Revista Onyx nr.3

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Director: Gina GOIA Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia) Redactori:

Atila RACZ Gabriela APRODU

Adrian BOTEZ

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui) Adrian BOTEZ Adrian GRAUENFELS (Israel) Anca OPRESCU Attila F. BALAZS (Slovacia) Bogdan GROZA (Irlanda) Constantin COROIU Constantin HUSANU Constantin RUSU Cristian MELESTEU Elena VIZIR Emilian MARCU Gabriel DRAGNEA Gellu DORIAN Gelu GALETARU George ANCA George POPA Gheorghe NEAGU Gheorghe STROIA

Gina GOIA Ingrid SOLOMON (Anglia) Ioan BABAN Ioan Gelu CRISAN Ioan MITITELU Ion N. OPREA Liviu PENDEFUNDA Luca CIPOLLA Lucia OLARU NENATI Lucian GRUIA Lucian MURESANU Luminita PETCU Mariana PÂNDARU Mihai PASCARU Muguras Maria PETRESCU Rodian DRAGOI Stefania OPROESCU Theodor CODREANU Valentina TECLICI (Noua Zeelanda) Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ SCULPTURI ŞI PICTURI DE MAXIM DUMITRICĂ Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la Editura PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) parte a trustului Actualitatea.irl Anul II Nr 3, februarie 2013

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS Editorial

3

singura noastră avere, Citesc la lumina unui fulg de zăpadă Strigătul meu era o tăcută ninsoare, Pe gheaţa din faţa blocului, Zăpezile refuză să mai cadă, Prăpastia dintre noi Casa în care atâta timp am trăit

Economia şi politica (de Ioan Baban)

Emilian MARCU

4

Tobele mute

Theodor CODREANU

Constantin RUSU 55

8

Un zâmbet pe-o lacrimă, Totuşi, Nu las mugurii să moară Declaraţie, Aş sădi, Lumina lină, Imagini din ecoul vieţii Ascuns în cuvânt

Un Don Quijote Basarabean

George ANCA

12

Elena VIZIR 57

EMINESCU SI VIVEKANANDA

Gellu DORIAN

15

Un fel de viaţă, Îşi făceau de lucru prin viaţa mea, Întuneric peste tot, Şi e bine, zău, nu vă mint, Milioane de ochi în privirea mea

Luca CIPOLLA

17

Delirio Di Lule, Delirul Lui Lule

Valentina TECLICI (Noua Zeelandă)

20

Dialog, Gioconda nimănui, De la imposibil la posibil, Alter ego

Constantin HUŞANU

21 25

28 30 32

A lifetime, If, The mirror

Luminiţa PETCU

Anxiety, Imposibila întoarcere, Îmblînzirea Siberiei, Intaglio syndrome, Caligrafii din Cadora, Uscatul gol al oaselor, Strigăt pe valuri, Celei dintîi tăceri ale inimii

35

36

Adrian BOTEZ

72

VINCENT VAN GOGH- perioada Borinage

76

poem în alb şi fir cusut de mână, orgoliu, fiecare pasăre pe limba ei se înalţă, marea nu poartă doliu, femeie cireaşă amară, unic vers, pragheză, Sonetul nopţilor de Sânziene măreşte-mi doza de iubire, anxietate, înainte de cafea vinerea poftelor

Bogdan GROZA (Irlanda) 79 Cristian MELESTEU

80

Căutare, Dintr-o nostalgie extremă, Mereu mă întreb Dintr-un prost obicei

Ioan BABAN81

Patima, Nostalgie, Poetul

Lucia OLARU NENATI

67

pată albă transparentă

Cântec despre chei, Ce minunat cântă lumina !, Superbul cerc turtit

Mihai PASCARU

George POPA

Gina GOIA 78

33

Liviu PENDEFUNDA

Vitrina cu vise – mărturisiri:

Violeta DEMINESCU

Salcâmii de acasă

Ingrid SOLOMON (Anglia)

Gheorghe STROIA 61

În mintea mea,Viaţa ca o gară, Adio, tovarăşi!, Degeaba eu voi scrie, Remember the 70's

Octavian Doclin sau magia lirismului total

Constantin COROIU

“Singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă”

Ioan Gelu CRIŞAN 75

Naşterea lui Casanova, Zeamă de pisică

Gelu GĂLETARU

Gabriel DRAGNEA 59

In principio fuit Eminescu

Lumea mirifică a ficţiunii

Attila F. Balazs (Slovacia)

Aproape apocalipsă, Punctele dreptunghiulare, Libretto În ritm de lambada, În ritm de lambada, Lord of the dance Vântul mi-a smuls pălăria

37

I. L. CARAGIALE şi caragialismul

Adrian GRAUENFELS (Israel)

Sub arcada unei înalte prietenii

Muguraş Maria PETRESCU

40

85

Un tribut Marilor Dispăruţi - 2012

Omul care vine din est

Lucian MUREŞANU

Gheorghe NEAGU 43

Umbra doamnei de la Poenari

87

Decoraţia

Lucian GRUIA

Ioan MITITELU

Gabriel Stănescu: MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca

47

Unde aruncăm pisica moartă?, Cum să devii milionar, Asemănări

Mariana PÂNDARU

51

Fulgere pe mare, Cu inimă de antilopă Câmp cu lavandă, Semn de săgeată aprinsă Încântată de clipă, Cu paşi îngropaţi în nisip

Rodian DRĂGOI

53

Plânsul îşi face loc cu coatele prin lume, Ai plecat lăsândumi o lacrimă mai lungă decât toţi anii, Trandafiri, Zăpada e

89

Ştefania OPROESCU

94

Aşteptînd semnul de intrare, Rugăciune inversă, Reincarnare siameză, Mereu în ziua a şaptea, Palimpsest Agonia exilului

Anca OPRESCU

95

lumina cea de toate zilele, roşu-stropit, îmblânzirea Evei... casandra, Ahile, Ahile

ion N. OPREA

96

Vasile Voiculescu şi Academia de la Bârlad

Coperta şi revista cu ilustraţii după lucrări de Maxim Dumitraş

Pag. 2

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Editorial ECONOMIA ŞI POLITICA

ale lagărului socialist, intrat în descompunere, a ţinut cont că are în faţă o economie pe care trebuie eea ce caracterizează societatea românească s-o gestioneze şi s-o administreze până la o posibila de la „revoluţie” până azi, este o dezordine privatizare.

Este de prisos să amintim ce s-a întâmplat în generalizată. Rezultatul nu putea fi evitat, atâta vreme cât toată lumea ştie că nici o revoluţie Cehia sau în Polonia şi nu numai. Fenomenul pedin lume nu s-a soldat cu efecte pozitive în plan trecut în ţările vecine demonstrează că dezechilibrele uman. Un sistem bazat pe anumite legi şi reguli de pot fi evitate, ceea ce s-a întâmplat în România, nu funcţionare, oricât de nedorit ar fi, nu rezolvă nimic s-a putut întâmpla şi acolo. Economiile acestor ţări odată cu prăbuşirea lui, pentru că acei care vin nu nu s-au degradat şi risipit, nivelul de trai al cetăţeau nimic pregătit pentru a intra direct în marea pro- nilor nu a suferit mari prăbuşiri, aşa cum s-a întâmblematică a societăţii pe care au dărâmat-o. O revo- plat pe plaiurile mioritice, stăpânite şi monitorizate luţie se aseamănă cu starea de dezechilibru a unui cu multă pricepere şi „răspundere” de puterea de pe gospodar care îşi pune casa la pământ în luna oc- plaiul dâmboviţean.

Toată povestea aceasta a avut o influenţă detombrie, că nu-i mai place, cu speranţa că până la căderea zăpezii, casa nouă, aflată în mintea lui de- zastruoasă asupra celei mai mari părţi din populaţia busolată, numai ca imagine, va fi gata, pentru me- României, ocupată înainte de Revoluţie în procesul nirea sa fundamentală. „Revoluţionarii” nu au de producţie. Mai precis, în anii 1988 - 1989 existau proiectat o imagine posibilă a viitoarei societăţi, pen- circa 11 milioane şi jumătate de oameni încadraţi.

Numărul pensionarilor era de 3 milioane şi jumătru că nu s-au gândit la o asemenea finalitate.

Din păcate, starea de dezordine s-a generali- tate. În câţiva ani de după revoluţie, şomajul în ţară zat şi nimeni din cei îndrituiţi să repare ce au stricat a atins cote alarmante, a crescut mereu, încât azi se nu se gândeşte la aşa ceva. Se ştie foarte bine că de- mai află în activitate doar 4 mil. şi jum. de salariaţi; molarea este una din cele mai uşoare preocupări din numărul pensionarilor a ajuns 6 milioane. Dezechitoate timpurile, mai ales dacă se ştie că nu trebuie librul acesta este catastrofal. Dar dacă şomajul este să se pună nimic în loc. Unii protagonişti au în gena o problemă, în România nu sunt luaţi în calcul cei lor o vocaţie, o predispoziţie spre demolare. Ceea ce care au ieşit din şomaj şi au rămas fără locuri de s-a „făcut” în România, după caricatura aceea tra- muncă. Statul şi-a luat mâna de pe această categorie gică de revoluţie din 1989, nu a însemnat altceva socială, ori a recurs la un fel de ajutor social care nu decât îndemnul de a dărâma ceea ce s-a făcut, după rezolvă nicidecum problema. Populaţia aceasta răprincipiul bine cunoscut, ce e al nostru, nu e al ni- masă fără locuri de muncă a trebuit să fugă din ţară mănui. Nenorocirea a constat însă în faptul că de- în lumea largă, pentru a se căpătui. Aşa au ajuns molatorii nu s-au mulţumit numai cu atât, ci au pus unele ţări din Europa ca Spania sau Italia să adăla pământ, fără nici un regret, o economie, bună, rea, postească un număr mare de români, unii dintre ei cum a fost, cu o nonşalanţă demnă de casa de ne- sezonieri, sperând într-o revenire în ţară în condibuni. Bine ar fi fost dacă „revoluţia” de care se face ţiile schimbării stării economice, iar alţii rămânând atâta caz s-ar fi gândit şi la oamenii trăitori pe aceste peste graniţă pentru totdeauna.

Dacă cineva crede că starea morală a celor meleaguri şi nu în exclusivitate la locul pe care îl vor ocupa purtătorii de steag în ţesătura aceea năz- plecaţi în lume e una de normalitate, înseamnă că gândeşte ca un om politic de pe plaiul Dâmboviţei. drăvană, numită putere, la nivel abstract.

Dacă punem la socoteală faptul că în fostele Câte tragedii au loc aproape zilnic în familiile desţări socialiste căderea regimului a avut loc fără văr- trămate din pricina lipsei locurilor de muncă din sare de sânge, nu cum s-a întâmplat la noi, noua ţară, este de prisos să mai amintim. Zilnic asistăm conducere instalată democratic şi paşnic în acelaşi la scene dramatice provocate de această nefirească timp, a putut privi lucrurile şi fenomenele într-o at- stare. Copii rămaşi singuri, în grija unor bunici nemosferă favorabilă înţelegerii. Se ştie că în fostele putincioşi, îşi pierd viaţa în accidente de tot felul, ţări socialiste, întreaga economie era de stat şi era încât tensiunea sufletească a crescut la maximum. Întrebarea este una singură: Încotro ne înnormal ca statul democratic, instalat după evenimentele cunoscute, să n-o lase de izbelişte, la mâna dreptăm ? oricărui nebun, ca să condamne un întreg popor la Ioan Baban o sărăcie generalizată. Noua putere din fostele ţări

C

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 3

Emilian MARCU

Tobele mute (fragment de roman)

A

“După citirea ordinului de lăsare în libertate, mulţimea din curtea cea mare rămăsese un timp parcă înfiptă în noroiul care pusese stăpânire peste tot. Feţele lor alungite nu puteau schiţa nici un semn de bucurie. Erau ca ameţiţi.

Aşteptaseră de atâta amar de vreme această veste şi acuma nu ştiau să se mai bnucure. Uitaseră să se bucure cu adevărat. Stane de piatră erau acolo în inima taigalei. Mintea lor luneca spre cei care nu se mai puteau bucura de această veste. Unde sunt cei care nu mai sunt? părea că alunecă prin aer întrebarea aceasta...“ Pag. 4

rmușca lui Sașa Ilici se odihnea, desfăcută larg, asemenea unei femei obosite, pe un scaun, undeva lângă ușă, în timp ce femeile, cele reale, adevărate, prinse pe după gât se legănau lent, sălcii în bătaia vântului, mormăind un cântec pe care și-l aminteau, tocmai de dinainte de război, când erau tinere, iar so ii lor, bărba i în putere, le luau în bra e, le ridicau până la grindă, apoi le răsturnau în paturile mici, joase, aproape de pământ și le înveseleau până la osteneală.

Sașa Ilici, cu ochii lipi i de la oboseală, o privea pe Nastasia Vavilov, parcă ar fi vrut să o soarbă din ochi, să-i mângâie sânii care, nărăvaşi săltau sub bluza înflorată, atunci când se forţa să cânte. Mâinile i se furnicară brusc, așa ca și cum un curent electric i-ar fi străbătut pielea pe la încheietura degetelor, trezindu-l din cântec şi poate chiar din somnul ce pusese stăpânire pe el. Asta visa el de o bună bucată de vreme, fără să mărturisească, și de fapt nici nu ar fi avut cui să o facă. Ar fi vrut, atunci să aibă un duhovnic, să-i spună gândurile lui, ușor păcătoase. * * * Tobele sunară sec și cu putere, imediat ce Aliluievici, comandatul sufletelor moarte în aceste pustietăţi, făcu un semn scurt către toboșarii care deja erau alinia i în careu, în fa a biroului lui, acolo unde se adunaseră mai marii satului-lagăr, în grupuri mici, cu be ele pregătite să dea din nou atacul la ordinul lui.

Un timp sporovăiră despre una, despre alta, ca și cum se făceau a nu ști de ce fuseseră aduna i acolo, în careu, așa din scurt.

Li se păreau tot mai grele tobele acelea mari, atârnând în curelele groase, lustruite de la cât fuseseră purtate, trecute pe după gât.

Sunetul rece li se părea mai mult un schelălăit de câine jigărit, o că ea în călduri, acoperită de zăpadă și de luciul lunii, alunecând pe sub cetina aplecată de greutatea chiciurii.

Forma ia de toboșari, mici şi mari, se aliniase perfect. Părea că niciodată nu se aliniase atâta de bine, în careul unde se adunau de fiecare dată. De această dată, parcă hainele stăteau mult mai scor os pe trupurile lor slăbănoage. Mantalele lungi le ascundeau perfect unele lipsuri din echipament făcându-i să pară niște statui de care, parcă nu se mai ocupase nimeni de foarte mult timp. Unii erau cu mănuși înghe ate, strângând puternic be ele. Toboșarii se foiau, tropăind din picioare, așteptând semnalul lui Aliluievici să înceapă să bată, cu poftă, în fundurile din piele de câine, funduri bine întinse, uscate și mai ales bine păstrate pentru când va fi să fie. Și clipa aceea sosise, dar anun ul părea să mai aștepte, parcă anume să nu care cumva să vină, cine știe cum, un alt ordin, care să-l anuleze pe acela adus de comisarul cel tânăr. Și comisarul cel tânăr părea să pună cumva umărul ca acel ordin al lui Aliluievici să nu fie încă pus în aplicare.

Toboșarii, prizonieri și paznici, așteptau, o atenţie specială, tropăind în careu, pe zăpadă, cu nerăbdare, această clipă.

Trifanov, după ce-şi terminase de aranjat bagajul, trimise pe unul dintre copiii din satul-lagăr să-i aducă pe toboșari în cea mai mare grabă. Ordinul acela îl spusese, cu oarecare reţinere, dacă Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

nu chiar cu nemulţumire. Pe el nu-l afecta câtuşi de puţin ceea ce transmitea acest ordin. Ba, i se păru că totul se întâmplă chiar împotriva lui. Pensionarea, aşa se numea în mintea lui lăsarea la vatră, sosise cu câteva zile înaintea acestui ordin. Acuma trebuia să plece cu toată gloata. Ceea ce şi-ar fi dorit să fie o chestiune festivă era un haos general ce abia aştepta să se declanşeze.

Unii dintre toboşari, mai ales cei cu tobele mari, așteptară această comandă încă din prima zi, de când fuseseră aduși aici în camioanele cu prelatele lăsate, din orașul-port și părăsi i în inima taigalei cu pu inătatea lucrurilor care le mai rămăseseră în urma acelei lungi călătorii. * * * La fiecare dintre opririle trenului, foarte lungi şi anevoioase, prin gările risipite în marea stepă a Maicii Rusia, schimbau pe pâine și pe apă diferite lucruri din bagaje. La început se desprindeau foarte greu de acele obiecte, apoi, schimbul se făcea tot mai ușor, ca și cum nici nu le-ar fi apar inut vreodată, până dispăruse aproape totul.

Marusia, mama lui Ion Alnimănui, își scosese doi din i de aur în una din gări și-i dăduse unei femei care îi întinse dăuă jumătaţi de pâine încă aburindă. Femeia strecură iute o altă pâine sub bluza înflorată pentru un alt schimb, sigur la fel de avantajos.Una din jumătăţile de pâine luată pe cei doi din i din fa ă, din aur de 24 de carate, aur pe care îl moștenise de la bunicul ei, din i puși cu mare greutate de un tehnician care se angajă să-i facă un lucru de calitate, o împăr ise cu cei câ iva amărâ i din preajmă, cărora li se scurgeau ochii în lacrimi, urmărind aburul cald ce se ridica spre tavanul vagonului. Pentru ei păstrase doar o bucată de coajă, ceea ce mai rămăsese în urma împăr irii meticuloase pe care o făcuse, ce-i drept parcă rupându-și în bucă i inima, așa cum nici nu crezuse vreodată că o poate face. Cealaltă bucată îi încălzea, o căldură plăcută, de copilărie, trupul. O ţinu aşa, caldă, până aproape că ajunseseră în oraşul-port unde primiră o raţie mai consistentă de caşa, şi unde mâncară pe săturate după atâta amar de vreme.

Cei doi din i şi-i scosese cu o bucată de sârmă sub ire pe care, întâmplător, o găsise prin vagon, probabil rămasă de la un alt transport de prizonieri și-i păstră ascunşi până nevoia și foamea o înconjurară și pe ea și pe so ul ei dar și pe cei din vagon, cu care călătorea de câteva săptămâni. Îi strânsese în podul palmei, și apoi strecură, aproape pe furiș, anume să nu fie văzută, batista, pe care îl înnodă strâns, la piept să-i folosească mai târziu.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Și momentul acela sosi destul de repede. Îi dădu în schimbul pâinii fără prea multă părere de rău. Poate se gândea doar că nu va mai avea ce să schimbe pentru o altă bucată de pâine sau pentru cine știe ce al schimb ce ar fi urmat să-l facă nici nu se știe când. Devenise exagerat de prevăzătoare. * * * Sângele, cald și proaspăt, âșnea printre rănile celor doi cu ușurin ă; cu o ușurin ă de care ei se mirară. Dădeau cu încredere dar și cu sârguin ă târșurile uscate dar și rugii de mure, la o parte și înaintau, parcă târându-se spre satul-lagăr, spre casa lui Ion Alnimănui, pe care Alia, în acea noapte, și-l alesese ca so . Şi-l alesese era un fel de a spune pentru că de fapt nu avusese de ales. Era mul umită de această situa ie și de succesul ei în fa a celorlalte femei din Ivanovca. Toate, sau aproape toate dacă ar fi să o excludă pe Nastasia Vavilov, îl doreau, deși unele dintre ele puteau chiar să-i fie bunică sau mamă, cel mai sigur. Dorin ele lor dar și poftele femeiești, care de cele mai multe ori scăpau de sub control, cu toată stăruin a Nastasiei Vavilov și cu mormăiturile lui Sașa Ilici, mereu âfnos și cu capsa pusă, îndemnându-le la muncă și nu la plăceri care oricum și le potoleau când veneau camioanele în sat sau cu Trifonov care le momea cu fel de fel de prostii de-ale lui pe care le scotea, mai mult pe furiș din atașul motocicletei.

După un plan bine pus la punct de femeile din Ivanovca, Trifonov trecea pe la casa fiecăreia, în cele câteva zile cât rămânea aici, cu o boccelu ă bine înnodată sub bra , și se întorcea la motocicleta de sub șoprul lui Sașa Ilici unde o lăsa, în zori, mai mult clătinându-se decât pășind cu aceeași boccelu ă sub bra care, de fiecare dată, era mult mai voluminoasă. Ducea din sat produse pe care urma să le valorifice în orașul-port și apoi cumpăra cele necesare, conform comenzilor ferme ce le primea de la femei.

Nu-și nota nimic. Știa cu precizie ce și cât să cumpere pentru fiecare în parte, să le așeze după greutate, importan ă și mai ales după mărime, în atașul motocicletei sale, mereu gemând ca o femeie gata să nască. Ştia la perfecţie să le aranjeze şi în funcţie de cum se comporta fiecare din ele în raidul pe care îl făcea în scurtele lui vizite.

Alia înainta în urma lui Ion Alnimănui, privindu-i spatele bine format, arcuit, care îi dădea multă încredere în ceea ce urma să i se întâmple. Îl urmase cu bucurie în această lungă călătorie, pe care chiar și-o visase de multe ori. Totul se construise în mintea ei încă de când îl văzuse pentru prima dată gol, în baia din fundul grădinii Nastasiei Vavilov. Ochii i se dilatară ca la o comandă fermă a

Pag. 5

trupului. Membrul acestuia o uluise pe loc. Nu mai văzuse așa ceva. Îl văzuse odată pe Trifonov dezbrăcat, când, curioasă privi printre crăpăturile pere ilor. Dar acesta nu o impresionă. I se păru că nici nu ar avea așa ceva. La Saşa Ilici nici nu se uita.

Nu-l considera decât dedea şi asta era suficient.

Când şoferii de pe camioane poposeau prin Ivanovca ea se ascundea la Nastasia Vavilov în casă.

Acolo era şi protejată dar şi îndepărtată de cine ştie ce blăstămăţie, cum spunea femeia dar nu dădea nici o explicaţie mai departe. Cu Ion Alnimănui lucrurile stăteau cu totul altfel. Le auziseră și pe femeile din sat șușotind și oprindu-se brusc din vorbărie atunci când se apropia ea. Se înnoptase demult dar cei doi înaintau încet. Ion o așteptă pe Alia și-i spuse că vor rămâne aici. Înaintară până aici, în sunetul, tot mai clar al tobelor. Știa că ceva foarte important se întâmplase în satul-lagăr dar nu știa ce anume.

Se așezară la rădăcina unui mesteacăn bătrân, cu un început de scorbură chiar lângă pământ.

Trase la repezeală, frunzele uscate și încropi un culcuș, un cuib al lor, așa cum învă ase să facă încă din copilărie, când el pleca la pescuit sau la vânătoare. Rămânea un timp singur să aibă grijă de lucrurile oamenilor. Adormea brusc sub căldura care îl prindea ca într-un clește. Căuta din timp frunze uscate și-și făcea un pătuc numai al lui. Lucrurile rămâneau alături. Nu avea cine să le fure. Era doar el și imensitatea cerului. Noaptea, care cădea brusc, fără să-şi dea seama, îl prindea în bra ele sale și-l ocrotea. De animalele pădurii nu se temuse niciodată. Păreau că nici nu există prin preajmă deși urletele lor se auzeau destul de aproape.

Alia se așeză liniștită lângă el și se întinse la început apoi își trase picioarele sub ea, anume să-i facă loc și lui în acel cuib. Începuse să se încălzească încet și se lăsă în voia viselor. Cerul, plin de stele, mai mari și mai mici, luminau calm deasupra capetelor lor. Printre genele întredeschise ea urmări o stea care aluneca pe cer, venind, nici ea nu putea săși imagineze de unde, parcă anume să-i întâmpine.

Aluneca, aluneca, aluneca... Numai fâșâitul frunzelor de mesteacăn se auzea clar ca susurul unui izvor, ca o ploaie liniștită de toamnă, în bătaia lină a vântului de vară spre toamnă, când încep să se facă ușor păstaie, și să scoată un sunet aproape necunoscut urechilor omului. Era cântecul de vrajă pe care foșnetul frunzelor îl trimiteau spre cei rătăci i să le aline singurătatea și risipirea print-o lume necunoscută. O lumină lungă și sub ire brăzda cerul, ca tăișul unei săbii. Nu știa dacă visează sau totul e aievea. Poate că e doar închipuirea ei, bucuria ei că este alături de omul iubit. Ea îl prinsese de mână șii arătă linia aceea luminoasă ce se făcea pe cer un

Pag. 6

adevărat inel, un inel al legăturii dintre ei. Era nunta lor acolo sub bătrânul mesteacăn, cel care îi logodise cu stele.

Tobele sunau, iar sunetul lor se amesteca cu sunetul unui tunet care se auzea undeva în afundul cerului. Ion Alnimănui o strânsese și el de mână pe Alia și se cuibări, strâns, lângă ea.

Un cer de stele dedesubt/ deasupra cer de stele rosti prin somn Ion amintindu-și ceea ce spunea adesea părintele Mitea Zaim, cel care mai mult bolborosea cuvintele, pe care, cu buza de sus, pe sub musta ă, părea că le mușcă. Trebuia să ascul i cu mare aten ie să po i desluși ceea ce spunea el. Părea că vorbește prin somn, un somn lung și greu din care nu reușea să se mai ridice. Alia asculta cu aten ie aceste versuri care i se păreau ca venite dintr-o altă lume. Privea cerul și chiar așa era. Gânduri ciudate îi încol iră în minte. Se foi, se răsuci fără să poată să adoarmă. De ce or fi sunând atâta de mult tobele în satul-lagăr se tot întrebă el, de ce oare? Ar fi vrut să plece dar drumul era destul de anevoios până acolo și cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Până la ziuă mai erau câteva ore bune. * * * Fără să mai aștepte ordinul lui Aliluievici, acesta era deja primul semn de insubordonare din satul-lagăr, Trifanov convocă întreaga suflare a lagărului în curtea cea mare, acolo unde se adunau foarte rar, doar cu ocazia unor inspecţii speciale.

To i, prizonieri și paznici, se aliniară, tăcu i, într-un fel de careu destul de șubred. Așteptau cu sufletul la gură veștile extrem de importante ce vor fi comunicate de comandant în scurtă vreme. Asta le comunicase Trifanov. Era un ordin-rugăminte pe care îl lansase cum ai lansa o rafală de mitralieră apăsând ca din întâmplare pe trăgaci.Aliluievici apăru în cadrul ușii, târându-și mai mult piciorul decât călcând cu el. Mâna în care inea plicul și foile scrise la o mașină veche, de război, cu litere abia de se observau, îi tremura fără să poată să o stăpânească. Deodată îmbătrânise. Era așa cum nu-l mai văzuse nimeni niciodată. O mână de om adunat sub mantaua ce părea mult prea lungă. Își trecu palma noduroasă peste musta a alungită peste fa a ușor transpirată, prelungind parcă aceste clipe.

Cei din careu rămăseseră stane de piatră.

Tobele, pentru o clipă amu iră. Speria i toboșarii începură să lovească și mai puternic după această scurtă pauză abia sesizată. Tuși sec. Își trecu greutatea trupului de pe un picior pe altul și privi pe deasupra capetelor celor din careu. Îi veni să-l felicite pe Trifanov pentru această ini iativă dar i se păru că ar încuraja insubordonarea. Mai are vreun rost asta? se întrebă el în gând știind con inutul scriOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

sorii.

Ordinul era clar. Sec și fără posibilită i de interpretare așa cum poate că ar fi vrut unii dintre cei care erau șefi aici și mai ales comisarul cel tânăr care astfel își vedea șubrezit întregul său viitor. Un al șaselea sim îi spunea că toate visele lui se surpă.

Asculta, cu multă aten ie și cu o anume stare de nervozitate. Aliluievici, cu vocea lui groasă, baritonală, de fumător înrăit citi: Se desfiin ează lagărul 3333, de lângă satul Ivanovca, odată cu primirea acestui plic. Se eliberează to i cei interna i aici și vor fi trecu i în rezervă to i angaja ii, militari și civili, până la noi ordine.

Fiecare dintre cei trecu i în rezervă trebuie să lase, la comandant, domiciliul unde vor ajunge și să se adreseze de îndată comisariatului cel mai apropiat pentru a fi luat în eviden ă, o dată cu ajungerea la destinaţie. Acest ordin va fi dus la îndeplinire imediat ce va fi primit. Foile de eliberare și cele de drum cât şi hrana rece, se vor emite de către Comisariatul nostru din orașul-port imediat ce, conform tabelului, oamenii se vor prezenta la noi.

Alte lămuriri va primi fiecare persoană în parte, sau fiecare familie dacă e cazul, la primirea foii de drum și a hranei pentru cincisprezece zile.

Semnat, Comisar șef. Dar numele nu putea fi descifrat. Urma semnătura cu un creion chimic, o semnătură destul de precipitată și apoi, peste semnătură, stampila Comisariatului poporului.

Era un ordin concis și sever, ordin care trebuia pus în aplicare imediat de Aliluievici, cel care urma să se ocupe de toate chestiunile legate de punerea lui în aplicare întocmai și la timp. Starea de uluială veni ca o lovitură de fulger, așa cum se întâmpla adesea prin taiga, când un brad înalt de abia îi zăreai vârful devenea o tor ă uriașă.

Doar Katiușa Vasilievna rămăsese impasibilă, neutră, la toate aceste zvârcoliri ale gloatei. Gândurile ei despre plecare o prinseseră ca într-o menghină. Planul care și-l făcu aproape că era la fel de neînţeles cu acela al ordinului. Ordinul de plecare al ei sosise cu câteva zile înainte. Această întâmplare aproape că o deranja, că-i schimba toate gândurile. Nici că-i păsa de eliberarea celorlal i.

Cu Trifanov al ei ar fi trebuit să plece iute din acele locuri spre lumea cea mare la care visase atâta amar de vreme. O undă de părere de rău alunecă pe fa a ei când își aminti de Ion Alnimănui și de aburii calzi ce ieșeau din sacii cu carne de cal proaspăt tăiaţi pentru hrană. Acolo, brusc devenise cu adevărat femeie împlinită. Purtase o groază de be ivani și de oameni triști pe coapsele ei dar nici unul nu o făcuse să-i licăre privirile așa cum reușise copilul acela. Trăise această experien ă, nici ea nuși mai amintea cu câ i solda i pe unde o dusese

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

pașii. Cu Ion era cu totul altcumva.

Bărbă ia lui o impresionase dar o și împlinise.

Mâinile şi trupul ei descoperiră deodată toată împlinirea. Acum, cu Trifanov, nu o mai interesa nimic. Îl căută cu privirile pe Ion Alnimănui în acea mul ime, cu capetele plecate, oameni obosi i și aproape neîncrezători în ceea ce auzeau şi nu-l descoperi. Ar fi vrut să fugă cu el în taiga şi să rămână prizonieră acolo. Cei din curtea cea mare păreau că visează în picioare. Ar fi vrut să se bucure dar nu reușeau. Nici ea nu reușea să se bucure. Uluiala era mult prea mare. Uitaseră să mai spere în această eliberare. Trecuse atâta amar de vreme de când veniră aici, în inima taigalei, unde își încropiră, la repezeală, culcuș de vreme rea, din ceea ce găsiseră prin împrejurimi.

Gardul de sârmă ghimpată fusese ridicat mult mai târziu, numai pentru că acesta era ordinul primit de la comisariatul din orașul-port, ordin care probabil venise de sus, de foarte sus, poate chiar de la Moscova. Gardul îl ridicară prizonierii care lucrară câteva zile, cot la cot, cu paznicii. Întâi defrișară terenul, îl nivelară, fixând locul unde urma să fie comandamentul. Barăcile le ordonară după un plan pe care îl pusese la punct unul dintre prizonieri, arhitect de profesie. Locuin ele paznicilor construite chiar în fa a comandamentului, din lemn trainic, se înăl ară imediat după ce construiră casa comandantului lagărului, Aliluievici, cel care se și mută imediat. Ostia Aliluievna Aliluievici, so ia lui, sosise la pu ine zile după ce casa era terminată. Cu ajutorul câtorva femei din satul-lagăr aranjă cele aduse de ea cu un camion din orașulport, acolo unde stătuse până o chemă Aliluievici în casa cea nouă. Deveni foarte repede comandanta, stăpâna locului. Chemă câteva femei, prizoniere, și le ordonă să facă lună peste tot. La indica iile ei aranjară, meticulos, fiecare lucrușor. Lui Aliluievici nici că-i păsa de această stăruin ă, peste limită, a femeii. După citirea ordinului de lăsare în libertate, mulţimea din curtea cea mare rămăsese un timp parcă înfiptă în noroiul care pusese stăpânire peste tot. Feţele lor alungite nu puteau schiţa nici un semn de bucurie. Erau ca ameţiţi. Aşteptaseră de atâta amar de vreme această veste şi acuma nu ştiau să se mai bucure. Uitaseră să se bucure cu adevărat.

Stane de piatră erau acolo în inima taigalei. Mintea lor luneca spre cei care nu se mai puteau bucura de această veste. Unde sunt cei care nu mai sunt? părea că alunecă prin aer întrebarea aceasta.

Alia întâlni privirile aspre ale Katiuşei Vasilievna dar le ocoli cu un sentiment de protecţie. Loviturile din burtă îi mutară gândurile spre alte întâmplări, spre alte lumi.

Pag. 7

Theodor CODREANU Un Don Quijote Basarabean

L

“Destinul uman şi literar al lui Dumitru Matcovschi pare a fi în contratimp cu istoria.

Mihai Cimpoi, altminteri, descifra în fiinţa poetului un „dramatism organic” şi „un suflu tragic ardent” . Bine zis „ardent”, fiindcă în alchimia poetică a elementelor focul interior mistuitor cunoaşte o paletă largă, de la dorul „folcloric” şi eminescian până la rugul de taină care arde undeva în lunci (Acolo, Vine primăvara etc.). Desigur, focul central din lirica basarabeană, ca şi din epos, este cel al vetrei.(Focul din vatră se numeşte un 1989.“

Pag. 8

a aniversarea a 80-a a scriitorului Ion Druţă, în toamna lui 2008, Dumitru Matcovschi avea la dânsul două volume pe care mi le-a dăruit: unul de poezie, altul de teatru: Neamul Cain (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2008) şi Teatru (Editura Prometeu, Chişinău, 2004). Dedicaţia de pe volumul de versuri sună aşa: „Vă rog, domnule Codreanu, citiţi aceste poeme, cu mintea moldoveanului cea de pe urmă le-am adunat într-un volum, D. Matcovschi.” Le-am citit şi eu tot cu mintea moldoveanului cea de pe urmă, adică la aproape un an de la primirea darului. Cu siguranţă, se poate scrie în cunoştinţă de cauză despre poezia lui Dumitru Matcovschi chiar pornind numai de la acest volum, care este o antologie de autor, făcută după criterii neortodoxe, aş zice în maniera eminesciană din Poesii (1883-1884), celebra ediţie princeps atribuită exclusiv lui Titu Maiorescu, dar unde se vede şi voinţa poetului, deşi încălcată de îngrijitor, după cum a argumentat N. Georgescu, cel mai bun cunoscător al tuturor ediţiilor eminesciene.

De regulă, antologiile de autor urmează criteriul cronologic, cu selecţii din volumele agreate de scriitor sau de editor.

Dumitru Matcovschi nu procedează aşa. El îşi „deconstruieşte” opera şi o replămădeşte, reţinând poeme de la origini până în prezent, ca să-l parafrazez pe G. Călinescu, adică din anii debutului, 1962-1963, până la 2008, dar nu într-o ordine cronologică, vârstele poetice simultaneizându-se după o logică interioară, în armonie cu întreaga personalitate şi cu ţinta vizionară, enunţată în titlu. „Secţiunile” cărţii, dacă pot fi numite aşa, sunt marcate de „arte poetice” sub forma unor poeme în proză, în care domină enunţul reflexiv de atitudine estetică, morală, socială şi naţională.

Altminteri, constat că aceeaşi manieră e abordată de scriitor şi în arhitectonica volumului de teatru. Altfel spus, Dumitru Matcovschi face parte dintre acei autori conştienţi că opera lor se constituie dintr-o singură Carte, gând care l-a purtat şi pe Eminescu şi la care a năzuit, spre exemplu, la modul teoretic şi practic, Mallarmé. Dintre basarabeni, o conştiinţă similară a avut regretatul Grigore Vieru, care, de altfel, şi-a încheiat opera antumă cu un volum testamentar: Taina care mă apără (2008).

Destinul uman şi literar al lui Dumitru Matcovschi pare a fi în contratimp cu istoria. Mihai Cimpoi, altminteri, descifra în fiinţa poetului un „dramatism organic” şi „un suflu tragic ardent” 1. Bine zis „ardent”, fiindcă în alchimia poetică a elementelor focul interior mistuitor cunoaşte o paletă largă, de la dorul „folcloric” şi eminescian până la rugul de taină care arde undeva în lunci (Acolo, Vine primăvara etc.). Desigur, focul central din lirica basarabeană, ca şi din epos, este cel al vetrei.(Focul din vatră se numeşte un roman din 1982). Unul dintre primele sale volume, Descântece de alb şi negru (1969) a fost înfierat de regimul sovietic şi dat la topit, moment care l-a transformat într-un proscris, pentru ca în clipa siderală a renaşterii Basarabiei, la care a avut o contribuţie decisivă, să treacă prin martirajul accidentului rutier de la 17 mai 1989. Lupta cu moartea nu i-a înfrânt voinţa de viaţă şi nu i-a frânt elanul creator, deşi s-a văzut în situaţia de a deveni un militant, autor de imne şi de blesteme2. . În Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

„contratimp” cu istoria va fi şi după 1989, când, încetul cu încetul, Basarabia a recăzut în gheara „monstrului” asiatic, cum îl numeşte, în numeroase contexte, Dumitru Matcovschi, în vreme ce tinerii scriitori s-au lăsat vrăjiţi de textilismul textualist (Paul Goma) al postmodernismului neostângist. În atari condiţii, el şi-a asumat, mai departe, condiţia a ceea ce se descoperise demult: un Don Quijote al literaturii basarabene. Dar unul care nu mai are nici „scutier” sau nu mai are nevoie de un „scutier”: „Mă bat ca Don Quijote/ cu morile de vânt./ Râd oamenii de mine:/ m-am rupt de la pământ.// Un rătăcit adică./ Alţi oameni, alte vremi…” (Aşa-i la moldoveni, 1986).

După 1989, va înfrunta cu armele sale „anacronice” râsul postmoderniştilor, care au schimbat literatura pe metaliteratură, considerând că important e nu ce spui, ci doar cum spui, spre marea satisfacţie a „monstrului”: „Şi monstrul rânjeşte stupid, deasupra tuturor ”.Şi adaugă laitmotivul donquijotesc: „Mă lupt cu morile de vânt”.

(Aceasta-i lumea, 23 decembrie 2007). Mă întreb cât de ridicol este un scriitor care se încăpăţânează să creadă că literatura se mai poate lupta cu metaliteratura, într-o ultimă încercare de salvare a canonului literar european. Dumitru Matcovschi o face în numele vieţii şi al destinului Basarabiei. În trufia lui aproape mistică, exprimată adesea stângaci, descoperă un fapt uluitor: postmoderniştii pretind că scriu o poezie a concretului, dar, în realitate, sunt maşini sterpe, mori care macină în gol şi în care el, Don Quijotele, vede uriaşii puşi să slujească „monstrul”: „Roboţii, automatele, postmoderniştii n-au nici un simţământ. Versuri eunuce, sterpe scriu roboţii. Poeţii adevăraţi scriu dureri.

Omul de alături, cititorul, aplecat peste carte, va înţelege şi se va bucura, că în această clipă, aici şi acum, se naşte lumina. În cuvânt răzbate din cuvânt, ca firul de apă din piatră, prin piatră”. (Scrisul, 30 august 2006).

Acestui insolit şi îndurerat Don Quijote, părăsit de scutier, având la dispoziţie doar arma cuvântului, destinul i-a dat ca Dulcinee pe cea mai frumoasă şi mai nedreptăţită femeie din lume: BASARABIA. El nici nu vrea s-o numească altfel. „Patrioţii” din Republica Moldova protestează împotriva acestei denumiri, argumentând că Basarabia s-a numit astfel pasager, doar în partea ei sudică, domnită cândva de dinastia Basarabilor şi care azi nici măcar nu mai face parte din republică.

Ruşii, la 1812, au recurs la o mistificare istorică în faţa Europei, extinzând graniţa până la cetăţile nordice ale Moldovei lui Ştefan cel Mare. Tocmai aici e hiba: că această parte de Moldovă a fost mu-

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

tilată şi răsmutilată timp de aproape două secole, exceptându-i pe cei douăzeci şi doi de ani normali dintre 1918 – 1940. Dumitru Matcovschi este un eminescian şi el ştie ce simbolism istoric a pus Eminescu în cuvântul Basarabia. Îl şi citează, pe coperta ultimă a volumului Imne şi blesteme: „Trăgând o linie de la Hotin din Nistru până la Prut, avem o lature; de amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie, formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cvadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt”. Iar mai departe, tot cu Eminescu, lămureşte de ce supără cuvântul Basarabia: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc: acest nume singur este o istorie întreagă”. Întreaga operă a lui Dumitru Matcovschi e străbătută ca un fior de cuvântul Basarabia, minunata şi batjocorita lui Dulcinee pe care o iubeşte iubind deopotrivă mama, femeia, glia, limba română, omenia, viaţa, doina, aurul solar din strugurii de pe coline, pe Eminescu, pe Alexe Mateevici, pe Bacovia şi pe Ion Vatamanu. La 19 noiembrie 1986, el scria uimitorul poem Basarabia, din care citez finalul devenit celebru: „Trecută prin foc şi prin sabie,/ furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu”.

Redactor la revista Nistru, s-a luptat să-i schimbe numele în Basarabia (1988), devenindu-i, apoi, redactor-şef. La renaşterea de după lovitura de camion, unul dintre primele sale volume se va intitula Floare Basarabie. Poeme după întâia

Pag. 9

moarte (Bucureşti, 1992).

Pentru Basarabia lui, poetul găseşte şi un diminutiv simbolic: mărgioară. Dar ce arome cu sensuri filosofice se ascund în poetica marginii! Fiindcă se poate vorbi astăzi de aşa ceva. Şi nu în spirit anacronic tradiţionalist, ci chiar din perspectivă… postmodernistă, pe care postmoderniştii noştri de pe Bâc şi de pe Dâmboviţa o ignoră, puţin familiarizaţi cu filosofia occidentală a identităţii şi a diferenţei. Mihai Cimpoi a şi propus, altminteri, o incitantă interpretare a operei bacoviene3 prin categoriile estetico-filosofice centrul şi marginea. Focalizarea postmodernă dă câştig de cauză marginii, nu centrului, fie el imperial sau nu. Moldova a dat extraordinari poeţi ai marginii, între care Bacovia şi Cezar Ivănescu. Ca şi Dumitru Matcovschi, Cezar Ivănescu a avut revelaţia marginii şi a marginalizării istorice înainte de 1989. Într-o doină de suflu eminescian, poetul Baaadului spunea: „Strajă romană pe Tisa şi sus pe Nistru,/ vecinic la margine, vecinic la margine poporul meu”. Este chiar condiţia existenţială a Basarabiei din versurile lui Dumitru Matcovschi.

Poetul poate trece de la imn la blestem, de la mângâiere la diatribă de suflu eminescian, ca în Impostorii (1988), împlinită nu doar ideatic, ci şi artistic, ceea ce l-a determinat pe un istoric şi critic literar exigent ca Marian Popa s-o citeze integral în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine4. Dumitru Matcovschi este un maestru în mânuirea anaforei, a interogaţiei şi a invocaţiei retorice, dar şi a punerii în scenă (dovadă că a recurs şi la formula teatrului). Ca altădată Grigore Ale-

Pag. 10

xandrescu, în Satiră. Duhului meu, autorul îi înscenează un proces de intenţie antifrazic poetului, pe care-l găseşte vinovat pentru înflorirea şi proliferarea impostorilor, cei care pun toate relele tocmai pe seama poeţilor: „Tu, numai tu, poete, eşti vinovat de toate:/ Eşti vinovat că spicul nu dă înalte roade,/ Eşti vinovat că mărul e viermănos şi pică,/ Eşti vinovat că vita, vai, nu se mai ridică;/ Eşti vinovat că plouă cu ploaie duşmănoasă,/ Eşti vinovat minciuna că stă în cap de masă,/ Eşti vinovat că vinul se bea direct din cadă,/ Eşti vinovat că ţara se fură şi se pradă” etc. Pentru ca să încheie optimist-didahic, ca profeţii biblici: „În hău de cabinete, urând duşman poeţii,/ Mai stau, ah, din păcate şi azi analfabeţii,/ Tu nu-i lua în seamă, tu spune adevărul,/ Cu versuri plângi, cum plânge cu mere coapte mărul; (comparaţie superbă!, n.n.)/ Tu fii mereu ostaşul ce are moartea-n faţă,/ Te-nvaţă de la dânsul, murind, ce-nseamnă viaţă,/ Şi nu uita, că noaptea oricât ar sta la pândă,/ Tu Soarele cel Mare, răsare cu izbândă!” În strofa penultimă, poetul-luptător este din nou identificat cu Don Quijote. Să mai fie oare o simplă coincidenţă că în anul următor, când impostorii se găseau pe buza prăpastiei, s-a produs acea „nelămurită” lovitură de camion?

Numai o imensă voinţă de viaţă, acel dor nemărginit eminescian, intrat în substanţa fiinţei sale, i-a îngăduit scriitorului să renască din propria-i cenuşă ca pasărea Phoenix. Poate cele mai pure poeme matcovschiene vin din izvorul nesecat al dragostei de viaţă. Mă gândesc, în primul rând, la acea capodoperă de simplitate bucuroasă care

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

este poema din 1983, intitulată chiar Bucuraţi-vă.

Nu e deloc întâmplător că poetul îşi încheie volumul de la care am pornit notele de faţă cu acest adevărat imn al bucuriei. El a devenit aproape folcloric, având în ajutor şi o reuşită punere în muzică a textului: „Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte,/ îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte./ Ce am iubit, ce n-am iubit, ca-ntr-o poveste,/ simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este”. Nesaţiul de viaţă trece prin poeme precum Inimă de cremene, Crochiu,Fetele,Viaţa de când este, Declin,Viaţa,Bună seara, Odochia, Viaţa ca ţipăt ş.a. Mai citez din Inimă de cremene (1986): „Fumegă în vatră focul, nu mai arde./ Şi în pragul casei mărul scuturat./ Stelele, departe, scapără departe./ Eu de viaţă nu m-am săturat”. Pe aceeaşi axă existenţială se află poeziile de dragoste şi cele pentru copii, care ar merita un comentariu aparte. Ele îi conferă poetului o anume seninătate care-i asigură şi echilibrul estetic necesar. (Vezi Furnicile, Vine primăvara, O gutuie pe masă, Adam,Sărut, femeie, mâna ta,Noapte bună,Ţara dorului, Psalm ş.a.).

Desigur, bucuria de viaţă este creştină, asociată de poet cu un insistent simbolism religios. Ea se postează la antipodul dezbinării din suflet şi din lume. Iar de aici începe zbuciumul dramatic pe fisura căruia poetul îşi construieşte volumul în arhetipul Cain. Aici, folclorismul îşi ia o revanşă la nivel etimologic. Poetul îşi permite să se joace cu vorbele, făcând o legătură între verbul a (se) căina şi faimosul nume al fratelui biblic. Fireşte, o etimologie populară, căci, ironie, a căina vine din slavul kajanŭ. Dezbinarea şi fratricidul sunt cele două rele supreme în Moldova pe care „monstrul” le ocroteşte şi le stimulează. De-aici vine slăbiciunea istorică a mărgioarei. Priceperea didahică a poetului devine elocventă: „Să nu loveşti nicicând în frate./ Să nu-ndrăzneşti. Mare păcat./ Nu-i omeneşte. Nu se poate./ Cain ai fi./ Un blestemat. V-a alăptat aceeaşi mamă./ Ar însemna să dai în ea./ Să nu mai ştii nici cum te cheamă,/ nici care ţi-i obârşia./ Ar însemna să vii de unde?/ Din cel mai mare, din pustiu./ Cu tine cine s-ar răspunde?/ Om de nimic, un papugiu./ Ţi-ar fi de-aici încolo drumul/ bătut în cuie, cum să-l treci?/ Ca rătăcitul, ca nebunul?/ Natura, lumea are legi.// Să nu loveşti nicicând/ în frate. Una să fiţi, la rău,/ la bine, ca două

inimi gemănate.” (Şi cu nădejdea, 1999). În literatura română din Basarabia de azi numai Grigore Vieru a zăbovit mai expresiv şi mai îndurerat pe tema dezbinării cainice decât Dumitru Matcovschi. Şi ciudat, uluitor lucru: dacă Dumitru Matcovschi a supravieţuit „accidentului” din 1989, exact după două decenii Grigore Vieru n-a mai supravieţuit.

