abia de Revelion, Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

sărac şi el în vremurile acelea sărace. Ne mulţumeam deci şi noi, copiii, cu nuci şi cu gutui, cu covrigii, cu biscuiţii şi cu napolitanele cumpărate la kilogram de la magazinul din sat, cu merele mocanilor veniţi din zona de deal în căruţele lor cu coviltir şi date sătenilor, la schimb, pe porumb şi grâu, cu rarele bomboane în staniol cumpărate de cei care lucrau la oraş. Dar pentru că, atunci, mai credeam în poveşti şi seara aceea era una a minunilor, o întâlneam chiar şi pe Sfânta Vineri - o bătrână care locuia în casa cu duzi de vizavi de primărie. Sprijinită într-un baston, cu şorţ înflorat şi cu broboadă pe cap, aceasta ne împărţea bolindeţi, adevăraţii bolindeţi, nişte colaci mici, împletiţi, abia scoşi din ţest şi unşi cu miere. Şi tot dintr-o lume magică părea că vine şi bătrânul preot, a cărui figură luminoasă, cu barbă albă şi ochi blajini, semăna cu cea a sfinţilor pictaţi pe vechii pereţi ai bisericuţei sale. Se simţea împovărat de ani şi inutil, ţinea o slujbă pentru câteva bătrâne care, presimţind apropierea morţii, voiau să se împace cu Dumnezeu, un Dumnezeu pe care preotul îl întreba, din ce în ce mai des, unde plecase din inimile oamenilor. Iar cea mai puternică amintire, cea mai caldă poate, e aceea a bunicii făcând cozonaci. Deşi nu ştia să scrie, punea totdeauna degetul în locul semnăturii atunci când poştaşul îi aducea pensia, aceasta ( hotărâserăm eu şi sora mea, după îndelungi comparaţii şi degustări) făcea cei mai buni cozonaci din sat. Frământatul aluatului într-o copaie nu prea mare, cumpărată anume din bâlciul care se organiza toamna, de Sfântul Dumitru, avea ceva de ceremonial. În bucătărie nu se auzea decât trosnetul lemnelor în soba cu plită, iar noi stăteam smerite pe nişte scaune scunde de lemn, cu trei picioare (promiseserăm că vom fi cuminţi şi nu ne vom vântura pe uşi) şi asistam la ritual. Urmăream fermecate amestecarea făinii cernute de trei ori, a ouălor, drojdiei, zahărului, laptelui, cojii rase de lămâie, a esenţelor puternice de rom sau de vanilie, cu mare grijă şi într-o ordine anume. Mâinile aspre, noduroase, bătătorite de muncă ale bunicii păreau că frământă nu doar coca, ci şi gândurile sale. Strânse în pumn, loveau aluatul cu o oarecare forţă şi efortul se oglindea în expresia concentrată a feţei sale ridate , iar gândurile îi rătăceau, poate, la viaţa aspră pe care o dusese, cu războiul din care bărbatul i se întorsese rănit, cu pierderea pământului, nu foarte mult, pe care îl avuseseră, odată cu colectivizarea, cu munca ei la CAP, cu ridicarea unei case trainice, din cărămidă, mai târziu, cu greutăţile zilnice, o

Pag. 97

viaţă ca o luptă, fără încetare, fără odihnă... La un moment dat degetele prindeau cu gingăşie marginile aluatului şi îl împingeau spre mijloc, parcă îl împătureau, ca o mamă care îşi înfaşă copilul în scutec. Observam pe faţa bunicii un zâmbet discret şi ghiceam vorbe de alint, poate se gândea la copiii ei, o fată şi un băiat, care făcuseră şcoli înalte, îşi întemeiaseră familii, deveniseră oameni respectaţi, cu care se mândrea. Când aluatul se desprindea de pe mâini însemna că este gata, iar bunica şoptea câteva cuvinte dintr-o rugăciune şi făcea semnul crucii, acoperea copaia cu un ştergar alb, de in, şi o aşeza sus, pe sobă, la căldură. Din când în când veriﬁca dacă s-a dospit, iar noi nu aveam voie să ne minunăm, să

Nicu DOFTOREANU Le tango de la mer Motto : L’echo a toujours le dernier mot Filosofie glumeață de cafenea La lumiere est rejete vers le bord Par le vent qui la mele dans la vague du nord Et dans un dernier effort d’evasion vers le large comentăm ceva, ca să nu aruncăm asupra lui de- Neit un banal crepuscule… ochiul şi să nu mai crească.Drept răsplată pentru Qui se brise dans l’opale infinie că fuseserăm cuminţi, căpătam, atunci când bunica aşeza în tăvile tapetate cu făină coca parfumată şi On ne sent pas tous, la force de la mer umplutura de stafide, nuci sau cacao, câte o porţie Etant trompe dans l’approche du lointain horizon din acestea, pentru a ne face propriii noştri cozo- Et meme si jamais personne m’a pu naci. Toucher l’horizon quand il l’a voulu *** Et meme si celui-ci semble si proche În fiecare an mă întorc acasă de Crăciun. Il court toujours et se perd au loin Acoperit de zăpadă, privit de pe măgura cu derde- La ou l’eternite va se meler a l’ecume de la mer luş, satul pare acelaşi. E o iluzie... Alte cete de copii On vient a la mer dans l’espoir cântă colinde, stârnind câinii de prin curţi, Moş Que cette annee-ci nous sommes en VACANCES Crăciun va veni sigur cu o mulţime de cadouri, co- Et bien contents ou ecrit nos souvenirs piii chiar îi trimiseseră scrisori (Moş Gerilă parcă nu existase niciodată); în biserica renovată o mul- Mai le souvenirs s’estompent avec le temps ţime de oameni ascultă slujba rostită de un preot Et tant d’annees ont passe tânăr care, în câţiva ani, îşi ridicase o vilă şi îşi în- Et voila que la mer nous appelle a nouveau şela nevasta cu câte o văduvioară din sat, la maga- Et la mer est plus jeune que jamais zinul universal devenit cârciumă se ascultă manele. Le mieux c’est de la regarder Sfânta Vineri a murit de mult, au rămas doar duzii Et te rejouir que tu es vivant să vegheze casa pustie de vizavi de primărie, a Meme si tu sens que tu approches du rivage murit şi bunica, iar bunicile de acum cumpără co- En chevauchant la derniere vague ! zonaci.

