Onyx nr 8 by Ioan Mititelu

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Corectură: Gabriela Aprodu

Colegiul redacţional: Emanuel POPE (Marea Britanie) Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adina HUIBAN Adrian BOTEZ Al FRANCISC Alexandra Olga DIACONU Alina Lucia MUSULBAS Ana DOBRE Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Boris MEHR Cătălin MOCANU Constantin ARCU Constantin HUŞANU Cosmin PREDA Costel NICOLAU Cristian MELESTEU Dan CARAGEA Daniel CORBU

Emilian MARCU Eugen DEUTSCH Eugen EVU F. SMARANDACHE (SUA) Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe HOLOBÂCĂ Gheorghe MACOVEI Gheorghe NEAGU Hetrea JINGA Horia CRIOS Horia Nicolae NICOARĂ I. NECULA Ioan BABAN

Ioan MITITELU Ion Gh. Pricop Ion N. OPREA Irina Lucia MIHALCA Luca CIPOLLA (Italia) Lucia OLARU NENATI Lucian GRUIA Luminiţa PETCU Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Marilena APOSTU Mary NICOLESCU (Canada) Octavian LUPU Patricia LIDIA Ştefan Lucian MUREŞANU Theodor CODREANU Traian VASILCĂU (R. Moldova) Valentina TECLICI (Noua Zeelandă)

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE COSTICĂ ONUŢĂ COPERTA: COLAJ DE VASILE MUREŞAN MURIVALE

Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la Editura PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul II Nr 8, decembrie 2013

email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com

CUPRINS Editorial

PRELUDIU LA O FUGĂ, JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII, LEGĂMÂNTUL

Ioan BABAN

MIJLOACE DE TÂMPIRE COLECTIVĂ

George POPA

IRINA E UN FEL DE OAIE RĂTĂCITĂ

Ion Gh. Pricop

LECTURA COSMICĂ A POEMULUI

Theodor CODREANU

TALENT ŞI PASIUNE

Ştefan Lucian MUREŞANU

LEGENDA NEAGRĂ”

Gheorghe NEAGU 15

ANAMNEZA, SENTIMENT AL RETRĂIRILOR ÎN VOLUMUL BACOVIAN

ADĂPOSTUL, ANODINA

Ion N. OPREA

Constantin ARCU 18

LUNETISTUL DE MARIN MĂLAICU-HONDRARI

PEISAJ CU ODRASLĂ DE SECURIST ÎN FUNDAL

George PETROVAI 65

Emilian MARCU

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

TREI SCRIITORI VASLUIENI,

I. NECULA

Anton Vasile IEŞEANU

TREI STILURI.

LIVADA CU VIŞINI

Cosmin PREDA

MIOARA BAHNA – ADĂSTAREA ÎN IMAGINARUL POETIC CONTEMPORAN

Adrian BOTEZ

Bogdan ULMU

Irina Lucia MIHALCA

VEDEREA DIN POEM, TRANSPLANT DE SUFLET, SATUL MEU, ODIHNA

Alexandra Olga DIACONU Gheorghe HOLOBÂCĂ

INVOCAŢIE NOCTURNĂ, GRATITUDINE, BALADĂ

Alina Lucia MUSULBAS 35

Luca CIPOLLA (Italia)

Patricia LIDIA

Marilena APOSTU 37 STAU PE MARGINEA UNEI LACRIMI, FRICA MEA DESENEAZĂ ZĂVOARE, TRISTEŢEA ARE DOAR AMINTIREA ARIPILOR

DACĂ NU., UNDEVA, UN CUVÂNT, DECLARAȚIE CONFUZĂ

Luminiţa PETCU

ACROATICĂ, GLIPTICA BRASSAI, HIMERE DE PHAROS, IMPRESII MIGRATOARE

O ARMĂ TĂCUTĂ ÎN MÂINILE DE DEPARTE, FIE CE-O FI, N

Valentina TECLICI (Noua Zeelanda)

Vasile POPOVICI 39

PICĂTURĂ SUNT..., NU-MI FEREC ZBORUL

VIAŢĂ PE DATORIE, ÎNVĂŢĂTORUL MEU, CÂT ÎNCĂ, POST-FACTUM, EX NIHILO NIHIL*

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

George ROCA (Australia)40

ÎNCORSETAT DE PÂCLA TIPARELOR STRĂINE

MIRA FUJITA, MIRA FUJITA, POEMUL, THE POEM

Eugen DEUTSCH 84

COD PORTOCALIU , DORURI DE DOR, OCTOMBRIE, SUFLET PUSTIU , TOAMNĂ

Traian VASILCĂU (R. Moldova) 42,

Al FRANCISC

MIE, ZBOR, PAUZĂ, DUPĂ, PEDEAPSĂ, TABLOU

CREANGA DE CUVINTE, PLĂPÂNDA PLOAIE, ENIGMATICA MARE

VEDERE TARDIVĂ

Dan CARAGEA

Constantin HUŞANU Lucian GRUIA

EXPOZIŢIA

FOTOMEMORII

Cătălin MOCANU 45

Mary NICOLESCU (Canada)

GHEORGHE ANDREI NEAGU, DE LA STÂNGA LA DREAPTA – EXISTENȚĂ ȘI

CALVARUL INFORMAŢIONAL

SEMNIFICAȚIE

Florentin SMARANDACHE (SUA)

Lucia OLARU NENATI

IORGA – O PERSONALITATE PESTE MĂSURA OMENEASCĂ

Ioan MITITELU

GHID PENTRU URCAREA SCROAFEI ÎN COPAC

Boris MEHR 51 Horia CRIOS

Pag. 2

92 93

ADRIANA RĂDUCAN – FABULIST CONTEMPORAN -

Ana DOBRE 94 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU ŞI EUGEN IONESCU: DEFICIT/ EXCES DE EXISTENŢĂ

Costel NICOLAU CAZIERUL ( SECRETUL FERICIRII)

DOPUL, DOUĂ PORTRETE

PROBLEME CU ŞOARECII, CARACATIŢA

DIALOG CU INIMA , ARIPI DE REZERVĂ , CELUI NEPLECAT ,

Hetrea JINGA

NDE (NEAR-DEATH EXPERIENCE), NDE (NEAR-DEATH EXPERIENCE)

ESTHER, ESTHER

Gheorghe MACOVEI

NUNTIRI VIRTUALE, FERESTRE ALBE, ZILE DE PLUMB

ALTERITATE, ANTIRAŢIUNE, CALEIDOSCOP, TREZIRE

Geo GALETARU

ATÂTA LUMINĂ S-ASCUNDE, CE IUBIRE DE DEMULT?, PASĂREA CARE SCRIE PRIN MÂNA MEA

Eugen EVU 34

OCHII TĂI,

Horia Nicolae NICOARĂ 76

TU, ÎNTUNERICUL, CA PE UN SUFLET, CINE ADOARME, APROAPE DE NOAPTE

George STANCA

ÎMI DOARME SUFLETUL, NU-L MAI TREZIM! , CÂNTUL VIORII

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC, COLBUL, Z

Adina HUIBAN

Cristian MELESTEU

CĂUTARE, DINTR-O NOSTALGIE EXTREMĂ, MEREU MĂ ÎNTREB, DINTR-UN PROST OBICEI

FRICA

Daniel CORBU

MIRAJ

APOGEU ESTETICO-EXISTENŢIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: P

Octavian LUPU

MELCUL CEL ANONIM ŞI DISCREŢIA ÎNŢELEPCIUNII

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Editorial MIJLOACE DE TÂMPIRE COLECTIVĂ

tai în faţa a câteva sute de texte (unele şi de peste zece pagini) trimise la revistă şi trebuie să alegi care vor intra în cele numai 100 de pagini pe care le ai disponibile. Nici o mână nevăzută nu scrie pe vreun perete „Mane, mane, tekel, fares” (Măsurat, cântărit, împărţit) şi de undeva din vreun colţ al cuştii cu lei să se ivească proorocul Daniil şi să spună desluşit care sunt autorii ce vor intra în paginile revistei. Trebuie să citeşti cu atenţie totul şi să pui în practică acel „mane, mane ”. Pentru unii autori nici nu mai încape vorbă că vor intra în paginile revistei fiindcă sunt autori „cu greutate” care s-ar putea zice că formează coloana vertebrală a oricărei publicaţii. Urmează ceilalţi cernuţi în funcţie de valoarea literară a textelor trimise. Nu ar fi prea grea sau stresantă treaba aceasta până la urmă dacă n-ar apărea din ce în ce mai des o anumită categorie de aşa zişi creatori care caută să se insinueze cu tot dinadinsul şi te inundă cu literatura lor. Nu prea scapi aşa uşor de aceştia. Fiind ferm convinşi că au descoperit adevărul absolut vor să-l trâmbiţeze pe tot mapamondul şi pentru aceasta dau dovadă de o tenacitate demnă de invidiat, vorba ceea, îi dai afară pe uşă, intră înapoi pe fereastră, îi arunci pe fereastră, se întorc pe horn. Şi ceea ce este interesant e că neapărat vor să scrie poezie, adică să redea acel prea plin al sufletului, care poate să îmbrace multiple forme de manifestare creativă omenească, uneori să fie strigăte de luptă, alteori şoapte de iubire, cuvinte de slavă sau de mulţumire, idei, sentimente, adică să redea ceea ce este în sufletul omului la momentul respectiv apelând la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat şi având - din punct de vedere formal - armonie şi ritm Aceştia despre care mă plângeam sunt aşa numiţii „creatori” de literatură religioasă. Nu am nimic cu ei, Doamne fereşte, dar mă gândesc eu oare de ce nu trimit la publicaţiile de profil şi caută să ne inunde cu astfel de pseudoliteratură care este ca un ţârâit de scripcă având o singură strună. O asemenea autoare mi-a trimis un volum întreg pe care l-a publicat la o editură oarecare şi toate poeziile în care-l proslăvea pe Dumnezeu şi pe fiul Său (până la proba contrarie) Iisus m-a dus cu gândul la o spălare de creier sau şi mai rău. Bineînţeles că nu am publicat elucubraţiile „autoarei” dar aceasta a revenit trimiţând din nou volumul şi atenţionându-mă că este membră al Uniunii Scriitorilor din România şi că bla, bla, bla pe aproape o pagină. În paginile revistei s-au regăsit ca autori preoţi cu pagini de factură religioasă dar sunt convins că ei au scris având o aplicare firească spre cele sfinte luând această cale în viaţă. Uneori mă gândesc şi la cititorii revistei care vor să găsească în paginile ei creaţii care să le înalţe spiritul să-i desprindă măcar o clipă de nimicnicia vieţii cotidiene şi nu literatură care să-i ducă iar cu gândul la imensul mecanism de tâmpire colectivă pus la dispoziţie de religie al cărui rezulOnyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tat îmbracă uneori aspecte grotesc de hilare. Şi în proza de o asemenea factură se întâlneşte partizanatul, un partizanat păgubos care nu numai că arată trăirile unui personaj învins de lumea contemporană, ci dă ca pildă de urmat calea câte unui rătăcit pe căile unui bigotism aiuristic şi năucitor, căi care dacă ar fi urmate, nu pot duce decât la alienarea acestui popor român aflat şi aşa într-o stare de degringoladă spirituală ca urmare a disoluţiei valorilor spirituale, alături de o galopantă sărăcire materială. Calea de a lua pe Dumnezeu în braţe nu ar fi decât ultima picătură de tâmpire definitivă a blândului popor mioritic pornit pe calea pierzaniei sale printr-o ipotetică mântuire (puah!) dată de popii rotofei plini de patimi ascunse, cu mâini apucătoare întinse şi cu buzele veşnic unse. Oare ce popor al lumii acesteia s-ar comporta precum dobitocii de români care în luna mai 2010, când, la Parlament se vota reducerea cu 25% a salariilor, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, doar la mică distanţă de locul unde se punea la cale această mârşavă condamnare la sărăcirea lor totală pusă la cale de către un personaj beţiv şi corupt acompaniat de un parlament obedient, ei, peste o sută de mii de români, în loc să ia atitudine cum ar fi făcut membrii oricărei naţiuni demne, se călcau în picioare ca să atingă nu mai ştiu ce moaşte, ba unii atingeau moaştele cu portofelul ca Dumnezeu să le aducă mai mulţi bani! Trist, foarte trist! Dumnezeu cică are o milă nesfârşită pentru oameni, dar mila aceasta care se pare că îl chinuieşte zdravăn, este pentru noi precum agheasma pentru cancer, nici nu vindecă, dar nici nu strică, e precum o frecţie straşnică şi binefăcătoare la un picior de lemn făcut din cea mai bună esenţă lemnoasă. Poate de aceea din ce în ce mai multe întrebări legitime se nasc zi de zi punând la îndoială însăşi măreţia sa divină. Şi cum să nu te întrebi? Dacă Dumnezeu este atât de bun, iertător şi fereşte lumea de rele, unde este când mor oamenii la poarta spitalelor în România, unde este când mor în lume copiii de foame, unde este Dumnezeu marele iubitor de oameni, când mor mii de femei, copii şi bărbaţi sub şenilele tancurilor şi sub bombele aruncate de avioanele americane, unde este Dumnezeu când se dau zilnic legi strâmbe doar în folosul celor puţini şi fără credinţă în El? Oare de ce trăiesc bine şi fără griji doar cei care fură, ucid, mint şi nu au dat mai niciodată pe la biserică? Aud? Vă rog să mă credeţi că de cărţi despre Dumnezeu şi feciorul său Iisus este plină lumea şi e păcat de talentul unora să nu-l folosească pentru a alina rănile omenirii pe bază de sentimente omeneşti normale, nu religioase, fiindcă nu ştiu dacă aţi observat că în lume se ridică un curent din ce în ce mai pregnant împotriva bigotismului religios. Puteţi reveni oricând cu materiale literare curate care nu sunt induse de o anumită înclinare doctrinară pentru protejarea cititorilor revistei de un stres inutil.

Em i l Titoi anu Pag. 3

George POPA

Lectura cosmică a poemului

“Logica internă a unei creaţii – poezie, artă plastică, muzică, filozofie - este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acţionează un simţ înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acurateţe şi fineţe, atingând absolutul la geniu. Reuşitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces cerebral abisal fulgurant, de o siguranţă infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerenţa în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant – perla – concentrat de lumină şi spiritualitate. „Armonia sferelor” respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om şi destin, cu triumful final al omului, în creaţiile lui Beethoven.”

Pag. 4

osmos, concept de origine greacă, însemnează ordine, ar monie, coerenţă internă – opus conceptului de „ aos” semnificând dispersie, dizarmonie, anarhie. De asemenea, gândirea clasică elenă opunea „hybrisul”, adică supramăsura, conceptului „dike” – care era legea, e ilibrul. Principiul delfic metrion „nimic prea mult !” recomanda evitarea excesului care poartă la dezordine. Expresii ale ordonării cosmice aflăm în unele principii, precum : logosul universal – raţiunea care instituie unitatea şi in teligibilitatea lumii, anulând haosul; platonicianul kalonkagathon – unirea Frumosului cu Binele văzute în proiecţie universală, con cept care va constitui cultura matricială a Europei; Binele, înţeles ca ordinea universală cea dreaptă, constituia suprema valoare, astfel încât, cultura elenă trebuie receptată în termeni de etică unită cu frumosul, baza şi năzuinţa întregii ei gândiri şi înfăp tuiri. „Cunoaştete pe tine şi vei cunoaşte pe zei” – exprimă con ştiinţa unităţii cosmice, cerpământ. Pe de altă parte, amintim expresia cosmicităţii în artă : secţiunea divină sau proporţiile de aur realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntre cută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiţia ontologică în lumea umană. Coloanele greceşti – suişul lor – constituie arhitectura spi rituală unind lumea zeilor cu lumea omului. *

Odată iniţiată naşterea cosmosului din aos, cele două stări rămân concomitente, existând un s imb continuu în dublu sens : aosul devine ordine, sinteză armonioasă, ordinea se di zolvă şi redevine aos. Gilles Deleuze a imaginat conceptul de „ aosmos” pentru a defini această concomitenţă şi interacţiune, o cooperare în proces activ neîntrerupt. Arta este organizarea unui aos de semne şi date întrun „cosmos”, o structură organizată a imaginarului cu efect estetic dar şi reflexiv – pentru ca Daseinul omului săşi poată locui fi inţarea – Casă a Fiinţei, afirmă Heidegger. Imprevizibilitatea in teracţiunii dintre cele două stări determină bogăţia şi impredictibilitatea unei creaţii de artă. Modelul ontologic al lumii umane, însemnând formă, cor poreitate, frumuseţe este vegheat de spiritul apolinic, care sem nifică armonie, seninătate, măsură, proporţii, raporturi numerice. Grecii au considerat însă că Dionysos – lăsând viaţa liberă în dez lănţuirile sale şi ameninţând neîncetat armonia apolinică, era ne cesar e ilibrului. Poezia – opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlănţuire dionisiacă de linii de forţă ale sensibilităţii şi inte lectului, dar pe care simţul armoniei înnăscut creatorului, o trans formă apolinic întro împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice şi stilistice interne convergând către Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

un anumit înţeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renaşterea a creat două noţiuni : homo cos micus şi uomo universale. Homo cosmicus este un creator care simte, gândeşte, transvaluează viaţa, lumea, lucrurile în proiecţie universală – atât pe plan ontologic, precum şi teleologic. Intră în această ca tegorie marii întemeietori de religii – Zarathustra, Buddha, Iisus. Aşa au fost de asemenea creatorul anonim la Rigvedei sau al Mioriţei. Filozofii adoptă un punct de vedere unitar prin care în cearcă să rezolve totalitatea problemelor ontolo gice şi axiologice ale existenţei – ca de pildă, teoria Ideilor la Platon, a monadelor pentru Leibniz, Deus sive Natura pentru Spinoza, su praomul din gândirea lui Nietzs e etc. Uomo universale este o personalitate de întinsă şi semnificativă cultură şi totodată un creator polivalent, atât în diverse arte, dar şi în filozofie şi ştiinţe, aşa cum a fost, în mare excep ţie, Leonardo da Vinci. Astronom, medic, filozof, poet Omar Khayyam a fost de asemenea unul din cei mai proeminenţi oameni ai universalis mului. Mi elangelo a fost sculptor, pictor, ar hitect, poet. Omul universal este totodată şi homo cosmicus, gândeşte, creează, acţionează în proiecţie şi responsabilitate universale.

tiva şi celebra marile valori – adevărul, binele, fru mosul, dreptatea, măiestria – vieţuite ca expresii ale nemărginirii. b. Desfăşurări infinite ale sensurilor valorice, ale vectorilor ideatici ai intelectului „entuziast”, „eroic” din viziunea lui Giordano Bruno, au loc : în muzica lui Ba , Mozart, Beethoven; în căutarea ne muririi de către Ghilgameş; în tragismul iubirii ab solute din Tristan şi Isolda; conflictul universal dintre bine şi rău din teatrul lui Shakespeare sau ta blourile lui Rembrandt; idealitatea absolută din Don Quĳote; moartea transfiguratoare ca nuntă cu natura

Cosmicul în creaţiile de artă Implicarea cosmicului întro operă de artă în general, este fie dimensională, în sens de desfăşurare spaţiotemporală infinită, fie trans valuantă, în sensul că procesualitatea axiologică are loc sub semnul universalului. De subliniat, sentimentul cosmic este. ipso facto. emoţie a minţii. Tensiunea spaţiotemporală devine tensiune filozo fică. a. Desfăşurarea macrocosmică spaţială şi temporală, îmbinată cu fiorul cosmic, cu infinitatea tensiunii gândiri, are loc, de pildă, în Imnul Rigvedic al creaţiei sau tabloul în desfăşurare e ivalent din Scrisoarea I eminesciană. De asemenea în viziunea ve ilor egipteni piramidele şi raporturile lor cu marile coordonate ale universului, supradimensio narea statuilor, expresia privirii îndreptată dincolo, în transcendent, exemplu absolut bustul reginei Ne fertiti, hieratismul armonizator al figurilor în pictură ; pe de altă arte, acel poem sublim, Declaraţia de in ocenţă, din „Cartea Morţilor, Ieşirea la lumină” unic în literatura lumii prin modul original de a cul Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în Mioriţa; conflictul dintre aparenţă şi mister în pic tura lui Leonardo da Vinci; goana penelului după lumina fără umbră din pânzele lui Vermeer şi Van Gogh; eroismul dureros supraomenesc în Prometeu înlănţuit al lui Es ile şi Antigona lui Sofocle. Viziunea cosmică axiologică a lui Omar Khayyam se reflectă în constatarea amară a nimic niciei universale : Miresme, cupe, harfe şi bucle aurii : O, jucării sfărmate de Vreme, jucării ! Gând, faptă, renunţare, virtuţi, căinţi şi rugi Cenuşi pe care vântul le spulberă, cenuşi…. antidotul fiind detaşarea, vieţuirea în poezia

Pag. 5

absolută Surâs şi puritate ! o, răsărit divin ! În cupe scânteiază câteun imens rubin ! Fă dintrun ram de santal o harpă să vibreze Şi arde altă creangă, ca să ne parfumeze ! Des iderea cosmică din Divina Comedia, având loc în viziunea mitologiei creştine, reflectată în tripticul Paradisul, Purgatoriul, Infernul – adică de la aosul răului la armonia celestă, are drept ghid al suişului, iubirea profană divinizată „ e move il sole e l’altre stelle”. Des iderea cosmică din Faust goethean are loc spre ambele lumi mitologice creştină şi gre cească. Axul conducător este tot iubirea terestră până aproape de final, unde se bifurcă: pe pământ ea devine faptă socială, proumană, iar dincolo, dra gostea pentru Margareta devine cerească. Dar apo teoza finală divină trece prin aos moral : uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui ho munculus, uciderea lui Baucis şi Filemon. Lirica lui Friedri Hölderlin dezvoltă o ten siune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esenţă, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ul timele creste ale elevaţiei simţirii şi intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumu seţii drept numele ce conţine Unul şi Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască pe pământ. Existenţa poe tul e necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică, el întemeiază ceea ce durează, el primeşte raza Tatălui, fulgerul pentru al dărui oamenilor sub forma poe ziei: „Nouă ne e dat să rămânem drepţi,/ cu fruntea descoperită, o, poeţilor,/ să luăm cu propria mână raza Tatălui,/ fulgerul însuşi/ şi să întindem mulţi milor,/ sub vălul său de cânt,/ darul Cerului”. (Ca întro zi de sărbătoare) Pentru Hölderlin, poetizarea infinitului din afară de către infinitul spiritual lăuntric este desti narea oricărei poezii: „spirit infinit în viaţa infinită”. În vremi de restrişte a poeziei, când este alungată din viaţă, Fru museţea îşi află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce pentru a reîntemeia poetic viaţa omenească. Altitudinea cosmică a gândirii poetice hölderliniene merge până la a confunda pe Dumne zeu cu starea poetică ; „Această lume nu este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea”. Pe de altă parte, la moderni, Hölderlin rea lizează tragicul cel mai pur, asemenea tragediei an tice, rezumat în piesa Empedocle : „A fi singur şi fără zei, iată moartea”, iar în finalul straniului poem – În albastru adorabil, reluând un gând al lui Hera clit: „A trăi este o moarte şi moartea este de aseme

Pag. 6

nea o viaţă”. Hölderlin constituie lecţie totală de poezie ca nobleţe şi zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poeţilor :”Noi nu suntem decât visul poetului. Numai el este viaţa”. Şi iată o culminaţie a sublimi tăţii conferită omului : „Libertatea absolută pentru toate spiritele, care nu trebuie să caute pe Dumne zeu şi nemurirea în altă parte decât în ei înşişi”. O viziune cosmică de asemenea de mare puritate şi vibraţie, întâlnim la Rabindranath Ta gore. Pe de o parte, concepţia panteistă hindusă, în sensul că toate sunt în Unul, confundate prin iubire – advaitam=anandam, datorită unei armonizări existând din eternitate şi, din acest motiv, poetul in dian sacralizează şi transfigurează poetic viaţa. Pe de altă parte, întrun poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka Lebăda, luând drept simbol pasărea care moare cântând pentru ca, prin cântul ei, să transceandă lumea pieritoare, poetul vorbeşte de zborul durând veşnic al unui stol de lebede în setate de un Dincolo indiscernabil, dar intens râvnit, luând pe aripile lor pământul şi cerul, întregul uni vers care vrea să capete un alt ip, „întrun viitor care nu sa născut încă”. Este unul din poemele cele nai încărcate de suflu cosmic din literatura univer sală : Acele păsări fără locaş, Zi şi noapte, pe lumină şi beznă, De la un ţărm necunoscut la altul neştiut aleargă ! Tot golul este umplut de Cosmosul înaripat Şi de cântecul său unic : „Nu aici! Nu aici! Mereu în altă parte ! Altunde ! Mereu dincolo ! * Dintre poeţii români ai suflului cosmic, în afară de Eminescu, se detaşează Lucian Blaga şi Va sile Voiculescu. Acesta din urmă, în Ultimele sonete în ipuite ale lui Shakespeare, proiectează cu mare forţă expresivă şi originalitate, iubirea totală – carne şi suflet, dionisiacul şi apolinicul, pe orbită cos mică : Ştiu şi voiesc ; aceasta mie ultima viaţă… Nu mai renasc deacum, căci, iată, team găsit. Des izi eternitatea : în pacea ei măreaţă Sen eie rătăcireami cun glorios sfârşit… …Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte, În rând cu Arhetipii fără de veac şi nume… Dămi mâna, nui nevoie dearipi… O Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

mbrăţişare : Misterioasa carne se face duh în noi ; De dincolo de ceruri sentindeo aşteptare, Pere ea cea pierdută sentoarce înapoi. Ruda regală a acestei poezii este pasiunea lirică intelectualizată a lui Sappho, şi poezia mis tică a indienei Lala Lal Ded. Prin excelenţă, lirica lui Lucian Blaga – poetfilozof şi filozofpoet este străbătută de suflu cosmic, fie că neagă, fie că afirmă viaţa proprie şi a lumii. De la „aminul” negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzs ean al celebrării frumseţii firii şi al tărâmului natal al vieţii în diversele ei hi postaze, iubirea peste toate. Fascinaţia liricii bla giene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic şi transfigurând poetic universul şi ziua umană – un izvor nesecat al emoţiei inte lectuale : „Lumea e albastră haină,/ în care ne cu prindem strânşi în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă”. Poetul primeşte de la Marele Anonim „diferenţialele divine”, ase menea razelor Unului din viziunea lui Hölderlin, şi cu acestea creează un univers transfigurat, ca răspuns la di sanalogia ontologică dintre misterul avar şi realul uman, exercitată de „frâ nele transcendentale” divine. În volumele „Poemele lumi nii”, „Paşii profetului” apolinicul (Lumina raiului, Din copilăria mea), se asociază cu dionisiacul (Vreau să joc, Daţimi un trup, voi, munţilor) în văluite în clarobscur. În culegerile „În marea trecere” (Psalm) şi „Lauda somnului” (Somn), „La cumpăna ape lor” (Din adânc) domină abisalul, pentru ca în volumele „La curţile do rului”, „Nebănuitele trepte”, „Mira bila sămânţă” – să izbucnească dionisiacul iubirii (Catrenele fetei frumoase, Pean pentru o tânără) şi a laudei vieţii în plină amiază cosmică (Focuri în primăvară, Ceasul de vară). * Lirica lui Eminescu însumează cele mai largi şi variate des ideri cosmice: de la nemărgi nitele spaţii revărsânduse neîntrerupt în descrie rea cosmogenezei din Scrisoarea I, la spaţiile abisale din Mortua est!, Rugăciunea unui dac, Me lancolie, Strigoii, episodul „Orfeu” din Memento mori : de la responsabilitatea cosmică în iubire, din finalul poeziei „Pe lângă plopii fără soţ” :”Tu tre buia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Şi noap Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tea candelă saprinzi/ Iubirii pe pământ.” – la res ponsabilitatea geniului – pe de o parte faţă de lumea care la adoptat – prin poetizarea ei, pe de altă parte, faţă de el însuşi, prin refuzul sclavizării întro lume care se autoneagă existenţial şi axiolo gic, tema din Rugăciunea unui dac ; de la actul sa cralizării şi ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieţii şi naturii, la eliberarea noas tră în inefabil ; tensiunea transtanatos în dublu cu rent şi anume, de la viaţă la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, şi de la moarte spre viaţă în Mai am un singur dor; de la originea divină a dic teului poetic : „Noi suntem din cei cuauzul fin/ Şi auzirăm şoapta misterului divin”, la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei şi a zborului inimii pentru a o înţelege: „Da. La voi se ndreaptă carteami,/ La voi, inimi cu aripe./ Ah! Lăsaţi ca să vă ducă/ Pealtă lumen două clipe”. În poezia Şi dacă…, mişcări astrale conferă certi tudine şi perenitate sentimentului uman, iar în La steaua, fuga astrală în mers indefinit simbolizează durabilitatea eternă a iubirii. Şi, în final, sentimen

tul singularizării cosmice, al refacerii prin iubire a Unului primordial : „Două inimi când sembină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină/ Dumnezeu din Dumnezeu”. Luceafărul este un adevărat compendiu de des ideri şi dinamici cosmice : zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către de miurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de am plitudine de asemenea cosmică : Cătălina luceafăr : înfruntarea dintre creat şi increat, norocmoarte şi nenorocnemoarte CătălinaCătălin: confruntarea dintre as

Pag. 7

piraţia uranică şi cea telurică; DemiurgHyperion : eonul cere norocul omenesc al iubirii, dar demiurgul refuză, din două motive : pe de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte, urmarea posibil funestă pentru in creat de a abdica de la statutul său. Finalmente, are loc punerea de acord a făp turilor muritoare şi, paralel, punerea de acord a între cele două entităţi cereşti, HyperionDemiurg, şi astfel, redistanţarea spaţiotemporală dintre cele două lumi. Şi iată conştiinţa diferenţierii axiologice a poetului : „Iciacolo câteun geniu şi peste tot gunoi”. „Filozofia şi arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu for mele ei întunecate sfinţeşte pereţii de marmură,” (ms.2287,23). Răspunderea faţă de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale ar derii existenţiale aparţinând sferei umane şi aspiră la detaşarea totală redânduse sieşi – singurătate absolută în calitate de conştiinţă transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat Lume şi geniu), faţă în faţă cu el în suşi, Eminescu defineşte natura geniului ca fiind o

paţiul şi încetează diada fiinţă/nefiinţă – în radi cala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simţ axio logic din literatura noastră, aşa încât, iar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea fiinţării, armonia existenţială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detaşat, ca un ritual artistic, înţelepciunea şi iubirea lui sunt „jo curi” – gestualul în odăjdii metaforice. * Orice creaţie de artă autentică este transfor marea unui amalgam disparat idei, cuvinte, forme, culori, sunete întro structură articulată, unitară. Tensiunile ideatice şi formale ale organi zării interne întrun poem, tablou, piesă muzicală realizează un microcosmos perfect, condensând şi iradiind totodată macrocosmosul. Organizarea cosmică a operei de artă con stituie forma ideală pentru receptarea sa şi persis tenţa în anamneză. Ca atare, întrun poem, alături de des iderea şi vibraţia cosmică, la această orga nizare contribuie: pe de o parte, logica internă a ideaţiei, condusă conclusiv, iar pe de altă parte, metrica, ştiinţa rimelor şi expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suiş, durere, cădere, întunecare. Logica internă a unei creaţii – poezie, artă plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimen tul totalizării cosmice. Acţionează un simţ înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută in tervine, de mare acurateţe şi fineţe, atingând abso lutul la geniu. Reuşitele superlative survin spontan, prin ceea ce sa numit dicteu, un proces cerebral abisal fulgurant, de o siguranţă infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerenţa în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sinteti zant – perla – concentrat de lumină şi spiritualitate. „Armonia sferelor” respiră în muzica lui Ba , ar monia sufletească cea mai pură, mai elevată în mu zica lui Mozart, lupta prometeică dintre om şi destin, cu triumful final al omului, în creaţiile lui Beethoven.

entitate în afara planului Creaţiei, încât nici Dum nezeu nui poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie întrun transorizont extrem al gân dirii, de unde începe „nelumea”, netimpul, nes

Pag. 8

Sentimentul cosmic reuneşte simţul armo niei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul ne mărginirii şi etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, al unui ta blou, al unei piese muzicale necesită „instinctul metafizic”, de care vorbeşte Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în pre zenţa celei mai înalte fiinţări – a noastră şi a lumii. Pierderea sentimentului şi a răspunderii cosmice constituie una din dramele culturii actuale. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Theodor CODREANU

Legenda neagră” (continuare din numărul trecut)

eauşescu la sancţionat postmortem pe GheorghiuDej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist”25 în anii când Moscova avusese toate mĳ loacele de a nu tolera nimic în acest sens. Va continua însă politica de independenţă a lui GheorghiuDej, asociindo cu câţiva ani de reală des idere spre adevăr, între 19661971, şin interior, nu numai spre exterior. Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatu lui de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968. În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orien tul Mĳlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Is raelul. Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului. Pro paganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat pro blema Transilvaniei, unde nu sar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai drama tică. Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „ire dentism”, motivând că liderii români ar extinde denumirea Basarabia la toată R M, pe când Basarabia nu e decât porţiunea su dică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produ sese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952! Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812. La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45a a înfiinţării Parti dului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea direc tivelor Kominternului de destrămare a României Mari. Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile ofi ciale nefiind date publicităţii. În s imb, Ceauşescu transmite presei occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât estiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală. Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a tru pelor Tratatului de la Varşovia, punânduse capăt monopolului so vietic. Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprĳinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a R M cu ţaramamă!). România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul. Drept urmare, s au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, cali ficând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”. Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGBului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tra tatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care s im base axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat. Bo diul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în So vetskaia Moldavia: „Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străve i ale poporului moldovean

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni ( ) în orice mod posibil.” Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie. “ Pag. 9

pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.” „Aspiraţii” ve i, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia româ nească drept „criminală”, invocând, cu indignare, evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jan darmii26 români şi trupele de ocupaţie”, mii de revo luţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru. Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”. Ucraina a intrat simultan în cor, demascându i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de te roare şi de opresiune politică şi economică” . Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televi ziunea, drept urmare destituindul pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminen ţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Le bedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, îm potriva UR . Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, Româ nia este atacată iar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956. Acum, „mitul indepen denţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea exil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării. Obţinând sprĳinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „ca lului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vla dimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva UR ”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a ple cat să se stabilească în Anglia, după ce la prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei. Goliţân prezenta inde pendenţa României ca pe înşelătoria secolului, întru cât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţaris mul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câ teva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală. Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O dis torsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei

Pag. 10

naţiuni (…) în orice mod posibil.” Spania devenise, pentru aproape patru secole, în o ii Europei, simbo lul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut săi autonimi cească moraliceşte şi ca etnie. De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia aristă şi de la En gels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „le gendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial. Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului So vietic”, orice făcânduse cu ştiinţa şi încuviinţarea Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Wa s, „in capacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier” . Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „in dependenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că Ro mânia „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” , de opotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi eti etată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967). Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor co minterniste, fie din exil. Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, sa făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului na ţional. Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu iar şin anii lui de nesperată des idere. Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale Româ niei”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să pără sească linia lui Goliţân. Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lu crurile nu sau s imbat, dimpotrivă, redacţia româ nească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României: „Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, pre cum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA. «Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocu lui Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea gu vernului SUA. Este demn de amintit că această politică antiCeauşescu a fost adoptată întro pe rioadă în care regimul promova liberalizarea (pe Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).” În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bu cureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003). Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit iar procurorşef al capitalei între 19671971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”. Surpriza e că această atitudine a „Europei Li bere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Ba sarabia. O enigmatică întâmplare pe această temă neo relatează Paul Goma. În ianuarie 1978, Noël Ber nard voia săi încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului. Goma ia pus însă o condiţie: săl angajeze la „secţia Basarabia”, ar gumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea So vietică prin raptul din 1940. Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut. Noël Bernard a râs, tratândul ca pe un inocent şi re plicândui că, în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vice preşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? sa mirat Goma. Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Su permanul: „Evreu deal meu, basarabean deal dumi tale, un tip redutabil. Când careva de la noi la întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Eu ropa liberă, la repezit, ia spus că nu e treaba lui, Ba sarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” Dreptul asupra Basarabiei stă tea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdrun cinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”! Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Blunts li (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în ările noastre (1917), nu dispăruseră! Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub in fluenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu. Relatări, dintrun in terviu mai ve i al lui Şerban Micloveanu , readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei. Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi An glia din pricina costurilor. Nici Congresul american nar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul eu ropean. O minoritate hegemonică, estimată la 30%, Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

întrun conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru aşi impune voinţa politică şi culturală. Cerea costuri prea mari. Proiectul na mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândinduse la un teritoriu mai mic. Astfel, o ii au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici sar as cunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, ho tărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918. În actul final aparte nenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamen tară să se facă mai târziu, României impunânduise şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică. Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic. România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parla mentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia. Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin a itarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse. Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele ne gocierilor de pace), întro scrisoare des isă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea e ivalentului „de către cre ditorii statului rus” , care erau occidentali. Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta con idea astfel asupra a ceea ce el numea „se cretul Basarabiei”: „Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.” Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Repu blici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru aşi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică. Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: Ro mânia, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la sec ţia română a „Europei Libere”! În s imb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti iar de la Chişinăul bolşevizat, în per fectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania. Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se în truniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jiv kov era preocupat de metodele cele mai eficiente

Pag. 11

„care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslova cia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bis of, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) . În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summitul ma ghiarocehoslovac decât în sprĳinul României. La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprĳinul lui Ceauşescu pentru libe ralizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismă neanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost am basador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de secu ritate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre al ajuta pe Dubček, ci pentru al „intoxica”. Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprĳinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 1516 august 1968, în eind tratatul de sprĳin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la Mün en. Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav. Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în con tinuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor” . Însoţindul pe Ceauşescu la aeroport, la despăr ţire, Dubček iar fi spus, dacă e săi dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Mos covei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara navea nici o şansă de re zistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe ca lapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele ci vile îmbrăcând uniforma militară. După Cehoslovacia, urmau România şi Iugo slavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spio najul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerci ţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului: „Trupele speciale aeropurtate, sta ţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în R Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiu nea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…” Dea lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare. Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, in

Pag. 12

clusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu). Printre cei care sau opus rezistenţei armate, ca zadar nică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scriso rii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşo via. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România . Aceeaşi po ziţie a avuto şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împie dicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprĳinului american.” Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”. Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie: „Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloﬀ, 1985). „Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu sa întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a soli citat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii. Directorul CIA, Ri ard Helms, se cretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Joh nson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii. Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că Româ nia „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii pu blice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică . Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefo nic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace Ro mânia, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocândul urgent la o întrunire, la ora 21. Lyndon Johnson însuşi va atenţiona pe Alexei Kosâghin că nu trebuie slobo ziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei. Campania militară nu sa produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şia pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorită ţile de la Bucureşti ar fi protestat în estiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia so vietică?” Existau cu vârf şi îndesat. România era în conjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre. Dar, încetîncet, sa creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei: „În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a Ro mâniei, care sfida des is Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departa mentul de Stat al SUA.” Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În s imb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nordest. Între timp, în au gust, Moscova a lansat teoria reconcilierii românoso vietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupe lor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional , dreptul de organi zare de exerciţii militare în România . Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 2930 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit s imbat. Dimpotrivă, Moscova milita pentru adop tarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor” , asumânduşi comanda directă a tuturor armatelor na ţionale, ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988. În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kis singer va constata în legătură cu întrunirea de la Bu dapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra co legilor comunişti de peste hotare.” Şi asta datorită ex clusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se pre dea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”. Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovietocehoslovac, prin care se obliga să parti cipe „la orice război la care Uniunea Sovietică deve nea parte, inclusiv un război inosovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969. Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi per misese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunânduse, ca „ar gument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev: „Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau inde pendente de controlul Moscovei să nu mai poată fi re Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

făcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” Petru ai aţâţa pe bulgari, servi ciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu in citarea Ungariei: „Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria săşi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră săl admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Mol dovenească (sau R Ucraina).” România mai era prezentată ca principală pie dică în calea păcii mondiale! Sa reuşit blocarea rela ţiilor economice cu Statele Unite, vehiculânduse furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile francoromâne şi sa trecut la remo bilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu. Între aceştia, Chivu Stoica, Ghe orghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul NiculescuMizil, Emil Bodnăraş, Con stantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Cor neliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a. Cu unii din tre ei nu sa reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre aşi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozi tivă a lui GheorghiuDej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţio nalismul proletar”. Sa discutat iar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheor ghiuDej, la Moscova. Sau mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de GheorghiuDej, cele de dinainte de 1963. Recrută rile erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând dis cuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate. În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.” În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii So cialiste Cehoslovacia.” Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai D (principala oficină românească pro sovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care] nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovie tică. Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” Întradevăr, Româ nia părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii. Atunci, numeroşi intelectuali au

Pag. 13

cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româ neşti cu asupra de măsură. De altfel, Paul Goma va fi deacum înainte barometrul speranţelor româneşti,

dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basara beanului. Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul D în 1972.