Oare ce poţi să mai înţelegi? Că „monstrul” şi-a rafinat maşinăriile? Poate că Matcovschi însuşi, şi nici Vieru n-au mers până la capăt în regândirea fratricidului. Şi doar o făcuseră într-o oarecare măsură autorul anonim al Mioriţei şi, mai ales, acela care ne reprezintă, printr-un legitimism de ordin divin (cum spunea Lucian Blaga), Mihai Eminescu, în cea mai tragică dintre poeziile sale, Gemenii. O uriaşă ironie indicibilă face ca tocmai poeţii care au demontat „complexul lui Cain” în literatura basarabeană, Dumitru Matcovschi şi Grigore Vieru, să fi căzut ei înşişi în capcana dezbinării dintre fraţi. Îmi vine să spun din nou, împreună cu Dumitru Matcovschi şi cu Grigore Vieru: Doamne, dă-i moldoveanului mintea cea de pe urmă!

De ce? Din pricina grea de consecinţe că noi, românii, nu ne putem încă debarasa de logica maniheistă a terţului exclus. În textele dedicate lui Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi5 şi Adrian Dinu Rachieru6 au surprins ispita maniheică din logica autorului nostru. Poate că ea vine din Vechiul Testament, cu dezbinarea fraţilor Cain şi Abel. Dar „postmodernii premoderni”, cum i-a numit Constantin Virgil Negoiţă (nu aceia cu care s-a războit Dumitru Matcovschi însuşi), începând cu Jorge Luis Borges şi încheind cu un roman din 2008 al lui Constantin Virgil Negoiţă, Cronica intrării în Rai, consideră că nu poţi fi sigur niciodată cine e Cain şi cine e Abel, oricând interşanjabili.

Numai aşa e posibilă iubirea creştină şi, deci, nimicirea dezbinării dintre fraţi la care şi fraţii Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi au năzuit spre mântuirea de subistoria oblăduită de „monstrul” imperial.

Să ne străduim a descoperi în Neamul Cain drumul regal al iubirii între Cain şi Abel, iubirea de Basarabia şi de literatură, împreună cu Dumitru Matcovschi, acum când poetul intră în al cincisprezecilea lustru de viaţă.

1

Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 206.

Vezi Dumitru Matcovschi, Imne şi blesteme, Editura Hyperion, Chişinău, 1991 3 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005.

4 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1103. Poezia a fost tipărită întâia oară în publicaţia din exil „Cuvântul Românesc”, anul 13, nr. 141, ianuarie 1988.

5 Vezi şi Mihai Cimpoi, articol din Dicţionarul general al literaturii române, L-O, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 266.

6 Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Matcovschi: de la elegie la diatribă, în „Oglinda literară”, an. VII, nr. 93, septembrie 2009, p. 4891.

2

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 11

George ANCA

EMINESCU SI VIVEKANANDA

(extrase din conferin a Eminescu și Vivekananda – privire asupra religiosului na ional-poetic; tags: mama, shakti, nasadya sukta, sati. Mar i, 15 ianuarie, 2013, 9.30 a.m, Colegiul Na ional Mihai Eminescu, București. Speaker: Dr. George Anca)`

Mihai Eminescu O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Scrisoarea I De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...

“„It is with extreme sadness that I inform you that Zricha is no more”.

Vestea vine din California, de la fratele ei, Manu Jain.

Mama lui Kuvan, vestală indiană a lui Eminescu, Zricha Vaswani, nu mai este. Şi-a facut sati? Am sesizat, traducându-i doctoratul „Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu” - sensiblitatea pentru „Mortua est!”, dar mereu în contextul Vedelor, Upanishadelor, budhismului. Efectul să fi ricoşat bumerang? Îi dăduse adresa mea, în Delhi, profesorul Nicolae Drăgulănescu, mi-a scris, mi-a trimis, capitol de capitol, poem de poem, Eminescu-scripturi sanscrite.

Le-am comentat, antamând o publicare în România, pe urmele Amitei Bhose. ” Pag. 12

....

La-nceput, pe când fiin ă nu era, nici nefiin ă, Pe când totul era lipsă de via ă și voin ă, Swami Vivekananda KALI THE MOTHER Come, Mother, come!

For Terror is Thy name, Death is in Thy breath, And every shaking step Destroys a world for e'er.

Thou "Time", the All-Destroyer!

Come, O Mother, come!

THE HYMN OF CREATION (Rendered from Bengali)

One Mass, devoid of form, name, and colour, Timeless, devoid of time past and future, Spaceless, voiceless, boundless, devoid of all — Where rests hushed even speech of negation. ("Neti, Neti", "Not this, not cannot be described in any positive way.)

NIRVANASHATKAM, OR SIX STANZAS ON NIRVANA (Translation of a poem by Shankarâchârya.)

I am neither the mind, nor the intellect, nor the ego, nor the mind-stuff; Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

I am neither the body, nor the changes of the body; I am neither the senses of hearing, taste, smell, or sight, Nor am I the ether, the earth, the fire, the air; I am Existence Absolute, Knowledge Absolute, Bliss Absolute — I am He, I am He. (Shivoham, Shivoham).

Shankaracharya SUNDARYA LAHARI Frumoasa Unduire 1 Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural Nu poate zămisli nici măcar să se urneasca din loc nu poate Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă Tu venerată de zeităţile facerii proteguirii şi distrugerii 100 Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Închinării luminii către soare cu chiar razele lui Ofrandei către lună cu apele revărsate din piatră de lună Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape Sister Nivedita (1867 - 1911): The Web of Indian Life „For thousands of years must Indian women have risen with the light to perform the Salutation of the Threshold. Thousands of years of simplicity and patience, like that of the peasant, like that of the grass, speak in the beautiful rite. It is this patience of woman that makes civilisations.

It is this patience of the Indian woman, with this her mingling of large power of reverie, that has made and makes the Indian nationality.” (The Web of Indian Life”, 1904).

Veronica Micle (1850 - 1889): Raze de luna Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună Toate razele de lună, toate razele din soare Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

Pag. 13

Amita Bhose (9 februarie 1933 – 24 octombrie 1992)

“În timp ce a ţinut la India, umilită şi neînţeleasă, i-a ironizat pe cei care încercau să minimalizeze măreţia culturii ei străveche, întruchipată de el ca un bătrân şi iubit dascăl.”

Zricha Vaswani „I offer this research to Eminescu readers as absolute proof of Eminescu's supreme spirituality” ZRICHA, SATI ÎNTRU EMINESCU „It is with extreme sadness that I inform you that Zricha is no more”. Vestea vine din California, de la fratele ei, Manu Jain. Mama lui Kuvan, vestală indiană a lui Eminescu, Zricha Vaswani, nu mai este. Şi-a facut sati? Am sesizat, traducându-i doctoratul - „Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu” - sensiblitatea pentru „Mortua est!”, dar mereu în contextul Vedelor, Upanishadelor, budhismului. Efectul să fi ricoşat bumerang?

Pag. 14

Îi dăduse adresa mea, în Delhi, profesorul Nicolae Drăgulănescu, mi-a scris, mi-a trimis, capitol de capitol, poem de poem, Eminescu-scripturi sanscrite. Le-am comentat, antamând o publicare în România, pe urmele Amitei Bhose. Am pus corespondenţa chiar sub egida Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, astfel încât o întâmplătoare recunoaştere românească a putut ajuta chiar în instanţă, după spusele ei, spre a nu fi separată de fiul adorat, Kuvan.

Cartea a apărut la editura Bibliotheca dinTârgovişte, la începutul anului 2011. Tăcere. Probă că nici Eminescu, nici India, via doctoratul unei tinere romantice, nu în Valahia, dar în Bharat, nu prea interesează. Nici ea nu mai crezuse că va apărea. Iam expediat un exemplar la adresa (nouă) pe care mi-o precizase. Nu a mai văzut-o, se sinucisese (cât face un plic din România în India, cu avionul). Pe copertă, eu alesesem, Padhmapani, pictat la Ajanta, iată, nevăzut.

Când Urmila Trikha a tradus în sanscrită „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, după „Mioriţa” în hindi (Memna), fusese deja separată de fiica sa, încât se ataşase de a noastră, dar, mai sigur, de Eminescu, nu fără legătură cu doctoratul ei, „Concepţia religioasă în Mahabharata”. Degeaba s-a supărt cumva, în invizibil, Amita, că tocmai ea o fi rămas singura, deocamdată, din fiicele Bengalului care se bucură de o recunoştere soră cu veneraţia, prin, totuşi, Eminescu.

Sergiu Al-George a murit la o săptămână după ce s-a întors acasă de la Congresul mondial de sanscrită de la Varanasi. Nu l-a mai ţinut inima, m-am gândit că l-a doborât iubirea de India (başca puşcăria, în lotul Noica, unde predase Vedele în Morse). Margret Cha erjee a scris un necrolog în National Herald, poate comparabil cu „În Nirvana” de I. L. Caragiale.

Moartea indianiştilor noştri se întâlneşte cu a eminescologilor indieni, mahasamadhi. Mi-e şi teamă să mă gândesc la toţi traducătorii lui Eminescu, cu care am lucrat, cum or fi ducând-o. Sisir Kumar Das nu mai este nici el. Mahendra Dave se credea încarnare gujarată a lui Eminescu.

La vârsta Zrichei, am conversat 8 ore cu Rosa del Conte, despre Eminescu, despre absolut, mi-a şi scris în India. Absolutul l-am resimţit în întâlnirea virtuală cu sora parcă a Antei Raluca Buzinschi. Uncitatea şi-o învedera acut, comparatist, genial. Nu noutatea îi era ţintă, dimpotrivă, recunoaşterea absolutului pe culmi sanscrito-române.

Altar.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Gellu DORIAN Un fel de viaţă Unde stau ochii, acolo stau toate vieţile mele, două mărgele pe inelele degetelor unei femei singure, vorbele ei, lacrimile ei, hăt departe, o cîrciumă unde se-ngroapă bărbatul într-un munte în care nu va săpa nimeni – lasă, fie-ţi ţărîna făină pe care nu o macină nimeni, pîinea, fie-ţi mormînt din care nu muşcă nimeni, busuioc uscat, florile pe care le vor plivi fetele pe cînd vara va secera dealurile peste care-am fugit – acolo unde-ţi stau ochii, nimeni nu caută loc de adăpost, numai tu te ascunzi acolo, acolo nimeni nu te găseşte, doar iarna scrie peste mîinile tale cerul ca un stîngaci peste coala neagră zorii de mîine…

Îşi făceau de lucru prin viaţa mea Înţeleg abia acum, la vîrsta cînd nu-mi mai fac probleme prea mari cu mine, de ce ascundeau totul, pînă cînd şi de cei ai casei, zahărul tos, vînăt ca vînăta, slănina şi cîrnaţul, merele şi perele, pînă cînd şi de mine, preferatul lor în clipe de hîrjoană, de parcă aş fi fost străin bolşevic întîrziat în sat după eliberare, da, le era frică, trecuseră prin război, prin foamete, iar acum pămîntul nu mai era al lor, deşi cîntau aceleaşi mierle peste el, deşi prindeau cu aceleaşi plase potîrnichile pe care le puneau pe masă preceptorilor în timp ce noi înghiţeam în sec şi chicoteam cu gura altora pentru că peste a noastră primeam dosuri de palme pline de noduri, abia acum ştiu de ce îşi făceau de lucru prin viaţa mea, pentru că sub păturile unei astfel de vieţi poţi găsi dormind trupul tău care s-ar putea trezi şi pune întrebări ale căror răspunsuri stau îngropate în ei…

Întuneric peste tot De cîte ori aud pumnii bătînd în cer, sar din cîrciumă unde adorm ca un prunc cu gura lipită de sînul mamei şi vorbesc aşa, fără noimă, o vreme pînă ce vine vecinul şi-mi spune că nu mai e nimeni în cer, totul este pustiu acolo şi nici măcar birturi nu mai sunt – cum, aşa de rău au ajuns şi cei de acolo – păi, da, îmi răspunde tocmai din fundul halbei de bere, că au ajuns prea mulţi de pe aici acolo şi au ras totul – şi ăl mare, întreb, ce face –

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 15

a bătut cu pumnii în cer şi-a plecat – o fi şi el pe aici, printre noi, cine ştie, poate vrea să moară şi el şi asta este posibil numai aici: şi se făcu şi el nevăzut, aşa ca şi cum ai sparge burluiul unei lămpi şi deodată întuneric în tine, întuneric şi afară, întuneric peste tot…

Şi e bine, zău, nu vă mint Mă alătur de cîte o femeie tristă, aşa cum sunt gardurile de nuiele de la ţară, peste care creşte volbura, cum peste rochiile ei petele de grăsime de la nunta cutare, de la botezul cutare, de la înmormîntarea cutare, de la nici nu mai ştie ce parastas, şi e bine, zău, nu vă mint – încercaţi şi voi cînd ieşiţi dimineaţa din bodega în care aţi rămas peste noapte, fie să vă înecaţi jalea, fie să vă fericiţi fericirea, sau pur şi simplu să trageţi un şnapţ din care iese vesel cel mai bun prieten al tău care la rîndul lui trage şi el un şnapţ din care încă doi amici vin cu toate femeile după ei şi nici tu casă, nici tu pernă, nici tu somn, ci viaţă fără de moarte, o să vedeţi cum imediat, spre zori, vă iese un gard în cale şi urcaţi uşor în el ca într-un pat mirosind a o sută de femei triste la un loc, cu rochiile pline de nunţi şi botezuri, de înmormîntări şi parastase, sub care dunărea lor duce miriade de scrumbii înspre nările tale – cum, pentru ele să nu dai tu ziua ta toată…

Milioane de ochi în privirea mea Sunt cîteva milioane de ochi care stau după fereastra prin care se văd rafturi pline cu sticle, cele de rom ascund ochi căprui şi prin ei privesc călătorii iernatici, cele de votcă dau la iveală ochi limpezi ca nopţile boreale, nici o mînă nu tremură pe pulpa lor, sigure stau aşa pînă la moarte, cele cu lichior povestesc despre ochi languroşi de femeii tolănite prin paturi străine cu pielea rozalie ca zmeura de care nu au parte stăpînii ci doar urşii care dau iama, prin cele cu coniac privesc ochi vii, veseli, pe care nu-i uită nimeni, pînă cînd şi moartea face ocol şi se repede la gîtiţa ochilor ce adulmecă sute de matrafox, mitilicuri, ştrafalaxuri, săniuţă, şase din patruşnouă, că aceştia par a fi cei mai mulţi şi însetaţi, burduşind rafturile golite zi de zi, cele de vin fac să se vadă prin ochii mei milioane de ochi care stau după fereastra prin care privesc…

Pag. 16

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Luca CIPOLLA Delirio Di Lule I fari della macchina tagliavano la no e, quella no e senza Dio al suono d'una radio lontana, "Carried away by a moonlight shadow"; non avevo molto da dire a me stesso, nulla da aggiungere, del resto così accade tra amici; quando l'avevi in bocca era come fingere, forse lo facevi per istinto o meglio per interesse.

Viaggiai molto con la mente e nello spazio, non era solo prendere un aereo e venire a București o Iași, era cercare un mio ego, l'idea che al mondo esistesse un'idea, un posto ideale, ma sopra u o il ricordo di com'era un tempo qui; ora son già vecchio, la mia mente bruciata come a luglio un campo di stoppie..

M'accusavi di non esser cresciuto, di non esser libero, di ascoltare troppo i miei, ma ora ecco son di nuovo qui e i fari della macchina tagliano ancora la no e.

Cantava lo zingarello della metro e mi guardava come un cane battuto mentre sua sorella l'accompagnava con la fisarmonica.

Così m'accoglieva la tua terra e non era la prima volta.

Cercavo di ridere con te, di non sentir la solitudine, di tenerti per mano e sapere che per te anch'io ero romeno.

"Nemo propheta in patria".. ma forse era solo un'illusione; tu o è spento ora, estinto dalla terra, guardo fisso nell'etere, il ricordo di quella sera, in lontananza una cometa e lo spazio, l'universo, l'aldilà, tu o così vicino, e questa solitudine da pu ane e sostanze psicotrope, questo male che mi fa pagare per una semplice amicizia, un amore. ..E quando ti parlo/mi parli in quella stanza non riesco a non pensarti ai bordi del le o mentre ti levi le calze e poi so o le coperte in un amplesso di emozioni e odori raccontare la tua giornata a chi ti ama; io vorrei esser quello.

L'aria tesa toglie il fiato e la no e non ha pietà dei cani randagi come una madre critica e severa, non acce a film senza trama e te li fa patire quasi la tua vita respirasse della sua aria e ad ogni alito di vento ti chiedesse pegno.

Viaggiai molto con la mente e nello spazio, una macchina del tempo, la baia era lì, negli occhi della luna che mi proie ava il suo mondo, ero un alieno, non mi si poteva vedere dai gialli campi di colza, né la veste corporea mi aveva abbandonato, un nuovo Armstrong con occhi grandi e spalancati, spaventati, da piccolo cinese spaventato, così levitavo, senza gravità, tu o e solo pensiero..Com'era il mondo da lassù.. strano non vedevo la terra, ma solo i secondi scorrere, i minuti passare - la massicciata le ore rotaie, i chilometri ore che diventano giorni ed il treno tempo che si snoda in basso, quasi una piccola serpe, sensuale e irreale.

E' così che la terra cominciò a tremare ma dalle fenditure solo neve, neve che riempì pure gli argini dei fontanili, debordando e raccogliendomi un pomeriggio a parlare un quasi spagnolo con una quasi amica, amica di parole, amica di piacere, precipitando così nel vuoto, ma sollevato dall'energia di un tunnel che mi parlò di pesca, un altro pomeriggio e mio zio ed il bambino che sono e Lucio Dalla, tredici anni e sguardo da ragazza, un pastrano abbandonato tra i cadaveri del fosso, alghe, acqua, un vecchio cimitero che rasenta l'Ottocento, un duce e il re, un grido tra le file del riso, quella corsa tra i fusti e librarsi a mezz'aria.. rividi tante pelli di tanti colori, la brezza nei loro capelli e un bimbo m'additava, un bimbo che sporcava l'erba del suo pianto, il ginocchio sbucciato, l'odore di terra, richiamo d'un'età ingenua e schie a..

Il libro poco distante, nella mezz'aria,

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 17

volerlo toccare e la solita paura di voltare pagina, quale inquietudine, Dio, coprimi della sua veste bianca, in alto stavo ad osservare ogni errore commesso, da me e chi mi precede, da quella finestra, il suo sorriso, mio padre mi teneva per mano e mi portava lì, ora solo atomi, la mia mente in delirio, il sogno od un miraggio, la Venere nera, la borraccia tesa al mio richiamo, rividi la finestra ed ero lì, presente al giudizio del tempo, le lance e sgretolate, il le o sfa o, il sorriso suo, povero Mario, la candida veste, il suo pudore, e immaginai, i fari spenti, solo, il sangue mi si raggela lungo la valle di Giosafat.

Delirul Lui Lule Farurile maşinii tăiau noaptea, noaptea aia fără Dumnezeul sunetului unui radio îndepărtat, "Carried away by a moonlight shadow"; n-aveam multe de spus mie însumi, nimic de adăugat, de altfel aşa se întâmplă între prieteni; când o aveai în gură era ca să simulezi, poate o făceai din instinct sau mai bine din interes.

Călătorii des cu mintea şi în spaţiu, nu era doar ca să iau un avion şi să vin la Bucureşti sau la Iaşi, era să-mi caut un ego, ideea că în lume exista o idee, un loc ideal, dar mai ales amintirea de cum a fost odată aici; acum sunt deja bătrân, mintea mea arsă ca în iulie o mirişte..

Mă acuzai că n-am crescut, că nu sunt liber,că ascult prea mult de ai mei, dar acum iată sunt din nou aici şi farurile maşinii încă mai taie noaptea.

Pag. 18

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Cânta puradelul ăla din metrou şi mă privea ca un câine bătut în timp ce sora lui l-aducea cu acordeon.

Aşa mă primea ţara ta şi nu era prima oară. Încercam să râd cu tine, să nu simt singurătatea, să te ţin de mână, şi să ştiu că pentru tine şi eu eram român.

"Nemo propheta in patria", dar oare era doar o iluzie; stins e totul acum, dispărut din pământ, fixez în eter, amintirea acelei seri, în depărtare o cometă şi spaţiul, universul, lumea cealaltă, totul atât de aproape, şi singurătatea aceasta a târfelor şi a substanţelor psihotrope, chinul ăsta care mă face să plătesc pentru o simplă amiciţie, o iubire. ..Şi când îţi vorbesc/îmi vorbeşti în camera aia nu reuşesc să nu mă gândesc la tine la marginea patului când îţi scoţi ciorapii şi apoi pe sub pături într-o împreunare a emoţiilor şi a mirosurilor să-i povesteşti ziua ta celui care te iubeşte; eu aş vrea să fiu acela.

Aerul crispat îţi taie răsuflarea şi noaptea n-are milă de câini vagabonzi ca o mamă critică şi severă, nu acceptă filme fără tramă şi ţi-le face să-ndure ca şi cum viaţa ta să respire aerul ei şi la fiecare adiere a vântului să-ţi ceară cont.

Călătorii ies cu mintea şi în spaţiu, o maşină a timpului, rada era acolo, în ochii de lună care mă proiecta lumea ei, eram un extraterestru, nu se putea să-mi vadă din câmpurile galbene de rapiţă, nici măcar veşmântul corporal nu mă părăsise, un nou Armstrong cu ochii mari şi holbaţi, speriaţi, ca ai unui mic chinez speriat, aşa mă ridicam în aer, fără gravitate, tot şi numai gând... Cum era lumea dinspre acolo sus... ciudat că nu vedeam pământul, dar numai secundele să curgă, minutele să treacă - balastul orele şine, kilometrii ore care devin zile şi trenul timp care se deznoadă dedesubt, aproape ca un şarpe mic, senzual şi ireal.

Este aşa că pământul începu să tremure dar din crăpături numai zăpada, zăpada care umplu şi stăvilarele izvoarelor, debordând şi strângându-mă o după-amiază să vorbesc o cvasispaniolă cu o cvasiprietenă, prietenă de cuvinte, prietenă de plăcere, astfel precipitând într-un vid, dar ridicat de energia unui tunel care îmi vorbi despre pescuit, o altă după-amiază şi unchiul meu şi copilul care eu sunt şi Lucio Dalla, treisprezece ani şi privire de fată, o manta părăsită printre cadavrele şanţului, alge, apă, un cimitir vechi care atinge secolul al XIX-lea, un "duce" şi regele, un strigăt printre rândurile de orez, goana aceea printre tulpini şi planarea în aer.. revăzui atâtea piei cu atâtea culori, briza în fire din părul lor şi un copil mă arăta cu degetul, un copil care murdărea iarba cu plânsul lui, genunchiul zgâriat, mirosul pământului, chemarea unei vârste ingenue şi france..

Cartea nu prea departe, în aer, aş vrea s-o ating şi frica obişnuită de a întoarce foaia, ce nelinişte, Dumnezeule, acoperă-mă cu veşmântul lui alb, mă uitam în sus la orice greşeală comisă, de mine şi de cei care mă precedă, din fereastra aceea, zâmbetul lui, tatăl meu mă ţinea de mână şi mă ducea acolo, acum doar atomi, mintea mea în delir, visul sau un miraj, Venus neagră, plosca întinsă la chemarea mea, văzui din nou fereastra şi eram acolo, prezent la judecata timpului, limbile de ceas fărâmiţate, patul desfăcut, zâmbetul lui, săracul Mario, veşmântul candid, pudoarea lui, şi imaginai, farurile stinse, singur, mi se îngheaţă sângele de-a lungul văii lui Iosafat.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 19

Valentina TECLICI (Noua De la imposibil la posibil E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit.

Doreşti prea mult albastru, Mult prea intens şi prea departe, Şi nu pot prinde luna de pe cer Ca mânzul, de căpăstru.

Inimile noastre locuiesc În emisfere separate.

Eşti prea învăluită în mister.

Dialog Mâna dreaptă e pasăre, Mâna stângă, colivie.

Ochiul drept e fluture, Ochiul stâng, plasă.

Gândul drept, arbore, Gândul stâng, topor.

Cu-n cuvânt te chem, Cu altul, te-alung, Cu-n gest te-adun, Cu următorul, te-mprăştii Şi fiecare impuls Are un frate geamăn Care-l distruge, Iubeşte-mă la fel: Cu dorinţa plecărilor Şi durerea rămânerii, Cu ispita de-a-nşela Şi încrederea-n fidelitate.

Poate ieşim la liman!

Gioconda nimănui

Orice-i posibil, am şoptit Primind ecou din patru zări.

Zburând pe-un mânz albastru, Am plantat un fir de nufăr, în deşert.

Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, A lăcrimat adânc şi-a ferecat Eternitatea în găoacea unei oaze.

Ca o candelă, nufărul alb, Prin desferecate raze Luminează potecile inimii De la imposibil la posibil.

Sus, pe cer în albastru căpăstru, Luna, nebunatic mânz, dansează.

Alter ego Pasărea aceasta Seamănă cu sufletul meu.

Uneori e lemn foşnitor Şi-o cioplesc până doineşte.

Alteori, până ajunge Nuia fermecată De cântă amurgul fără dirijor. În fiecare zi pasărea e altfel.

Noaptea o sculptez Până ajunge cuvânt.

Atunci prinde aripi Şi zboară sus, pe creste.

Privindu-ţi ochii, Două talere cântăresc indiscret Dragostea, lumina, întunericul, ura.

Dar ce ştii tu Despre zăpada fierbinte a chipului meu Când mă ţii de mână şi eu sunt plecată?

Ce ştii despre sufletul meu Despletit în amurg Arpegii, cenuşă albastră?

Ce milă mi-e De mâinile tale, ingenioase capcane Care niciodată nu vor prinde în laţ Gândul meu, cămilă cuminte!

Când voi obosi să mint Precis voi surâde.

Pag. 20

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Constantin HUŞANU

Lumea mirifică a ficţiunii

E

milian Marcu s-a născut în Heleşteni, Iasi, pe 28 septembrie 1950 şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În lirica sa abordează stilul clasic, este autor a 200 de sonete, publicate în două volume: Mormânt în metaforă şi Privilegiul giulgiului. De-a lungul vieţii publică următoarele opere: Nunta în sâmbure, Iaşi, 1975; Amiaza câmpiei, Iaşi, 1977; Sub zodia Traciei, Iaşi, 1979; Neliniştea singurătăţii, Iaşi, 1982; Sigiliul toamnei, Iaşi, 1987; Lecţie pe Ostrov, Iaşi, 1995; Îngândurat ca muntele de sare.

Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară, Timişoara, 1996; La porţile singurătăţii, Iaşi, 1997; Flori pentru Augusta, Timişoara,1999; Scoica sonoră, Iaşi, 2000; Umbra şi îngerul, Timişoara, 2000; Feţele insomniei, Timişoara, 2001; Muzeu de sate, Iaşi, 2001; Atlet moldav, Timişoara, 2003 şi altele iar în 2011 romanul Suburbii municipale de care ne vom ocupa în prezentele notaţii de lector, o carte de 656 pagini, format academic.

Lucrare prefaţată de Constantin Dram cu titlul Condiţia de poet-romancier şi postfaţată de Theodor Codreanu în Deliciile Anticarului şi lepra zidurilor. Într-un interviu cu Virgil Diaconu, publicat în Cafeneaua literară, autorul respinge ideea că în poezie sau în proza sa ar practica un stil postmodernist şi declară că a fost şi rămâne un romantic. Am precizat această opinie ca o introducere la notiţiile ce urmează despre „Suburbii municipale”, carte ce se lecturează cu dificultate datorită epicului abordat de autor dar şi cu sentimente de admiraţie pentru uriaşa cantitate de idei şi metafore, de enigme, taine, mistere, în parte decopertate după parcurgerea multor pagini, dar şi graţie repetării lor ca un laitmotiv sacru în alte contexte. Atmosfera esoterică domină întregul roman şi structura sa fragmentată cinematografic îndeamnă autorul să-l numească antiroman. Secvenţele, aproape poeme de sine stătătoare, sunt despărţite prin imagini de stampe cu subiecte apropiate textului parcurs, fără însă a li se destăinui izvorul, şi care ne duc cu gândul la o lumea fabuloasă a Evului Mediu, fie religioasă, fie miraculoasă, fie astrologică, stampe ce completează fericit atmosfera de mister a scriiturii.

Intrând în conţinutul romanului, te suprasolicită întrebarea: unde sunt amplasate aceste suburbii municipale, la marginea oraşului, pe pământ sau subteran şi vei descoperi enigma abia la pagina 376 unde se precizează: „În suburbii este o lume fără ecou, o încurajă Zoroastro pe Prima Doamnă, nu-i ca acolo unde zvonurile circulă mai repede decât deschizi gura. O lume fără ecou şi fără contur, dar nu mai avu cine să-l asculte.” Sau la pagina 575:”… în acelea locuri de la marginea lumii, cum le definise, atât de bine, Oswald Zaur Austriacul.”

Aşadar suburbiile există doar în ficţiunea autorului, autor creator de lumi fantastice dar pline de lumesc, când

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“În Suburbii municipale, prin care curge râul negru, se întâmplă ceva asemănător lui Fănuş Neagu cu romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976) căruia i se imputa, la vremea apariţiei, înnămolirea subiectului în viiturile catastrofale ale metaforei. În definitiv şi multe poezii nu au ca subiect decât propriile lor vestminte strălucitoare! Şi? Dar încărcătura semantică, textul ei între vis şi realitate, deraparea lui spre obligaţia lectorului de a-i descifra sensul, goana prin cultura lumii, care constituie şi un test de verificare a gradului de cunoştinţe al celui ce-l citeşte, coborârea din caleaşca aurită a sonetului în terenul atât de frământat al prozei, împreună cu uneltele native ale poetului, oare nu înseamnă nimic? ” Pag. 21

antic, când medieval, când modern, cu filosofiile lumii cunoscute din cărţi sau din etosul românesc şi nu numai. Cu arta păianjenului ce-şi împleteşte plasa, cu arta înnăscută a albinei în geometrii hexagonale, poetul şi prozatorul-poet dă strălucire şi mister fiecărui paragraf: „Aşchiile care săreau din această bucată de piatră erau adunate cu multă răbdare, o răbdare sisifică, de Bătrânul Anticar şi aşezate strat după ce erau măcinate fin, fin de tot, în maşina de râşnit (o altă invenţie, la fel de simplă ca şi roata pe care o pusese la punct în perioada cât suferise de boala care îl orbise) şi pe care urma să fie înşiruite literele adunate cu peria de păr de cămilă de prin rosturile pietrelor din pardoseală. Le alinta cu temeinicie, literă lângă literă, cuvânt lângă cuvânt, ca o coloană a infinitului, şi frazele, de cele mai multe ori scurte şi simple, ca o şfichiuire de bici, le citea la lumina jarului din lemn de trandafir negru şi de trandafir roşu pe care, când jarul era mai încins, arunca, aşa într-o doară, câteva rămurele de trandafir galben şi de lemn de mesteacăn.” Şi dacă întreaga şi voluminoasa carte este o poemă înaripată cu talentul şi îndrăzneala imaginaţiei, mai redăm un fragment grăitor pentru sumara înţelegere a cititorului, fragment legat de o minune: redobândirea vederii Bătrânului Anticar, pe numele lui adevărat Heracles Monastirio Cancellaria, personaj central în rândul eroilor din roman, permanent în căruciorul cu rotile, lângă alambicul lui în care bolborosea fiertura miraculoasă, de esenţe tari, adesea grăitor de chintesenţe filosofice: „Bătrânul Anticar se lingea pe degete, un

Pag. 22

gest necontrolat, amuşind parfumurile greoaie, sacre, zăcând în flacoanele subţiri ca o pasăre-n zbor sub linia orizontului, parcă alunecând pe sub osia lumii şi apucând brusc laba de urs bine fiartă şi buzele de crap încă molfăind aţos a supărare, înotând în sosuri grase şi în nămoluri tăcute, şi iar se dedulcea cu subsuori de rinocer aduse tot de piraţii înrăiţi în patimi slinoase, procurate şi vândute pe bani grei, grei ca ţărâna de pe mormintele imperiale şi apoi legumea încet-încet stomacuri de greieri şi picioruşe de lăcustă până simţea că sângele îi aleargă buiestru pe sub pleoape, amestecându-se cu lumina, la început hospoasă şi înţepătoare ca nisipul şi apoi limpede ca un izvor de munte gâlgâind untos a văz curat prin venele de lumină şi simţi că hainele îi sunt mai uşoare pe trup şi el ştia că deja este pregătit pentru jurământul de supunere, de sărăcie şi de castitate, jurământ ce trebuia să şi-l asume după această a doua sa ieşire la lumină.”(pagina 413). Întreaga scriitură păstrează un ton solemn, uneori liturgic şi o muzicalitate de lied. Predicatele şi adjectivele se înlănţuie în frază, ţinându-se de mână, fără să respire pe spaţii lungi, înnobilând astfel subiectul ce trebuie să cadă la sfârşit, după baia de cântec de privighetoare, cum adesea foloseşte autorul comparaţia.

Sentimentul că acţiunea se petrece în vremuri mai mult sau mai puţin intuite dar sigur în timpurile când se căuta reţeta nemuririi şi piatra filosofală, ţi-l sugerează nu numai gravurilor amintite mai sus, ce ilustrează personaje fantastice într-o lume suprapopulată de spirite, vrăjitori, călugări, alchimişti şi alte creaturi monstruoase, stampe gen Capriciile lui Goya (1746-1828), ci şi onomastica personajelor: Zoroastro, Sava Gotul, Mavrocosta, Oswald Zaur (din Faur) Austriacul, autorul planurilor secrete ale suburbiilor, Hristina-Fecioara, subiect de voyeurism practicat printre ostreţele gardului de către elevii de la Şcoala de Arte şi meserii Ficht,un personaj nepământean, ce se va înălţa la ceruri într-un sicriu de argint, o dată cu cenuşa călugărului Beniamin şi a bărbăţiei Primarului, Petruţio Baroiani, Comisiona, Nimfodora, surorile Caraculacu şi cei patru şoareci albi, Danauto şi Batofix, prisăcarii şi fabricanţii de lumânări şi sloiuri de ceară cât roata carului, puse la un moment dat în locul roţilor stricate de la furgonul plin cu produsele stupinei, în sfârşit, Primarul şi Prima Doamnă care-i mutilează bărbăţia transformându-i-o în cenuşă ca şi cămăşile-i ce miroseau a parfumuri folosite de curvele sechestrate în subsolurile suburbiei, Montezuma Munteverdi, zis Mareşalul, aceştia şi alţii nenumiţi: chiromanţii, astrologii, gematricienii, cristalografii, zugravii de Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

subţire, masalagii, calfe şi zidari, consilierii Primarului, obedienţi din teamă dar contra în sinea lor, onomatologie inventată de autor pentru originalitate, dar şi pentru a-şi exprima bogatul tezaur metaforic ce a coborât din sonete în proză, cât şi vasta cultură clasică şi universală ce şi-a asimilat-o. Autorul reuşeşte să-şi portretizeze excelent personajele, în acea atmosferă medievală, ca spaţiu geografic şi ontologic absurd, înzestrându-le cu o cunoaştere profundă a limbii arhaice, teologice, ruptă din incunabule sau Biblie dar şi cu precepte din filosofii romani şi greci, pigmentată uneori cu un lexic contemporan uzual şi de notorietate ce stârneşte zâmbete. (Amintindu-ne de învingătorii teutoni asupra Romei, care foloseau la vremea aceea bricheta!).

Eroii romanului sau antiromanului îşi desfăşoară activitatea într-o lume fantastică dar comportamentul lor seamănă cu cel dintr-o lume reală din societatea omenească modernă roasă de invidie şi interese obscure spre propria îmbogăţire, unde nu lipseşte corupţia, depravarea, decadenţa, dezmăţul, deşănţarea, lăcomia, iubirea de sine, viclenia, şarlatania şi câte altele, alături de religiozitate, înţelepciune şi erudism.

Curgerea naraţiunii printre taine ce urmează a fi descoperite prin descifrarea pergamentelor din piele de viţel sau de viezure sau de capră la prima fătare, ţin treaz interesul lectorului, cu toată inversarea succesiunii secvenţiale din subiect. Ca şi multele paragrafe de genul acesta: „Zoroastro zâmbi mai mult în gând, un zâmbet de cenuşă de pene de prepeliţă vânturată prin voal de mireasă şi clătit în lacrimi de fecioară înaintea unei zile de post, când şi icoanele sunt mai triste şi mai ale nimănui”; sau: „Meşterii aurari luară comenzi de la Primar pentru efigii uriaşe care să-i descrie chipul cât mai zâmbitor şi mai tânăr, deşi era scorojit ca o tablă pregătită pentru îmbrăcarea unui picior de lemn să nu dea frunzele din el, când purtătorul lui îl ducea prin ploaie.”

Frumuseţea scriiturii depăşeşte interesul pentru aflarea subiectului, care poate lipsi. În Suburbii municipale, prin care curge râul negru, se întâmplă ceva asemănător lui Fănuş Neagu cu romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976) căruia i se imputa, la vremea apariţiei, înnămolirea subiectului în viiturile catastrofale ale metaforei. În definitiv şi multe poezii nu au ca subiect decât propriile lor vestminte strălucitoare! Şi? Dar încărcătura semantică, textul ei între vis şi realitate, deraparea lui spre obligaţia lectorului de a-i descifra sensul, goana prin cultura lumii, care constituie şi un test de verificare a gradului de cunoştinţe al celui ce-l citeşte, coborârea din caleaşca aurită a soOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

netului în terenul atât de frământat al prozei, împreună cu uneltele native ale poetului, oare nu înseamnă nimic? Emilian Marcu dă frâu liber fanteziei şi face din metaforă aripi de zburător în visare, departe de înţelegerea stricto-senso a concretului material. Alunecarea în fantasmagorie, poetul o recunoaşte singur în interviul amintit mai sus: „A fi scriitor e un contact cu Dumnezeu prin care încerci să vorbeşti îngerilor pe care îi porţi noaptea pe umăr şi crezi că o dată cu ei chiar zbori.

Dacă te ridici puţin deasupra pământului şi zborul se împlineşte, fii sigur că scrii poezie.”

Această stare şi credinţă ce i-o dă scriitura, formaţia sa de poet, nu-i îngăduie să se piardă întro proză banală cu sensurile descoperite muritorului de rând. Aşa ceva s-a scris de când e lumea şi se va mai scrie. Nu! Emilian Marcu practică un stil personal, aici ermetic, alunecând peste şi printre lumea reală, aici încărcat de trimiteri la supranatural, dar niciodată lipsit de obligatoria exprimare metaforică. Am putea spune că această calitate imprimată romanului, respectiv construcţia sa halucinantă şi avalanşa metaforică transformă cartea într-un poem dedicat cititorului avid de o proză densă. Închizând cartea, după parcurgerea ultimei file, conţinutul ei ideatic nu pleacă în neant; el rămâne în cugetul tău să te mai iscodească o vreme: ce a urmărit autorul să zidească pe fila albă ca aripa de înger? Cărţile cu epicul transparent te mântuie repede de obsesia lecturii. Suburbiile municipale, cu ale ei mistere şi personaje fabuloase nu-ţi îngăduie însă odihnă. Ecourile lor rămân săţi tulbure somnul raţiunii. Ce-o fi vrut autorul să spună prin cuvintele culese cu litere cursive, doldora de înţelesuri, strecurate printre neanturile suburbiilor?: - Trăieşte şi ia aminte ca să nu mori înainte de a muri!

- Cuvintele sunt moneda măruntă a gândi-

Pag. 23

rii.

- Să mă afund în eternitate, să scap de tirania şi nedreptatea timpului.

- Să laşi omului posibilitatea de a fi liber, să ia deciziile pe care le doreşte. Asta îl deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Să facă ce doreşte cu trupul său.

- Memoria omului e atât de veche şi încărcată de sensuri ca şi nefericirea.

- Le-am spus principiul meu cum că oaia trebuie să fie tunsă şi nu jupuită, când adună biruri pentru a apărea cât mai buni, să mai rămână ceva şi pentru viitor.

- De cel mândru nu mă tem, pe cel smerit nu-l dispreţuiesc.

- Gloria e doliul fericirii, un fel de moarte in vitrio.

- În interiorul omului nu sunt frontiere.

- Nici o furtună nu poate împiedica un arbore, la timpul lui, de a înverzi.

- Să mă urască dar să se teamă de mine - Privesc înapoi la stârvurile zilelor mele, dar din grădina amintirilor, din când în când, înfloresc trandafiri de diferite culori, iar deasupra tuturor sunt cei cu petalele negre ca timpul trecut, deşi bătrâneţea face pat pentru mine, pat în care din ce în ce mai des mă odihnesc, însă, de fapt, stau la sfat cu moartea…

Au fost câteva spicuiri din această carte şi de învăţătură… Sau în această a ei calitate se şi află, cumva, răspunsul care să-mi liniştească somnul după închiderea ultimei file?

Poate ar trebui să adaug notelor de lector, acum, la închiderea cărţii, şi observaţia că în „Suburbiile municipale” nu există, de fapt, un conflict evident, ca în romanul clasic, de unde şi autorul, conştient de lipsa lui, îl denumeşte antiroman. Acţiunea curge domol, ca un râu de câmpie, dar plin de peşte. Şi totuşi, cu ce sunt umplute peste 600 de pagini lipsite de conflict? Dar grele de semnificaţii?

Cu un vis din altă lume posibilă sau imposibilă, intarsiată cu ce se ştie până acum despre lumea cunoscută, despre lumea istorică. Şi cu puţine excepţii, în general, visele cu bune intenţii sunt frumoase, ceea ce s-ar potrivi a zice şi despre interesanta îngemănare între Euterpa şi inspiraţia divină cu care a fost binecuvântat autorul. În această lume fabuloasă, o abstractă făcătură a autorului, plină mai mult de precepte şi fantasme purtate pe umeri de umbre omeneşti, uneori de eroi deveniţi cenuşă, în finalul cărţii se pune la cale o evadare din suburbii a unei părţi din populaţia care participase la zidirea lor. „Sculaţivă, trebuie să plecăm. E vremea să ne îndreptăm spre locurile celeste, acolo la Tatăl ceresc. Sculaţi-

Pag. 24

vă, e vremea sorocită şi timpul menit în tablele sacre fi-va să fie proorocit!… auziră calfele, ucenicii, meşterii cei mari, dar şi regele pietrar, auziră sfatul-poruncă pe care Oswald Zaur Austriacul îl lansase, în plină noapte, spre întreg acel şir ce devenise aproape inert.

La ce se gândise autorul când Oswald Zaur Austriacul, proiectantul acestui edificiu de la capătul lumii, încerca să salveze, ca în corabia lui Noe, o parte din lumea muncitoare şi să o ducă acolo, la Tatăl ceresc? De altfel nici personajele rămase în suburbii şi care trebuiau să participe la ultima masă a Palatinului, pentru care se făceau pregătiri de multă vreme ca pe masa cea de taină să poposească mrene din strâmtoarea Siciliei, mrene grase, mari şi cu burţile plesnind de icre coapte, stridii, răsfrânte pe tăvi ca nişte gulere de la cămaşa de mire, din Maiendros, buze late şi grase de crap, cu mustăţile încă la vedere, din Skiathos, scoici viu colorate, cu valvele abia deschise, aduse din Paloris şi, mai ales din Methymna şi din Abydos, temeinic ornate cu peştişori şi ei de diverse culori, fusiformi sclipind ca nişte andrele, din Lipara şi alte bunătăţi, cină pusă la cale de Primar şi aşteptată cu mult interes de cititor pentru elucidarea misterelor din textul cărţii, ziceam că nici aceste personaje şi încă 50 de perechi de invitaţi nu li se deschide un viitor, deoarece în dreptul fiecărui conmesean la cina cea de taină se aşezase un tub sigilat cu ceară roşie în interior aflându-se un papirus pe care se scrisese: paşaport pentru eternitate!

Poate s-a gândit Emilian Marcu că nici întro lume ficţională, imaterială, o lume cu trupuri din idei, ascunsă într-un spaţiu ai cărui pereţi din piatră se măcinau de o boală necunoscută şi unde se căuta piatra filosofală capabilă să dea lumii tinereţea veşnică, nici într-o asemenea lume izvorâtă din dorinţa omului pentru veşnicie, nu putea fi posibilă nici măcar speranţa, care moare ultima.

Aşa i se păreau şi lui Oswald Zaur Austriacul suburbiile: „o ordine ca de cimitir, rece şi fără nici o intonaţie, că parcă simţeai cum mormintele se hrănesc cu morţi tineri, cu perechile de musafiri, la acea cină de pomină.”

Sunt ultimele cuvinte consemnate în finalul cărţii. Judecata ei, poate fi în fel şi chip. Emilian Marcu lansează o provocare filosofică către cititori, filosofică şi poematică. Cheile ei misterioase pot fi găsite pe căi nebănuite şi destul de diferite. Cine mai încearcă? * EMILIAN MARCU SUBURBII MUNICIPALE, roman, Editura PIM, Iaşi.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Attila F. Balazs (Slovacia) Naşterea lui Casanova – Un băieţel frumos – au constatat moaşele, aşezând pe pieptul mamei nou-născutul, care se străduia să elibereze prin gâtlej durerea întregului univers. A continuat după o scurtă moţăială când, scos din bazinul de marmură roşie, a fost depus, cu gesturi energice, pe masa de înfăşat. Şi nu s-a liniştit nici mai târziu, când l-au trecut în braţele tatălui său.

– Fiul meu! – şi-a ridicat tatăl băiatul în aer, după care a transferat numaidecât micuţul, care nu mai vroia să tacă, unei mătuşi arătoase. Şi să vezi minune: în braţele moi de femeie, ăla micu s-a oprit instantaneu din plâns.

– Ia te uită! – a mormăit pe sub mustaţă tatăl, destupând şampania şi turnând în pahare: – Pentru junele Casanova!

Se pare că întâiul născut n-a prea împărtăşit bucuria familiei. Festinul a avut loc în cinstea lui, dar fără participarea lui efectivă. În drum spre biserică, înainte de a-şi pune fiul în braţele naşilor, bătrânul Casanova s-a rugat lui Dumnezeu. L-a rugat să facă în aşa fel încât, prin fiul său, să se împlinească propriile sale dorinţe şi vise refulate, pe care el nu le-a putut realiza. Să iubească femeile aşa cum el n-a avut niciodată curajul, hotărârea, posibilitatea.

Iar Domnul, tocmai fiind în toane bune, i-a ascultat ruga. Adolescentul Casanova a pipăit fără reţineri fetişcane pudibonde, dar în acelaşi timp provocatoare, şi-a pândit părinţii în timp ce făceau dragoste, pe mătuşa şi surorile sale îmbăindu-se. Şi-a antrenat mândru mădularul ce stătea mai mereu sculat şi ţanţoş. A învăţat repede toate tainele dragostei trupeşti de la camerista lor unsă cu toate alifiile. Au urmat pe rând: guvernanta, nevestele măcelarului şi a birjarului, fiica administratorului, nepoata băcanului, apoi alte sute şi mii de femei.

Până la sfârşitul zilelor sale s-a destrăbălat, desfătându-se în braţele şi-n poala fetelor şi femeilor frumoase, conform dorinţei tatălui său.

Totuşi, când i s-a născut urmaşul, l-a rugat pe Dumnezeu ca fiul său să aibă parte de o căsnicie plictisitoare alături de o soaţă mediocră. Şi împlinitu-i-s-a voia!