Pag. 98

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013

Alexandra Olga DIACONU s-au ivit de-n plasma lor când ochii i-am deschis am respirat întregul inﬁnit?… Desprinsă bine încă nu eram de-acel vârtej ce m-a adus din spaţii – o mână era apă alta foc părul era-ncâlcit ca la sihaştri şi mă roteam cu tine la un loc – două comete rătăcite printre aştri

Mirarea Mirarea doar – ştiu – ea a fost principiul celor ce nu ştiau să vadă De-aceea poate când ai apărut întunecoase muzici m-au pătruns şi-am învăţat să zbor ascuns şi nu ştiam că mituri gem în mine nu, nu ştiam că sunt bogată De-atâta nebănuită fericire cred suﬂetul mi s-a topit şi n-am băgat de seamă că nu mai eşti cu mine Oare atunci să ﬁ murit?…

Zbor între spaţii Ascultă-mi şoaptele îndepărtate – e-un semn că şi-alte vieţi eu am trăit Pe roata stelelor încercănate de cer nu ştiu a câta oară m-am ivit Vârtejuri de atomi plutind în spaţii prin ce miracol oare Onyx

An 2 - nr 4- aprilie 2013

Nici nu ştiam cine îmi sunt părinţi – mă închinam lui Thetis sau Ocean – şi m-am trezit a doua zi pe Terra păgână rătăcită printre sﬁnţi Eu ca-ntr-un vis îmi depăn rostuirea ştiu doar cum să-ţi răspund când tu mă chemi Hai, cheamă-mă! Ca să începem dansul Pe care-l ştim Din neştiute vremi.

Mirarea mea de mine Eu sunt mirarea mea de mine: întreabă-mă şi n-am să ştiu nici cine sunt nici unde plec ştiu doar că vin din împlinire Mereu eu vin de n-ai să crezi priveşte-mi urmele: topirii încredinţez mereu zăpezi Nu te speria dacă-ncolţesc – presimt în mine-atâta iarbă că n-am puterea s-o opresc Eu sunt sămânţa şi cu preţul mirării mele-am să plătesc explozia de coji puzderii Stai lângă mine: blând şi bun – vreau să rămânem doar noi doi povestea Evei să ţi-o spun Tu poţi să mă transformi în vers pe când o mână nevăzută ne lasă să plutim miraţi: nimic şi tot în univers.

Pag. 99

Cornelius Ioan DRĂGAN

dă-mi înca un puţinmersul pe aripi şi aripi de goale.

-un fel de a fi-

-din puţinul tăudin puţinul tău,pasăre, dă-mi puţinul tăulovirea-n apele goale, perfecţiunea pielii, a întregului plan deochiat. Ea nu-mi va spune nimic; Febră coronară – Sărut de pasare, Cântec de pasare, Din puţinul tău Dă-mi să am, Să mă întind pe mâini, Să mă ocru, Să mă ou. Dă-mi cât de putin, Atât de putin Doar aripa să o respir, Să mă înalţ aproape. Ea nu va ﬁ la fel, Căci va ﬁ pană. Ea sa va sfarşi în ochi Zburat de pasăre Se va zbate Şi se va micşora În orizont. Din puţinul tău pasăre Dă-mi să mă încerc În înaltare Din puţinul tău

Pag. 100

Felurite feluri de a fi Felurite idei Felurite femei Felurite felurile în care se vede noaptea în zi Şi dansul celui care se iubeşte Care se iubeşte prea tare prea adânc Care se împacă în sine În ochiul cerc al durerii de nemişcare În timp fară spaţiu În sărut deznodat Felul său se trădează şi se zbate în pasul de dinainte care ar fi fost în osul care s-ar fi ridicat de mii şi sute de ori în sculpturi creionate cu sare ceruită sare cu plâns de copil albastru şi suntetul marii de mediterana în cuvinte mici care-şi spun singure adevarul îi se sarută din dragoste.

-încet pe crupa calului negruîncet pe crupa calului negru încet să nu mă adorm. caietul alb,caietul albastru puse la corectat de către tine caietul alb, caietul albastru însemnate de tine... ploaie de iarbă-cerurile toate odată. întrebându-mă de ce tu, dulce adormire, în ochii calului negru respirat mi se prefac nevederile în vederi, mi se îmbrăţişează clipele netăcerii... ploaie de ea, printe cai de negru sălbatici, sălbatice...

Onyx

An 2 - nr 4-aprilie 2013