E vorba de cunoscuta declaraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, făcută la Cluj, prin care preciza, împotriva ideologiei internaţionaliste a ocupantului, că înainte de a fi comunist, este român. Biografi al cunoscutului om politic au încercat să reducă întâmplarea la o simplă le gendă. Iată însă că Dimitrie Vatamaniuc depune garanţie asupra autenticităţii declaraţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ca martor ocular. (A se vedea Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Convorbiri sub scara cu îngeri, Cuvânt înainte, de acad. Eugen Simion, Editura Timpul, Iaşi, 2010). 26 Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arse nalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989. Cee ce este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României sau lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB. Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit săşi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane. În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, careşi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şin dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010). În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şia bătut joc de Basarabia, tratândo ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglĳânduse cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire. România nar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc. „Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam: „Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învă ţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei «din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu. Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte ba sarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori. Sub români sau pus peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie. O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Cen trală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil. La Chişinău sa realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»? Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament. După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două dece nii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, sau construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287288). La fel şi cu căile ferate, pen tru care sau alocat două miliarde de lei. 27 Vezi alte amănunte la p. 322. 28 Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Wa s, pp. 711712. 29 Larry L. Wa s, op. cit., p. 332. 30 Ibidem, p. 336. 31 Ibidem, p. 338. 32 Paul Goma, op. cit., p. 144. 33 Postat, la 19 februarie 2013, pe blogul ziaristului Victor Roncea. 34 Duiliu Zamfirescu, op. cit., p. 108. 35 Vezi Larry L. Wa s, p. 346. 36 Ibidem, p. 359. 37 Interviu luat de Lavinia Betea lui Ion Stănescu, Ion Stănescu: „Războiul întregului popor”, în „Jurnalul naţional, 10 aprilie 2007. 38 Larry L. Wa s, p. 367. 39 Ibidem, p. 415. 40 Ibidem, p. 445. 41 Ibidem, p. 401. 42 Ibidem, p. 413. 43 Ibidem, p. 418. 44 Românii au invocat consecinţele acceptării „tranzitului” la 18771878, cu cerinţa disperată a Marelui duce Nicolae, aspect pe care is toriografia sovietică îl ocolea cu desăvârşire. Ceauşescu, surprinzător, face aprecieri pozitive la regele Mihai I, reamintind că nu armata sovietică a eliberat Bucureştiul împotriva nemţilor, cum susţinea aceeaşi istoriografie. 45 Ibidem, p. 438. 46 Ibidem, p. 462. 47 Apud ibidem, p. 465. 48 Ibidem, p. 485. 49 Ibidem, p. 474. 50 Ibidem, pp. 518519. 51 Apud ibidem, p. 529. 52 Apud ibidem, p. 530. 53 Apud ibidem, p. 529.

Pag. 14

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Gheorghe NEAGU

ADĂPOSTUL

e cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, searuncă prin uşa de tablă, cu găurile, în locul undeşi ţinea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniştite odată. Şi în curând, gangul se umplu de mulţimea îngrozită. Câţiva din cei din faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumunăuntru, dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi îşi ţineau răsufla rea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înţesat, venea miros de sulf şi de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe magazinul de la in trarea din dreapta pasajului. Fiare şi pietre căzură peste mulţime. O altă bombă căzu în acelaşi loc, desfăcândul. De la etajul al cincilea şi până la parter, clă direa crăpă ca un harbuz, acoperind pe deantregul intrarean pasaj. Şiatunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul înţesat denjurături şi de ţipete. Câţiva bor faşi buzunăreau pe cei ceşi pierduseră cunoştinţa o vreme sau defi nitiv pe străzile oraşului. Bombele cădeau în continuare peste centrul oraşului, în timp ce Leibaşi proptea uşa mai bine. O ii de copil priveau speriaţi prin des izăturile tăiate în tabla uşii, anume pentru aerisire. O bombă căzu pesteo cisternă de pompieri. Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu nă praznic lipi copilul atât de tare de uşă, încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri, iar o iul ţâşni în umărul lui Leiba. O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecândul. O groapă enormă deasfalt şi de carne rămase pentru o clipă des isă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni şi moloz hăcuit. Leibaşi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi ultima parte din magazin se prăbuşi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârco lea încă, aidoma piciorului de păianjen. Şiatunci, sirena începu să urle din nou. Val, după val, vântul venea curăţind în rafale strada şi cerul. Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul ruinelor fu megânde. Pe o bară înroşită sfârâia o bucată de carnembibată cu sânge. Şi vântul sufla, dezgolind dezastrul din fum. Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câţi or fi murit oare? Şin vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite în grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost necesară intervenţia lor. Un curcubeu strepezit searată pe cerul plumburiu. Şiatunci sirena încetă. * Când se trezi, Leibaşi simţi capul o cloacă şio durere cum plităi ardea ceafa. Îşi duse mâna la ţeastă tremurător, crezândo ciu ruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit acolo pe neaşteptate. Îşi şterse cu grĳă umărul de o iul scurs. O picătură de sângen egat îi stânjenea mişcarea pleoapei. O îndepărtă cu degetul Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. Deaceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun până-n celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia.“ Pag. 15

şi se mai linişti. Se miră de liniştea adâncă, cel încon jura. Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cle ioasă şi roză. Leiba dădu propteaua groasă deo parte şi trase de uşă. Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită, în uşa des isă, se pră buşi, în vreme ce din burta plesnită maţele sparte ţâş niră. Cu o ii ieşiţi din orbite, un bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea că doreşte să între n lăuntru. Înfricoşat Leiba dădu săn idă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzutel împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi alte bucăţi din trupuri vecine. Şio duhoare nebună răzbătu odată cu ele. Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr trup după trup, bucată după bucată şi să strge. Stri gătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază. Trase cu sete deo mână smulgândo din umă rul unei femei. Pielea şi zgârciul sentinseră cedând întrun plesnet surd. Un pârâit de oasen mişcarel făcu să se retragă spre fundul gheretei. O rostogolire se prăbuşi, mustind, gata săl strivească. Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. Deaceea şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şiapoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun pânăn celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind săn idă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergânduşi sudoarea de pe frunte. Simţi cum seteaşi făcea loc în trupul i nuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindule. Un aer stă tut îi îngreuna respiraţia. Plin de scârbă, vomă peste prag, ameţit. De sus cădeau alte sfărâmături deasfalt şi de pietre. O bârnă de fier se înfipse dea curmezişul în trupul unui soldat străbătândul. Când trase de el, aceeaşi rostogolire li idăl făcu să sară peste pragul cuşetei. Şio nouă grămadă de carne căzu, astupându i lucrarea. Când se uită în fundul cuşetei, sengrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni întrun hohot prăbuşindu se. De sus dintre trupuri, o zeamă roşcatăvânătă, cur gea băltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon cu un fâşâit de uşurare, în va luri, duhnind.Şiatunci Leibancepu săşi smulgă părul din cap. Poate aceastai pedeapsa lui Dumne zeu , gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit şi istovit sentinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără nicio speranţă. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din mor man, sufocândul. Anodina Sar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă

Pag. 16

mar fi lovit fulgerător. Titir poate fi şi pentru mine omul acelor mlaştini, care stă cocoţat pe patul moale şi cu o ii stinşi de somn. Anodino ` Şi ce sar întâmpla dacă aş încerca să nui mai spun co iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros so mai spun şi Ei. Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când navea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu o ii aţintiţi prin geamul şurei ţărăneşti, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în o ii numelui Ei, caream uitat cum o eamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea aşiş derea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea şi eu voiam să geamă, şi când mă auzisem ge mând, spunândui şi ei te iubesc .Şi sa putut. Şi mai apoi, când ea mă rugă săi fac sfârlează copilului său şi când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, şi apoi săi întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , şi când ea mil arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecet luidumi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopţii. Şi apoi, când sălba tic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rândui buzele. Şi când gemea de durerea sacrificiului şi când îi spu neam mirat şi nervos te iubesc . Şi mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în faţa altarului, pentru ca în sfârşit să dispar ` Sau poate că lam spus în toate limbile pă mântului, sau poate pentru că lam spus când trebuia întărită regula şi când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce săi spun te iubesc ? Pentru ce? Şi apoi ştiu bine că numi place să aud, că mam săturat de vorbe şi că sunt iritat, când îmi spui şimi recunoşti meritele pen tru care teai lăsat convinsă să te iubesc. Sunt dificil? Te cred şi eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi sămi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că eşti aşa cum eşti Tu şi nu alta. Şi tot din lumea amintirilor mele mă mai sur prind cămi plăcea să vorbesc şi să mă asculte lumea aceea, ca o mulţime îndobitocită de vorbe şi că acum aş vrea să vă adun pe toate în tine şi să vorbesc, pen tru că toate aveţi acelaşi temei şi totuşi alte şi alte forme şi pentru că pe toate le vreau în tine. Anodină?! E poate pentru alţii, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăşi ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu. Şi când istovit mă reaşez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprĳinit într o undiţă şi nu prinde nimic. Pe când eu mă sprĳin în Te iubesc şi nu prind nimic. Sau poate îmi ceri săţi spun aceste vorbe, doar aşa pentru ca tu să fii mulţu mită, când nimeni nu doreşte de fapt să spună decât întrun târziu, după ultimul geamăt, când îţi trebuie Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranţele toate şi mă laşi cu un pol şi un pateu de ficat pentru două săptămâni, ştiind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre şi negru de negre, ale Mercedesurilor, când iar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil şirag — oprindumă la intersecţia plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată naleg. Anodin. Când plec şi mă strigi sămi spui că am uitat noaptea trecută săţi spun te iubesc şi eu ştiam că nam spuso de sete sau de plăcere sau de foame. Şi când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu şi Gălbinaşi oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cai lor apă sărată ca lacrima pământului. Şi parcă tot ni sipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindumă, în timp ce dinţii îmi crăţăneau pâinea plină cu acelaşi nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate şi unghiile negre. Şi ştiam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea caremi spuneau Ce bine arăţi, domnule! , căci eram bronzat, doreau şi ele acelaşi te iubesc , dar nu de la mine şi miemi era silă să leo spun. Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătândumi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare şi de dorinţă, care vroia şi tot nu de la mine, acelaşi te iubesc . Anodin?! Anodin, când tocmai plecam spre şcoală şi mi se părea că miam uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau even tual mama, că abia în armată voi fi om şi că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de aşa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun şi mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură şi târâşuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea şimi spunea lucrul acesta, dar bani nu mia dat decât o singură, dată când iam spus co voi lua de soţie. Anodin. Când TU nu miai dat niciodată. Şi nici telefon nu vrei sămi dai pentru că te costă şi nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrâ nului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în Bucureşti şi nu poţi să repeţi jocul pentru fap tul că pur şi simplu nu teai culcat cu şoferul unui mi nistru sau pentru că rudele tale încă nau venit săţi pună o pilă.Şiatunci săţi spun te iubesc . Pentru ce? Aşa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiţi? Nu eu am făcut cărări pentru furnici şi nici nu mă născusem când voi eraţi. Aţi ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Şiatunci pentru ce săţi spun te iubesc ?! Pentru ce? Eram copil, când tata mi aducea carne şi peşte proaspăt, acolo, întro comună uitatăn Moldova. Şi erau bune. Anodin. Şi tu vrei săţi spun că te iubesc. Nu Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

ţi ajunge că te cuprind în braţele mele şi te ocrotesc cu trupul meu şi că fără să vreau mă topesc de beţie. Oare nu e deajuns? Şi Titir îşi va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undiţe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur şi simplu apele sunt poluate. Dar ei ştiu şi nu cred că iar deranja dacă leaş striga dintro căruţă plină cu peşte, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiţă şi din nou ar vota fără să ceară nimic sau ` Iar Titir?! De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde ştii tu? Are undiţe, are` Stă şi aşteaptă `, ştiind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, şi ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, naş cere sămi spună te iubesc , leaş crede pe cu vânt. Pe toate leam crezut şi pe Ana şi pe Rodica şi pe Tatiana şi pe Tania, Bertha şi pe Jeane şi pe ` ajunge, ştiu! Şi tocmai de aceea nam să pot spune încă odată Te iubesc ! Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau muş iul verde al pădurii cu frunza veş tedă, căzută, şi cu cerul albastru sau înrourat de la crima o ilor tăi scăldaţi de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu ştiu precis, cuvertura verde, dată moştenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.Anodin. E dreptul lor săşi spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iu besc! . Eu nu am nevoie de aşa ceva! Îmi spui că am pieptul păros, dar nu ştii că am coastele rupte aşa de tare, încât de doi ani se strădu iesc săl găsească pe făptaş, şi nau dat de el, aşa că nu mă mai strânge în braţe aşa de tare! Îţi aduci aminte când ţiam adus flori în gară? Cred că eram stupid. Tu nu ştiai că eu, cu cinci ga roafe trăiam două zile. Acuma ştii, dar îţi place ca mera mea cu cinci sute de lei şi nuţi place că nu am acces şi la baie. Mie nu numai că numi place, dar mi e şi frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. Nai unde pleca. Săţi spună te iubesc , un oarecare careţi aduce seara parale şi tu săi spui că eşti fericită? Deaceea Titir stă cu un milion de copii. Numi stoarce coşii, ştii că numi place! A, nu! Nu pentru că mă doare şi că naş fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Foloseşte cuiva? Despre femei şi dra goste, despre coşi şi durere.Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Şi mlaştina din faţa lui va fi şin faţa mea, iar atunci când te vei culca pe florile pajiştei mele, ai să te uzi dea lungul spinării şi nare săţi placă.Titir ştie ce face când şia luat scaun deacasă. Am sămi iau şi eu, poate un ba lansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Şi undiţa. Da, undiţă să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Şi totuşi vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar şio undiţă, Anodin...

Pag. 17

Constantin ARCU

Peisaj cu odraslă de securist în fundal

“N-aș putea spune cum am pătruns în camera aia rece. Înăuntru nu se vedea decît o umbră proiectată în lumina murdară a ferestrei. Era un bărbat lîngă masa de metal nichelat pe care se afla un cadavru. Nu-mi dau seama de unde știam că individul era student la medicină. Recapitula probabil pentru un examen făcînd autopsia unei babe grase. Mînuia cu îndemînare și plăcere stiletul și își tot ferea nasul. Pute al naibii hoașca asta, murmură scîrbit, printre dinți. Avea pe mîini mănuși chirurgicale și fuma o țigară fără filtru. Nu-mi puteam dezlipi privirile de pe hîrca pămîntie, cu nările largi.“

Pag. 18

upă ce ma deposedat de laptop, cel mai de preţ bun pe carel puteam avea acolo, blonda a apăsat un mecanism montat în coada biciului și ca din pămînt au apărut doi paznici. Pe unul mustăcios mi se părea căl cunosc, probabil îl văzusem prin subteran. Și fără multă vorbărie, neau înșfăcat pe amîndoi din așternut. Habar nam de cel agăţaseră și pe Cristin șil amestecau de pomană în estia asta. Nu mi se părea corect din multe puncte de vedere. Dacă mi sar fi dat posibilitatea, cu siguranţă aș fi obiectat energic. În sinea mea socoteam că mi se aduce atingere drepturilor mele fundamentale. Dar cui să te plîngi? Găliganii ăia nuși băteau capul cu drepturile fundamen tale și toate bazaconiile astea de ultimă generaţie. Totuși, mi se părea stupid să fiu încătușat și aruncat în temniţă pentru acţiuni subversive, alături de un debil mintal. Se știrbea ceva din măreţia momentului. Parcă vedeam titlurile din cotidienele lumii: Marele scriitor C. A. în ghearele Mafiei, la pa et cu un idiot de origine română! Vă daţi seama? Coloneleasa Taifun sar fi pișat pe ea de rîs. Care era capitalul de imagine pe carel acumulam din aface rea asta? În loc să fiu prezentat drept o mare conștiinţă a epocii, ziarele aveau să consemneze cu ironie că, împreună cu un oli gofren, am încercat să evadez dintro proprietate mafiotă, însă am fost capturat de o micuţă infirmieră. Mi se părea dea dreptul penibil. Or, în fond, Cristin nu contribuise cu nimic la concepe rea vreunui plan de evadare și nu era implicat în treaba asta, de ce să sufere? Numai că domnul se hlizea încreţînduși faţa. L am privit în timp ce pășeam pe hol și mi sa părut cămi face, părtaș, din o i. Îmi venea să vomit văzînd în ce companie se lectă eram. Nu pomenisem în istoria lumii despre vreun luptător pentru o cauză nobilă, care săși ia drept tovarăș de acţiune un psihopat. La drept vorbind, nu știam precis de ce suferea Cristi al meu, pentru că nui văzusem diagnosticul pus negru pe alb de un doctor. Dar nici teafăr la cap nu era. Mergînd în urma Marthei și cu paza după noi, am pă truns în infirmerie și numi dădeam seama ce intenţionau. Poate că aveau de gînd să ne separe de ceilalţi, nu existau motive să ne supună vreunui tratament special. Tocmai am trecut printr un cabinet în care se aflau dulapuri cu sticluţe și cutii de medi camente, o sofa roasă și un televizor, însă am fost mînaţi mai departe. Neau înghesuit întro cămăruţă alăturată în care nu erau decît o masă și două scaune. Părea mai mult o cameră de interogatorii, nu o carceră. Dar dacă am fi fost nevoiţi să rămî nem peste noapte acolo, în lipsă de cele absolut trebuincioase, putea deveni și așa ceva fără nici un efort. De îndată ce neau văzut înghesuiţi în cutia aia, au tras după ei gratiile și neau se estrat sub un lacăt uriaș. Mi sa părut surprinzător că ușa din placaj spre cabinet a rămas întredes isă. Mai tîrziu miam dat seama că intenţionat fusese lăsată în această poziţie pentru a pă trunde aerul. De după ușă, am invocat cu tărie drepturile omului, susţinîndumi părerea că prietenul meu fusese în is fără motiv și că instanţele internaţionale nar vedea bine un asemenea abuz. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Am făcut referiri la Curtea de Justiţie a Uniunii Eu ropene, la Tribunalul Penal Internaţional și la alte autorităţi judiciare, amintind în treacăt și de Tribu nalul de la Nürnberg. Asta ca săi sugerez că ni meni nu scăpa de mîna lungă a legii, oricît sar crede el pe cai mari întrun moment dat. Martha nu păru impresionată de tăvălugul răspunderii și iz bucni în rîs. Ce săţi spun, păru să zică, dînd din mînă a lehamite. Dă parcă instănţiile ăstea are numai grĳa mea, spuse textual. Gata cu pălăvră geala, acolo trebuia să rămînă și Cristi pînă se lă mureau lucrurile, că nui cădeau galoanele. Miam dat seama că tipa nu mai avea frică de nimic. Nu pricepeam ce lucruri trebuiau lămu rite și cum se putea face asta. Însă degeaba aș fi in sistat. Eram nevoit să s imb placa. Dacă nu merge cu răul, măcar cu vorbă bună să încerc, mam re pliat pe loc. Poate reușeam so impresionez. Era vorba că, spre deosebire de toţi ceilalţi, Cristin avea un ţel în viaţă, am susţinut apăsat, arătîndul prin tre gratii. El dorește să adune bani ca săși scoată sora din ospiciu, am spus. So scape de bătăile ne bunilor. Spera să în irieze o cameră în mahala și să trăiască amîndoi în liniște, am reluat, cu entu ziasm. Cristin nu are intenţia de a evada de acolo, gîndul lui este să facă rost de niște bănuţi. Serios, asta dorește domnul Cristin? în trebă ea. Nici nu se mai obosi să se arate de după ușa de placaj. Bine cam aflat, iar de mîine îi mărim leafa. Nu reușeam să mă dumiresc dacă vorbea serios sau mă lua peste picior. Parcă mă prostise înrobirea în care căzusem în ultimul timp. Numi erau îngrădite mișcările, ci libertatea de a gîndi. Mintea îmi măcina în gol și nu reușeam să storc nimic valabil. Mi se făcea jenă. Mă coborîsem rapid la nivelul celor din jur și nimeni nu sesiza s imbarea. Cît pe ce săi mulţumesc frumos că e atît de darnică, însă nam mai surprins nici o mișcare în cabinetul de alături. Vorbeam singur. Neam așezat pe scaune, de parcă am fi așteptat să fim serviţi cu un supliment de cină. Dînd o privire roată, miam dat seama că nu exista alt mobilier și nici vreo altă ușă sau fereastră. Înce puse să mă doară capul. Ce avea de gînd Martha cu noi? Paturi în care să ne odihnim nu, toaletă nu. Naveam motive să mă arăt nemulţumit de condiţii? Făceam prea multe pretenţii? Și măcar dacă idiotul de Cristi nu sar fi hlizit atîta. Asta îmi place mie la oligofrenii ăștia, că îi doare drept în cot de toate. Tu te zbaţi, încercînd cu disperare săi sal vezi din sclavie și ei rîd de se sparg. În cele din urmă, de undeva din întuneri cul minţii sale a înţeles că numi ardea de glume. Treptat, rîsul i se strînse întrun licăr de melancolie Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în o i. Bobul acela de lumină se răsfrîngea acum peste întreaga sa înfăţișare, ștergîndui umbra cre tină de pe faţă. Metamorfoza suferită în cîteva clipe iar fi pus în grea încurcătură pe toţi cei care îl cre zuseră pînă atunci idiot veritabil. Mă întrebă, cu aceleași dificultăţi de respiraţie în timp ce pronunţa silabele, dacă aveam și eu o soră. Mam gîndit amu zîndumă că intenţiona să înfiinţeze un club select al inșilor cu surioare. Mi se părea tot mai simpatic și mia părut rău săl informez că nu aveam surori sau fraţi. Începu săși amintească despre sorăsa, Va silica, părînd că toată copilăria lor sa prelins și se dimentat întrun prezent continuu, un film color în care doi copii zdrenţăroși și murdari, hrăninduse cu rămășiţe de la cantina muncitorească din colţul stradelei sau cu pomenile căpătate în stră ini din vecini, se joacă prin curtea năpădită de bălării și brusturi cît ţine ziua, bucurînduse că se aveau unul pe altul. Între ei se stabilise cu timpul o com plicitate subversivă. Pe atunci încă trăia bătrînul și acela se îmbăta zilnic și îi snopea apoi în bătaie, intenţionînd parcă, prin aplicarea acestui trata ment, săi apropie și mai mult. După ce scăpau din mîinile beţivului, se ascundeau prin hăţișul din

curte sau în poiata crăpată din irpici și își ungeau vînătăile cu nivea dintro cutiuţă rămasă de la ră posata lor mamă. Fata plîngea deseori, însă îl avea pe Cristin și de îndată ce scăpa din bătaie și el în cepea so consoleze, parcă îi lua durerea cu mîna. Îi spunea că are noroc de el, ce sar fi făcut de una singură? Ungînduși rănile cu vaselină, concepeau în taină planuri de răzbunare pentru cînd vor crește mari. Na fost să fie, toate intrigile puse la cale au fost date peste cap în seara cînd Lica, cum îi spu neau toţi surorii sale, a pus foc dărăpănăturii din Voluntari. Bătrînul venise acasă cu o buză însînge

Pag. 19

rată și cătrănit și ca de obicei ia tras lui Cristin o elfăneală, încercînd să se răzbune pentru toate mizeriile pe care i le provoca și lui lumea. Părea re mediul pe care șil aplica zilnic împotriva stresului cotidian. (Erau și perioade bune, uneori de cîteva zile sau săptămîni, cînd bătrînul urma vreun trata ment și doctorul îi interzicea băutura sau cînd se jura la popă că nu va mai pune strop de băutură în gură cît timp va trăi.) Lica era prin vecini în seara aceea după res turi de pîine. Cînd sa întors, Cristi scîncea pe prispă, cu în eietura de la mîna dreaptă umflată ca pepenele. Se înnoptase și se auzeau sforăiturile bătrînului care dormea dus pe ve ea canapea din odaie. Cristi avea o vagă amintire despre ce sa în tîmplat atunci. Vede parcă și acum în faţa o ilor vălvătaia care a mistuit coșmelia cu tot cu sforăituri în numai cîteva minute. Sau adunat vecinii cu găleţi, a apărut mai tîrziu și o mașină cu pompieri,

însă nu mai era nimic de salvat. Deși au scăpat de tiran, nau scăpat de ne cazuri, adăugă el, o înd. Pentru că, la scurt timp, gemenii au fost despărţiţi irevocabil. Nu împlini seră treisprezece ani. El a ajuns întrun orfelinat și Lica a început periplul prin așezămintele celor cu probleme la cap. După ce el șia luat viaţa în mîini și sa aciuat cu bos etarii prin subsolurile din București, șia amintit de surioara lui. O vizita uneori la spital, promiţîndui că odată șiodată avea so scape de nebunii deacolo. Însă era nevoie de bani pentru gazdă, în ruptul capului nar fi băgato și pe ea întrun canal. Așa se face că sa în durat să lase Bucureștiul și săl urmeze pe

Pag. 20

Barbăroșie la lucru în Italia. Un gînd pe care Cristin șil reprimase de ne voie mult timp și părea abandonat sau măcar lăsat în adormire încerca acum săși facă loc spre suprafaţă. În ciuda handicapului, pricepuse că eu nu ţineam sămi duc pînă la sfîrșit zilele în compa nia Marthei, în cuibușorul acela de nebunii. Naș putea spune cum își formase el această părere, pen tru că eu însumi bîjbîiam încă. Numi făcusem o idee limpede despre ceea ce se petrecea acolo și nici un plan de acţiune. Deocamdată speram sămi re cuperez laptopul și să mă car la iuţeală. În fond, nu datoram nimănui nimic și mă puteam socoti un om pe deplin liber. Iar ca lucrător nu dovedisem price pere și conștiinciozitate, încît, departe de a fi o pier dere, plecarea mea ar fi adus profit muncii și disciplinei din lagăr. De altfel, Martha denumea locul acela tabără, asta însemnînd un loc în care se intră și din care se poate ieși oricînd are cineva ef. Nam simţito cînd sa întors în cabinet, pînă nam auzit sonorul televizorului. Sa observat la autopsie că odraslele de securiști, care după Revoluţiei au condamnat comunismul și practi cile…, a ţîșnit în eter vocea unui prezentator român de știri, însă o mînă întinse comanda prin aerul al bastru și glasul se întrerupse brusc. Puteam presu pune cine mînuia dispozitivul de pus lacăt la gură. Mam strîmbat de neputinţă, păcat că nu reușeam să ascult în continuare știrea. Tremuram de curio zitate. Care erau rezultatele studiului? Ce sa putut observa la autopsiere? Nu reușeam sămi dau seama. Puteau să fi descoperit, să zicem, că erau negre în cerul gurii, pentru că minţeau de îngheţau apele cînd își condamnau părinţii și sistemul în care au duso ca în sînul lui Avraam. Sau că aveau pete pe creier. Numai că nu trebuia să merg pe pre supuneri. Speram ca Martha să se îndure și să mai dea drumul puţin la sonor. Cum se întîmpla și în tim pul dictaturii. Din cînd în cînd venea și cîte o pe rioadă de relaxare. Se dădea liber la gură, măcar cît săși dea seama ce gîndesc supușii. Și să poată susţine în faţa cîrcotașilor din Occident că se res pectă dreptul la libertatea cuvîntului. Dar în mile niul trei, întrun stat de drept, cum să bagi pumnul în gura unui prezentator de televiziune? Ăstora nu li se garantează libertatea de exprimare de care se face atîta caz? Păi lasăl să vorbească, de cei în izi gura dînd sonorul încet? Mi se pare o mitocănie să lași omul săși bată gura de pomană de parcă ar rîșni în gol. Trag scaunul puţin mai în spate și, prin des izătura ușii de placaj, îl percep destul de clar. E un tip sonor și incisiv, care tot primea amenzi de la CNA pe estia asta. Cred că sa înfuriat deja. Continuă să dea din gură, dar se vedea că nui con Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

vine. Precis o să iasă cu scandal. Aș fi dat orice pentru un televizor care să funcţioneze normal, cu imagine și sonor. Hai, FluFlu, fă și tu ceva, ceream ajutor, nu vezi ce s eme îmi arată tipa asta? Numai că degeaba îl rugam, îngerașul meu păzitor părea relaxat și se tot zbenguia din luminiţele alea multicolore. Nuși bătea el capul cu treburile mele. De parcă fusese tri mis în vacanţă aici, nu să mă scoată din încurcături. În sfîrșit, vom da socoteală pentru tot odată și odată. Miam mutat iar privirile spre Bădiţa, aha!, Bădiţa, miam amintit cum îl eamă pe cel de pe sticlă. Și numai ceam văzut mîna sa lungă cum iese din ecranul televizorului și se întinde dispărînd prin aer dincolo de linia vizibilităţii mele. Sa auzit un ţipăt de femeie și mîna prezentatorului sa re tras strîngînd telecomanda și degetele Marthei. Au, mă doare! strigă infirmiera, fără săi apară figura în decor. Bestie! Tipa reuși săși smulgă mîna din încleștare și începu să interpreteze un rol moralizator în cu lise. Intenţia era săl aducă pe recalcitrant de partea binelui, sfătuindul să se lepede de păcat. Își ex prima în gura mare sentimentele fraterne, dacă se poate spune așa. Numai că deseori sîntem mai exigenţi cu apropiaţii noștri, de la care avem așteptări ridicate. Așa că nu mam mirat să aud cum îl alintă cu o rafală de vorbe de suflet: bădăran, ţărănoi, mojic și alte nobile sinonime cei veneau la gură. Bădiţa părea destins, zîmbea, fără săși între rupă o clipă expozeul, semn că era învăţat cu răsfăţul. Telespectatorii din faţa altor aparate nu bă nuiau că vedeta lor favorită tocmai sfărîmase falan gele bietei gardience. Calm, întoarse dispozitivul și apăsă pe butonul sonorului, ca și cum șiar fi făcut de unul singur o fotografie, și vocea i se auzi din nou: …jegurile sugerau că în timpul dictaturii au desfășurat activităţi disidente. Era evident că metoda se dovedise inefi cientă. Atunci ghearele cu unghii mov ţîșniră în peisaj și înșfăcară în viteză telecomanda din mîna prezentatorului. El nu se așteptase la atîta dexteri tate și o clipă păru descumpănit. Pentru a nu lăsa impresia că fusese luat prin surprindere, se interesă cîte minute mai erau pînă la pauza și privi ecranul mobilului după SMSuri pe care să le citească pu blic. Însă lupta părea pierdută. Sau auzit tocurile Marthei îndepărtînduse în viteză și rîsul ei sarcas tic. Era stăpînă pe situaţie. Ecranul se stinse întrun punct și imediat se ivi altă figură cunoscută. Părea un tip bonom, el, dar tot bestie și ăla. Îl știam ca pe un cal breaz. Emisiunea lui apăruse în ideea de a neutraliza atacurile lui Bădiţa prin atacuri la fel dure. Cum emisiunile erau la aceeași oră, obișnuiam să mă uit cîte cinci minute la fiecare și Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tot s imbam de pe un post pe altul. Și la sfîrșit, de fiecare dată, rămîneam cu senzaţia că amîndoi sînt niște mercenari parșivi. Se auzea sonorul, însă nu înţelegeam nimic. Tipul vorbea de parcă ar fi mestecat găluște. Alter nativ, se dădeau și imagini cu o mulţime de oameni agitînd pancarte. În lumina roșiatică a becurilor, ra falele de vînt și zăpadă îi înghiţeau uneori cu totul. Mam întrebat unde era vremea aia turbată, deși puteau fi imagini de arhivă. Treptat am început să pricep cîte ceva din ce spunea prezentatorul. Im aginile erau în direct, din Piaţa Universităţii. Pă reau să fie multe grade sub zero, din guri ieșeau fuioare de abur. Oamenii insistau ca președintele lor să plece în locuri mai calde pentru un timp. Să se bucure de viaţă alături de fiicele sale și de curtea sa. La ce bun să suporte și el vremea cîinoasă din ţară? Dute și te distrează, omule! îi strigau. Ne des curcăm noi cumva. Însă el nu se îndura săși părăsească popo rul. Era un tip fermecător, om de caracter și un ade vărat intelectual. Numai cînd ieșea el pe posturile de televiziune șiși aranja printro scurtă mișcare a capului pleata neagră, că toate femeile se udau pe ele, iar bărbaţii nuși mai încăpeau în piele că aveau o așa mîndreţe de cîrmuitor. Electriza masele, nu alta. Și numai cu gîndul la oameni. Concepuse o so cietate ideală, unde supușii să nu aibă nici un fel de grĳi. Ei trebuiau să se bucure că trăiesc, atît. De aceea vînduse străinilor (pe nimic, se pare) fabrici și uzine, flota și trenurile, apele și aerul, munţii, de alurile și pădurile, ca să aibă ăia grĳi, nu românii. Iar el continua să citească una și aceeași carte de că pătîi a neamului românesc Fanarul și să cugete în smerenie. Un adevărat intelectual. Chiar așa era supranumit: Intelectualul. Tuturor le era drag și toţi doreau săl știe fe ricit. Însă, în ciuda rugăminţilor, refuza să plece. Plecaţi voi în lumea largă și vă bucuraţi de viaţă, le propunea șeful. Și cu timpul sa ajuns la un conflict, dacă se poate spune așa. Nu era vorba propriuzis de o ceartă și tocmai asta încerca să explice pleșuvul. În glumă, demonstranţii strigau: Ieși afară/javră ordinară! Strigarea nu trebuia luată cu vînt cu cuvînt. O trăsătură de caracter a poporului român este capacitatea lui de a glumi în momente de mare tensiune. Cînd însăși existenţa lui e pusă la încercare, românul are ef de glumă, spune ci milituri șii trage vreo cîntare din frunză de fag. Așa se distrează de veacuri pe plaiurile astea. Nu poţi săl scoţi din ritm, nici săl pici cu ceară. Iar strigătura cu javra e preluată din folclor. Străinii nu înţeleg nimic din ce se petrece în ţara asta. Nici ro mânii nu pricep mare lucru, dar nici nau nevoie. Pleșuvul se tot învîrtea în jurul cozii. Bătea