Zeamă de pisică Unde se adună atâţia bărbaţi, acolo nu poate fi decât belea – îşi spun muierile, uitându-se peste gard şi făcându-şi repede cruce. Copiii continuă să se joace, privind spre bărbaţii care stau tăcuţi; simt tensiunea ce vibrează în aer. Atâţia oameni se adună doar de sărbători sau cu ocazia înmormântărilor.

– În zori, m-am dus în S., cu treburi – spune careva dintre cei adunaţi – acolo am auzit că a izbucnit revoluţia.

Bărbaţii vociferează, apoi se lasă din nou tăcerea: coş cu capac, şarpele ascuns în el.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“Stau pe marginea patului, într-o linişte compactă şi solemnă. Femeia îşi trece degetele, jucăuş, prin pletele băiatului.

Acesta, încet, cu un suspin înnăbuşit al bucuriei, se sprijină de ea; e ameţit de parfumul trupului de femeie. Băiatul, deşi confuz, conştientizează reconectarea stranie la un circuit de curent electric, până acum difuz în dorinţele-i tulburi.

Trupul de femeie, ca o certitudine, capătă o nouă dimensiune: poate fi stăpânit. În loc de curent continuu, mari oscilaţii de tensiune... ...Unde se adună atâţia bărbaţi, acolo nu poate fi decât belea – îşi spun muierile, uitându-se peste gard şi făcându-şi repede cruce.“ Pag. 25

– Oameni buni, boierii au mărit dările.

După noua lege, plătim impozit şi pe gaura rotocoalelor de fum – tace o clipă, uitându-se în jur: oamenii dau din cap încruntaţi, privind lung spre piscurile înzăpezite. – Să-l prindem degrabă pe birău şi după aia hai în S. Băiatul ia fetiţa de mână şi o pornesc spre hambar. Tot ceea ce-i hrănise dorinţele amar de vreme, tot filmul ispititor derulat de atâtea ori în mintea lui, acum par lesne de realizat. Sentimentul, învăluit în teamă, al victoriei. Fetiţa îl urmează cuminte, nu stă pe gânduri, nu se miră. Pentru ea, totul se petrece încă în limitele unui joc. Băiatul are paişpe ani, fata zece.

Stau în fân, ţinându-se de mână. Băiatul nu ştie cum să facă. Două stări: cea dorită şi cea reală, între ele: un hău. Atinge pubisul neted şi spânatic al fetiţei. Aceasta tolerează prosteşte gestul. Cu o mirare tâmpă îl studiază pe băiat, care ar vrea ca ea să-i înţeleagă intenţia. Ar trebui să-i explice, dar nu-i în stare. Pipăie trupul plăpând al fetiţei. Când, în fanteziile sale, ajungea în acest punct, fata răspundea cu pasiune îmbrăţişării lui. Cea de acum, reală, parc-ar fi plămădită dintr-o materie neînsufleţită. Se apleacă şi-i sărută pubisul. Ea izbucneşte într-un râs ascuţit. Băiatul sare în picioare şi fuge.

E dezamăgit şi umilit.

Răzmeriţa ajunge în oraş. Gloatele de gură-

cască intră în rânduri. Îl leagă pe birău, fac focul în cuptor, astupă hornul şi-l lasă la afumat. Apoi se

Pag. 26

adună la sfat, să-şi aleagă un alt reprezentant.

Brazii au şi tras în ţeapă soarele. Mama băiatului scrutează neliniştită drumul. Apoi intră, îşi pune baticul şi-i spune fiului: – Mă duc după taică-tu.

Băiatul se uită după mama lui învăluită în batic, până dispare pe cărarea şerpuindă ce duce în vale. Intră şi pregăteşte cina. Între timp soseşte vecina. Îl ajută să culce copilul. Băiatul iese să hrănească animalele. Întârzie mult în grajd. Se gândeşte la cele petrecute după-masă.

Trupul îi freamătă de emoţiile retrăite. Dorinţa e de nestins, împlinirea e realizabilă într-un singur fel. Nu se poate amâna sau înlocui. Senzaţii, amintiri şi vise – toate amplifică dorinţa.

Iese ameţit în curte. Se uită spre casă; în cameră întuneric, în bucătărie lampa la flacără mică.

Liniştea tipică a nopţilor de la ţară, cu zgomote pe care doar străinii le sesizează: ale găinilor vârâte una-ntr-alta, ale cailor scuturându-şi coama, ale fălcilor rumegătoare, lătrături de câini, scârţâit de cumpeni de fântână, râset de copil din depărtare, tuse înnăbuşită.

Priveşte înăuntru prin geamul ferestrei. Ca pe-un fluture de noapte, lumina îl atrage, ameţindu-l. Necunoscută şi totuşi cunoscută lumină.

Primele impresii acţionează cu o forţă magică. Nu gândeşte. Simte că, în câmpul magnetic al unei puteri uriaşe, i se întâmplă ceva. Puterea dorinţei e cu atât mai mare cu cât se poate focaliza mai mult asupra unui singur obiectiv, mobilizând forţe interne şi externe pentru atingerea unui ţel. Nu se poate clinti din loc. Afară, mare zarvă. Năvăleşte, cu sufletul la gură, un purtător de veşti.

– A sosit un regiment de cavalerie!

Oamenii se uită unii la alţii, fără a se urni din loc.

Vecina, în jupon, aplecată asupra ligheanului, se spală. Băiatul se hlizeşte la braţele ei groase, la sânii ei mari care atârnă, la burta-i veştejită şi toate senzaţiile experimentate de după-masă îi năpădesc acum, exponenţial, simţurile. Partea anterioară îi este tensionată până la durere. Îşi face de lucru prin curte. Ceea ce se petrece înlăuntrul său, parcă s-ar mai fi petrecut odată. Lucrurile decurg unele din altele, e irevocabil luat de vârtej, cu toate acestea are impresia că e un observator situat în afara întâmplărilor. Se duce din nou la fereastră.

Femeia se şterge, fredonând cu voce joasă. Îşi îmbracă iia, apoi îşi pune picioarele la muiat în lighean. I se văd clar pulpele musculoase şi coapsele albe. Îşi aduce aminte de membrele slabe ale fetiţei şi de pubisu-i neted.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Soldaţii îl eliberează pe birău care, roşu de atâta tuse, cu faţa scăldată în lacrimi, a rămas nemişcat, cu privirea fixă. Frica îl face să tremure. Căpitanul, cu un amestec de milă şi dispreţ, îl măsoară din priviri, apoi se întoarce spre ţăranii prinşi şi legaţi.

Deschide uşa încet. Pe faţa lui, smoală fierbinte. Nu îndrăzneşte să privească femeia.

– Ţi-am încălzit şi ţie apă – îşi şterge un picior, când îl ridică, i se vede, într-o străfulgerare, susul coapsei. Băiatul în cercul magic al priveliştii.

Cu mişcări lente pune lemne pe foc. Femeia aruncă apa din lighean şi toarnă în ea apă curată. Se privesc. Răstimpul dintre fulger şi tunet.

– Ei? Băiatul se dezbracă până la brâu, începe să se spele. Femeia îl priveşte, pieptănându-şi părul.

Zâmbeşte cu subînţeles.

– Am să te spăl pe spate.

Supus, se apleacă asupra ligheanului. Simte un fior plăcut la alunecarea săpunului pe spate.

– Ţi-e frig?

Nu răspunde, îşi simte din nou erecţia, se întoarce în aşa fel încât femeia să nu observe. Însă ea îi sesizează încordarea şi ştie că ea a provocato. Degetele-i masează ceafa, aleargă agil de-a lungul şirei spinării, stabilindu-se mângâietor pe şale.

După câteva mişcări ezitante, trage în jos izmenele băiatului. Izbucneşte în râs, dar nu unul batjocoritor.

Nu ruşine e ceea ce simte. E ca atunci când a încercat pentru prima oară să sară, din podul şurii, într-o căpiţă de fân: un amestec straniu de excitaţie, hotărâre şi frică.

Prosopul aspru îi freacă trupul. Apoi atingerea plăcută a cămăşii curate.

– Ce-i, nenorociţilor? Revoluţie vă trebuie vouă?! – şuieră căpitanul, făcând semn acoliţilor săi. Aceştia smulg izmenele prizonierilor şi-i bat cu vâna de bou până ce sângele dă pe-afară.

– Veniţi să-i salvaţi pe ceilalţi! – se aude în jur. Se adună câteva sute de oameni să-i elibereze pe prizonieri.

Stau pe marginea patului, într-o linişte compactă şi solemnă. Femeia îşi trece degetele, jucăuş, prin pletele băiatului. Acesta, încet, cu un suspin înnăbuşit al bucuriei, se sprijină de ea; e ameţit de parfumul trupului de femeie. Băiatul, deşi confuz, conştientizează reconectarea stranie la un circuit de curent electric, până acum difuz în dorinţele-i tulburi. Trupul de femeie, ca o certitudine, capătă o nouă dimensiune: poate fi stăpânit. În loc de curent continuu, mari oscilaţii de tensiune.Soldaţii se aliniază la hotarul satului. Şapte ţărani se îndreaptă spre căpitan. Acesta îşi scoate Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

sabia, îndreptând-o spre ei, oţelul vâjâie prin aer.

– Voi ce mai vreţi? – se răsteşte la ei furios. Ţăranii se opresc, strigând: – De ce i-aţi închis pe ceilalţi? Am cerut să le daţi drumul!

Căpitanul îşi plimbă privirea peste ei apoi, ceva mai blând, spune: – Le dăm drumul, dar de ce l-aţi pus pe birău la afumat?

– Da’ la ce s-o mai pus bir şi pe fum? – zic ţăranii.

– Nu-i adevărat – spune căpitanul – numai pe o găleată de vin s-a pus un crăiţar. Ţăranii mârâie, la care el continuă: – Haideţi, să v-arăt undes ceilalţi. Dar numai voi şapte. Restul n-are voie să intre în sat.

Gustul plăcut-amărui al trupului de femeie: gustul libertăţii. De-acum încolo va fi accesibil şi pentru el. Coapsele se depărtează. Puşti ascunzându-se în căldură de femeie şi bărbat executând mişcări energice în plenitudinea instinctualităţii lor. Un spasm ca un strigăt. Rămâne aşa îndelung.

Femeia îl mângâie şi-i şuşoteşte la ureche. Nu-nţelege ce anume. Începe să se mişte din nou, de data asta conştient. Ceea ce se întâmplă acum este, şi pentru femeie, experienţa libertăţii.

Cei şapte oameni pornesc la drum. Ajungând înaintea primăriei, se uită pe fereastră. O imagine îngrozitoare li se înfăţişează: semenii lor, bătuţi, pe jumătate morţi, zăcând pe jos, năclăiţi de sânge.

Sunt liberi să meargă acasă, însă armata rămâne încă multă vreme acolo. Viaţa lor devine şi mai grea. Îndură umilinţe la tot pasul. Cei despre care se află că au influenţă asupra celorlaţi, sunt prinşi periodic, o pisică se scufundă în apă, apoi li se dă să-i bea zeama, ca să simtă şi ei gustul libertăţii.

Traducere din limba maghiară de Ildikó-Gábos Foarţă

Pag. 27

Gelu GĂLETARU

Octavian Doclin sau magia lirismului total

P

“Calofiliei savante şi atent studiate, din primele volume, i se substituie treptat un spectacol imagistic de bună ţinută, pus în scenă de un regizor impecabil, care-şi cunoaşte meseria şi şi-o exercită până la detaliul infinitezimal. Discursivitatea uşor ostentativă a unor poeme nu este semnul „scăpării de sub control” a fluxului confesiv, ci dovada că autorul posedă capacitatea de a schimba registrele, evoluând pe portative lirice diverse. Cantonarea în patul procustian al unei formule unice devine astfel o iluzie, pe care poetul o risipeşte cu o graţie dezinvoltă, originalitatea şi percutanţa imaginilor rezultând tocmai din această tacită ofensivă împotriva monotoniei.”

Pag. 28

oezia lui Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) degajă o melancolie suverană, asociată unei fervori extatice de necontestat. Rezervele sale de puritate şi de calm hieratic se consumă în direcţia panoramării unor ample geografii imagistice, ai căror piloni ideatici sunt sacerdoţiul naturist şi pietismul elanului spiritualizat. „Sălaşe în iarnă” sunt locurile privilegiate în care spiritul poetului se reîntâlneşte cu sine, cu himerele sale domestice, dar şi cu mirajul exuberant al esenţelor. În volumul selectiv cu titlul de mai sus (apărut la Editura Anthropos, Timişoara, 2010), sălaşul doclinian este un fel de axis mundi, un topos care absoarbe resursele şi nostalgiile existenţiale, redând fiinţei dimensiunea sa originară şi mijlocindu-i recuperarea autenticităţii: „Palatele lui Dumnezeu pe pămînt -/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să întrebe ceva/ de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii/ atît de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpînii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un împărat căruia supuşii/ i-au uitat numele ”(Sălaşe în iarnă).

Poetul pare împăcat cu sine şi cu lumea, impunînduşi ad-hoc un armistiţiu cu tot ceea ce-i contrariază regimul serenităţii. Versurile respiră o magie secretă, o graţie a frazării când tandră, când austeră, divulgând evidente predispoziţii elegiace. Retorica diafanităţii îşi anexează palierele eterate ale existenţei, iar clamării epidermice îi ia locul o translaţie imperceptibilă spre zonele vagului, ale impalpabilului. Predilecţia pentru construcţia eufonică se conjugă cu celebrarea miracolului, imprimând fluxului liric o cadenţă fastuoasă şi elegantă, expurgată de orice accent impur: „Şi să înţelegi că nu mai ai cu cine urca zidurile nopţii/ rapid să priveşti înapoi şi să observi absenţa/ paianjenului/ (din aproape văzută supusă ţie îţi pare capodopera lui/ veninoasă/ din departe zărit victimă ţie îţi este ochiul complice al/ vulturului)/ să adormi într-un tîrziu şi să visezi cum urcai dealul/ înzăpezit/ cu iubita de mînă cum surd în fericirea ta/ n-ai auzit glasul pietrei sub zăpadă strigîndu-te/ iar acum cînd te-ai trezit din vis de el să-ţi aminteşti/ mai întîi/ şi de plînsul tău în somn cu ochii deschişi” (Cu ochii deschişi).

Calofiliei savante şi atent studiate, din primele volume, i se substituie treptat un spectacol imagistic de bună ţinută, pus în scenă de un regizor impecabil, care-şi cunoaşte meseria şi şi-o exercită până la detaliul infinitezimal.

Discursivitatea uşor ostentativă a unor poeme nu este semnul „scăpării de sub control” a fluxului confesiv, ci dovada că autorul posedă capacitatea de a schimba registrele, evoluând pe portative lirice diverse. Cantonarea în patul procustian al unei formule unice devine astfel o iluzie, pe care poetul o risipeşte cu o graţie dezinvoltă, originalitatea şi percutanţa imaginilor rezultând tocmai din această tacită ofensivă împotriva monotoniei. Frazarea poetică este lipsită de Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

distorsiuni şi contraste, iar ambiguitatea textelor se naşte nu dintr-o poziţionare biografistă incertă (atât de tipică falşilor postmodernişti), ci, paradoxal, tocmai din aparenta imprevizibilitate a discursului liric. Octavian Doclin îşi singularizează obsesiile surdinizate şi retractilităţile impetuoase, configurând un mozaic de sonorităţi de o somptuozitate formală invidiabilă. Fundamentele acestui tip de lirism sunt exultanţa iniţiatică şi reveria contemplativă, cărora poetul le arondează o mistică sui-generis a unui patetism expansiv şi reverberant.

Refuzând tentaţia unei viziuni leneşe, precum şi conformismul structural al unei abordări comode, autorul amorsează, în fiecare poem, o conotaţie latentă, făcând să vibreze nostalgia unei reflexivităţi implicite.În asemenea cazuri, poemul devine o oglindă cu transparenţe inconvertibile, o meta-aventură a spiritului însetat de fantasmele unei imaginaţii devorante. Substanţa lirismului doclinian îşi sublimează ecourile dincolo de orice barieră senzorială, imprimând un ritm luxuriant al reveriei şi un patos dezinhibant al confesiunii. Imaginarul îşi transferă forţa fascinatorie în câmpul freneziei lexicale, uimind prin pregnanţa detaliului şi prin fluiditatea irezistibilă a emisiei lirice: „În afara singurătăţii/ înlăuntrul tăcerii/ fusul adună o iubire bogată/ pe apa mării să scrii/ cu un pumn de

o eroare evlavioasă/ aceasta este taina/ pe care nai timp s-o dezlegi/ atît timp cît cuvîntul ucide” (Vasele îndurării).

Este perceptibilă, în poemele acestui volum selectiv, o dominantă aurorală a contactului cu lumea, devenită, prin transfigurări succesive, o simplă paradigmă epifanică a unei realităţi interioare. Pe urmele genialului poet din Lancrăm, Octavian Doclin nu striveşte „corola de minuni a lumii”, ci, dimpotrivă, sporeşte „a lumii taină”, prin restituirea aproape imperativă a unui inefabil imprescriptibil. Între lapidaritate şi fast metaforic, poezia lui Octavian Doclin relevă, mai mereu, un cult al esenţelor ontologice şi, totodată, al expresivităţii formale: „Fiindcă nu am altă cetate de ridicat/ decît cea a neputinţei dintre cuvinte/ fiindcă nu este o altă ţară de cucerit/ decît cea nevăzută dintre morminte/ fiindcă mereu îmi arăţi sfidătoare/ palma ta netedă precum hîrtia de scris/ îţi spun că sunt liniştit/ fiindcă am învăţat cu neruşinare/ să gîndesc să vorbesc şi să văd postum/ în locul poemelor mele/ care după ce sunt citite/ se strîng în memorie scrum”. (Scrum).

Ingenuitatea viziunii poetice maschează însă frisonul dezabuzării şi al unei resemnări abia ghicite, căci, dincolo de ceremonialul jubilativ al versurilor, cititorul atent intuieşte un strat de friabilitate dramatică. Regimul seninătăţii exemplare tinde să fie dizlocat, tot mai mult, de premoniţii obscure, care convulsionează relieful poemelor şi relativizează sensul parcursului liric: „Apele se adună doar în faţa unei piedici/ frunza sunătoare a lemnului/ le acoperă// tu îţi ascunzi faţa în mîini/ moartea ochii-ţi descoperă// nisipul se naşte în cariere de nisip/ vîntul îl împrăştie-n dună// tu îţi ascunzi poema după cuvînt/ mîinile moartea-ţi adună.” (Poem de seară).

De câteva decenii, Octavian Doclin urcă sisific versantul Poeziei. Toate semnele spun că va ajunge sus, pe culme, „curat şi nebiruit”. O certifică, printre altele, (şi) aceste admirabile, antologice versuri: (Într-un alt deocamdată). „Şi dacă totuşi scrii şi viaţa rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi moartea rămîne/ cu lumina degetelor pipăie pielea subţire-a cuvîntului/ gustă cu întunericul ochilor carnea acestuia// (…) şi dacă totuşi scrii şi moartea rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi viaţa rămîne/ apropie-ţi buzele de obrazul oglinzii/ dă ocol gîndului absenţei amînă voluptatea privirii înapoi/ înconjoară-te de imagini/ încălzeşte-ţi umerii cu pelerina iluziei/ deocamdată”.

praf şi cenuşă/ să cauţi neprihănită izbăvire/ printro neascultare ţie egală/ cu vrăjitoria/ născută dintr-

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 29

Constantin COROIU

Salcâmii de acasă

Î

“Apropo de mituri, obişnuitul, chiar banalul de acasă pot căpăta, undeva departe de ţară, proporţii literalmente mitologice, chiar dacă este vorba de o mitologie aşa-zicând personală, subiectivă. Într-unul din admirabilele sale „Pretexte”, Constantin Ţoiu povesteşte: „Un scriitor român, stabilit de cinci decenii în străinătate, mă întreba de Râmnicu Sărat, dacă mai e brutăria aia din centru cu doi salcâmi în faţă, unde în zori – geamurile arzând de văpaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai bună. Umbla prin jurul Madridului, să dea de ceva asemănător, găsise ceva într-un loc dar nu se compară!. Doi salcâmi?! am zis, prefăcându-mă că scotocesc prin memorie. Sigur! am minţit...”

Pag. 30

n binecunoscutu-i stil paradoxal, speculativ şi confesiv, Octavian Paler observa într-unul din eseurile sale că oriunde am călători, nu vom găsi decât ceea ce ducem cu noi: amintirile noastre, copilăria, experienţele, lecturile şi miturile noastre.

Apropo de mituri, obişnuitul, chiar banalul de acasă pot căpăta, undeva departe de ţară, proporţii literalmente mitologice, chiar dacă este vorba de o mitologie aşazicând personală, subiectivă. Într-unul din admirabilele sale „Pretexte”, Constantin Ţoiu povesteşte: „Un scriitor român, stabilit de cinci decenii în străinătate, mă întreba de Râmnicu Sărat, dacă mai e brutăria aia din centru cu doi salcâmi în faţă, unde în zori – geamurile arzând de văpaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai bună. Umbla prin jurul Madridului, să dea de ceva asemănător, găsise ceva într-un loc dar nu se compară! Doi salcâmi?! am zis, prefăcându-mă că scotocesc prin memorie. Sigur! am minţit, există, domnule, sunt acolo, la locul lor şi brutăria, e o brutărie grozavă… Să-i fi zis că, într-o jumătate de veac totul se schimbă, chiar şi ideea schimbării? N-am vrut să-l dezamăgesc; era locul său sfânt, şi el oricum dăinuia în memoria sa ca un arhetip”.

Aflându-mă la finele anului 2000 în Elveţia, cineva care îmi era foarte drag , plecat din România de câteva decenii, medic în cantonul Geneva, locuind într-o zonă de vis, în La Tour de Peilz, pe malul Lémanului – mi-a depănat ceva ce m-a tulburat profund din povestea vieţii lui . Era copil, avea vreo 12-13 ani şi rămăsese împreună cu un văr al lui în grija bunicii, şi ea, la rându-i, singură şi fără ajutor. Părinţii – o familie cândva avută – fuseseră închişi pe motive politice (era cumplitul, „obsedantul deceniu” stalinist) şi expropriaţi.

La un moment dat băiatului nu-i mai rămăseseră de vândut din casă – pentru a-şi cumpăra o bucăţică de pâine – decât linguriţele de argint, moştenite din generaţie în generaţie. Tocmai linguriţele, la care ţinea foarte mult şi nu s-ar fi despărţit de ele pentru nimic în lume. Nevoia, însă, l-a împins s-o facă şi pe asta. Nu s-a îndurat să le vândă pe toate dintr-o dată. Când ajungea la ananghie, mergea în Piaţa Obor şi vindea două linguriţe, pînă a epuizat întreaga marfă.

Avea destui cumpărători. O pătură de parveniţi, ca şi cea de astăzi, totuşi nu atât de hrăpăreaţă şi de perversă ca aceasta, foarte preocupată de a-şi acoperi vidul absolut, era interesată de asemenea obiecte oarecum de lux, în dorinţa de a fi identificată social ca – nu-i aşa? – noua aristocraţie.

Ajuns apoi, după multe avataruri şi umilinţe – căci dosarul îi era „catastrofal” – medic şi intelectual rasat, a reuşit să plece în Elveţia, unde a făcut o carieră strălucită. A călătorit, de cele mai multe ori în interes profesional, ştiinţific, pe toate meridianele.

De peste tot, pe unde l-au purtat avioanele şi trenurile, a cumpărat linguriţe de argint. Un arhetip ce dăinuia în memoria sa! Adunase şi deţinea acum vreo câteva sute, nu puţine cu monograme (cine ştie ale cui or fi fost?!) care - alăOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

turi de o impresionantă bibliotecă, de o inestimabilă colecţie de tablouri, icoane pe lemn şi de o alta de evantaie - constituia cea mai preţioasă avere a sa.

Folosesc verbul la trecut, fiindcă o boală necruţătoare l-a răpus prematur, în urmă cu aproape şapte ani.

Copilul traumatizat de odinioară, care vindea linguriţele-moştenire de familie în Oborul din Bucureşti, pentru a putea supravieţui, în sensul cel mai propriu al cuvântului, va fi simţit că şia luat astfel revanşa – o revanşă mică şi nevinovată – asupra unei istorii care-şi ieşise din matcă, strivind, nepăsătoare de oameni, cum zicea Marin Preda, sub buldozerul ei, destine, suflete, valori, vieţi, amintiri.

O răscumpărare simbolică a unei copilării maculate, ratate, petrecută cândva într-o ţară, a lui, pe care n-a încetat s-o iubească, iar după 1990, s-o sprijine după puterile sale, cu o pilduitoare discreţie. O ţară, a sa, la care, îmi mărturisea, s-a gândit tot timpul cu duioasă amărăciune (fără să o hulească vreodată şi să dea lecţii de morală, precum au făcut-o atâţia netrebnici de-a lungul unei jumătăţi de veac), dar şi cu responsabilitate.

Dacă ai fi vrut să-l superi, n-aveai decât săi mulţumeşti pentru generozitatea şi gravitatea cu care înţelegea să întreţină relaţiile cu patria de origine. El credea că tot ceea ce face este atât de firesc, încât până şi un simplu şi sincer „mulţumesc” i se părea nelalocul lui. În primii 13 ani de după 1990 venea des la Bucureşti şi la Iaşi. În capitala Moldovei şi-a regăsit în vara anului 2000 mormintele bunicilor şi străbunicilor. A întemeiat aici, cu sponsorizări obţinute de la prietenii săi din Occident şi în colaborare cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, modernul Centru de diagnostic şi tratament „Providenţa”, precum şi un cabinet medical, „Sf. Petru şi Pavel”, situat pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Alt cabinet, înzestrat cu aparatură performantă, a ctitorit la Mănăstirea Agapia.

Un personaj de roman, un model într-o epocă de mare criză a modelelor. Aş fi fost curios să ştiu dacă l-a tentat vreodată, când a venit în ţară, la Bucureşti, să meargă în Obor, acolo unde cu aproape patru decenii şi jumătate în urmă vânduse tot ce se putea vinde din casă, inclusiv linguriţele de argint, pentru a nu muri de foame.

Nu l-am întrebat. N-am îndrăznit. Dar parcă îmi vine să cred că nu a dorit să se ducă.

Poate că se temea de emoţia reîntâlnirii cu copilăria sa zbuciumată. Deşi era un om puternic şi un luptător. Se mulţumea să-şi contemple colecţia de

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

linguriţe şi să-şi evoce uneori copilăria şi tinereţea, împreună cu mama sa, nonagenară, cu prietenii, cu rudele. Mama sa, pe care am cunoscut-o, era un veritabil personaj de mare roman. În anii stalinismului fusese condamnată la moarte şi apoi la temniţă grea. Ca şi fiul îşi rememora viaţa fără încrâncenare, fără lamentări şi patetisme. Parcă ar fi fost vorba de viaţa altcuiva.

Nu sunt atât de naiv să-mi imaginez că într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără, inclusiv sufletul, în care totul se măsoară în bani, în profit, sunt mulţi cei care, plecaţi şi stabiliţi departe de ţară, au memoria bântuită de arhetipuri precum acel scriitor - căci, să nu uităm, de un scriitor era vorba - pe care Constantin Ţoiu l-a întâlnit în Spania după o jumătate de secol de când plecase din România şi nu mai putuse reveni niciodată aici, nici măcar ca turist.

Dar îmi place să cred că un salcâm, un cireş, un nuc, o brutărie, o străduţă, un mormânt de pe un deal de sat ori de pe o colină a Iaşului pot fi repere ce revin mereu pe ecranul memoriei, repovestindu-ne rădăcinile, copilăria, ţara, oriunde ne-am afla…

Pag. 31

Ingrid SOLOMON (Anglia) If If I could crush the destiny In candela trista a mainilor mele, If I could turn back the time In fiecare celula a corpului meu, If I could empty these tears Din oceanul inghetat al ochilor mei, If I could forget this pain Ce doarme adanc in sufletul meu, If I could steal the stars Din perdeaua de abanos a noptii, And if I could break this loneliness Doar atunci as putea spune : You don’t exist.

The mirror

A lifetime Waiting for you a life time Has been the hardest sin of all, Tearing apart my soul, Forge ing how to love And never knowing You’ll come to me one day.

To be afraid of love and lies?

How can I lose you now?

What can I say?

To make you stay A moment in my arms?...

Not being mine, Not being yours…

I’ll wait for you another life And yet, I’ll dance with you The present tender song.

I do believe in karma, Somehow, I always did…

There is a strange connection Not making sense to others Not knowing All its hidden meanings, I would wake up in dark Without a light To realise I never gave up dreaming.

So, I’ll be there at the end of days, Waiting for you a second life, To be …..all mine.

Pag. 32

Looking in the mirror Once-upon-a-time, I saw this li le girl So lost in life, Crushed by the heaviness Of dreams She never has achieved; Intimidated by fears That could not be controlled; Her thoughts so scrambled By her long time loss; Her heart so heavy For not knowing real love…

She was a statue With deep sad eyes And smile- less lips.

I look in the mirror now!

What can I see?

There is no statue left…

Just me…It’s finally me…

So happy to discover That I truly do exist And I have merged to be A woman standing on her feet.

Shall look in the mirror tomorrow…

What will I see?

Who will I be?

I’ll be the mystery of life, The fire going in your heart, Your food for brain and soul, The river, the mountains, the sea, The sky, the stars, the sun…

I’ll be your everything Without a shade of fear in my eyes.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Luminiţa PETCU Anxiety Am senzaţia cronică a unei mări pustii cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă şi petice de zăpadă ce ţes mersul stelelor pe cer amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori, aşezată între extrasistole, decît de gloriile lungi ale frigului.

Iar dac-aş da la o parte acest gînd timp de o preţioasă secundă ar fi nepotrivit să uit că nimic nu valorează cît o conştiinţă trează cum sînt convinsă că mă apropii de moarte cu încă o noapte, deşi, nu eu sînt cea care trăieşte în mine dureroasa tovărăşie a vînzătorului de păsări fără victorii şi fără înfrîngeri.

Imposibila întoarcere Tăcerea e o prelungire spre ape ca şi labirintul îngenuncheat anevoie în noi mal de fugă spre moarte mai presus de adevăr sînt zeii cu tălpile arse în istorii scrise cu litere mici alunecoase năvoade târâte spre larg al treilea cântat în zori un paradis din colţi de elefant unde niciodată soarele nu apune nici privirea nici albastrul.

Îmblînzirea Siberiei Îmi creşte, în suflet, pe ultimul ţărm... un salcîm cu ramuri spinoase de culoarea iernilor în Tobolsk şi-a durerilor ce tac în cea mai desăvîrşită inconştienţă nostalgia unei revărsări fără hotare, iată dragostea mea! În ce constă importanţa unei clipe? În ce se diferenţiază clipa cînd moare un om, de celelalte cînd nu se întîmplă decît fapte banale şi simple?

Cine ştie? Nimic nu e la fel!

Totul se fărîmiţeazăîn bucăţele exact că acelea pe care le păstrăm în sertare pline de riduri, printre altele o adiere de vînt dincolo de îndepărtatele fluvii unde îngerii vorbesc o mie de limbi transformate în păsări cu ochii aţintiţi spre larg Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

după urmele unui întreg mai pustiu ca preajma Infernului dantesc.

Intaglio syndrome Ca o şopîrlă discretă, între două pietre, ating pielea ta cu parfum de scorţişoară urmez filele din calendar cu gîndul că te găsesc în oraşul teilor înfloriţi, amintirii îi trebuie mereu cuvinte noi şi spaţiu pentru a nu înceta să apară - o clipă uitasem asta deşi mă întreb cînd moartea vorbeşte în mine: descriu realitatea sau o creez la doi paşi de Colosseum-ul celui mai legitim detaliu de apă nu există decît răspunsuri adecvate, oportune, răspunsurile juste din sfînta Gertrude solitudinea devine sensibilă ca durerea într-un spital de la capătul tuturor raţionamentelor în care nimic nu egalează Azay-le-Rideau, poate doar zăpada cruciadelor adulmecată de păsări în vreme de război. În închipuirea mea plină de soare am toate motivele să te iubesc lunea.

Caligrafii din Cadora Doar noaptea asta cu uşa deschisă spre toamnă mă ţine trează, într-un fel anume, şi felinarul din colţul străzii cînd plouă mult şi mi-e dor, după fiecare furtună, de tine.

Pag. 33

Uscatul gol al oaselor S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul în fiecare zi, singura realitate de altfel în stare să-mi spele zidurile de singurătate, şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii cam din acelaşi motiv gustă din moarte pînă la capăt.

N-are rost să-mi imaginez istoria rătăcirilor, oricum o smulg din mine în chip de mătănii şi cu infinită răbdare.

Undeva un cîine latră acoperit de uitare, corbii croncăne în somn, numai spicele rămîn în urmă pînă trece iarna neştiutoare albe-n creştet şi zburlite, ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi deşi mi-ar fi plăcut să fii tu acela! Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine oricîte argumente pioase aş îngrămădi în esenţa din urmă a lucrurilor, m-am convins de asta cu ochii mari deschişi putin oblic si verzi.

Iar pentru a vedea bronzul sarde răspîndit în volute nu e nevoie să dorm şi să visez, poate c-ar trebui să mă-ndoiesc doar de realitatea acestor fapte ori de exactitatea lor în acest moment, ca de nişte oase care mă strîng pe dinăuntru. Şi toate pentru că travellingul, la fel ca şi logica din timpul treziei, marmorează sticla cu trucuri de prestidigitator.

Strigăt pe valuri

este de fapt cea mai grea lecţie de viaţă, aşa cum şi moartea este doar un somn, o uşă prin care trecem toţi o amăgire vegetală, un val şi chiar mai multe înşirate la bîlciul deşertăciunilorsupravieţuitori în jungla unei iluzii, în faţa unui foc stins cu un cuţit ruginit descifrînd o piatră, un foşnet, o întîmplare, flori livide cu care ne ascundem cutele vieţii şi eu vămuită cu altă prăpastie în suflet, strivită în priviri fără spaţiu şi timp fără limite, fără să cer nimicun chip cioplit fără ochi, fără gură doar îndrăgostit de tine, atît. Şi lumea mea închisă sub un clopot de linişte.

Celei dintîi tăceri a inimii Într-o epocă în care şi bruma estompează forme îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ al realităţii în stare să depăşească emoţia florilor de prun, n-am să mă opun nisipului dintre stînci într-o anumită privinţă e Golgota mea de singurătate şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre mai mult decît visele cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale, le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji dincolo de lumină, dincolo de viaţă germinînd într-un fel de pîndă, vinerea la prînz cuiburi de primavară.

A învăţa să ai răbdare În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte nici nu se strigă, depinde doar cum o priveşti cînd îmi fac ordine în senzaţii mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu că nu mai e nimic, nimic altceva decît nimic, fix la ora şase şi douăzeci după care voi lua nopţile de la capăt prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei unde totul este posibil şi provizoriu cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

Pag. 34

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Liviu PENDEFUNDA Cântec despre chei E arta gând, cuvânt sau ce-i când în poiana milenară stau la sfat şi se confruntă cerbul şi licorna? Oare pot să iasă din pădure pe când ei, arcaşii cu fulgere-aurite cred că soarele şi luna au plecat şi sarea presărată de la nuntă a ars şi s-a evaporat?

De-am judeca în taină, nu e loc o piatră sau un ou să afle unde nu-i nici apă, nici foc, iar sulful şi mercurul şi-au topit iubirea care să triumfe, cântec de aed prin lume alungat hai-hui.

Ce minunat cântă lumina !

Eu astăzi sunt o lumină născută ieri; de dincolo de orizont am străbătut apele-n zenit, spaţii în care nu-s nici dimineţi, nici seri ci doar convexităţi planetare.

Dacă mă-ntrebi de ce-am venit caut inima mamei mele pe treptele din clopot şi s-ascult legenda devenită mit.

Ce minunat cântă lumina !

Eu sunt aici. Te ştiu. Şi numele-l cunosc, acel pe care se prefac prea mulţi că-n fascinantul ochi se pierde ca-n taina ce am fost o călăuză printre porţi şi zei.

O, forme ale eternităţii, sunt din foc, divin în adevăr, voce’n virtutea ce face lumea să existe, cuvântul să se scalde într’un sacru loc, altarul luminii-n care mă topesc.

Taina Tainelor e numele Tău, şi toate care-au fost şi sunt şi care vor mai fi e-acelaşi nume ce-n milioane de milenii se socoate unicul stăpân de îngeri şi de zei.

Iar zeii din cap până’n picioare suntem noi – lumini – născute din neant în pântec de femeie mângâiat de lună şi de soare.

Ce minunat cântă lumina !

E muzica din sfere ce mă duce -ntr-un cuvânt rostit de forme Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

şi-n care mă trezesc cenuşă renăscută-n aripi, flăcări să adun pe apele-n eter, eu însumi un cântec.

Aşa mă simt - lumină pentru mâine, născut de ieri în inimă de sine perfectă piatră-naripată în ochi ce mă primeşte şi mă rosteşte totodată şi nu-s nimic ci totul; din mine, minunat cântă lumina ce rămâne.

Superbul cerc turtit Trăiesc într-o asemănare călătorind pe unde-mi place, venind din viitor către trecut în spaţiul unde în fuioare se răsuceşte timpul mut şi se revarsă-n spirit pace.

Sunt piatră, vultur, floare, Lapis, Ankh, Phoenix, ce eu doresc să fiu; şi mă transform cu braţe verzi, gură de leu, rază de lună, foc din soare; plutesc lumină sau adorm.

Superbul cerc turtit astfel eu sunt o parte dintr-o sferă o parte dintr-un con şi El mi-e vârf de piramidă-n cer; de aripi pe pământ aderă asemănarea-mi cu-n inel.

Nu-i timp, inimă pură’n mare, ca să trăiesc în adevăr, în om.

E prea puţin în trandafir să răscolesc coloanele în dom şi să înalţ un suflet plin de mir de n’aş fi împlinit asemănare !

Pag. 35

Mihai PASCARU *** Va veni un timp când dusul va fi un altfel de-ntors, vremea când coboară Susul risipindu-se pe jos.

Nostalgie Poetului I.M. Ce frumos era prin crâşme, ce mirosuri, ce arome şi ce fum amestecat cu atâtea gânduri puse-n argument, la macerat!

*** M-am pierdut deseori în lucruri mărunte cum ar fi căratul în spate al unui munte către cei slabi şi mărunţi care aveau câte o vale pe-acasă dar nu aveau munţi. Însă acuma, mai copt pe dinăuntru, nu-i chip, doar dacă mut prin clepsidre câte un fir de nisip.

Patima Poetului D.M. Doamne, s-o mai văd o dată mândră după dealul burţii, gingaş s-o lipesc cu capul de marginea frunţii, să-i şoptesc ademenind-o, să mor, Doamne, părăsind-o. *** Şi-a rămas un gol imens între Adevăr şi Faptă: Adevărul – plin de sens, Fapta – nesemnificată.

Pag. 36

Şi poeţii puşi pe fapte fără nici un compromis ce frumos era prin crâşme, ce puţin era deschis!

Poetul A ajuns la vârsta la care bărbaţii sunt periculoşi: rup florile din parcuri pentru nişte studente restante, asmuţă câinii vagabonzi spre zebrele din intersecţii, văd dublu când se uită la un sân de femeie şi în general devin copilăroşi : îşi repară singuri jucăria suflând din toţi plămânii pentru o presiune normală la roţile din faţă.

A juns la vârsta când bărbaţii Prind promoroacă şi gheaţă. *** Şi-i vedeam un pui de sân cum se zbate sub cămaşă, zbaterile lui lăsându-mi urme de cravaşă. Îi vedeam şi nuri-n gând, curioşi, cum se desfaşă.

O vedeam întreagă goală coala mea de scris nescrisă, la nimicuri pătimaşă, coala mea, un pui de coală albă şi necompromisă.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Lucia OLARU NENATI

Sub arcada unei înalte prietenii

Î

n vara anului trecut a apărut o carte tulburătoare, care poartă titlul In extasis mentis iar la poziţia rezervată autorului figurează numele Svetlana Paleologu Ma a, urmată de acela al lui George Popa care poate figura cumva şi pe post de autor, dar şi ca element al titlului cărţii. Spre a lumina semnificaţia acestei apariţii editoriale, consider necesar a contura succint aura celui dintâi nume, în beneficiul celor ce nu-l cunosc încă şi care sunt, din păcate şi datorită împrejurărilor, mai mulţi decât s-ar cuveni să fie.

Foarte pe scurt: acesta doamnă care locuieşte în Elveţia, deşi apreciată şi preţuită cu debordant entuziasm de-a lungul timpului de multe spirite de elită ale culturii noastre, precum Nicolae Steinhardt, Edgar Papu, C.Noica, Eugen Todoran, Adrian Marino, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Petru Ursachi şi alţii şi deşi numele ei apare adesea în listele bibliografice ale lucrărilor doctorale cu pretenţii, receptarea ei s-a produs însă doar în chip fragmentar. Departe de-a fi recunoscută la valoarea meritată în cultura română căreia i-a adus servicii incomensurabile, Svetlana Paleologu Ma a este o personalitate de prim rang a acesteia, care a formulat în cărţile sale1 rămase lucrări de referinţă, judecăţi aforistice, fundamentate, despre cei doi mari poeţi ai noştri, Bacovia şi Eminescu, dar şi despre multe alte subiecte de cultură, de care nu se va putea face nicicând abstracţie.

Prin apertura sa culturală, prin traseul sinuos al biografiei sale, ea ar fi putut să se dedice oricăreia dintre marile culturi europene (ceea ce a şi început să facă prin recentul şi remarcabilul studiu dedicat lui Proust2 şi prin eseul despre Nietszche la care lucrează în prezent), dar a ales să slujească cu devotament efervescent şi nepreţuită eficienţă cultura română.

Ajungând în imediata actualitate cu panorama diacronică a efectului pe care l-a produs scrisul şi gândirea acestei creatoare de excepţie asupra spiritelor superioare ale culturii noastre, se cuvine să relev un ultim eveniment de acest gen care este, cred, revelator şi concludent.

Este vorba despre comunicarea epistolară ce s-a produs în ultima vreme între Svetlana Paleologu Ma a şi George Popa de la Iaşi, acela care este, de asemeni - pentru cei care s-ar întâmpla să nu fie la curent - un spirit cu totul deosebit. Medic de mare competenţă şi performanţă profesională, el s-a manifestat deopotrivă în aria culturală, ca traducător al marilor creaţii universale, ca orator de forţă, ca intelectual atingând zonele înalte de filozofiei, poeziei, eseului, istoria culturii, artei şi gândirii universale, autor a 36 de cărţi ce abordează toate aceste domenii şi altele încă, într-un stil deopotrivă elevat, complex şi profund, dar şi de o claritate uimitoare a ideilor pe care le ordonează şi le structurează cu o rigoare şi cu o siguranţă a mânuirii abstracţiunilor ce are darul de-a lumina Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“ Înţelegând, aşadar, întâlnirea cu George Popa ca pe o misiune iniţiatică, trasată parcă de destin, interwievatorul - ce pornise iniţial de la intenţia de-a realiza un scurt interviu de câteva pagini de uz publicistic - se lasă captat, ba nu, captivat, de bogăţia spiritului, logosului şi experienţelor existenţiale marcate prin sensurile lor majore, de tinereţea şi mobilitatea uimitoare a acestui « tânăr » interlocutor de 88 de ani, încât cartea se structurează şi curge parcă de la sine şi devine un bun cultural de folosinţă generală, ca un manual despre cum se poate trăi pentru a dăinui. ”

Pag. 37

oricărui lector cât de cât avizat conexiunile şi ierarhiile axiologice ale gândirii omeneşti, cu un efect de persuasiune greu de egalat.

La capătul unui şir de cărţi greu de contabilizat, de premii binemeritate, el a devenit purtătorul titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte « George Enescu » din Iaşi, dar şi eroul unei cărţi-portet în care autorul, nici el un oarecare, universitarul ieşean Vasile Diacon, îl încununează cu atributul de « homo universalis »3 . Or, această carte este şi ea una ce nu poate şi nu trebuie să treacă neobservată căci lectura ei produce un efect rar de puternică modulare intelectuală şi spirituală asupra lectorului care simte concret cum devine mai bogat în spirit atunci când parcurge acestă carte. Autorul cărţii,Vasile Diacon, încearcă să justifice şi să fundamenteze titlul atribuit cărţii, pornind de la argumentul iniţial: „Să trăieşti în dulce târg al Ieşilor, să asişti dacă nu chiar eşti implicat, în fenomenul cultural care se desfăşoară în urbea noastră şi să ratezi apropierea de lumea spirituală a lui George Popa şi chiar de el însuşi, este o « scăpare » ce ar putea fi catalogată ca una dintre marile pierderi ale vieţii.” Înţelegând, aşadar, întâlnirea cu George Popa

ca pe o misiune iniţiatică, trasată parcă de destin, interwievatorul - ce pornise iniţial de la intenţia de-a realiza un scurt interviu de câteva pagini de uz publicistic - se lasă captat, ba nu, captivat, de bogăţia spiritului, logosului şi experienţelor existenţiale marcate prin sensurile lor majore, de tinereţea şi mobilitatea uimitoare a acestui « tânăr » interlocutor de 88 de ani, încât cartea se structurează şi curge parcă de la sine şi devine un bun cultural de folosinţă generală, ca un manual despre cum se poate trăi pentru a dăinui. Astfel dialogul atinge, fireşte, în primul şi substanţialul său capitol, mai întâi amintiri, impresii şi evenimente marcante ale copilăriei şi devenirii, urmate apoi de

Pag. 38

etapele iniţierii spirituale, de întâlnirea cu mediul formator al Iaşilor, de anii studiului universitar, de experinţele medicale ş.a. Dar cea mai vastă şi profundă zonă este aceea a dialogului ideatic, ce evocă parcă, în memoria culturală, amintirea dialogului platonician. Şi nu e de mirare, căci deasupra tuturor stiinţelor şi cunoştinţelor acestui om multilateral - ca un paradox al naturii care, într-un moment de neatenţie visătoare, a lăsat parcă să se aglomereze în zestrea unei singure fiinţe omeneşti materialul destinat mai multora – domină bolta cuprinderii filozofice a realităţilor lumii. Căci toate cărţile semnate de George Popa, (cărora le putem admira copertele în copie în Anexele cărţii), fie ele de poezie, de medicină, de filozofia literaturii, (cu precădere din zona eminescologică), de teoria artei, de traduceri sau de sinteze, poartă în ele sensuri înalte, general valabile, venind din perspectiva unui spirit apt de cuprindere şi înţelegere a întregului.

Dacă ar fi să se furnizeze exemple, ar fi greu de ales căci se produce la un moment dat fenomenul impulsului de-a selecta aproape întreaga carte.

Să spicuim la întâmpare doar câteva spre a nu lăsa impresia unor consideraţii pur teoretice. „Viaţa mea era o revelaţie mereu reînnoită. Un factor decisiv care a impulsionat orientarea mea spirituală în sensul deschiderii nelimitate a gândirii a fost sentimentul cosmic, sentimentul sublimului.” „ Am fost înclinat dintru început să privesc şi să năzuiesc către un dincolo al idealităţilor valorice”. „Doina lui Eminescu ... mi-a produs un nedesluşit dar puternic sentiment al absolutului. (...) Privitor la cartea lui (...), poeziile le-am parcurs pe nerăsuflate, fiind pentru mine o revelaţie, un sentiment de claritate, un farmec continuu.” (...) „In concepţia mea nu se fac disecţii, nu se intră cu bisturiul în carnea diafană a poeziilor lui Eminescu.

Despre un mare poet gânditor trebuie să scrie tot un poet gânditor - corezonant.”

Mă opresc aici căci aş risca să mai scriu eu o dată cartea şi mai dau doar un citat, autoreferenţial, ce răspunde la întrebarea despre modalitatea de-a împăca activitatea practică, medicală, cu cea teoretică: „Am avut două vieţi care s-au desfăşurat paralel. Una din aceste vieţi am dedicat-o comandamentului faustic, cel al faptei concrete şi anume omului ca fiinţă materială aflată în suferinţă. Cea de-a doua viaţă, de asemenea intens petrecută, a fost dedicată sufletului şi spiritului cititorilor, concretizată în ceea ce am publicat în domeniul literaturii şi artei, toate scrise sub semnul poezei, o poezie gânditoare cum cerea Friederich Nie sche.

Ca atare, viaţa mea a fost închinată omului total – trup şi suflet, deziderat formulat încă de Zalmoxis, Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

tracul mult lăudat de Platon. ” Impresia generală ce se degajă la terminarea acestei lecturi este aceea a regretului despărţirii de paginile sale şi convingerea că misiunea asumată de autorul ei, Vasile Diacon, a fost îndeplinită şi justificată cu asupră de măsură prin acestă carte sine qua non.

Ei, bine, între aceşti doi intelectuali de spirit înalt, Svetlana Paleologu Ma a şi George Popa, aparţinând oarecum aceleiaşi generaţii, s-a înfiripat o corespondenţă de o intensitate scânteietoare ce constituie un adevărat dar oferit acestei vremi de comunicare precară şi lipsită de duh. Ca una care cunosc de multă vreme starea de bucurie spirituală specială provocată de primirea scrisorilor ei, am putut înţelege uşor entuziasmul pe care l-a trăit acest destinatar co-rezonant într-o împrejurare similară. Conştient de această graţie deosebită, George Popa adună scrisorile primite de la marea doamnă şi le publică mai întâi în diferite reviste culturale, dar şi parţial, în cartea autobiografică şi apoi într-o carte intitulată In extasis mentis4 , carte care ar putea să devină un adevărat manual de comunicare superioară, un model al altitudinii la care poate ajunge relaţia spiritual-confraternă dintre două spirite afine.

Ca să produc o exemplificare asupra modului cum se reflectă oricând această gânditoare de elită care stârnea odinioară cuvinte de adevărată adoraţie unor spirite precum Nicu Steinhardt sau Edgar Papu, în cugetele unor simili de altitudine axiologică, voi cita un fragment din capitolul introductiv al acestei cărţi de corespondenţă la care m-am referit mai sus. După ce trece în revistă titlurile cărţilor sale, George Popa continuă astfel: „Intreg acest tezaur hermeneutic şi în primul rând « abisul ontologic », se citeşte cu încântare mereu reluată. Domnia sa scrie cu « pasiunea intelectuală » a lui Leonardo da Vinci. Este pasiunea de a surprinde esenţialul şi de se exprima în mod esenţial.

Dacă tot ce scrie sunt adevărate poeme filozofice, viaţa sa a fost şi a rămas un poem trăit cu o rară intensitate. (...) In cărţile sale o întinsă cultură, atât filozofică precum şi literară, permite Svetlanei Paleologu Ma a ingenioase conexiuni ideatice şi imprevizibile şi profunde intuiţii hermenutice, totul într-un stil magic, foarte viu – „fulguraţii intelec-

tuale” (cum le numea Eminescu) – deschideri cu un al treilea ochi – ochiul transcendental – care străbat dicolo de text, dezvăluind în creaţia lui Eminescu sensuri existenţiale „abisale” surprinzătoare, neîntâlnite la alt cercetător (...). Iar după mai bine de două decenii, din abis Svetlana Paleologu Ma a va sui către viziuni de sensuri din extazul minţii.”

Dar să dau cuvântul, cât de succint, şi celei ce a provocat aceste consideraţii şi această carte de corespondenţă: „Ce delectare, ce balsam, dragă Poetule Profesor! Atâta fiinţare avem, câtă uimire!”

Da! eu personal la fiecare vers mă minunez. Şi asta dând vieţii un har de nedescris. Această „metaforă fragilă din catrenele singurătăţii noastre” ,”miresme” pe care le învăţăm la şcoala florilor” şi „a curcubeelor”. Ce vrajă, ce dar ceresc sunt paginile dvs.!” „O, domnule Profesor George Popa, Prin ceea ce scrieţi în cărţi, în scrisoarea dvs. din 6 iulie: un fulger cu mii de lumini! Aţi spus cuvinte ce năucesc! „Miracol e comuniunea,”, „cea mai subtilă consonanţă” „Mă copleşiţi cu ce spuneţi, sunt Fericită. Felul Dvs. de a mânui cuvintele e unic, e o feerie...Şi precum spuneţi: de ce atât de târziu? Simt o strângere de inimă, e aşa târziu. Şi totuşi asemenea clipe culminează în intensitatea lor un an întreg şi mulţi ani. Chiar şi o viaţă întreagă cum ne apare nouă. Heraclit: soarele e nou în fiecare zi (ca şi frunzele pe copac. O ştiam de la Baudelaire şi de la alţi poeţi).” Ş.a.m.d.

După opinia noastră, acest tandem de gânditori care ştiu să exprime majestuos arealul spiritului înalt creează împreună o a treia entitate decât aceea a fiecăruia dintre cugetele lor luate în parte: comunicarea lor, marcată de afectivitatea specială, reciprocă, a entuziasmului marilor şi ne-mai-aşteptatelor întâlniri, târzii şi incredibile ca un adevărat miracol, configurează azi, în aceste vremuri zguduite de orice altceva decât de priorităţi culturale, o arcadă elevată, ca un curcubeu ce încununează princiar cultura românească, (integrată fără nici un complex celei universale pe care o onorează aşişderea) având în centrul său, desigur, cel mai înalt pisc al ei – Eminescu, pe care ei ştiu să-l redescopere co-rezonant – ca şi cum ar cânta la un pian vienez la patru mâini - şi să-l reveleze obositei vremi de azi în toată splendoarea lui, într-o cuceritor de proaspătă eternitate.

1 Dr. Svetlana Matta, Existence poétique de Bacovia, Edition P.G. Keller – Winterthur, 1958; Svetlana Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Editura Nord - Victor Frunză, Aarhaus, 1988, Cuvânt înainte de N. Steinhardt; Svetlana Paleologu Matta, Jurnal hermeneutic, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997; Svetlana Paleologu Matta, Calicantus. Scene din viaţa lui Cristal, Editura Augusta-Art Press, Timişoara, 2005.

2 Svetlana Paleologu Matta, Galaxie Proust, Munich, 2011.

3 Vasile Diacon, George Popa – homo universalis, Editura Panfilius, 2012, Iaşi.

4 Svetlana Paleologu Matta, George Popa. In extasis mentis, Editura Panfilius, Iasi, 2012.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 39

Muguraş Maria PETRESCU

Omul care vine din est sau filmul unui roman

N

“O artă a scrisului care combină în permanență o acțiune incitantă susținută de o ironie acerbă, o observație minuțioasă a lucrurilor, personajelor și întâmplărilor-evenimentelor, fără a fi plictisitoare sau prea detaliată, Omul care vine din Est este o lungă poveste de dragoste scrisă cu multă sensibilitate pe un fond istoric trăit de foarte mulți dintre noi, în care dramatismul întâmplărilor se împletește cu tehnica actoricească și de film, însoțite de indicații scenice bine venite, susținute de forța și puterea exprimării prin cuvânt (de care Dan Ghițescu nu se teme) și crez.“

Pag. 40

imeni nu poate spune ca râsul lui Lucian, homeric (poate chiar isteric), de descătușare, de la sfârșitul căr ii Omul care vine din Est (Editura Mașina de scris, București 2012, 287 pp.) nu este râsul unui om eliberat de toate apăsările unei vie i trăite, din păcate, sau poate din fericire pe viu, pentru că, de fapt, personajul ei principal, Lucian Ionescu, râde amar el, de el însuși, paia a râde de-o paia ă. Autorul trebuia să scrie această carte ca să se elibereze de apăsările unui trecut, dar și de apăsările unui viitor incert, sperat, dar nu neapărat luminos. Este râsul unui om care, după experien a cu suișuri și coborâșuri a unei vie i plină de peripe ii și de riscuri, ajunge la concluzia, carei lasă un gust leșios, ca un fel de ironie a sor ii, că până și o grădini ă de zarzavaturi (asemenea vie ii) ,,- A fost un mic proiect, neînsemnat, poate ridicol. Dar dacă nu-mi reușeste niciunul ca ăsta, atunci ce să mai aștept de la via ă?... Ce vrei dezamăgire mai mare? Po i pricepe asta?

- Cred că da, dar nu în eleg unde-i marea dezamăgire.

Papa, m-am gândit bine, eșecurile de care vorbești, nu sunt eșecuri personale.

- Sunt și personale, sunt și eșecurile unei genera ii din care fac parte și care s-a risipit în dogme sterile și n-a reușit să dea o direc ie lumii. Și lumea se îndreaptă spre dezastru.’’ (p. 280). ,,Să ridice piatra și să o arunce, cel ce este fără de păcat!’’ se spune undeva în carte. Iată că Dan Ghi escu, prin personajul său principal (un fel de alter ego al autorului), care până la un moment dat i se suprapune ca via ă și destin, are curajul să ridice piatra (sabia), să provoace la duel și să înfrunte o istorie de peste 50 de ani, să o descrie cu lux de amănunte și să-și râdă de exponen ii ei, prezentându-i, pe marea lor majoritate, așa cum au fost ei în realitate, așa cum au fost ei schimonosi i, ciunti i, cu preten ii de oameni cinsti i, corec i și înflăcăra i, care se străduiau din răsputeri să se înscrie perfect pe linia directoare trasată de un partid și de un popor sovietic eliberator. Iată deci, că Dan Ghi escu a avut și curaj, dar a și ridicat piatra, acceptând provocarea acestui roman, de a scrie sau re-scrie o pagină roman ată de istorie, care ne-a marcat pe noi to i și nu numai. Romanul lui Dan Ghi escu este răspunsul prin care autorul însuși recunoaște că cel mai mare act de curaj din via a lui a fost acela de a fugi din ară. Din acest punct de vedere, Omul care vine din Est este cartea unei societă i universale și pestri e în miniatură, pentru că aici întâlnim de la masa confuză și difuză de ,,oameni care stăteau agă ati ca ciorchinii pe scări și tampoane, purtând saci și boccele, după cum îi ineau cataramele și care duceau încărcături pre ioase, con inând de-ale gurii, aduse de departe cu sudoare și sacrificii’’ (p. 9), până la barmani și chelneri de gară, leneși și somnoroși și care, în preajma Festivalului Interna ional al Tineretului și Studen ilor (1953), deveniseră brusc plini de amabilitate, schimbau fe ele de masă, zâmbeau cu gura până la urechi și lepădau vestele pătate cu muștar, pentru a-și pune altele albe, deoarece ,,prestigiul ării e în joc la orice col de stradă și zâmbetul este sarcină de partid. Și pentru că românul are mândrie Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

na ională, toată lumea s-a conformat’’ (p. 16), de la be ivi, oarecum simpatici, până la gură-cască îmbrăca i în salopete albastre, ușor impertinen i și iste i, care riscă răspunsuri pe muchie de cu it, de la mili ieni care în eleg ,,ca de obicei cu întârziere că era vorba de o ironie la adresa prosperită ii socialiste’’ (p. 10), până la reprezentantul lor ,,Tovarășul Vasile Vasile’’ (p. 12), căsătorit cu Leana, fată bună din popor care va ajunge să facă o carieră de cântărea ă de muzică populară, ,,gurista’’ care nu behăie ,,ca alea de la operă’’, ci cântă pe la ,,ștabi’’, și până la activiști ai Partidului Comunist Român, superiori de genul Adjunctului Șefului Sec iei de Agita ie și Propagandă, ,,observa i îndeaproape cu multă bună-voin ă și spre îndrumare’’ de consilieri sovietici, care circulau numai cu limuzine fabricate în Uniunea Sovietică și care, cu șiretenia caracteristică popoarelor slavo-orientale, își băteau joc de credulitatea unui tovarăș comunist de-al lor, francez, Robert Pigeon, jurnalist al ziarului l’Humanité, ce fusese profund afectat de moartea lui Stalin, ,,resim ind-o dureros asupra propriei sale persoane. Scrisese atunci că a asistat nu la funeraliile unui om, ci ale unei epoci.

Pentru el, ca și pentru mul i comuniști, moartea lui Stalin a fost ca o mare cortină, care a căzut peste teatrul lumii.’’ (p. 26). Tocmai un astfel de camarad de nădejde va fi manipulat de tovarășul consilier sovietic Karpov, sub pretextul unor ac iuni contrarevolu ionare organizate de studen i reac ionari manipula i de profesorul lor Tudor Alexa (bunul prieten al francezului), de la ,,oameni care torturează la comandă?... La comanda cui?

Tor ionarul mic o face la comanda tor ionarului superior și așa mai departe până la tor ionarul suprem. Asta-i însă doar o schemă de lucru, dar ei ce fel de oameni sunt? Cum dracu dorm ăștia noaptea? Aș muri de curiozitate să stau de vorbă cu unul din această onorabilă profesie.

- Crezi că ar în elege ce vrei? zâmbi doctorul. Sunt simpli ticăloși gata să facă orice, și-i găsești peste tot în lume. To i aceștia ascund în sufletele lor o mare frustrare, o umilin ă mocnită, o dureroasă impoten ă, care-i macină...’’ (p. 236).

Schema era apoi foarte simplă: surpriza veștii total neașteptate (dar și neadevărate) avea întotdeauna să ducă la punerea în alertă a calită ii de comunist: denun ul în vederea distrugerii totale a spionului, a dușmanului de clasă, prinderea acestuia, bătăile crâncene aplicate de către o ,,namilă de om’’ (p. 87) pentru recunoașterea unor fapte ce nu fuseseră niciodată comise, intentarea unui proces contrafăcut, pușcăria, după care ,,scapi cu câ iva anișori, mai faci un recurs, mai vine o amnistie. N-o fi dracu’ așa de negru, cum se Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

spune.’’ (p. 89). În marea majoritate a cazurilor, din nefericire, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, iar mul i dintre cei care au avut de făcut ani grei de pușcărie, din păcate au murit. Cartea aceasta nu este numai istoria unei ări numită România, care a avut neșansa deciziei de la Yalta, ea este istoria unui comunism încrâncenat, care a încercat să impună cu for a ,,omul nou’’ care să pășească victorios cu ciubote de iuft înr-un viitor ,,luminos’’, comunist. ,,Omul care vine din Est este o amplă pagină de istorie care începe prin 1953, în plină epocă stalinistă, cu pu in înainte de Festivalul Tineretului, evoluează în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a Republicii Populare Române, vorbește despre glorioasa epocă ceaușistă, despre războiul rece și cum se petreceau lucrurile ,,dincolo de Cortina de Fier’’ (p. 223), comparativ cu aceeași perioadă a ărilor din Vest (Fran a, Cehoslovacia, Germania, Canada) Muguraș Maria Petrescu, Dan Ghi escu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI – nr. 64/2012, p. 84.

Romanul își captivează cititorul încă de la primele pagini. Dacă începi să-l citești, nu-l mai po i lăsa din mână. El este antrenant și plăcut la lectură nu numai datorită unui subiect incitant și vast, întins pe o perioadă istorică atât de lungă și de variată în existen a României, ci și pentru faptul că autorul introduce, la vremea potrivită, personaje (imaginare) care, cu siguran ă, ar fi putut foarte bine să fi existat în realitate. Sunt personaje care-i fac savoarea, dând scrisului lui Dan Ghi escu un ritm alert (cu care cititorul se obișnuiește ușor și fără nici un fel de efort, de la începutul și până la sfârșitul căr ii), un limbaj lipsit de ,,floricele lingvistice’’ sau de expresii ce ar putea îngreuna textul, folosind, în plus, un sistem de gândire contorsionat, sau detalii de decor, indica ii scenice extrem de precise și clare, pasaje lirice cu iz romantic, punctate de ironii fin strecurate la tot pasul (de ex. câinele vagabond pe care Lucian îl găsește întâmplător pe stradă se va numi Marx).

Scriitura are tușe rapide, ai avea chiar impresia că autorul desenează doar din câteva linii drepte și precise cu cărbunele pe hârtie, realizând cu ușurin ă și siguran ă un portret, o personalitate, un destin. Unele personaje apar, au evolu ia lor, pentru ca apoi să dispară brusc în culise (vezi Magda, care se desparte de Rotaru și pleacă în Germania cu un regizor), sau fug pur și simplu din ară, își pierd urma în străinătate. Dar acest lucru nu este nefiresc pentru o fostă societate comunistă aflată sub dictatură, așa cum nici finalul rolului Magdei, de exemplu, nu este nici for at și nici artificial sau stângaci. Personajele apar întotdeauna la momen-

Pag. 41

tul potrivit, bine conturate de la început, autorul neavând, din acest punct de vedere, nici un fel de ezitare în creionarea lor.

Există destule fraze în care Dan Ghi escu arată cu tărie că lui nu-i este frică de cuvânt, în general, dar nici de cuvintele sau expresiile cu iz peiorativ, chiar catalogate, de regulă, vulgare, pentru că știe cum să le mânuiască și să le controleze, sau să le stăpânească stilistic, în mod magistral, în așa fel încât ele să nu aibă nimic trivial, ci doar să dea acea senza ie de picanterie.

Omul care vine din Est este o carte simbol, nu doar pentru Dan Ghi escu, ci un simbol al unei epoci istorice din România și din afara ei. Din moartea emblematică a profesorului Tudor Alexa, chiar în noaptea de Înviere, autorul reușește să ridice la rang de simbol un infern trăit de mul i intelectuali, în închisorile comuniste. Personajele lui se plimbă de aici prin diverse ări (Israel, Cehoslovacia, Fran a, Canada) pentru a reveni, cu nostalgia de rigoare, de unde au plecat, adică tot la punctul zero, iar din acest punct de vedere romanul are o adevărată valoare de document.

Trebuie să dăm cezarului, ce-i al cezarului și să-i recunoaștem meritul lui Dan Ghi escu că nu este ușor să stăpânești ac iunea, destinul atâtor personaje, evolu ia lor descrisă când cu ironie și mult umor sarcastic, când cu suspans, când cu triste e sau realism dur. Dan Ghi escu controlează perfect tehnica romanului, precum și povestea lui absolut adevărată, așa după cum recunoaște și personajul central Lucian Ionescu, aducerea la suprafa ă a amintirilor, ,,ororilor sub un strat gros de uitare’’ (p. 236), lucru pe care subconștientul sau noi nu ar trebui să-l permitem niciodată pentru că, de fapt, coșmarul apare mereu din același vis al lui Lucian, el nu este decât ,,un fel de groapă comună, care înghite totul după criterii bizare, un fel de gaură neagră a universului personal cu absorb ie salvatoare’’ (p. 236).

Oniricul devine o realitate precisă, surprinzătoare, cutremurătoare chiar. Dincolo de urzeala, complotul și povestea, care se derulează ca un film, evenimentele și personajele par a fi reale. Din autor, Dan Ghi escu devine el însuși personaj de roman, de aici oarecum senza ia de ,,a fost odată ca niciodată’’, de joc pe mai multe planuri sau nivele suprapuse (Lucian, pacientul, care-și povestește coșmarul, parcă trăit aidoma, Lucian actorul permanent împreună cu ceilal i eroi din roman).

Pe parcursul căr ii există mai multe explica ii cheie sau solu ii. De exemplu, cu măiestrie, autorul ajunge să explice titlul căr ii, iluzia

Pag. 42

,,pentru Occidentul-salvator, pentru Occidentuljustitie’’ (p. 211), care în final (ironia soartei!) duce la nefericire, concep ia despre statele lumii, necinstea lor, lipsa lor de morală, jocul dublu al ărilor capitaliste vis-à-vis de ,,apărarea Rusiei’’ (p. 212), diferen a dintre o Românie care începea să fie gâtuită de comunism și dictatură și ările din Occidentul european cu rela iile complicate și contorsionate dintre oameni, precum și America împreună cu Canada, unde lozinca tuturor este ,,Vivre et laisser vivre’’ (p. 217) “O artă a scrisului care combină în permanen ă o ac iune incitantă sus inută de o ironie acerbă, o observa ie minu ioasă a lucrurilor, personajelor și întâmplărilor-evenimentelor, fără a fi plictisitoare sau prea detaliată, Omul care vine din Est este o lungă poveste de dragoste scrisă cu multă sensibilitate pe un fond istoric trăit de foarte mul i dintre noi, în care dramatismul întâmplărilor se împletește cu tehnica actoricească și de film, înso ite de indica ii scenice bine venite, sus inute de for a și puterea exprimării prin cuvânt (de care Dan Ghi escu nu se teme) și crez.’’ - Muguraș Maria Petrescu, Dan Ghi escu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI – nr. 64/2012, p. 84.

Chiar dacă din 1969 până în 1989 autorul sau Lucian nu au mai venit deloc prin România, întâmplările, personajele și istoria descrisă de el sunt extrem de adevărate. Să fi bătut oare inima lui pentru ara pe care o lăsase în urmă și pentru oamenii ei? Da. Se vede clar din roman că Dan Ghi escu nu a încetat niciodată, prin toată activitatea sa, să trăiască pentru România. Lucru care, de altfel, se întâmplă și acum. Omul care vine din Est este, cu sigura ă, unul dintre cele mai izbutite romane de acest gen (alături de alte căr i oarecum similare ca temă cum ar fi Cronică de familie a lui Petru Dumitriu sau de Ritualul bestiei a lui Cornel Nistea). Să- i fie dragă o ară pe care, ca foarte mul i al ii o părăsești, pentru că alegi să trăiești în libertate este una, dar să scrii o carte mare cât o pagină de via ă a unei epoci și a unor oameni pentru că dorești să te eliberezi și să împar i cu al ii istoria așa cum a fost ea, nealterată, neinterpretată și nemistificată este cu totul și cu totul altceva.

Acesta este romanul Omul care vine din Est, scris de Dan Ghi escu. Fără a fi partinic nici fa ă de Est, dar nici fa ă de Vest, deci fără a ridica în slăvi vreo sferă geografică în detrimentul alteia, Dan Ghi escu scrie echidistant o carte, care nu are nevoie să fie presărată cu întâmplări sau comploturi imaginate sau imaginare; îi ajunge realitatea acelor timpuri extrem de bine-cunoscută și trăită de noi to i.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Gheorghe NEAGU

Decoraţia

Ş

eful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în praful drumului făcând un cocoloş, apoi trecânduşi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la care se oprise.

Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă: ― Bade Antoane ! Nimic Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri de demult. Din când în când se oprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, dar bătrânul să răspundă pace. ― Nu-i acasă dom' plutonier se auzi deodată vocea unuicopil din vecini. ― Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare. ― E în ţarnă după buruiană, zise copilul fugind la umbra straşinei casei sale.

Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitânduse cum se mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu era departe, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.

Avea să-i lase chemarea în poată, acolo unde poştaşul îi lăsă de obicei ziarul. În mod sigur că moşul avea să-l caute, să vină. Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şaua tocită de atâta întrebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului.

Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de mişcorici. Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ulul. Moşul îşi băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ceciti seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari. „Stimate tovarăşe, În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de du¬mneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avea loc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene.

Comitetul veteranilor de război”.

O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mai putea desluşi pe hârtia lucitoare, cu antetul forţelor armate.

"Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile, porcul.. Cine are grijă de ele ?" cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi întreţinea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi brânza, iar de la porc jumările.

Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti .De când rămăsese Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parcar fi stat pe jăratec.

Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IASul vecin, la CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS sau prin alte judeţe.Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle. Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos...“

Pag. 43

singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind.

Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Don şi cei din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă.

Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pe jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.

Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS său prin alte judeţe.

Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.

Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos.

Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros în grabă. În urma ei, oamenii ieşeau pe la porţi, curioşi.

Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele. ― Bade Antoane, bade Antoane !

Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul cerdacului. ― Degeaba, spuse plutonierul dând cu lehamite din mâini.

Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. Dupăultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le din rădăcinicu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei Îi zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună. ― Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise

Pag. 44

plutonierul gâfâind.

Bătrânul îl privi tăcut. ― Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat. ― D-apoi ce să zic. ― Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat. ― D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsa nici vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenurile merg anapoda.

Eu ce pot face. ― Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el. ― Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peticite cu mâna lui şi decolorat de soare. ― Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ făcea aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în glas.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să se schimbe.

- Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre.

- Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi, spuneau: ― Să ştii că l-au luat pe moş Anton, Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cultură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi zăriră răsuflară uşuraţi. ― L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce cobora din maşină. ― Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate ― Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?! ― Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă. ― Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea nam bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.

Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală şi din comitetul central, Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar acţiunea risca să fie ratată.

Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală crescuse.

Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanta luptei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să povestească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă, o cămaşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un sacou alb, şifonat. Pantalonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă erau dintr-un material ce imita pielea naturală. Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl invitară la tribună.

Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mergea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întînse mâna primului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbuşească. Noroc, că unul dintre participanţii se repezi să-l sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede.

Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedume¬rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige careva. Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare.

Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese.

Dar nimic. Abătut se aşeză pe una din treptele încinse de soare.

Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi.

Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură.

Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură.

"Unde mi-or fi hainele" se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise.

Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai între să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât pământul din satul lui.

Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocu-

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

rilor înalte, dând impresia că s-ar furişa.

Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se.

Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra.

Se aşază ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi zărească vreun cunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsă de straiele lui. Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag.

Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia re¬crutase când războiul a şi început.

A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie. „Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinându-şi creştetul pleşuv cu degetele boante. Tinerii îşi încetară joaca, părăsind holul casei de bilete.

Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul.

Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova lui.

N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor.

Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizonieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor.

Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva luni, ― Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupse amintirile vocea directorului de şcoală.

Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintro stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-i trebuia. Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise.

Directorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi

Pag. 45

biletul.

Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l latră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la piciorul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd.

Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul porcului. Nici un guiţat.

Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii.

Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era copleşit. Nu putea înţelege.

Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur şi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite.

Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi somnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate.

Degeaba somnul nu se lăsă ademenit.

Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul

în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă din înălţimi. Ziua abia plecase, iar pământul încă-

Pag. 46

şi mai împrăştia căldura culeasă peste zi în aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tăcută. "Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă.

Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate, câţiva vecini rămaseră cu paharele în mâini. Îl priveau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o mişcare. ― Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe.

Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile. ― Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici un sfânt din aceia cu cruce roşie Cei întrebaţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.

Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit. ― Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni.

Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rândule în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se. Îi trimiseseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă, s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o pregătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De decoraţie uitară cu toţii.

Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cufundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul.

Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminau deopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului mulţumită.

Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele colbuite.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Ioan MITITELU Unde aruncăm pisica moartă?

D

e când alde Osama bin Laden le-a înfipt un 11 septembrie, de le-a ajuns până-n măduva oaselor, americanii au redescoperit binefacerile salutare şi reconfortante ale suflării în iaurt. Şi suflă săracii, de li se desprind bojocii de coaste, însă cu toate acestea tot o mai păţesc, dacă nu chiar săptămânal, măcar lunar, ca să trăiască iar câte o mică alertă binladinistă. Conu Iancu Caragiale, cred că la americani se gândea, când a scris că, „din fandaxie, dai în ipohondrie, şi dacă ai dat în ipohondrie şi nimica mişcă”.

Aşa au ajuns bieţii văcari americani, să simtă fiori reci pe şira spinării, când ca din senin, nimica mişcă şi sare direct la gâtul lor, specific american. De aceea măsurile de securitate la intrarea în SUA au sporit exponenţial. Te caută în cizme, în şosete, în chiloţi, cotrobăiesc temeinic şi cu entuziasm deosebit prin toate cavităţile naturale, îţi fac radiografii a întregului corp şi a fiecărui dinte separat, insistându-se pe molari, ca nu cumva să fie ascuns pe undeva vreun dispozitiv exploziv, eşti chestionat despre mamă, tată, fraţi, nepoţi, străbuni până la anul 1492 când a fost descoperită America şi dacă până la urmă treci testul, ţi se pune o ştampilă direct pe frunte, ca să vadă toată lumea că ai intrat de curând în ţară prin bunăvoinţa preşedintelui şi guvernului SUA. Cică mai săptămâna trecută, cu puţin înainte de revărsatul zorilor, s-a auzit deodată o bubuitură groaznică, urmată de un pârâit prelung, ca şi cum ar fi fost despicat un buştean enorm. Cele 73 de servicii specializate şi 42 de agenţii de securitate, plus cele 11 servicii care ţin direct de cabinetul preşedintelui, s-au sesizat prompt, fiindcă aveau doar membri cu un IQ foarte mare, deci cu o isteţime ascuţită ca un brici american. Au apăsat, în cele 14 puncte cheie ale SUA, butoanele roşii de alertă portocalie şi ca urmare, s-au pus în funcţiune toate măsurile proiectate din timp.

Au fost lansate în aer 457 de avioane F16 şi 22 de avioane stealth F17, 3256 de elicoptere Apache patrulau deja la mică înălţime, pentru a proteja cei vreo două sute de milioane de văcari americani, care de atâta vreme au fost obiect de export pentru SUA, mai ales prin intermediul filmelor western şi prin războaiele de „democratizare” cu tunul, tancul şi racheta. Au fost trimise urgent 3 portavioane şi şapte submarine nucleare de atac în Golful Piersic, pentru a supraveghea Iranul, iar 3 crucişătoare, 14 fregate şi 8 distrugătoare s-au pus în mişcare spre coastele Coreii de Nord.

Au fost notificate, pe loc, Rusia şi China despre măsurile ce urmează să se ia, pentru a nu se naşte vreun conflict între ele. A fost mobilizată Garda Naţională, care înzestrată cu tancuri şi muniţie de război, patrula prin zonele cele mai probabile de a fi atacate de terorişti.

Au fost de asemenea rechemate urgent două regimente de puşcaşi marini din Irak şi un batalion de paraşutişti din Afganistan pentru a întări apărarea teritorială a SUA. Şi, odată cu urcarea preşedintelui în Air Force One, s-au putut deschide silozurile nucleare din Munţii Apalaşi, şi activa jumătate din Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“Dar problemele au început după ce am ajuns acasă. Mă gândeam să-l împachetez frumos şi să-i scriu în creion titlul dedesubt. Dar vedeţi dumneavoastră că după ce l-am întors pe toate laturile nu am descoperit care de fapt este partea de jos şi care este de sus, ba nici măcar nu am descoperit dacă tabloul trebuia expus pe lat sau pe înălţime. Grea problemă dar după cum mă ştiţi, eu am un fel de inventivitate nativă moştenită de înaintaşii mei foşti răzeşi cu cuşma pe-o ureche, am dat cu banu’ pentru fiecare amănunt şi aşa am reuşit să-i stabilesc aceste coordonate neapărat necesare pentru expunerea sa pe perete...“ Pag. 47

rachetele nucleare cu cap multiplu, disponibile la ora ceea. Nici vigilenţii cetăţeni americani nu au rămas mai prejos. Au coborât repede cu familiile în buncărele pregătite din timp pentru caz flagrant de Apocalipsă, au inventariat borcanele cu gogonele şi fasole ţucără conservată pironindu-şi privirile-n Biblie. Mai mulţi buni americani cu frică de Dumnezeu şi cu o imensă dragoste pentru umanitate au pus mâna pe mitraliere şi au tocat cetăţenii din cartierele lor pentru a-i scăpa creştineşte de chinurile Apocalipsei.

Deci după cum se vede statul american, era acum pregătit să facă faţă oricărei provocări teroriste sau de orice altă natură. În acest timp, un grup de 7853 de detectivi, „Made in USA” urmăreau intens cauza care a stârnit zgomotul acela teribil. Trebuie să recunoaştem meritul acestor detectivi care erau cei mai experimentaţi şi hârşiţi în tot felul de cazuri, care mai de care mai încâlcite şi mai îmbârligate. Şi nici nu se făcuse bine ora prânzului, când misterul a fost dezlegat şi s-a putut suna în sfârşit demobilizarea, închiderea la loc a silozurilor nucleare, aterizarea lui Air Force One, urmată de întoarcerea triumfală a preşedintelui la Casa Albă, numărarea şi contabilizarea morţilor, ieşirea vigilenţilor cetăţeni americani din buncărele Antiapocalipsă.

Numai navele de război trimise spre alte ţări, au rămas acolo, pentru orice eventualitate.

Detectivii au descoperit fără tăgadă că zgomotul acela teribil a fost produs când se crăpa de ziuă. Şi ca orice crăpare, face zgomot. Punct. Deştepţi băieţi detectivii aceia, că altfel naiba ştie la ce bombardamente se mai ajungea, fiindcă americanii nu glumesc, atunci când este vorba de a-şi încerca armamentul lor prin bombardamente preventive, (aşa motivează ei), împotriva unor ţări nenorocite care nici nu ştiu cine i-a lovit şi mai ales, de ce i-a lovit.

Deci iată cetăţeni români, de ce ne spune ritos onor preşedintele nostru, chiar puţin iritat, că nu numai la noi, se iau măsuri drastice de securitate naţională, ci chiar în ţări, vorba ceea, mult mai titrate şi intens democrate. Unii spun că asta se întâmplă doar dincolo de marea cea mare căreia oamenii îi zic Oceanul Atlantic şi din fericire nu se întâmplă în România.

La noi, după câte se ştie, cea mai mare alertă (la scară naţională, bineînţeles) a fost atunci când preşedintele a convocat Consiliul Superior de Apărate a Ţării (CSAT) ca să dezbată sesizarea expresă a serviciilor secrete române, care după o muncă susţinută şi cu efort considerabil transmiseseră în timp util, pe canale ultrasecrete specifice

Pag. 48

strângerii şi transmiterii informaţiilor, că „la popa la poartă, e-o pisică moartă”.

După câte a comunicat presa „din ce aflat pe „surse”, la întrunirea CSAT cu pricina, nu s-a ajuns la nici un consens în ceea ce priveşte proprietarul pisicii, ce căuta pisica la popa la poartă, cine i-a luat absolut toate cele nouă vieţi pe care le are orice pisică în dotare, de ce a fost omorâtă şi mai ales cheia tuturor discuţiilor: cui foloseşte de fapt, din punct de vedere politic moartea pisicii.

Totuşi s-a ajuns la un consens unanim, când cel mai isteţ dintre toţi, care este, fireşte, preşedintele, a propus ca pisica şi problema să fie lăsate în continuare moarte şi cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, obiectul cu pricina, în speţă pisica să fie aruncată peste gard în curtea vecină. Şi acum ne întrebăm noi ca nişte cetăţeni responsabili, în curtea cui o fi aruncat-o? În curtea lui X? A lui Y + Z = Adversari politici? Ori mai precis în curtea noastră a plătitorilor cinstiţi de impozite şi taxe? Se şopteşte că de atunci mişcarea sugerată de preşedinte, de aruncare a pisicii moarte în curtea vecinului, tinde să devină pe zi ce trece un sport naţional.

Noi ca români, după ce ne-am pierdut toate speranţele că va fi mai bine în ţara aceasta, măcar acum avem mari speranţe, ca aruncarea aceasta, să fie omologată ca sport olimpic, alături de aruncarea ciocanului, aruncarea discului, a suliţei, etc…

Sigur am câştiga de fiecare dată aurul olimpic.

Cum să devii milionar

M

ă gândeam ca de ziua soţiei să-i fac un cadou neobişnuit. Dar ca de obicei eram şi de data acesta lefter aşa că printre numeroasele tonuri în care fluiera un vânt straşnic prin buzunare nu am găsit decât o amărâtă de sută de lei. „Bună şi aia” mi-am zis gândindu-mă la ce aş putea cumpăra de aceşti bani. „Să cumpăr un… nu merge, e prea scump pentru infima mea sumă”. „Să cumpăr o… aş fi părut un meschin nenorocit care se scarpină mai ştiu eu unde ca să cheltuiască şi el câţiva lei pentru ziua consoartei sale”.

Grea decizie şi idei, ioc. Dar se pare că uneori există şi un Dumnezeu al strâmtoraţilor care în imensa-i bunătate mi-a pus în faţă un pont nemaipomenit tocmai acum când se auzea cât de colo cât de teribil îmi ţipa măseaua în gură. Pontul nu mi l-a pus pe tavă aşa ca la dobitoci, ci aşa cum se pricepe El mai bine, adică prin aluzii străvezii ca un fel de ilustrare contemporană a vechiului şi înţeleptului dicton popular „Bate şeaua ca să priOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

ceapă iapa”.

Observ chiar cu ochiul liber că deja v-am făcut curioşi aşa că n-o să vă fierb mai mult decât se spune în reţeta clasică şi o să dau pe goarnă tot ce mi s-a arătat într-o fulgerare dumnezeiască de revelaţie divină pentru a putea ieşi din dilema enunţată mai sus. Să cumpăr un tablou! Da, nu vă miraţi, chiar aşa, un tablou pictat în ulei, aşa cum stă bine la o casă mare. Ideea mi-a dat-o Ăl de sus prin intermediul unei ştiri de ziar în care se spunea negru pe alb că un tablou a unu pictor norvegian se vânduse (atenţie, se vânduse!) cu suma de 150.000.000 (adică una sută cincizeci de milioane) de dolari. Mi-au scăpărat ochii ca de lumina unui fulger când m-a trosnit revelaţia. Nicăieri nu se spunea cu cât îl cumpărase pe când pictorul mai trăia şi eu puteam să bănuiesc poate chiar pe bune că ar fi fost cumpărat iniţial pe o bere sau pe o sumă mai mică decât suta mea de lei care se plictisea stingheră în buzunarul dezarmant de gol precum un cimpoi dezumflat.

Dar ager cum sunt (nevastă-mea nu vrea să recunoască asta!) pe loc mi-am propus ca să fac afacerea vieţii mele. M-am holbat o vreme la imaginea foto în care apărea tabloul cu pricina, ăla despre care vă spusesem că se vânduse cu acea sumă halucinantă pentru mine şi sincer vă spun că nu găseam motivul pentru care cineva să dea un asemenea purcoi de parale pe el. Nu era cine ştie ce. Un peisaj schematic, dar ştiţi dumneavoastră,

extrem de schematic şi în prim plan un cetăţean schematic oarecare cu un cap tot schematic, dar care deschidea o gură largă cât o şură, mult disproporţionată cu mărimea capului nenorocitului care se pare că urla aşa pentru că fie îl lovise trenul, fie că-l înşelase nevasta sau poate aflase cu cât se vânduse tabloul în care apărea figura lui. Şi mai jos titlul tabloului, „Strigătul”.

Rămânea doar să găsesc fără întârziere un Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

tablou care mai târziu să valoreze măcar cât „stigătul” acela. Ştiam chiar şi pictorul care putea să mă facă multimilionar (în dolari, dar ce credeaţi?), bineînţeles dacă aşteptam suficient timp ca să dea colţul înaintea mea fiindcă este de acum lucru ştiut că doar moartea pictorului scumpeşte pictura sa. Şi pictorul era la îndemâna mea. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră în mod sigur. E Costică. Da Costică, pictorul acela care în general pictează firme geniale cu nişte litere măiestrite de să rămâi cu plombele la vedere când te holbezi la ele. Dar nu asta este genial la el ci tablourile care le face atunci când îşi şterge pensulele de vopsele în procesul de pictare a firmelor. Apar atunci de sub penelu-i măiestru tot felul de tablouri care de care mai interesante.

A avut şi vreo două expoziţii cu aceste tablouri dar se pare că românii noştri încă nu sunt copţi din punct de vedere al gustului artistic precum de exemplu francezii şi de aceea nici un tablou nu a părăsit simezele pentru a merge la un nou proprietar după încheierea expoziţiilor. Doar subsemnatul (nu vă spun ce IQ am fiindcă e un secret personal) mi-am dat seama de extraordinarul potenţial artistic a lui Costică şi după ce am mai mângâiat o dată suta de lei, singura sută de lei pe care nu ştiu de ce mi se părea că o avusesem la viaţa mea, am plecat cu pas mai mult sigur, decât hotărât, spre atelierul de pictat firme al maestrului Costică.

Chiştoace, cartoane, placaje, pensule, vopsele pe mese, pe jos şi pe pereţi, mirosuri care de care mai trăsnite şi mai neliniştitoare pentru un profan ca mine m-au întâmpinat chiar de la primul pas făcut în încăperea ceea unde Maestrul muncea, dar ce zic eu muncea, oficia mai bine zis, zi de zi la definitivarea superbelor lui creaţii.

Când am intrat Costică scria cu un desăvârşit talent un J mare, trăgea o tuşă după care făcea un pas înapoi ca să vadă efectul. A întrerupt lucrul, a şters cu mişcări sigure pensula pe un placaj care probabil va deveni următorul său tablou. Când a auzit că am de gând să-i dau chiar o sută întreagă de lei a adus un vraf din tablourile lui şi m-a rugat să aleg. Ca să mai scutesc din cheltuială am ales unul cu ramă, o ramă făcută grosier din scândură negeluită dar totuşi se chema că era ramă iar de data aceasta tabloul era pe pânză de sac. Nu m-am uitat prea bine ce reprezintă, fiindcă oricum în opera lui Costică un tablou nu reprezintă decât ce doreşti tu să reprezinte şi l-am pus deoparte. De bucurie că a vândut tabloul Maestrul Costică mi-a mai dat bonus două tablouri făcute pe bucăţi de placaj.

Am pornit euforic spre casă gândindu-mă

Pag. 49

că după ce Costică dă colţu’ voi scoate şi eu la vânzare capodopera. Ce conta că este mai tânăr decât mine? Este pictor? Este. Pictorii duc o viaţă dezordonată? Duc. Şi ca urmare crapă mai de timpuriu?

Crapă, e lucru constatat şi fundamentat statistic.

Aşa că nu trebuie să mă doară capul de asta. Nimeni n-a mai auzit de pictori care s-o ducă pe lume cât zidul Goliei, deci pot să trag nădejde la râul de dolărei care vor curge spre buzunarul meu prea secătuit de o îndelungată secetă.

Dar problemele au început după ce am ajuns acasă. Mă gândeam să-l împachetez frumos şi să-i scriu în creion titlul dedesubt. Dar vedeţi dumneavoastră că după ce l-am întors pe toate laturile nu am descoperit care de fapt este partea de jos şi care este de sus, ba nici măcar nu am descoperit dacă tabloul trebuia expus pe lat sau pe înălţime. Grea problemă dar după cum mă ştiţi, eu am un fel de inventivitate nativă moştenită de înaintaşii mei foşti răzeşi cu cuşma pe-o ureche, am dat cu banu’ pentru fiecare amănunt şi aşa am reuşit să-i stabilesc aceste coordonate neapărat necesare pentru expunerea sa pe perete.

Când a venit ziua cea mare, nevastă-mea sa uitat lung la el, s-a uitat lung şi la mine, nu ştiu de ce mi-a dat termometrul să-mi iau temperatura, mi-a spus să scot limba să vadă dacă nu-i încărcată, mi-a privit cu atenţie albul ochilor şi a conchis doar pentru ea „E clar!”. Ce era clar eu nu înţelegeam, dar cică nu face prea bine pentru cerebel ca să-ţi baţi prea mult capul să înţelegi femeile. Ele şi aşa sunt un mare semn de întrebare pentru noi nădrăgarii. Toate prietenele ei şi-au dat cu părerea ce reprezintă tabloul, unele au văzut un şir de căsuţe

de vacanţă incendiate de un apus mov, altele au văzut două cămile cu câte trei cocoaşe mergând pe un câmp de maci violet şi tot aşa. Nea Grigore administratorul de bloc a văzut în tablou fără putinţă de tăgadă reprezentarea pumnului poporului ridi-

Pag. 50

cat cu mânie proletară, gata pregătit să alunge pe hoţii de la conducerea ţării…

Eu nu mi-am dat cu părerea, eram prea ocupat să observ starea de sănătate a lui Costică, fiindcă tare mi-ar mai fi prins bine nişte dolari la penuria ce mă inundase ca o apă neagră de când cu timpurile acestea grele. Tabloul este expus în baia mea, poate fi văzut de oricine are ceva treabă pe acolo şi să ştiţi că nu şi-a schimbat conţinutul.

Costică o duce bine, ba aş putea spune că o duce chiar prea bine. Doamne, şi ce bine mai era când şoricioaică şi verde de Paris se găseau pe toate drumurile…

Asemănări

Î

n baie, într-un loc ferit de sub calorifer, a apărut pânza unui păianjen. Şi în mijlocul pânzei trona însuşi proprietarul, un păianjen mic şi famelic având doar nişte picioare exagerat de lungi.

Părea atât de stingher şi neajutorat, încât am uitat de lecţiile date de nevastă-mea, în privinţa unor asemenea apariţii de chiriaşi nepoftiţi şi l-am lăsat în pace, ba în plus nici nu am amintit nevestimi de intrus.

Voiam să văd cât va rezista acolo, aşa fără nici un fel de mâncare fiindcă pe la noi prin apartament nu zboară nimic, nici muşte, nici ţânţari, nici musculiţe de oţet, nici măcar avioane americane F16 sau elicoptere de atac Apache, pentru că, prevăzători, am pus plase la toate ferestrele. În fiecare zi mă uitam, cu frica în inimă, ca să nu-l fi găsit cerberul casei, să văd dacă mai este acolo, dar se pare că a avut noroc deoarece zilele au trecut una după alta şi el a rămas tot la locul său, în mijlocul pânzei sale, parcă din ce în ce mai sfrijit şi din ce în ce mai trist. Doar picioarele parcă i s-au mai lungit.

Oare ce gânduri de mai bine îl ţin ţintuit acolo şi mai ales, tare aş vrea să ştiu ce speranţe îl mai ţin în viaţă fiindcă în afară de aer, nu are nimic de mâncat.

De ce am scris despre el? Tocmai pentru că situaţia lui, seamănă al naibii de bine cu situaţia actuală a poporului român. Ca şi el, poporul acesta mai răbdător chiar şi decât Iov, stă, vegetează şi aşteaptă. Ce aşteaptă? Uneori nici el nu ştie precis, dar prin cap i se vântură câteva cuvinte magice: „zile mai bune”.

Asta aşteaptă! Fără să observe că la toate ferestrele, cei interesaţi, au pus plase de oţel impenetrabile.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Mariana PÂNDARU Fulgere pe mare Era atât de adâncă noaptea Şi eu mă plimbam desculţă pe nisipul încă fierbinte Gândurile mele, odată cu vântul lunecau toate în urmă... Ţipăt de pasăre Ţipăt de pasăre îmi era inima Deşi mergeam liniştită pe lângă marea ce nu se lăsa în nici un fel îmblânzită Doar din când în când limbile ei îmi ştergeau urmele sau, repezite alergau să-mi atingă călcâiul jucându-se parcă –într-un târziu – cu umbra ce devenisem Când iată, noaptea sfâşiată de fulger prevesteşte apropierea furtunii...

Nu mă puteam încă desprinde de ţărm De volbura apei De acest rămuriş din bice de foc Pe care nu l-am mai văzut niciodată atât de aproape atât de real... Şi deodată păşesc peste ape Ca peste o oglindă vie şi nemuritoare Dansul meu, fără spaimele formei Se întinde cât orizontul într-o cadenţă ameţitoare Bice de foc îmi sfâşie carnea odată cu întunericul Iar tălpilor mele le e dat să păşească – umede oase – pe fierberea mării Nu mai aud nimic dinspre ţărm Nu mai văd umbrele fosforescente Ştiu doar atât: Eu mă înalţ în vreme ce văzduhul se umple de zgomote.

Cu inimă de antilopă Cu inimă de antilopă treceam peste valuri verzi Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

de iarbă înaltă Deal după deal în răsăritul drumului meu Imagini înghesuite în globul ochiului: vechi şi nou, vechi şi nou de parcă s-ar fi deschis o carte trăită şi încă nescrisă Cu temătoare inimă de antilopă îmi căutam jocul printre scoruşi şi albă colilie...

Numai o clipă de-aş fi văzut copilul bălai – numai o clipă – trecând pe lângă mine tăcut Şi aş fi zis că s-a întors lumea înspre cuvânt Dar iată – în aşteptarea mea de smirnă şi floare de câmp nimic nu mai revenea la pruncie Doar un zbor de rătăcită prigorie rotindu-se, rotindu-se deasupra capului meu mă făcea să-mi trăiesc amintirile ca şi când aş fi intrat într-o zonă crepusculară din care nu se mai iasă decât în stare de fericire Căci iată – abia ţi-a fost dată lecţia de împăcare cu lumea.

Pag. 51

Câmp cu lavandă Să nu mai ai aripi Să te laşi într-un câmp cu lavandă Apropiat uşor de cuvinte ca de o înmiresmată capcană...

Tu, cel ce te legeni în mers Tu, cel fără faţă şi umbră În memoria unei vieţi trăită în somn Redă-ţi libertatea de a te supune unui rai de lavandă unui câmp cu floare miraculoasă ce luminează spre cer în tăcerea cuvintelor Căci sus, pe bolta cerească se-arată semnul văzut al aprinderii Iar inima cu liniştea ei trecătoare stă să se-ntoarcă pentru totdeauna în circuitul continuu al călătoriei.

dar între bine şi rău între culoare şi umbră am ştiut să aştept în tăcere Lumina.