Pag. 21

și el apa în piuă. În realitate nimeni nu știa precis care trebuie să plece și cine să rămînă. Circula și un banc pe estia asta. Cică Obama la sunat pe Inte lectual și ia cerut să scrie un mesaj de rămas bun către popor. Dar unde pleacă poporul român? sa interesat celălalt. Omul părea confuz, ca de obicei. Tocmai fusese smuls din reculegere, moment cînd se ungea cu mir și bea multă agheasmă. Maș fi înţeles de minune cu domnul ăsta, precis. Numai ce abluţiuni interne cu apă sfinţită am fi tras în doi. Și tot cu vestale blonde și cucernice în jur, cu păsă rica acoperită numai cu o frunză de viţă de vie. Martha se plictisi rapid de elul mincinos. Ascunsă după ușa de placaj, trecu pe un post cu te lenovele. Mama măsii de treabă! Mi se părea că o face dinadins. Numai de telenovele naveam ef. După ce mă aţîţase dîndumi pe la nas sînge de odraslă de securist, ma tăiat frumușel de la porţie. Cred că îmi ieșisem din fire, pentru că idiotul mă fixă din celălalt scaun șimi făcu semn so las mai moale. În fond, avea dreptate Cristi, îmi făceam sînge rău de pomană. Am ridicat degetul gros de la mîna dreapta, semn că eram de acord cu el. Mam ridicat din scaun, întrebîndumă ce avea de gînd infirmiera cu noi. Acolo stăteam ca în carceră. Și măcar dacă ar fi lăsat televizorul pe un post de știri, să aflu ce se mai petrece prin ţară. Chestiile astea mă interesau în mod deosebit, pen tru că treburile de acolo îmi puteau da semn despre ce aveam de făcut în continuare și pe ce cale so apuc. Așa, parcă eram legat la o i. Părea ciudat totuși să observ că mai toate televizoarele pe care le văzusem în Italia mergeau pe posturi românești. Aveau antene speciale probabil și recepţionau pos turile prin satelit. Dacă nar fi fost și altele, puteam crede că nici nam plecat din ţară. Totuși, lucrurile păreau să se complice, măcar în capul meu. Începu să pălească ideea că, oricînd am ef, pot pune rucsacul în spinare și să i salut pe toţi din mers. Presimţeam că vor exista piedici. Numai nu reușeam sămi în ipui scena în care Martha și vreo doi ciocolatii din ăștia, poate și inezoiul, mă conduc la poartă sau la vreo ieșire din lagăr, luîndune rămas bun printro îmbrăţișare, pe curînd și sauzim de bine! Filmul se tăia după primele secvenţe. Iar în caz că eram silit să mai rămîn pe aici, numi rămînea decît să mă gîndeasc la o cale de evadare și să iau în calcul po sibilitatea de a pune cuibul unei revolte. Cu siguranţă existau destui indivizi trași pe linie moartă și care trebuiau zgîlţîiţi puţin pentru a se trezi la realitate. Dea valma românii, dar și de alte naţii. În timp cemi făceam planuri să pun deo revoluţie prin părţile alea de lume, din cabinetul de

Pag. 22

alături sau auzit zgomote ce nu păreau să aibă le gătură cu telenovela din televizor. Ușa de placaj a fost dată în lături și gardianul mustăcios introduse eia în lacătul de la gratiile metalice. Martha se afla în spatele lui și, alături, posac și ciufulit, celălalt paznic. De îndată ce gratiile au fost ferite, acela îm pinse în faţă două saltele și le aruncă dincoace de prag. Daţi masa pînăn perete, ne sfătui blonda, fără interes. Nui ca la Ritz, dar merge. După ce neau pus iar sub eie și au îm pins la loc ușa de placaj, am întins saltelele pînă sub picioarele mesei. Nu era spaţiu pentru a ne întinde, așa că mam așezat în poziţia fătului. Cristi mă ur mărea atent și a luat aceeași poziţie. Lam auzit of tînd de plăcere și mia venit să rîd. Saltelele astea ne salvau totuși de la o noapte de calvar pe care am fi îndurato, dacă near fi lăsat să ne frîngem oasele pe scaunele alea de lemn. Am simţit că domnul Cristi avea ef de discuţii, așa că iam tăiat maca roana urîndui noapte bună. Speram să mi se lim pezească gîndurile și să fiu în mare formă a doua zi dimineaţă. Naveam de gînd săi las săși facă de cap. Mam strîns covrig, încercînd să ajung în liniște la celălalt capăt al nopţii. Naș putea spune cum am pătruns în ca mera aia rece. Înăuntru nu se vedea decît o umbră proiectată în lumina murdară a ferestrei. Era un bărbat lîngă masa de metal ni elat pe care se afla un cadavru. Numi dau seama de unde știam că in dividul era student la medicină. Recapitula proba bil pentru un examen făcînd autopsia unei babe grase. Mînuia cu îndemînare și plăcere stiletul și își tot ferea nasul. Pute al naibii hoașca asta, murmură scîrbit, printre dinţi. Avea pe mîini mănuși irur gicale și fuma o ţigară fără filtru. Numi puteam dezlipi privirile de pe hîrca pămîntie, cu nările largi. Simţeam cămi vine să vomit și mă gîndeam cum să ies din încăpere, însă studentul ţinea morţiș sămi arate nu știu ce descoperire însemnată. Părea să se facă tot mai frig în încăpere și pe neașteptate mi se făcu po ă să trag cîteva fumuri de ţigară. Mă lăsasem de fumat de ani buni, însă îmi venise ef dintrodată. Iam cerut tipului o ţigară, deși încăl cam interdicţia pe care mio impusesem. Studentul nu avea ţigări, mia întins iștocul îmbibat cu un tură pînă la capăt. Mam ferit cu oroare de estia aia spurcată. Atunci am văzut cartonul lipit pe mar ginea mesei, pe care fusese scris cu creion imic – Coloneleasa Taifun. Puah, urîtă treabă! Am sărit întro parte. Doamne ferește, începusem să am coșmaruri! *** (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru) Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Emilian MARCU

Trei scriitori vasluieni, trei stiluri. I.

„

Prin destinul său, Panaite T. Ionică, rămâne în memoria co lectivă ca figură reprezentativă – o personalitate, un erou al războiului, un martir al lagărelor sovietice dar, mai ales, un părinte model – şi un punct de referinţă în istoria satului Mândrești” își caracterizează, lapidar, pe coperta a patra, cartea și personajul său, autoarea Lina Codreanu. Cartea de memorialistică, de un tragism cu totul aparte, ”Viaţa ca o poveste, lagărul – un coșmar”, scrisă de Lina Co dreanu este mai mult decât un elogiu adus unui erou din mul titudinea de eroi anonimi, cei mai mulţi dintre ei, din cel deal doilea război mondial, personaj devenit erou fără voia sa. Panaite T. Ionică, ţăran din Mândreşti, un sat de lângă Te cuci, primeşte loviturile vieţii din plin în iar momentele când ar fi trebuit şi, ar fi avut posibilitatea, să se bucure de tinereţe şi de viaţă, de familia proaspăt întocmită, familie de care a fost brusc rupt prin desele concentrări şi apoi prin plecarea pe front. Cele patru capitole ale cărţii conturează latura memorialistică, dar în mod special, trei dintre capitole, capitolele: unu, trei şi patru, se rotunjesc în jurul celui deal doilea, capitol care conţine de fapt jurnalulmărturie scris de Panaite T. Ionică. Autoarea redă cu fidelitate amintirile acestui erou care, aproape cu naturaleţe îşi transcrie tragedia prin care a trecut prin lagărele sovietice, când, deşi eram aliaţi, mulţi dintre soldaţii ro mâni au devenit prizonierii eliberatorilor. Scene dea dreptul in credibile, relatate cu fidelitate, se derulează, filimic, prin faţa cititorului. Cruzimea comportamentului celor care îi păzeau, în fometarea, mai ales înfometarea, bolile, pădu ii deveniţi aliaţii asupritorilor, munca în condiţii inumane, moartea, erau ele mente devenite comune, banale iar, pentru prizonierii trans formaţi în nişte cadavre vii, un sac mic de oase. Panaite T. Ionică, în jurnalul său, relatează că doar apro ximativ 10% dintre cei luaţi prizonieri au reuşit să rămână în viaţă şi să se bucure de clipa când au fost anunţaţi că vor fi eli baraţi. În tot acest infern, eroul din această carte descoperă şi oa meni adevăraţi dintre ocupanii României, oameni care nu şiau pierdut omenia şi pentru că ei înşişi erau prizonieri în propria ţară. Ce ma frapat cel mai mult din aceste amintiri este faptul că prizonierii calculau anii de detenţie după cojile roşii de ouă de la Paşte, coji pe care le descopereau prin locurile pe unde erau obligaţi să muncească. Sunt relatate şi scenele în care prizonierii găseau fel de fel de posibilităţi pentru a supravieţui ( vezi scena căratului sacilor de ciment de pe vase în port, etc.), scene care sunt relatate cu o anume atitudine de om disperat şi nu de om care face neapărat o mică şme erie. O parte a memorialului acestui erou, deşi succintă, pre zintă momentul anunţării punerii în libertate, a neîncrederii în această şansă pentru că era cu o anume repetiţie stimulată de gar dieni, şi iar eliberarea efectivă. Intrarea în ţară, după eliberarea din infern, pe la UngheniIaşi, a fost una dintre cele mai mari bu Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“In Mititelu un prozator redutabil, un prozator care reuşeşte pe spaţii restrânse să ansambeze personaje memorabile. Dramatismul acţiunii, complexe şi aproape ermetice, se arată prin cuvinte puţine, amintind de nuvelistica lui Liviu Rebreanu, cuvinte rostite mai mereu sincopat, aproape răstite, deşi şoptit, de cele câteva personaje: Mihu, Nenea, fetiţa etc. În primul capitol (carte), sugestiv intitulat Galeria cu ciudaţi, Ion Mititelu prezintă tipologii de personaje, care de care mai ciudate, cu un profil bine conturat, personaje adesea aflate în situaţii limită. “ Pag. 23

curii pe care leau avut aceşti oropsiţi ai soartei, reîntorşi din marele coşmar. Autorul jurnalului sugerează prin paginile scrise, cum că obsesia unei posibile reîntoarceri în infern nu la ocolit mult timp după întoarcerea în mĳlocul familiei. Lina Codreanu prezintă aceste scene gradual, fără să intervină în notiţele bătrâ nului soldat, cel care abia spre sfârşitul vieţii a con simţit să se despartă de amintirile sale şi a aşternut, gospodăreşte, pe foile de hârtie din caiete, ceea ce parcă ar fi vrut să ia cu sine în pământ, de teamă ca acele vremuri să nu se repete şi să se răsfrângă

asupra urmaşilor lui. „Deci, după cum am arătat în acest document, spune autorul jurnalului, Pa naite T. Ionică, să se ţină cont un singur lucru că cele scrise de mâna mea personal nu sunt aflate sau citite din cărţi, sunt realităţi petrecute şi îndu rate de mine personal”. Îndurate de mine personal este întărirea celor spuse de Panaite T. Ionică, testamentar, în fi nalul acestui jurnal tragic. Iar autoarea cărţii, Lina Codreanu, prin mo oul ales din Mario Varga Llosa ne spune cum că: „...patria este un mănun i de persoane care ne populează amintirile...”. „Viaţa ca o poveste – lagărul un coşmar” se alătură şirului de cărţi care prezintă multitudinea de drame care au fost îndurate de soldaţii români, cei care din aliaţi au devenit prizonieri, se alătură prin drama personală multitudii de drame care au fort indu rate de oameni nevinovaţi, oameni cărora li sa frânt destinul. Lina Codreanu reuşeşte să împli nească, prin această carte un act de dreptate, un act

Pag. 24

care nu se vrea nici pe departe un care justiţiar, ci doar o trecere pe răboj a nu se mai repeta suferin ţele îndurate de cei care leau trăit cu atâta durere.

II. Cele trei capitole (cărţi) din volumul Parasca semnat de Ioan Mititelu, par asemănătoare cu căr ţile sacre, despre locuri, fapte şi întâmplări, multe dintre ele, dacă nu iar toate, legate de un stră ve i sat de răzeşi din Moldova de centru, sat numit Curseşti, denumire care parcă near duce cu gândul spre un ornic imens ce înregistrează, cu maximă precizie, trecerea timpului, sat din preajma Vasluiului. În fond ce înseamnă parască ar trebui să ne întrebăm? Cred, deşi nu sunt sigur, că acest cuvânt este un derivat din cuvântul parascovenie, care în seamnă printre altele : drăcie, drăcovenie, fleac, năzbâtie, nimic, palavră, poznă, ştrengărie. Am luat drept bună această supoziţie şi pentru faptul că în cartea lu Ioan Mititelu cele mai multe poves tiri par adevărate năzbâtii, pozne, palavre şi mai ales ştrengării, care îşi au obârşia în acel sat uitat de Dumnezeu, acolo unde parcă este cuibul tutu ror năzbâtiilor de pe lume. Galeria ciudaţilor, Un sat numit Curseşti şi Cutia cu maimuţe, compun un univers mitic, apocaliptic uneori, întro lume în continuă prefacere, lume care se află, când în aşteptarea, când după un război, dar de fapt, mereu aşteptând un răspuns la întrebarea „Când vine primăvara?”. Când la începutul lumii, când în luptă cu modernizarea ( vezi scena cu introdu cerea unei linii telefonice în sat), când la sfârşitul lumii ( vezi scenele apocaliptice cu inundaţii, înză peziri etc.), totul se derulează în buza pădurii. Tre nul din zori este povestirea care, cu adevărat, arată în persoana lui Ioan Mititelu un prozator reduta bil, un prozator care reuşeşte pe spaţii restrânse să ansambeze personaje memorabile. Dramatismul acţiunii, complexe şi aproape ermetice, se arată prin cuvinte puţine, amintind de nuvelistica lui Liviu Rebreanu, cuvinte rostite mai mereu sinco pat, aproape răstite, deşi şoptit, de cele câteva per sonaje: Mihu, Nenea, fetiţa etc. În primul capitol (carte), sugestiv intitulat Galeria cu ciudaţi, Ion Mi titelu prezintă tipologii de personaje, care de care mai ciudate, cu un profil bine conturat, personaje adesea aflate în situaţii limită. Cel deal doilea capitol al cărţii, Un sat numit Curseşti, este mai mult un elogiu adus aces tui sat vasluian, o descărcare sentimentală de amintirile pe care le duce în spate de ani şi ani de zile, o subtilă radiografie sentimentală a locurilor Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

şi oamenilor atât de dragi autorului. Prin acest ca pitol, Ion Mititelu reuşeşte să readucă, parcă din străfunduri de istorie, viaţa uni sat, cu întâmplări vesele şi triste, cu datini şi obiceiuri, cu semne de păstrare a fibrei autentice de existenţă. Prin cel de al treilea capitol, Cutia cu mai muţe, Ioan Mititelu ne dovedeşte că este un fin analist şi sever observator al fenomenelor istorice multipe pe care le trăieşte satul românesc, dar şi un critic acid, pregătit mereu să compare timpurile istorice între ele, cu umor şi cu detaşare. El este un bun constructor de tipologii umane, de personaje complexe, ceea ce dă un farmec aparte prozelor sale. Şarjele umoristice din fiecare piesă din acest adevărat dosar de existenţă a unui sat din podişul central al Moldovei, aflat între păduri seculare şi ultimele invenţii ale civilizaţiei, dă cititorului po sibilitatea unei lecturi atractive dar şi plină de în văţăminte.

III. Reflecţii la reflecţii este cartea cu prieteni şi despre prieteni, cartea despre cărţi, pe care proza torul Constantin Huşanu construieşte o cetate lite rară demnă de luat în seamă şi de preţuit. ”Prezentate astfel, cărţile din volumul sem

acest volum, care este unul nu de critică literară, deși poate fi considerat și astfel, aceste reflecţii, ci de însemnări pe marginea unor lecturi, însemnări făcute de un scriitor care, atunci când citește o carte consemnează ceea ce la impresionat sau poate nemulţumit după lectură. Constantin Hușanu consemnează aici, cu o bună cunoaștere a fenomenului literar, cărţile semnate de confraţi Cum ar fi: Ni ita Danilov, Nicolae Turtureanu, Stelian Baboi, Constantin Clisu, Alexandru Tacu, Cezar Zugravu, Emilian Marcu și mulţi alţii, tușând întro notă livrescă și personală, uneori aproape aforistică sensuri și înţelesuri pe care a reușit să le decodeze. Fie că este vorba de poezie, proză sau note de jurnal, cărţile se derulează pe frontul literar al lecturilor sale cu multă distincţie dar și cu o discreţie proverbială, demonstrândune că autorul a pătruns cu un spirit critic rafinat, în laboratorul fiecăreia dintre cărţile comentate. Con stantin Hușanu, el însuși un prozator de o mare forţă narativă, corosiv, adesea ironic sau autoironic a publicat printre altele cărţile: Pe fluviu în deal, Vitrina cu fantasme, Pastile contra morţii, Erotica Vol. I și II, Clubul Megasexe, Preţul vieţii ca de câine, Ademenirea,Jurnal tardiv început și fără sfârșit 20002006 și două romane în curs de apariţie: Facerea și Cronica de familie. Toate acestea stau alături de monografiile dedicate localităţilor Cotnari din jud. Iași și Cursești din jud. Vaslui (locul nașterii autorului), cărţi care completează truda de decenii a acestui scriitor. În paginile acestei cărţi, de fapt prozatorul Constantin Hușanu realizează, pe lângă un dialog cu cărţile și un Dialog între prieteni cum se intitu lează unul dintre capitolele acestei cărţi, un dialog care, imaginar, călătoresc până la Lecţie pe Ostrov prin Suburbiile municipale ale lui Emilian Marcu, cu Locomotiva Noimann a lui Ni ita Danilov, vorbind despre dictatură și securitate, teme dezbă tute de Cezar Zugravu. Acest Jurnal cu prieteni este motiv de reflexie a prozatorului Constantin Hușanu, reflexie care des ide drumul spre lec tură, drumul spre cărţile pe care întrun anume fel le recomandă cu plăcere și cu bucurie, cititorilor. Lina Codreanu, Viaţa ca o poveste, lagărul – un coșmar, Editura Axix Libri, Galaţi, 2013, 104 p. Ioan Mititelu, Parasca, Editura PIM, Iaşi, 2011, 270 p. Constantin Hușanu, Reflecţii la reflecţii, Edi tura PIM, Iași, 2013, 186 p. Prefaţă semnată de Ion N. Oprea. 268 p.

nat de prozatorul Constantin Hușanu, eamă ci titorii la ele ” afirmă Ion N. Oprea în prefaţa la Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 25

I. NECULA

Mioara Bahna – adăstarea în imaginarul poetic contemporan Am mai avut ocazia să scriu despre hărnicia şi despre abilităţile critice arătate de Mioara Bahna, atunci când am analizat adăstarea sa în circuitul li terar universal, unde îşi re p r i m a eventua lele com plexe şi se im plica des tul de curajos, cu judecăţi de va loare, cu opinii şi puncte de vedere rezo lubile asupra unor reputaţi scrii tori străini, aflaţi în atenţia publică ş i n t r o bună re cunoaştere internaţională. Nu sunt entuziasmat de această s imbare a registrului critic, aş fi vrut să per severeze în lectura marii literaturi etranjere şi să con tinue actul critic, credeam sincer că va umple golul resimţit din absenţa unui comparatist care să ne aşeze oglinda şi să dea ora exactă a strădaniilor noas tre literare. Am sperat că Mioara Bahna îşi va asuma acest rol şi va deveni comparatistul de serviciu al culturii româneşti. Şi, iar dacă speranţa nu mi sa împlinit, ea rămâne în fiinţă şin active de drum lung pentru că autoarea, îmi place să cred, va reveni şi va continua să comenteze literatura ce se pritoceşte în dezmărginirile ostrovului care a consacrato. Naş vrea să se înţeleagă, din aceste rânduri in troductive că recentul său volum Aventura lecturii. Poezie română contemporană (Editura Pim, Iaşi, 2013) nu trebuie apreciat cum trebuie, autoarea do vedind, prin aceasta, că poate optimiza actul critic iar atunci când circulă, cu destulă lejeritate, şi prin alte genuri ale creaţiei literare. De data aceasta, radiografiază evoluţia poeziei ro mâneşti contemporane şimi place să constat că au toarea nu este numai o cititoare harnică şi dăruită lecturii, dar dispune de toate abilităţile necesare de celării actului poetic. Volumul reuneşte cronicile di sipate de autoare prin diferite reviste de cultură, adună opiniile risipite cu generozitate despre confra

Pag. 26

ţiipoeţi şi dă seama, pu blic, de opiniile sale asupra imaginarului liric. Crite riul cu care operează poeta este unul personal, dar şi consacrat printre comentatorii actului poetic. O poe zie valoroasă, mărturiseşte în succinta sa prefaţă, este cea în stare să se impună şi să rămână în conştiinţa cititorilor, dincolo de orice clasificări, prin întrepă trunderea lirismului cu ideea, întro exprimare de centă, capabilă să creeze starea de catharsis, care cred că reprezintă, orice sar spune, indicatorul real al artei. Cum să no creditez ca pe o conştiinţă in nuce, când operează cu un criteriu aşa de promiţător? Ceea ce trebuie subliniat cu prioritate în aceste sumare comentarii marginale este aptitudinea autoa rei de a desprinde esenţa actului poetic şi de a detaşa însuşirea fundamentală care caracterizează demersul unui poet. Poezia lui Radu Cârneci, bunăoară, îmbi nând credinţe străve i ale căror urme sunt atestate în mitologia generală sau în cea biblică, îl ipostaziază pe autor ca excelent făuritor de sonete şi ca un con structor al monografiei iubirii, în cea a lui Leo But naru, poetul îşi manifestă mândria de a aparţine unui popor şi unei ţări, care iau dat ţării pe Brâncuşi, pe Brauner, pe Tristan Tzara, dar de care, în acelaşi timp, se simte departe, prin cea a lui Paul Aretzu. pentru auror, filonul credinţei se suprapune până la identi ficarea propriei meniri de a zămisli, concomitent, gândul înalt şi frumos, şi tot aşa, găseşte caracteris tica identitară fiecărui poet, ajuns pe masa sa de lec tură. Cartea Mioarei Bahna reuneşte treizeci şi şapte de cronici şi comentarii la volumele lecturate, dar, de fapt, recompune o microistorie a poeziei româneşti contemporane. În orice caz, viitoarele istorii ale evo luţiei poeziei româneşti vor conţine, cu siguranţă, şi reflecţiile Mioarei Bahna – totdeauna stenice, pline de substanţă şi obiective. Opiniile sale despre poezia lui Ion Cocora, Daniel Corbu, Simona Grazia Dima, Florin Do ia, Eugen Evu, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Ion Lazu, Emilian Marcu, Victoria Milescu, Ştefania Oproescu, Florentin Popescu, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Victor Sterom, George Vulturescu, Horia Zilieru şi alţii, rânduiţi în ordine alfabetică, se vor sedimenta, bănuiesc, întro bibliografie, de asemnea stenică, din care se vor în trupa viitoarele construcţii ale devenirii fenomenului poetic românesc. Mioara Bahna nu face istorie lite rară, dar contribuie la vitaminizarea patului germi nativ atât de necesar viitorilor istorici Aveam un regret că autoarea şia trădat prima abi litate, aceea de a sta cu pupila des isă la ceea ce se procesează în literatura mapamondică. Constat însă că, lecturândui comentariile poetice, mia trecut. E la fel de necesară, de oportună şi bine venită şi în ca drul circumscris de zbaterile noastre endemice. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Adrian BOTEZ

APOGEU ESTETICO-EXISTENŢIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: PreSimţiri şi Post-Simţiri – alte poeme cu poeme (cu ilustraţii fotografice diverse), de FLORENTIN SMARANDACHE

vem în faţă o nouă carte a lui FLORENTIN SMARAN DACHE (nu ştim a câta – după câte ne amintim, trebuie să tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărţi de litera tură, în limbile: română, franceză şi engleză; unele dintre ele au fost traduse în ineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, sârbocroată etc.): PreSimţiri şi PostSimţiri – alte poeme cu poeme (cu ilustraţii fotografice diverse), Societatea CulturalŞti inţifică AdSumus, Editura Duranʹs, 2013. Iată ce scrie preşedintelefondator al Academiei DacoRo mâne, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apa riţie, întrun articol apărut în revista ArtEmis: “Academia DacoRomână din Bucureşti, România, la no minalizat pe scriitorul avangardist trilingv (românăfrancezăen gleză) Florentin Smaranda e pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Pre miul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. El reflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăit şi a vizitat 40 de ţări, şia scris memoriile de călătorie şi jurnalul şi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fun dalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multe domenii. Este şi un poliglot. Corespunde Testamentului lui Albert Nobel referitor la ʺcel mai mare beneficiu făcut umanităţiiʺ, de oarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiato, este acum folosită prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzi bil DezertSmaranda e (abreviată DSmT) în medicină, ciberne tică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie, transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavând drumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este prima avangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De ase menea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experi mente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă întro direcţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel, în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat: poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articole lingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, pro grame de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză. În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismuluiʺ în li teratură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea ex cesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilor în creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictato rial. A publicat cinci (n.n.: de fapt, sau cam făcut NOUĂ, între timp!) Antologii Paradoxiste Internaţionale, la care au contribuit sute de scriitori din întreaga lume (h p://fs.gallup.unm.edu//a/Pa radoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a in trodus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: Distihul Paradoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Para Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Cu drept cuvânt, atât omul, cât şi artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calităţile, estetice ori ştiinţifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând şi înainte de toate, pentru curajul său atitudinal şi pentru caracterul său, pentru verticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său. Domnia sa pare a fi modelar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teoriile sale (matematice, fizice, informaţionale), extrem de interesante şi incitante, deschizătoare de surprinzătoare perspective ...“ Pag. 27

doxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist, Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, NonPoemele (1990) şi alte experimente poetice avangardiste dincolo de limitele poeziei”. …Cu drept cuvânt, atât omul, cât şi artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calităţile, este tice ori ştiinţifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând şi înainte de toate, pentru curajul său atitudinal şi pentru caracterul său, pentru ver ticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său. Domnia sa pare a fi mode lar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teo riile sale (matematice, fizice, informaţionale), extrem de interesante şi incitante, des izătoare de surprinzătoare perspective cognitivumane – ci este modelar, fără doar şi poate, pentru Duhul ro mânesc, în genere, căruia îi indică punctele cardi nale uitate, de o bună bucată de vreme (mai mult de jumătate de veac…!): demnitate, onoare, sete de Adevăr şi putere de caracter, muncă/lucrare te nace şi fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr. Noi credem şi susţinem că noul său volum (demonstrând, din plin, efectul înviorător al duşu lui de gheaţă şi lumină, proaspăt ideatic, pe care îl administrează lumii aşazis moderne – de fapt, aprig degenerate! paradoxismul), format din poezie sapienţialaforistică şi o concizională anec dotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unor poeme întrun vers, situate în zona nu doar formal, ci şi semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică, respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHE şia autoimpus, “legislativ”, din punct de vedere formaloconţinutistic! grupate câte unudouă, până la grupuri de cincişaseşapteopt versete – care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, de monstrează că au fost create spre a ilustra poemul scurt, despre care făcea vorbire romanticul genia loid american Edgar Allan Poe cel care, prin lu crările sale “Filosofia ceaţiei poetice” şi “Principiul poetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria li terară, cât şi legile poeticii!), izvorăşte tocmai din această dorinţă de reamintire (către umanitate şi către poporul din care se trage autorul), a legilor morale, a principiilor de cosmică anvergură, ale creaţiei umanodivine. Aşa cum Urmuz/Demetru Demetrescu Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul, de teratologicul grotesc şi de absurdul cosmic, ca taractele semantice ale unor arhei atitudinali şi simboluri ale mişcării secrete a Duhului uman – tot aşa şi FLORENTIN SMARANDACHE ten tează, dincolo de aparenţe, să în ege un univers coerent al existenţei şi făptuirii esenţialumane. Pentru a mări puterea de convingere asu

Pag. 28

pra autenticităţii demersului scripturistic şi a trăirii vitalistopoetice, autorul foloseşte tipul de literă SEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asupra scrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOAREÎN FĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ. Este clar că anec doticul mas ează, de fapt, o vastă concepţie de viaţă, teribile dubii existenţialistoexpresioniste... Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum, încă dintru început, printrun fel de PREFA Ă, la SCRIPTUM FURTIVUM (scriere ascunsă), aparţi nând scriitorului şi jurnalistului OCTAVIAN BLAGA: Poemele cu poeme sunt compoziţii de versuri independente (poeme întrun vers), DAR O LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI, TRANSCENDE. Titluri de astfel de poeme scurte şi de poeme (172 la număr) întrun vers (care disimu lează, atât prin utilizarea anecoticii concizionalpa radoxiste, cât şi prin utilizarea punctului aşazis final continuitatea ideatică şi de imagine, ale poe mului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor res taurator de anti ităţi modern./Desenând raze curate de paradis), Unghi de umilinţă (Soarele se aprindea la faţă/Linia de tragere cu arma nu era trasă./Doar unghiul de umilinţă a rămas acelaşi.), Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu nişte min ciuni./Este cineva la care nici nu gândeşte, mia spus./Şiatuci am început să mă gândesc la cine nu maş gândi./Eram întrun fil foarte bulgar.), Dra goste ratată (Iubeam o damă şi un câine./Pe mine mă iubea doar câinele.), Nesimţire (Bună ziua, scaunule!/Pe Ion îl eamă Vasile, iar pe scaun Ma rian./Îmi venea săi trag o palmă pe faţa de masă.) Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne. /Curgând la deal şi la vale întro savantă neştire.), Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele. /Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimic niciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu litere deo ş ioapă. /Alţii, cu litere care ş ioapătă.), Concluzie (Nicăieri nui dreptate. /Iar porcul glod găseşte oriunde.) etc. etc. – sunt semne ale unor experimentări îndelungi întru existenţa umană, dimpreună cu aceste instrumente, numite viaţă şi moarte, lume cosmică (micro şi macro…), dra goste, sentiment al iminenţei sacralităţii…FRU MOS Frumos pereceput, la limita existenţialului, între existenţial, ca impersonalitate divinsapien ţială şi…inevitabil: estetic! Da, este cea mai ferme cătoare carte, pe care noi am citito, dintre toate cele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTIN SMARANDACHE! Imaginile foto (care pot avea şi misiunea, tacită, de a împărţi textul în douăzeci şi una de părţi difuze), confirmă, sprĳină şi augmentează in tenţiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

divinul dublează semantic umanodivinul) textu lui: ceruri încărcate de nori, fulegere şi trăsnete (su gerânduse că singura relaţie cu Omul, menţinută/întreţinută de divinitate, este una de ex presie luminică a mâniei, una imperialcelestă şi dominată de aspectul iahwicoveterotestamentar al divinităţii). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurile senectuţii sapienţiale şi nopţile enigmei existen ţiale – prin care finalul de carte este înseninat, în demnat spre liniştire, e ilibru spiritual şi reflecţie. Ba iar, prin imaginea Porumbelului Alb – se mar ează şansa împăcării de/cu sine a omului existenţialistdeze ilibrat de propriile viziuni, ab surd şi aparent ireconciliabile logic, asupra lumii şi fiinţării în lume. Iar finalul cărţii aparţine spe ranţei pandorice (de victorie asupra neantului şi/sau autoaneantizării semantice): un poem, DOR, este dublatoconfirmat semantic, prin imagi nea unui câmp al belşugului (formal, dar şi resu recţionat din străfunduri!) şi al tensiunii strict umanodivine a dorului (care va rămâne, “precum în cer, aşa şi pre pământ”, singura imperialitate va labilă, semantic şi atitudinal, pentru fătura şi făp tuirea umanodivină): iai uitat ipul pe roza floare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţele leam pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mine prin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plânge pe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin. Chipul de pe “rozafloare” devine singurul reper atitudinal al fiinţei sensibile şi dinamicospirituale a omului. Aşa cum “rozafloare” este expresia pe renităţii şi ciclicităţii existenţiale, aşa şi dinamica făptuitorumană va deveni expresie a perenităţii – pierderea, durerea şi nevenirea vor fi, mereu şi ci clic, urmate de aflare/regăsire, înseninare şi reve nire onticgraalică. Existenţa, ca suferinţă (Suferinţă : Plângi cu lacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu există moartea, ci timpul care se opreşte./Cantro în i soare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceata brazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii. /Mă doare material această zăpadă. – sau: Senec tute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile, filă cu filă. În barba mea creşte timpul. /Tot mai albas tru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) şi nefericire, sau iar ca avertismente funeste, sau ale neantului (Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii. /De ce atâtea nopţi în viaţă? sau Fluturii morţii : Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, alt strigăt, muiat în linişte. – ori iar: Neant : Un om carea ieşit din el. /Cu o ii burduşiţi în somn. /Se izbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutatea timpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte tim pul.), inflaţia stării de noapte, armonizată simfonic ori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpului în anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite de plug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potri veşte ipul în cămaşa ţăranului. /Vieţi întinsen ţărână. /Trăind can plângerile unei cepe culese toamna târziu. /Materia sângerează în albul vin de iarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fără mine. /Aşa cum ipul este masca sufletului. /Şi fluviul moare în ocean. /Nu există noapte fără tine.), în vieţile noastre – sunt aspecte posibil de ameliorat şi convins, prin magia ploii şi, consecu tiv, a înfloririi Duhului, să se autoexorcizeze se mantic şi să efectueze transfigurarea/transcenderea, implicit iar stării de nefericire (care este una tranzitorie, iar nu defi nitivă!), întru ploaia resurecţională şi către solari tatea reiteratoare de cicluri existenţiale: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soa rele.. Suferinţa prin timpulistorie, îmbătrânirea şi reificarea încerată a existenţei umanodivine, pre cum şi somnul Duhului, cel născător de monştri şi de neant nu sunt şi nu pot fi stări definitive ale fi inţei/fiinţării, ci etape spre/întru reiniţierea întru

Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existenţia lităţii Reale a Fiinţei/Fiinţării UmanoDivine. Stă rile tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil şi cu translări în registrul eliberării sineluifloareînflo ritoare, spre eternitateaGrădină. Iată dovada tex tualcontextuală: Eternitate Floarea ţinen ea parfumul./ Cantro în isoare.). Cum este posibilă rezolvarea tensiunii existenţiale? Simplu: 1prin re nunţarea la starea definitorie a condiţiei umano animalice, de egoismegotism (un fel de autoreflexie deformatoare şi, deci, alienantă şi, în cele din urmă, aneantizatoare): Egoism Ascult strigătul culorilor aprinse. /Trăiesc întro peşteră rece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine. /Cine sămi spună dacă mă exist? 2 prin ZBOR

Pag. 29

întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS CUVÂNT (Zbor: Luna clipeşte din o iul pe ju mătate în is./Împrumut de la ziuă câteva dimineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3 prin abandonarea singurătăţii egotiste, prin care se refuză cuvintelor potenţialitatea demiurgică origi nară, ioanică, paradisiacă, întru Logosul Neafectat de Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate în necântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câm pia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versurilor.) singurătatea ca stare de înstrăinare şi falsificare semanticexistenţială, de sterilitate semantică şi adoptarea stării pozitivcreative, demiurgice şi au todemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul pre cum ţăranii (care “şterg urmele” Căderii, ale Sterilizării prin Luciferizarea cu Interogaţii Inutile şi Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restau rând celestul în terestru! Ogorind: ărani, la munca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pă mântul. /Cantro dragoste nedesluşită. /Cantro sărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cu globuleţe şi betele direct din pământ. ), Lumea Cuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cu vintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cu vintele care nu neagă moarteaputrefacţia, pentru că MoarteaPutrefacţia semnifică nu doar sfârşit de ciclu, ci Început Proaspăt şi Înalt, ci translucidiza rea/trancenderea/Revelarea Eternităţii în Efemeri tate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat de vremi. /Mă dizolv în jurumi. /O nouă naştere îţi cer.) şi reiterarea Stării de ViaţăCiclicitate Infinită a Vieţii, mustind de Eternitate (abundă, în textul cărţii, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea dru mului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâl fâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artă poetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scu tur fructele din poeme, până nau să putrezească. Speranţa Pandorică mar ează sfârşitul nopţii existenţiale, nemaicultivând starea de răz boi/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : În pasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea. /Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâ niei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.), sau pe cea de singurătate alienantă… nu, ci: Am în is noaptea întro floare cu eia speranţelor, Pandoră ! – …ci cultivând starea binecuvântată de MUGURI BUCUROŞI (Muguri bucuroşi : Porni cu râs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă al sângelui. /Neam îngropat atâţia ani în glie. /Pen tru a cunoaşte bucuria înmuguririi.), precum şi pe aceea originară, de StaredeDragoste/Soide ZBORprinFemeie: Un soi de zbor : Să iubeşti fe meile ! /E ca un cadou împa etat în surprize. /Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nes

Pag. 30

fârşite. /Soarele tăbăceşte bolta. …Omul care munceşte, în debutul cărţii, există sub dublu regim: al norilor celeşti, gata să se dezlănţuie terifiant, dar, pandant, şi al copacilor/copacului tereştri/terestru, înfloriţi/înflo rit şi luminaţi/luminat. Raiul/Grădina Raiului este posibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, îşi vede de treaba lui, munca şi concentrarea spiri tuală devin expresie naturală şi spiritualatitudi nală: resurecţia Omului, prin rodul muncii spiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei ce leste, deviant spre tiranie/tiranizare existenţială. Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC (în speţă, FLORENTIN SMARANDACHE!), cel care, înfrângând potenţialul declarat al Morţii, prin asimilarea organică a EKSTASISului, transcende starea de Învins Existenţial, în aceea de Existenţă RevelatEternă/Hristică, de Revelare a Adevărului caStareDivină, ResurecţionalHristică, NEOTES TAMENTARĂ, de Restaurare/Reaflare a Stării de GRĂDINĂ: Învinsul O i ascunşi. Şia ieşit din el. /Pentru că trebuia să învingă înfrângerea. Trebuia să înfrângă gloria adevărului. Iată cum, din pseudoanecdotism, răsare (la modul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stării de Trezire/RevelareaAdevăruluiFiinţei/Stăriide GraţieaFiinţăriiUmanoDivine! …asta, dacă ai Har Poetic, Har al GRĂDINII! Iar FLORENTIN SMARANDACHE are din plin, să dea şi la alţii. Şi asta, în ciuda…”criticilor mei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demons traţie”, la modul strict ludic, steril şi marionetis tico“păpuşar”! – cam aşa : Criticilor mei (ipoteză) Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de la sala de clasă la sala de masă. /În isă, împinsă. /Bat la uşă,/des ide o păpuşă. şi/sau: Criticilor mei (demonstraţie) : Dacă vreun critic prea zelos se leagă de asta, şii hotărât ca în cele din urmă o să ia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimp de când sună clopoţelul şi până în clipa când se aude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţi nuse doar două minute, treisprezece secunde şi trei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentru o atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilor cârtitoare ale lumii terestre. Şi, fireşte, întru Sacra/Autosacrificatoarea Abluţie Luminoasă şi întru SmerireaceaAdevărată, întru Arheul Abso lut al Duhului Valah EMINESCU! (cf. Pericol de naştere: Poemele se dau acum jos din carte. /Lo cuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuri depărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, a mai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub un ghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă duc să mă spăl. Aşteaptămă, rogute ! ). Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Bogdan ULMU

FRICA (Completări la) Dicţionarul Caragiale

esela lume (lumelume! lumenelume! lume pe dos!) a Caragialiei, cum sa mai obser vat, are o spaimă de tot ce mişcăn jurul ei: de oa meni, obiecte (căci şi lucrurile prind viaţă, nui aşa?!), fenomene naturale, dezastre socialpolitice etc. Re plica ei emblematică ar putea fi, desigur, acea „Fireşte că mie frică!” – aruncată de Girimea, Miţei, întrunul dintre rarele sale accese de sinceritate. Nui deloc de neglĳat amănuntul : unul din campionii minciunilor pieselor de care ne ocupăm (titlu disputat şi de Pris tanda sau Iorda e), spune adevărul exact cînd ni meni nu io cerea : cu spaima nui de joacă! Dar cui NU îi e fricăn comedii?! Lui Titircă îi e teamă căşi pierde onoarea de familist şi nici n apucă săl ia de gît pe bagabont şi să afle doar atît: ce po eşte?; lui Chiriac, că Veta cade pe panta hedonis mului de Union; Vetei – că tejghetarul (fie şi din gre şeală) se împuşcă; Ziţeide „şicul” lui ircădău şi de viitorul marital incert; Leonidei – de nevăzuta, dar mereu simţita reacţiune; lui Farfuridi (plus apendi celui său cinetic, Brânzovenescu) de iminenta tră dare; Zoe trăieşte cu spaima dezonoarei ; Mangafalei îi e ”frică deo nenorocire”; lui Rică – de apucăturile mitocanilor; Miţade a traduceriin amor; Didina se fereşte de compromitere şi dat pe la gazete; lui Spiri don îi e teamă de Sf.Neculai cel nocturn; Ghiţă poli ţaiul are şi el unele temeri , căci frivola Zoe, în loc săl protejeze, po im!, se găseşte săi numere steagurile! …Cetăţeanul turmentat trăieşte, în starea lui cutu miar alcoolică, cu îngrĳorarea aberantă că nu va afla la timp cu cine votează; pentru cîteva secunde, şi Dandana e se teme de vreun balotaj!; Catindatului– i e teamă de palma grea a lui nenea Iancu,bogasierul; în actul doi din Dale…toţi trăiesc cu spaima dea putea fi recunoscuţi; iar episodica Sa a se temea să nu fi păţitără boierii ceva! Nici măcar Ipistatul – sigur pe cîştigătorul loteriei! nu are landemînă , în totdeauna, participanţi ! Dar însuşi creatorul acestei lumi anxioase avea cunoscutele (deja) aprehensiuni : focul, moli mele, microbii perfid ascunşi în batiste, înălţimile ,”ceasul rău!”, ghinionul ineluctabil…îi era frică de SINGURĂTATE! (ceea ce, zice şi Cioculescu, justifică exagerata sa sociabilitate ). Tot Şerban Cioculescu (autorul Caragialianei) lansează sintagma „triunghi al marilor nevropaţi ” (referinduse la Leiba Zibal, Stavra e şi Anghela e). Dar să fie singurul? În comedii,nu ar exista cumva unul simetric – Crăcănel, Zoe, Leonida? Pol tronul nu ucide din ”puterea” fricii ? (cum atît de exact spune ILC).”Ce frică!Ce tortură!”exclamă şi Zoe, epuizată de încordare. E mereu prezentă, ca per sonaj, starea din titlul fişei noastre : în Momente mai există teama de suprimări…de iarnă…de şef…de po Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

liţie…de în iderea berăriei…peste tot, frica de NI MICUL care MIŞCĂ! De auzitul NEAUZIBILULUI! De zaveră! Zampara gii. Bagabonţi. Be eri. Există şi o aprehansiune AN TICIPATIVĂ(1. E spaima dea nu fi

prezent la datorie, iar cînd slujba nu îţi e retribuită (vezi Catindatul, această „victimă a datoriei” avant lalet tre). De frică te poţi sinucide (Anghela e), vrei săţi tai venele cu briciul (Miţa Baston) , torturezi (ca n Făclia de Paşti), te baricadezi în casă punînd mobi lelen uşă, ori…ascunzînduten dulap (can Conu… ), te rogi Sfîntului Andrei precizînd că şi tu eşti român (Rică), ucizi fără să vrei (1 Aprilie), leşini, în izi o ii (2… Anxietată (poate şi anxietantă!) lume! Starea cu pricina îi face pe eroi să se com porte, suspect de des, misterios. Termenul, pentru cine are răbdare să sublinieze parantezele comediilor, îi era tare drag lui Caragiale! E folosit cînd e vorba de Efimiţa (în scena V :”mişcată, cu tonul misterios”), de Zoe (tot scena V:” ieşind din dreapta, misterios”), de Brânzovenescu (sc.VI: ”intrînd misterios din fund”)…Nu altfel pleacă Pristanda din cabinetul pri marului, la întrunirea din actul III…astfel vorbeşte Zaharia cu Ghiţă în acelaşi act (finalul scenei II) ş.a.m.d.Toţi sunt comic de nevricoşi. Şi din curiozi tate, intră la o idee. Fandacsia e gata. Se ajungen ipohondrie. După care,”fireşte, şi nimica mişcă!”… Dacă sa spus despre Caragiale că ar fi, sado venian, locul în care nu sa întîmplat nimic, ei bine, mult mai potrivită ni se pare perifraza locul în care şi nimica mişcă. Şiatunci, cum să nu teapuce frica!… ______________________________________________ 1) M.Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988, p.66 2) Cum a coborît nenea Iancu de la lacul Sf.Ana? Numai cu o ii legaţi, ca un Lear parodic, să nu poată vedea cît de sus ajunsese! (mărturiseşte fiica sa în revista Apostrof, nr.789/1992).

Pag. 31

Daniel CORBU

şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii. Iar neofuturiştii bizantini îţi vor arăta aterizare lentă pe calul troian, pe statui sau în o ii eroilor naţionali în cămările spiritului pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei pe papilele gustative dânduţi gustul de antica riat în gură pe când seniorial mai asculţi adierea sângelui prin vena cavă ca trecerea unui râu printre stânci.

ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv vai mie rătăcitor prin oglinzi firmiturile cântecului au amuţit şii atâta linişte de parcăaş fi murit în mai multe trupuri de odată. Cândva stam printre împuşcăturile râsului sfidam de departe desfrunzitele ore acum tot mai spăşit înaintez de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv pe străzi amurgite cineva proclamă totemul iubirii întoarcerea la cărţile care nenving cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii Manualul bunului singuratic lâncezeşten odăi.

COLBUL Dar vorba lui Brodski: cât la sută este viu omul când e viu şi cât la sută mort când e mort? El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii când intră în case în haine în gânduri şin bisericile Domnului. Pe poet del calci pe bătătură va spune: „Toates praf, lumeai cum este“ şi „În zadar în colbul şcolii…“ Treci pe marile străzi oricineţi va vorbi despre el

Pag. 32

Peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcă nele cântecului. Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca râsul femeii iubite. Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus la întoarcere povesteam deo apă neagră „O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!” O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa Între timp multă trăcăneală cu dealde Dante, Emily Dikinson, Gregory Corso, Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica puşi laolaltă în amintire. În ziua când primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!) printre suferinzii de ementropie obosit de drumurile din palmă îmi puneam sufletul cu faţa la zid nebun după libertatea ascunsă în lucruri. Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua unei dimineţi de septembrie mi se par o goană după libertatea pe care ţio dă singurătatea în faţa căreia şi nefericireai o scuză. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Adina HUIBAN

Tu, întunericul Tu, întunericul Căruia i sa făcut dreptate; Ca pe o ferigă Ai atârnat lumea De poartă. Întrun cerc Ai adormit Când pământul era prea mic În sinea întinderilor tale. Tu, întunericul Care nu a încăput în oglindă Stăteai între zalele tale Ca întro pedeapsă A zborului. Întrun pătrat Ai o at Când versanţii de brazi Din coastele tale sau înălţat.

Ca pe un suflet Ca pe un suflet Miam în is ro ia Cu romburi adevărate Culese din primăvara Răsărită în şoaptă. Ca pe un suflet Miam în is colierul Cu drumuri furate Dintrun relief mai ve i Alungat de tâmplele mele. Ca pe un suflet Miam adunat genun ii Din depărtarea cufundată În floarea ce mă înconjoară Ca să nu uite Spre ce să privească În timp ce se roagă.

Cine adoarme Cine adoarme Pe cerbul plin de pădure Risipeşte cântecul de a curge Al plânsului care se pierde În drumul care ne suie.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

De teamă Lam strâns în pumn Ca pe o formă geometrică Fără dimensiune Pe când sa adăpostit Fără voie În lume. Cine adoarme Pe cerbul plin de pădure Pe clopot, pe stea, pe niciunde Priveşte liniştea rânduită Ca să îl cuprindă răcoarea Ce nu sa văzut În oglindă.

Aproape de noapte Aproape de noapte Mă simt înaripată şi vegetală Întro oră la care Sosesc pe neaşteptate Ca o ro ie de gală Iar mai apoi trenul de seară. Aproape de mare şi vorbele tale Mă simt grăbită şi adunată Întrun mănun i de ape, deseori.

Pag. 33

Eugen EVU

Spiralata cărare Mulţumesc la poarta raiului ie, cu a traiului sămânţos nebunie : ce a fost să mai fie.

Plânsul mieilor

Invocaţie nocturnă Nu te mai zbate suflet al meu zbaterea însăşi e dumnezeu. Repaos nu este în curcubeu Nu te mai zbate El nealmeu. Cine din noapte Călătorind ? Calea de Lapte Luminagând ? Moarentrebarea Când naşte Fiu Tânguie Marea n tot ce e viu Geamăna moarte Naşte mereu Nu te mai zbate Eu nealmeu.

Gratitudine Împărţit am fost dăruit pradă Multiplei feminităţi doritoare Trei miau tăiat prin cunoaştere naştere

Pag. 34

În pastoralia în pastoralia! Acolo unde cele dintâi sanctuare Au ajuns reptiliene cuibare Acolo am auzit plânsul mieilor Plânsul de primăvară, Al învierii prin înjunghiere În pastoralia, în pastoralia! Mieii zburdând pe morminte Mieii înţărcaţi carne roşie Adulmecată de canibalii păstori Ofranda cea plăcută domnului Motivaţia fratricidului Cainul iertat de cel de mai sus Ca să se împlinească mutaţia Reciclările din interregn Energofagia reciprocă Paradigma şi strămutările Neamilei Nemilei şi rodnicei de frate vânzare sângele buşnind în celesta lucrare. În pastoralia, în pastoralia! În ţarcul de sârmă ghimpată În reptilazburată ... Plânsetul mieilor Îmblânzind foamea zeilor. Pui de lup jucăuş încă eram Zburdînd întrolaltă cu ei Pe mormintele alor mei Sub vulturi sub clopote surde Nu departe de Strei Aortă la zmei.

Baladă Deodată, Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinelemi căzut Cum nam fi fost; şi anonimul Nime Priminduşi trup, trezireai la durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, can geneze, Marea Îngenun ind în acalmii deo moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Alina Lucia MUSULBAS

ALTERITATE (Neîngrădite cărări) Ca două particule Elementare, Cândva Întrun dialog Primar, Azi, Tu acolo, Eu aici, Ne întoarcem, Instantaneu, Spre aceeaşi cărare! Nimic nu ne leagă, Totul ne desparte, Spaţiu, timp!... Şi, atunci, Cum, aproapele, Departele, Sunt una? Cum, eternitatea E clipă? Cum, sămânţa din ea E aici şi acum? Întrezăresc aproapele Ca timp ancestral Eternitate Aflată în nevoie – Şi mâna întinsă spre el, Întoarcere spontană, Concomitentă, Spre cărarea luminii... Tu eşti aproapele, Eu sunt eul primar, Destinul comun, Lanţ al slăbiciunilor sfărâmat, Ca să vezi drumul Spre dragoste neîngrădită!

ANTIRAŢIUNE Eşti la ora Bilanţului final! Nu ştii Ce e iubirea! Nui realitate tangibilă, Nui fum, Nu stă în minte Şin inimă Cum ai crezut Contemplândo!...

Onyx

Dintrodată, O simţi întrupată, Şii pe deplin credibil, Căci e absurd! En simţuri, Sămânţă a eternităţii, Şi pentru a pătrunde Îţi devastează firea! Ceea ce este sigur, Căci e cu neputinţă!

CALEIDOSCOP Femeii simple din mine Îi vine Să te prindă de ambele revere Şi să te scuture bine! Mamei din mine Îi vine Să te întoarcă cu partea dorsală Şi să facă ce face orice mamă!... Femeii superioare din mine Nui vine, Căci ea se abţine, Priveşte, observă, gândeşte... Intelectuala din mine Îţi mulţumeşte, Căci ea nu se teme De solicitări extreme! Creatoarea din mine Jubilează Căci ea zămisleşte... Prietenei din mine Îi eşti drag când te vede Firav, îndoielnic şi nepriceput Precum Adam întrunceput!... Sfânta şi psihanalista din mine Luptă cu toate stihiile, Din sine Şi din cel ce promite şi nu vine... Înţeleapta din mine Celorlalte le dă de ştire Că acesta e drumul Spre creaţie şi nemurire...

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Iubita din mine? Pe aceasta din urmă Laso să doarmă, Căci noi, celelalte, Avem treabă!...

TREZIRE Ma pus în calea ta Destinul, Să te privesc Şi să te descifrez! „Las urme!” Miai spus, Şi nam crezut! Sau am crezut Şi nu înţelegeam Infatuarea ta! Pe tine teai minţit, Pe ele leai minţit, Căci nici tu nu ştiai! Te hrăneai Cu sentimente furate De la cele sacrificate De neştiinţa lor şia ta! Însă, eu ştiu, Şi te conjur Să te priveşti în o i, Adânc, Ca să găseşti acolo Pe pruncul care zbiară După mama sa, Pe omul care eamă Şi respinge Dragostea!...

Pag. 35

George STANCA

câteva ferigi înfipte în lumânări albe, poate o cruce – a mea. poate altă cruce –a mea poate un epitaf. Măcar până veţi putea prinde unda verde ieşind cu bine din constelaţia Esther. Cu bine, Doamnă.

ESTHER Mo o: “Eros’ domain is, from the very beginning, that of Thanatos.” H. Marcuse

ESTHER Mo o: „Domeniul lui Eros este, de la început, cel al lui Thanatos”. H. Marcuse O constelaţie mică şi neînsemnată. Iată, Doamnă: o luaţi pe Calea Lactee şi faceţi a doua la stânga; ocoliţi Carul Mare parcat neregulamentar şi după întâiul sens interzis veţi găsi o alee de azalee. Ca să vă fie mai uşor Încercaţi să aveţi în dreaptaLuceafărul (dar, ce importanţă are când Esther este o constelaţie atât de mică!?). În capătul aleii, după intersecţia cu stopuri mirosul de crini regali vă va atrage, totuşi, atenţia. Aici e constelaţia căutată, Doamnă. Vă previn, însă, că veţi găsi un soi de frumseţe rece şi monumentală marmoreană şi trufaşă, albă ca moartea fecioarelor în noaptea de Florii, ca laptele tinerelor de curând deflorate. Căldura va fi numai în căderea lăptoasă a petalelor de crin şi în pulsul verde al procesului de fotosinteză, În rest, moarte aromitoare viaţă cu vrejul putred

Pag. 36

A very small and insignificant constellation. Here, my Lady: you take it on the Milky Way and turn the second on the le ; you make the tour of the Greater Bear irregularly parked and a er the first no entry you will come across an alley of azalea. In order to find it easier Try to have Venus on your right – (but, is it so important when Esther is su a small constellation!?). Yet, at the end of the alley, a er the intersection with lights the smell of imperial lilies will draw your a ention. This is the constellation you look for, my Lady. Yet, I warn you that you will find a sort of cold and statuesque marmoreal and haughty beauty as white as virgins’ death during the night of the Palm Sunday, similar to the milk of the young girls who have been recently deflowered. And warmth will be but only into the milky flow of the petals of lily and into the green pulse of the process of photo synthesis, And for the rest, only an aromatic death a life with ro en creeping stem and a few sterns put into white candles, maybe a cross – mine, maybe another cross – mine maybe an epitaph. At least until you can cat the green wave ge ing out well from Esther constellation. Farewell, my Lady. Traducere în limba engleză: Muguraş Maria PETRESCU Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Marilena APOSTU

Stau pe marginea unei lacrimi O altă noapte prinde rădăcini în palmele bătrânului plecat din fotografia aceasta pe străzi neştiute un poem cu plâns de copil mă tot caută singurătatea alăptează frica din mine stau pe marginea unei lacrimi şi ascult cum lanţurile strigă o femeie frumoasă pe nume iar acum tu intri în casă ţinând o iarnă albă în braţe fericită mă furişez sub pleoapa ta stângă şi plâng

Frica mea desenează zăvoare Plouă în toată casa doar eu şi această lacrimă răsfoită de umbre aş vrea să fii aici să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte în pletele mele povestite de fluturi pe stradă nu e nimeni cu grabă sub tălpi

deodată lacrimile se umplu de aripi Numai nopţi nedormite Aici între aceste ziduri am fost fericiţi zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul fe restrei mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine aerul din încăpere crapă de dor şi în jurul meu risipite pe jos numai nopţi nedormite dimineaţa des id larg fereastra respiraţia mi se umple de frezii

tac şi ascult cum cineva încearcă să des idă trecutul uitat sub praguri

ipul tău mă dezleagă de albele nopţi

frica mea desenează zăvoare

ca să pot trăi ai apropiat soarele

Sub razele de clopote Ai venit cu ninsorile tale cu tot luna e rece precum nepăsarea

Doar amintirea aripilor

sub razele de clopote mirosind a ruguri mă ghemuiesc în palma ta stângă şi plâng

tristeţea are ochii tăi cu sânii răzvrătiţi ascult sărutul tău

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pe stradă doar nevăzuţi trecători şi doar amintirea aripilor în umerii mei luna îşi sparge singurătatean fereastră nerăbdătoare aştept trenul cu clipe de halte uitate şi mă visez culoare răsfăţată în secundele privirilor tale

Pag. 37

Geo GALETARU

ordinea întâmplătoare a faptelor bune şi rele religiile care scot fiinţa la mezat principiile multicolore ale existenţelor glorioase nimeni nuţi aduce creanga de măslin în odaie când făpturile întunericului ţi se gudură la pi cioare şi zodia îşi leapădă ipul inventând singurătăţi la pândă Nu poţi s imba nimic iertarea vine pe urmele fastului tăcut al milioanelor de gesturi cu care îţi împodobeşti credinţa şi orbirea cărările se sting la poalele muntelui anonim şi lacrima îngerului caden rigolele iernii Nu poţi s imba nimic ordinea întâmplătoare a faptelor bune şi rele şi viaţa care primeşte totul surâzând surâzând

CÂNDVA ACELEAŞI FRUNZE O ARMĂ TĂCUTĂ ÎN MÂINILE DE DEPARTE nu spui nimic. privirea e de ajuns ca săţi consacre intimitatea refugiului. până aici ai fost o umbră vorbitoare. un nor propice peste întinderea albă din vis. regnul în care te scalzi e un culcuş ostil. o armă tăcută în mâinile de departe. acum asculţi cadenţa străină. nu spui nimic. numele tău va trebui să întâmpine noaptea. dar cine mai trece pe cărarea aceea.

FIE CE-O FI azi am ieşit pe terasă ca un împărat care se pregăteşte de tăcere rotiţele funcţionau perfect cu predicat şi subiect aia e bună cealaltă mai poate aştepta nimeni în biografia mea poate doar un nebun pripăşit sub stea sămi arate drumul şi gloriile ăstui veac cu vecinii mă cert cu păpădiile mămpac iar dacă e noapte eu sunt în plină zi în rest fie ceo fi

NU POŢI SCHIMBA NIMIC Nu poţi s

Pag. 38

imba nimic

cândva vei vorbi despre cele ce trec despre cele ce vin tiptil în preajma ta ca nişte veşti din anotimpul negru cândva tălpile tale vor săruta amurgul cândva clipa se va desface în felii şiţi va exploda în faţă ca inima iubitei din iernile tale rebele cândva vei ţine în mână eia şi trandafirul în timp ce aceleaşi frunze vor cădea pe vieţile victorioase

AŞ ZICE Aş zice: teama de fericirile malformate aş zice: o pânză grĳulie peste creierul meu Acolo: aventuri galante cu impedimentele nean tului vrăbii guralive metafore albe în aşternuturi mur dare Pielea trăieşte un triumf previzibil neaşteptată e doar vicioasa melancolie Aş zice: teama de fericirile malformate încăperile aseptice în care ţipă spiritul diurn mâna care ucide tandreţea în zori Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Valentina TECLICI (Noua Zeelanda)

Picătură sunt... Picătură sunt, fir de nisip În ocenul Universului. Uneori, Timpulfluviu Mă poartă duios Pe creasta valului Ca peun o i mirific, Ori oglindă magică În care râde soarele. Alteori, înverșunat mă scufundă În grădina coralilor, Mă arde de vie În inima vulcanilor Sau mă strecoară În trupul re inilor. Sunt mereu alta, Ca și secundele Timpului. Nu mă pot scălda de două ori În clipa deacum. Timpul, marea lecţie și iluzie E inţelepciunea în care eu, picătura, Creez realitatea și calitatea momentului Si măn in cu umilinţă, Evlavie și dragoste În faţa transformării și trecerii.

Nu-mi ferec zborul Numi ferec zborul Pentru că tu nu poţi zbura Chiar deţi împrumut aripile. Când ating crestele vântului Şi curcubeul îmi sărută umerii, Euforia zborului, stare de spirit Îmi invadează sângele Şialbastrul înfloreşte. Nu repet cuvintele La nesfârşit, ca să leauzi. Când eşti prea adâncit În dialogul cu furtunile Şi uraganele minţii. Însă pot în zborul meu Să scriu Cartea tăcerii, Balsam pentru zbucium Şi te pot purta duios, Pearipa stângă. Fac orice pentru tine,

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Dar numi ferec Zborul şi visurile. Cu ce culoare îţi vei picta alegerea? Pretutindeni, semnele timpului. Unele, ascunse perle în inima credinţei, Altele, cicatrici aparent vindecate Pe scoarţa sufletului. Unele, bĳuterii ale soarelui, Purtate umil de natură. Altele, victorii ale minţii, Trimf al aroganţei şi risipei. Pretutindeni sunt noduri marinăreşti Ori noduri gordiene ale încercărilor. Uneori ro ia speranţei e atât de largă De poatembrăca omenirea. Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă, Încremeneşte acordurile viorii Şi formeleşi pierd aura. Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte, Născute ori ucise acum, În clipa împărăţind conştiinţa. Vei cânta rapsodia iubirii? Vei trece mut, lebădă încrustatăn marmură? Vei fi aripă în stolul visurilor albastre? Ori frunză cenuşie de renunţări? Ce vei însemna acum pe pânză? Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

Pag. 39

George ROCA (Australia)

your eyes like two bluebells looked very sad a tear hung motionless under your right eyelid in a hand you held a violet rose and beneath it I saw an empty space and a signature: Mira Fujita

POEMUL Poemul este ca o soţie infidelă care soseşte acasă abia după ce teai băgat în pat şi ai adormit.

MIRA FUJITA ieri team zărit ascunsă întrun tablou veşmântul tău, de culoare lilas, părea costumul unui clown părul tău negru era acoperit de un basc faţa ta pudrată în alb avea bujori în obraji o ii tăi ca două albăstrele erau foarte trişti o lacrimă atârnânduţi nemişcată sub pleoapa dreaptă întro mână ţineai un trandafir mov cu frunze violet mai jos am văzut un spaţiu liber şi o semnătură: Mira Fujita

MIRA FUJITA yesterday I noticed you hidden within a painting... your clothing, pink in colour, seemed like the costume of a clown your bla hair was covered with a beret your powdered white face had blushes in its eeks

Pag. 40

Sunt unii care nu se întâlnesc cu poemul niciodată în viaţă! Alţii au parte de el foarte rar... şi... culmea nenorocului, atunci când nu au la îndemână creion şi hârtie!

THE POEM The poem is like an unfaithful wife who arrives home only a er you got into bed and fell asleep. There are many who never encounter the poem in their lives! Others meet it very rarely… and, at the height of misfortune, only then when they don’t have handy a pencil and paper! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Gheorghe MACOVEI

Cod portocaliu Cerui de sticlă încinsă în pară. De soare fluid ninsoare măruntă Se zbânţuieaprinsă în dansuri de nuntă, În brâie de foc pământunfăşoară. Şirag de lacrimi e apan izvor. Păsări în cuiburi sub flăcări de mac Din frunze uscate umbrelă îşi fac. Pădurea en vaiet, copacii o dor. Cimitirul stăn slujbe de parastas, Răzbat din biserici de moarte cântări. Oamenii îşi măsoară timpul rămas, Rugă înalţă spre aprinsele zări. Picături de soare strânsen promoroacă În giulgiu de moarte pământul îmbracă. Doruri de dor Pierdute pe ceruri crâmpeie de nor, Boabe de ape plecate din mare, Cusuten azur prin iţe de soare Sunt lacrimi de vată purtate de dor. În firempletite din flăcări de jar Pe soare năframă aşazăn apus, Se spânzură luna de fire deascuns, Priveşte uimită cu faţai de var. Ce doruri de dor le mână din urmă? Frenetic umblă pe căi neumblate Şişi cată în soare drumul spre moarte. Ce doruri de dor grămadă leadună? Boabe de ape plecate din mare! Mai fivor cândva în marempreună? Octombrie Plouă mereu, să fie săptămâna De când din nori se cerne ploaiantruna. La braţ cu mine sub o umbrelă spartă, Dorul îmi port păşind din baltăn baltă. Pentro căţean călduri, o haită de câini Se luptă pe stradă de po e nebuni. O fată sopreşte, umbrelaşi ridică, Pulsul îi creşte. Să fie de frică?

Suflet pustiu Haihui pe strada pustie sub seară, Mă scoate pustiul din suflet săl plimb, Bolnavi de izie, copacii la s imb Frunze pe moarte trimit să mil ceară. Coboarăn spirală stoluri de ciori, În haine de gală pe blocuri sadună, Ridică spre slavă cântare nebună, Cuprins e văzduhul deai morţii fiori. În straie cernite pe stradăo bătrână Paşii îşi poartă peasfalt în derută, Două garoafe îi tremurăn mână, Cruce îşi face, priveşte şiascultă. Haihui pe strada pustie sub seară Toamnă Şin suflet, şiafară, şin casă e noapte, Iar cântecul toamnei duios şi stingher În valuri, cu lacrimi coboară din cer, Sopreşte o clipăn fereastră şi bate. Sunt stropii de ploaie, vântul sau poate Pierdute fărâme de lapte stelar Din Calea Lactee desprinse, vin iar: Mă eamă şoptit din moarte spre moarte.

O babăn sacoşă frunze adună, Vreo doi răscolesc prin ghena de gunoi. Din senin se porneşte o furtună, Dezbrăcaţi copacii rămânn ploaie goi.

O frunză cătânduşi în noapte mormânt Din sticlă şi lacrimi îşi face cavou Purtată în cântec funebru de vânt.

Plouă mereu, să fie săptămâna, De când din nori se cerne ploaiantruna.

Şi vântul şi ploaia o plâng în zadar: Născutusau toate din praful stelar Şin stele prin moarte ajungevor iar.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 41

Traian VASILCĂU (R. Moldova)

CELUI NEPLECAT CĂTRE ALTE-ANOTIMPURI

(călugarrugânduse) Zădărniciei numele tău mare, Deşertăciune este calea mea, Aşa gîndesc atunci cînd lumea nare Sublimă trecere spreAltundeva. Aşa îmi spun în zori şi penserare, Aşa mă blestem să nam moartea mea De am să fiu ca lumea care nare Sublimă trecere spreAltundeva.

Dialog cu Inima Ce faci, inimă? Iubesc Clipa asta minunată şi mii teamă că trăiesc Pentru cea din urmă dată.

În lume să rămînstrăin sub zare De braţelei, ce mă pot sugruma Deoi fi lumescul zîmbet care nare Sublimă trecere spreAltundeva. Nui prea tîrziu să mai rămîn Mirare Pe ipul Mirelui dormind sub stea, Contaminat de sufletul ce are Sublimă trecere spreAltundeva.

Ce spui, inimă?Ce spun E un clopot ceo să tacă Sub o turlă de alun, Unde veşnic o să zacă.

*** Sunt angajat de zbor săi fiu cădere, Sunt angajat căderii săi fiu zbor. Ma subjugat cuvîntul cu tăcere Să fiu pe veci tăcerea tuturor.

Ce taci, inimă?Naud Decît tril de Cer la tîmple şi, păşind peal vremii prund, Lumile ceau să sentîmple…

O deznădejde inima îmi cere, Culeg lumina dintro psalmodie, Pierdutam eia de la veşnicie Şi nam acces la nici o stea tîrzie.

Aripi de rezervă

Cu o ii dragostei privescumi lumea, Vreau visul sămblînzesc şi nu mai pot Decît să strig că moartea suie culmea

i sau frînt aripile: să zburăm Cu aripile mele de mătase. Deasupra mării, vraja săi cîntăm Şi ea din lumeai să nu ne mai lase.

Poemul nostru

În mine mierlele oficiază Apusul tainelor din orice om. În limba ta tăcerea guvernează.

Noi n–am vîndut lumina, deşi ni s–a propus Un continent de beznă şi–un milion de lauri, Prin noi şi–acum aleargă nesubjugaţii tauri Ducînd lumina–n coarne, zburînd peste coclauri De amintiri spre cerul de–un gînd barbar răpus.

Cuvinteleşi dau foc de gelozie Şi noi, de sine scuturaţi, solie Sprealtarul cerului zburanevom.

Pag. 42

Noi n–am fost fii tăcerii, iar dacă viaţa toată Ne–a fost trasă pe sfoară şi sufletul — pe roată. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Hetrea JINGA

CREANGA DE CUVINTE În amiaza bunătăţii, se cuibăreşte lacrima mea, ce scaldă o creangă de cuvinte, şi îmbobocesc lumini, când gânduri de noapte caută ş iopătând adăpost, când eu mă străduiesc să las la vatră tinereţea timpului puţin rămas, dar nu pierdut.

PLĂPÂNDA PLOAIE Plăpânda ploaie îmi cereadăpost când fuge de propriai răceală. La mine în palmă bălteşte şio sorb şi simt cum răcealai saşternen albastrul ceo eamă. Devin sloi de gheaţă şi simt din adânc emarea din lupi alergând prin pustiuri. Mă eamă prin ierburi saţâţ foc de dor, când haita şireatăşi dispută amurg de poveste.

scriind înşiruite basme. Şi marea paşi şterge şi sentimente încleştate cere, când umedă ţine cărarea de dute vino a valurilor care pier în nepăsareai. Şin fiecare pas e o poveste prea tristă săi fie mării alint.

ENIGMATICA MARE

Şin fiecare val e o mireasă ce îşi oferă bu etul de spumă înadins.

Ascult… şi parcă tot cea trebuit să fie spus sa spus, când sa îndeplinit înnourarea, când marea anghiţit răsărit şi apus, când oamenii înfaşă amintiri şin zeci de nopţi îşi poartă supărarea cu paşi grăbiţi, înfipţi în umedul nisip,

Şi piere pas, iubire şi mireasă şi casa crabului cu muncă de Sisif … rămâne jarul din apusuri săînalţe tot ce menestrelii au scris şi versul să îi fie mării caier când toarce caldul vis din gândul lui Iisus.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 43

Dan CARAGEA

FOTOMEMORII

ri de câte ori răsfoiesc un album cu foto grafii personale, încerc, din colecţia de in stantanee, aranjate de obicei cronologic, să „refac” permanenţa corpului meu, după un prin cipiu de identifi care, din acea sumedenie de imagini (fotografii) mai ve i sau mai noi.