Încântată de clipă Şi parcă inima s-ar fi transformat în corabie atunci când plecasem să învăţ alte cuvinte – stranii precum o dimineaţă lăptoasă pe Cheiurile Senei Încântată de clipă am vrut să mă lepăd de ponositele şi decoloratele mele veşminte Căci intram într-un anume spectacol în care paiaţa oferea poezia pe tavă Corabia mea însă plutea liniştită Otgoanele ei o ţineau strâns legată de ţărm Nici gând să pot hoinări după voie Nici gând să mă pot depărta de umbra nisipului.

Cu paşi îngropaţi în nisip Trăind într-o casă cu şapte pereţi Aveam o fereastră spre vest Şi una spre nord Lumina îmi venea numai de sus Şi numai în crucea amiezii

Semn de săgeată aprinsă Într-o culoare s-a văzut dimineaţa intrând în noul oraş O culoare ce venea dinspre câmpuri agresivă, ca o umbră albastră şi cuceritoare Eram la un pas de a mă crede şi eu fericit spectator al priveliştii când a trecut ca un fulger pe lângă mine vulturul alb – întemeietorul unei dinastii absolute.

N-am vrut să recunosc niciodată cât a însemnat pentru mine semnul acesta de săgeată aprinsă

Pag. 52

Nu auzeam decât dimineaţa devreme Paşii jderului alb Şi-apoi seara, o pasăre cântând disperarea în ţipăt aprins Restul zilei însemna pentru mine tăcere şi ore întregi de visare Numai că toate acestea au ajuns să mă sperie şi-n cele din urmă să-mi arate greşeala aproapelui Acum toate sunt hieroglife rămase pe zidul acelei case albastre Pe mine, iată-mă, cu paşi îngropaţi în nisip alergând pe ţărmul eliberării mele definitive.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Rodian DRĂGOI Plânsul îşi face loc cu coatele prin lume Şi-n păsările oarbe se face tot mai frig n-a mai venit nici mama să mă vadă plânsul îşi face loc cu coatele prin lume şi o femeie naşte pe zăpadă pe sub pământ tu pleci la vânătoare şi somnul râde când se face seară în casă-i cald dar eu sunt trist de parcă m-ar fi uitat cuvintele afară

Ai plecat lăsându-mi o lacrimă mai lungă decât toţi anii Ai plecat lăsându-mi o lacrimă mai lungă decât toţi anii pe care i-am trăit împreună

Eu continui să scriu biografia unei pete de sânge

că i-a ţâşnit din gură un roşu trandafir care a despicat satul în două deîndată oameni trăsniţi de mirare au început să îşi plimbe pe trupul meu privirile ca nişte viermi hămesiţi eu râdeam din toate puterile apoi mi s-a făcut milă de ei şi am vrut să le spun...

Iar mi-am vărsat peste degete o clipă fierbinte şi aud cum în pământ licăresc oseminte

dar gura mea gura mea încet încet se veştejea

la abator foamea ascute cuţite şi iarna de afară poate e pe sfârşite

Zăpada e singura noastră avere

căldura mâinilor tale mi-ar fi fost de-ajuns să topesc nămeţii celor mai năprasnice ierni

tu îmi povesteşti despre nişte plopi călători hai mai bine să fotografiem melancolia acestei ninsori eu continui să scriu biografia unei pete de sânge tu ţii încă în braţe o carte care plânge

Trandafiri Noapte de noapte vorbesc cu fratele meu mort acum o mie de ani nu de mult stătea într-o grădină cotropită de trandafiri şi mă tot ruga şi eu să mă duc nu m-am putut ridica eram greu ca pământul îmbibat de blesteme dimineaţa m-am trezit cu zăpada afară cât gardul şi eu îngropat sub mormane de trandafiri înfloriţi mama atât de rău s-a speriat Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Drumurile par mai obosite decât noi vântul ne spulberă pe sub îmbătrânitele ploi luna aţipeşte sub cămaşa mea înnoptată spre mine se târăsc nişte şoapte de fată pe sub pielea câmpiei se strecoară o fiară până mă-ntorc să dai întunericu-afară în piaţa de-alături o pasăre rece pe tine te cere iubito zăpada e singura noastră avere

Citesc la lumina unui fulg de zăpadă Aud cum se clatină plânsetul plopilor întunericul fuge înspăimântat din cetate şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă mama îmi scrie că şi pământul de-acasă a început să plângă şi câmpia e tot o flacără verde

Pag. 53

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ? acasă vă aşteaptă atâta singurătate

moartea a fost mai iute ca maşina Salvării

Strigătul meu era o tăcută ninsoare

Zăpezile refuză să mai cadă

Pe tâmplele mele zăceau îngeri ucişi corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare

Un strigăt enorm peste noi se răstoarnă de ce nu vreţi să-mi spuneţi că e iarnă ?

cineva îmi trimitea scrisori din pământ strigătul meu era o tăcută ninsoare

zăpezii îi e dor de o altă zăpadă doar şoaptele tale vin noaptea să mă vadă

tu veneai răvăşită şi tremurai ca o noapte desculţă şi cu umerii goi

pruncul încă se-nfăşoară în cearşafuri de lapte de tine mă desparte ultima noastră noapte

un copil inventase o pădure arzândă doar noi ne temeam să privim înapoi

pe umeri cad vânturi şi întrebări zdrenţuite oare ce mai visează flămândele cuţite ? ferestrele îmi spun că eşti tot neîngăduit de frumoasă şi un mare zbucium o să-ţi intre în casă acum vieţile altora se îmbulzesc pe stradă însă zăpezile refuză să mai cadă Desculţ prin zăpadă E multă zăpadă pe drumuri dar şi mai multă zăpadă e-n case desculţ prin zăpadă cu o lumânare aprinsă în mână mi-am căutat toată noaptea poemul acum poetul aprinde un chibrit şi totul ia foc

Pe gheaţa din faţa blocului Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară în Piaţa Sudului chiar când se oprise să-şi cumpere o îngheţată

Prăpastia dintre noi Stau în genunchi pe buza ei crăpată ninge cu fulgi enormi dintr-un perete visului meu i-a mai căzut o roată iar ţie-ţi mor cuvintele de sete

de atunci aproape zilnic s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei tinere cu numele meu

de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi

în seara de Crăciun a alunecat pe gheaţa din faţa blocului şi s-a lovit puternic la cap

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

Pag. 54

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Constantin RUSU

Un zâmbet pe-o lacrimă O lacrimă pe-un zâmbet am pus, când căutam o stea între stele, iar răsăritul îmi părea apus şi nu-mi găseam zilele mele.

Paşii fără explicaţii mor, cu tăceri am legănat petale, amintiri am pus lângă izvor, să le regăsesc mai jos în vale.

Cuiburile caută noroc printre adierile cu zborul lin, umbrele ascunse într-un joc se-mprăştie pe cerul senin.

Aplauzele din priviri le-am dat şi somnul ornat cu ghirlande, căutările toate le-am colindat pentru trăirile fără meandre. Şi-am dat pentru iubire o floare aşternută pe-un vis ce m-a condus, dar simfonia avea altă culoare şi-un zâmbet pe o lacrimă am pus.

Totuşi Mereu în căutare de tot şi de nimic, alternative noi aduci, speranţe, neîncrederi.

Adverb banal eu te-am ştiut mai mic, dar ai destule arme şi sensuri şi prevederi.

Glumeşti între cuvinte doar de idei condus, iubirile le naşti, le conturezi, dai viaţă, ni-l faci amurgul trecător şi bun, supus, tu mă opreşti când nu am şansa în faţă.

Alegi între ce-i bun sau îndoielnic, ne faci să stăm pe loc, nicicând nu te pripeşti, scuze găseşti la tot ce e vremelnic, iar peste umbre lumina o priveşti.

Eu tot ce fac nu e nici pisc nici odă, n-am fost vreodată printre aleşi, propuşi, nu am nimic lejer, nici viaţa prea comodă.

M-aşez doar lângă tine om minunat. Totuşi.

aştept doar limpezimile albastre s-alunge umbra cu-n buchet de roze.

Fereastra deschisă nu mă sperie, nenorocirile vin numai prin uşă, iar inima uitată nu mai renaşte şi cu linişte mai mângâi o păpuşă.

Grădinile-s pentru copaci uscaţi, ce confundă stelele cu licuriciul, nu le pasă de mugurii în floare, vor numai să le iasă artificiul.

Au răsăritul pierdut în datorii, durerile lumii îi fac să zâmbească, din serile de regrete mai aduc o zi şi gândurile nu vor să le privească. .....................................................

Din câte mi-au lăsat cândva părinţii memoria nu vrea să le amâne, dar las toate vorbele-n uitare şi numai ,, deşteaptă-te” rămâne.

Declaraţie.

Deschide trandafirul şi vei afla prin spini, parfum despre iubire.

Priveşte crizantema albă şi-nţelege eternitatea de înainte şi după moarte.

Imaginează-ţi imensul câmp de lăcrămioare cu clopoţelul lacrimii aplecat peste tristeţe.

Nu las mugurii să moară Nu vreau parfumuri mângâietoare peste doritele metamorfoze,

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

În cupe curge şampania spumată şi mă întreb de ce se spune că laleaua-i olandeză?

Pag. 55

luminată de surâsul privirii.

Şi-atunci, în puritatea albului de nufăr, mă văd prin lume, ţinând o floare de nu mă uita şi balsamul de crin mă face să sufăr.

Muşcata ta din geam mereu mă va-ncânta, voi presăra în toamnă, liliacul în petale, pe drumuri ce au fost imagini de ciulini.

Dacă rămân o frunză sau o floare aş vrea să nu credem stelele mute, iar fruntea istovită de sudoare să fie în ecoul care să ne-asculte.

Regina mea de noapte, cu braţele tale zburdând, printre lumină şi stele şi grotesc, acum-nainte de a-ţi spune noapte bună, am să-ţi şoptesc în taină că totuşi te iubesc.

Potecile nu rămân în înserare spre marginea lumii care plânge, dacă comorile le ţinem la soare ştiind că doar lumina învinge.

Aş sădi

Imagini din ecoul vieţii

Aş sădi tăcerile aşteptate în liniştile ce-au fost alungate.

Un câine mut stătea uimit odată lângă ochii mulţi care jalnic latră.

Semnele venite dintr-o periferie ascund răsuflarea dimineţii din umbre, punând în tăcere cupa amintirilor din scrisorile gândurilor fără timbre.

Aş sădi dorul drumului spre stele ca să opresc pornirile rebele, când pe zarea înăbuşită de nori nu poţi să urci un munte nici să-l cobori.

Deşi în timp sunt aburite privirile, poteca sentimentelor ţine sus un dor, care reface taina gândului nerostit uitat dincolo de poarta presimţirilor.

Aş sădi sâmburi de pietre în lume

Imaginea minunii din ecoul vieţii n-o ucide trecerea timpului obosit, iar în boarea întunericului din suflet se tot nasc nimicuri din gândul adormit.

Eu mai caut în lumina copilăriei şoapta valului care ascunde regrete şi pun prezentul şi trecerea timpului într-o rugăciune pe al inimii perete.

Ascuns în cuvânt pentru statuile cu-n singur nume, să fac din secunde stropi de rouă şi din ani ecoul adus când plouă.

Aş sădi în cuvintele uitării, mângâiate de orizontul mării, curcubeul care are menirea versului care nu ascunde iubirea.

Lumina lină Amintirile ne aduc şoaptele prin izvoarele rămase statui, dar noi nu le înţelegem tainele într-un haos care e al nimănui.

Aş vrea să fim barajul murmurului adunat din orizontul iubirii, născut din cărarea pământului

Pag. 56

Timpul nu uită şoaptele secundei în opalescenţa adusă de un nor, iar eu am împărţit ciorchine de vis şi nu voi găsi un loc într-un clasor.

Pădurea aduce taina nemuririi prin frunza adormită în zadar, dar florile ascultă infinitul şi n-am să le ascund într-un ierbar.

Mă ademenesc scenarii cu ecou fiind actor din actul dimineţii şi când am crescut oglinzi în suflet n-am dorit să am o statuie a vieţii.

Aduc nădejdi în paşii gândurilor care zboară din cer spre pământ, liniştind vâltoarea preablândă.

Eu am să rămân ascuns în cuvânt.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Elena VIZIR

Aproape apocalipsă Gheţari condamnaţi la pieire vuiesc, trosnesc şi transpiră, fără a face munci silnice; evenimente zilnice şi vise colorate alunecă-n antichitate lăsând amprente carbonizate în fierbinţeala trăirii.

Hazarduri vin în neştire potop peste-omenire – vulcani, tornade, o eclipsă – încât şi cerul din suflet pornit e să se bulverseze…

Privind ca nişte-amoreze la vulturi, cocori şi la berze ce zboară deasupra planetei, departe de-Apocalipsă, pisici lascive şi suple se plimbă şi fac piruete.

Fiindcă e Domnul cu noi, orice s-ar întâmpla – vulcane, tsunami, zăpadă – munţii nu or să cadă! …Doar sâmburii cad în noroi, ştiind că se vor înălţa.

Punctele dreptunghiulare Dacă punctele rotunde pot fi definite drept capăt de gânduri, de fraze, de versuri, de locuri în spaţiile infinite, dar şi începuturi de universuri...

Atunci punctele dreptunghiulare sunt puncte rotunde neterminate, adică antecedentele primelor (mai bine zis, secundelor) puncte, nefinisate, deci, cu dentiţie, care, pe parcurs de milenii, se va rotunji până la dispariţie, va deveni vedenie...

Chiar dacă-i bine că punctele rotunde îşi au colţii în sine şi că un punct rotund e un început de sfârşit sau un sfârşit de început, prefer ca punctele dreptunghiulare să rămână aşa, păstrându-şi colţii afară – voi şti la ce mă pot aştepta…

Să rămână aşa şi punctum.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Libretto Sunt o vioară cu suflet poet.

Nu-s fabricată-n serie, ci-s făurită de-un meşter concret.

Sunt încă bună: nu-mi lipseşte nicio strună şi, ca unei viori perfect acordate, îmi sunt accesibile notele toate: şi cele frumoase, şi cele teribile.

Deci, în mâini de suflete fine, aş putea cânta la fel de bine şi cu o singură coardă, ca vioara lui Paganini.

În ritm de lambada E ploaie, e-amiază…

Mobile saloane luate-s cu-asalt de-o mare de oameni din parcuri, din stradă – „Aici e mai cald...” Însă… aici se dansează în ritm de lambada, precum intonează frânele, şi unii, atent, ca nimeni să-i vadă, îşi unduie mâinile în ritm de lambada…

Ne pradă?

Ne pradă!

Pag. 57

În ritm de lambada (variantă) E Bobotează – Slăvit fie Domnul! – O mare de oameni s-a agitat să urce-n salonul motorizat ce staţionează.

Aici este cald şi cei fără locuri dansează în ritm sacadat – e ritmul lambadei şi-l scârţâie frânele... – unii îşi unduie corpul, alţii îşi unduie mâinile în faţă, la spate, în faţă, la spate – „Aceşti-ar putea să mă prade...” …Ah! M-au prădat!

Lord of the dance

Măi guleratule, pe-acoperiş,

Pag. 58

cad peste tine stropii pieziş! vino aici, pe pervazul uscat, unde nu plouă şi, iată, ţi-am dat ceva mâncare… Hai, te aştept ca să-ţi admir frumosul penet.

Sau poate… matale îţi este frică de această frumoasă şi blândă pisică, ce-ar vrea să încerce cu laba şi dinţii structura penelor tale pestriţe?…

Fii liniştit în această privinţă, fereastra-i cu geam şi, iată, o-nchid…

Vino să baţi ritmul tot mai intens, ciugulind, ţopăind pe pervaz!

Haide, nu mă mai ţine-n suspans, Lord of the dance!

Vântul mi-a smuls pălăria Vântul mi-a smuls pălăria şi-o poartă printre frunze şi pietre precum plimbam eu o roată de bicicletă în copilărie…

Sunt un pic furioasă, căci acum câţiva ani, pălăria aceasta, cea mai frumoasă dintre cele expuse în magazine, m-a costat nişte bani…

Dar vântul pus e pe şotii, pe joacă şi-şi râde de mine!

Iată-l, plimbă printr-o băltoacă pălăria de damă cu pietre Swarowski la cataramă, o splendidă roată-nfundată!

Ce idee superbă! Îmi intru în vervă şi fug printre pietre şi prin noroi, ca să constat: dintre noi doi – vântul sau eu, copilul de altădată – cine-i mai ager să mâie o roată fără s-o lase să cadă? Şi – vai! – el o scapă, priviţi!!! …Ce dacă!

O las acolo să zacă…

O căţeluşă o ia cu atenţie-n dinţi şi o-ntoarce, să nu i se vadă căptuşeala uzată…

Cât bun simţ!!!

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Gabriel DRAGNEA “Singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă” interviu cu poeta Ana Blandiana (Otilia-Valeria Coman) (n. 25 martie 1942)

- Otilia Valeria Roman şi Ana Blandiana...

- Am o adevărată colecţie de nume... Aţi uitat să-l spuneţi pe cel mai important. Toată lumea îmi spune Doina. Doina este singurul nume care este absolut neoficial, nu am fost botezată cu el şi nu este în niciun act şi, totuşi, toată lumea mi-a spus întotdeauna aşa. E ciudat dar, deja am două nume în buletin foarte frumoase, Otilia şi Valeria şi nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu unul dintre ele. Poate că numele au şi ele destinul lor.

- Cum s-a născut, numele în sine, Ana Blandiana?

- Ana Blandiana s-a născut când eu aveam vreo 16-17 ani. Am scris la “Revista Tribuna” din Cluj nişte poezii semnate aşa pentru că eram un grup de prieteni din aceeaşi clasă şi fiecare am semnat cu un nume cât mai răsunător. Blandiana era satul mamei iar, Ana era rima pentru Blandiana. Fiecare am trimis la “Revista Tribuna” poeziile pe care ni le citisem reciproc.

Ale mele au apărut şi m-am simţiit vinovată, dovadă că nu prea ştiam ce înseamnă “pseudonim”. Mi se părea că am făcut ceva incorrect şi am scris o scrisoare scuzându-mă că, de fapt, pe mine nu mă cheamă aşa şi totul a fost doar o glumă. Urmarea a fost că un redactor de la această revistă a venit la Oradea, unde eram elevă. Cu prilejul ăsta a aflat cine sunt de fapt şi că tatăl meu este la închisoare şi atunci mi-a spus că a fost norocul meu şi ar trebui să rămână aşa pentru că, în condiţiile normale nu aş fi putut publica. Şi, oricum, această aventură literară nu a durat foarte mult deoarece, o profesoară din Oradea a scris tuturor publicaţiilor din ţară că sunt un duşman al poporului şi nu trebuie să fiu publicată. Acest document a apărut acum câţiva ani într-o carte de documente din arhivele Iaşiului, publicată de Lucian Dumbravă. Deci, iată că a ajuns şi la Iaşi. După ce a trecut totul şi eu am devenit un adult mia fost jenă de cât de sonor este numele meu dar, ar fi fost mai neserios să îl schimb a doua oară. Deja, Ana Blandiana eram eu.

- Aţi folosit acum ceva vreme în urmă expresia “fericirea poeţilor”. Sunt fericiţi poeţii?

- Da, cred că da. Indiferent de cât de dramatică viaţă ar avea, nu cred sau, cel puţin, nu sunt în stare să-mi imaginez ceva mai minunat decât sentimentele care te încearcă după ce ai scris ceva care, poate, nici măcar nu este adevărat. Dar simţi că ai rostit “cuvântul care exprimă adevărul”, asta ca să citez un poet mult mai mare.

- Ce înseamnă, de fapt, poezia pentru dumneavoastră?

- Este izvorul tuturor lucrurilor, tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, inclusiv cărţile de proză, inclusiv implicarea mea Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“- Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastră literare? Există diferenţe?

- Criticii literari ar zice că, da. Eu sunt convinsă că nu sunt diferenţe pentru că nu există diferenţe esenţiale nici măcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţială.

Sigur că există caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în măsura în care este adevărată şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau să semene cu maeştrii lor nu să se deosebească de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.“ Pag. 59

în viaţa public. Toate aceste activităţi extraliterare au avut la origine legătura dintre mine şi poezie şi datoria pe care am avut-o faţă de poezie.

timilor 50 de ani în care oportunismul nu a făcut decât să îngroape talente. Chiar dacă le îngropa în onoruri.

- Dacă aţi avea din nou posibilitatea de a vă întoarce în timp, să aveţi iar 25 de ani, conştientă de tot ce aţi trăit până la momentul întoarcerii, ar mai fi scrisul un mod de a fotografia clipa? V-aţi mai apleca asupra scrisului?

- Cum apreciaţi poezia tânără, poezia actuală?

- Da, fără îndoială. Scriam cândva că, singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă. Nu eu am ales, ci am fost aleasă şi cred că este cazul tuturor scriitorilor, al artiştilor, în general, indiferent de domeniu. În măsura în care sunt autentici, talentul nefiind o opţiune.

- Primul lucru extraordinar care se poate spune este că se scrie în continuare, într-o lume care nu mai pare interesată deloc de poezie şi, totuşi, poeţii continuă să se nască şi să nu se dezică. Adică să se supună chemării şi destinului lor. Vedeţi câte cărţi de poezie apar, ceea ce este, în sine, o dovadă că sunt autentici pentru că, efectiv, nu mai au niciun interes. N-ar avea niciun interes să-şi canalizeze viaţa pe un drum care este, sigur, din toate punctele de vedere, perdant.

- Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastră literare? Există diferenţe?

- Cum aţi putea recunoaşte un scriitor autentic?

Aceeaşi întrebare i-am adresat-o şi d-lui Nicolae Manolescu, dar era vorba despre recunoaşterea unei cărţi bune.

- Nu pot să explic, dar simt. Mi se întâmplă, chiar de prea multe ori să mi se aducă versuri nepublicate şi am sentimentul că simt corect care sunt creatori adevăraţi şi care nu.

- Din atitudinea poetică şi socială reiese că nu doriţi să rămâneţi datoare nimănui. Care este cauza intransigenţei dumneavoastră?

- Da, este o poezie scrisă în prima tinereţe şi cred că, într-un anumit fel, m-am purtat aşa toată viaţa.

N-am acceptat niciodată să primesc, am făcut cât am putut pentru a oferi.

- Ce poate compromite destinul unui scriitor?

- Criticii literari ar zice că, da. Eu sunt convinsă că nu sunt diferenţe pentru că nu există diferenţe esenţiale nici măcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţială. Sigur că există caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în măsura în care este adevărată şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau să semene cu maeştrii lor nu să se deosebească de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.

- Aveţi ceva de reproşat lumii cultural româneşti de acum?

- Da, faptul că se lasă pradă unui fenomen care seamănă cu “fenomenul Piteşti”. Sunt învrăjbiţi ca să nu poată să devină solidari şi să nu reprezinte o forţă. Tocmai pentru că, eu personal cred asta, nam scris niciodată niciun cuvânt rău despre niciun coleg şi n-am răspuns niciodată vreunei insulte care venea din lumea literară.

- Încerc să găsesc o întrebare de încheiere a interviului nostru, într-o notă optimistă, în condiţiile în care afară plouă şi cititorii, încă vă aşteaptă autograful. Cum aţi vrea să se termine acest interviu?

- Cred că, în cea mai mare măsură, oportunismul.

- Dar n-ar putea fi şi o poartă deschisă pentru un scriitor?

- Nu, chiar dacă pare, uneori. Există experienţa ul-

Pag. 60

- Aţi pus o întrebare pe care mi-a adresat-o şi George Arion, cred că la primul interviu al vieţii mele şi eu i-am răspuns: “zâmbind”.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Gheorghe STROIA Vitrina cu vise – mărturisiri: Interviu cu publicistul GABRIEL DRAGNEA Axa Adjud – Bucureşti – Adjud Şi pentru că tot ne-am gândit că ar fi corect faţă de rădăcinile noastre modeste dar pline de vitalitate, să descoperim aici, în ţară sau, acolo, departe, în diaspora, români de mare valoare, era şi normal ca printre persoanele „investigate” să descoperim şi oameni originari din Adjud, fii ai locului, plecaţi în lume să-şi împlinească visele. Din fericire, pentru noi, ne mândrim cu aceşti oameni de valoare, care-şi pun viaţa în slujba adevărului şi a recunoaşterii valorii.

GS: Îţi mulţumim, Gabriel Dragnea, că ţi-ai făcut timp pentru a ne împărtăşi câteva lucruri despre tine şi despre activitatea ta!

GD: Plăcerea este de partea mea, în condiţiile în care stau de vorbă cu un prieten talentat şi inimos, angajat în frumoasa activitate a îngrijirii cuvântului.

GS: Pentru că eşti un om de un mare caracter dar şi de o foarte mare modestie, ce ai putea să ne spui într-o manieră extrem de personală despre tine? Care sunt reperele autobiografice ale lui Gabriel Dragnea? (biografie, studii, locuri de muncă, activitate literară) GD: Încep, dragul meu prin a-ţi spune că am plecat pe drumul jurnalismului, fiind absolvent al unei facultăţi de profil mergând pe ideea naivă că, ideile, gândurile mele, opiniile argumentate pot forma, pot schimba anumite mentalităţi, pot scoate în evidenţă valorile reale, aşa cum le privesc şi apreciez.

Activitatea desfăşurată în cadrul unui ziar, la departamentul “Cultură” m-a făcut să văd lucrurile altfel, deschizându-mi ochii şi făcându-mă să realizez că societatea şi-a pierdut reperele, modelele, îmbrăţişând, astfel, obiceiuri şi atitudini, gusturi şi tabieturi lipsite de profunzime şi gust, de mândrie şi demnitate. Drumul m-a purtat, mai apoi, în studiourile Radiodifuziunii Române, unde am colaborat la matinalul postului România Cultural, unde am avut deosebite satisfacţii, cunoscând oameni deosebiţi în contexte uneori privilegiate, prin natura meseriei. Direcţia Regională de Statistică din cadrul Institutului Naţional de Statistică mi-a oferit posibilitatea de a înţelege mai bine relaţiile interumane, în condiţiile în care, după nici patru luni de la angajare am fost ales preşedinte de sindicat şi vicepreşedinte al federaţiei statisticienilor la nivel naţional. Nevoile materiale, însă, m-au împins spre un alt domeniu, total diferit în domeniul transporturilor de mărfuri periculoase, fiind dispecer responsabil cu alimentarea staţiilor de combustibili din mai multe judeţe ale Transilvaniei. Vicisitudinile economice au dus la restructurări de posturi şi, astfel că, destinul a dorit să o pornesc din nou de la zero angajându-mă dispecer în domeniul securităţii, în cadrul unei societăţi multinaţionale de intervenţie şi monitorizare. Şi, iată că, destinul sau mai bine zis, contextul acesta complicat al existenţei noastre ne împinge fără voia noastră la reconOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“GD: După părerea mea, poezia este de calitate în măsura în care şi personalitatea şi caracterul autorului sunt de calitate.

Cine are impresia că o minciună poate trece drept adevăr timp îndelungat se înşeală amarnic. Dar, bineînţeles că, acela care are un anume statut social, prin posibilităţile sale care nu ţin de talent - poate transforma o expresie de colţ de bloc într-o metaforă şi un kitsch într-o arhitectură unică. Poezia este poezie în măsura în care ceea ce dezvolţi dintr-o idee, poate deveni la rându-i poezie. Ea se hrăneşte cu sinceritate şi respect şi naşte ulterior zâmbet şi mulţumire...“

Pag. 61

versie profesională, obligându-ne implicit la despărţirea parţială, uneori totală de pasiunile care ne formează, de activităţile care ne creează plăcere şi satisfacţii. În tot acest timp, de la vârsta de 17 ani am trecut de la lectura creaţiilor altora la dezvoltarea pe hârtie a propriilor idei, activând intens în cadrul Orizontului Literar Amurg Sentimental ca membru şi ulterior ca secretar literar, fotografiind activitatea în peste 200 de cronici ale şedinţelor de lucru bilunare. Tot aici am reuşit să public două plachete de versuri, Blestemul îngerilor decăzuţi, poezii, 1997 şi Aici nu sunt cuvinte, poezii, 2001, fiind prezent şi în diverse antologii literare sau ale unor concursuri de creaţie la care am participat.

GS: Din activitatea ta de publicist, am observat că ai fost aproape de foarte multe personalităţi culturale ale momentului, unele dintre ele de prim rang. Care au fost gândurile care l-au mânat pe Gabriel Dragnea în realizarea unor astfel de interviuri? Au fost şi lucruri pe care ai fi vrut - dar pe care nu ai reuşit - să le afli?

GD: În primul rând, marea majoritate a interviurilor au fost realizate în perioada în care am lucrat în redacţia cotidianului “Independent”, o adevărată şcoală de jurnalism condusă de Horia Alexandrescu. Multe dintre interviuri s-au realizat cu ocazia anumitelor evenimente la care aceste personalităţi au participat. Altele, au făcut subiectul unor discuţii reflectate în mass-media. Unele dintre interviurile realizate s-au născut din dorinţa de a cunoaşte personal pe acei oameni pe care i-am considerat importanţi pentru contribuţia pozitivă adusă literaturii române, aici referindu-mă la Zoe Dumitrescu Buşulenga, Haralamb Zincă, Andrei Blaier, Vasile Blendea, George Muntean şi Mircea Martin. Din punct de vedere al conţinutului interviurilor, acestea au urmărit în special să fie conforme cu cerinţele ziarului şi anume informaţii uşoare, generale, dar de bun simţ legate de viaţă, carieră, mergând mai mult pe latura sentimentală şi mai puţin pe cea tehnică, asemenea revistelor de cultură. Regretul meu este că multe dintre interviuri au fost realizate în mare grabă, la evenimente de genul lansări de carte, decernări de premii, simpozioane etc. şi nu am avut timpul necesar de obţinere a unor informaţii care să se preteze a fi publicate în orice revistă de cultură care să analizeze mai mult profunzimea şi suprafeţele mai puţin.

GS: Există în cultura zilelor noastre autori de prestigiu – profesionişti şi amatori - diletanţi, poate o abundenţă prea mare a celor din urmă.

De ce anume are nevoie un autor, aflat la început

Pag. 62

de drum, pentru a deveni un creator de valoare, un reper în cultura română?

GD: În primul rând trebuie să vorbim despre talent. Îl ai sau nu îl ai. O persoană fără nicio calitate vocală nu poate aspira la o carieră de mare succes, indiferent de efortul depus. E ca şi cum ai încerca să obligi o persoană să te iubească forţat iar, în aceste condiţii vorbim despre viol şi se pedepseşte.

La fel şi în literatură, forţând măsura lucrurilor rişti să ai parte numai de critici negative. Dar, o persoană care are minimul de talent care se cere, prin lectura asiduă a creaţiilor colegilor de breaslă, prin încercări de scriitură repetate, poate ajunge, în timp la un nivel care să fie apreciabil. O altă cerinţă pe care, eu unul, o consider importantă este să fie ascultate sfaturile unei persoane avizate, cu mai multă experienţă şi care să înţeleagă mersul şi demersul scriiturii în numele valorii şi nu a kitschului, a comercialului. Un alt aspect important de luat în seamă este ambiţia şi efortul depus pentru pătrunderea în lumea literaturii prin prezenţa şi apartenenţa la o grupare literară, dar mai ales cu lucrări, cărţi şi articole de fond în revistele de cultură din ţară. Chiar şi atunci când sunt îndeplinite aceste condiţii, totuşi există posibilitatea de a nu purta laurii succesului. Asta pentru că intervine elementul surpriză: norocul sau şansa.

GS: În legătură cu valenţele criticii şi eseisticii, ce ne-ai putea spune despre modul în care se face acum critică literară sau de artă, în România?

GD: Într-una dintre discuţiile purtate cu scriitorul Gheorghe Astaloş, acesta spunea că bisericuţele literare sunt inima, plămânul şi ficatul unei literaturi. Înţeleg de aici că, cine este membru activ într-o gaşcă sau alta, îndeplinind anumite criterii, cu siguranţă că va avea parte de o critică favorabilă. Din păcate, de cele mai multe ori sunt analizate şi apreciate creaţii şocante, cu iz sexual – dacă se poate pornografic, cu atât mai bine - care să asigure vandabilitate, adică succes financiar. Mai există categoria acelora care au puterea financiară sau sunt aşa zise personalităţi sau vedete de carton care îşi permit să scoată pe piaţă lucrări la edituri de prestigiu şi care, automat, se bucură de anumite privilegii, tocmai datorită statului lor social. Cum crezi că ar suna o critică faţă de o astfel de lucrare, care aparţine unei astfel de persoane? Este adevărat, mai sunt şi situaţii în care realizările culturale sunt apreciate la justa lor valoare. Acestea mai pot fi întâlnite cu preponderenţă în cadrul concursurilor de creaţie. Se ştie că aparatul critic este subiectiv, bazat pe experienţă, pe bagajul cultural asimilat în timp, dar se pare că, de multe ori se analizează calitatea şi designul mobilierului dintrOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

o sufragerie a unui apartament care, de fapt este gol şi nelocuit.

GS: Am avut bucuria de a citi câteva dintre poeziile tale şi, din punctul meu de vedere, este vorba despre calitate. Aşa după cum probabil am mai spus, există, în lirica lui Gabriel Dragnea, evidente influenţe ale clasicismului francez. Ce este pentru tine şi cum se poate scrie, în vremurile noastre, poezia de calitate?

GD: După părerea mea, poezia este de calitate în măsura în care şi personalitatea şi caracterul autorului sunt de calitate. Cine are impresia că o minciună poate trece drept adevăr timp îndelungat se înşeală amarnic. Dar, bineînţeles că, acela care are un anume statut social, prin posibilităţile sale care nu ţin de talent - poate transforma o expresie de colţ de bloc într-o metaforă şi un kitsch într-o arhitectură unică. Poezia este poezie în măsura în care ceea ce dezvolţi dintr-o idee, poate deveni la rându-i poezie. Ea se hrăneşte cu sinceritate şi respect şi naşte ulterior zâmbet şi mulţumire.

GS: Te-aş întreba: mai există, astăzi, pentru omul modern, posibilitatea de a-şi găsi un reper, de aşi stabili un model? Are Gabriel Dragnea, un model, cel puţin din punct de vedere cultural?

GD: Mai greu, dar se pot găsi repere care să formeze conştiinţe şi trasee demne de urmat. Pentru că, până la urmă acestea sunt unele dintre cerinţele unui model, care să fie unul cu majuscule. Modelul meu a fost descoperit destul de târziu: Panait Istrati. Până atunci nu am avut decât oameni şi personaje pe care le-am apreciat şi dat ca exemplu, dar nu le-am considerat drept modele. Panait Istrati este omul care a trăit în concubinaj cu naivitatea până a descoperit, o dată cu vizita la Moscova că, doctrina comunistă nu este nici pe departe sistemul ideal pentru dezvoltarea unei societăţi. Şi-a impus punctul de vedere argumentat şi cu înverşunare în apărarea comunismului şi cu aceeaşi patimă, din dezamăgire a condamnat-o. A fost un naţionalist convins fără a flutura drapelul naţional maximizând astfel propriul interes. Nu i-a fost ruşine să se afişeze pe schele industriale alături de muncitori necalificaţi, deşi era premiat de francezi pentru opera Chira Chiralina. Un om integru, cu o coloană vertebrală greu de fisurat, indiferent de oportunităţile, mrejele fără scrupule, care au încercat să-l facă să se dezică de principiile sale.

GS: Se poate constata interesul scăzut al tinerilor pentru carte – în general. Ce s-ar putea face pentru stimularea interesului acestora pentru carte, pentru lectură. Ce crezi că i-ar motiva?

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

GD: Este un interes scăzut, într-adevăr, dar nu foarte alarmant. Speranţa că, însăşi ideea de carte nu va dispărea mi-o dă prezenţa destul de mare a cititorilor la târgurile de carte din Bucureşti şi din ţară. Pentru a mări apetitul pentru carte consider că un aport mare poate exista din partea Ministerului Educaţiei, combinând utilitatea cărţii cu plăcerea utilizării calculatorului, a internetului, de cele mai multe ori identificate cu risipirea inutilă a timpului.

GS: Şi pentru că stăm de vorbă, în primul rând, cu omul Gabriel Dragnea, te rugăm să ne spui: care crezi că ar fi principala ta calitate şi care este defectul - pe care poţi să ţi le asumi?

GD: De fiecare dată când mi se adresează genul acesta de întrebări sunt pus într-o oarecare dificultate. Nu prea aş vrea să stârnesc animozităţi legate de lipsa de modestie, în condiţiile în care răspunsul este unul sincer. Cu toate acestea consider că am avut de suferit din pricina sincerităţii mele de fiecare dată când i-am spus unuia sau altuia părerile mele personale legate de comportament, atitudine, faţă de o faptă sau o idee emisă. Astfel că am ajuns să fiu înconjurat de foarte puţini oameni care nu se simt jigniţi, atacaţi sau lezaţi în faţa sincerităţii mele. Defectul al cărui efect îl resimt aproape la orice pas este încrederea acordată multora chiar dacă nu merită. Este o poveste pe care generaţia mea, dar şi cele dinainte au învăţat-o în care, un părinte, pentru fiecare dintre obrăzniciile şi greşelile copilului său bătea câte un cui în uşă. Iar, mai apoi, pentru fiecare faptă bună a tânărului, părintele său scotea câte un cui din acea uşă. Bucuria iertării este nemărginită, dar rămân urmele cuielor bătute în uşă. Cu toate acestea, fără a fi masochist continui să ofer încredere şi sprijin, în limita puterii şi posibilităţilor mele, necondiţionat. Şi pentru că suntem la capitolul destăinuirilor sincere adaug la rubrica defectelor lipsa voinţei în a mă lăsa de fumat, lipsa “tupeului” (a curajului constructiv, o caracteristică specifică oamenilor lipsiţi de timiditate, fără emoţii) şi uneori încăpăţânarea adoptată chiar şi atunci când nu este cazul.

GS: Viaţa culturală din Bucureşti este una intensă. Îi mai rămâne timp, lui Gabriel Dragnea să frecventeze manifestări culturale, festivaluri, expoziţii, lansări de carte? Care sunt ultimele evenimente la care ai participat şi ce impresii ţiau lăsat?

GD: Într-adevăr, viaţa culturală în Bucureşti este foarte intensă. Trebuie să recunosc că în ultima vreme nu prea am reuşit să bifez foaia de prezenţă a multora dintre evenimentele importante ce au

Pag. 63

avut loc în Bucureşti, dar cu toate acestea, nu puteam să ratez Târgul de Carte Gaudeamus, unde se pot găsi cele mai interesante şi noi titluri de carte, întâlniri cu autorii lor, sesiuni speciale de acordare a autografelor, dar şi opere care, doar aici pot fi găsite la preţuri mai mici, doar cu ocazia acestui eveniment. Am avut la un moment dat senzaţia că în ultimele decenii lumea nu mai este preocupată de lectură. Nimic mai neadevărat. Fluxul mare de oameni care vizitează târgurile de carte şi care ies de aici cu sacoşele pline de volume, prezenţa în vagoanele de metrou, tramvai, autobuz a persoanelor de diferite vârste şi, în special tineri care citesc în aglomeraţia zilnică tot mai concentraţi, încercând, parcă să refuze tentaţiile perturbatoare din jur îmi dau de înţeles că, încă se mai citeşte, încă mai există preocupări pentru dezvoltarea de sine, mai presus de frecventarea cluburilor, discotecilor şi barurilor, surori ale pierderii inutile a timpului.

Am avut marea bucurie de a descoperi în toamna lui 2011 un grup de tineri foarte talentaţi care a pregătit într-o atmosferă de club, aproape intimă

un spectacol deosebit în care au fost interpretate piese de referinţă din repertoriul internaţional al anilor 70-80 dar şi clasice, gen “Bolero”-ul lui Ravel sau “Hava Naghila” din tradiţia evreiască şi multe asemenea, toate îmbrăcate în ritmuri moderne, creând astfel o partitură respectabilă în care s-au împletit armonios vechiul şi noul, asemenea unei întâlniri de familie la masa de Crăciun. Deosebit.

GS: Avantajele erei informatice au transformat omul modern într-un mare devorator de publicitate. Promovarea proprie este, datorită internetului, mult mai uşoară. Există, din punctul tău de vedere şi dezavantaje ale acestei superinformati-

Pag. 64

zări?

GD: Faptul că am devenit devoratori de publicitate, cum bine spui, dragă George asta nu înseamnă că este neapărat un avantaj. Pentru mulţi dintre cei care privesc un film artistic sau o emisiune de divertisment la LCD-ul din sufragerie, la o cafea fierbinte sau la un pahar cu vin, momentele dese de publicitate şi promo-urile nu fac altceva decât sa stârnească un uşor disconfort. Este adevărat că fără publicitate nu se mai poate, ea fiind cea care asigură transmisia unora dintre programele foarte interesante pentru un segment mare de public, cum ar fi, de exemplu, difuzarea unui film nou apărut pe piaţă sau transmisia unui meci de fotbal. Într-adevăr, din punctul de vedere al promovării propriilor idei sau acţiuni internetul s-a dovedit de mult a fi de un real ajutor. Principalul dezavantaj al acestei superinformatizări este distanţa nefericită care se creează între oameni, lipsa contactului direct, cu tot ce reflectă negativ o astfel de alegere. Riscul este să devenim mult mai retraşi, mai comozi în luarea deciziilor, să nu mai putem comunica respectând regulile dialogului şi ale comunicării, în general.

GS: Ai putea să numeşti câteva dintre colaborările tale de succes cu reviste ori publicaţii din ţară sau din diaspora?

GD: De-a lungul vremii am fost prezent în diverse antologii literare, lector a patru cărţi, colaborând, totodată, cu reviste culturale precum Oglinda Literară (Focşani), Heliopolis (Timişoara), Altfel (Bucureşti), Actualitatea Literara (Lugoj), Mioriţa Noastră (publicaţie românească de la New York), în paginile culturale ale ziarelor Accent (Călăraşi), Dimineaţa, Curierul (Cluj-Napoca), mai nou în revistele online Armonii Culturale, cu sprijinul prietenului George Stroia, cucerit de muze şi paznic al demnităţii cuvântului scris, Singur (Târgovişte) şi Universul Românesc (publicaţie a românilor de pretutindeni fondată la Madrid în 2006).

GS: În legătură cu proiectele culturale, se ştie că foarte multe dintre ele nu aduc un serviciu de imagine României şi românilor în general. Care ar trebui să fie atributele principale ale oricărui proiect – şi, în speţă, cultural?

GD: Oare ce serviciu de imagine pot aduce României nişte mâzgăleli înscrise voluntar şi ilicit pe câteva documente oficiale, în numele interesului celor ce se pretind oameni de cultură în slujba ţării? Care au fost punctele forte ale aşa-ziselor proiecte culturale şi cine a beneficiat de ele? Cât de transparente sunt astfel de acţiuni şi în folosul cui?

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Cred că, în primul rând proiectele culturale trebuie să urmărească implicarea tuturor segmentelor de public. În funcţie de natura proiectului, acesta nu trebuie să se îndepărteze de identitatea naţională sau, mai rău, s-o elimine ca pe un act de necinste sau comportament ruşinos. Nu există nicăieri în lume, părerea mea, un proiect cultural care, în structura lui, să nu ţină cont de elementele specifice ale identităţii ţării: tradiţie, obiceiuri, respectul faţă de talent prin identificarea şi promovarea lui, dar şi cinstirea înaintaşilor noştri care ne-au oferit posibilitatea de a ne cunoaşte şi recunoaşte pe plan naţional şi internaţional.

GS: Există un lucru pe care Gabriel Dragnea îl regretă, cu adevărat, şi pe care ni l-ar putea împărtăşi şi nouă?

GD: Nu ştiu dacă am regrete faţă de ceva ce am făcut sau nu. Consider că, indiferent de deciziile luate la un moment dat, bune sau rele, acestea ajung, într-un final, să ne modeleze personalitatea, caracterul.

GS: În România zilelor noastre presa şi massmedia au o prea mare influenţă în viaţa oamenilor. De multe ori – din punctul meu de vedere – generator de panică şi dezinformare. Ca publicist, ce crezi că abundă şi, în contrapartidă, ce lipseşte mass-mediei din România?

GD: Dacă mass-media ar lua în serios rolul formator cu care se tot laudă, indiferent că vorbim de presa scrisă, radio sau televiziune nu am mai purta discuţii referitoare la mediocritatea care abundă, lipsa de ambiţii individuale şi de grup, dar mai ales de lipsa modelelor şi denigrarea valorilor de referinţă din secolele trecute, ca să nu mai vorbim de personalităţile mai mult sau mai puţin contemporane nouă. Nu aş spune că presa este generatoare de panică, ci un speculant al oricărei acţiuni cotidiene menite a-i aduce audienţă, implicit bani.

Presa este asemenea automatului cu fise: introduci moneda sau bancnota şi apeşi pe produsul dorit.

Aşa cum aparatul nu îţi va elibera ciocolată, dacă tu îi vei cere ţigări, aşa şi presa oferă exact ceea ce i se cere. Această situaţie este discutabilă, e uşor să arunci vina pe unul sau pe celălalt. Să nu uităm că trăim într-o societate consumistă şi mai puţin productivă. O televiziune privată nu poate rezista pe piaţă fără public sau cu un public foarte mic. Presa dezinformează. Da şi nu. Ca să fim diplomaţi, presa decupează din realitate, porţiunea de realitate care îi convine pentru a-şi atinge scopurile social-politico-economice. Aşa cum erau oficioasele în perioada ante şi interbelică. Ce abundă? Ceea ce Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

vedem cu toţii pe tarabele publice şi la posturile TV: cancanuri, bârfe, intruziuni în viaţa privată, informaţii privind suprafeţele, orice, numai lucrurile cu adevărat importante, ale adâncurilor, nu.

GS: Am constat că mai există temerari, care participă la promovarea României peste tot, ba chiar şi-au făcut un crez din acest lucru. De exemplu, există site-uri de promovare a României, aşa cum nu are ministerul de resort. Implicarea face diferenţa dintre cele două categorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cultură. Care ar fi două dintre schimbările pe care le-ai face dacă ai fi, chiar şi pentru o zi, ministrul culturii.

GD: Există oameni care, într-adevăr se preocupă cu promovarea frumuseţilor, calităţilor acestei ţări, inclusiv pe plan cultural. Dar totul este echivalent cu o fotografie realizată artistic de persoane înzestrate, talentate şi cu un patriotism dezinteresat.

Dar nu este de ajuns. Întrebarea pe care mi-o adresezi este pe cât de pertinentă pe atât de grea. În primul rând cred că aş demara un concurs de proiecte culturale care să vizeze întocmai promovarea reală a valorilor României atât în ţară, dar mai ales în străinătate, pe segmente de activităţi culturale: pictură şi artă grafică, sculptură, literatură, muzică...

Aş realiza parteneriate cu edituri, galerii de artă, case de discuri de prestigiu din ţările europene şi nu numai, în vederea editării, promovării lucrărilor premiate în ţară. Aş pune mai mult accent pe realizările tineretului, organizând tabere de creaţie, work-shop-uri pentru trierea celor care au un cuvânt de spus şi care ar merita să fie ajutaţi, dacă ei înşişi nu ar putea prin forţe proprii. Lipseşte sprijinul real, implicarea efectivă.

GS: Aşa cum e şi normal, ai multe planuri de viitor. Ai putea să ne împărtăşeşti câte ceva despre acestea?

GD: În general, da. Dacă ne situăm în afara spaţiului cultural, fiecare dintre noi mai avem de făcut anumite modificări: în imobilul în care locuiesc cu familia mea, în comportamentul meu faţă de cei din jur şi mai ales faţă de mine, dar cel mai important reanaliza posibilităţilor de a aduce îmbunătăţiri planului de organizare cotidiană. În plan cultural vreau să public o carte cu interviurile realizate în perioada 2002-2004 cu personalităţi importante din cultura română, o lucrare despre publicistica lui Panait Istrati, dar şi un al treilea volum de poezie. În viitorul puţin mai îndepărtat urmăresc realizarea unei monografii, o carte care să cuprindă scrisori-epistole ale unui soldat aflat în tranşeele războiului (acesta este un proiect mai vechi, gândit în mare parte, dar nefinalizat) şi o

Pag. 65

carte de poveşti pentru copii. Dar până acolo mai este drum lung...

GS: Ştiu că ai în lucru o carte de interviuri cu personalităţi. Ai putea să ne spui în ce stadiu te afli cu acest proiect şi pe când vom avea plăcerea s-o şi lecturăm?