Prin imaginea pe care o am despre corpul meu, eu nu mă pot regăsi pe deplin în nicio foto grafie din album, căci pozele mi se par doar ipos taze disperse în care mă recunosc, despre care ştiu că sunt ale mele, dar pe care le simt oarecum stră ine. Între mine şi imaginile mele se instituie o re laţie bivalentă de familiaritate şi stranietate concomitente. Oare cum sunt eu cel adevărat, de vreme ce principiul identificării, speculare sau nar cisice, nu funcţionează?!, şi cum aş putea ajunge la imaginea mea identificatoare? Că nu ne recunoaştem întro anumită foto grafie nu este o situaţie foarte rar întâlnită, cum nu este foarte frecvent să ne placă de ceea ce vedem întro altă fotografie. Depindem mereu de privirea Celuilalt pentru a ne restitui imaginea identitară, pentru a ne satisface plăcerea de a ne privi. Ade sea, un bun fotograf reuşeşte asta. Dar, în acest caz, simţim mâna (sau o iul) artistului, talentul celui care ne revelă mai „frumoşi” decât suntem, pentru că el a văzut frumosul unde noi nici măcar nu îl putem bănui. Psihogenetic, se spune că până pe la şase luni copilul nu are o imagine despre sine. El nu a atins încă, ceea ce Lacan numea, „stadiul oglinzii”. Corpul îi apare unui copil mai întâi ca fragment: mâna, degetele, ca şi cum ar fi vorba de un trup ce se dezvăluie progresiv. Desigur nu ne reamintim

Pag. 44

nimic despre „construcţia” din imagini fragmen tare a corpului, ordinea în care apar, cum se „li pesc”, cum sunt identificate şi distribuite, când anume învăţăm şi memorăm ceea ce vedem… Im aginea corpului pare a apărea „dintro dată”, im punând o altă ordine, cea a reprezentării de sine. Este necesar să introducem aici o distincţie fundamentală: între imagine şi reprezentare. Prima ţine de imaginar, iar reprezentarea, de sim bolic. Altfel spus, imaginile nesfârşite ale sânilor unor femei tinere intră în repertoriul imaginarului, reprezentarea sânilor ca simbol al feminităţii, fe cundităţii şi maternităţii ţin de ordinea simbolică a lucrurilor. Prin simbol, omul introduce, o dată cu discursul, o dimensiune invizibilă, dar extrem de puternică: dimensiunea sacră, pe care o găsim con servată în mituri, idei religioase, în literatură şi arte. Sânul dezvăluit al Madonei, în iconografia occidentală, nu este obscen şi nu poate fi e ivalat niciodată cu sânul dezvăluit al unui model coti dian. Cine stabileşte această diferenţă? De ce o im agine ne „înalţă”, şi cealaltă ne „excită”? Simplu: pentru că putem separa registrele cărora imaginile, deşi aproape identice, le aparţin (prezenţa sau ab senţa pruncului este fundamentală): una se înscrie în ordinea sacră, iar cealaltă în cea profană. Sânul matern e sacru, sânul gol e concupiscent. Artiştii au avut mereu prezente în minte aceste înţelesuri. Astfel, în receptarea corpului artistic, repre zentarea anulează „sexualitatea” imaginii. Arta, ca şi interpretarea ei, impune convertirea imaginaru lui (a repertoriului de imagini) în simbolic (reper toriu de asociaţii culturale). Ordinea reprezentărilor se fundamentează pe o anumită în ţelegere a corpului, dar şi pe o înscriere a acestuia întro altă dimensiune care nu este cea a realităţii imediate. Marea provocare a artei contemporane con stă, în opinia mea, în a demonstra că dimensiunea simbolică se poate anula, lăsând în faţa o ilor noştri imaginea „dezgolită” de intenţionalitate a reprezentării, în estetica ei imanentă şi efemeră. La acest nivel, „frumuseţea” nu se arată decât pe sine. Corpul femeii frumoase se poate privi cu natura leţea cu care privim un peisaj. „Sexualitatea” este un dat intrinsec, nu este manipulată de artist ca în pornografie, este realitatea unui imaginar care, in vocă doar fantasmaticul, nu şi desluşirea lui men tală. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Cătălin MOCANU

GHEORGHE ANDREI NEAGU, De la stânga la dreapta – Existență și semnificație rozator consacrat, Gheorghe Andrei Neagu este astăzi un reper sigur și durabil al literaturii române contempo rane, nu doar prin creaţia literară de mari dimensiuni, cât și prin eforturile, uneori disperate, de susţinere a culturii vrâncene și naţionale. Revista „Oglinda literară“, condusă de Gh. A. Neagu, este mărturia palpabilă că slujirea unei cauze nobile înfrânge cele mai grele obstacole – indiferenţa și prejudecăţile. De curând, Editura „Tipo Moldova“ din Iași, în colecţia „Opera Omnia“, a realizat o excelentă antologie de proză scurtă din creaţia lui Gh. A. Neagu, intitulată De la stânga la dreapta, care ne pune, din nou, în faţa unui prozator deplin conturat, dispunând de o bogată paletă a mĳloacelor de expre sie și cu o operă care poate rezista oricărui exerciţiu critic. Ab initio, titlul antologiei ar putea contraria prin im presia de banal, dar simbolistica celor două direcţii este una demnă de a fi luată în seamă. Cele două laturi formează un sis tem dual, în care, adesea, dreapta este considerată pozitivă. Linia dreaptă simbolizează drumul parcurs de la cauză la efect, de la increat la creat, mai curând ca acţiune și trecere de influ xuri de la unul la celălalt, decât ca structură a lumii. În al său Tratat de istorie a religiilor, M. Eliade arată că, în unele comen tarii rabinice, primul om, Adam, era nu numai androgin, ci bărbat pe partea dreaptă și femeie pe cea stângă. Dumnezeu l a despicat în două atunci când a creat bărbatul și femeia. La Judecata de Apoi (Ziua Domnului), cei buni stau în dreapta și merg în Paradis, iar cei răi stau în stânga și merg în Infern. Christos cel înviat stă „la dreapta Tatălui“. În aceeași ordine de idei, în tradiţia Kabbalei, dualitatea mâinilor Domnului, care în acest caz nu are nicio conotaţie negativă, este exprimată prin faptul că dreapta sa (mâna cu care binecuvântează) sim bolizează milostenia, iar stânga („mâna regelui“) simbolizează dreptatea. În cazul maestrului Neagu, „de la stânga la dreapta“ nu reprezintă o pendulare, ci un drum ireversibil de la întune ric la lumină, de la necunoaștere la revelaţie. Cele 36 de proze ale antologiei sunt ancorate întrun „realism“ existenţial, în care conștiinţa și sensibilitatea autoru lui transcend realitatea uneori adsurdă, alteori monstruoasă în care gravitează eroii prozelor lui Gh. A. Neagu. Temele s iţelor și nuvelelor din volum privesc proble matici diverse, precum absurdul, suferinţa, viaţa cotidiană în regimul comunist și în anii ‘90, inadaptarea, fantasticul ș. a. În cazul prozelor lui Gh. A. Neagu se poate vorbi despre o auten tică tematologie. Temele și motivele au o influenţă decisivă asupra reţelei de relaţii textuale interne. Ele coordonează și in tegrează câmpul textual. La o atentă lectură a celor 36 de proze antologate se ob servă că existenţa umană este expusă în esenţiale coordonate ale sale. Fără îndoială că, nu întâmplător, sunt adunate 36 de

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Muntele este simbolul larg răspândit al apropierii de Divinitate, exprimând conceptele de stabilitate, imuabilitate și puritate. Tema nuvelei Spinarea de piatră a Făgărașului o reprezintă sacrificiul neasumat, involuntar, dar pe deplin justificat de încercarea omului de cucerire a muntelui – simbolul trancendenței. Într-un plan limitat, asistăm la experiența muncii brutale a unor militari în termen pe șantierul militar al Transfăgărășanului, nuvela putând fi, tale quale, încadrabilă într-un proletcultism târziu. “

Pag. 45

proze, întrucât, în numerologie, 36 este „numă rul solidarităţii cosmice“, al întâlnirii elemente lor și „evoluţiilor ciclice“. 36 este numărul Cerului, iar derivatele sale ocultează relaţiile tri adei CerPământOm: 72, dublul său, este numă rul Pământului, iar triplul, 108, numărul Omului. Câteva reflecţii asupra prozei lui Gh. A. Neagu se impun. Spre deosebire de exprimarea lirică, asumată direct de egoul care se autopre zintă în însuși procesul autoscopic, în proză se identifică un tip de discurs a cărui trăsătură esenţială este absenţa aproape totală a oricărei referiri la autor. Ștergerea sau estomparea referinţelor la instanţa enunţării conferă proze lor din volum o tranzitivitate aproape absolută. Aceste observaţii se referă la relatarea strict na rativă. Naraţiunea, în cazul prozelor noastre, constituie o modalitate „originară“ de autore flectare a egoului creator pe parcursul reprezen tării evenimentelor , cu ajutorul limbajului. Este o modalitate formalobiectivă de comunicare,

pentru că egoul se retrage în spatele evenimen telor, relatândule ca și cum lear privi de la distanţă. De fapt, el se autoreflectă, indirect, prin aceste evenimente (ca suite de întâmplări și per sonaje).

Pag. 46

Evenimentele în care sunt implicate per sonajele prozelor lui Gh. A. Neagu sunt tot atâ tea „ecrane“ prin care se proiectează egoul prozatorului, ca parte identică, în substanţa sa, cu subiectivităţile personajelor, ca ipostaze epic modelate. Prin urmare, în esenţa sa ultimă, tex tualizarea narativă implică, incontestabil, atitu dinea subiectivă, ca, de altfel, întreaga literatură. Tema primei proze a volumului, Jurnalul unui pui de găină, este fantasticul simbolic, în fapt, o alegorie a înstrăinării fiinţei întro lume ostilă, incomprehensibilă, neasumată lăuntric. Imaginea este împinsă spre o funcţionare sim bolică, puiul este aici simbolul existenţei pure care este aruncată în contingenţă. Valoarea lite rară a prozei constă în inovaţie, în posibilitatea textului de a evita clișeul. Muntele este simbolul larg răspândit al apropierii de Divinitate, exprimând conceptele de stabilitate, imuabilitate și puritate. Tema nu velei Spinarea de piatră a Făgărașului o repre zintă sacrificiul neasumat, involuntar, dar pe deplin justificat de încercarea omului de cucerire a muntelui – simbolul trancendenţei. Întrun plan limitat, asistăm la experienţa muncii bru tale a unor militari în termen pe șantierul militar al Transfăgărășanului, nuvela putând fi, tale quale, încadrabilă întrun proletcultism târziu. Dar, întrun plan superior, nuvela se „citește“ prin intermediul bogatului simbolism al munte lui, care ţine de ideile de înălţime și de Axis Mundi. Ca centru al hierofaniilor atmosferice și al unor teofanii, muntele se înscrie în simbolis mul manifestării Increatului prin creaţii. Mun tele este punctul de întâlnire al cerului cu pământul, sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului. Militarii în termen reprezintă tocmai fermentul dizolvant care periclitează Kosmosul arhetipal. Prin această ultimă calitate, jertfa celor care s imbă ordinea apare ca firească. În prozele Decoraţia și Pricopsiţii decoraţiei, autorul își exersează umorul fin și sarcasmul, pornind de la întâmplări aparent ba nale. Arta prozatorică a lui Gh. A. Neagu constă tocmai în precizia cu care bazaltul personajelor sale este prelucrat. Cele două proze sunt epi soade desprinse din realitatea socială anterioară și imediat după evenimentele din 1989. Eroului îi este hărăzit să trăiască, ka ian, întrun univers fără sens. Păpușa și Pepita sunt două proze care atestă sensibilitatea prozatorului și care îl smulg pe cititor din cotidianul naraţiunilor lui Gh. A. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Neagu. O calitate de mare prozator a autorului este predilecţia pentru scoaterea din anonimat a întâmplărilor obișnuite. Autorul observă, con semnează, dar îi lasă cititorului totala libertate de a simţi, fără ai influenţa și conduce emoţia. În Moartea șobolanului se suprapun două planuri care ţin de aceeași problematică a destrucţiei universurilor complementare. Ulce rul și șobolanul sunt cele două elemente care pe riclitează orizonturile interior și exterior. Uciderea șobolanului prilejuiește manifestarea violentă a ulcerului de care suferă eroul s iţei, dar și un transfer de acţiune, semnificând posi bila vindecare: „Șobolanul din mine murise. Șobolanul murise... Șobolanul murise...“. Auto rul recurge la trei motive care au făcut carieră în literatura contemporană: șobolanul ca agent al ciumei camusiene, greaţa lui Sartre și foamea lui Knut Hamsun. Simbol tonian, șobolanul este un animal încărcat de simboluri preponderent negative. În studiul Omul cu șobolani (1909), S. Freud arată că acest animal care scormonește ca pătă o semnificaţie falică și anală, legândul de noţiunea de bani: „Șobolanii capătă semnificaţia «bani», raport care se manifesta prin asociaţia «rate» «șobolani» (Rate – Ra en). În delirul său obsesional, pacientul își construise un veritabil etalon monetar constituit din șobolani (Ra en währung); de exemplu, la începutul tratamentu lui, când iam comunicat la cât se ridică onorariul pentru o ședinţă, el a răspuns întrun mod pe care nu lam înţeles decât șase luni mai târziu: «Câţi guldeni, atâţia șobolani!» («Soviel Gulden, soviel Ra en!»)“. În analiza freudiană, graţie fecundităţii șobolanilor, ei devin întru i pări ale copiilor: și unii, și ceilalţi sunt semne de prosperitate. Purtătorul de cruce, amintind prin titlu

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

de jertfa ristică, este o proză care necesită mai multă atenţie datorită celor două simboluri, ne bunul și crucea. Personajul naraţiunii, Andrei, poartă cu tenacitate o cruce în care sau adunat păcatele comunităţii, dar contextul epic în care gravitează amintește mai curând de Diogenes din Sinope sau de nebunul din Stiinţa voioasă a lui Nietzs e. Toţi trei au în comun căutarea: Diogenes căuta omul autentic, nebunul lui Nietzs e – Dumnezeul metafizicii occidentale, Andrei caută lumea. Un bogat simbolism pre zintă nebunul. Acesta este „lama 0“ a Arkanului Major din jocul de Tarot. Nebunul se află în afara raţiunii și a normelor societăţii. În Evanghelie, înţelepciunea umană este nebunie în o ii lui Dumnezeu și înţelepciunea lui Dumnezeu nebu nie în o ii oamenilor. Dintre toate imaginile Ta rotului, Nebunul este cea mai misterioasă, mai fascinantă și mai neliniștitoare. Nebunul nu este încadrat între cele 21 de Arkane Majore nume rotate de la 1 (Magicianul) la 21 (Lumea), deci nu are număr. Așadar, este în afara jocului, în afara Cetăţii, extra muros. Alţi autori numero tează această lamă a Tarotului cu 22. 21 formând un ciclu complet, 22 înseamnă, de fapt, întoarce rea la 0. 0 sau 22, potrivit simbolisticii numere lor, înseamnă limita cuvântului, acel dincolo de sumă. Dar Nebunul nu este neantul, ci vacuita tea, fanaul sufiţilor, când conștiinţa fiinţei de vine cea a lumii, a totalităţii umane și materiale de care sa desprins pentru a merge mai departe. Evident, lectura prozei lui Gh. A. Neagu ne oferă farmecul descoperirii și a altor simbo luri. În registru ontic, omul este, în terminologie „existenţialistă“ vorbind, un „aruncatîn lume“. Interesant este, în ultimă instanţă, că omul însuși este perceput și se percepe pe sine ca pe un sim bol, un model în miniatură al Universului.

Pag. 47

Lucia OLARU NENATI

Iorga – o personalitate peste măsura omenească

m avut cândva revelaţia semnificaţiei defi nitorii a baladei Mioriţa asupra destinului fi inţei noastre naţionale, a unui adevăr orbitor în mesajul transmis de veacuri în alcătuirea ei: su primarea simbolică a ortomanului, adică a omului excepţional de către tovarăşii săi, din invidie şi ade versitatea provocată de înzestrările sale, din dorinţa dea scăpa de cel carei deranjează şii umbreşte prin grandoarea lui, atitudine remanentă în diacronia noastră până azi, ceea ce în plan istoric poate fi o cauză a neîmplinirii şansei presupuse de daturile ge netice ale acestui neam. In mohorâtul noiembrie se cuvine să ne amin tim de unul dintre multele exemple de manifestare a acestei paradigme: asasinarea lui Nicolae Iorga, cel jertfit din cauza uriaşei sale energii depuse în slujba ţării. Contrastul dintre dimensiunea personalităţii sale şi acest sfârşit nedemn este atât de cumplit încât îşi ţipă şi azi absurditatea strigătoare la cer. Oricine la cunoscut a fost fascinat de puterea lui dea capta sufletele auditorilor, de a le insufla o stare de vigu roasă înălţare a moralului, de limpezire a conştiinţei. Cine ia cunoscut activitatea a fost uimit de uriaşa lui apertură creativă şi ştiinţifică (autor a peste 16.000 de titluri!), de curajul său şi de mereu prezenta lui luare de atitudine în estiunile colective majore, de supraomeneasca lui memorie şi putere de cuprin dere a informaţiilor, de învăţare a limbilor străine (se spune că a învăţat limba turcă în tren mergând la un congres la Istambul!) ca şi de energia sa luminată. Inegalabilă este şi contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri pe care o considera a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, încât, pe bună drep

Pag. 48

tate, el a fost perceput ca un “apostol al neamului” şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să i coaguleze energiile luminate, unire, pe care a con siderato a fi “cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”.. E tulburătoare relevarea unui aspect numero logic parcă simbolic şi anume faptul că el se năştea tot la Botoşani, ca şi Eminescu, exact în anul în care acesta din urmă ducea la îndeplinire marele proiect cultural avant la le re de declanşare a conştiinţei unioniste prin Serbarea de la Putna. De altfel, aşa cum am subliniat nu o dată, în cărţi, articole sau con ferinţe, Eminescu ia fost în toate palierele conştien tizării sale un mentor spiritual, aşa cum el însuşi a mărturisit adesea, amândoi fiind preocupaţi priori tar, de interesul colectiv al naţiunii înaintea oricărui interes personal. Tot el a fost şi cel mai aprig promo tor al valorilor culturii române şi al creatorului ei emblematic, Eminescu, în activitatea sa de diploma ţie culturală românească în lume. Calităţile şi crea ţiile lui, lucrările lui hugoliene sunt greu de cuprins cu puterea şi măsura minţii omeneşti obişnuite, el fiind ceea ce un auditor străin al unui curs despre Iorga a exclamat uimit: un “űbermens ”, adică un supraom. A fost cu adevărat o personalitate supra umană ale cărui merite au fost dublate de onestitatea şi buna lui credinţă fără reproş, drept care Sado veanu îl considera a fi “sălbatic de cinstit”, un om din stirpea eroilor lui Carlyle pe care o naţiune şii produce în momentele de răscruce ca să propă şească. Un astfel de om care uimea străinătatea şi um plea de admiraţie pe învăţaţii din universităţile şi academiile lumii a căzut secerat în zilele lui noiem brie 1940, nu doborât de oşti străine, ci de mâinile unora din neamul lui atât de iubit şi, paradoxal, ale unora ce porniseră la drum tot sub steagul interesu lui naţional, (dacă nu cumva au dreptate cei ce susţin că în spatele trăgătorilor sau aflat alte forţe neprie tene deranjate de marea personalitate a savantului!). Ne vom cutremura mereu de faptul că în zilele altui noiembrie sa stins cea mai vastă minte şi cea mai puternică energie luminată a neamului nostru, com parabile doar cu ale mentorului său spiritual, Emi nescu. Măcar atât suntem datori: să ne amintim în aceste zile de norocul providenţial ce a fost dat na ţiunii noastre prin ivirea fiinţei lui exact atunci când devenirea istoriei cerea o forţă urieşească, dar şi de cumplitul şi absurdul nenoroc ce ni sa petrecut prin stingerea unei flăcări atât de larg şi viu luminătoare. Acum, în preajma Zilei noastre Naţionale, se cuvine să ţinem în cugetul nostru, oriunden lume vibrează suflet românesc, dar mai ales în Botoşani, iubitul său oraş natal, o candelă aprinsă în memoria acestui titan înălţător de suflete, străduindune săi păstrăm in tactă unda iradiantă. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Ioan MITITELU

Ghid pentru urcarea scroafei în copac

ică în una din zilele glorioasei guvernări aşa zise democratice, zile binecuvântate şi aghezmuite asezonat cu tipul de eveniment de către însuşi Marele Jupân de la Cotroceni, Tra ian Iul de Murfatlar cu băuturi corespunzătoare, întro Policlinică, sau mă rog, în ce a mai rămas din clădirea ve ii policlinici comuniste după aplica rea corespunzătoare a democraţiei, intră două re prezentante ale fostei etnii ţigăneşti, botezate peste noapte etnie romă, ca să ştie „tot mapamondu’ că ei provin dă la Traian şi Dăcebal, adecă dăn Roma şi dă aceea să numesc romi”. Cu fustele creţe, viu colorate fluturând, intră pe holurile înţesate cu bolnavi, vorbind tare în limba lor, devenită după 1989 limbă internaţională, şi printre cu vinte spărgând de zor seminţe de floarea soare lui, scuipând cojile pe unde se nimerea. Au mers glonţ la laboratorul de analize. Au intrat şi fără să dea măcar bună ziua, în treabă pe asistenta ce le ieşise în întâmpinare: „Ascultă fă, aicea şade doctorul care gâceşte în pişat?”. Asistenta lea răspuns politicoasă: „Aici este laboratorul de analiză a urinei, dar domnul doctor, momentan lipseşte”. La care balaoa eşele după ce mai scuipă câteva coji de seminţe (fiind politicoase, nu direct între o i, ci undeva pe ală turi) îi pun în vedere: „Noi o să plecăm fă, pentru că avem neşte alte afaceri dă termenat, dar când vine doctoru’ spunei că lau căutat două DOAMNE”. Poate eu, cu memoria prea încărcată de vre muri numi mai aminteam de estia asta, despre care vecinul meu de la patru jură cu mâna pe halbă că sa întâmplat dea adevăratelea, dacă nu aş fi observat cum fenomenul acesta de autoevaluare şi autovalorizare (unii insinuează că de fapt acesta este în sfârşit! materializarea fenomenului de ur care a scroafei în copac, fenomen prezis de multă vreme de către proorocii specialişti în scroafe) ca pătă din ce în ce mai mult amploare. Şi dacă măcar ar exista ca o stare de fapt inofensivă, nu ar fi nimic, dar o hahaleră oarecare după ce sa autoe valuat şi a ajuns la concluzia că el e o mare sculă pe bascula contemporană şi mai ales dacă şi ne vastăsa declară public iar în scris cu subiect şi predicat că avem dea face cu un geniu, dracul ne a luat. Individul cu pricina prinde un soi de miş corici nemaipomenit, încearcă să se insinueze cu tot dinadinsul în gârba noastră, cum zice românul, îl dai afară pe uşă, el intră pe fereastră, îl arunci o dată cu zoaiele la canal, el intră pe horn, numai şi Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

numai ca să recunoşti că întradevăr el este un geniu, săl iei în seamă şi să îl tratezi ca atare. Ha halera respectivă a ob servat încă din faşă, că nu se dau diplome de ge nial pe nică ieri şi de aceea min tea lui a născocit a l t c e va . Ceva

considerat normal în timpurile noastre. După o şe dinţă nocturnă cu nevastăsa a hotărât neabătut, că musai este să se facă doctor. Nu din cei cu siringa, fiindcă un asemenea doctor cum vrea el, Doamne fereşte, dacă bagă acul în cineva, îi lasă copiii or fani, ci doctor întro aşa zisă ştiinţă. Omul avea deja opt clase „la zi” şi liceul făcut la fără frecvenţă. De când fiecare bloc de lo cuinţe îşi are o Universitate cu cel puţin câteva fa cultăţi de studiu, nu este greu ca să se obţină o diplomă de studii superioare. Nu este rău că se poate acest lucru, deoarece există şi oameni de bună credinţă care nu au avut posibilităţi la vre mea lor ca să facă o facultate şi o fac mai târziu, dar o fac temeinic fără nici un rabat de la actul de pre gătire. Dar la hahaleră nu asta contează ci să ia di ploma şi dacă se poate să mai ia încă una, fiindcă după părerea lui, un geniu trebuie să aibă cel puţin două facultăţi, aşa ca să ia o ii. Apoi urmează goana după doctorat prin orice mĳloace. Până se vede acolo, mângâie în fie care noapte visul cu titulatura de profesor doctor, titulatură care va fi scrisă pe uşa de la intrarea în apartament, se înduioşează până la lacrimi când se gândeşte cum se va semna el prof. dr. Cutare, cum iar şi cei mai buni prieteni ai săi îi vor spune cu deferenţă, dom’ profesor doctor şi nu ca până acum, băi Pipilică. Visează cum va ajunge el preşedinte în di

Pag. 49

ferite comitete şi comiţii şi iar poate în guvern, fiindcă în zilele noastre de mizerie democratică s a demonstrat că se poate, totul este să te crezi ge nial, să ai pielea de toval, să fii în partidul de la putere şi să asculţi de stăpân. Visează mereu cu o ii des işi cum va deveni el marea ştiucă în ac variul cu intelectuali, mai ales dacă va găsi pentru aşi demonstra genialitatea şi o publicaţie irigată editorial de cei de la putere şi de altcineva de prin plevuşca intelectuală care să facă tot ce ţine de cor voada zilnică. Hahalera ajunsă prof. dr. are neapă rat un bâzdâc: fiind geniu, toată lumea trebuie săl asculte, săl aduleze, săl protejeze de orice răutăţi şi alte estii din astea care săi creeze un climat propice manifestărilor sale „geniale”. Şi spre ne norocul nostru se manifestă în fel şi ip. Nu pentru car fi vicios, Doamne fereşte! Ci pentru că simte el în clipele lui de revelaţie celestă, că naţia ia încredinţat câteva şublere, cam cum după cum vă amintiţi Cel de Sus ia dat acele cele bre pietroaie lui Moise denumite în Biblie tablele legii. Şi de aceea hahalera ţine neapărat să fie luată în seamă, să avem mare grĳă de el ca de sfintele moaşte că altfel, Doamne fereşte, se usucă de su părare ca balega de căldură, în mĳlocul drumului. Ca un gentleman subţire ce se află, domnu’ cu şu bleru’ sare de obicei în apărarea celor mai reacţio nare li ele care au existat prin politica românească, aşa cum a fost de exemplu, fosta scrumbie afumată de la ţărănişti, un tip de tristă amintire care a îndemnat oamenii să distrugă tot ce se construise timp de 50 de ani în România şi apoi sa milostivit bunul Dumnezeu de a plesnit fierean el aşa de eficient încât sa dus direct la Sca raos i săl pieptene cu cărare la mĳloc. Dar noi tot am rămas cu o statuie şi un bulevard în Bucureşti care săi poarte numele, fiindcă la noi în general doar li elele, trădătorii şi distrugătorii de ţară au trecere dacă motivează că fac asta pe motiv de de mocraţie de extracţie curat americană. Iar tâmpiţii de români cum aud de americani, se blo ează, rămân cu o ii holbaţi spre alte zări şi cu limba ntre dinţi. Pe un asemenea fost prieten, acum dom’ prof. dr. Cutare, am reuşit săl scot din Zenul său de după prânz, cu o remarcă, zic eu de bună cre dinţă. A sărit ca ars. Cum îţi permiţi, musiu? Dar cine eşti dumneata, ca sămi spui mie din astea? Eşti doar un simplu absolvent al unei singure fa cultăţi. Ştii dumneata cine sunt eu? Câte facultăţi am şi cât am citit eu pe lumea asta? Cred că nu ai citit dumneata cu toată familia dumneata de la fa cerea lumii, încoace (aşa i se părea individului care nici nu auzise de Cehov, Tolstoi, Dostoievski fiin dcă sunt ruşi, asta era scuza lui). Şi te rog, ca de azi

Pag. 50

înainte să mi te adresezi doar cu dom’ profesor doctor. Sa înţeles? Deci după cum se vede cât de colo, ma mă surat cu şublerul din dotare şi desigur în urma acestui „mane, tekel, fares” contemporan am fost clasificat ca necorespunzător la capitolul geniu. De altfel, din cauza lui, nici nu mai există nici un alt loc disponibil prin mahalaua genialilor. Odată cu şublerul moralei a căpătat şi o accentuată pornire către cele sfinte şi cred că nu va dura mult, până va dori ca oamenii să se prezinte la el pentru spo vedanie completă. Credeţi că ia fost dat şi şublerul modestiei? Aiurea! Dacă la avut cumva vreodată îl păstrează pentru dracu mai ştie ce, fiindcă deocamdată nu a măsurat nimic, cu el. Poate sunteţi curioşi să aflaţi cum de a ajuns doctor. Daţi ure ea încoace să vo şoptesc aşa ca să nu audă el fiindcă e în stare să mă dea în judecată pentru divulgare de secrete perso nale. Simplu, a scris o carte întreagă despre pune rea virgulei între subiect şi predicat, ciupind tot ce se putea ciupi, de ici, de dincolo, compilând sau copiind pur şi simplu, la urma căreia a ajuns la concluzia fermă că nu trebuie de pus virgulă între cele două părţi de propoziţie. Vă daţi seama că este o problemă capitală pentru trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări spinoasa problemă a virgulei dintre subiect şi pre dicat. Şi el, bravul şi genialul nostru concetăţean, a rezolvato magistral, dar ce zic eu, magistral, ge nial pe dea dreptul. Cinste lui, cinste lui, cinste genialului! Priviţi vă rog atunci când nu aveţi ceva mai bun de făcut un text deal domniei sale. Genial dom’le! Pe o pagină de text, jumătate este bibliografie de unde a luat citate, cealaltă jumătate este formată din ci tate luate din diferiţi autori, iar trei rânduri, sau hai să zicem, maximum patru, sunt rânduri izvo râte cu trudă şi sudoare din genialui cap, pe dea întregul proprietate personală, rânduri, zice el ge niale, prin care face geniale trimiteri spre citatele luate la modul genial din alţi autori. Până la coadă o să vedeţi că iese un ghiveci genial de necomestibil, de să ţi se întoarcă stoma cul pe dos, nu alta. Eu sunt un băiat de treabă, paş nic şi la locul meu, dar un bătrân înţelept, nu vă spui cine, mia zis că la o asemenea hahaleră ar fi folositor un tratament special şi anume un şut în fund ca să i se ridice mintea la cap şi asta poate l ar ajuta să vadă mai clar diferenţa dintre metafizică şi zacusca lumii înconjurătoare. Cred că aşa e, vă rog să încercaţi. De mâine se des ide oficial sezonul la în cercări! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Boris MEHR

Dopul

e la o vreme nu auzeam bine, ceea ce enerva pe cei din jur, începând cu soţia până la şeful direct, de la serviciu. De fapt , este bine să nu auzi totul mai scapi de belele. M am prezentat la ORL, unde o roşcovană între două vârste ma examinat cu mare atenţie, mia găsit nişte „bomboane” în nas, ceva calciu în ure i, mi a luat exudatul de pe limbă, din gât, din nas, din toate orificiile faciale, apoi mia prescris o serie de analize, în special legate de tiroidă, totul ridi cânduse la o sumă exorbitantă, care ma scutit să mai merg în Corfu,în excursie. Sănătatea înainte de toate, căi mai bună decât toate. Zis şi făcut. Analizele au fost catastrofale, am început să înţeleg de ce merg mai greu, de ce nu prea aud, de ce mă doare capul, de ce scriu poezii, de ce mă enervez uşor. Dar am căpătat o obsesie. Unde zăream un dop, de bere, de şampanie, de Fanta, îl culegeam şi îl depuneam triumfător în lăzile pentru deşeuri, reuşind să intru în conflict de interese cu bos e tarii care adună sticle goale. Am fost muşcat de un câine, a trebuit să fac injecţii antirabice. Un prieten care mă conseia în probleme de calculator, sa su părat pe mine că am uitat săl felicit de ziua lui, am încercat să mă scuz, dar am aflat că murise la o săptămână după împlinirea unei frumoase vârste. Miam uita geanta în Cişmigiu, am s imbat broasca, alţi bani, eu continuam să caut dopuri. Ci neva mia sugerat să le adun şi să construiesc o ma etă, ceva care să amintească de Castelul Hu niazilor, contrucţie care mia reuşit de minune. Am luat un premiu, evident, mai mic decât costul ana lizelor. Dar am intrat în Uniunera Ma etiştilor Europeni, adică UME. Unii au spus că aş fi de la Secu , fosta Secu, UME? Altă belea. Prietenii au în ceput să mă ocolească. Chiar unul care a şi fost ofi ţer sub acoperire, iar el mă ocolea cel mai ostentativ. Se făcea că nu mă aude. Am început să regret că miam scos dopurile. Mam dus la docto riţa roşcovană şi am rugato sămi pună dopurile la loc. A râs nervos şi mia spus că nu are timp, este în proces de divorţ. Am ieşit de acolo năuc, ma lovit un camion. Am rămas fără picioare. Dar aud bine.

Două portrete Gardianca O vedeam în poze. O dată purta un văl albastru, semăna cu o odaliscă, altă dată era în haină mili tară, avea o privire tulbure, nu știu dacă nu avea Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

și darul beţiei. Copia din clasici și se pre zenta ca autoare, În în isoarea pe care o con ducea se purta ca un Dumnezeu. Făcea și desfăcea orice. Unii o adu lau, alţii o părăseau scârbiţi. Se putea ieși din acea în isoare, dar nu puteai să revii și nu merita. Știa tot ce se pe trece, de parcă avea aparatură de ascultare. Poate că și avea, ca și turnători. Îţi arăta la început un fals respect, se prezenta drept un ni meni, era iar un nimeni cu multă putere de seducţie. Aplica amenzi, pedepse fără o remușcare. Organiza interogatorii, ședinţe de spălat creierii. Limbajul ei era argotic, cel mai des folosea expre sia „dăi în ciorba cu fasole arsă”, care aparent nu spune nimic, dar sună urât. Avea înclinaţii artistice modeste. Știa să și scuipe în urma celor care o pă răseau. O văd cum strivește un iștoc, ca pe un gândac de bucătărie, probabil se gândea la oa meni. Și totuși era și ea un biet om, demn de com pasiune. Baroneasa De fapt se trăgea din ducii de Flandra, așa credea. Iam spus că este o regină și sa supărat. Era atentă la orice cuvânt, spre deosebire de mine care trec cu ușurinţă peste ceea ce spun, nu pun mare preţ pe cuvinte, decât în poezie. Am discutat o dată, a fost plăcut, părea o călugăriţă, prin puri tatea și naivitatea ei, aparente. De fapt era foarte mândră, poate că avea și de ce, era inteligentă, oa recum frumoasă, exasperant de e ilibrată, miste rioasă. Deși eu miam des is sufletul, ea a rămas ca un seif. La un moment dat a devenit ironică, mai mult răutăcioasă, mai mult sarcastică. Trebuia să trec în apărare. Când șia dat seama că încep să o cunosc oarecum, a bătut în retragere, a început să dea citate din Lao Tze, din alţi învăţaţi,citate fru moase și cu sens generalizator, adică inaplicabile, despre adevăr, dreptate, cinste, respect, exact ce numi place – etica este pentru îngeri sau pentru viaţa de apoi. Noi suntem niște păcătoși, nici răi, nici buni. Și totuși avea nobleţe, nu spun gratuit – baroneasa.

Pag. 51

Horia CRIOS

PRELUDIU LA O FUGĂ

ântui, timorat de faptul că generozitatea vre murilor se estompează pe măsură ce iarba ti nereţii păleşte. Adult! Oare cuvântul acesta vine de la adulter? Dacă mi albeşte părul, e semn că albul ar fi cu loarea mor ţii? N u sunt în stare să înţeleg nici de ce trupul meu, somptuos ca o catedrală go tică, simte acut dintele vâr stei... Un lazaret se în alţă în mine! Alzheimerul, distrugător de noime, se cere exclus prin lege, altfel, spiritul, care acum este prio ritar în viaţa omului, va ajunge o figură dintrun an samblu retoric! Dau în lături peisajul unui bos et şi reuşesc, împiedicândumă de cablurile şi reflec toarele nu ştiu cărei televiziuni, să iau loc la masa lui Savonarola. Călugărul îmi şopteşte: – Ai venit la ţanc; uite, acum începe marea paradă! În stânga noastră, un stejar bătrân se prăbuşeşte în flăcări. Prin fum, se apropie vertiginos o trăsură; caii sunt albi de spumă iar vizitiul, cu doi lăstuni la pălărie şi trupul sfârtecat de marxism, nu simte du rerea incertitudinilor. În spatele trăsurii goneşte un vârcolac roşu, cu harta lagărelor de prizonieri din Siberia; spune ceva pe ruseşte dar nu înţeleg decât: Сталин приказал всех уничтожить! Vântul aduce un miros de pucioasă... Cinei făptura aceasta care a intrat în urma mea, cu o seringă imensă în mână? Pare să mă caute! Cu lacrimile alunecândumi pe obraz, o zbughesc spre coamele înzăpezite ale mun ţilor, însoţit de o haită de câini paralelipipedici, cu picioare de inox şi roţi de cauciuc. La colţ, ei se opresc şimi fac semne prieteneşti; unul strigă după mine: – Nu mai uita să cumperi grăunţe la pisică! Dacă n o hrăneşti cum trebuie, nu se va îngrăşa în vecii ve cilor, domnule. Văd o procesiune funerară şimi imaginez dialogu rile ie ine şi penibile ale celor ce vor muri mâine,

Pag. 52

peste trei zile sau peste un an: ,,Ce ţie omul? Un lucru de nimic!” Idioţilor, filozofi de uliţă ce sunteţi! Omul nui un lucru, e o fiinţă sau, dacă vreţi, e un vierme în ţă rână. Dar cine se poate măsura cu el? Măsura omu lui este văpaia neagră a războiului, vă spun eu! În toate ţările sunt baze militare secrete, în care se adă posteşte Noaptea Vieţii. De după o tufă de liliac se reped la mine doi gar dieni vânjoşi, mă leagă şi mă depun pe un rug aco perit cu o pânză albă. Nu au deloc simţul umorului şi ameninţă, în gura mare, că mă vor arunca peste bord dacă mai joc fotbal prin mlaştini, între iubire şi ploaie, cu craniul unui neanimal preistoric lovit de apoplexie. – Păi, zic eu, cel viu odinioară este mort acum, nu mai simte nimic. – Dacăţi dau o smetie, latră gardianul cu o ii roşii, nici tu nai să mai simţi ceva! Bag mâinile în patalonii de pĳama şii arăt pistolul. Celălalt gardian râde în hohote: – iam spus eu săi dai pace, că e înarmat! Râde tot mai tare; încă un pas şi cade întrun canal fără capac... Urlu fericit: – Glorie Tibi, Domine! JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII Sub o lespede, lângă piciorul podului zis al lui Tra ian, de la Turnu Severin, am văzut cândva nişte scorpioni. Corpul, de culoare maronie, este în formă de helicopter având un torace ca o platoşă, prevăzut cu doi cleşti mari şi patru picioare cum au crabii, iar coada se termină printrun ghimpe foarte ascuţit. Imediat ceam dat la o parte piatra, sau împrăştiat mişunând pe picioarele scurte ale lor. Ce viaţă o mai fi şi asta? mam întrebat. Să trăieşti la umbră, în umezeală, aşteptând vreo râmă sau păianjen, ca mai apoi să stai fără a face nimic, conform principiului treci zi, treci noapte... Am gândit astfel deoarece nu cunoşteam scorpionii şi nui urmărisem în intimi tatea lor, dar, când am putut so fac, nu mică mia fost mirarea descoperind că trăiesc în familii – mama cu câte doitrei urâţi deăştia înarmaţi cu cleşti, pe care îi agită tot timpul, în izândui şi des izândui, deai zice că este un tic, o mişcare făcută doar aşa, să fie. Nu, uite colo, şme erul acela toc mai a prins o râmă – o ţine cu un cleşte iar cu celă lalt o toacă mărunt şi înghite tacticos. Râma se zvârcoleşte, încearcă să scape, dar ţiai găsit! Cleş tele, când prinde ceva, nu ştie să se mai des idă până ce ultima bucată nu dispare în gura situată în partea din faţă a capului, ca un buzunar. Alt frate deal mâncăciosului, mai puţin norocos, se apropie şi încearcă, întinzânduşi cleştele, să apuce măcar o Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

bucăţică, dar figura nu ţine. Zgârcitul sa întors pe loc – o întoarcere sistem tanc – la 90 de grade, sa încordat pe picioare, şi a ridicat coada cu ghimpele, încât acum aceasta părea un braţ înarmat cu un pumnal, pregătit să lovească. Nepo itul sa oprit, uitânduse la coada carel ameninţa de sus, dar nu se dă bătut. Judecând după graba cu care mâncăul caută să termine, se vede că totuşi are un gând. După ce a înfulecat ultima bucată, sa apropiat de vizitator, care nu era un mascul ci o... fetiţă. Bosum flată de refuz şi de modul în care a fost primită, pri veşte dispreţuitor la cavalerul care vine spre dânsa, curtenitor. La cei bună curtoazia când foamea ei n a primit adineauri decât ameninţări?! Şi totuşi, ca valerul e cavaler; cevaceva a păstrat şi pentru ea. Dintre picioruşele din urmă aduce şi împinge în ainte o bucăţică de râmă, îmbiindo pe domnişoara. Hulpavă, aceasta uită supărarea, se repede şi o în şfacăn cleşti, făcândo să dispară cât ai clipi, apoi aşteaptă. Ce aşteaptă? Fireşte, altă bucăţică; dar alta nu mai este. Când se convinge de acest lucru, se în toarce şi, nepăsătoare, dă să plece, fără măcar să mulţumească. Nu merge aşa, donşoară, pare ai zice mâncăul. iam dat să îmbuci – şi ce mâncare! – ţiam tăiato iar eu, am curăţato de nisip, ţiam oferito gata pregătită şi acum vrei să fugi? Nu, nu merge aşa! Dintro săritură, a apucato deun picior şi o târăşte ca pe sanie spre adăpostul său. Domni şoara, care asta aştepta, nu sa împotrivit, nici nu a încercat să se agaţe de o pietricică ori fir de iarbă... Deloc! Chiar îi face plăcere. Junele a traso întrun loc unde e sigur că nu vor mai veni şi alţii. Fără multe menajamente, o manevrează în faţa lui, cău tând poziţia cea mai convenabilă, apoi, un salt şi e deasupra ei. Aşa a început jocul dragostei între cei doi scorpioni, joc cei prinde în mrejele sale, joc plăcut în care se pune oarecare gingăşie – dovadă picioruşele lor ce se împletesc şi se mângâie; corpurile se petrec, pe rând, unul pe sub celălalt. Alunecarea corpurilor şi masajul ce şil fac reciproc, atingânduşi cleştii, pre găteşte, de bună seamă, ultimul act. Domnişoara este numai aşteptare. Încordată şi nervoasă, ea stă cu coadan aer, dar nu pentru război. Cavalerul nu mai ezită. Agăţat de dumneaei cu toate picioarele, a cuprinso pe sub abdomen cu cleştii, îndepli ninduşi menirea. Acum, el trăieşte din plin actul, atât de concentrat încât are vreme doar să savureze plăcerea. Absorbit cu totul, nu vede cum ghimpele din vârful cozii partenerei sale îi caută în eietura dintre cap şi trun i. Poate că nici nu simte ghim pele pătrunzândul încet, încet şi deşertând în cor pul fericitului mire întreaga încărcătură de venin. În mai puţin de câteva secunde jocul dragostei sa în eiat cu jocul morţii. Otrăvit, cuprins de obo seală, de somn, masculul alunecă şi cade, servind Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

apoi drept masă copioasă domnişoarei, carel roade până la ultima fărâmă. Cumplit joc al dragostei... cumplit final... Oarel ştia dumnealui înainte dea se angaja? Se prea poate, însă legea trupului, fiind mai puternică decât teama, învinge. Şi... distruge!

LEGĂMÂNTUL În toamnă, când mam dus la Seminarul Central unde, împreună cu alţi câţiva băieţi din sat, dădu sem examen şi fusesem admis, din păcate, numai eu, bunicămea a ţinut morţiş să vină şi ea cu mine la oraş. Pe drum, mia spus de câteva ori: Cată să înveţi maică, să termini şi să te faci popă, ca să mă scoţi şi pe mine din nevoi! Greu mia fost la început... Mă simţeam singur, străin, iar zidurile acelea cenuşii mă apăsau cum plit, demi venea să urlu. Imagini ale satului, ale Dunării, ale prietenilor, îmi bântuiau mintea. Voiam să fug, să las totul baltă şi să mă duuuc... Lărgimile mele de acasă, unde cerul se îmbrăţişa cu pământul, aerul curat le dădusem toate pe nişte ziduri ca de în isoare. Amărât, inuit şi dezgustat, am nimerit întro zi în capela şcolii. Întâi mam întors dând să plec, apoi am împins uşa grea de metal. Sfinţii pictaţi pe pe reţi, mirosul de tămâie, icoanele şi clarobscurul in teriorului mau reţinut şi mau calmat. Aşezat greceşte întrun colţ, nevăzut şi neştiut, am început un dialog cu mine, cu sfinţii, cu Dumnezeu: Ce caut eu aici? Cât o să stau? Ce vor ăştia de la mine?... Toate erau întrebări care mi se învârteau în cap cu o viteză ameţitoare. Până la urmă, obosit, pustiit de gânduri şi cu un gol imens în suflet, nu mai cuge tam la nimic... nu mai voiam nimic... Deodată, din adâncuri, sa făcut auzit glasul bunicămi: Să te faci popă, să mă scapi şi pe mine de nevoi! Am în is o ii şi am văzuto încolţită de necazuri ca de nişte câini, bătută de grĳi, săracă şi neajutorată. Atunci, o dârzenie fără seamăn mi sa strecurat în inimă. Ca întro mişcare inconştientă, mâna mi sa ridicat, de getele sau împreunat şi am rostit un jurământ: Da, mă voi face preot! Pentru întărirea legământului, am făcut şi semnul crucii, implorând ajutor cerului: Doamne, dacă termin şcoala, jur să mă fac popă; popă şi nimic altceva! În liniştea capelei, un copil se lega cinstit – faţă de vreme, faţă de soartă şi faţă de necazurile bunicei sale – să pornească pe drumul unui apostolat pe care nul cunoştea decât ca nume, despre care ştia doar că este o posibilitate a unei în destulări pentru el şi ai săi. Copilul care a în eiat legământul nu a făcuto dintrun spirit de negusto rie grecească până scapă de necazuri, ci dintro con vingere profundă, pentru sufletul său şi al celei deacasă.

Pag. 53

Ioan BABAN

IRINA E UN FEL DE OAIE RĂTĂCITĂ

rina nu era bucureşteancă, dar asta no împiedica să hoinărească pe străzile capitalei de vreo doi ani. În Bucureşti, ca de altfel şi în alte oraşe mari ale tării, locuiesc mulţi oameni, aici aproape o jumă tate de milion, care nu sunt getbeget orăşeni, adică cetăţeni ai me tropoplei. Aceşti ,,flo tanţi” veniţi cu însărcinări dife rite, ori atraşi de mirajul anonimatu lui, nu mai amintim şi alte situaţii, locuiesc o vreme în condiţii sus pecte, iar fenomenul nu poate fi controlat; se poate vorbi de un „va gabondaj” mai mult sau mai puţin vino vat la o bună parte din indivizi. Nici organele de miliţie nu pot face mare lucru ca să pună capăt unei asemenea situaţii, că nici nu te poţi amesteca în viaţa omului cu dreptul de a merge oriunde în ţară. Cetăţeanul a venit în Bucu reşti la rude, la prieteni, la cunoscuţi, nu are impor tanţă, şi nu poţi săi pretinzi paşaport cu viză de intrare şi de ieşire, ca întro ţară străină; nici ca până la data de… să părăsească oraşul, ca să nu devină persoană indezirabilă, că nu e stare de asediu, şi iar dacă ar fi, nu ar s imba cu nimic situaţia, până la proba contrarie, că mâine îi vine în minte unui tâmpit, aşa cum se întâmplă la noi, să impună şi ase menea restricţii, deja oraşele mari au fost declarate în ise, cu toate consecinţele decurgând de aici. Aşa că, deocamdată, dacă ai unde dormi şi ce mânca, poţi să stai şi o viaţă cu viză de flotant, sau fără, şi cine poate şti ce şi cum? numai să nu furi şi să nu ucizi, că te prinde miliţia; lucrurile se complică şi îţi găseşti imediat pentru mulţi ani, ori toată viaţa domiciliu „stabil”. Când a poposit în Bucureşti, Irina nu împli nise şaisprezece ani; terminase prima treaptă de liceu, dacă nu cumva aceasta o terminase pe ea; nu a vrut nici în ruptul capului să urce şi pe cea de a doua; cea mai mare parte a tinerei generaţii fuge de şcoală ca dracul de tămâie. Se înscrisese la o şcoala profesională; acolo avea totul asigurat de la stat, şi cazare, şi masă, iar dacă le ai pe acestea două, ceţi

Pag. 54

mai trebuie? A urmat o întâmplare cu complicaţii sentimentale, că aşa e omul supus păcatului. Tipul locuia la un cămin de nefamilişti, iar lângă şcoală. Cum sentimentele i se revoltaseră şi îi întorsese su fletul pe dos, deseori fugea din internat şi ciocănea la uşă tipului… până când… şi astfel a fost nevoită să renunţe la şcoală şi să plece acasă. Când mama a întrebato de ce nu mai pleacă, Irina ia spus că sa desfiinţat şcoala, iar adevărul nu se cerea confirmat, că altfel ar fi emis altă „ipoteză”. Mama nu era că sătorită legitim, că aşa mai găsea ea, dar „tatăl vi treg” plecase şi el în lumea mare, se plictisise de stat întrun singur loc şi Irina o stingherea pe maicăsa. „Cine se mai uită la mine, când am acasă o ,,fată mare” şi aşteaptă ea să se mărite, decât să se încurce maicăsa cu cineva. Irina fusese fată mare şi nu mai era, dar nici nu se putea spune că era mică, dimpotrivă; această lipsă no prea stingherea, din contra, se simţea mai liberă ca altădată când purta grĳa castităţii. La înce put tipul era tare îndrăgostit de ea; nu putea dormi noaptea, încercând să şio în ipuie; îi scrisese şi o scrisoare; Irina o purtase o vreme în geanta ei, nelip sită în nici o împrejurare; de altfel scrisoarea lui nu fusese altceva decât un răspuns pasional la un bileţel de al ei, trimis pe o colegă, un fel de rudă cu el, naiba mai ştie ce era între ei. ,,Dragă Irina Am primit cu multă bucurie frumoasele tale rânduri, scrise de la tine care ma regăsit în momentele cele mai fericite din viaţa mea. Întradevăr şi eu mam îndrăgostit de tine încă de la primele vederi cînd team văzut dar miam as cuns ideile să nu fiu observat şi mă gîndeam în sinea mea că degeaba iubesc ca să nu fiu iubit. Dar totu nu a fost în zadar în momentul acelor clipe că foarte re pede am reuşit să ne cunoaştem şi să ne placă unul de celălant. În orice caz între noi doi se va lega o fru moasă prietenie de nedespărţit pe care parcă o revăd cu o ii în lumea paşilor noştri. Să ştii că sînt exact bărbatul ideal unei prietenii îmi place să respect o persoană să o iubesc şi să nu mă mai despart nicio dată de ea dacă ea nu mă părăseşte sau mă dă uitării atunci prietenia io voi păstra toată viaţa. Sper să fii prima şi ultima în viaţa mea pe care o voi iubi mai mult team cunoscut pe tine îţi acord toată sincerita tea mea te voi iubi numai şi numai pe tine o ii mei nu se vor uita după făptura altor fete şi voi fi sincer şi devotat faţă de tine în orice moment. Întotdeauna am sperat şi eu în viaţă sămi găsesc persoana ideală să mă iubească să mă respecte să îmi acorde ceea ce gândeşte ea că mar putea face fericit, dar în zadar pentru că două persoane se pot iubi la început apoi se despart. De ce? pentru că din prostie, dacă iubeşti o persoană cu toată încrederea cu tot spiritul adevă rului trebuie săi păstrezi iubirea nu so părăseşti în cele din urmă şi să te uiţi după alte ipuri. Cunosc Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

această lume şi din dos şi din afară, preoritatea tine rilor care profită de bunătatea şi sinceritatea unei fete apoi îi dă drumu şi umblă după alta, lucruri mize rabile care nu aduc nici un folos la viaţa lor din pre zent sau viitorul lor. Cunosc un băiat de aici din blocul nostru şi lam întrebat cei unde ţie gagica? Şi el mia răspuns am avuto numai pentru câteva seri în iubirea mea acum treaba ei nu mă mai interesează alta la rând a spus el. Irina acum ce părere ai tu des pre astfel de oameni? Nesimţiţi bagabonţi care duc o viaţă parazitală în lumea noastră modernă. Acum aş vrea săţi dau şi unele detali despre viaţa mea. Am douăzeci şi patru de ani am făcut liceul la construcţii în oraşul Băileşti timp de cinci ani cu vreo persoană nu am discutat niciodată văzând că fiecare umblă din băeţi în băeţi şi mai bine am stat aşa dacă nu miam găsit una cum trebue sinceră în toate dome nile. Tatăl meu nu mai şade împreună cu mama mea de paişpe ani deci îţi dai seama la viaţa noastră şi la viaţa mea care am duso până aici. Acum stau aici la nefamilişti. De profesie sunt instalator apă şi gaz şi lucrez la întrepinderea de utilaje grele aici în oraş. În rest ce săţi mai spun îmi pare bine că neam cunoscut şi sper că ne vom iubi din ce în ce mai mult. Acum am săţi dau adresa mea şi te rog să mio dai şi tu pea ta pentru a putea să corespondez cu tine prin scri soare.ʺ Buciuman Roberto, Strada Zorilor, bloc 280, scara B etaj 4 ap 16 localitatea Băileşti judeşul Dolj cod 2500. Te rog frumos mâine de 1 mai după masă dacă vă dă voie în oraş să vii să mă aştepţi la scară la noi îi spui lui Silviu o oră ezactă sămi spună când vii ca să te aştept să ne întâlnim. Să vii singură ca să putem vorbi unele treburi mai mult sau unde vrei tu să vii dacă nu poţi în faţa scării îi spui lui Silviu ca să ştiu. Acum în ei aceste rânduri şi îţi doresc multă fericire din partea mea, te aştept să vii cu drag al tău prieten.” Roberto te aştept să vii aştept răs puns.” ...Cer iertare cititorilor pentru răbdarea nece sară ducerii la final a lecturii acestei epistole, absolut autentice. „Ce frumos scria în scrisoarea aceea, dar a fost un porc!” nu se aştepta la o asemenea figură. Toate astea sau petrecut, la Băileşti, pe cînd era la şcoala profesională, apoi a plecat acasă; mama ei ajunsese din întâmplare prin Oltenia, că aşa e viaţa, plină de neprevăzut. În Băileşti, era ca întrun sat şi viaţa curgea ca o apă tulbure. Pe Irina no interesau toate acestea, sau nu le pricepea. Ea credea că altfel stau ,,complicatele probleme ale vieţii”. Când mama a auzit că ,,fata” ei vrea să plece la Bucureşti, ca să se ,,angajeze”, ia dat două mii de lei, că vânduse vaca păstorită multă vreme de Irina, cu speranţa că îi va trimite banii înapoi, imediat, sau cel puţin după trei luni de la angajare, că nu pleca singură, ci cu Paulina, o bucureşteancă cu ve ime; ea îşi luase an gajamentul „so iniţieze” pe fată în viaţa trepidantă Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

a marelui oraş. Paulina plecase cu vreo trei ani înainte, nu ştia nimeni dacă din proprie iniţiativă făcuse acest pas, ori o sfătuise şi pe ea o „iniţiată” dar asta nu avea acum cine ştie ce vreo importanţă. Faptul că se oferise drept călăuză în ,,noviciatul” Irinei, că fără sfatul şi supravegherea ei era posibil să se ,,rătă cească”, fiindcă Bucureştiul e oraş mare, nu ca târgul Băileştilor, unde, dacă ,,te fâţâi” de câteva ori pe la colţul străzilor, dai de tarla, tocmai de ce trebuie să fugi cât mai departe, nici amintirea ei să nu te ajungă, era de mare însemnătate. Nici Irina nu sar fi încumetat să facă pasul, mai mult, nu visase la o asemenea perspectivă, că totul a fost pe neaşteptate. Paulina vorbea ca o bu cureşteancă de baştină şi stilul ei se deosebea funda mental de stilul băileştean. Ea sa dovedit a fi o bună „profesoară” pentru Irina; nu conta „experienţa” umilă de până atunci, şi un proverb german spune că ,,o dată e ca niciodată”. Paulina îi împărtăşise, în cele câteva zile, cât au stat împreună, multe din sa tisfacţiile avute de când trăieşte printre oamenii ca pitalei. Îşi în ipuia şi Irina că are multe de învăţat. Nu se ştie prin ce miracol, Paulina locuia într o garsonieră, la un bloc de nafamilişti de prin car tierul Grozăveşti, una din acele încăperi semiprimitive, rătăcite şi anonime; nu ştia nimeni de ea, dar asta interesează mai puţin pe cei din acel spa ţiu. Un tip locuise acolo o vreme şi îşi făcuse milă de Paulina, să nu doarmă în gară şi o invitase la el, să doarmă pe o canapeluţă, că nu era bine să bată noaptea străzile, din pricina convenienţelor, şi aşa, individul amabil, după ce a ,,iniţiato” şi ia dezvă luit câte în lună şi în stele, bineînţeles că nu pe gratis, întro zi sa cărat, naiba ştie unde, nu a mai dat nici un semn de viaţă, şi Paulina a devenit „moşteni toare”. Plătea întreţinerea pe numele unui oarecare Marin Bubulete, cred că tot oltean o fi fost şi ăsta, că oltenii e băieţi decurcăreţi şi, cu siguranţă, învârtea lucruri mai de soi, că un oltean e dat naibii, aşa cum ,,fură” ei dintotdeauna. Un timp, Irina şi cu Paulina au convieţuit în cea mai deplină înţelegere; nici mai apoi relaţiile din tre ele nu sau stricat definitiv şi iremediabil, doar au devenit ceva mai reci. La început, fata asta a fost o adevărată comoară pentru experimentata Paulina; două mii de lei nu se iau din drum, şi banul e o iul dracului, puteau trăi fără grĳa zilei de mâine o bună bucată de vreme. Dar timpul trecea şi Paulina nu mişca nici un deget, ca să se angajeze şi Irina. „Lasă, fată dragă, că nu au intrat zilele în sac. Ai timp bere et „să hâieşti” după aceea, hei, hei!” Care „după aceea” nu înţelegea biata fată, dar, între timp, o îm prumuta mereu cu bani, până întro zi când nu a mai avut cu ce. De fiecare dată, îi zicea fetei că îi va în apoia banii la „li idare”; dracul ştie ce „li ida” pe la sfârşitul lunii, că nu mergea nicăieri la lucru, dar

Pag. 55

în curând o „li idase” pe Irina de toţi banii, iar de aici încolo, prietenia se stricase, se răciseră „relaţiile cordiale” şi nu duraseră mai mult de o lună de zile; sar putea afirma că cele două „colege” au fost fete econoame, că un băiat ar fi tocat totul în doar câteva seri, că Bucureştiul oferă multe tentaţii. Hainele de pe Irina erau inadecvate pentru noul ei statut de orăşeancă, îi dădeau un aer provin cial, pe de o parte avantajos, că bucureştenii se dau în vânt după marfă proaspătă, dar şi dezavantajos, dacă privim lucrurile sub raportul siguranţei ,,circu laţiei”, dar nu avea ce face, cel puţin deocamdată tre buia să aibă răbdare, iar Paulina o încuraja mereu, pentru că se simţea obligată faţă de ea. La Apaca nu au făcut nimic; nu erau locuri, deşi se lucra în con diţii mizere, săţi tai poala şi să fugi unde vezi cu o ii. Tot Paulina ia făcut cunoştinţă cu primul „băiat”, un flirt mai ve i deal Paulinei; se plictisise de el; era mereu cu banii pe sponci. Spunea că lu crează la „23 August”, dar cine ştie? De altfel era în ţolit îndeajuns şi avea, cel puţin la vremea aceea, ceva lovele, de a duso pe Irina în bar iar în prima seară. Ori Irina nu era pretenţioasă ca Paulina, sa mulţumit cu cât ia oferit, în s imb nu la putut răs plăti decât cu un sărut, pentru că „sus” era Paulina cu ,,logodnicul” ei şi nui putea deranja. „Lasă pe mâine seară, poate…” Tony, băiatul fer eş de la „23 August”, sa plictisit repede şi de Irina, deoarece se dovedise cam provincială, nu se emancipase îndestul, în plus, în ceea ce priveşte… dădea dovadă de o totală igno ranţă, iar ce încerca el so înveţe, nu se prindea, sau nu se potrivea cu firea ei, în s imb nu a scăpat până nu ia cumpărat o ro ie mai de doamne ajută, din acelea combinate, la modă pe atunci, şi o pere e de săndăluţe dea mai mare dragul, vorba aceea, obra zul subţire cu eltuială se ţine. Cheltuiala lui Tony cu Irina era un mizilic pe lângă ce pretindeau alte fete. Acelea îl tocau pe „bietul băiat” de rămânea lef ter şi mânca iaurt cu pâine la ospătărie până la sfâr şitul lunii. Cu toate acestea a abandonato pe Irina, că îi lipsea darul statorniciei… Pe Tony nu la mai văzut, se topise pur şi simplu. La căutat odată la fabrică, dar portarul ia răspuns în doi peri, că în acest colos de fabrică, cu de mii de muncitori, vor fi lucrând mulţi tineri cu numele de Tony. Sunt secţii întregi cu zeci de mii de muncitori, „văd că nu ştii nici secţia unde lucrează şi nici cum îl eamă ca lumea, cum sar zice, hai să căutăm acul în carul cu fân, sau prinde orbul, scoate i o ii. „Mamă!” şia zis în gând Irina, fabrica asta e mai mare de câteva zeci de ori decât Băileştiul… te rătăceşti prin ea şi nu mai ieşi afară câtui lumea, dacă nui ştii rostul. Cu ve ime în „muncă”, cu o experienţă de viaţă întinsă, Paulina nu se încurca cu indivizi fără să prezinte garanţie; ştia ea ce şi cum devine cazul

Pag. 56

cu ei. Când simţea nevoia unei „aventuri romantice”, căuta ceva pentru sufletul ei şi nu e de mirare, că în Bucureşti sunt femei căsătorite, cu practică ve e în subteran, prostituânduse cu îngăduinţa bărbatului. Atunci punea şi Paulina mâna pe câte un tânăr, „fără experienţă”, iar inocentul o a câte o noapte lângă ea, că îl punea pe jar, până se îndupleca săi aline su ferinţele, şi atunci îi dădea a înţelege că face „un sa crificiu” pentru el şi se fandosea cumplit, până îl băga pe bietul băiat în flăcările iadului, că aşa era de aprinsă în momentul când intra în actul propriu zis. Simţea şi Paulina nevoia unui joc dea dragostea, din când în când, săşi facă mendrele cu cineva, nu numai alţii cu ea, aşa cum se întâmpla cu „pragma ticii” ăia de rămâneau singuri acasă şi nu aveau timp de „romantisme” ie ine, trecând direct la acţiune, că timpul aleargă şi nu se mai întoarce, iar dacă erau nevoiţi până la urmă săi intre în voie, că nu se lăsa ea aşa cu una cu două. Paulina povestea des is, fără reţinere toate acestea ca să spulbere ultimele rămăşiţe de pudoare ale Irinei, şi a reuşit până la urmă. Irina îşi amintea de una din primele scene de „dragoste”, după ce re nunţase, la sfaturile Paulinei, la indivizi ilipirgii, cu un bărbat însurat, între două vârste, dar înrăit în toate. Ea a intrat în casă şi sa aşezat sfioasă pe un fo toliu, bineînţeles, după ce a executat o manevră is cusită pusă la cale de individ… „eu plec înainte şi tu urci peste vreo cinci minute şi intri, fără să suni, la apartamentul opt, că eu te aştept, dar ai grĳă să nu te vadă vreun vecin.” Irina sa orientat şi a ajuns în locuinţa individului cu inima bătândui în piept ca un ciocan de o simţea şi în coaste. Stătea bine tipul, avea un apartament la ultimul răcnet, mobilă, co voare persane, combină muzicală, televizor color, fo tolii, draperii grele, o atmosferă de semiobscuritate, ce mai, ca în filme. După ce au stat la masă cu hrană rece, stro pită din belşug cu băutură, că renunţaseră la restau rant, era periculos, zicea el, cine ştie, ne filează cineva, că lumea noastră are un i irez al ei. Poate era un ştab, lucra pe undeva „sus”, de voia săşi păs treze ,,neîntinată” conduita morală. După ce au ter minat de mâncat şi de băut, au trecut în dormitor. El, ameţit, ia poruncit ca la subalterni: „dezbracăte, făte comodă şi urcă în pat!” Ea ar fi dorit, un mic preludiu, o manifestare de tandreţe, un gest de gingăşie, ca tot ce ar fi urmat să pară firesc; aşa credea ea că fac oamenii dragoste. Văzând că şovăie şi aşteaptă cu capul plecat de ru şine, în loc so fi încurajat sau so îmbrăţişeze, indi vidul a adăugat imperativ: „mie să numi umbli cu mo uri, fetiţo!” I sa supus cu un sentiment de teamă, dar mai întâi a stins lumina. A executat tot ri tualul fără tragere de inimă, trupul îi tremura de ru şinea interioară, se simţea dezgolită nu numai de trup cât mai cu seamă de suflet… Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Ion Gh. Pricop

TALENT ŞI PASIUNE (continuare din numărul trecut)

ini sa acomodat repede cu noua sa viaţă şi, către iarnă, parcă era deal familiei. Învăţase să grăiască şi moldoveneşte, şi mai ales prinsese repede rostul trebu rilor din gospodărie. Noua gazdă avea o căsuţă din ceamur, mai la mar gine de mahala, aşa încât grădina intra bine în câmp. Prilej de a creşte orătănii fel de fel, porci, vacă şi iar două capre, pe care învăţase să le mulgă singur. Dimineaţa se scula şi făcea curăţenie prin coteţe şi ocoale, la amiază le adăpa, iar seara, după ce le aşeza nutreţ şi boabe prin iesle şi teicuţe, le încuia cu grĳă porţile. Şcoala na putut să şio continue, căci în orăşelul acela de margine de ţară nu exista un institut de învăţători, aşa încât zilele de toamnă, mai cu seamă duminicile, şi lea petre cut hoinărind cu fiul gazdei prin celelalte cartiere şi mahalale, pe câmpuri, prin păduri, de unde se întorceau cu fel de fel de obiecte din captura de război, rămase aruncate pe câmp. Aşa, au cărat acasă tabla toată dintrun ponton ce servise trupelor la podul de vase pentru trecere peste apele Prutului, au mai găsit un covor, o căruţă de cai, având lipsă doar oiştea, şi o roată, un clopot mare, ca de biserică, calupuri de săpun, ţigări, cutii de conserve. Dealurile şi văile locului fuseseră, în august 1944, zonă de încercuire militară şi peacel teren căzuseră mii de car tuşe, bombe şi obuze. Multe dintre ele erau neexplodate, şi când veneau ploi torenţiale, asemenea muniţii lunecau în pu hoaie şi erau aduse în râpa mare a târgului. Rini şiamintea cum se aduna ceata de copii şi cum culegeau acele materiale pline cu moarte, umpleau saci întregi, apoi ieşeau pe dealul dinspre apus, mai aproape de poala pădurilor, făceau focuri din vreascuri şi le aruncau în jar. Fugeau la câteva zeci de metri depărtare şi se ascundeau prin hârtoapele ternului, pe după trun iurile copacilor, aşteptând să explodeze. Toţi jubilau, când auzeau zgomotul sau vedeau rozeta de flăcări şi fum ce se înălţa în aer. El era mărişor, trecuse de şaisprezece ani, părea cel mai înalt dintre copii şi cu mai multă minte. Aşa că ar fi trebuit să le atragă atenţia că jocul acela este periculos şi posibil adu cător de moarte. No făcuse, simţinduse, ca şi ceilalţi, atras de spectacol. Dar întro zi, un cartuş na explodat, iar când ei au ieşit şiau vrut să refacă focurile, ca să toarne altele, numai a răsunat o bubuitură, terenul sa acoperit de fum şi miros de praf de bombă, însă despre tot ce sa întâmplat acolo, avea să afle pe patul spitalului din Şur, căci suflul exploziv la trântit la pământ, iar o s ĳă ia pătruns în pulpa piciorului, de nau putut so scoată decât doctorii, cu bisturiul. Mai rău însă a fost de Ion al Glajei, un copil tuciuriu la faţă, care a murit pe loc. Pe nesimţite, mai mult în jocuri copilăreşti, se scur sese vremea, din octombrie 1944, până în primăvara anului Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Anul 1948 a fost unul de mari prefaceri, în învăţământul ţării. Partidul Muncitoresc Român, ajuns la putere, dorea săşi impună liniile strategice şi prin învăţământ. Noroc că încheiase şcoala normală cu un an mai devreme, căci prin ordin al ministerului de resort, acele mari şi temeinice uzine de făcut învăţători fuseseră desfiinţate. Printre altele, s-a introdus studiul limbii ruse în ciclul primar, iar notele erau de la 1 la 5, sistem sovietic. Rinick însă se afla la începutul începutului şi nu prea cunoştea ce şi cum fusese înainte de Reformă, faţă de ce s-a impus.“

Pag. 57

decât să tentorci... Şia luat rămas bun de la ai case, iar pe Gâlmu la îmbrăţişat. Aceluia îi dădeau o ii în la crimi. – Aş crede co să tinerim amândoi în târ gul ista, la îmbărbătat. Şia ieşit pe poartă.

toate vârstele intrau prin dughene şi căutau să cumpere produse alimentare. Undeva, la un colţ de stradă se făcuse o coadă mare la o putină cu hamsii; alături, tot la rând, se vindeau măsline şi marmeladă. Toţi întrebau de pâine, de covrigi, de turtă dulce, dar asemenea produse nu se zăreau prin prăvălii. Sus, deasupra unei uşi, Rini putuse să silabisească, din mers, pe o pancartă din pânză roşie, Pla íe, turte de ovăz, sărbuşcă, şi ardelea nul la întrebat pe moş Sfetcu ce sunt toate acelea, iar ceferistul ia răspuns căs produse ,,di crizăʺ. – Şis de mâncare? – De mâncare, daʹ nu pe săturate, că te apucă pântecăraia, daʹ măcar nuţ mai este foame; îi bun că se mai găseşte şî din aieste. Până în clipa aceea nu văzuse încă atro cităţile secetei, despre care toată lumea vorbea, căci moş Sfetcu îl ducea doar la ogorul din lunca şu riană, acolo unde terenul, fiind nisipos, iar albia râului aproape, porumbul încă nu căzuse pe mu şuroi. Au ajuns din urmă un bărbat, cam la patruzeci de ani, care ducea pe umăr un sac, iar subsuoară un covorlăvicer, strâns sul şi legat cu o sfoară. – Bade, te pot ajuta? la întrebat, în loc de salut. – Dacai fi matale bun să faci asta… Şi ia luat covorul. Moş Sfetcu, obser vând că povara din sacul de pe umărul omului se mişcă, ba că se aude şi un coviţat, a zis, glu mind: – Daʹ nu mai sunt dragi scroafei? – De cine vorbeşti? a întors omul capul. – De purcei, bre. – Am cinci ploduri. Şi mălai, deo mai fi deo fiertură de mămăligă pe fundul lădoiu lui. Dumnezeu ne pedepseşte rău cu lipsa de ploaie. Merg săi vând, în Ardeal. Auzind de regiunea sa natală, adoles centul a simţit cum i se încălzeşte cămaşa în dreptul inimii. – Înseamnă că pe la noi nu sunt gro zăviile acestea pricinuite de foamete, spuse, ca pentru sine. Ia îmbrăţişat pe moş Sfetcu, pe Gâlmu. Lea zâmbit şi lea făcut semn cu palma. Şia dus degetele la buze ca semn că nu va uita zilele petre cute împreună şi căi iubeşte în continuare. Apoi a luato pe urmele ţăranului cu covorul subsuoară.

Până la gară au mers pe jos. Erau orele cam spre vreme de masă şi străzile se umpluseră cu lume venită de prin sate, bărbaţi şi femei de

A aflat, în gara din Şur, că mai toţi oame nii merg să caute provizii în zona Braşov. Avea să călătorească împreună cu ei. În Crasna, a s imbat

1946, când băiatul transilvănean şia adus aminte, tresărind, de casa părintească şi de Ardeal. – Chiar vrei să pleci? la întrebat ceferis tul. – Nu neapărat. Dar cât pot sta pe capul alde matale? Colac peste pupăză, a mai dat şi foa metea... – Uite, îmi place cum înveţ tu să grăieşti moldovinesca noastră lată. Noi nu te obligăm. Mai ales că teai pretenit cu Gâlmu a meu...Poţ să rămâi cât vrei. Dinspre partea mâncării, nu duşe tu grĳă. Moş Sfetcu mai are multişor prân pod... – Voi reveni, cămi place la voi, dar acum mi sa făcut dor deai mei. La plecare, tata era cam bolnav. Se întorsese de pe frontul de Răsărit cu o tuse seacă şi cu durere în piept. Habar nam ce sa petrecut cu el. Mai trăieşte? A murit? So fi necă jind mama, singură, cu viaţa? Trebuie să aflu. – Mergi, dragule. Şî dacă ăi dori, nai

Pag. 58

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

A ajuns acasă, în sătucul de lângă Rupea. Toţi erau sănătoşi, până şi tata tuşea mai puţin de când fusese împroprietărit cu 0,50 ha de pământ în bahna Târnei, pentru că luptase pe frontul de Răsărit. Războiul atinsese localitatea numai cu o aripă. Fuseseră lupte, dar departe, în zona cu pă duri, dinspre munte. Le arseseră câteva case, prin tre care şi jumătate din biserică. Majoritatea copiilor şi tinerilor, plecaţi în evacuare, se întor sese, încă de la mĳlocul anului trecut. Prima preocupare a lui Rini a fost aceea săşi continue şcoala de învăţători. Colegiul de la Sibiu se redes isese, din septembrie 1945. – De ce nu maţi căutat, de ce nu maţi anunţat, dacă aţi aflat? lea reproşat părinţilor. Acum am irosit un an. – Noi gândeam că teai pierdut, sau teai stabilit peacolo, prin Moldova, la consolat tata. – Mai bine mai târziu decât niciodată, a intervenit şi mama. – Adună măcar tu învăţătură în neamul ista a nostru. Fii cel dintâi luminat al stirpei. Prind să mă mândresc, când ştiu cam să fiu tată de căr turar. Şi ia tras cu învăţătura, încă doi ani şi mai bine, din nou dor de casă, iarăşi cazare la in ternatul cel cu ziduri măreţe, de la Sibiu.

fluturând deasupra capului. Din poartă a strigat: – Iacăo, tată! Deacum, zbor prin lume. Părintele a prins coala aceea frumos scrisă şi desenată, şia duso la faţă şi sa şters cu ea pe perii albi şi aspri ai bărbii, apoi ia zis: – Tot un fel de ţăran vei fi, fiule. Unul care are să samene gânduri bune şi temeinicie în om. Şiare să recolteze hectare de dragoste. Căci sămânţa aiasta numai în suflete creşte. Dar loc la şcoala din sat nu avea. Cei doi învăţători, soţ şi soţie, cu care făcuse şi el clasele primare, mai erau încă în activitate. Se apropia şi armata, aşa că sa hotărât să aştepte acasă. Când, învăţătorul Todiraşcu lea bătut, întro seară, în poartă, şi la anunţat că sa eliberat post la clasele IIIV, simultan, în cătunul Doagele, din comuna ve cină. – Dămi diploma şi buletinul de identi tate, că ţi le şi trimit la secţia raională, pentru dosar. Anul 1948 a fost unul de mari prefaceri, în învăţământul ţării. Partidul Muncitoresc Român, ajuns la putere, dorea săşi impună liniile strategice şi prin învăţământ. Noroc că în eiase şcoala normală cu un an mai devreme, căci prin ordin al ministerului de resort, acele mari şi temei nice uzine de făcut învăţători fuseseră desfiinţate. Printre altele, sa introdus studiul limbii ruse în ci clul primar, iar notele erau de la 1 la 5, sistem so vietic. Rini însă se afla la începutul începutului şi nu prea cunoştea ce şi cum fusese înainte de Re formă, faţă de ce sa impus. El se ducea cu mare drag şi însufleţire la şcoală. Munca de învăţător îl acapara şii oferea oa recare confort material, deşi salariile dascălilor la acea vreme de nevoi pentru ţară erau destul de mici. Avea 23 de elevi în amândouă clasele şi în văţa dupăamiaza. Locuitorii satului, inclusiv bă ieţii cu care până mai ieri se jucase şi hoinărise pe coclaurile locului, îl salutau cu respect şii ziceau domʹînvăţător. Şiamintea cum, în primele zile de şcoală, odraslele dogărenilor îl iubeau atât de mult, căi puneau prin buzunare nuci, mere, gutui, şi de multe ori seminţe de cânepă, de floarea soarelui, de mazăre sau năut– n hot, pronunţau copii – şi nu rareori rupeau din feliile lor de pâine de casă, unse cu magiun, prăjite pe plită, sau din turtele din aluat, şii dădeau să mănânce. Şi se simţea, peatunci, atât de tânăr şi copilăros, căci abia dei mĳeau pe faţă peri bărbă teşti de ras cu briciul, iar vocea încă era una în s imbare.