GD: Proiectul este gata în proporţie de 98%. Dacă totul merge aşa cum am plănuit sper ca în curând – până la jumătatea anului, cel mai târziu - s-o putem atinge filă cu filă.

GS: În nebunia asta a vremurilor pe care le trăim, în goana pe care nici noi nu o mai înţelegem, cum îşi construieşte echilibrul, zilnic, Gabriel Dragnea?

GD: În funcţie de timpul disponibil, citind online diferite materiale. Prin muzica bună a anilor `70`80 ascultată la ore târzii în noapte, în drumul spre serviciu, prin discuţiile purtate destul de des cu bunul meu prieten Alexandru Ghiţă (Saşa) pe diverse teme, dar în special literare. Un poet deosebit, cu o poezie realizată în stil clasic, asemănătoare poeziei secolului al XIX-lea, mai puţin gustată în aceste vremuri, în care calculul şi analiza profundă, rigoarea şi disciplina nu mai sunt la modă.

GS: Dacă ar fi să enumeri trei personalităţi culturale, evident, ale momentului, care ar fi acestea şi de ce? (Bineînţeles, este un punct de vedere şi neapărat o ierarhie!)

GD: Fără a sta prea mult pe gânduri, îl clasez pe prima poziţie în topul solicitat pe Dan Puric. Prin concizia, fluenţa, lipsa de echivoc în exprimarea ideilor profunde. Un om foarte echilibrat, cel puţin prin atitudinea pe care o afişează şi prin argumentarea în bătălia dialogului. Octavian Paler. Deşi dispărut dintre noi de câţiva ani, el continuă să influenţeze comportamentul şi gândirea multora. Va rămâne pentru multă vreme un reper de modestie, simplitate în atitudine, dar complexitate prin aplecarea asupra unei teme, în aparenţă banală şi aducerea acesteia la rang de temă fundamentală.

Podiumul este alcătuit cu o relativă uşurinţă, potrivit gusturilor personale şi a gradului de influenţă a acestor personalităţi în conturarea anumitor percepţii sau întărirea anumitor idei. A se ţine cont că mi-am ales ca reprezentanţi doar personalităţi din cultura română. La nivel internaţional e nevoie de mai multe discuţii şi analize.

Oricum, încă mai sunt destui care mai promovează imaginea României în lume prin succese individuale, dar şi de grup în anumite domenii. Continuând ierarhia am găsit de cuviinţă să-i clasez pe această poziţie pe maestrul Tudor Gheorghe ală-

Pag. 66

turi de românul simplu, etalon al inteligenţei native, chiar pe plan european. Îmi permit să afirm aceasta, chiar cu riscul de a fi acuzat de patriotism păgubos, poate chiar irelevant în contextul actual.

Tudor Gheorghe este ca vinul vechi, păstrat decenii de-a rândul în condiţii deosebite, care să îţi ofere la momentul degustării clipe unice, memorabile.

GS: Ce părere, sinceră, ai despre proiectul revistei noastre şi despre colaborarea cu Armonii Culturale?

GD: Aşa cum un copil se bucură nespus atunci când i se oferă două bomboane preferate, deşi el a cerut doar una, aşa este bucuria mea la vederea unui proiect reuşit, cu ecouri pozitive la nivel naţional şi internaţional. Ştiu cât de mare este bucuria şi satisfacţia lui George Stroia, iniţiator al acestui proiect publicistic şi redacţional, dar mai ştiu cât de mult se pot bucura acele persoane, acei tineri cărora li s-a oferit o şansă în plus pentru a demonstra că şi ei pot, că au ceva de spus, mânaţi de sentimente, experienţe sau de incontestabilul talent care se cere descoperit. Colaborarea mea cu Revista Armonii Culturale este un prilej de a încerca - alături de un om care are chemarea necesară pentru a sluji cuvântul – consolidarea relaţiilor culturale la nivel naţional prin întâlniri şi proiecte concrete de promovare a creaţiilor autentice.

GS: Ce ai dori să le transmiţi cititorilor revistei Armonii Culturale?

GD: Să rămână fideli acestei reviste care nu este decât la începutul unui drum greu, dar cu siguranţă plin de satisfacţii şi de realizări. Să nu o considere doar o revistă în plus, ci, odată cu apariţia ei în format tipărit să o privească drept un aliat, un duhovnic, un prieten care ştie să aprecieze valoarea, talentul, ambiţia şi efortul pentru desăvârşirea actului creator.

GS: Gabriel, îţi mulţumim foarte mult că ai participat la şueta noastră, îţi mulţumesc pentru răspunsurile tale sincere şi tranşante, este o mare bucurie să stăm de vorbă cu tine. Îţi dorim şi noi, alături de toţi cititorii şi colaboratorii noştri multă sănătate şi mult succes în tot ceea ce ţi-ai propus să faci!

GD: Întorcându-vă urările de bine, cu mulţumirile deloc de complezenţă, am credinţa că eforturile tuturor, dar în special ale tale, dragă George vor avea ecoul binemeritat, dovedind o dată în plus că se poate merge mai departe, de acolo de unde mulţi aleg să se oprească.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

George POPA In principio fuit Eminescu Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului.

Constantin Noica Ceea ce este hotărâtor pentru intrarea unui poet în memoria universală este crearea unor concepte şi a unor viziuni care apar pentru întâia oară în gândirea poetică. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat succint al deschiderilor originale - gnoseologice şi onto-axiologice - efectuate de Eminescu în lirica sa, deschideri pe care le-am dezvoltat în scrieri anterioare, (reunite în volumele Luceafărul – Treptele spiritului hyperionic (2010) şi Eminescu sau dincolo de absolut (2011).

Natura geniului Una dintre cele mai importante priorităţi eminesciene este definirea geniului. Ea se găseşte în parte în Luceafărul, unde natura geniului este văzută ca o entitate străină lumii pământeşti, dar aparţinând sferei existenţiale a Demiurgului. Rolul încredinţat aici eonului de sus, geniului, este ca, unindu-se cu o făptură pământească, iubirea să restabilească pe Unul primordial dinainte ca acesta să se manifeste, deoarece lumea creată a fost o neizbutire, o lume pieritoare. Dar această tentativă reparatorie cu ajutorul iubirii nu reuşeşte; pe de o parte, pentru că pământeana îi cere luceafărului să coboare la starea de muritor; pe de altă parte, Demiurgul refuză lui Hyperion dezlegarea de nemurire fiindu-i teamă că, prin această încălcare a legilor eterne ale primordialităţii, ar urma prăbuşirea întregii lumi a increatului, aşa cum stă scris într-o variantă a Luceafărului : Tu adevăr eşti datorind / Lumină din lumină. / Şi adevărul nimicind, / Maş nimici pe mine. / Prin urmare, în concepţia lui Eminescu, „adevărul” este Dintâiul, Unul. Ieşirea din pregeneză, este neadevăr, creează neadevărul.

Eminescu nu a fost însă mulţumit de această viziune despre geniu aşa încât intenţiona „să modifice legenda Luceafărului şi să înalţe cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno”. Relevarea adevăratei identităţi a geniului este făcută în postuma denumită de G. Călinescu Povestea magului călător în stele, de D. Murăraşu Feciorul de împărat fără stea ; considerăm însă că denumirea mai adecvată ar fi Lume şi Geniu, pentru că tema acestui poem este neta delimitare dintre cele două sfere existenţiale. Aici geniul nu mai este privit drept o entitate astrală, diametral opusă unei făpturi pământeşti, adică nu mai aparţine lumii noastre, ordinei ontologice a lui Dumnezeu, ci este un străin într-un spaţiu existenţial străin, unde nu are „nici înger şi nici stea”, aceasta dăruind omului „norocul” iubirii. Geniul este „o lume în lume”, nu se află în planul Creaţiei şi, din acest motiv, Dumnezeu nu îl recunoaşte, „se împiedică de cifrul său”. El este gândire pură şi după ce se va elibera din „corpul cel urât”, geniul va crea o lume a sa proprie, paralelă celei a lui Dumnezeu.

De notat că iubirea intervine şi în poemul la care ne referim, şi anume, spre sfârşit, unde făptura iubită apare însă drept o creaţie a cântului poetului, şi nu se întrupează aici, ci într-o lume dincolo de a omului. Ţinem să subliniem faptul că în acest vast poem, unde Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“Pătruns de-adânca sete a formelor perfecte, unită indistinct cu desăvârşita logică internă a ideaţiei, armonizată de la vers la vers, de la strofă la strofă. O altă componentă decisivă este constituită de melosul unic, inimitabil al versurilor, prin măiastra fructificare a potenţialul de cântare a graiului românesc.

Adăugăm aici că, aşa cum a recunoscut încă Titu Maiorescu, o altă prioritate euristică eminesciană este crearea limbii noastre literare, şi anume, nu numai în forma ei cea mai melodioasă, dar şi cea mai expresivă. “

Pag. 67

sunt puse faţă în faţă geniul şi lumea umană, componentele antitezei nu mai sunt simple alegorii, aşa cum are loc în Luceafărul, ci sunt realităţi - ireductibile una la cealaltă.

Rezultă din acest poem că în Eminescu şi-au dat întâlnire două entităţi: eul intramundan şi sinele transmundan, adică geniul redat sie-însuşi - „Simţindu-mă deasupra omenimii, neatingând, neatins, solitar”(Sunetul păcii). Această diadă constituie „diferenţa ontologică”, „diferenţă de identitate” la Eminescu. Ea nu se află între „micul eu” al lumii materiale şi eul poetic transfigurator al lumii căreia îi aparţine, ca în concepţia lui Heidegger, ci între eul entitate a lumii noastre - şi geniul „coborât” intramaterial dintr-o sferă existenţială străină, diferită de cea a Creatorului. Şi nu se află nici între eul empiric şi eul transcendental eliberat de empiric din gândirea fenomenologică, geniul constituind o a treia realitate.

Conceperea geniului ca aparţinând unei alte

Arheul – identitatea eternă a fiecărui om În scrierea în proză, Archaeus, Eminescu formulează un concept personal privind individualitatea spirituală umană, şi anume, arheul. Nu este vorba de arhetipul platonician, model absolut aflat în transcendent, a cărui răsfrângere pieritoare sunt entităţile lumii sensibile ale imanentului. Arheul constituie esenţa, ADN-ul onto-axiologic al omului. Este principiul etern din fiecare existenţial, afirmă Constantin Noica, „entitatea eterică din corpul spiritual dotată cu cea mai înaltă clar viziune”, scrie Rudolf Steiner, o „minte cosmică deschisă spre înţelegerea ortosensurilor primordiale ale lumii”, consideră Mihai Drăgănescu. Şi Eminescu adaugă faptul că suntem pedepsiţi ori de câte ori ne „jignim” arheul, propria noastră identitate spirituală. În raport cu „micul eu” empiric, de serviciu în experimentarea cotidianului din lumea străină unde a fost „aruncat”, geniul eminescian îşi recunoaşte drept arheu luceafărul - „Ca un luceafăr am trecut prin lume”, o entitate ce pare intermediară între planul mundan şi tărâmul străin, transmundan, al geniului.

Grafică: M.Catruna

Sensul cosmic al iubirii

ordini ontologice, constituie cea mai radicală viziune asupra geniului, depăşind definiţia formulată de Arthur Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare”: unicitate, solitudine, inadaptabilitate, inteligenţă pură, gândire sub perspectivă universală şi sub specie aeternitatis.

Precum se ştie, Eminescu a fost conştient de propria sa genialitate încă din prima tinereţe, scriind în Replici: „Eu sunt un geniu,/ Tu o problemă”, iar în Geniu Pustiu : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nor de aur din marea lui de amar”, pentru ca mai apoi, în poemul Lume şi Geniu, să se considere aparţinând altei lumi, paralelă celei a lui Dumnezeu, de care se izolează prin unicitate („Fost-am în lume unic”), iar în Odă (în metru antic), după ce a vieţuit şi depăşit experimentările mistuitoare din lumea umană - viaţa ca atare, suferinţa, dragostea, visul, moartea - să se redea sie-însuşi.

Pag. 68

Iubirea în sens de confundare cosmică apare în diverse mituri, mai ales în gândirea hindusă. Eminescu suie însă gradual la extrema posibilă a sensului contopirii. După ce eternul feminin este văzut ca un prototipar ideal hiperboreean, în următorul catren de model persan :Femeia goală răsturnată-n perne / Frumseţea ei privirilor aşterne. / Nu crede tu că moare ea vreodată, / Căci e ca umbra unei vieţi eterne / are loc mai întâi contopirea cu natura, dizolvarea în inefabilul cosmic: Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri. - / apoi singurătatea în doi infuzează suflet naturii : „Voinţa ei ş‘a ta de se’mpreună,/ Atunci e suflet în întreaga fire” -urmează sacralizarea iubirii : „Amorul meu este atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ”, suişul continuă spre confundarea cu divinitatea – unio mystica :Două inimi când se-mbină, / Când confund pe tu cu eu / E lumină din lumină, / Dumnezeu din Dumnezeu. - / Iar, în final, se transcende în preludiul genezei, substituind pe creator : „Îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie… acel spirit divin eram noi…Misterul divin suntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... O jertfă infinită marelui spirit”. (ms.

2276 II).

Ca atare, pentru Eminescu confundarea în iubire însemna reinstituirea Ajunului, substituirea Unului premergător creaţiei, pentru a se transcende impasul făuririi unei lumi pradă suferinţii şi morţii.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

În felul acesta, are loc extrema radicalizare a viziunii iubirii, a finalităţii ei ultime, inedită în lirica universală. „Farmecul sfânt” eminescian constituie energia magică a inimii şi a spiritului care înaripează diada devenită monadă pentru saltul radical în Neînceputul creaţiei.

De observat că în parcursul metafizic al iubirii, Eminescu urmăreşte un timp drumul platonician, adică suişul de la iubirea pentru frumosul fizic absolut din lumea sensibilă spre esenţa sa arhetipală cerească, realizându-se „Erosul divin” de care vorbeşte Diotima. Dar autorul Luceafărului depăşeşte acest parcurs: de la Dumnezeul creaţiei transcende la Primordialitatea dinaintea genezei, unde are loc împlinirea absolută a confundării în iubire. Prin iubire a fost făurită lumea, Unul voind să-şi creeze astfel un alter ego pentru a ieşi din singurătate, şi tot prin iubire se face drumul înapoi, în Preludiu, scurtcircuitându-se Creaţia, care a fost imperfectă. Dar nu mai este un act ontologic, ci axiologic.

Armonia – complexitatea prozodică unită cu contopirea cosmică Precum am discutat în studiul Spaţiul poetic eminescian, (1982), armonia liricii lui Eminescu este foarte complexă şi de mare rafinament. Ea se desfăşoară în următoarele planuri care se intrică şi se armonizează între ele. Pe de o parte, prozodia savantă şi subtilă Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte Pătruns de-adânca sete a formelor perfecte., unită indistinct cu desăvârşita logică internă a ideaţiei, armonizată de la vers la vers, de la strofă la strofă. O altă componentă decisivă este constituită de melosul unic, inimitabil al versurilor, prin măiastra fructificare a potenţialului de cântare a graiului românesc. Adăugăm aici că, aşa cum a recunoscut încă Titu Maiorescu, o altă prioritate euristică eminesciană este crearea limbii noastre literare, şi anume, nu numai în forma ei cea mai melodioasă, dar şi cea mai expresivă.

Pe de altă parte, în universul eminescian are loc armonizarea şi dincolo de interioritatea poemului, şi anume, cu exterioritatea, printr-o fenomenologie deosebit de ingenioasă: convertirea lăuntrică a lumii din afară, transformarea naturii materiale în substanţă sufletească pură. Acest lucru are loc cu ajutorul unor mişcări - fie ale elementelor naturii, fie mişcări muzicale, fie ale luminii. De exemplu, în poezia Peste vârfuri, intervin mai întâi mişcări ale firii – „Peste vârfuri trece lună/ Codru-şi bate frunza lin”continuate de sunetul cornului: „Dintre ramuri de arini/ Melancolic cornul sună”; un exemplu de intervenţie a unor mişcări luminoase este poezia Şi dacă : Într-un cuvânt, conjugarea acestor complexe procesualităţi armonizatoare asigură liricii eminesciene acea fascinaţie particulară, acel farmec continuu. Dar Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

această magie nu se datoreşte numai melodicităţii şi concertului de armonizări multiple prozodice şi cosmice, ci şi unui fapt cu finalitate ontologică : armonia este condiţia esenţială, sine qua non, a fiinţării lumii formelor în ordine umană. Ca atare, sentimentul armoniei ne infuzează certitudinea existenţială.

Muntele - matricea formatoare a culturii româneşti Contrar ideii conform căreia albia stilistică a culturii noastre ar fi spaţiul ondulat deal-vale, prin urmare un spaţiu şovăitor (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic), Eminescu postulează că sânul aprioric modelator al spiritualităţii româneşti este muntele, aflat prin destin în miezul ţării, şi către care suie vertical balada Mioriţei : „Este muntele tată al râurilor şi al poporului nostru. Aceasta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi faptele”… „Căci nus culori destule în lume să-nvesmânte/ A munţilor Carpatici sublime idealuri”. Aşa cum se spune întro doină, „acasă în suflet” românul înţelege în munţii lui,: „Sus în vârful muntelui,/ Unde-i drag sufletului”. Destinul eroului moldovan este cosmic : el pleacă de la orizontala planului terestru - şi apoi suie spre „munţii mari”, de unde continuă spre „stelele făclii” - o noapte a reînceputurilor feerice.

Poezia Lume şi Geniu se petrece pe munţi, de unde magul nu vrea să coboare, de teama ca legea înălţării să nu fie uitată de oameni. Prin urmare, autorul Luceafărului ţine să reliefeze faptul fundamental că nu ezitarea, resemnarea, ci înălţarea, constituie gena noastră spirituală, matricea creativităţii româneşti. Acest lucru are loc mai ales în poezia lui Eminescu.

Câteva exemple. Somnoroase păsărele pleacă de la polul pământesc, păsările, trece spre flori, ale căror miresme se pierd în văzduh, apare apoi lebăda, simbol al cântului, al aripilor şi al misterului morţii, şi urmează ridicarea spre polul ceresc - „mândra lună”. Poezia Şi dacă se deschide cu apropierea iubitei anunţată de bătaia ramurilor în geam. şi se înalţă spre doamna luminii nocturne, eliberată de sub nori. Pe lângă plopii fără soţ pleacă de la contemplarea ferestrelor luminate, trece prin trei ordalii ale înveşnicirii unei iubirii venind samsaric din începuturi („O stea s –ar fi aprins”, „Ai fi trăit în veci de veci”, „Acele zâne ce străbat/ Din timpurile vechi”) şi sfârşeşte cu aprinderea candelei farmecului sfânt al iubirii. Dintre sute de catarge porneşte de asemenea de la polul terestru - alunecarea corăbiilor pe mare -, suie spre zborul păsărilor migratoare, apoi către sfera idealurilor şi mai departe la altitudinea de neatins a gândurilor din cânturile poetului. În Povestea magului călător în stele se porneşte de la sfatul împărătesc, de pe pământ, suim spre munţii ameţitori, apoi într-o stea, iar, în final, dincolo de lumea noastră, unde se află geniul, acesta

Pag. 69

neaparţinând lumii Creatorului. În Luceafărul, de la palatul împărătesc, se suie spre astrul invocat şi, după încercările eşuate de a se uni cei doi poli – teluric-uranic, urmează zborul dincolo - atât de lumea empirică precum şi de cea cerească, spre primordialitate, spre increat.

Tragicul : sacrificarea umană a Fiinţei În afară de tragicul suferinţei – rănile materiei, sfâşierile inimi şi ale gândirii; al răului – distrugător al valorilor - ale vieţii, ale spiritului; şi tragicul morţii –resimţit încă din prima tinereţe, o dată cu Mortua est ! şi marcând profund viziunea sa ontologică ulterioară, - Eminescu adaugă două idei originale privind tragismul vieţii omeneşti. Pe de o parte, în două poezii postume, Mureşanu şi O, stingă-se a vieţii…, după ce se întreabă dacă viaţa noastră, „oricât de neagră ar fi ea, are vreo solie, vreun scop al mântuirii”, autorul Luceafărului, îşi pune o altă întrebare profund tulburătoare: „Nu-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii ?” Ce vrea să spună aici Eminescu? Dacă Martin Heidegger credea că omul este trimis de marea, necunoscuta Fiinţă să perfecteze viaţa - să fie „păstorul Fiinţei” - autorul Luceafărului ridică ipoteza insolită, potrivit căreia Fiinţa este sacrificată de către modelul ontologic uman, ce pare a fi unicul - idee pe care nu o regăsim în sisteme de gândire anterioare.

O a doua perspectivă a tragicului ontologic deschisă de Eminescu se află în postuma Bolnav în al meu suflet. Aici apare ideea condamnării poetului la a reveni ciclic pe toată istoria eternităţii în aceeaşi formulă nefastă de viaţă şi în acelaşi moment spaţiotemporal. Dacă pentru Friedrich Nie sche eterna întoarcere era dorită, benefică, sortită, afirma el, celor care cred în viaţă, Eminescu împinge tragicul până la spaima unei fenomenologii sisifice funeste fără ieşire.

Aşa fiind, în viziunea lui Eminescu omul nu este fiinţa unei singure morţi, ca pentru Heidegger (Sein zum Tode - „Fiinţă întru moarte” ), ci a unei morţi repetate la indefinit. Odată intrat în ordinea ontologică, Fiinţa heideggeriană de dincolo ne joacă viaţa de-a moartea pe toată desfăşurarea eternităţii.

Sacralizarea Alături de Pindar şi Friedrich Hölderlin, dar mai mult încă decât aceştia, Eminescu aplică atributul „sfânt” aproape exhaustiv elementelor naturii şi vieţii : pământul, luna, marea, izvoarele, munţii, soarele, stelele, raza zilei, tainele lumii, scrierile poeţilor evocaţi în Epigonii, geniile, cântul, teiul, ceasul primei întâlniri, iubirea, mormântul mamei, ora morţii etc. Sacralizând lumea, geniul eminescian – străinul - îşi plătea la modul sublim faptul că a fost oaspete al lumii umane.

Iată cum se reflectă, în conştiinţa unor mari

Pag. 70

creatori, sacralitatea a însuşi poetului : Ion Luca Caragiali scria: „Eminescu avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană”. La rândul său, Octavian Goga : „Dacă ar fi trăit în vremi zbuciumate de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. Iar Svetlana Paleologu-Ma a îşi încheie inspirata carte Eminescu şi abisul ontologic, cu cuvintele : „Sfântul nostru Eminescu”.

Libertatea metafizică - depăşire a absolutului Cele două preocupări fundamentale de întotdeauna ale minţii umane sunt autocunoaşterea şi eliberarea din sistemul limitelor. Este vorba de libertatea metafizică. În gândirea universală, extreme ale eliberării sunt Nirvana şi Dao, adică, precum se afirmă în străvechea scriere indiană Samkyha-Karika, dincolo de „Existenţa care există” şi dincolo de „Existenţa care nu există”. Dar Eminescu adaugă încă o deschidere : nu numai dincolo de aporia fiinţă/nefiinţă, dar şi dincolo de orice ordine existenţială care ar institui o lume, şi anume, în nelume, idee care apare în Archaeus. Şi este revelator faptul că fizica actuală cuantică admite existenţa unei antilumi, opusă protolumii noastre, astfel că viziunea lui Eminescu apare drept o anticipaţie ştiinţifică. Ca atare, pentru autorul Odei (în metru antic), eliberarea metafizică are loc prin extrema depăşire cu putinţă, dincolo de viaţă, murire şi nemurire - în anterioritatea absolută, abia întrezărită de mintea umană :Ah! Cum nu suntem pe când / Nici fiinţă nu era nici nefiinţă, / Nimic cuprinzător, nimic cuprins. / Nu era moarte, nemurire nu / ŞI fără suflet răsufla în sine / Un ce unic ce poate nici n-a fost. / (s.n.)

Prin urmare, dincolo de orice determinare, de orice datum, dincolo de posibil şi imposibil „intelectul eroic” al poetului, despre care vorbea Giordano Bruno, se aruncă în Marele Deschis printr-o cursă a eliberării care nu sfârşeşte niciodată, nici chiar în absolut, pentru că, scrie Eminescu, fiind oprire, limitare, „orice idee despre absolut este negativă”…„absolutul este frate cu moartea”. Nu încremenirea însemnează libertate, ci mişcarea eternă, depăşirea continuă, zborul neîncetat al intelectului.

Uluitoare idee, când ştim că ţelul suprem al minţii umane este absolutul. Este cea mai radicală deschidere, cea mai înaltă viziune a libertăţii metafizice, corezonantă cu viziunea lui Rabindranath Tagore din volumul de poezii, Lebăda, unde un stol de lebede, luând pe aripile lor întreg universul, zboară fără oprire spre un dincolo care se depărtează mereu spre niciunde, miticele păsări depăşindu-şi astfel neîncetat moartea. * Care a fost drumul suitor urmat de Eminescu în această depăşire în mers continuu ?

Acest drum a început prin cânt, prin melodicitatea versului, muzica fiind continuă depăşire a Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

morţii, datorită fenomenologiei în cele trei momente ce se condiţionează între ele: sunet, stingerea sunetului, naşterea noului sunet din energia sunetului care tocmai s-a stins.

Treapta următoare a depăşirii a constat în transmutarea finitudinii materiale exterioare în spaţii de suflet, sufletul fiind unduire muzicală pură. Or, mişcarea muzicală este infinită, indefinită şi incaptabilă. În continuare, are loc instituirea de prezenturi eterne poetice, care însemnează salvarea momentelor sacre de vieţii de perisabilitate. Un alt moment eminescian al eliberării spirituale este ridicarea la sublim a existenţei, a lumii, a lucrurilor, sublimul fiind „depăşire în mers făcută de intelectul uman”, aşa cum a recunoscut Kant.

Finalmente, spiritul hyperionic constituie elanul, tensiunea infinită a depăşirii nelimitate, zborul lui Hyperion către Demiurg fiind un preludiu al unei asemenea eliberări în suiş fără răgaz, dincolo de spaţii şi timpi, dincolo de fire şi nefire, dincolo de pragul începuturilor.

Instinctul metafizic. Esenţa frumuseţii.

Adăugăm două concepte originale de sorginte eminesciană: instinctul metafizic şi o definiţie personală a frumuseţii. Spre deosebire de predispoziţia metafizică, de care dispune orice om, instinctul metafizic din viziunea poetului este un act intuitiv al minţii, o „fulguraţie intelectuală”, concept de asemenea eminescian, prin care cei aleşi au revelaţia privilegiată a unor adevăruri ultime, dincolo de văzul comun, aşa cum au fost cele revelate de Eminescu.

Cât priveşte esenţa frumuseţii, Eminescu are o viziune cu totul aparte: el se întreabă „cum de nu s-a gândit nimeni” că nu proporţia de forme, „secţiunea de aur”m statică, din arta statuară a vechilor greci, prin urmare, nu imobilitatea, ci „proporţia de mişcări”, armonia în desfăşurare constituie adevărata frumuseţe, aşa cum, adaugă poetul, are loc în ritualul dragostei - şi de sigur, în arta dansului. Prin urmare, armonia este concepută de Eminescu drept o stare muzicală, care, repetăm, este o continuă depăşire – alternativ a clipei şi a stingerii clipei.

Trebuie amintit de asemenea că Eminescu a formulat profeţii despre modernitate, similare celor ale lui Friedrich Nie sche şi Charles Baudelaire. Astfel, despre „moartea” lui Dumnezeu şi a marilor sisteme filozofice, scrie : „E apus de zeitate ş’asfinţire de idei… Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serii/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”. Şi mai ales, ideea universalei prăbuşiri în abis, din Memento mori : Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?

Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult... de mult.

Am reunit aceste diverse revelaţii originare Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

eminesciene sub termenul de spirit hyperionic, definind altitudinea cugetării eminesciene.

Amintindu-ne că Orfeu este zeu al ancestralităţii noastre, trebuie de spus că, prin magica sa armonie şi prin ideaţia cu aripi suind din abisal până în indefinitul dincolo, lirica lui Eminescu este prin excelenţă orfică, adică incantatorie şi iniţiatică.

Iniţierea are loc în misterul naturii geniului care este străin lumii umane, în misterul unicităţii noastre arheice în univers, în sensul suprem al iubirii care poartă în pregeneză, în neînţelesul mister al tragicului, în misterul libertăţii metafizice ultime - aflată dincolo de absolut. La toate aceste probleme esenţiale Eminescu dă răspunsuri cu totul noi la extrema unde poate ajunge tensiunea gândirii. Cunoscutul filosof Ion Petrovici afirma: „Zborul filosofiei lui Eminescu capătă îndeobşte forma supremă a viziunii metafizice”. „Departele” lui Eminescu este cel mai departe, : în viziunea Fiinţei, a geniului, a iubirii, a tragicului, a zborului către eliberarea spirituală supremă. Au fost „deschideri” infinite ale intelectului, experienţe transliminale. * Un poet ca Eminescu este o conştiinţă a esenţelor, iar în vremuri de restrişte spirituală, precum cea actuală, el trezeşte memoria obosită a eternităţii.

Lectura poeziei sale ne redă nouă înşine în acea elevată hipostază în care ne recunoaşte instanţa valorilor nepieritoare. Făcându-ne dar sublimitatea gândurilor sale, el ne spune că pentru a le înţelege, avem nevoie de aripi care ne vor purta fulgerător asemenea zborului lui Hyperion, într-un dincolo al celei mai elevate transmutări spirituale.

Dar cine dispune înainte de toate de aceste aripi? Într-o poezie postumă, Aducând cântări mulţime, din 1874, Eminescu afirmă că dedică poeziile sale în primul rând tinerilor. El începe prin a se întreba: „Aducând cântări mulţime / Şi mai bune şi mai rele,/ Mă întreb cu îndoială/ Cine caută la ele ?” Oare poporul truditor, a cărui minte sărmană este preocupată de pâinea zilnică ? Şi apoi întrebarea trece mai sus: „Cei care păzesc cântarul/ Al dreptăţii, dragă Doamne//… Sau la cei care-şi pun osul/ Carul statului de-l mişcă?/ Ah, prea ştii mai dinainte/ Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.// Eu nu pot să le dau lefuri,/ Nici onori, nici pensiune,/ Nu-s în stare ca să judec/ Merite pentru Naţiune”. Nu aceştia îi vor înţelege gândurile, ci tinerii care, afirmă Eminescu, îi vor citi versurile cu priviri de flori albastre, astfel că în inimile lor curate vor pătrunde tremurânde poeziile sale. Din acest motiv, autorul Scrisorilor închină cartea sa celor tineri, pentru ca sufletele lor să devină tot aşa de frumoase ca şi poeziile sale. Fiecare să se transforme în ceea ce am putea numi homo poëticus eminescianus : ”Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi, inimi cu arìpe./ Ah! lăsaţi ca să vă ducă/ Pe-altă lume ’n două clipe”.

Pag. 71

Adrian BOTEZ buburoase - îmi ies prin piele veghile : strigoi decorticaţi îşi taie reciproc - hlizindu-se - sclifosindu-se beregata un ochi îi lincheşte - stăruitor - celuilalt lumina sfărâmând orice împotrivire de spaţiu - bivolii griji înaintează prin mine: în copitemi mestecă lumina de paie : chirpici se face speranţa

VINCENT VAN GOGH- perioada Borinage - tumorile artei rapsodie neagră

ce dureri scurmă prin lume - tunel încâlcit - precum cârtiţele? ce tunel mineresc se tot surpă - şi-n locul viscolit de prăbuşire - în gaura beznei îţi râgâie traiul - numindu-se cu numele Soartă?

Dumnezeu - vecin păgubos - haìnul ce-ţi roade metodic căpătâiele zilei şi nopţii - risipind rumeguş de-ngrăşat şobolanii turbaţi cu gust de genune Dumnezeu - felinarul cel roşu - din uliţa nebuniei scârnave sărăcie - blestem şi cetate de scaun a Morţii cataclism - schilodire a tereziilor lumii - decretul regal de ghilotinare-a Credinţei: doar un crin mai arde - frânt în deşert şi Hristos - tehnicianul floricol - şi-a ascuns sub burnuz Mâna de Dreapta corole de doliu - corole de păcuri aprinse - tu - Suferinţă - muma cea bună a tuturor vieţilor - blestem şi feroce iubire: din ţâţele tale - hidos plescăind guiţă şi cresc Tumorile Artei *

Pag. 72

dă cep mizeriei - să-mi îngraşe landele gânduri - să pot culege la vară - mănunchiuri roşii de îngeri * coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu un schelet evadat din trup eşti Doamne: un schelet care merge în paralel cu trupul - pe autostrada pustiului cosmic * nu te pot iubi decât beat: din hahaleră cu destin curbat - te văd atunci prinţesă-ntr-un palat - cu nurii toţi scoşi la uscat o - efemerul stat în stat: de fundul sticlei iar am dat… * bastardul târfa şi milogul lui Dumnezeu fac necrologul: oferă binecuvântare cu tot cu pâine fără sare milogul târfa şi bastardul au lins febril din lucruri fardul: toţi sfinţii zac de insolaţii din Dumnezeu apar doar raţii apoi milog bastard şi târfă atârnă-n loc de cer o bârfă toţi facem ulcer pe retină: când zici divin - vezi o jivină * am pătruns în peşteră: zăceau - mestecaţi laolaltă leproşi şi îngeri - viermi graşi şi serafi duhnea cumplit a pansamente îmbibate egal - cu formol - puroi şi cu stele dincolo de beznă - cineva clefăia - devenind astfel altcineva Iisus orb - tuşea găunos - urla răguşit de febre - şi-şi rupea în neştire - aşternutul foşnind de păduchi şi Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

albastră iertare lichid oarecare - risipit pe prundiş - Sfântul Duh gâlgâia dintre gingiile însângerate halucinant - trupul Hristosului se dumica singur se împărţea fără nici o măsură - se zvârcolea - hidos şi greoi se rotea îmbălat : solzi cleioşi de balaur damnat - iscând oribil vârtej - meniri şi-ispitiri lumina-ntre degete mi s-a fărmat - şi-a curs peste-ntuneric şi stânci : curgea pieziş nisip - ucigaş de clepsidră maternă din peşteră n-am mai ieşit de atunci: la ce să răsar pe un cer fără chin - fără stele ? - mâini bandajate-n străine destine şi fără - măcar - sub braţ - vre o pâine * arhanghelii n-au dinţi - n-au spade - n-au armuri: plutesc ( printre aiuritoare ceruri - aidoma ştirbe) schelete roz-albe - mucilaginoase şi astea toate - pentru că pământul păcatelor - nu mai există - decât în teoriile metafizicienilor(specie de saurieni - corciţi cu galinacee şi dihori)

de primăvară fardată - prin labirintul timpanelor moartea şi-a-nceput războiul de gherilă - dintre înmiresmate boschete: se trage cu fulgere episcopal-liliachii - din toate poziţiile yoghine sadice - duhurile clopotarilor morţi bat cu precizie de cari - piroane -n sicriul cerului - vast cât şi lumea - îngust cât minunea reumatice - genoveve lipesc timbre poştale - peste strălucirea zborului alb - scăpat neguţării de spaţii aici a fost casa călăului - mai departe-i pustiu - şi cioclii beau sânge - direct din gâtlejuri copacii-şi răşchiră - deşucheat (de parc-ar vrea să urineze pe sub fuste - ori să facă sex sub nasul lui Dumnezeu - pe ascuns) - crăcile încărcate de ispitele albe: au început să li se zărească obscen - picioarele - dacă te uiţi bine şi potcovite - discret o - demoni primăvăratici - câte vă mai trec - printre picioare şi minte: de-aceea

nimeni n-afirmă - nici nu neagă: pe ce să sprijini aripi şi armură - deznădejde iubire şi ură? primeşte-mă - Doamne - în caria Ta - cea mai scobită mai neagră - ascunsă şi de durere crâncenă - pură: când Tu vei urla în neştire - pe scaunul de tortură - eu mă voi naşte: îţi spun dinainte - nu voi fi stea şi nici mag - voi fi un plăpând - schilav pui de clătiri şi scursură - dar tot e ceva ( când nu mai poţi îndura ) să ai în cine lovi - pe sub masă - cu celebra mânie - divina Ta ură accepţi târgul ăsta - sau făinile negre îţi vor ploua - monoton peste ochi - peste gură? vrei sănătate - ori zgură? * măturătorii de flori - viscole negre de praf înalţă peste corole: fâş-fâş - se-aude coasa Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

vă-nmulţiţi aşa spornic : păsările în zbor v-au ghicit de mult - bestial - spasmul orgiilor - doar că nici unei păsări nu-i e dat să traducă ele planează peste urdori şi răcori - peste

Pag. 73

putrid şi livid - peste orice niciodată nu se urneşte din sine - şi totdeauna - acolo în ceruri - au dublat ( playback-ul divin!) scursoarea-n lentoare de vis * oamenii-şi cheamă moartea la celular - se-ntreţin politicos cu ideea macabră - apoi lunecă - grobian în urina propriei umbre o - tragici snobi - umiliţi de lipsa progresului în domeniul gropniţei şi cenuşii: urmaţi-vă - urmăriţivă - odată cu propriul cortegiu funebru telenovela: siliţi sunteţi să vă mâncaţi moartea - inestetic - cu mâna * necropola terestră - priviţi-o în ochi şi sughiţaţi entuziast aur topit scaldă orbite - vorbele curg valutare - bancnote de un milion - planetare o - zeu parazeu - prosternare! orb fericit - pe tine te am credit şi zare - betonată onoare: Iubirea-i sunetul dulce-al Bursei Solare - nicicând staţionare Iubirea-i foşnetul ochilor care numără numără fără istov şi fără păcat înregistrat

scadentă Doamne-n fişicuri - sfântă poliţă de inaugurare - logoree-abundând poliodorant - sub lumini fanare - peste alizee colisee altare - nicicând colindând cu samare - pe poteci ipotecare nevertebrat Dumnezeu : faliment compensat în sentiment …………………………………………………………… se miră cumplit şi - nu-ndrăznesc să mă urmeze: trec agale - printre chipuri schimonosite de uri - aşteptări - cratere de nădejdi explodate o lume răsuflată - nebărbierită cu săptămâna: eu trec călare pe gânduri - pe sub nasul celor care un ceas înainte - răcneau că vor în pământ să mă culce i-am şi uitat - orice hartă de-obraz se şterge de la sine - în faţa răsăritului orizont - care-a tresăltat inspirat şi mă-ngroapă-n tăcere Dumnezeu s-a desprins de pe ziduri - şi s-a luat după mine: nu bodyguard - ci discret - de nădejde-n pustie prieten poate-i chiar faţa mea pentru poze făcute cu norii - bărbierită ÎNSINGURARE prin bogătaşi şi târfe ai pus accente-n lume nici moartea nu-Ţi dezice penibila scandare: putea-a cadavru - straşnic - până şi-n seri de glume înmormântarea însăşi devine depravare nobleţea nefiinţei e decretată nulă iar templul e o piaţă de vânzolire-a fierii ...n-am unde pune capul – visând la animulă degeaba caut bezmetic un clopot al tăcerii

Mântuire! Salvare! - numele tău: păducherniţa Băncilor - cura de mercantilism şi conturi bancare - carduri şi valori imobiliare Iubire - divin sentiment fiscal şi bancară ardoare - Iubire dividendă crescendă - concrescentă - ardentă - placentă

Pag. 74

se zvârcolesc şi sfinţii – pierduţi de-aureole se vestejesc pe ruguri mii flori cu-arse corole ...stejaru-ncearcă orga – prin crengile-nlunate e gata să-nfieze – ori crucii s-aibă-şi frate: doar muntele mai ştie – sub patrafir de umbre să-mi ierte fericirea singurătăţii sumbre

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Ioan Gelu CRIŞAN În mintea mea E gândul meu metalic o ploaie de rugină cu fiecare clipă, se prăbuşeşte-n mine; nu am tutun în pipă, fumez în schimb rutine, pe un pervaz, boceşte o plantă androgină.

L-aş vizita pe Ka a, dar nu-i mai ştiu adresa îmi pun cravata albă cu strasuri violete, îndes prin buzunare un fel de amulete şi-o iau tot înainte cât îmi permite lesa.

Mergând pe drum, aiurea, mă prinde Young la bârfe, încerc să am răbdare, dar nu-i mai tace gura; vorbeşte-atât de logic… şi nu suport figura în faţa mea, un peşte plasează două târfe.

Eu…ca în filmu-acela…

"Când vreau să fluier,fluier!"a pagubă, se pare, îmi iese cel mai bine; în mintea mea, porneşte un dans de balerine, dar muzica, prea tare, e mai degrabă şuier.

Viaţa ca o gară Raza lunii - amăgită ca un vis de fată mare se prelinge peste şine, printre umbre nemiloase; stau fantomele pe garduri - vor şarada s-o descoase hăituită e lumina dintr-un stâlp cu felinare.

Un pumnal îmi pare trenul deviat pe linii moarte, împlântat în trupul nopţii, pân-aproape de plăsele; sub o pânză de păianjen, strigă două cucuvele o drezină ruginită e-un sicriu cu roate sparte.

Impiegatul, o marotă, urmăreşte-ntre vagoane un nebun visând onoruri, îmbrăcat în uniformă; o frântură decupată dintr-o viaţă filiformă, derulată-n vremi aiurea, încurcată-n cabestane.

Adio, tovarăşi!

Ce piesă perversă! Schismatic aclamă scheletice braţe cerşind cabotine; e-un teatru excentric, învins de rutine un scrib aservit măsluieşte o dramă.

Ecouri obscene ascunse-n cerneluri, un fum ce dispare-nainte s-ajungă; o lume scabroasă, picată-ntr-o dungă, cu lideri făţarnici şi false apeluri.

E noapte şi zi, întuneric e iarăşi, în râpe zac rupte bucăţi de cutume; orfanele vremuri îşi caută mume Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

se-nchide bordelul. Adio, tovarăşi!

Degeaba eu voi scrie Ce vremuri blestemate, şi noi suntem ca ele, ne pleacă în direcţii cu unic sens cocorii, pe game de soprană înnebunesc tenorii, iar filozofii, sceptici, se-nchid în paralele.

Ne guvernează viaţa eclectice sisteme, iar haosul se pare că a cuprins tot lutul, ne-arată orbul calea şi ne vorbeşte mutul, prelaţii, fără noimă, se-ntrec în anateme.

Ne-au învăţat că zborul e-o permanentă vrie şi dreapta se compune din multe linii frânte, că robii, din galere, nu pot urca pe punte, iar despre-acestea toate degeaba eu voi scrie.

Remember the 70's Era o tipă hippy, cu breton, turnată-n blugi trapez - purta saboţi; bărbaţii,-n urma ei, păreau roboţi pe care îi pornea cu un jeton. În dans lasciv, pe-un cântec, lălăit de Leo Sayer, la magnetofon, era divină; eu eram afon barmanul ne privea cam buhăit. Şi mă mândream cu motoreta mea, cu Jimi Hendrix idol, pe ghidon, un litru de benzină-ntr-un bidon şi-o foame cu sclipiri de telemea.

Când am rămas cu bani doar de sifon şi două fise pentru tonomat, a şters-o, parcă-n foc automat, şi m-a lăsat cu-o mutră de bufon.

Pag. 75

Violeta DEMINESCU pe locul odăii am făcut grădină cine-a ştiut că şi florile dor ca atunci în fereastra prispei sub umbra viţei de vie se leagănă faţa lui Dumnezeu venit la întâmpinare

orgoliu l-am privit în ochi aşa cum era gol de iubire ciutură spartă înţelepciunea fântână cu lanţul rupt cum să te mai caţeri înspre izvoare ploaie curată?

poem în alb şi fir cusut de mână străbunicii mele n-am văzut niciodată pietre plângând ştiu doar sunete venind dinspre ziduri ca din odaia mică în care aştepta să moară şedeam pe trepte cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii sub ştergarul cusut de mână ascultam cum se făcea piatră tinereţea i se ridicase demult la cer când în ocol a intrat văduvia pentru tot restul ogrăzilor miruite îngânat pe nas în ziua când de la biserică se-ntorcea cu mine de mână şi cu apă vie ce mai însemna o poartă a durerii ştiam că e ultima îi sfârtecase altcineva toate cele câteva inimi ea vindecase mâini picioare şi câteodată suflete ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir la uscat

Pag. 76

se-mpungea cu sfinţii în stele de-aşezat pe umărul drept avan despletit oglindă opacă printre firidele umblătoare ale mării cu-o mână atinsese o fărâmă de cer cu cealaltă fura trepte spre adânc minţind de a nu-i fi spus nimeni că veşnicia poartă chip smerit îl vedeam o dimineaţă care-a uitat să se facă deoparte îngerul plângea aşa te-am clădit?’

fiecare pasăre pe limba ei se înalţă zidurile se clatină viaţa dă cu tine de pământ doar cât să te aduni din cioburi biserică zidurile cad mătura lui dumnezeu ridică în vânt colbul ecran pe care te mai joci odată de-a v-aţi văzut cu îngeri pasărea sufletului pleacă în urmă o cruce de lemn Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

verdealbastru ca un cuib fără aripi frământă iar lutul uneori îl face stea alteori om

marea nu poartă doliu visele se ucid lent ca dantelăria eşarfelor mării la ţărm absenţele sunt doar pescăruşi scotocind prin copilăria iubirii şi caut locul unde se duc eşarfele atunci când vântul se-ndrăgosteşte de gâtul subţire al ţipătului din visare nu demisionezi cel mult se moare

de miezul rubiniu al luminii pânză deşirată cu regrete în aşternutul unui neajuns de ajuns aţă în acul nevăzătorului de iubiri picătura prelinsă pe bărbia flămândă femeie cu gust de zeiţă şi zâmbet de cireaşă zdrobită până când un sâmbure o să spargă în dinţi amar ţipătul

Sonetul nopţilor de Sânziene În nopţile din urmă n-am mai putut să dorm, Se-aude-un tropot surd, din ce în ce mai tare Din cele zări ascunse-n adânc fără hotare...

Se-mparte-n două lumea: între pământul-om Şi-o mare de lumină la ceas când nu e soare... Şoimanele, călare, răzbat în cânt diform; E noaptea-n care umblă în zborul uniform, Sfinţind în galben ierburi, de leac făptuitoare.

femeie cireaşă amară despletită aromă între cerul gurii şi-o boltă înverzită în talpă

Şi simt prin aer iele în jocurile lunii, Cum dănţuiesc besmetic în iarba din poiene Şi poleiesc cu vraja din plete toţi alunii.

Nuntesc cu zburătorii Ilene Cosânzene Şi, alb înfiorată, când îşi aleg şi nunii, Răsar şi eu cu zorii, în flori de sânziene.

unic vers universul poezia lui Dumnezeu prin care lumea vers unic s-a făcut

cât să n-o striveşti paşi în cerc niciodată prea departe Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

apoi noi i-am scos ochii lăsând-o oarbă de cântec şi nu vedeţi după cum nu se vede adâncimea rănii sub cicatrice

Pag. 77

Gina GOIA înainte de cafea gândul este cel care te aşează lângă mine lipsa ta este doar o iluzie care începe dimineaţa cu bocanci de gips lenea aia în care te vrei iubit până-n bătutul clopotelor pe noptiera rămas jumătate dintr-un pahar un lichid care iţi aminteşte de-o noapte consumată cu venele deschise

măreşte-mi doza de iubire când dorm alţii-mi despică inima şi o aşează la uscat mă rătăcesc şi doar plămânii de aer goliţi mă smulg din comă injectează-mă cu iubire pură ca un drog vândut pe high street lasă-mi sângele să curgă atât cât să încapi tu morfina

anxietate ca să nu respir în pungă şi să nu-mi cuprind capul între genunchi ca să nu urlu dinlăuntru cum doar o durere ştie să nu-mi muşc până la sângerare degetele sau să-mi înfund pătura-n gură deschide inima ta şi închide-mă ca pe-un infarct mai apoi diluează-mă şi mă plimbă-n venele tale

Pag. 78

încet o să te las în mine adânc şi iremediabil ca un semn de carte învechit * /ţi-am spus vreodată că semeni cu gloata aia de copii gălăgioşi/ * seara o să ne împachetăm în pânza de catifea ca cele mai de preţ moşteniri

vinerea poftelor noaptea se-nghesuie sub tălpile tale îţi muscă din glezne ca şi cum fiorul un câine îţi simte starea de asediu şi oricât i-ai spune I'm ok el sta la o distanţă perfectă de iubire nu te simt în inimă nici intre coapse nici în aerul care se-neacă de-o vreme cu noi te simt sub coaste şi asta mă-nebuneşte mă trimite la barul din colţ unde o muzică lascivă topeşte gheaţa din JD şi trebuie dar trebuie să te am * cele mai frumoase iubiri seamănă cu tine cu trezitul ăla din somn când ţi se spune te iubesc şi te iubeşte vinerea asta o să croşetez vene din inima să le întârzii sistolicul şi mi-e aşa de dor că ies

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Bogdan GROZA (Irlanda) Ar mai fi reflecţia luminii pe chipul tău Şi inseparabilele returnări ale zâmbetului.

Azi toate orele mele au gust de capucino mi-e dor de câteva levitaţii evanescente… chemările îşi irosesc paşnic răsărituri tandre înţelepciunea durerii de a sensibiliza inima ziar din piele deschis la rubrica matrimoniale mână buchisind o altfel de interpretare a cărnii chitara îndelung răsfăţată de un Eric Clapton tânăr mângâiere de femeie proaspăt îmbăiată şi tu, un neterminat poem de iubire!

Să nu fie încă lumină! clipind în şapte anotimpuri de şapte ori, ochii mei albaştri visează câmpii elizee să-ţi acopere spatele dezvelit de culori şi să te-mbrace în pleoape, femeie…

pată albă transparentă viaţa cu resturile ei de moarte îmi risipeşte haotic fugile. răsfirările. ameţit mă sprijin de colonadele ochilor. să nu cad neprivind înălţimile. de unde am venit cândva. simt asta după zborul pe care-l am la inimă. şi care se vede la consultul anual de cord. o pată albă transparentă în formă de aripă. ce vibrează pe electrocardiogramă. n-am ştiut până azi că deţin în mine lumea. comprimată în globule. loc endemic aflat mereu în expansiune. prin venele mele se nasc oameni. rotunzi. guralivi. plini de viaţă. mă însoţesc cu ei ca să nu uit cum e să fii instabil. ca focul aţâţat de vânt. prin văgăunile firii. mă regăsesc în contraste. copil îndrumând adultul. trup cald într-o piele rece. ca de şarpe. camuflaj perfect pentru o desfoliere. respir prin masca de clovn pe care mi-a dat-o un soldat cu tunica sfâşiată în două. de un glonţ ruginit. râd impertinent. oglinda mă urâţeşte degeaba. nu-mi poate reflecta întunecările şi limitele. nici măcar frânturile de gânduri. ce inutilitate... n-am nevoie de ea pentru a-mi vedea ridurile. de pe frunte. şi din suflet. scot maximum de imagini despre cum arăt din reacţia celorlalţi. epifania mă ajută să desfac braţele. a întâmpinare.

tâmplele tale adâncite-n spirale, nasc fluturi de aer cu trup de săruturi răsuflarea mea surprinsă-n visare se-adoarme să-ţi picteze aşternuturi...; iasomii cam o mie avem, pe retine şi ne adulmecă fluturii în surdină… le e flămând-a cunoaşte din tine, din mine le e noapte-n culori ce ne-mbină iertaţi zei rugăciune nebună: "Să nu fie încă lumină!"

o pată albă transparentă în formă de aripă ia locul inimii şi-mi întregeşte răsfirările.

Un neterminat poem de iubire Un fel de uitare nasc apropierile noastre...

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 79

Cristian MELESTEU

dacă fericirea ar fi o pasăre.

Ne-am cumpăra toţi costume de vânători, câini dresaţi, puşti, arcuri, praştii?

Am ieşi toţi pe străzi la vânătoare, am împuşca elegant o fericire, de la balcon, în timp ce ne bem tacticos cafeaua?

Dar noi, miopii, ce ne-am face, Doamne?

Dintr-un prost obicei Căutare Deasupra cer.

Dedesubt cer.

Sunt un cal care zboară Între două ceruri.

Sunt un cal frumos, Alb ca spuma laptelui, Cu coamă deasă şi falnică.

Dacă aş fi fost pe pământ Sigur aş fi fost călărit de Făt-Frumos.

Sunt un cal alb Ce zboară între două ceruri Căutând prin ceaţă noul oraş Etajul 23 al unui zgârie-nor.

Dintr-o nostalgie extremă Tatăl meu, dintr-o nostalgie extremă, cultivând grâu şi porumb printre crăpăturile din beton.

Capre, oi, cai şi vaci, Păscând blânde gardul viu Din faţa blocului…

nu reuşesc să-mi aduc aminte decât lucrurile frumoase.

Am o prietenă în fiecare cartier al oraşului.

După despărţire, îmi aduc aminte cu nostalgie de blocul în care stă şi mă duc în inima nopţii, când doar felinarele sunt treze şi îi spun blocului care m-a ţinut de atâtea ori în pântecul său de beton că mi-au crescut flori de cireş între degete de când nu l-am mai atins, şi miros tot a cireşe amare tocmai bune de cules de domnişoare tomnatice, doritoare să facă dulceaţă...

Toate i le spun blocului care mi-a găzduit o iubire, ca şi cum aş fi atât de naiv încât să cred că dimineaţa când fosta mea iubită va pleca la serviciu, blocul indiscret îi va povesti totul...

Din prea multă nostalgie, Tatăl meu, care nu avea aparat de fotografiat în copilărie, îşi lasă moştenire la nepoţi un album cu fotografii în mişcare…

Mereu mă întreb Mereu mă întreb ce s-ar întâmpla,

Pag. 80

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Ioan BABAN I. L. CARAGIALE şi caragialismul

D

in perspectiva istoriei literare, I. L. Caragiale este o individualitate greu măsurabilă, pentru că nu se raportează strict la o epocă dată, nu aparţine exclusiv timpului său, aşa cum se întâmplă cu majoritatea creatorilor obişnuiţi. Istoricul şi teoreticianul literar sunt puşi în dificultate atunci când încearcă să-l situeze, să-l raporteze, să-l fixeze într-un univers estetic. Că e un clasic prin structură şi univers, nu încape nici o îndoială, că e modern, nu se găsesc argumente împotrivă, ba se pare că e mereu actual.

Axiologic vorbind, clasicul şi modernul se întâlnesc într-o fericită simbioză, semn distinct al operei sale în întregul ei. S-a afirmat, nu fără temei, că e un precursor al teatrului absurdului (Eugen Ionescu), fără ca dramaturgul să fi intuit că peste câteva decenii de la moartea sa, va fi considerat deschizător de drum pentru cei care au făcut din experienţa sa estetică o adevărată carieră. Cineva a adus recent un argument indubitabil care dovedeşte că autorul momentelor şi schiţelor a prefigurat experienţa avangardismului, lui Tristan Tzara nerămânându-i altceva de făcut decât să copie „indicaţiile” lui Caragiale din „Voinţa naţională” din 12 nov. , 1885, referitoare la modul cum va urma să ia fiinţă „un manifest program ce ni se promite”. (vezi comentariul lui Th. Codreanu la „infraeseuri” –le lui Simion Bogdănescu din „Dacia literară” Şi postmoderniştii şi-au găsit în Caragiale un punct de plecare. Cât de riscante sunt apropierile şi cât de relevante sunt argumentele, rămâne de văzut. Uneori mai trebuie să punem toate acestea şi pe seama jocului întâmplării. (La Lucian Blaga şi Ion Barbu apare un vers comun: „capăt al osiei lumii” şi nimeni nu a găsit până în prezent că unul din ei l-a plagiat pe celălalt).

Toate aceste proiecţii au existat, desigur, în structura exepţională a lui I. L. Caragiale şi se găsesc probabil şi în opera altor mari scriitori, fără ca el sau aceştia să aibă conştiinţa că vor fi atunci, acum sau mai încolo, catalogaţi într-un fel, dacă avem în vedere că exegeţii exultă atunci când „descoperă” o noutate de excepţie la un scriitor. Într-un recent studiu, apreciat pozitiv de către Gheorghe Scarlat în „Convorbiri literare”, intitulat „Epilog pieziş” (inclus în volumul „Scriitornicul”), Dan C. Mihăilescu (critic literar, originar din Cluj) repune în discuţie „dihotomia” Eminescu – Caragiale. Eseistul notează: „Într-un mioritism bizar (...) s-a decretat că Eminescu înalţă, iar Caragiale coboară. Partea bună şi partea rea. Şi că, aflată mereu în primejdie, fiinţa naţională trebuie să elimine spiritul critic (eterna noastră stare endemică- n.n), deci luciditatea caragialiană, considerată ca tumorală (o boală malignă nu este epidemică, răul se află în organism şi macină ireversibil n. n.), pentru a exulta utopismul metafizic (avem noi darul de a ne lăuda peste măsură n.n) atotpostulativ în istorie (...) şi s-a ajuns la ideea că partizanii caragialieni sunt duşmani ai ţării, mai mereu alogeni, dornici să exalte grotescul, mahalaua, suma de vicii din patologia socială (dar ce te faci când noi înşine le stimulăm să prolifereze?

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“Contrar opiniei iniţiale, este evident că un scriitor aparţine în primul rând timpului său, pentru că seva operei sale de acolo se trage, universul creat era posibil atunci; dacă e posibil şi acum, e meritul creatorului. Că nu trebuie să confundăm realitatea propriu zisă cu cea imaginată, cu ficţiunea, e o chestiune de axiologie. Caragiale a creat chipuri clasice, o tipologie cunoscută, a pus în evidenţă viciile omeneşti, le-a adus în scenă şi i-a supărat pe unii, pentru că aceştia nu înţelegeau, şi mulţi nu înţeleg nici azi, cele mai elementare principii estetice care guvernează arta, hotarul dintre cele două lumi...”

Pag. 81

n. n.) a operei lui Caragiale.”

Citatul de mai sus consemnează strălucit o mentalitate perpetuată maladiv de la Caragiale până la noi (Recent, un cărturar care a suferit în închisorile comuniste, un regim de teroare şi pentru care am toată stima pentru că în aceste împrejurări l-a cunoscut pe Radu Gir, a afirmat la o întâlnire că I. L. Caragiale nu are nimic comun cu poporul român, iar constatarea aceasta m-a uimit), pentru că starea noastră nu s-a schimbat în bine, mai curând în rău, fiindcă tot ce a pus pe tava comediei scriitorul, s-a radicalizat şi e posibil ca să fie motorul izolării noastre de lumea civilizată, dacă nu ne vom freca la ochi. Problema aflată în discuţie comportă însă o abordare mult mai amplă. „Dihotomia” Eminescu – Caragiale, atât în ceea ce priveşte timpul la care se raportează, cât şi logica ei, trebuie judecată în toată comlexitatea existenţială

a epocii în care au trăit cei doi şi au scris o operă inegalabilă. Au existat şi există suficienţi denigratori eminescieni, din păcate şi mai noi, care îi reproşează poetului destule, din aceeaşi perspectivă, a coborârii din prea mare iubire pentru neam (sentiment desuet azi şi ignorat).

Nu putem (ar fi absurd) admite că I. L. Caragiale a fost un antiromân. Sunt suficiente argumente în măsură să demonstreze contrariul.

Problema este cea a atitudinii eminesciene faţă de contemporani, poate mai radicală decât cea a lui I. L. Caragiale. Satira eminesciană şi pamfletul politic ating cote supărătoare pentru unii, dacă avem în vedere perspectiva atitudinală. (Ce-ar fi să ni-l închipuim pe ziaristul Mihai Eminescu asistând la o şedinţă a Parlamentului la care deputaţii, indiferent de culoarea politică, îşi votează în unanimitate

Pag. 82

diurnele, ori la o altă şedinţă la care, cu sala goală, preşedintele Camerei „descoperă” 170 de parlamentari care au votat pentru o lege absurdă...?)

Mihai Eminescu este satiricul absolut; în atitudinea lui se include tragicul, pe când I. L. Caragiale transpune tragicul în comic, potrivit cunoscutei aprecieri că e multă durere în râsul marelui scriitor. Nu suntem noi bucuroşi că cineva ne arată adevărata noastră faţă, dar cine e vinovat că mereu am căscat o prăpastie între aparenţă şi esenţă? Este drept că autorul „Scrisorii pierdute” nu propune soluţii, nu porneşte de la termeni de comparaţie la care face des apel autorul „Scrisorii III”, dar aspiraţia spre o lume în care să nu mai existe asemenea indivizi se subînţelege. Aici şi Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale merg în utopie. Romanticii văd în artă funcţia idealizatoare, clasicul angajează virtutea moralizatoare. Nu e nici o exagerare în afirmaţia că noi suntem creatorii lui Caragiale şi nu e de mirare că el a avut un apartat de fotografiat nemaipomenit, ca să ne vedem cum suntem cu adevărat, pentru că oglinzile noastre erau şi mai sunt mincinoase, deformatoare.

De asemenea nu e o noutate când constatăm că adevărul curat curăţel supără. Dacă-i spui unui prost că e prost, ţi-ai aprins paie în cap şi tot aşa cu demagogul, cu licheaua, cu mincinosul, cu şantajistul, mai nou cu coruptul şi ceilalţi. O fi adunat autorul „Nopţii furtunoase” materialul de inspiraţie de la gunoi, dar cine ne-a oprit, ori ne opreşte să adunăm gunoiul şi să-i dăm foc, nu săl aruncăm în văzul lumii (probabil că Bucureştiul avea atunci, metaforic vorbind, mai puţin gunoi decât azi, iar cei care se angajează să-l adune, fac mai mult praf) tocmai când nu trebuie.

Mulţi zic: „unde e I. L. Caragiale ca să-şi mai facă râs de cei „vinovaţi?” dar el e printre noi şi continuă să râdă pe sub mustaţă. Mihai Eminescu chema pe Ţepeş, „ca punând mâna pe ei, / Să-i împar(tă)ţi în două cete: în smintiţi şi în mişei...” şi să dea foc „la puşcărie şi la casa de nebuni!” Din păcate nu ajunge nimeni la puşcărie, pentru că, arestat fiind pentru corupţie, stă câteva zile „la casa de nebuni” şi scapă de pedeapsă, că nu poate suferi regimul de detenţie, ori i se atrofiază organele sexuale. Şi noi îl chemăm pe Vlad Ţepeş, dar acesta nu vine, e ocupat cu Mitul lui Dracula şi i se mai face şi un Parc, undeva prin munţi, iar cei care ar trebui traşi în ţeapă ştiu că nu va veni, pentru că trăim într-un simulacru de democraţie, adică în haosul haosului care stimulează maladia.

Revenind la oile noastre, vorba românului, trebuie să constatăm cu durere că nimeni nu e vinovat şi noi trăim intens starea de caragialism, Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

adică aceea dintre simulare şi băşcălie, o ambiguitate neobişnuită. Există o singularitate românească în comportament – să-i zicem specific? ar fi păcat – pe care n-o poate nimeni nega, din nefericire, nu una pozitivă. Suntem şi ne facem mereu de râsul lumii. I. L. Caragiale a râs de această stare, încredinţat fiind că vom învăţa ceva din râsul lui, dar se vede că şi el se iluziona şi, dacă s-ar trezi din morţi, ar trăi o cumplită dezamăgire. E nefiresc săl condamnăm, aşa cum fac unii, pe marele dramaturg, pentru ceea ce suntem. Nici Dumnezeu nu a făcut lumea mai bună, iar în ultimul timp, se pare că zămisleşte prea mulţi monştri şi nu se ştie de ce.

Aşa că nu mai contează din ce material ne-a croit pe noi... Caragiale.

Contrar opiniei iniţiale, este evident că un scriitor aparţine în primul rând timpului său, pentru că seva operei sale de acolo se trage, universul creat era posibil atunci; dacă e posibil şi acum, e meritul creatorului. Că nu trebuie să confundăm realitatea propriu zisă cu cea imaginată, cu ficţiunea, e o chestiune de axiologie. Caragiale a creat chipuri clasice, o tipologie cunoscută, a pus în evidenţă viciile omeneşti, le-a adus în scenă şi i-a supărat pe unii, pentru că aceştia nu înţelegeau, şi mulţi nu înţeleg nici azi, cele mai elementare principii estetice care guvernează arta, hotarul dintre cele două lumi. Pe scenă îl vedem pe Jupân Dumitrache, pe Nae Ipingescu, pe Rică Venturiano, pe Zaharia Trahanache, pe Zoe, pe Ştefan Tipătescu, pe Pristanda şi ceilalţi, cu latura lor comică, cu tot hazul lor. Că e posibil să facem analogii şi să găsim pe lângă noi ceva asemănător, e o altă poveste.

Omul nu are decât să-şi schimbe comportamentul, să se ferească să facă ceea ce a văzut, dacă vrea să nu intre în gura lumii şi să nu ajungă personaj de comedie, şi este în toate acestea un câştig, chiar dacă e naiv să credem că literatura mai are vreo funcţie modelatoare. Permanenta actualitate a lui I. L. Caragiale e în plan politic şi moral, ca şi la vremea lui, ori aceasta este o problemă de o mare gravitate. Viaţa noastră politică stă sub semnul caricaturii cam de multă vreme, iar eroii lui nenea Iancu sunt nişte mieluşei pe lângă confraţii lui de azi. De altfel nici nu prea există o viaţă politică, aşa cum nu exista nici pe vremea marelui dramaturg.

Asa zişii politicieni mimează politica, mulţi nici nu ştiu ce e aceea, iar mulţimea are atitudinea cunoscută prin sondaje. Să fie oare o coincidenţă, ori un blestem că mai toţi „politicienii” îi trag cu Europa, durându-i undeva de ea? Să fie tot o întâmplare că cineva spune şi azi, ca acum 120 de ani: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea (mare?) şi numai de Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

România (...) în zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţii antipatriotice, ca să amăgiţi opinia publică (...) să-şi vază de treburile ei Europa... Noi ne amestecăm în treburile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre.”

Cât de zbuciumat şi de chinuitor a fost drumul nostru spre Europa e atât de cunoscut, încât ceea ce spune Nae Caţavencu pe scenă, nu e o simplă replică dramatică într-un spectacol de comedie.

Ce FMI, ce BM, ce UE, ce NATO? Noi facem reforma în conformitate cu interesele unor indivizi, cum ne convine nouă, nu cum vrea Europa. Ce noi ne amestecăm în treburile ei? După cum se poate vedea, e o întreagă istorie cu Europa asta. Este ceea ce spunea ziaristul Cristian Tudor Popescu, „politizarea prostiei”. O să treacă multă apă pe gârlă, până se va sfârşi reforma aceasta, făcută în dorul lelii, mai ales că multe unităţi rentabile au fost vândute cum ar vinde un ţăran în piaţă o găină bolnavă şi de care nu-l mai interesează ce face cu ea acela care a cumpărat-o.

Caragialismul este o fatalitate, dacă ne privim în oglinzile noastre deformatoare, iar dacă autorul momentelor şi schiţelor a fost trimis de „cineva” la noi, e pentru că aici era un sol fertil, gata să asigure germinaţia unei seminţe îndelung „selectate”. Ar trebui să ne punem o altă întrebare: „încotro mergem?” şi dacă mai este posibil să devenim ceţăţeni comunitari cu ceea ce vărsăm noi azi în Europa, după renunţarea acesteia la vizele Schengen.

Caragiale este mereu surprinzător, iar această calitate este deseori derutantă pentru exegeţi. Este posibil să se descopere o deschidere către un orizont inedit, pentru ca mai apoi, demersul respectiv să provoace atitudini controversate şi să curgă râuri de cerneală pe seama noii deschideri.

Recent, în numărul 45 al revistei ieşene „Dacia literară” (serie nouă) a apărut o suită de articole despre „moldovenismul” dramaturgului, exploatându-se copios relaţia lui cu prestigioasa capitală a Moldovei dar şi cu alte locuri, precum şi cunoscuta prietenie a lui cu Petre Missir.

Cum Iaşul era un remarcabil centru cultural, poate mai important decât Bucureştiul anilor 1878 – 1881, pe când scriitorul nu se impusese, pentru el era o aspiraţie să ajungă în oraşul cu cel mai mare Teatru Naţional din ţară, la care se adaugă dorinţa de a participa la şedinţele Societăţii„Junimea”, unde a şi citit „O noapte furtunoasă” (12 noiembrie, 1878). Dacă mai punem la socoteală şi faptul că începând din octombrie, 1881 până în februarie, 1882 a fost numit revizor şcolar pe judeţele Neamţ şi Suceava, relaţia scriitorului cu Moldova este aproape completă şi se înscrie pe linia

Pag. 83

unei normalităţi fireşti. Ceva asemănător se petrecuse şi cu Ioan Slavici. Că Iaşul l-a fascinat în felul lui şi pentru alte motive, este o altă problemă şi are suficenţi „cercetători” pe această temă, combinată cu alta la fel de incitantă.

Lui Caragiale nu-i lipsea simţul realităţii, dimpotrivă, avea o aptitudine rar întâlnită vreodată, chiar la contemporanii lui, opus sentimentalismului idilizant moldovenesc. Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că dramaturgul a poposit şi la Iaşi cu preocupări diverse, câtă vreme, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, după relatările lui C. Negruzzi, poposise la Chişinău A. S. Puşkin, iar pe la 1877, trecea cu trăsura prin Vaslui spre teatrul de război din Balcani, L. N. Tolstoi. Acestea sunt jocuri ale întâmplării.

Revenind la actualitatea lui I. L. Caragiale, nu e de ici de colo să constatăm că moştenirea lui ne poate supăra, dar ne putem pune şi întrebarea dacă aici nu e ceva, în neregulă. Oare dacă s-ar trezi din morţi nu s-ar supăra şi el pe noi şi nu near întreba de ce am rămas tot aşa, dacă nu cumva mai rău? Şi apoi nu credem că europenii şi-au făcut o impresie cam proastă despre români după ce lau citit pe I. L. Caragiale. Să fim serioşi, au şi ei alte pricini pe care noi le ştim, dar ne facem că nu le

vedem... Noi nu îl moştenim pe autorul cunoscutelor comedii, ci ne moştenim pe noi. Fibra noastră ancestrală e vinovată. Discuţia rămâne la nivel intelectual, a acelora puţini care, cunoscând opera lui Nenea Iancu, îşi pun întrebări referitoare la felul cum suntem priviţi de undeva.

Prostul rămâne prost şi fără să ştie de Caragiale, celelalte apucături, la fel. Câţiva indivizi au furat Bancorex-ul şi alte bănci cu clădiri cu tot, fără să ştie că Nae Caţavencu falsificase două poliţe ca să-şi însuşească modesta sumă de 5000 de

Pag. 84

franci (dracul mai ştie cam câţi dolari ar fi însemnat azi), leafa pe vreo doi ani a gazetarului Mihai Eminescu, de la ziarul conservator „Timpul”, oricum, o sumă derizorie faţă de sumele uriaşe cu care se operează azi. Licheaua rămâne lichea, demagogul a devenit şi mai demagog, şantajistul a rămas pe poziţie, triunghiul conjugal e acelaşi, iar protagoniştii nu ştiu şi nici nu-i interesează că sunt ipostaze caragialiene.

Cât priveşte decalajul de civilizaţie faţă de Apus, el a rămas cam acelaşi de la Dinicu Golescu încoace, pentru că intelectualul, cel menit să facă şi să impună pasul înainte, este batjocorit, desconsiderat, umilit de proştii cu bani; la noi intelectualii trebuie să facă un soi de muncă voluntară, mai prost plătiţi decât femeile de serviciu din bănci sau ministere, iar cel care nu rezistă la un asemenea tratament, pleacă în Europa, adică spre Apus şi niciodată spre Răsărit. Ne putem întreba foarte serios, de ce a plecat Caragiale la Berlin şi nu la Ţarigrad sau la Kiev (puncte cardinale evocate de Eugen Lovinescu în cunoscuta lui „Istorie a civilizaţiei române moderne”) Pentru că la Berlin, împăratul putea pierde un proces cu un om simplu, dacă aşa era drept (vezi M. Sadoveanu, „Negustor lipscan” din volumul „Hanu Ancuţei”), nu ca la Bucureşti, unde C. A. Ionescu (Caion) a scăpat basma curată, iar Caragiale a rămas batjocorit, vorba lui Poincare, „nu suntem la porţile Orientului?”

Caragiale a plecat la Berlin, aşa cum pleacă mulţi intelectuali de rasă aiurea, pentru că aşa cum spunea tot marele dramaturg „România e ţara lui Hubsch, şambelanul regelui Carol care, mergând prin Bucureştiul anilor de început ai domniei acestuia, auzea la tot pasul o înjurătură neaoşă pe care niciodată românul nu a uitat s-o rostească, atunci când treburile merg în bătaie de joc: „Apoi, Majestate, asta e ţara lui p... măsii.”

Din păcate această afirmaţie nu este o născocire a cuiva, pătruns de gânduri rele, ci este o notare autentică şi se află într-o carte de amintiri intitulată „Bucureştii din trecut şi de astăzi”, apărută la Editura Ziarului Universul, în 1935 şi este semnată de Colonelul Popescu - Lumină. Cartea a trezit interes pentru cei care vor să popularizeze fapte şi întâmplări din istoria capitalei. De aceea volumul a fost retipărit în anul 2007 la „Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu” şi pentru că prezenta un interes informaţional deosebit, stocul s-a epuizat repede.

Concluzia este că nu I. L. Caragiale ne urmăreşte pe noi ca un blestem, ci caragialismul nostru funciar.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Adrian GRAUENFELS (Israel) Un tribut Marilor Dispăruţi - 2012

Î

n fiecare minut se nasc copii spre bucuria părinţilor lor. În alt loc, în acelaşi minut, câţiva maturi părăsesc viaţa într-o ireversibilă şi finală despărţire. Unii dintre ei ne-au modelat şi influenţat destinul chiar dacă nu am fost personal şi direct conectaţi la biografiile acestora. În anul 2012 ne-au părăsit câţiva mari artişti, scriitori, filosofi şi politicieni. Am ales pentru cititori frânturi din biografiile câtorva oameni de litere, muzicieni şi inovatori care s-au evidenţiat prin impactul deosebit adus în cultura şi în viaţa secolului nostru.

Oscar Niemeyer (104 ani) Arhitect strălucit, un perpetuu model şi mentor pentru studenţi şi colegi, Oscar Niemeyer a spus cândva: "În arhitectură cel mai important lucru este surpriza".

Acesta este cuvântul potrivit pentru Brasilia, noua capitală a statului sud-american Brazilia. Proiectată în 1960 capitala a apărut ca un meteor în vastul continent. Niemayer, un fundamental modernist cu instincte lirice nu se simţea atras de stilul Miesian care era la modă (construcţii funcţionale din sticlă şi oţel cu linii strict geometrice). El curbează liniile, adăugă spaţii decorative şi produce clădiri deosebite, catedrale şi birouri gândite chiar de la început pentru viitor. Deşi numită de unii "o oroare utopică" Brasilia s-a instalat în conştiinţa colectivă ca un model al arhitecturii viitorului. Cu mai mult de 600 de proiecte finisate în toată lumea (printre care şi clădirea Naţiunilor Unite din NY) Niemeyer este cel care a sumarizat cerinţele arhitecturii secolului XX şi XXI. Dave Brubeck (91) O legendă încă din timpul vieţii, Dave a modelat şi definit jazzul instrumental. Amatorii de jazz discută despre virtuosul Dave Brubeck şi interpretarea sa dată celebrului Take Five. Dar mulţi uită ce compozitor surprinzător era. Piesele sale nu sunt simple melodii ci construcţii complexe inspirate de muzica clasică. Brubeck este prezent pe scena jazzului chiar de la începuturile acestei arte, dar viziunea sa muzicală devansează epoca şi priveşte înainte mult peste normele acceptate.

Această viziune este prezentă când compune celebra sa piesă "Blue Rondo a la Turk", sau alte piese clasice în albumul "Time Out". Omul radia căldură din inima sa, electriza imediat audienţa. Un bun amic şi coleg de orchestră, Herbie Hancock, spunea că nu-l putea imagina supărat sau furios.

"Când eram împreună eram fermecat de omul acesta, căutăm să fiu aproape de el, iar el răspundea cu deschidere şi simpatie". Tratând colegii şi publicul în acest fel Brubeck devine un important mentor şi model pentru multe generaţii de muzicieni. Capăta premiile Oscar şi Grammy.

Ray Bradbury (91)

“ Într-o călduroasă zi de Iulie (21-7-1969) ne-am îngrămădiţi cu toţii, familia şi vecini în fata micului ecran de televiziune, alb negru. În faţă aveam o imagine grăunţoasă a astronautului Neil Amstrong făcând primul său pas pe Lună. Eram excitaţi şi emoţionaţi, ştiam că în paralel milioane de oameni pe planetă urmăresc primul pas făcut în istorie de un om, pe satelitul Terei. În difuzor am auzit cuvintele improvizate de Neil: "Un pas mic pentru om, un salt imens pentru umanitate" mai corecte decât orice frază pregătită din timp... ”

Bradbury scrie undeva "Misterele abundă cel mai mult Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Pag. 85

acolo unde vrem să găsim răspunsuri" . Scriitor de lucrări SF, Ray a captat imediat imaginaţia cititorilor. A produs fani (adepţi) mult înainte ca acest termen să fi fost împământenit şi folosit pe scara mondială. Se inspira din Jules Verne şi H G Wells în nuvele narate cu bravură, în care adăugă la ştiinţă şi ficţiune un al treilea ingredient: umanitate.

Ray ne poartă în vaste deşerturi pe Marte (Cronica Marţiană) sau într-o distopică comunitate care îşi distruge cărţile prin foc (Fahrenheit 451).

Ray creează lumi din cuvinte şi situaţii credibile, populate de caractere şi figuri cu care ne identificăm, încât ne pasă şi suferim cu ele. După un timp realizăm că de fapt privim la o uşor distorsionată reflexie de sine. La un loc cu o zdravănă doză de umor. Un film de lung metraj făcut după cartea Fahrenheit 451 (1966) a adus un enorm succes. Există şi o reluare, în anul 2002, în regia lui Mel Gibson.

Benzion Netanyahu (102) Cunoscut mai mult ca fiind tatăl primului ministru israelian Benjamin Netanyahu, nu trebuie să uităm că Benzion are un renume bine meritat nume de istoriograf. S-a concentrat pe studiul evreilor de origine spaniolă înainte şi după inchiziţia spaniolă, cărţile sale au fost universal aclamate. A fost profesor la Universitatea Pennsylvania, activist de dreapta în politica israeliană. S-a împotrivit acordurilor de la Oslo care propun înfiinţarea unui stat palestinian. Alegerea fiului său mai tânăr Bibi ca prim ministru îl onorează, în schimb soarta primului fiu Yoni (născut 1946) care a fost ucis la Entebe în 1976 pe când conducea acţiunea de eliberare a unor israelieni luaţi prizonieri de terorişti l-a umplut de o tristeţe şi o melancolie de neuitat.

Neil Armstrong (82) Într-o călduroasă zi de Iulie (21-7-1969) neam îngrămădit cu toţii, familia şi vecini în fata micului ecran de televiziune, alb negru. În faţă aveam o imagine grăunţoasă a astronautului Neil Amstrong făcând primul sau pas pe Lună. Eram excitaţi şi emoţionaţi, ştiam că în paralel milioane de oameni pe planetă urmăresc primul pas făcut în istorie de un om, pe satelitul Terei. În difuzor am auzit cuvintele improvizate de Neil: "Un pas mic pentru om, un salt imens pentru umanitate" mai corecte decât orice frază pregătită din timp.

Umanitatea a devenit ceva mai mândră şi mai mare în acea zi, urma piciorului pământean în praful lunar m-a urmărit, semnificând setea de a cunoaşte universul şi misterele lui. Puţini ştiu cât efort şi transpiraţie a depus Neil şi NASA în a realiza acel modest pas pe solul Lunar. Pentru Neil

Pag. 86

era un job de executat. Pentru noi a fost o nobilă inspiraţie şi speranţa într-o lume mai agreabilă şi

primitoare, aici jos, pe planeta noastră.

Ravi Shankar (92) Despre marele muzician Ravi Shankar celebrul dirijor Zubin Metha scrie: "Prima oară am auzit de Ravi Shankar prin anii 60, când maestrul supra solicita occidentul cu muzica sa divină. Devenise deja un guru influent al muzicii Indiene. Îmi aduc aminte de un concert la Carnegie Hall care s-a prelungit după miezul nopţii-publicul nu vroia să plece acasă. Ravi era curios să experimenteze şi cu alte forme muzicale, aşa se face că a lucrat cu Yehudi Menuhin, cu grupul The Beatles şi cu filarmonica New York. Până spre sfârşitul carierei Shankar a rămas fidel lui însuşi, niciodată nu a deviat de la tradiţiile muzicii clasice indiene. Am pierdut un adevărat gigant. Impactul său muzical va rămâne etern în noi". *** Închei aici, rămâne o listă lungă, inepuizată, spaţiul nostru fiind limitat, dar trebuie să mai amintim câteva personalităţi care ne-au părăsit în 2012: Poeta şi feminista Adrienne Rich (82), jurnalistul Mike Wallace(93), cântăreţele Donna Summer (63) şi Whitney Houston (48), scriitorul Maurice Sendak (83), diplomatul Chris Stevens (52), regizoarea Nora Ephron (71), fostul preşedinte al Israelului I hak Shamir (96), animatorul TV Dick Clark (82).

Cu recunoştinţa noastră adâncă.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Lucian MUREŞANU Umbra doamnei de la Poenari Mo o: Genial este că sunt descendent al lui Vlad Ţepes, deci am legături adânci cu această ţară.

Prinţul Charles.

R

ezumat: Într-o lume pe care o vedem, totul este neînţeles şi tainic în existenţa ei. Bătrânul care povesteşte o poveste a unui alt întâlnit în drumurile sale este uimit de ce eu nu pot să cred ceea ce el a crezut. Imaginile noastre se contrazic în imposibilitatea imaginării unui plan comun de abordarea subiectelor exprimate. El vedea întunericul, eu lumina… el citea stelele, eu gândeam Universul şi toate acestea, la un punct comun, ne făceau să desluşim fiindul.

Într-o seară ceţoasă a lunii ianuarie 2012 mă întoarcem grăbit spre casă pentru a-mi depăna momentele plăcute, pe care le trăisem la una dintre sesiunile ştiinţifice ale facultăţii la care predam, pe lângă etnologie şi folclor, antropologie culturală şi… mitologie. În mijlocul de transport în care mă aflam, se apropie de mine un bătrânel uscăţiv, înalt şi aplecat de umeri. Îşi apropie gura de urechea mea şoptindu-mi: Păreţi îngândurat însă, după cum observ eu, gândurile vă plac. M-am întors spre el nedumerit de îndrăzneala cu care îmi pusese întrebarea şi, forţat să zâmbesc, i-am răspuns scurt: Da, impresiile sunt plăcute, întorcându-mi apoi capul şi privind înainte pe geamul care-mi întrezărea clădirea maiestuoasă a Parlamentului.

După scurt timp se aplecă din nou zicândumi: V-aţi auzit vreodată paşii umbrei dumneavoastră? La această întrebare m-am întors cu tot corpul spre interlocutorul meu şi, vădit interesat, i-am răspuns: Ce simţiţi dumneavoastră când umbra vă urmăreşte, fără să vă spună niciodată nimic! Se plecă pe spate, depărtându-se de mine cu ochii miraţi, întoarse capul fără să-mi răspundă, privind înainte, după care mă ţinti cu ochii lui mici şi scrutători, depănând o povestioară: Vara trecută am fost la Cetatea Poenari, pe vârful muntelui Cetăţuia. De cum am început să calc lemnul podeţului ce leagă lumea de azi cu cea a tainelor cetăţii am simţit că cineva mă urmăreşte şi că voieşte cu orice pricină să-mi îngreuneze drumul. La un moment dat am alunecat şi, dacă nu mă apuca de mână un călugăr, a cărui treabă la cetate nu am cunoscut-o, cădeam în râpă. Îi urmăream firul povestirii şi căutam, totodată, să nu trec nici de staţia unde aveam să cobor. Îmi privea când pălăria, ale căror boruri largi aplecau spre stânga şi în faţă, când ochii mei ce exprimau un interes, mai mult iscoditor decât curios, Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

spre ceea ce bătrânul dorea să-mi spună. Îşi trecu borseta în mâna stângă, dreapta ridicând-o pentru a se prinde de bara ce îi susţinea echilibrul, şi continuă: Atunci călugărul, pe drumul ce avea săl urcăm, mi-a spus o poveste: „Demult, pe când Domnul valah se afla la luptă, într-o noapte întunecată a anului 1464, în urma

unui atac diavolesc a celor care stăpâneau în acea vreme statele valahe, soaţa lui Vlad, pentru a nu cădea în mâna siluitorilor otomanii, lipsiţi de credinţa în Hristos, s-a aruncat în gol, din turn, direct în valea care a dat numele răului din spatele cetăţii, iar stânca de care trupul ei firav s-a izbit, umplând-o cu sângele Doamnei, a rămas roşie până astăzi, ca şi cum ar sângera mereu. Îngerii lui Dumnezeu i-au ridicat sufletul la cer şi, se spune că însuşi îngerul Gavril a venit să o întâmpine. Doamna era tare evlavioasă”, dori să-mi spună călugărul, cuvinte accentuate de bătrânul care îşi plecă, fără vreun motiv privirea, tăcând şi suspinând.

L-am întrerupt, cu părere de rău, şi i-am spus că la prima staţie de autobuz urma să cobor.

Zâmbind trist, mă privi şi-mi spuse: Păi acolo cobor şi eu. Dacă nu vă deranjează aş putea să vă însoţesc până aproape de strada casei dumneavoastră, pe urmă, cum doriţi. Eu nu mă grăbesc, căci nu mai am pe nimeni. Trăiesc pentru a povesti. Însă lumea în care trăim acum este cu mult diferită faţă de lumea în care mi-aş fi dorit eu să trăiesc.

Vocea lui m-a înduioşat şi i-am răspuns prietenos că îmi va face plăcere să mă însoţească o parte din drum; aşa că, la următoarea staţie de autobuz am coborât şi am luat-o uşor, prin ninsoarea care începuse să aştearnă destul de bine zăpada pe străzile cartierului, ascultându-i firul poveştii.

Bătrânul, care era cu un cap mai înalt decât mine, continuă să povestească de acolo de unde, în

Pag. 87

mijlocul de transport, fusesem nepoliticos, dar obligat de împrejurarea coborârii mele, să îl întrerup: Călugărul avea să-mi spună că ”moartea Doamnei fusese atât de rapidă încât umbra ei nu apucase să se dumirească de cele întâmplate şi rămase ţintită în cetate”.

L-am întrerupt revoltat, pentru că ceea ce îmi spusese că ar fi zis călugărul mi se păru curios: Umbra, nu sufletul, domnule! Era călugăr ortodox?

Bătrânul continuă povestirea făcându-se că nu mă aude: „Nimeni nu a auzit-o sute de ani”, îmi povestea călugărul: „decât un urmaş al marii familii domnitoare, care a venit, într-una din zilele înnegurate ale toamnei anului trecut, să privească ruinele vechii aşezări domneşti. L-am întâlnit, iar ochii lui erau atât de trişti încât nu am putut rezista tentaţiei să-i pun o întrebare: rugaţi-vă la Domnul, pentru liniştea sufletului ei obosit. Tânărul, cu faţa pământie şi cu sprâncenele dese, ce îi acopereau sticlirile ochilor lui negri ca tăciunele, îmi şuieră cuvintele pe care şi acum le mai aud în mintea mea: „neajutorat mai eşti sihastrule, încă pământul nu ţia arătat destul de multe din tainele lui. Când Doamna s-a dat în mâinile morţii a cerut mai întâi încuviinţarea Fiului Domnului şi, după aceea a spus: Facă-se voia ta, Doamne, căci trupul meu nu mai poate fi de folos, şi a căzut”.

Povestitorul meu se opri să îşi tragă răsuflarea timp în care urmă o întrebare de a mea plină de curiozitate: Cine era acel urmaş al Doamnei lui Vlad Ţepeş şi de ce cronicile timpului nu vorbesc despre acest fapt? Ridică mâna dreaptă şi îşi scutură reverele de ninsoarea care nu se mai oprea, privi în sus, spre cerul îngreunat de povara iernii, după care continuă: Credeţi dumneavoastră că a stat cineva să scrie despre un nepot rătăcit al Doamnei? Ştirea a circulat oral. Un localnic de prin preajma Cheiului Argeşului mi-a relatat, confirmându-mi adevărul povestirii călugărului şi a faptului că nimic din ceea ce am auzit nu s-a consemnat în vreun document: „singurului suflet căruia umbra Doamnei i s-a arătat a fost regina Maria, pe când şedea la Bran, pentru că suverana era urmaşă a familiei Basarabilor.

Se spune că de multe ori regina a fost surprinsă vorbind cu cineva, pentru că în surdină vocea Doamnei lui Vlad Ţepeş se auzea însă slujitorii castelului nu au îndrăznit niciodată să o întrebe pe suverană cu cine vorbeşte şi nici să spună altora de ceea ce se întâmpla la castel. Vă spun toate astea pentru că buna mea a fost bucătăreasă la castel, iar regina o cunoştea şi avea mare încredere în ea şi în toţi slujitorii ei”, spunea localnicul, care făcu la un moment dat o pauză, privind în larg muntele abătut de nevoile timpului, şoptindu-mi apoi: „de când regina a plecat dintre cei vii umbra Doamnei nu a mai apărut, ci doar, la căpătâiul ei, în trenul acela care îi aducea

Pag. 88

trupul fără viaţă, trecând prin Cernăuţi. Iar asta a spus-o doamna şi medicul care se aflau lângă ea în ceasul morţii”. Tăcu. Făcurăm câţiva paşi după care vocea lui obosită de astă dată se auzi din nou: De fiecare dată pe 18 iulie trec podul care leagă viul de trecutul umbrelor cetăţii Poenari şi am impresia că le văd pe amândouă contemplând frumuseţea văii şi piscurile munţilor. Nu vorbesc, doar trec.

La intersecţia a două străzi, între care una dintre ele îmi urma să-mi poarte paşii spre casă, mam oprit căutând să întrerup firul dialogului meu cu omul necunoscut. I-am întins mâna: Mi-a făcut mare plăcere să vă ascult. Interesantă povestirea dumneavoastră, ar fi un minunat subiect de roman însă lipsită de adevăr şi, evident, de documente istorice care… să fi atestat cele întâmplate. Bătrânul mă privi pe sub sprâncene, zâmbi, între ironie şi plăcerea de a cuteza să nu cred cele spuse de el, zicându-mi: Câte nu se întâmplă pe pământul acesta fără să fie scrise undeva. Aveţi timpul, ca până ajungeţi la uşa casei dumneavoastră, să vă priviţi umbra şi să încercaţi să îi auziţi paşii. Luna îşi trimite tainele prin umbrele oamenilor şi aşteaptă. Când a terminat ceea ce a avut de spus, l-am întrebat: De ce nu aşterneţi pe hârtie toate poveştile acestea. Aveţi imaginaţie, iar umbrele nopţii v-ar putea fi călăuze şi motive de inspiraţie. Ridică privirea spre cerul care cernea necontenit fulgii de zăpadă, îmi prinse mâna într-a lui şi îmi spuse: De un timp încoace eu îmi aud paşii umbrei şi uneori îmi este teamă că nu mă vor mai vedea… . Se opri, mă privi iar, după care continuă: Faceţi-vă timp şi pentru studiul umbrelor şi atunci le veţi auzi atât paşii cât şi poveştile lor. Am zâmbit oarecum puţin înspăimântat, mi-am eliberat mâna din strânsoarea bătrânului, l-am salutat ducând mâna la frunte şi am pornit spre casă.

Am făcut zece paşi şi o dorinţă nebună m-a făcut să mă întorc să văd dacă bătrânul plecase din locul unde îl lăsasem. Era tot acolo urmărind cum fulgii de zăpadă coborau, într-un joc al lor, pe pământ. Am săltat mirat din umeri şi mi-am continuat, de astă-dată hotărât, drumul spre casa în care cei dragi mă aşteptau. Însă acum, când aştern pe hârtie aceste rânduri, gândul unui studiu al umbrelor, despre care bătrânul îmi tot vorbea în ziua aceea, mă nelinişteşte şi mă îndeamnă spre o aşezare a meditaţiei. Ce sunt umbrele? Cum apar şi de ce dispar când zorile dimineţii trezeşte la viaţă natura. Poate fi umbra un invers proporţional al existenţei şi a legăturii noastre cu entităţi din alte dimensiuni fiinde? Imaginaţia îşi rodeşte propria imagine şi o creează într-un real mărginit, fantasticul. Lumea creatorului de artă este universală şi perpetuă, iar cititorul singurul arbitru.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Lucian GRUIA Gabriel Stănescu: MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Ed. Criterion publishing, 2009)

P

oetul, eseistul, omul de cultură şi editorul Gabriel Stănescu (9 septembrie 1951 - 22 noiembrie 2010), şi-a dedicat viaţa promovării culturii româneşti autentice în lume, prin revista Origini şi editura Criterion Publishing, pe care le-a fondat şi condus. În cadrul editurii menţionate, a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pentru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea.

Despre Mircea Eliade a scris el însuşi această carte remarcabilă pe care o prezint în continuare. În general, cărţile dedicate operei lui Mircea Eliade sunt cercetări care se adresează specialiştilor. Eseurile lui Gabriel Stănescu umplu un gol în exegeza eliadescă, prezentând omul şi opera pentru publicul larg. Cartea, pe care o analizăm, cuprinde 32 de microeseuri, în cuprinsul lucrării, şi 4 în Addenda, toate, la un loc, conturând personalitatea complexă a enciclopedistului Mircea Eliade.

Textele, care pot fi grupate tematic în cinci categorii, revelează formarea personalităţii lui Mircea Eliade în condiţiile istorice, sociale şi politice date, care-i i-au determinat crezul şi sintetizează temele importante ale literaturii şi studiilor ştiinţifice de istoria religiilor semnate de savant.

1. Date biografice semnificative (Mansarda, Schiţă de portret, Avatariile cărturarului la tinereţe, Ţara şi Exilul, Epoca marilor Sinteze, Camuflare ale imaginarului, Nobelul refuzat, Dosarul „Tzoladot”,Mâna lungă a Securităţii, Mass-media, un mit al lumii moderne?)

Gabriel Stănescu se opreşte asupra darelor biografice cu relevanţă asupra gândirii politice, literaturii şi operei ştiinţifice ale scriitorului şi savantului.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907 în Bucureşti. Încă din copilărie a beneficiat de accesul la biblioteca părintească ce cuprindea peste 500 de volume. Mansarda, de pe strada Melodiei, unde şi-a petrecut adolescenţa, va fi celebrată în Romanul adolescentului miop (elaborat în perioada 1923-1924, când avea 16-17 ani şi editat postum). Încă de pe acum, autorul simţea că era predestinat să elaboreze o operă majoră.

Primele încercări literare le-au constituit colaborările la revista Visătorul a liceului Spiru Haret (al cărui elev era). Din această perioadă datează prietenia cu Mihail Sebastian, amiciţie care se răceşte după ce Eliade începe să cocheteze cu mişcarea legionară.

Atras de gândirea indiană, studiază Istoria filosofiei indiene de Surendranath Dasgupta, cel care avea să-i conducă studiile şi lucrarea de doctorat în yoga, începând chiar din 1928.

După întoarcerea din India, devine asistentul profesorului Nae Ionescu şi colaborator la Cuvântul (condusă atunci de profesor), revistă desfinţată de regele Carol al II-lea, după lovitura de stat.