Avea aproape nouăsprezece ani, când a absolvit. A alergat acasă, cu diploma de învăţător

Cam în aceeaşi vreme sa apucat şi de scris. A început cu un poem masiv, proiectat în mai

trenul, sa urcat în cel dinspre Iaşi şia descoperit adevărata faţă a groazei. Trenul Foametei, cum era numit, era o i, ba şi sus, pe garnitură, stăteau lun giţi bărbaţi, care loveau cu palmele în tabla rugi nită a acoperişului şi strigau ceva. A mers pe urma ţăranului din Timigeni până şia găsit loc în ultimul vagon. Stătea înghe muit ca un şoricel în găuricea lui, printre saci legaţi la gură şi coşărci cu papuci, gheme de lână, scule de la războiul de ţesut, mănuşi şi ciorapi de lână, împletiţi cu undreaua... – Te cruceşti, a zise şurianul, câte lucruri poate avea moldoveanul nostru în casă şi gospo dărie. Uite, că acum prind bine. Numai dacă or fi trebuind celor la care ne ducem, să le dăm în s imb. – Marfa dumitale, a spus Rini , cu sigu ranţă că se va căta. Cui nui place carnea de porc? – Sârmaaa!!! Capul la cutieee!!! sau auzit glasuri de sus, de pe acoperiş. – Ce e asta? a întrebat. – Se intră întrun tunel. Şiînseamnă că suntem peaproape de Braşov.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 59

multe părţi, legat de ieşirea României din război. Şiacum şiaminteşte de el, mai reţine versuri în flăcărate, ce e drept, puţine, dar încă nu la părăsit imagineametaforă prin care vedea ţara ca o fată uriaşă, călcând plaiul carpatin, dinspre vest spre est, cu hainele zdrelite, însângerată şi obosită, dar cu privirile de un albastru pur, cu fruntea ridicată, întâmpinând razele unui soare, care se înălţa peste orizontul dinspre răsărit. La trimis şi la o gazetă de unde sa ales cu un răspuns optimist. Dar în dată a simţit căn proză, în povestire are posibili tăţi să se exprime mai bine, şintrun an numai, înainte de a pleca săşi satisfacă stagiul militar, a umplut deja cinci caiete cu fel de fel de texte. I se răspundea, de la aceleaşi gazete, unde trimitea, din când în când, că promite bine, că are talent, oare care ,,aplecare“ către faţa dură a vieţii şi realităţii, dar căşi stăpâneşte cu greu ,,propensiunea“ către fantastic, ceea ce nui rău, dar nici bine, dacă aceasta depăşeşte măsura. Întors din armată, unde a colaborat cu poezie şi reportaj la diferite gazete militare, dar mai ales beneficiind de statutul lui de condeier al unităţii, Demetrescu a revenit la şcoala unde fusese înainte de încorporare, aflând postul neocupat.

A adunat banii de pe un an şi sa pregătea să meargă la Cluj, la facultate. Asta se întâmpla în vara anului 1952. Şiaminteşte cum, venind acasă, la Târna, de peste deal, cinci kilometri, era frânt de obosit şi sa trântit în pat, acasă, fără să mai stea la masă. Mama a intrat în odaia cu un plic în mână şi i la întins. – Deasarăi venit, dʹam uitat să ţîl pun pe masă… A observat cele două ştampile, dinte care una, cea de la «destinatar» mâzgălită bine. Pe cea

Pag. 60

de la «expeditor» scria clar localitatea Şur. A des făcuse nerăbdător şi a citit: Dragu nostru, Vino de urgenţă la Şur. Ni aflăm în mare năcaz. Băiatu mieu şî pretenu tău, Gâlmu, so stâns… Sfetcu – Ăi fi fişioru nostru şî ăi ţâne locu lu Gâlmu, ia zis moş Sfetcu, când la văzut intrând pe poartă, cu un geamantan mare, din scândură vopsită în maro. Iel so dus pe apa Prutulu. Poate amú îi pe la Brateş şî faşi peştii praznice din carnea lui. – Dumnezeu săl ierte, a îngăimat Rini , nevenindui să creadă că flăcăul acela inimos şi blajin, care fusese feciorul gazdei sale, şi cu care petrecuse atâtea clipe minunate ale adolescenţei, nu mai este. Dar cum sa întâmplat? – So tâmplat aşă că Dumnezău no vrut să nil mai lase. Se sculase disdedimineaţă şo ţânea morţâş că pleacă la râu, să controleze etrele. Li ţânea ascunse acolo, în lunca din capătu ogo rulu. Şî vineri sara so repezât la râu şî leo aşăzat. Şî duminică dimineaţă, cânʹ o intrat în apă, să vadă dacă so prins şeva, poati că apa eara pre reşi, io stat iniman loc şî sonecat… Mama Zafira începuse iar să bo cească: – Băietu meu, odoru meu!!! Cum nei lăsat tu ca pe nişti străini, şai plecat!... – Gata, fă. Taci. Dĳeaba mai strigi. Iel nu mai aude decât îngeri. Om fi avut vreun pacat de plătit…Şine ştie?... Seara de discuţii sa în eiat aproape de miezul nopţii. Rini lea făgă duit care să rămână în Moldova, mai ales că se răzgândise cu facultatea. Dorea să încerce la Universitatea din Iaşi. Şi asta însemna că nare să poată să stea mereu acasă, cu ei. Plus că trebuie să mai meargă şi prin Ardeal. – Nui musai să stai cu noi, a zis bă trânul. Ci să primăşti să fii şîa nostru. Să ştim noi lucru aista. Poate dă Dumnezău să fim să nătoş să muncim, şî faşem cultură bună de sfeclă şî de legume, başca livada de meri, şîţ trimătem bani. Ghine că te duşi mintea şî capu, şî te pricepi la bu irisalăn cărţ...Nu te lăsăm noi vraişte, mai ales că zâci că tata matale din Ardeal nu te ţâne ne apărat legat de casa deacolo... Fragment din romanul Vremea moliilor, în curs de apariţie. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Ştefan Lucian MUREŞANU

ANAMNEZA, SENTIMENT AL RETRĂIRILOR ÎN VOLUMUL BACOVIAN Mo o: Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie / Şi tot mai mult mapasă / O grea mizantropie. (George Bacovia, Ego) 1.Sensul legăturii poetului cu umbra re trăirilor sale Întrun sens anamnetic, versurile poeziei care des id, sugerând pierderea ca înţeles al durerii unei existenţe, volumul „Cu voi”, publicat în revista Ori zonturi, în iarna anului 1929, a purtat titlul, în limba latină, „Vobiscum”. Nu întâmplător, pentru că muza ce la inspirat la dus cu gândul la o prefacere a tre cutului fiindului său, petrecută întro lume care, în fapt, nu îi aparţinea, ci doar întro realitate pe care numai imaginaţia lui o putea transmite ca veridică. Complet absorbit de trăirile sale în timpul unei vieţii atât de inuitoare pentru trupul său zdrobit conti nuu de dureri, atât fizice, cât şi spirituale, George Ba covia a simţit şi anticipat vederea întro continuă cădere a lumii, nu a omului. În poezia lui, vom vedea că lumea este o entitate deosebită de om, lumea ex primând sensul întunericului, pe când omul, creaţia divină, sensul luminii: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător” (CU VOI... (1965:131), singurătatea fiind consfinţită în meditaţie, iar nepăsarea să fie faţă de pângăritori şi de profani, tocmai pentru că poetul cunoştea faptul că de aceştia are cine să se preocupe, judecândui la ceasul deve nirii. El deplânge literatul care cade, sfârşinduse: „În cerc barbar şi fără sentiment”, acel „cerc strâmt” al nevoiaşilor robi ai nevoilor lumeşti. Cea de a doua poezie a volumului, „Liceu”, prezintă prima treaptă a copiluluiom spre drumul anevoios al dorinţei de a avea înţelepciune, pragul peste care dacă treci te universalizezi întro lume pe care singur ţio alegi: profană sau iniţiată. Este foarte adevărat că omul aparţine lumii însă ca trup, nu ca existenţă. Unul se înalţă în vigoarea minţii strălucinde a universului, altul se ascunde în întunericul faptelor mărunte care îl coboară în abisul nimicniciei, altul perturbă cu energiile lungilor sale zile timpul, pe când un altul se stinge încă din neînceperea creaţiei: „Copil degenerat / Învineţit, transfigurat, / Ieri, a murit în delir” (Proză, 1965:133). Un Patriarh al prevestirii, George Bacovia a fost cel care din întuneric a adus lumina plăpândă a visului morţii lumii profane şi a îmbrăcato în giul giul vaietului nocturn: „Aci, prozaici pământeni, / Pe drumuri a murit, / De zurnetul de bani înăbuşit, / În lumea asta cu dugheni” (Proză, 1965:133). Poet al nopţii şi al lugubrului, fire extremă a iubirii în noapte: „Tristă, după un copac pe câmp / Stă luna, palidă, pustie / De vânt se clatină copacul / Şi simt fiori de nebunie (Crize, 1965:134), poetul nu poate fi înţeles decât numai printro metamorfo Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

zare a fiindu lui său, întrun eu luminat de astrul hrismosului, prin care el trăia revelaţia înainte de toţi cei care erau şi urmau să vină. Acei „fiori de nebunie” nu sunt al tceva decât negrele lui presimţiri faţă de o lume dezgolită de adevăr, vi ziuni în care „O umbră mormăind păşeşte... / E om... atât, şi e destul” (Crize, 1965:134) sugerează inul omului care se doreşte viu însă ascuns de noapte geme firav, supus de lume s ă tră iască ca o umbră a nopţii. Teama de a se întâlni cu poe tulom îl face săl ocolească nu că iar fi teamă de prezenţa lui fi zică, ci doar de faptul că nepu tinţa lui îl face să se depărteze de creatul întru nemurire, pentru că poetul trăieşte veşnic, profanul piere odată cu propriai distrugere: „Dar vezi... ma ocolit acuma... / El sa temut, mai mult, săracul... / Pe luna palidă, pustie” (Crize, 1965:134). Bacovia creează întru păreri de rău faţă de fi inţaom care nu îi înţelege versul, el crede că în noapte răul se va distruge până la ivirea zorilor şi, de aceea, izvorul său de inspiraţie se iveşte în noapte: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă / Vorbeşte încet, păşeşte încet, / Că totul cade cu o jale nouă” (Belşug, 1965:135), aş teptând printre cei trecuţi umbrele, pentru că „jalea nouă” aduce trecerea în lumea umbrelor a unui alt sortit. Cel deal patrulea catren al poeziei „Belşug”, pe care poetul o publică în anul 1927, în revista bă căoană Ateneul cultural, sub titlul „Toamnă”, intro duce o formulă sugestivă a timpului nesfârşit, pe care îl regăsim în basme: „a fost odată” continuând cu su gestivul timpului perpetuu: va fi odată”, care pune în valoare, fără să ne dăm seama, unicitatea timpului şi, totodată, rotirea pământului ca stare fizică a tre cerii timpului. Despre aceasta poetul afirmă: „Nu spune zarea, dar spune omul”, creând acea anam neză a fiindului teluric, pentru că imediat spune că omul este conştinet că: „Numai acuma e niciodată” şi că prezentul gândirii la rău a omului poate dis truge cea fost şi ce este. Ultimul vers al poeziei în văluie întrun mister neiniţiatul şii tulbură nefiindul, pentru că poetul spune: „E toamnă... miau dat de scris...” şi mulţi din lume se întreabă: cine? Este o taină atât de mare însă prin cuvinte eul nopţii baco vian dezvăluie: „E ora, de la care rămân în is / O emoţie... o amorţire...”, descrie în câteva cuvinte ver sificate o stare de trecere dintro dimensiune în alta. Marele simbolist român creează sugestii şi dă imagi

Pag. 61

nilor, aparent nelumeşti, împliniri reale. Însăşi poezia sa este o împlinire a imaginii imaginate a anamnezei: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie / Şi tot mai mult mapasă / O grea mizantropie” (Ego, 1965:136). El devine mai puternic şi creează o lume pe care şio imaginează în furia descompunerii şi a nepăsării şi, poate, de aceea se retrage în cripta care îi aşează trupul spre odihnă. Pe Bacovia nu îl vei în ţelege niciodată dacă nu îi petreci versul în cavoul care se des ide pentru cei iniţiaţi, dacă nu simţi greutatea plumbului şi, de dedesubtul acestuia să percepi adierea vântului şi trosnetul morbid al copa cilor. Dacă nu vei şti să vezi umbrele şi nu vei înţelege scârţâitul coroanelor nu îl vei petrece niciodată în cu vântul său cu trimiteri tainice: „Veţi sta în piciorul de gheaţă, şi sfânt...” (Pantofii, 1965:137), iar cimitirul nu vă va inspira liniştea şi clipele profunde de meditaţie. Bacovia nu sa născut pentru lumea profană, ci doar pentru omul care îi înţelege eul şi îi petrece cuvântul în sens: „Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte” (Amurg, 1965:139). În concluzie, retrăirile lui Bacovia rămân doar mişcări energetice pe care singur şi le recunoaşte ca unduiri ale unei lumi neînţelese. 2.Anamneza şi înţelegerea sensului vieţii prezente Teama, firească omului, se transformă în cuget când poetul străbate lungimi de undă, pe care de multe ori le asociază prezentului trăirilor sale din lumea de dincolo: “În haosul vieţii nici noi nu neam găsit / O, vino, cel puţin, acum, prin forţele necunos cute” (Dialog de iarnă, 1965:1409. Conştient de di mensiunile necunoscute şi de forţele nevăzute care absorbeau prezentul fiindului său, prin trecerea tim pului teluric, poetulom încearcă o traversare a aces tei limite şi, atunci când constată plusul şi minusul ca poli de atracţie: “Armonie / Armonie…” se în treabă “când?” “Iubito, cu faţa de mort, / Fecioară ui tată în turn, / Plângând în balcon / Cu grai monoton, / Cu suflet taciturn, / În visul meu te port” (Psalm, 1965:144). Nemăsurarea timpului este o altă Alan Wake, Lună plină caracteristică a trăirii întro altă di mensiune a poetului. Pentru el timpul nu există ca sistem de măsurare a vieţii fiindului, pentru că el ve ghează viul dintro dimensiune în care urmăreşte tăcut entităţi care de multe ori nu aparţin lumii sale: “În alb, domniţa blondă, înnoaptea ideală, / De sus de la fereastră, can vis ieşin afară, / Scăldată în si neală, ea râsen noaptea clară…/ O, cât a râs domniţa în noaptea de sineală…” (Balada, 1965:145). Ultrama rinul, pe care poetul îl sesizează la ipul domniţei sugerează lumea din care cea petrecută de timp se veseleşte în noaptea care ia permis apariţia în tellu ric. Poetul îşi dă seama, la un moment dat, că eul său străbate două existenţe, oniricul devine realitate, rea litatea oniric: “Şi visul apune / În negrul destin…” (Piano, 1965:148). Drumul bacovian este solitar, şi nici nu ar putea fi altfel, când călătoria lui pe pământ

Pag. 62

se petrece în starea de veghe a spiritului său desprins din trup: “Trec singur… şi tare mie teamă…”, poe tulom spune că îi este teamă, nicidecum frică. Teama exprimă vălul care ascunde ascunsul ideii, nicidecum frica de material a cuvântului. Teama este percepută doar de iniţiaţi: “Şi unde mă aflu, nu ştiu / Vai, plo pii detună oraşul…/ Clavirile plâng în pustiu…” (Mister, 1965:149), frica o simte profanul. După vis urmează regrete şi apoi somnul de odihnă a sufletului obosit de dorinţe: “E timpul… toţi nervii mă dor… / O, vino odată, măreţ viitor” (Poemă finală, 1965:151). Bacovia cunoaştea faptul că, după fiecare căutare a ceea ce profanul nu putea să vadă, nevăzutul, trebuia să plece, să uite: “ceea ce nu ştie nimeni”. Este o dezvăluire a stării sale cosmice şi singura poezie în care se destăinuie omului că misiu nea lui era de a veni, observa, prevesti şi pleca, însă el avea puterea de a observa ce alţii nu puteau să vadă, însă trebuia să uite ca să poată da voie egoului său teluric să convieţuiască pe pământ: “Singur mă pierd în lume, neştiut de nimeni”. Se recunoaşte poet: “Un solitar, / Cea râs amar / Şia plâns mereu” (Epitaf, 1965:152), însă mereu fugărit de destin să fie singur, doar el şi gân durile sale. Cugetă: “Când voi fi liniştit, voi scrie un vers / În care veţi vedea că sunt părăsit – “ (Epitaf, 1965:152), manifestare firească a celui supus să tră iască la marginea dintre dimensiuni, pentru că el caută să descifreze ştersul şi săi dea un nou sens. În concluzie, se pare că în poezia Pe deal, Ge orge Bacovia îşi manifestă regretul că poate trăi în noapte precum umbrele, urmărindule câteodată jo curile lor macabre: “Deaceea, / Cu un zâmbet rău, / Privesc această noapte…”. Zâmbetul rău reprezintă starea falsei existenţe, căinţa pierderii unei circum stanţe în favoarea alteia: “Poet, şi solitar…” (adjecti vul solitar este des întâlnit în creaţia poetică bacoviană, sens al liniştii poetuluiom în marea sa misiune de a crea cuvântul din idee) / “Galben, plumb, violet” (galbenul, sugerând paloarea trupul bolnav, plumbul, greutatea imensă a timpului care supune în stress mintea literatului, îngrĳorânduI existenţa, iar violetul, amurgul şi noaptea care pun stăpânire pe viul amorţit, eliberând din dimensiuni umbrele). “Odaia goală” este tocmai încăperea lo cuită de poet, însă el, iniţiatul trecător dintro dimen siune în alta este nevăzut profanului, doar mintea sa creează în nemurire versul care trăieşte “Pe vecinicie” (Din urmă, 1965:155).Ca să îi înţelegi cuvântul suge rat în fraza, de multe ori frântă şi ambiguă în expri mare, trebuie să ştii să trăieşti ca Bacovia. Să străbaţi în noapte drumurile fără de întoarcere a celor duşi, să simţi suflarea umbrelor şi să auzi de sub cripte fâ şâitul celor care au fost. Abia atunci vei percepe exis tenţa şi greutatea cuvântului plumb. Bibliografie: Bacovia, George, Versuri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965 Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Ion N. OPREA

LUNETISTUL de MARIN MĂLAICU-HONDRARI CINEI AUTORUL?

„

Un roman provocator, plin de tandreţe şi erotism, cu o structură absolut neconvenţională, cu totul inedită” este considerat Lunetistul de Marin MălaicuHondrari, apărut în colecţia „Ecoproza” a Editurii PoliromIaşi. Anterior, publicase poemele „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” la Eikon, 2004 şi obţinuse Premiul Uniunii Scriitori lor, filiala Cluj, „Cartea tuturor intenţiilor”, roman, Vinea, 2006, ediţia a IIa, Cartea Românească, 2008, apreciată de Mircea Căr tărescu drept „curată, puternic intelectuală, aparţinând unui om care a trăit fapte nebuneşti şi a avut forţa să le nareze, o carte care ne îmbogăţeşte şi face să iubim şi noi literatura”, „Apropierea”, roman, Cartea Românească, 2010, „La două zile distanţă”, poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, distinse cu premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania, după cum în tovărăşia regi zorului Tudor Giurgiu scriu în colaborare scenariul după roma nul Apropierea. Care este conţinutul cărţii Lunetistul? În Camarile, o in sulă aflată în plin război, un băieţel, Carlos, se strecoară în as cunzătoarea unui lunetist (Constantin) pentru al ruga să ducă o scrisoare unei femei din România (Cristina). Femeia cu pricina, descoperă Lunetistul, nu este alta decât iubita sa din anii mai ti neri. Întâlnirea cu ea reînvie trecutul lor comun care fusese frumos, cu o întreagă poveste de dragoste – adolescenţa lor pe trecută în comunism, apoi alegerea ei de a se căsători cu Jim, fiul unor nou veniţi, oameni cu stare dar şi imprevizibili , după care Constantin devine mercenar. Relaţia de odinioară, deşi despăr ţiţi, încă le înfierbântă simţurile, amintirile. Până o întâlneşte pe Carmen Mercedes Belena, Lunetistul rămâne captivul iubirii de odinioară, a femeii de un erotism tulburător. Dependent, la fel, până şi erotic, se desfăşoară viaţa lui Carlos, care, din orfanul ştiut, adoptat financiar de românca Cristina, devine nu numai un scriitor, ci şi amantul mamei cu banii… Cum scriitorii, în lumea liberă, sunt primejdioşi pentru cei în mĳlocul cărora convieţuiesc, Carlos este ţinta lui Constan tin, mercenarul, căruia i se oferă sume importante pentru al ucide. Protejat de anonimatul pe care şil caută dar şi de dragul Cristinei, crima nu are loc, Constantin însuşi, citindui cărţile şi din presupunerile care îl animă, confirmate de un email al Cris tinei, intuieşte şi se convinge de motivele carel îndemnă la crima cerută, personal avertizându–l de pericolul care îl pândeşte. Caietul Constantin – un fel de jurnal al Caterinei ca şi in terviul lui Carlos de la sfârşitul cărţii derutează pe cititor, Carlos apare ca un alterego al lui Marin MălaicuHondrari: „Când am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întâi mam gândit la orele de veghe încordată a unui lunetist, dar apoi miam dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara mi siunii sau între două misiuni. Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale…”. În acelaşi sens, al derutei cititorului , pledează fraza cu care în cepe cartea lui Marin MălaicuHondrari care este cea şlefuită din interviul lui Carlos: „Disdedimineaţă, Constantin a ieşit din lo Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Precum Constantin, autorul notează şi el: „Nu mai ştiu cum a început. Dintr-odată mă văd paznic de noapte în Spania, întrun loc plin de maşini strălucitoare. Cordoba.: flamenco şi bijutieri, femei cu trăsuri maure. 300 de nopţi nedormite. Un ventilator poartă prin rulotă aerul încins şi un gând obsesiv: imaginaţia e memoria în extaz. Peste zi mă mişc ca în vis, urmat pretutindeni de patru câini fantomatici, care nu latră niciodată. Singurul exces: literatura. Alte slujbe: şoferul unui avocat, o doamnă în vârstă, care avea un Opel Corsa şi uneori îmi spunea că o să mergem în Portugalia, ca în tinereţile ei; o primăvară neagră, alături de o femeie cu tendinţe sinucigaşe. “ Pag. 63

cuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi sa întors şi sa în is în casă până a doua zi” (p.p. 7, 229). Fraza dispariţiei voluntare, a recluziunii… Pe de altă parte, transferaţi în trecut, la Sân georzBăi, locul de naştere al autorului (29 ianuarie 1971), trăim anii de altădată la casa lui Constantin, timpul petrecut la clubul trimbulinzilor, ai marii iu biri cu Cristina, atmosfera din casa părintească, viaţa în garsoniera comună, care, la drept vorbind, hră neşte fabulaţia autorului care descrie mult deformat şi alături cu realitatea viaţa satului ardelean, care, în nici un caz, nu este una a alcoolismului. Cristina, Carlos, părinţii, dar şi vecinii, amin tirile, fac din Constantin însuşi un alterego al auto rului care pendulează mereu între amintirile tot mai triste, greu de străbătut către fericirea căutată. Ca şi autorul, Constantin nu avea să nu re marce că îi călcase tatălui său pe urme, că dacă se ase mănau în ceva atunci era tocmai incapacitatea sa de a sta locului, de a prinde rădăcini… Precum Constantin, autorul notează şi el: „Nu mai ştiu cum a început. Dintrodată mă văd paz nic de noapte în Spania, întrun loc plin de maşini strălucitoare. Cordoba.: flamenco şi bĳutieri, femei cu trăsuri maure. 300 de nopţi nedormite. Un venti lator poartă prin rulotă aerul încins şi un gând obse siv: imaginaţia e memoria în extaz. Peste zi mă mişc ca în vis, urmat pretutindeni de patru câini fantoma tici, care nu latră niciodată. Singurul exces: literatura. Alte slujbe: şoferul unui avocat, o doamnă în vârstă, care avea un Opel Corsa şi uneori îmi spunea că o să mergem în Portugalia, ca în tinereţile ei; o primăvară neagră, alături de o femeie cu tendinţe sinucigaşe. Şapte ani, acelaşi stilou, trei cărţi…” Şi din altă parte tot mărturisirea lui Marin MălaicuHondrari: paznic de noapte la parcul auto a lui Rafael Ayuso Escobar în Cordoba, Spania, unde timp de patru ani a locuit întro rulotă, ajutat de Mir cea Cartărescu şi Lidia Bodea, impresionat de scrie rile lui Roberto Bolano (romanul Dedectivi sălbatici), de Samuel Be e , de Julio Cortazar, de Thomas Ber nard… „Personajele Constantin şi Carlos din Lune tistul vă seamănă . Dacă aşa e, ce anume din dvs. aţi pus în fiecare?”, îl incită un curios. „Constantin are ficatul meu, iar Carlos plămânii mei, în rest amândoi seamănă a madame Bovary”, i se răspunde maliţios. Revenind la carte, finalul pare cel aşteptat. Jim şi tatăl, ca şi asociatul acestuia sunt pedepsiţi de lege. Cristina revine în ţară la măcelăria părinţilor, se con verteşte la penticostali, rămâne aceeaşi îndrăgostită de literatură, dar timpul a făcuto de nerecunoscut, mai ales psihic şi fizic. Carlos scapă cu viaţă iar Con stantin, retras în deşert, eliberat de tarele trecutului său, deapănă clipele precum scoate şi îndepărtează fotografiile din albumul fictiv al vieţii şi memoriei sale.

Pag. 64

„Pentru mine, ficţiunea e memoria în extaz”, mărtu riseşte Marin MălaicuHondrari, iar noi credem că tocmai de aici apar neverosimilitatea personajelor cărţii, care fac din naraţiune prilej de evaziune, me taforă la tot pasul, magie şi oniric. Prieten cu realităţile vieţii neam fi simţit mult mai bine împreună cu ele, dar moda are întâietatea. Neverosimilitatea personajelor, a realităţilor româ neşti, trimit şi la alte “păcate” care i le găsesc lui Marin MălaicuHondrari, autor de poeme şi proză, dar mai ales ca om de editură care promovează lite ratura şi scriitorii: literatura prea „e scrisă de nişte in divizi pe jumătate imbecili, dacă nu întrutotul”, apreciază el întrun interviu realizat de Veronica D Niculescu în Suplimentul cultural din 1925 octom brie 2013, editat de Polirom în colaborare cu Ziarul de Iaşi, explicânduse mai departe cu aceleaşi decep ţii pe care nu i le împărtăşim, ba din contră, se dove desc total neveridice, pentru că vin de la cineva care, când scrie, „nul mai interesează realităţile”, nu ci teşte măcar ziarele – „există tone de cărţi scrise într un limbaj de primate pentru societatea de primate în care trăim”. Am vizitat standurile de cărţi de la acţiunea FILIT Iaşi, 2327 octombrie 2013, de unde miam procurat şi Lunetistul, şi în mulţimea publicului prezent, tineri şi vârstnici, dar şi a celor peste 200 de profesionişti ai cărţii, sosiţi din ţară şi străinătate, nam întâlnit, declar cu mâna pe inimă, nici unul care să mi se pară că mă trimite către primatele văzute de autorul pe care lam citit şi care, mam convins, are stil literar, dar încă puţin românism în descrieri. Am mai urmărit ceva la manifestarea de mai sus, pornind tot de la interviul în cauză. Zice Marin Mă laicuHondrari: „cred că există câţiva autori români contemporani foarte buni, trei, patru prozatori”. Care vor fi fiind aceia, că pretenţiosul intervievat nu i nominalizează? Am găsit cărţile semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, de autorul Lunetistului şi pe mulţi alţii… Şi mam gândit şi la autorii pe care îi promovează la editura sa autorul Lunetistului, pre cum şi la restul editurilor din România care fac posi bilă ieşirea noastră culturală în lume, adesea cu fruntea sus, întrebândumă, totuşi, care sunt cei doar 34, Marin MălaicuHondrari, din politeţe şi pe rea lităţi, al câtelea se situează? Dacă ar fi vorba doar de 34 scriitori români buni, de ce la FILIT Iaşi atâţia traducători invitaţi, atâtea stan duri cu carte ale editurilor române şi din ţările stră ine nouă, pe piaţa de la Iaşi? Un răspuns ni lau dat Zilele Festivalului de la Iaşi dar şi manifestările cul turale desfăşurate la unison la Bucureşti, Cluj, Bra şov, Sibiu, Bistriţa, Vaslui, şi nu numai: scriitorii români, mult mai numeroşi, şi cărţile lor se bucură de autoritate pe piaţa internaţională.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

George PETROVAI

Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

mil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce sa lăsat absorbit de limba şi cultura franceză întro asemenea manieră decisivă, încât pentru a nuşi altera noul stil emina mente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, to tuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, iar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării li bere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în ip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism... În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi du rabile şi eficiente: Că iubireai taină sfântă/ ce dezleagă şindul ceşte,/ ştim cu toţii şi nencântă/ că iubind taina sporeşte./ Omui trestie fragilă,/ zisa Pascal gânditorul / doar iubind poţi fi acvilă/ ce cuazur îşi stinge dorul. Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce ia revenit în derularea culturii uni versale, navem decât să mergem pe firul ei de la primele res piraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre. Lesne vom deduce că primul moment însemnat al cul turii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Vil lon. Considerat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Alighieri şi Geoﬀry Chaucer, a des is drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentalităţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin capodopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Mi el de Montaigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii fran ceze. Dar dacă Renaşterea a apărut şi sa exprimat în forme specifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Ni colaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent intelectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVIIlea a fost teatrul: tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un bi nemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fabulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Ro efoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mĳloace artistice spe Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Iluminismul francez s-a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Daniel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swift), întrucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s-a aflat sub tutela exclusivă a lui Rousseau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doamnei de Staël.“

Pag. 65

cifice la realizarea unei adevărate cronice de mo ravuri. Iluminismul francez sa dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Da niel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swi ), în trucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enci clopediştilor, creaţia vĳelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui PierreAugustin Caron de Beaumar ais şi proza literară a lui JeanJacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu sa aflat sub tutela exclusivă a lui Rous seau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doam nei de Staël... Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul isto ric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, me lancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de con traste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general: a)Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru; b)Este un curent mai complex ca cele di nainte, deoarece el nu se limitează doar la litera tură şi arte plastice, ci în unele ţări sa extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica. Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste re prezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor fran cezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo. Dar – după cum spuneam dacă romantis mul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), rea lismul practic readuce izvoarele literaturii univer sale în Franţa, ţara unde el sa născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert. De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pen tru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelis tic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov. Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi

Pag. 66

artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura uni versală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre litera tura, implicit spre cultura secolului XX şi mai de parte se eamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului Au gust Strindberg, nu poate fi încadrat întrun curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului. * Şi iatăne după acest periplu ajunşi la cul tura de la sfârşitul secolului al XIXlea şi începutul secolului al XXlea, o cultură despre care putem afirma fără teama dea greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, con cluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean Paul Sartre, Albert Camus. Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzândul şi pe JeanPaul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar. Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite lite rare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în po sesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu lau primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor în spre el, de i sa decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nui este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în s imb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca ex perienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşu rată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil inez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spa nia, este unul dintre principalii organizatori ai Re zistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle. În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o con solare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem so spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de ob scuri sunt unii dintre bă oşii care hodoronctronc se văd cu el în braţe... Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei ro mane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nu vele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răs coala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat,care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele prou stiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru aşi afirma subtilitatea, atâta timp cât auto rul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.” După cum corect apreciază Romul Mun teanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1)dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2)dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”. Iar cele două întrebări simţim cum ne în dreaptă paşii spre existenţa absurdă, care for mează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic întro lume modernă” (Irina Mavrodin), tre buie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăp tuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, întro epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul con temporan acceptă sinuciderea, ba iar înclină spre justificarea crimei logice, creînduşi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzs e cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – cură ţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoa menilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se deru lează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

populaţiile cele mai fericite...” În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice partici pare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sin iseşte când ia murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Întrun climat al sen sibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tă ioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o în cadrează întro conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare deabia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.” Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul dea nedumeri şi intriga, căci el intră în în isoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce sa întâm plat. Deabia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dum nezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii săl privească cu ură! Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, iar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest per sonaj este simbolul absurd al crimelor logice.” Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemă nări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la sur prinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori is toria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape ni ciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobografice. Nici un om na îndrăznit vreodată să se zugrăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).” Romanul Căderea, cu judecătorulpenitent JeanBaptiste Clamence aflat în prim plan, ne pre zintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De

Pag. 67

obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe carei ajutăm mai mult”; “Miam trăit întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plic tisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu ade vărat democraţie” etc. Deabia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Stră inul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind sin gura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta re zistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e ivalenţa desăvârşită a punctelor de ve dere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un pro gres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.” De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri ka iene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În ip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort...” Dar nici po meneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Ka a, cu toate că – după cum deja mam ex primat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor ka iene pe arii culturale mult mai în tinse, opera scriitorului praghez sa constituit într o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Ka a ajunge să fie socotit un ade vărat profet al ororilor naziste.” Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferen ţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Ka a a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care sa adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înşti inţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte

Pag. 68

de exagerare în acest sens”. ...Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul ob servă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene. Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pen tru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferin ţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă îm potriva flagelului (carantină, izolarea totală a ora şului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lu mină starea de exil interior. De unde deducem că starea de exil este ine rentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna sau simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum su bliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exi lului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”. Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a tit lurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimu lui volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt e iva lente”, de parcă ar vrea “să mar eze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”. Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii crea ţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi con ştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală mă sură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi mă sura (în sensul în care ve ii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o sen zualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidari tate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce sa izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”. Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că pu team găsi o mai fericită în eiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camu siene! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Anton Vasile IEŞEANU