Din cauza adeziuni la mişcarea legionară, Mircea Eliade a

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

“ În perioada de dezgheţ ideologic (1964-1971) se încearcă recuperarea lui Eliade în scopuri propagandistice de către regimul comunist din România. În 1971 este invitat în ţară de Patriarhul Iustinian ca să viziteze Patriarhia şi să conferenţieze la institutele teologice universitare din Bucureşti, Sibiu şi Academia Română pentru a i se decerna titlul de membru corespondent al instituţiei (invitaţia comunicată de Corneliu Bogdan ambasadorul României la Washington prevedea şi o cină cu Ceauşescu). Eliade refuză invitaţia... ”

Pag. 89

fost încarcerat, împreună cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţi intelectuali (simpatizanţi sau membri ai acestei mişcări), în lagărul de la Miercurea Ciuc, după o lună şi jumătate de la condamnarea lui Zelea Codreanu (iunie 1938). În perioada detenţiei, are loc un progrom al leginarilor, din ordinul lui Carol II şi al primului ministrul Armamand Călinescu, după asasinarea lui Codreanu, dar Mircea Eliade scapă de la moarte fiind spitalizat la Moroieni. Este eliberat în acelaşi an. După anul universitar 1937-1938, profesorul Nae Ionescu şi asistentul său Mircea Eliade vor fi înlăturaţi din învăţământ sub pretextul hilar că lucrările lor promovează pornografia. În sprijinul liderului generaţiei interbelice, rămas fără loc de muncă, Alexandru Rose i (directorul Fundaţiilor Regale) reuşeşte să-l convingă pe Constantin Giurescu (ministrul propagandei), să-l trimită pe Eliade ca ataşat cultural la Legaţia Română din Londra (în 1940). După război, datorită impunerii regimului comunist în România, istoricul religiilor alege calea exilului, stabilindu-se întâi la Lisabona. În perioada 1945 – 1956 locuieşete la Paris, unde colaborează la revistele româneşti ale exilului: Îndreptar, Revista scriitorilor români, Cuvântul în exil, România, Limite, Prodomos, Fiinţa Românească, Caiete de Dor, Uniunea Română etc. Înfiinţează revista Luceafărul şi un centru de studii româneşti. În perioada 1946-1948 este profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi apoi la Sor-

bona. Georges Dumezil îl introduce la celebra editură Gallimard.

Gabriel Stănescu afirmă că plecarea lui Mircea Eliade în America s-a datorat sâcâielilor provocate de studenţi marxişti trimişi de profesorul

Pag. 90

Lucien Goldmann ca să-l întărâte, amintindu-i de tinereţea legionară. Anton Golopenţia îl recomandă pe Eliade profesorului Joachim Wash (pe care-l cunoscuse din timpul studiilor sale la Leipzig) şi acesta îl invită în SUA. Astfel începe aventura americană a lui Eliade, în perioada 1956 -1986 (până la moartea sa). Va fi profesor de istoria religiilor la Divinity Scool, Universitatea din Chicago. După ce se afirmă cu opera sa ştiinţifică, este numit redactor şef la monumentala Enciclopedie a religiilor la care au lucrat 1400 specialişti. În perioada de dezgheţ ideologic (19641971) se încearcă recuperarea lui Eliade în scopuri propagandistice de către regimul comunist din România. În 1971 este invitat în ţară de Patriarhul Iustinian ca să viziteze Patriarhia şi să conferenţieze la institutele teologice universitare din Bucureşti, Sibiu şi Academia Română pentru a i se decerna titlul de membru corespondent al instituţiei (invitaţia comunicată de Corneliu Bogdan ambasadorul României la Washington prevedea şi o cină cu Ceauşescu). Eliade refuză invitaţia. În 1980 este propus, de Universitatea din Lyon, pentu premiul Nobel care va fi acordat însă polonezului Milosz, pentru că împotriva lui Eliade s-a dus o campanie ocultă pornind de la adeziunea sa la mişcarea legionară de care nu s-a dezis. Se pare că scriitorul Saul Bellow, evreu emigrat din Rusia, nu a fost străin de această obstrucţie. Altă propunere, în favoarea acordării premiului Nobel lui Eliade, vine în 1984 din partea scriitorului Paul Goma aflat în exil la Paris, dar rămâne şi aceasta fără rezultat.

Când a împlinit 60 de ani, Mircea Eliade a fost numit Doctor Honoris Causa la Sorbona.

A fost căsătorit de două ori, prima soţie Nina Mareş a murit de cancer, a doua a fost Catrinel (care, în contrast cu Eliade, simpatiza politica populistă de stâga).

Mircea Eliade se stinge din viaţă la 22 aprilie 1986 la Chicago, în vârstă de 79 de ani.

2. Naţionalismul lui Mircea Eliade (Nae Ionescu sau nevoia de modele, Naţionalismul creator, Tradiţia enciclopedică, „Linia” Eminescu, Mai au românii instinct statal?, Tradiţionalism versus modernitate, A fi sau a nu fi...român? „Să se fi pierdut sămânţa Romei?”) Într-o convorbire cu Lucian Blaga , Eliade mărturiseşte: „Noi românii avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere.” La noi, dincolo de vicisitudini: „Există forţa creaţiei, există această vână bogată şi peste putinţă de secat. (...) căci orice poate pieri în lume, şi lumea ar putea părea încă frumoasă – dacă înapoia unui neam veghează elitele creaOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

nescu, Haşdeu, Iorga.

toare.”

Pentru Eliade naţionalismul reprezintă o stare de spirit.: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Naţionaliştii nu sunt eroi, conducători, ci cretaori. Eliade e tot mai convins că el e chemat să continue linia eminesciană în cultura română, ca scriitor de ficţiune şi ca istoric al religiilor. În JURNAL PORTUGHEZ – Eliade afirmă că pentru un exilat a-l citi pe Eminescu echivalează cu o întoarcere acasă.

Referitor la aderarea lui Mircea Eliade la mişcarea legionară, Gabriel Stănescu afirmă următoarele. Scopul mişcării legionare era „împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” Legionarismul reprezenta: „mişcarea de reînnoire spirituală pe baza principiilor creştine autohtone...era singura opţiune a tinerei generaţii interbelice în acel marasm social şi politic datorat camarilei regale şi suveranului.”

Aderarea la mişcarea legionară (până să fie partid şi să organizeze crime) ale intelectualilor noştri de marcă se explică prin faptul că erau sensibili la o mişcare spirituală în tradiţia noastră ortodoxă, şi care reprezenta, în acel moment istoric, singura alternativă la regimul corupt care conducea ţara. Articolul scris de Mircea Eliade, Piloţii orbi, publicat în Vremea (17.12.1937) este şi astăzi foarte actual. Democraţia, de la 1918 încoace, promovată de politicieni corupţi a dus la zdrobirea instinctului nostru statal. Eternitatea se aduce „numai prin ce se gândeşte, forţele care susţin istoria unei ţări ... n-au nimic cu politicul, nici economicul, nici cu socialul. Ele sunt prestate şi exaltate numai de către intelectualii unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului”. Participarea la politic, aduce laşitate, corupţie şi trădare.

Specificul românilor, după Mircea Eliade rezultă din situarea lor la distanţă egală între Orientul cu rădăcini neolitice şi Occidentul greco-roman. Polaritatea tradiţionalism-modernism aduce o tensiune creatoare stimulatoare. Mitul meşterului Manole, circulă în balcani, dar varianta noastră este cea mai reuşită stilistic. Mioriţa reprezintă specificul nostru. Tinerii generaţiei de atunci repugnau autohtonismul în numele unui occidentalism superior.

Azi se petrece acelaşi lucru. Reprezentanţii Institutului Cultural Român îl acuză pe Eminmescu de mentalitate burgeză, naţionalism, protolegionarism şi provincialism romantic. În replică, „teroarea istoriei” a condus la solidarizarea neamului nostru cu natura în creştinismul cosmic specific.

Enciclopedismul lui Eliade poate fi situat în linia naţionalistă: Eminescu, Maiorescu, Nae IoOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

3. Teme religioase/mitice/sacre (Românism şi Ortodoxie, Secretul lui Mircea Eliade, Prolegomene la spiritualitatea arhaică, Un mod de a fi în lume, Înapoi în protoistorie, Mituri, arhetipuri şi repetare. O schimbare de paradigmă, Sacrul şi profanul,”Vârstele” timpului, Întrebare fără răspuns, Zădărnicia Istoriei, Strada Mântuleasa,) Ca şi pentru Nae Ionescu, Mehedinţi, Nichifor Crainic etc. Eliade consideră ortodoxia cea mai bună dintre religii: „Socotesc ortodoxia acel sens sublimal omului şi vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie prin contact cu umanitatea (...) Cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie, pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon – Dionisos, pentru că sensul creştinismului e cel mai perfect spiritual, aşadar cel mai real şi mai fe-

cund.” Întrucât savantul Eliade a cercetat toate religiile fără părtinire, Emil Cioran consideră că savantul era „singurul credincios fără religie”.

Eliade critică teoriile care cataloghează culturile extra-europene simple superstiţii şi pe cele care consideră că viziunile magico-religioase aparţin unei faze înapoiate din evoluţia mentală a omenirii. Pentru a le înţelege şi valorifica, Mircea Eliade a pornit de la cosmogoniile acestor popoare, de la concepţia omului arhaic despre lume. În această muncă titanică, folclorul a constituit un adevărat instrument de cunoaştere. În urma cercetărilor sale, Mircea Eliade conchide că nu există culturi majore şi minore. Sacrul nu este un „stadiu din istoria conştiinţei” ci un „element în structura acestei coninţe”, la primitiv, sacrul e inerent modului de a fi al

Pag. 91

omului în lume. Unitatea în diversitate a Europei trebuie să includă şi fondul ancestral autohton, valoarea incontestabilă a folclorului nostru (DE ZALMOXIS À GENGIS-HAN, Ed. Payot, Paris, 1970). Într-o scrisoare către teologul George Alexe, din anul 1966, Eliade afirmă: „N-am renunţat încă la gândul din tinereţe de a prezenta într-o zi religiile Daciei în perspectiva istoriei religiilor.”

Sacrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa unei realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”. Şi în marxismul profan Eliade descoperă mari mituri biblice: lupta escatologică dintre bine şi rău, eroul (conducătorul divinizat , Mao/Stalin/Lenin ultimul împărat/ţar), instaurarea Vârstei de Aur etc.

Vocaţia transcendentă a omului religios, constă în imitarea comportamentului divin. Timpul mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat. La indieni, un ciclu complet (mahayuga) durează 12 mii de ani şi cuprinde patru cicluri/vârste. Primul durează 400 de ani de auroră, 4000 de ani de ciclu propriu-zis şi 400 de ani de crepuscul; al doilea, 3000 ani (300 de ani auroră, 300 de ani crepuscul); al treilea, 2000 de ani şi ultimul, 1000 de ani. Noi suntem acum în Kali-yuga, vârsta tenebrelor. Universul, inclusiv omul, se degradează de la ciclu la ciclu.

Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, Lucian Blaga susţinea că poporul nostru a supravieţuit în perioadele de restrişte, sabotând istoria.

4. Odiseea omului modern (Odiseea omului modern, Ţara şi Exilul) Pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii la centru. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Gabriel Stănescu schiţează odiseea istoricului religiilor (pe care le-am prezentat la primul paragraf al prezentei recenzii).

Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referindu-se la proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.”

Pentru Mircea Eliade, în această perioadă, singura alinare a constituit-o limba română, iar literatura a scris-o numai în această limbă. Pentru

Pag. 92

Vintilă Horia, exilul se prezintă în faţa lumii prin cei care crează în ritm românesc şi Mircea Eliade reprezintă cel mai ilustru exemplu. Într-un interviu acordat lui Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade declara că modelul care l-a ajutat să se „desţăreze”, la constituit Dante care, deşi a trăit ultimii 20 de ani departe de Florenţa sa natală, a reuşit să se regăsească pe sine şi să termine DIVINA COMEDIE. În capitolul intitulat Ţara şi Exilul, Gabriel Stănescu menţionează un aspect revelator pentru verticalitatea morală a istoricului religiilor, care merită consemnat. În timpul „dezgheţului ideologic”, în anul 1971, Mircea Eliade este invitat de Patriarhul Iustinian să conferenţieze la Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, precum şi la Academia Română (pentru a i se decerna titlul de membru corespondent). Dar în program era prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a refuzat acest compromis.

5. Literatura (Zădărnicia Istoriei, Camuflaje ale imaginarului, Strada Mântuleasa) În perioada de relaxare ideologică dirijată, pentru a atenua criticile înverşunate ale Occidentului, regimul comunist din România a permis publicarea unor scriitori importanţi, neînregimentaţi politic. Lui Mircea Eliade i se publică volumele: MAITREYI. NUNTĂ ÎN CER (1969); LA ŢIGĂNCI (1969), ÎN CURTE LA DIONIS (1980).

Pornind de la acest eveniment, Gabriel Stănescu analizează un aspect principal al literaturii eliadesciene şi anume ieşirea din istorie. Se impun câteva observaţii preliminare. În ASPECTE ALE MITULUI, Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi carte, autorul precizează că descoperind sacrul în profan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a acestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Salvarea din efemer o constituie creaţia umană.

Acest aspect îl urmăreşte Gabriel Stănescu, referindu-se la prozele lui Mircea Eliade: NOPŢI DE SÂNZIENE, SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NUNTĂ ÎN CER, ŞARPELE, PE STRADA MÂNTULEASA etc.

Medicul din SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER dispare chiar fizic, făcând exerciţii yoga pentru ieşirea sufletului din trup, Iozi, fiului unui rabin, dispare într-o pivniţă cu apă, de pe STRADA MÂNTULEASA, hrubă marcată de anumite semne ezoterice (la fel şi Lixandru, din aceeaşi nuvelă) etc. Explicaţia constă în faptul că sacrul reOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

prezintă o lume paralelă, la fel de consistentă fizic, ca şi lumea reală, profană.

Gabriel Stănescu analizează cu minuţiozitate romanul NOPŢI DE SÂNZIENE, întrucât acesta reprezintă o frescă social-istorică a României din perioada 1936 – 1949 şi în peronajul principal Ştefan Viziru, regăsindu-se anumite date biografice importante din viaţa autorului, precum şi implicaţiile intelectualilor în mişcarea legionară. Viziru face şi el detenţie în lagărul de la Miercurea Ciuc dar nu se consideră adeptul mişcării legionare, preferând democraţia. Gabriel Stănescu se întreabă dacă această afirmaţie a personajului nu constituie cumva dezicerea autorului faţă de Gardă. Se ştie că în tinereţe, Mircea Eliade a scris entuziaste articole pro-legionare în revista Buna Vestire, dar asistentul său, I. P. Culianu, afirma că profesorul nu a fost înregimentat. Problema a rămas neelucidată, întrucât Mircea Eliade a păstrat tăcere asupra acestui subiect, în întreaga sa viaţă.

Revenind la problema ieşirii din timpul profan, Ştefan Viziru caută pe parcursul întregii ficţiuni romaneşti să regăsească paradisul copilăriei şi în momentele de reverie i se pare că ceasornicele s-au oprit.Dacă pentru Mircea Eliade putem cucerii eternitatea încă din viaţa profană prin creaţie culturală, cred că el a reuşit deplin acest lucru. Nu numai prin prozele sale de excepţie, dar şi prin cercetările sale de istoria religiilor între care primează ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE (ediţia în limba română fiind publicată în anul 1980).

După această analiză a capitolelor cărţii, trebuie să remarcăm faptul că şi Addenda cuprinde texte importante, între care primează cel în care Gabriel Stănescu se opreşte asupra monumentalei monografii (în două volume) semnată de Mac Linsco Ricke s - RĂDĂCINILE ROMÂNEŞTI ALE LUI MIRCEA ELIADE (Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907-1945), publicată în anul 1988 la Columbia University Press din New York.

Autorul a studiat istorie religiilor cu Eliade la Chicago, între anii 1959-1964, a învăţat româneşte şi a cercetat la Biblioteca Academiei din Bucureşti articolele scrise de Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac Linsco Ricke s se foloseşte de această ocazie pentru a-şi apăra mentorul de acuzaţiile de antisemitism, aduse de Lavi Loewenstein (originar din Tromânia) în revista Toladot şi de Alexandra Laignel-Lavastine, acuzaţii care au contribuit la neacordarea premiului Nobel lui Mircea Eliade. Cartea lui Mac Linsco Ricke s o voi comenta cu altă ocazie. * Viaţa tumultoasă a lui Gabriel Stănescu, asemănătoare în câteva puncte esenţiale cu a lui Mircea Eliade, ilustrează şi ea, cu prisosinţă, odiseea omuOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

lui modern, mit atât de drag istoricului religiilor.

Acum când se împlineşte un an de la ieşirea din timp a exegetului (22 noiembrie 2011), îi voi trece în revistă principalele date bio-bibliografice, ca un pios omagiu.

Gabriel Stănescu s-a născut la 9 septembrie 1951, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1977. În timpul studenţiei a devenit membru fondator al cenaclului Universitas şi a activat în presa studenţească, devenind membru al Uniunii scriitorilor în anul 1990. În 1991 Gabriel Sătnescu a emigrat în SUA, stabilindu-se în Atlanta/Georgia, dobândind statutul de refugiat politic. Poseda dublă cetăţenie, petrecându-şi viaţa pe două continente (în ultimii ani, devenind lector la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii Spiru Haret din Bucureşti). A dobândit titlul de doctor în filosofie în anul 2002, cu teza: ”Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc”.

Gabriel Stănescu a debutat în revista „Cronica” din Iaşi în 1969, apoi a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri. A fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista „Origini-Romanian Roots” (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997) A fost autorul mai multor volume de poezie dintre care amintim: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, Ed. Criterion Publishing, 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi op ecişti, Ed. Axa, 1998. O speranţă numită Mayflower (Ed. T, Iaşi, 2008), 111 poeme (antologie bilingvă, 2010). În cadrul editurii Criterion Publishing a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea - ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului, survenită în fatidica noapte dintre 21/22 noiembrie 2010). Devotata sa soţie, Virginia Stănescu, editează şi conduce în continuare revista Origini, fondată de Gabriel Stănescu.

Din păcate, editura Criterion Publishing, în care au fost publicate atâtea cărţi importante pentru cultura românească, şi-a încetat activitatea...

Pag. 93

Ştefania OPROESCU unde-i azilul pentru rebuturi şi de unde ştiu că nu sunt eu această reîncarnare siameză care zadarnic mîngîie piaţa templelor?

Mereu în ziua a şaptea

Aşteptând semnul de intrare M-am înscris la cuvînt întru o mişcare de rotaţie şi una de revoluţie Erau însă prea mulţi poeţi Pe tăbliţa de lut a instinctelor şi am îmbătrînit aşteptîndu-mi semnul de intrare şi am murit între clădirea teatrului şi cea a bisericii.

Rugăciune inversă Doamne, roagă-mă să nu-mi schimb tiparul din alcătuirea hieroglifică să nu-mi schimb cîntul de slavă şi să nu-mi schimb îngerul şi să nu-mi schimb moartea Doamne, roagă-mă iar şi iar căci răbdarea mea e pe cale să înfrunzească răzoare de şerpi.

Reincarnare siameză Şi dacă vreun accident genetic petrecut în uterul reîncarnărilor a produs un monstru? cu ale lui picioare merge cu ai cui ochi vede cine gîndeşte, la cine se roagă de nu-i înţelege nimeni, nimeni

Pag. 94

Mereu în ziua a şaptea ceasul biologic bate descumpănirea LEGEA iese din cuvînt şi loveşte cursul sîngelui din tîmpla dreaptă La zidul tîmplei stîngi Scheunat de animale sălbatice fecundează umbra închipuirii nici o altă ieşire decît naşterea adulterină a gîndului din care beau cavalerii Apocalipsei licoarea perfidă a morţii mereu, în ziua a şaptea.

Palimpsest Cuceresc zi după zi apoi pierd în egală măsură cîte o fărîmă din trupul dat în folosinţă prin înscrisul sacru al sîngelui.

Cuceresc amăgirea fructului Coroană de rouă pierd chipul desenat în placentă de imaginaţia numelui şi prenumelui Eroare, eroare! nu cuceresc nimic n-am ce pierde, mă tîrăsc, las urme de lepră peste pergamentul fragil al adîncului.

Agonia exilului Iată, mai stau încă în această carcasă rotundă desenată de psalmul divin al mişcării.

Iată, mai întîrzii pe clipa speranţei şi mai amîn bucuria întrupării în mireasma de cristal a ceţurilor unde trupul, sabie ascultă de respiraţia blestemului decupează şi vinde cioburi din agonia exilului Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

Anca OPRESCU lumina cea de toate zilele asculţi… neauzit foşneşte lumina în umbra-ţi albă -substrai neatins aninat la marginea tăcerii tulburi cu piciorul desculţ apele cuvântului în cercuri de nelinişte oarbă aduni lumina din cenuşa neplecării rămânându-i în urmă, talpă nerostită de drum iubitule, mâine îmi cioplesc un felinar de piatră să pot auzi, deodată cu tine, ne-întoarsă vreodată în aceeaşi privire, lumina…

roşu-stropit rochia mea roşu-stropit, fără tiv ţine timpul lipit şi captiv pielea îmi geme de timp horcăie înecată pe voci tremurate între coapsă şi spată cântă despre ne- şi iubire strigă tăceri în ne- şi în ştire îşi fâlfâie fluidă marginea ne- şi sfârşită seduce pudoarea secundei sub straie pitită rochia mea roşu-stropit e un zid în care ne- şi suntem fiind fără tiv...

îmblânzirea Evei... Şarpele mi se agaţă de gleznă pasul mi-l strânge când calc în vreo beznă genunchiul mi-e moale să-mi ţină femurul prelung în picioare aş putea zice-acum de bazin Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

dar desigur v-aş goli ochiul de plin aşa că zic de şold mişcându-se precum jumătatea în tot în stânga şi-n dreapta de mine mă-mparte egal între rău şi-ntre bine noroc cu şarpele doar el mă reţine credincios îmi muşcă din gleznă ca din măr fără pic de ruşine...

casandra casandra suferea de transparenţă transpira des, din lipsă de prezenţă deşi părea o carie în trotuar nimeni n-o ocolea, treceau prin ea în drum spre bar deseori i-au atins ficatul şi splina i-au mototolit umbra, siluindu-i lumina casandra era grav transparentă se vedea prin ea moartea trăind în stare latentă…

Ahile, Ahile Ahile, Ahile...mergi mai pe vârfuri.

Inima asta e a mea, Deşi bate la tine în călcâi...

Pag. 95

ion N. OPREA Vasile Voiculescu şi Academia de la Bârlad (continuare din numărul trecut) 4

R

“La 1 ianuarie 1919, când la Bârlad apare primul număr al revistei Florile dalbe, din colegiul redacţional al revistei, alături de poetul George Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile, prozatorul Mihail Lungeanu, face parte şi poetul Vasile Voiculescu, medicul oraşului. În numărul inaugural V. Voiculescu semna poemul « Îngerul nădejdii », care va fi inclus în 1921 în volumul Pârgă : Era la o răscruce, şi îngerul Nădejdii, / Trimis să-mi ţie calea cu-aripile deschise, / Să-mi fie călăuză şi pază în primejdii, / Zdrobit de osteneală acolo adormise. “

Pag. 96

evenit în capitală nu are timp să se ocupe de familie şi este trimis să participe la o mare campanie de stingere a epidemiei de tifos exantematic. Undeva în judeţul Dâmboviţa. După îndeplinirea misiunii, la începutul toamnei anului 1919, când nu peste multă vreme avea să-i vină şi al cincilea copil, revine în Bucureşti, să se stabilească definitiv.

Ion Voiculescu, fiul scriitorului V. Voiculescu, într-un articol memorialistic, publicat în 1971, personificând întâmplarea, relatează momentul sosirii familiei dr. Voiculescu la Casa cu nr.

34, din str. Dr. Staicovici care din toamna anului 1919, cu o anumită excepţie, va deveni locul unde familia dar mai ales tatăl său va trăi, va gândi, va visa, va spera sau se va amărî, adică îşi va trăi viaţa, cu bune şi rele, până la sfârşitul ei, în 1963: … „într-o dimineaţă din septembrie 1919, mă pomenesc vizitată de un bărbat zvelt, mic de statură, căruia nu-i puteai ghici uşor vârsta din pricina unei bărbuţe castanii care-i umbrea obrazul. Ochii îi erau ageri şi pătrunzători, dar foarte blânzi. Venise purtând de mână doi băieţi: unul cam de patru şi celălalt de şase ani… În câteva zile am cunoscut toată familia. Soţia lui, o tânără cu un păr negru şi frumos, ce îi încadra obrazul uşor măsliniu, luminat de ochi verzi, a venit împreună cu două fetiţe ceva mai mari decât fraţii lor…şi un camion cu mobile şi lucruri vechi. Păreau destul de săraci, dar arătau oameni cumsecade”...

Aici, precum altădată la Bârlad, când Vlahuţă sau Tutoveanu îşi primea oaspeţii literari, tot aşa casa lui Voiculescu devenea de la o zi la alta tot mai neîncăpătoare şi nesătulă de feţe literare. Cu toate că unora poetul li se părea omul ciudăţeniilor, “un medic rătăcit printre poeţi”, „un poet printre medici”, prietenii se căutau unii pe alţii. Soseau în strada Dr. Staicovici , Ion Pilat, Adrian Maniu, Cincinat Pavelescu, epigramistul, Ionel Teodoreanu, romancierul. În afara preocupărilor serioase care căpătau viaţă aici, devenind proiecte sau opere literare, îi chema atmosfera liberă, dezgheţul discuţiilor, călătoriile lor cu gândul sau cu pasul mereu în efervescenţă, soţia gazdei lor fiind foarte gospodină şi ospitalieră ca şi amfitrionul.

Biroul poetului era amenajat în camera de la stradă, pereţii îi erau aproape în întregime acoperiţi cu cărţi, puţin loc mai era destinat mobilei – o masă, o etajeră, câteva scaune…Pe pereţii înalţi ai camerei poetul – sau poate Doamna – atârnase tot felul de icoane, unele pictate pe lemn, altele pe sticlă. Sfinţii din ele alcătuiau o lume puţin primitivă, reală sau fantastică, privindui parcă exprimau gândurile autorilor lor. Oameni stângaci în mânuirea uneltelor şi naivi în redarea personagiilor care, totuşi, aveau viaţă, gazda apreciind atât pe făuritori cât şi chipurile care îi împodobeau casa, odaia de lucru. Altfel, nu le-ar fi păstrat, ocrotit.

Pe masa de lucru a poetului cărţile şi manuscrisele erau o îngrămădire şi neorânduială, “o ordine” care nu-l deranja. Din contra, masa lui parcă îl inspira. Îi făcea bine.

-Domnul doctor a poruncit menajerei să-i lase masa aşa, Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

să nu-i amestece hârtiile, că-i fuge ordinea ! râdea Doamna cu musafirii care, se vede, acceptau glumele sau poate adevărul spus lor de tovarăşa de viaţă a celui care greu îşi găsea liniştea pentru a se mai şi odihni.

Adrian Maniu era şi devenise un obişnuit al casei. Venea entuziast şi cu bucurie la prietenul său, deşi avea “delicateţele” sale. Ghiulul domnesc de pe inelarul lui nu era mai niciodată acelaşi. Zăbovea des, dar fără exces, în faţa unui pahar pe care îl cânta în fel şi chip…Ionel Teodoreanu, avocatul şi scriitorul avea şi el verva lui. Cincinat împrăştia catrenele peste tot, după cum ştiau toţi prietenii. Dar soseau în jurul mesei lui Voiculescu şi alte feţe care de care mai prietenoase cu poezia, proza şi teatrul: Ion Marin Sadoveanu, Gh. D. Mugur, îndrăgostit de folclor, Popescu Gheorghian, “aventurier” pe cărările munţilor… Cu ei şi cu alţi apropiaţi şi-a hrănit Voiculescu bucuriile, succesele. S-a spus, „Din ţara zimbrului” i-a adus premiul Academiei, apoi, înaltul for al scriitorimii, Societatea Scriitorilor Români, l-au primit în anul 1920 membru al ei, cu drepturi şi onorurile timpului. Tot în acelaşi an, la 6 ianuarie este numit medic al Domeniilor Coroanei, funcţie care îi prilejuieşte alte avantaje, dar el rămâne omul care nu profită de surprizele vieţii. În literatură continuă să fie cunoscut tot ca poet semănătorist, un tradiţionalist, un autentic rural care îl continuă pe Coşbuc sau Vlahuţă, departe de marii lirici, Blaga, Arghezi, Pillat sau Maniu…

Apariţia volumului „Pârga” în 1921, ca şi numirea ca subdirector al fundaţiei Culturale „Principele Carol” sunt semne de urcuş şi în aprecierile literare. În mai 1922 poetul devine chiar director al culturii la Fundaţia arătată, iar toamna, la 22 noiembrie, primeşte decoraţia „Coroana României, în grad de ofiţer”, devenind şi medic-profesor de igienă la Institutul Pompilian, plus că, din 1922, devine şi un publicist remarcat, ziarist de specialitate în presa vremii: Albina, Duminica poporului, Lamura, România administrativă. „Doctorul fără arginţi”, cum i se spunea, de la 1 decembrie 1925 devine conducătorul Cabinetului de consultaţii medicale înfiinţat de revista Albina chiar la sediul publicaţiei, costul unei vizite - doar achitarea unui abonament la revistă. Ceva mai devreme, în octombrie, primise Crucea “Meritul sanitar” clasa I-a care atesta că medicul-poet, scriitorul, publicistul, găzduit de reviste, ziare dar şi de librării îşi făcea profesiunea cu răspundere, dăruire şi era acceptat. În 1927 apare al patrulea volum de poezii, Poeme cu îngeri la Editura Cartea vremii. În 1928 apar Proverbe culese de V. Voicu-

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

lescu şi Gh. D. Mugur – Bucureşti.

Cunoscându-l, un scriitor, Zaharia Stancu, autorul de mai târziu al romanului Desculţ, scria în Luceafărul din 1947 lăsând o mărturie despre calităţile şi modul de viaţă a celui la care ne referim: „doctorul începea să dea consultaţii pe la şapte dimineaţa şi uneori îl apuca ora două sau trei după amiaza tot acolo… După-amiază…inspecta cârciumile, restaurantele, cofetăriile şi magazinele alimentare”, enumerare la capătul căreia nu se oprea şi se întreba, ca şi noi astăzi, „Când citea literatură, când mai şi scria opera ?”

Apariţia volumului Poeme cu îngeri în 1927 îi amplifică cota aprecierilor în lumea literară.

V. Voiculescu, despre care se vorbea şi scria că aparţine semănătorismului, că oscilează între acest curent aflat la apusul manifestării sale şi căutările poetului de „a se rupe” şi a-şi găsi vocea proprie, pe linia creaţiei tradiţionaliste, poetul despre care G. Călinescu sublinia că până acum, a scris o mare cantitate de poezii vlahuţiene, corecte şi prelung declamatorii”… „poezii ocazionale de îmbărbătare” în timpul războiului, devenea un altul… Citindu-i noile Poeme, G. Călinescu avea să scrie în Istoria literaturii române… : „izbeşte cu acea notă care-i dă originalitate, punându-l dealtfel într-un grup de poeţi pentru care „îngerul” e un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă alături de Blaga, cântarea jalei metafizice”. Tudor Vianu, raportându-se la Poeme cu îngeri, sublinia că “în timp ce Eminescu şi Cerna filosofează direct, nedispreţuind pe olocuri exprimarea concepută a gândirii, Voiculescu cugetă prin alegorii, prin parabole şi apologuri, cu care el sporeşte vechiul tezaur al cărţilor sacre şi al tradiţiei mistice, rămasă până astăzi principalul izvor al culturii lui” (Alegorism, în Opere, V, 1975). În Calendarul în 1933, Nicolae Crevedia, sporeşte gradul aprecierilor pozitive, şi îl situează pe Voiculescu printre cei şapte mari poeţi ai „orei actuale”: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Adrian Maniu şi Nichifor Crainic. În 1927, când şi lui Cincinat Pavelescu îi apare un volum de epigrame schimbul de carte dintre cei doi reflectă nu numai prietenia dintre ei ci şi starea de bine, între ei permiţându-se amabilităţile care se folosesc în asemenea împrejurări. Pe volumul oferit poetului Cincinat îi scria dedicaţia: „Doctorului Voiculescu, cel mai suav, mai dulce, mai profund şi mai nou dintre poeţii noştri mari – în semn de admiraţie pentru om şi pentru poet şi de iubire pentru prieten”, la care Voiculescu îi răspundea: Când te-a lovit un prost sau un măgar / Tu scoţi scântei ca orişice amnar / Cu diamantul să

Pag. 97

te-asemuieşti: / El scânteiază fără să-l loveşti. / (C. Păunescu, „Voiculescu epigramist", în Argeş nr.

3,1980). / (C. Păunescu, „Voiculescu epigramist”, în Argeş nr. 3,1980).

Cum din 1927 Voiculescu are afinităţi pentru Gândirea lui Nichifor Crainic, fără însă a-l fi inspirat în realizarea Poemelor, entuziasmul ideologilor şi teoreticienilor de aici exprima o bucurie nejustificată, poetul nu şi-a asumat şi nici nu s-a implicat în teoriile gândiriste, ci doar a trăit singur cu ele, dându-le valoare cu arta sa, ca propriilor gânduri. „Prin lirica sa interbelică, V.V. devine unul din cei mai de seamă exponenţi ai tradiţionalismului autohton, fenomen cultural şi ideologic ilustrat mai ales de gândirism, la care poetul aderă, anexându-şi misticismul şi primitivismul ca forme de manifestare a energetismului naţional”, scrie Marian Popa în Dicţionar de literatură contemporană, Editura Albatros, 1977, p. 615.

Important a fost şi a rămas faptul că Societatea Scriitorilor Români, primindu-le, le-a decernat Premiul de poezie pe anul 1927, ceea ce a entuziasmat atât cititorii, presa timpului, critica de specialitate dar şi pe autorul cărţilor, V. Voiculescu.

5 În după-amiaza zilei de 1 noiembrie 1928 postul naţional de radio român era inaugurat. La numai câteva săptămâni, îşi avea colaboratori pe cei mai cunoscuţi scriitori şi publicişti, dintre ei şi pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Al. Philippide, Ion Minulescu, Victor Ion Popa. La 1 martie 1930 Radio Bucureşti inaugura un ciclu de conferinţe difuzate seara, între orele 7 şi 8, pe grupe de subiecte, educaţie, sănătate, cultură populară. La aceasta din urmă era prezentă foarte des vocea doctorului V. Voiculescu. Prima oară a vorbit la microfon la 19 februarie 1929, la mai puţin de patru luni de la înfiinţarea postului, o lectură de versuri. Ca din 1933 doctorul să lucreze în redacţie ca referent literar.

Din această perioadă datează articolul Ţâncii pământului care ia apărarea ţăranilor, fiilor lor în special: „…Între multe aberaţii şi meschine erezii care conduc viaţa noastră politică îşi face repede loc încă una şi poate cea mai boacănă. Anume că ţăranii trebuie să rămână numai acolo la ţară, ca un fel de vegetaţie ceva mai superioară porumbului şi grâului, pentru consumaţia citadinului. Sub pretext că astfel prezervăm poporul de stricare şi pieire, îl înăbuşim ca pe o hoardă de ţânci ai pământului, departe de viaţa bogată şi complexă a vremii, de toată experienţa uriaşă prin care trece

Pag. 98

azi lumea… În numele unei stupide doctrine de ocrotire, ţărănimea e condamnată la o veşnică existenţă mecanică, de plug rural. Ţăranii să nu mai părăsească satele pentru munci care să le îngăduie o viaţă mai omenească. Puii de ţărani să nu mai năzuiască spre lumina mare, cu superba năvală către şcolile înalte. Ci să se înghesuie şi să se asfixieze toţi, acolo în bordeiele şi dughenile cătunelor din vârsta pietrei. Orice acces către ideal, către o viaţă superioară – interzise cui nu se naşte în burg. Adevăratului neam românesc i se aplică formula: înapoi la sate, unde e ţinut ca într-un ghe o… Dar ţăranul să fie un străin şi un duşman în cetate, iar cetatea să rămână pururi străină prin lipsa ţăranului din ea ? Îl apărăm suficient prin asta ? Dar acolo, la ţară, el şomează aproape tot anul, acolo îl seceră mizeria, foametea şi boala fără de scăpare.”

Cum a ajuns V. Voiculescu în acest post povesteşte fiul său Ion Voiculescu în Amintirile unei odăi (în Steaua nr. 4, 1971). Era vara. În familia doctorului era zarvă mare. Adrian Marino, prietenul lor, care compunea programul literar la Radio, fusese dat afară. Venise la Voiculescu să-i solicite ajutorul, să pună o vorbă la prietenul lor N.M. Condiescu, adjutant regal şi consilier a lui Carol, regele, să se revină asupra măsurii, el fiind om cu trecere la Casa regală, lucra la Fundaţia Culturală, nu ? Numai că şi Voiculescu avea necazurile sale. Fusese chemat de regele Carol şi rugat să primească el postul rămas liber. Vodă nu putea fi contrazis, refuzat în intenţii sau hotărâri, iar prietenul lui Maniu a trebuit să accepte noua funcţie.

Suficient ca Maniu, lezat în interese dar şi în orgoliu, nici să nu-l mai salute. În cele din urmă, edificat, Maniu şi-a reluat vizitele în casa din strada dr Staicovici, în măsură să-şi amintească cu veneraţie mai târziu despre cum muncea prietenului său: “Pot afirma că între multe sfătoase nulităţi trăncănitoare, prelegerile cu miez ce ţinea (Voiculescu n.n.), pentru combaterea bolilor erau o revelaţie.

Urmărite de zeci de mii de oameni din toată ţara, erau adevărate lecţii populare de igienă socială, întemeiate pe o valoroasă pregătire, de real folos poporului…L-am ştiut pe Voiculescu aşa cum l-au iubit Vlahuţă şi Galaction, Sadoveanu şi Iorga. Ba chiar, în puţinătatea pe care o reprezint ca scriitor, l-am cunoscut mai mult ca ei toţi. El rămâne pentru mine scriitorul de seamă care ca om a dus cea mai modestă viaţă cu o intensitate de caracter ce merită să rămână un exemplu strălucit pentru crezul oricărui autentic intelectual” (V. Voiculescu – omul, de Adrian Maniu, în vol. V. Voiculescu interpretat de… 1981, p.25).

Despre V. Voiculescu la Radio sunt mărturii numeroase. Iată cum îşi aminteşte de el, funcOnyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

ţionarul , George Sbârcea ajuns la el cu o poezie: „Mărunt, subţire, cu trăsăturile fine ale unei nobile figurine de Tanagra, el dispărea pentru ore întregi între maldărele de cărţi, reviste şi manuscrise de pe masa de lucru dintr-o încăpere scundă, cu geamurile dând spre o curte fără lumină. Răsărea de după mormanele de hârtie, la intrarea vizitatorilor, cu ochii zâmbind vesel, ca bălţile tulburi în soare.

Gazdă bucuroasă de oaspeţi, de o sensibilitate caldă şi mângâietoare, cucerea îndată printr-o modestie neprefăcută, prin cultura, prin spiritul, prin seriozitatea şi bunătatea sa. Căuta să elimine din relaţiile cu colaboratorii tot ce era artificial, orice sentimentalism fad şi convenţional. Receptiv şi înţelegător, avea atâtea ferestre spre lume încât vedeai dintr-o dată tot ce e într-însul, de asta surâd emoţionaţi cei ce îşi aduc aminte de el”(Cafeneaua cu poeţi şi amintiri, de George Sbârcea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p, 171).

Voiculescu se comporta omenos cu cei cu care discuta. După ce i-a citit poezia, i-a spus tânărului care era George Sbârcea: „Darul poetului, mic sau mare, este de a-şi presimţi destinul. S-ar putea ca pe toţi să ne aştepte odată, la mal, aceeaşi singurătate glacială, acelaşi astru mut şi nepăsător”. În acelaşi loc, povestitorul avea să adauge propriile păreri despre persoana celui care îl primise: „Vasile Voiculescu a iubit tineretul şi l-a ajutat, cu o totală dăruire de sine. Îl încuraja, îl sfătuia,

îi cerea reportaje, cronici, fragmente de proză şi poezie, ca să le difuzeze în emisiunile sale. Era atât de popular în rândurile scriitorilor începători încât, în anumite perioade, ziua întreagă clanţa biroului unde lucra nu se mai răcea de mâna celor ce-l vizitau. Cred că primindu-i, îl năpădea sentimentul uitat al propriilor sale debuturi. Un val de tinereţe îi suia în priviri de câte ori stătea de vorbă cu ei. Citea cu luare aminte versurile sau proza ce Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013

i se prezenta, alegea cu un gust şi pricepere fără greş piesele mai izbutite, sugera câteva îmbunătăţiri dacă era cazul, sau intervenea personal spre a le da deplina rotunjire, apoi le introducea în program. Când i se aduceau lucrări lipsite de valoare, nu se sfia să-şi spună părerea. O făcea fără asprime, dar şi fără vreun menajament”.

Virgil Carianopol, tânăr şi el, poet timid, s-a întâlnit cu redactorul de radio V. Voiculescu la Gândirea. Cel din urmă l-a invitat pe începătorul în ale literaturii la microfonul unde lucra. Nerăbdător şi bucuros, a doua zi tânărul a şi fost prezent la locul propus. A fost primit potrivit obiceiului, cu amabilitate şi cu o mică discuţie despre ceea ce avea să se întâmple.

- Vasile Voiculescu, spune Carianopol, amintindu-şi de întâlnire, se interesa de fiecare scriitor. Ştia cum trăieşte, ce necazuri are şi dacă putea să-l ajute, nu pregeta (Vasile Voiculescu în Steaua nr. 8, 1967). În cazul de faţă, după ce au discutat, gazda i-a zâmbit cu amărăciune şi a încheiat oarecum nostalgic: „Aşa tinereţe aş fi vrut să am şi eu”…

Cu Magda Isanos discuţia li s-a încheiat altfel: „Dumneata, i-a spus medicul-poet, acum şi redactor de radio, trebuie să scrii numai poezie !

Nimic altceva !”

Când a adus mai apoi vestea morţii poetei, i-a spus lui George Sbârcea, mâhnit: „a fost un fir de polen care n-a ajuns în floarea de cais”. Vorbea în metafore, dar suferea. Pierduse o prietenă, deşi tânără. Că era aşa, ni se spune: „la despărţire, după vestea respectivă, mi s-a părut îmbătrânit pe neaşteptate, barba care îi încadra faţa albise parcă şi mai tare, iar ochii i se tulburaseră, ca şi cum un vânt rău le-ar fi stins luminile”… În anii aceştia, în 1933 chiar, îi apare al cincilea volum de poezii, DESTIN, primit elogios de lumea literară. Apreciindu-i paleta vorbelor în toate, G. Călinescu are elogii nu numai pentru peisaj şi coloristica lui, ci mai cu seamă referinţe pozitive despre fiinţele ascetice, despre ortodoxia poetului . “… Îngerii săi sunt prelungiri ale lumii fenomenale, ieşiţi poate dintr-o lungă contemplare a zăpezilor…Fără să caute culoarea, peisajul d-lui Voiculescu devine colorat prin chipul în care e văzut. E ceva aici din arta icoanei pe sticlă ardeleneşti, la care petele de culoare sunt materia…

Sunt în opera d-lui Voiculescu destule poeme pe temeiul cărora să-l putem socoti, fără să ne facem silinţă conştiinţei, unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani”.

Călinescu ştergea acuzaţia unora că V. Voiculescu ar fi un autor didactic, el nu era un tehnician în poezie, ci un sentimental cerebral care

Pag. 99

crea poezia directă dar şi subtilă, ne dădea de înţeles criticul. El depăşea ceea ce se tipărise până atunci în materie, deşi în unele detaşări se descoperea şi vibraţia unor lacrimi greu stăpânite:…

Amintiri scăpate de mult din cuşca minţii / Şi-ascunse-n codrii putrezi ai uitării /Vin înapoi momite de holdele căinţii /Şi-abia răzbat prin sita de zilea-nstrăinării. / Le-ntâmpină cu braţe chircite, fără vine, / Un suflet mic şi galben, uscat ca nişte moaşte. / Cu ochi holbaţi trecutul se uită lung la mine, / Uimit mă cercetează şi nu mă mai cunoaşte. / (Sosesc codrii) / Apăreau acum în poezia poetului muzicalitatea, modernismul timpului ivit, sonorităţile verbului îl înlănţuiau în armonii nemai întâlnite până acum: Posomorâri înalte ori pasări. Aiurare. / Miraje scoase-n calea însetoşatei nopţi, / Sclipind prin somnul stepei dospită de visare, / Amurgu-n fund e-o geană de crâng cu vişini copţi. / În 1932 primise o lovitură din care greu ieşea. Se despărţise pentru o vreme de soţia care şi la el era stâlpul casei. Bolnavă de glaucom, ameninţată că poate să-şi piardă vederea, plecase la Paris să aibă tratament. În 1935, la 7 aprilie, la adunarea generală a scriitorilor devine cenzor în Comitetul de conducere. În perioada 1936-1937, când va primi şi Premiul Teatrului Naţional pentru Umbra, trăieşte o activitate efervescentă. Într-o scrisoare din toamna anului 1936 el detalia preocupările sale lui N.M. Condiescu, prietenul său,

acum preşedinte al Comitetului de conducere a Asociaţiei scriitorilor: „Dragă Nicule, rândurile tale m-au găsit după o călătorie în Oltenia… Vâzând ţara voastră întreagă am început să vă înţeleg mai bine, pe voi oltenii. În alcătuirea sufletească a voastră nu mai intră ca notă fundamentală colina, cu unduiri la infinit, deşi doina este cântată în Oltenia. Voi ieşiţi – scăpaţi din spaţiul mioritic, nostalgic şi resemnat al românismului. Olteanul are un alt stil moral pe care i-l dă Dunărea şi plaiurile ei largi, ceva neânduplecat, dar mlădios, de o pu-

Pag. 100

tere care curge şi trece chiar printre munţi, făcându-şi loc în lume…Totodată am reluat piesa la care lucram DEMIURGUL şi am refăcut-o. Şahighian, regizorul care mi-a pus Umbra, este entuziasmat şi a plecat chiar azi la Sinaia, la Prodan, să-i ducă vestea unui mare succes (zice el) al stagiunii ce se deschide: Demiurgul. Am citit-o de asemenea lui Rebreanu, care a găsit-o interesantă şi vrednică de scenă”.

Ca la 5 iulie 1937 să-i scrie aceluiaşi: „Iubite Nicule, cum vezi mă lupt să mă ţin de făgăduială şi îţi trimit a 7-a bucată din cele 20 făgăduite. Am rupt ieri duminică din gura lăcomiei întreaga dimineaţă şi am început un vechi gând al meu: un fel de imn al omenirii, al omului în sine. (Este vorba de poemul Cântecul Omului, care va apărea ulterior în volumul Intrezăriri, precizează cei care întocmesc Tabelul cronologic- Ion Voiculescu şi Liviu Grăsoiu – la Poezii, Voiculescu, Editura Minerva, 1983). Ce greu ne ajută însă graiul nostru pentru o poezie lucidă şi abstractă, cu imagini din lumea spirituală. Lucrezi ca într-un material tare, ca într-o piatră, urmărind vinele mai slabe, pe care să le scobeşti, şi nu eşti stăpân pe ceea ce vrei să faci, ci ca într-o migală de camee capriciile limbii îţi impun figurile desenului poeziei.

Această limbă admirabilă trebuie mereu lucrată, mlădiată, subţiată, intelectualizată, cu orice risc (nu pentru ea risc, ci pentru scriitor). Nu au dreptate cei ce vor să o ţie în loc, să o păstreze, cât ar fi de îmbălsămată, ca pe nişte moaşte neatinse. Eu până acum am fost cioban şi am scris ciobăneşte, cu belşug de material. Acum vreau să fiu intelectual şi să mă strădui să torn cugetul într-o formă pe care limba cu mare luptă mi-o dă şi încă cu zgârcenie. Dar poate că n-am dreptate şi va fi deajuns să vie un altul, cu putere şi adevărat talent şi va face pentru graiul de acum ceea ce a făcut Eminescu pentru cel de pe vremea lui”. În 1937 îi apare Urcuş, al şaselea volum de poezie (Ed. Fundaţiilor) iar în 1939 al şaptelea, volumul Întrezăriri, tot la Editura Fundaţiilor. La 1 decembrie 1940 i se aprobă demisia din funcţiile de medic. Începuse să se pregătească pentru pensionare. În 1940, la 23 mai, alături de Mihail Codreanu, Ion Minulescu şi alţi confraţi, este numit în comisia specială pentru acordarea Premiilor Naţionale de Poezie. În 1941 primeşte Premiul Naţional de Poezie. Când în 1942, revista Fundaţiilor a început să publice sub genericul „Mărturisiri” texte citite de scriitorii reprezentativi sau atunci când la Radio Voiculescu a pus în lucru rubrica „La masa de lucru” primul invitat a fost poetul Ion Pillat, apoi Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Corneliu Moldovanu.

Onyx

An 2 - nr 3- februarie 2013