Livada cu vişini Moto: „Viaţa a trecut de parcă nici nu am trăit…” A. P. Cehov

e câte ori am citit sau am recitit Livada cu vişini a scriitorului rus Anton Pavlo vici Cehov, de fiecare dată ma cuprins un sentiment de amară nostalgie.Mă gândesc ime diat, nu atât la lumea comunistă care a fost şi sa dus, cât mai ales la oamenii acelei lumi, apropiaţi sau cunoscuţi din care mulţi au plecat dincolo, au devenit fantome ale memoriei şi care îmi bântuie, uneori, dureros mintea. Din lumea aceea tot mai puţini supravie ţuitori am rămas. Ca şi cum Cehov ar fi intuit ge nial vremurile ce vor veni şi se vor destrăma în Livada cu vişini prezintă un amestec bine dozat de tragic şi comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut şi cum fantomele lui e tragicomedia vieţii umane. Piesa lui Cehov prezintă o lume a prefacerii şi s imbării, o lume tragică şi comică în acelaşi timp. Totul e mişcare, totul e s imbare, totul curge,totul e tragic dar şi comic în acelaşi timp. Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit. Mereu va exista o livadă cu vişini ce va fi doborâtă de evoluţia societăţii. Mereu va dispărea o lume şi se va naşte o alta.Miraculoşi şi geniali literaţii ruşi. Poartă în pana lor darul profeţiei. Am observat acest dar la toţii marii scriitori, dar în deosebi la scriitorii ruşi: Turgheniev, Tolstoi, Dos toievski, Cehov. Şi noi avem un genial profet– Eminescu. Şi ne duce ispita gândului că Cehov, scriind Livada cu vişini, sa inspirat direct din Glossa lui Eminescu „Toates ve i şi nouă toate” şi din Memento mori Panorama deşertăciunilor. Livada cu vişini e cercul de familie din marea spi rală a existenţei, o întoarcere a personajelor „în camera copiilor.” Moşiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiaţii ei se întorc de la Paris. Se întorc în zorii unei zile de mai, ca şi cum sar întoarce direct în zorii copilăriei. Se întorc primăvara, în luna mai când „înfloresc vişinii, dar în grădină e frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care a intuit ce poate provoca bucuria şi tristeţea simul tan, optimismul şi pesimismul. Bruma şi livada în florită e cadrul perfect pentru a crea amestecul de bucurie şi nefericire, legătura dintre livada cu vi şini înflorită peste care a căzut bruma şi comunita tea de oameni legaţi sufleteşte de acel spaţiu al raiului copilăriei. Teatrologul George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vişini cu simbolistica ja Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

poneză a florii de cireş, dar după opinia mea e o asociere forţată, căci în afară de viaţa scurtă şi trecă toare nu i se pot afla alte legături. Şi nu cre dem că Cehov a făcut aseme n e a asocieri. Floarea de cireş, sakura în japoneză s e m n i fi c ă fertilitatea, fe ricirea şi sărbă toarea. Livada cu vişini semnifică destrămarea unei lumi ce părea imuabilă, la fel cum părea a fi societatea comunistă. Se pot găsi multe semnificaţii ale livezii cu vişini, îndeosebi simbolistici ale morţii şi distrugerii, vizând iar apocalipsa, căci topoarele care do boară livada pot fi interpretate ca topoarele care dis trug civilizaţia umană. Dar Cehov vizează comunitatea unei familii. Familia Andreevnei sa întors de la Paris, acasă, la livada cu vişini, acolo unde şiau petrecut copilăria. E ca o întoarcere în timpul copilăriei. Dar ei nu mai pot retrăi bucuria de atunci a copilăriei. Întoarcerea în vremea copi lăriei poate avea şi semnificaţia aceasta, anume că viaţa e o rotaţie încerc sau după filozofia ondula ţiunii universale a lui Vasile Conta e asemenea configuraţiei frunzei de trifoi cu o ramură urcă toare, una culminată şi ultima coborâtoare. Ultima, ramura coborâtoare este asemănătoare cu cea ur cătoare a copilăriei şi adolescenţei, dar în sens ne gativ. Andreevnei totul i se pare nes imbat. E doar o aparenţă, ea se amăgeşte cu nes imbarea, „şiatunci livada era exact aşa, nu sa s imbat nimic. (Râde bucuroasă) Toată, toată e albă! O , li vada mea. ” În realitate totul sa s imbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morţilor dragi năvălesc prin livada minţii ei. „Priviţi, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în ro ie albă!” Tot acolo, se juca Grişa băiatul ei , dar Grişa a murit înecat. Livada a devenit locul în care fanto mele celor morţi se întâlnesc cu vii. Nu întâm plător în scenografia actului întâi, Cehov asociază înflorirea vişinilor cu bruma care ucide florile. Ra nevskaia retrăieşte copilăria nu ca o mare bucurie

Pag. 69

ci ca o mare tristeţe nostalgică „Ah! Copilăria mea nevinovată.” Unii autori, critici de artă, au găsit conexiuni, în Livada cu vişini, cu căderea comu nismului, alţii cu căderea capitalismului. Noi cre dem că aici e vorba de o lume îmbătrânită care mereu dispare, o eternă reîntoarcere, o istorie care se repetă ca „întro vastă spirală ”, spune Hegel. Aici e vorba de tinereţe cu speranţele ei şi de bătrâ neţea care aşteaptă neantul eterna noapte. O spune cel mai în vârstă personaj, bătrânul la eu, octogenarul Firs: „Viaţa a trecut de parcă nu am fi trăit. Acum totul sa destrămat, nu mai înţelegi nimic.ʺ Cum să mai înţelegi viaţa, când trupul, sub efectul distructiv al entropiei, este redus la starea de frunză căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut complet aura energetică. Fără aura energetică materia se degradează conti nuu. La fel şi trupul omului. Şiodată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost feri ciţi, dispare, devine amintire, o amintire ce se es tompează tot mai mult odată cu trecerea vremii. A iubi Livada cu vişini, spun unii autori, înseamnă ai iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei ia doborât. Entropia ne doboară pe toţi. E o lege iminentă şi inerentă a degradării materiei. „Nu moare decât cel uitat” spun grecii, dar îi uităm. Şi ei mor cu adevărat. Morţii noştri dragi ne mai vizitează din când în când, tot mai rar, şiatunci doar în vise. Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită, e necesar să fie întoarsă pe dos. Naşterea e materia biologică întoarsă pe dos. Reînnoirea permanentă a materie în mişcarea eternă a spiralei genetice face să existe etern. În Livada cu vişini întâlnim o lume tristă, melanco lică, lipsită de viaţă, aproape moartă deşi încă vie, la fel ca floarea de vişin, căzută de la brumă. E o lume statică, o lume a trândăviei şi plictisului. Trişti sunt cei tineri, fiindcă, deşi sau întors în ca mera copilăriei, se intersectează la tot pasul cu cei bătrâni. Toţi sunt legaţi de copilărie, toţi sunt legaţi de livadă, toţi aud topoarele care o doboară. E ca şi cum acele topoare lear doborî propriile vieţi. Degeaba încearcă Liubov Andreevna să reînvie, prin cânt şi dans, în actul al treilea, fascinaţia co pilăriei. Tuturor le lipseşte entuziasmul, bucuria şi veselia tinereţii. Dansul lor e un dans de mane ine, personajele se mişcă mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar şi guvernanta Charlo a, fostă ar tistă de circ, magiciană cu reale calităţi, nu reuşeşte să anime lumea aceea a plictisului. Şi ea este o fe meie tristă. Nu ştie de unde este, nici cine iau fost părinţii, „cine este şi pentru ce există ea pe lume… ” Contabilul Epihodov, plângăreţ şi umil, calcă mereu în stră ini, mereu i se întâmplă câte ceva neplăcut, „belea peste belea” fie un păianjen cu

Pag. 70

care se trezeşte dimineaţa, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moşieresei şi administrator al livezii. Duniaşa, fată în casă, e fată de ţărani. Luată de copilă, din mediul ei, a devenit delicată ca o aristocrată şii teamă de orice. Dar de ce îi este teamă de orice tinerei fete? Fiindcă are nevoie să fie iubită de un băiat. Se află la vârsta exploziei hormonale şii plac la nebunie „cuvintele drăgăs toase.” Îi este teamă că se va trece şi nu va fi iu bită. Tânjeşte după dragoste, tânjeşte să fie iubită de Iaşa, sar da oricui iar spune „cuvinte drăgăs toase”, iar şi poştaşului, care a asemuito cu o floare, dar nu are parte de iubire. Deşi îi declară că îl iubeşte, Iaşa o respinge brutal. Tânărul la eu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea ră mâne să aştepte scrisoarea lui, care însă nu va mai veni niciodată. Duniaşa se află în cea mai ingrată situaţie, în mare impas: nu se mai poate întoarce printre ţărani, nu poate rămâne printre aristocraţi. Se va adapta, va rămâne cu Epihodov la noul stă pân? Aşa credem. Epihodov, contabilul moşiei, e cultivat dar nuşi găseşte calea de urmat. Sau poate tocmai din acest motiv, fiindcă e un om evoluat, e în mare di lemă „… numi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împuşc”. Ai crede în vorbele lui mari, dacă nu sar dovedi a fi un cabotin care linge pe ascuns paharele de şampanie. Se adaptează repede mersului vremii şi devine administratorul livezii cumpărată de Lopa hin. Gaev, fratele moşieresei, mereu în re verie, mereu cu discursuri infantile, e permanent apostrofat de Varia şi de Ania. La apostrofările lor, tace. În acele momente toţi tac.„Toţi stau pe gân duri. E linişte. Se aude doar bodogăneala stinsă al lui Firs. Deodată se aude un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit şi trist al unei strune ce a plesnit.” Toţi se întreabă pani caţi ce a fost. E semnalul clar al ruperii timpului, al doborârii livezii, al dispariţiei lumii lor. Şi trecătorul, personajul acela bizar, care vine de nicăieri, întreabă de gară şi pleacă spre nicăieri… Trecătorul e omul în general, fiinţa umană, care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul, unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!... Borcanele cu dulceaţa de vişine, din dulapul copi lăriei, ne amintesc de madlena lui Proust şi de scurgerea inexorabilă, nu a timpului, cum se spune adesea întro prea uzitată sintagmă, ci a vieţii… Toţi ajunşi la vârsta Livezii cu vişini suntem În căutarea timpului pierdut. În faţă neantul, înapoia noastră viaţa care a trecut. Ne uităm înapoi şi ne în trebăm: ceam făcut cu viaţa noastră? Am trăit sau Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viaţa a trecut de parcă nu am trăit…” Când facem bilanţul şi privim la realizări am în eiat pe roşu sau în câş tig? Cine câştigă în Livada cu vişini? Câştigă Liubov Andreevna, femeia senzuală, dar nică şi galantoană inconştientă, cu libidoul ei in saţiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. O dată cu livada de vişini, pierde toate energia erotică şi odată cu pierderea libidoului, pierde totul. Câştigă Lopahin, negustorul? Ei aici e misterul.Cine câştigă?!... Câştigă Gaev? Fratele Andreevnei are episodice atracţii erotice faţă de sora sa. Se află în rivalitate cu la eul Iaşa. Tânărul la eu are un statut pri vilegiat, de gigolo. Obraznic şi tupeist, râde ade sea de infantilul Gaev. „Nu pot să nu râd când vă aud vocea.” Gaev se simte în rivalitatea cu Iaşa şii cere Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.” Câştigă Petia, eternul student?! Este un visător idealist. Un utopic. Afirmă sus şi tare că el este de asupra dragostei, dar e atras, nu de Ania, fiica de 17 ani a moşieresei, ci de mamă. Faţă de mama fetei afirmă bazaconii de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalităţi. Noi suntem deasupra dragostei.” „Iar eu, spune un mare adevăr despre sine Andreevna, re iese sunt mai prejos de dragoste… ” Nimeni nu este deasupra dragostei terestre. Nici călugării de pe muntele Athos, deşi se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în acel spaţiu sfânt, de parcă femeile ar fi mai păcă toase ca bărbaţii. Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oa meni nu putem fi deasupra dragostei erotice. Este Andreevna mai prejos de dragoste? Este femeia senzuală mai prejos de dragoste sau este iar în plinătatea dragostei? Andreevna atrage bărbaţii cu o mare forţă. Toţi bărbaţii o doresc, toţi îşi în cearcă norocul de a se bucura de nurii ei? Este, prin libidoul ei insaţiabil mai prejos de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râv nite debărbaţi.Dar ce este dragostea? Nu e oare ex plozia naturii în floare, nu e oare explozia energiilor hormonale, nu e energia aceea libidinală ajunsă la apogeu, emanată de femei, îndeosebi de cele senzuale, care îi face pe bărbaţi să roiască în jurul lor ca muştele în jurul borcanului cu miere? Momentul culminat este aşteptarea de către Andreevna a veştilor de la licitaţia livezii. A fost sau nu vândută Livada cu vişini? Şi cui a fost vândută? Ea ştie că, odată vândută livada, totul e pierdut. Vândută, livada va fi doborâtă de topoa rele lui Lopahin şi odată cu livada şi lumea ei va fi doborâtă. În aşteptarea veştii, Andreevna trăieşte Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

clipe de mare tensiune. Panicată de aşteptare ape lează la fostul educator al copiilor ei, eternul stu dent Trofimov. „Salvaţimă Petia! Spuneţimi ceva, orice… ” îi strigă ea disperată.Petia ar fi putut so salveze, dar studentul nu are forţa erotică de a o salva. Îi spune însă: „Nu trebuie să vă amăgiţi, în fruntaţi adevărul măcar odată în viaţă!” „Care adevăr?” , întreabă Andreevna. „Dumneavoastră ştiţi carei adevăr şi carei minciună. ” Asta e marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vi şini. Cine ştie să răspundă la această întrebare? Ce i adevărat şi cei iluzie în viaţa pe care o trăim? Petia, tânărul şi eternul student, e îndrăgostit de moşiereasă şi tocmai din acest motiv e un cara ghios. El crede , speră ca ea săl salveze, dar ea aş teaptă acest lucru de la el. Moşierul scăpătat Pişcik visează la banii ei, cer şeşte , se împrumută spre a plăti taxele pentru pro pria lui moşie Lopahin, negustorul, nu poate înţelege această lume care pare a nu trăi cu picioa rele pe pământ,„atât de ne ibzuiţi, atât de lipsiţi de simţul practic…” Pentru el lumea această aris tocratică e o lume de ciudaţi. Lopahin este învin gătorul. Dar este învingătorul învins. El a rămas din copilărie îndrăgostit de imaginea moşieresei, când, bătut de tatăl său, Andreevna la condus la lavoar şi la spălat de sânge. Apropierea fiului de ţăran de tânăra moşiereasă de atunci, spre care nici un niciun ţăran nu şiar fi ridicat o ii, a rămas ca această fantasmă erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede şi speră, cumpărând livada, că fantasma va deveni reală, că Andreevna îşi va pleca o ii asupra lui, dar e stângaci şi stingher. Lopahin nu are forţa de atracţie asupra moşieresei deşi are, ca atù, livada cumpărată şi mulţi bani. Dar nici el nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate coborî la nivelul lui, „ la viaţa lui banală, la banalităţile lui.” Livada a fost vândută. Lopahin a licitat şi a câşti gat. Dar a pierduto definitiv pe Andreevna. La aflarea veştii Andreevna plânge. Ştie că pentru ea totul sa sfârşit. Ania, fiica ei, o consolează, o încu rajează, iluzionândo cu optimismul tinereţii. „Vom sădi o altă livadă, mai arătoasă decât asta, şi, când vei vedeao, o bucurie , o bucurie liniştitoare, o bucurie profundă îţi va umple sufletul…” Dar ne obositul libido al rusoaice se stinge odată cu vân zarea livezii. În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi camera copiilor. Dar acum pare o ca meră de bătrâni ajunşi parcă în mintea copiilor. Este golită de tablouri, puţină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie. Liubov An dreevna, ca o adevărată aristocrată, a împărţit toţi banii din portofel ţăranilor care au venit săşi ia rămas bun. Iaşa aduce o tavă plină de pahare cu

Pag. 71

şampanie. Nu bea decât el şi Lopahin din şampa nia contrafăcută de opt ruble sticla. Ceilalţi se pre fac că nu au auzit invitaţia. Trenul trebuie să vină imediat. Lopahin este nerăbdător. El vrea să lu creze, să facă bani. „Am trândăvit aici lângă voi” Viaţa aristocratică înseamnă trândăvie. Lopahin e învăţat de mic să muncească. El nu se poate aco moda vieţii lor. Invitat de Lopahin iar şi Petia, eternul student, refuză şampania, refuză şi banii acestuia. El visează şi se iluzionează în continuare asupra lumii ce va să vină. Credul şi idealist visează la „adevărul suprem” şi „fericirea supremă”. E un caraghios , care însă , după istoria comunistă trăită de noi şi de ruşi, ne induce ideea că profeţia lui Cehov – utopia adevărului suprem şi a fericirii supreme, afirmată de studentul Trofimov şi atât de persua siv indusă de propaganda comunistă, sa împlinit. La toată pledoaria studentului Trofimov, Lopahin afirmă, ca un american, un adevăr pragmatic universal valabil despre rostul vieţii : „Atunci când lucrez un timp îndelungat fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri optimiste şi înţeleg şi eu care mie rostul în viaţă.” Care e rostul vieţii umane? Trândăvia aristocratică sau munca asi duă? Ce alegem?! Iaşa este un arivist cinic. Lipsit de cel mai elementar bun simţ al omeniei nu vrea săşi ia rămas bun, nici măcar în ultimul ceas, de la mama sa, ţărancă, venită săl vadă. Obişnuit de moşiereasă încă de tânăr cu traiul trândav, acest gigolo obraznic şi tupeist nu se mai poate coborî la nivelul unei ţărănci. Este singurul care pleacă la Paris alături de Andreevna . „Aici nui de mine, nu pot trăi..”, zice arogant Iaşa. Credem că dintre toţi pretendenţii Andreevnei şi dintre toate per sonajele Livezii cu vişini, Iaşa este cel care câştigă în noua lume ce se întrevede. Şi nu doar ca gigolo, ci ca un arivist fără scrupule. Gaev, fratele moşieresei, rămâne. Sa angajat ca financiar la o bancă din Har kov. Ania pleacă la mătuşa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator la o moşie învecinată. Guvernanta Charllota a încropit o boccea în i puind un copil. Nu ştie încotro so apuce, nuşi mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind un făt în braţe. „Taci, băiatul meu scump.” Charllota a înţeles pentru ce există…, dar va avea, în mod real acel copil, pentru a şti pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulţumi cu boc ceaua, închipuind un făt! Pişcik e cel mai fericit. A făcut rost de bani şi a venit săi aducă lui Lopahin datoria. De unde? Pe când era atât de disperat că nu mai are cu ce plăti taxele, un student la filosofie, în tren, ia sugerat soluţia să sară de pe acoperişul casei. „Sări, zice, şi se rezolvă toate

Pag. 72

problemele…” Dar nu a mai fost nevoie de această soluţie finală pentru a rezolva astfel problemele existenţei. A închiriat pământul lui galben unor en glezi. Acum e fericit, e surescitat de fericit, a venit să aducă o parte din banii pe carei împru mutase. A doua tristeţe a Andreevnei este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar. „A fost dus la spital”, spune Ania. Andreevna a visat so mărite pe Varia cu Lopahin. Dar nici Varia, nici Lopahin nu simt vreo atracţie, fug unul de celălalt. Lopahin la angajat pe contabilul Epi hodov ca administrator în locul Variei. În scena de la plecarea din camera copilărie, Gaev, rămas acelaşi ins infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile şi cu obsesia mişcării bilelor pe masa de biliard, exprimă totuşi cel mai bine această schimbare de lumi. „Toţi ne părăsesc, Varia pleacă… Am devenit deodată inutili” , spune Gaev. Când atingem o anume vârstă, toţi devenim in utili, nişte poveri ale existenţei… În afară de Varia şi Lopahin, toţi au rămas nişte infantili. Cu acelaşi aer credul Trofimov , eternul student, strigă idealist: „Te salut viaţă nouă!” În actul patru lume aceea pare o lume a haosului. Trofimov nuşi mai găseşte galoşii. Pleacă la drum fără galoşi… În noua lui viaţă îi lipseşte fundamentul picioarele pe pământ. Din tre toţi, Liubov Andreevna simte cel mai acut pierderea livezii cu vişini. Odată cu tăierea livezii (în fundal se aud topoarele care doboară co pacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă şi o făcea dorită şi adulată de bărbaţi, sa epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viaţa, tinereţea, fericirea. La fel cartea şi teatrul sunt ameninţate să fie doborâte de topoarele internetului şi ale televiziunii, aşa cum Livada cu vişini a fost doborâtă de topoarele lui Lopahin. Mai este totuşi o speranţă: mai sunt încă oameni tineri care nu renunţă la carte, care nu o lasă să fie doborâtă de topoarele tabletelor, in ternetului şi televiziunii. Sunt încă destui tineri ca Ania, fiica Andreevnei în etate de 17 ani, care mai citesc. Ania îi spune mamei sale: „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nui aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunatăʺ. Dar lumea veche? Lumea veche e doborâtă de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele lui Lopahin. O simte cel mai bine octo genarul Firs. E singurul care rămâne. E uitat de toţi şi încuiat în casă. Ca întrun mormânt a rămas în cuiat. „E încuiat. Au plecat… Viaţa a trecut, de parcă nu am trăit…” Dar cine poate spune, la bătrâneţe, că a trăit?!...

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Cosmin PREDA

Miraj

ducătorul de foc venea întotdeauna când se îngâna ziua cu noaptea şi statura lui uriaşă era văzută trecând pe culme, dea lungul dealului înalt, care străjuieşte satul. În jurul lui era o aură roşiatică, împrumutată parcă de la cerul in cendiat de soarele care apune. Părea că vine dintro poveste frumoasă, zămislită de bătrânii unui timp străve i, pe când stăteau la sfat la lumina opaiţelor. Nimeni nu putea spune că la văzut de aproape, dar lumina din jurul lui îl arăta întregului sat, astfel că toţi păstrau în memorie ipul lui frumos şi blând, cu plete blonde şi barbă neagră. O ii lui aveau o strălucire aparte, de flacără albastră, şi asta îţi rămâ nea neaparat în minte. Unii spuneau că au văzut cum, întro toamnă târzie, focul privirilor lui a ajuns până la o haită de lupi fioroşi şi flămânzi, care dă deau târcoale unor stâne de la marginea satului. În fricoşaţi, lupii sau plecat cu burţile la pământ, au stat câteva clipe aşa, apoi sau ridicat şi au plecat re pede, cu teamă, îndepărtânduse de stâne. Purta pe umăr un sac imens, în care aducea focul. Se oprea pe culme, dădea sacul jos şil dezlega încet, apoi băga mâna până la umăr şi scotea din el o mare mulţime de globuri de foc, care pluteau re pede până în casele oamenilor şi le aprindeau lăm pile. Oamenii erau fericiţi şi simţeau mâna lui Dumnezeu, bună şi protectoare, asupra lor. Îşi făcea apariţia la e inocţiul de toamnă şi venea apoi zilnic, la lăsarea amurgului, până la săr bătoarea Crăciunului. Sfârşitul lui septembrie, când porumbul era cules şi se culegeau viile, era încărcat de magia trecerii lui. Toate supărările dintre săteni erau ca prin farmec uitate şi săreau să se ajute unul pe altul oridecâteori era nevoie, aşa cum nu se în tâmplase întotdeauna în timpul anului. ʺEste nevoie ca pacea şi iubirea să se aşeze din nou în inimile lor.ʺ spunea în fiecare toamnă călugărul bătrân de la s itul din apropierea satului. Se încingea cu un capăt de funie peste sutana pono sită şi pornea agale către sat, cu paşi mici, aplecat din şale, sprĳininduşi anii mulţi întro cârjă. El cu noştea ziua sosirii Aducătorului de foc şi mergea să le dea de veste sătenilor. Chipul monahului se lu mina şi inima lui bătrână prindea putere văzând cum sătenii tresaltă de bucurie şi ipurile le sunt înseninate de o lumină venită parcă din cer. Trebuie să ne găsească aşa cum se cuvine! le spunea călugărul. Să ne gătim sufletele cu frumu seţea iubirii! Începea un timp al iubirii, mângâiat blând de lumina de aur a toamnei şi descântat cu mister în amurgurile în care uriaşul împrăştia focul peste sat. Se formau pere i noi de îndrăgostiţi care se sor beau din priviri şi dansau feeric la hore, în amurg. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Uriaşul cuprindea cu privirea toate aceste întâmplari şi zâmbea, iar focul al bastru al privirilor lui se înteţea. Îm prăştia cu multă dărnicie globu rile de foc şi acestea dansau jucăuşe, se prin deau de cren gile copacilor, de coarnele vite lor, de coamele cailor, coborau lin în părul şi pe ume rii îndrăgostiţilor, se opreau în pălmuţele co piilor mici, care se desfătau urmărindule jocul. Era un foc rece, de culoarea au rului, care aprindea doar lămpile. Când vreo bă trână torcea stând pe laiţa de la poartă, globurile de foc se prindeau de lâna din caier, de firul răsucit, de fusul care se învârtea, se opreau pe broboada şi pe umerii bătrânei, iar aceasta torcea parcă firul de aur al unei poveşti minunate, din vremuri străve i, cu uriaşi aducători de foc şi cu zâne bune... Zilele Crăciunului aşterneau peste sat o at mosferă sfântă. Bucuria sărbătorii era curată, înălţă toare, şi bătrânii spuneau că în aceste zile se des ide cerul. Prin case, mulţi citeau în cărţile sfinte despre venirea pe lume, în Betlehem, a copi lului divin, de care se legau tainic speranţele lor. ʺPe când erau ei acolo, sa împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei Cel întâi născut, La înfăşat în scutece şi La culcat întro iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.ʺ Citeau cu sufletul aceste cuvinte şi erau duioşi din pricina că Împăratul lor a venit pe lume în împrejurări aşa de sărăcăcioase şi umile. În seara din ajunul Crăciu nului, aşteptau cu emoţie apariţia Aducătorului de foc. Uriaşul frumos şi blând incendia atmosfera cu globuri de foc, care se prefăceau în porumbei albi, cu crengi de măslin în cioc. Stăruiau câteva clipe în apariţia lor, apoi se făceau nevăzuţi, dar alţii apă reau în locul lor, făcând apoi loc altora. Încântaţi, să tenii întindeau mâinile şi porumbeii veneau şi se aşezau lin în palmele lor. Ne aduc vestea cea bună! spunea călugărul bătrân, venit în sat pentru seara aceea. Dacă mă întrebaţi când şi unde aveau loc toate acestea, vă răspund că toate sau petrecut în povestea unei bătrâne care torcea lâna stând pe laiţa de la poartă, întro noapte de vară, cu lună plină. Uriașul frumos și blând trecea prin sufletul meu...

Pag. 73

Cristian MELESTEU

care nu avea aparat de fotografiat în copilărie, îşi lasă moştenire la nepoţi un album cu fotografii în mişcare…

Mereu mă întreb Mereu mă întreb ce sar întâmpla, dacă fericirea ar fi o pasăre. Neam cumpăra toţi costume de vânători, câini dresaţi, puşti, arcuri, praştii? Am ieşi toţi pe străzi la vânătoare, am împuşca elegant o fericire, de la balcon, în timp ce ne bem tacticos cafeaua?

Căutare Deasupra cer. Dedesubt cer. Sunt un cal care zboară Între două ceruri. Sunt un cal frumos, Alb ca spuma laptelui, Cu coamă deasă şi falnică. Dacă aş fi fost pe pământ Sigur aş fi fost călărit de FătFrumos. Sunt un cal alb Ce zboară între două ceruri Căutând prin ceaţa noul oraş Etajul 23 al unui zgârienor.

Dintr-o nostalgie extremă Tatăl meu, dintro nostalgie extremă, cultivând grâu şi porumb printre crăpăturile din beton. Capre, oi, cai şi vaci, Păscând blânde gardul viu Din faţa blocului… Din prea multă nostalgie, Tatăl meu,

Pag. 74

Dar noi, miopii, ce neam face, Doamne?

Dintr-un prost obicei nu reuşesc sămi aduc aminte decat lucrurile frumoase. Am o prietenă în fiecare cartier al oraşului. După despărţire, îmi aduc aminte cu nostalgie de blocul în care stă şi mă duc în inima nopţii, când doar felinarele sunt treze şi îi spun blocului care ma ţinut de atâtea ori în pântecul său de beton că miau crescut flori de cireş între degete de când nu lam mai atins, şi miros tot a cireşe amare tocmai bune de cules de domnişoare tomnatice, doritoare să facă dulceaţă... Toate i le spun blocului care mia găzduit o iubire, ca şi cum aş fi atât de naiv încât să cred că dimineaţa când fosta mea iubită va pleca la serviciu, blocul indiscret îi va povesti totul...

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Irina Lucia MIHALCA

Îmi doarme sufletul, nu-l mai trezim! Un pumn cu aer, smuls pentru tine, din briza mării, îţi trimit, O poveste poate fi o filă din viaţa noastră, de vei mări detaliile, vei dezlega enigma, zborul şiatingerea clipei Mai întrebat, astăzi, ce e dincolo de văl, Aprind felinarul săţi văd faţa, ecoul şioglinda gândurilor mele eşti. Un gând colorat şi unul alb... Uşor ţie sufletul, să nu calci frunzele căzute, speranţele nu mor, doar gândurile albite în noua zi! Eu văd cum mă izbesc doar de stânci, Urci pentrua avea de unde coborî? Îmi doresc să s imb ceva. De multe ori, nu ne stă în putere să facem asemenea minuni, Am văzut astăzi censeamnă un tsunami, spaţiile prea lărgi lasă şi multă durere, Sunt lucruri, uneori, ce stau mereu în aşteptarea vindecării... Un punct central, un punct de cumpănă, a fost această elegie scrisă până la jumatate. Abandonatăn tine, parfum ameţitor, ecou întors la tine Să ne sorbim respiraţiile, un vis, un zbor! Despleteşti emoţii, cauţi noi sensuri, ca şi cum teai tot înalţa. valul ceşi caută malul în vis Un tumult de valuri. Impresionante, mari, se sting uşor. Sunt momente careaparţin vieţii, cărămizi în fundaţia construcţiei. În noi sunt multe semne. Nu mai mult decât mi sa dat să am, dacă voi găsi un sens, întrun sens ce nu are sens, îţi voi spune. Uimireaţi va fi în multe, un circuit în toate! Tot ce vine se reîntoarce, vine cu o emoţie puternică şi se retrage liniştit, calm, scuturat de emoţii. Nimic nu neaparţine, cu desăvârşire, dar ceea ce construim trebuie, măcar, să zugrăvim. Timpul trece, nu ne găseşte pe toţi la fel. Fiecare în timpii lui. Spinii dezvoltă noi simţuri, emoţii nedefinite, Steaua este în pieptul tău, cu sufletul oatingi, Un paradis! Am regăsit acele meleaguri adăpostite în noi. Până la cer, în inimi, trandafirul luminii nea înflorit. În clipa simtiţă, luminileau străpuns întunericul. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Cum să nu se unească dacă este tot acelaşi râu, aceeaşi apă? O arcă şi râul careşi continuă cursul... Divină este atingerea spiritelor noastre, o vindecare, Îmi doarme sufletul, nul mai trezim!

Cântul viorii Prin cântul viorii seaude lacrima viselor. Cântă vioară, cântăţi tânguirea inimii! Prin glasul ei suspină adânc sufletele care nu au atins stelele cerului lor. Plânge vioara, plânge uşor, cum plânge cerul din o iul paradisului, cum plânge ploaia mărgăritare lângă crucea răstignirii, cum plânge râul ceşi poartă florile durerii, cum plânge salcia albastră la mal, cum plânge în liniştea rotundă a nopţii cântecul roşu al păsării captivă între ramuri, cum plânge vântul galben peste nisipul deşertului. E imposibil să tacă sunetul corzilor ei pe undele vântului. O vioară! Inimă rănită de tăişul pumnalelor, Cântă vioară, cântăţi tânguirea inimii!

Pag. 75

Horia Nicolae NICOARĂ

Mi se rupe sufletul în două, Nul mai coase nimenea la loc. Am în cuget o durere surdă, Eu numai deo vreme o aud, Simt cerul peste lume cum se îmburdă Din Satul meu şi până către sud. Se face dimineaţă, pe coline Mai umblă noaptea rătăcind haihui Şiaşa mie dor să vin acum la tine, Dar nici un drum, nici o potecă nui! Vremelnicia vieţii nu mă lasă, Mă simt legat cu trupul de târziu, Acolon Munţi e vremea pentru coasă Şi ierburile încă mă mai ştiu...

ODIHNA CUVINTELOR VEDEREA DIN POEM

„Mai lasă cuvintele să seodihnească...”

Mai întrebat de ce mă uit la tine Şi de atunci aştepţi răspunsul meu, Atâta ştiu şiam înţeles prea bine, Vederea vine de la Dumnezeu...

Team auzit dimineaţă, în zori: „Mai lasă cuvintele să seodihnească”, Ştiu, şi ele mai obosesc uneori Şi ele mai au nevoie să crească!

Nu e păcat să te privesc fecioară Cum creşte ziuan rotunjimea ei, La minen calendar se face seară, Nu mai cunosc de mult amiaza cei!

Pe frunte, pe mâini, peste tot mi se pun Precum polenul pe flori din stamine, Dacă vin singure cum să le spun Ca unor ispite plecaţi de la mine?

Cuvintele în sinea lor se miră De frumuseţea ta fără cusur, Adoarme gândul fericit pe liră, Aş vrea sadorm şi eu şi nu măndur...

Cu ce sunt de vină dacă zilnic le scriu Aşa cum se rânduien vers fiecare? „Lasă cuvintele să seodihnească”, ştiu Şi Dumnezeu sa odihnit după lucrare!...

TRANSPLANT DE SUFLET Cu gândul omul să se împace, Oricâtă ştiinţăn el asudă, Transplant de suflet nu se face, Zadarnicăi această trudă! Zadarnic îl emăm ʹnapoi, Chemarea noastrăi prea săracă, Nu ştie nimeni dintre noi Când vine pe pământ, ori pleacă. Nici bisturiu nui pe măsură Să taie doctorul din el Transplant de dragoste şi ură Se poate facen orice fel.. .

SATUL MEU O ii mei tăcuţi sunt plini de rouă, Vederea no mai înţeleg deloc,

Pag. 76

NUMELE MAMEI (Mamei... MariaElena) Ca toate mamele de pe pământ, Cele pururi de prunci născătoare, Şi Mama mea are nume de sfânt, Şi în cugetul ei e Sărbătoare! Vecinii deacasă, ce azi nu mai sunt, Îi aud cum o strigă„ Linuţă!” „Marie!” Numele mamei niciodată nui frânt, Lumina lui înfrăţită pealtare e vie! Cu sufletul plin deamirosul de pâine, Vouă vă spun, acum şi mereu Numele mamei, a fost şi rămâne Chezăşia deplină a poemului meu... Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Alexandra Olga DIACONU

ATÂTA LUMINĂ S-ASCUNDE Atâta lumină sascunde în dangăt de clopoten seară că pacea încet ne cuprinde şi inima se înfioară Şincet se uneşte cu iarba, copacii şin taină cu norii şi, pe nesimţite, coboară suspine în struna viorii Din noi se desprinde ţărâna ca frunze uscate în toamnă, în clavecin moare vina şin inimi blândeţea sentoarnă Şi cântecul toacăi în seară – mister peste suflete pline – cantrun vis peste veac se coboară, alean sfânt, rug den inăciune Şintreaga naturăi pătrunsă în noapte de har şi iubire când Domnul prea Sfânt şi Fecioara îşi varsă lumina în fire

sau mă plâng pe mine însămi cam ajuns doar o învinsă?...

Atâta lumină sascunde – cânt de toacă şi clopot sparg cerul – şii o pace ascunsă şin unde, se înmoaie în suflete gerul

Pasărea care scrie prin mâna mea rosteşte cuvintele cu inima Le conturează direct în aer oameni de lut să le prindă din caier şi cu iubire le dăruieşte celor ce simt iubirea cum creşte

Oameni trişti strălucesc de lumină, nevăzuţi sub mantalele nopţii şi, pătrunşi deacea pace divină, dau cu tifla ororilor sorţii.

CE IUBIRE DE DEMULT? Ce iubire de demult răscoleşte al meu suflet demi curg lacrimen tumult?... Te iubesc fără să simt cam iubit şiodinioară Duhul Tău de Soare Sfânt Cineatunci îmi toarnăn suflet dar de lacrimi, dor nestins ca şi cum mai rupt din Tine şincă focul nu sa stins?... Plâng eu oarea mea iubire ce de veacuri a fost ninsă Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

PASĂREA CARE SCRIE PRIN MÂNA MEA

Pasărea care cântă ascunsăn cuvinte zboară nencetat fără trup şi veşminte E doar un caier de flăcări cuprins – deo veşnicie rămâne nestins E doar un caier cuprins de lumină ce toarce doar gânduri neatinse de vină Pasărea mea cea rotată şi sfântă suflete treze spre Cer le avântă şi le tot duce, le duce, le duce până ajung în a Cerului Cruce Şi le tot eamă, le eamă, le eamă până devin şi ele o flamă Sănceapă dansuri sub semnul divin, dansuri ce flacăra o întreţin Să cânte cântecul cel mai duios ce suflet desprinde de carne şi os şi îl trezeşte cu roua Cerului ce spală nencetat sângele Mielului.

Pag. 77

Gheorghe HOLOBÂCĂ

şi genele razna din metastază ce au cu moartea în secret legământ puterea din vârful limbii retează voinţa dea fi din capăt de rază şimpotrivirea la real din cuvânt de nes imbat toţi suntem cu Dumnezeu cum negura cu seninul din vară potcoava de aur din curcubeu şi roua din nefiinţa avară poemul cinel întocmeşte mereu să plimbe stelelen iarba cea rară

ferestre albe se mişcă totul rămân pe loc toate îşi muşcă timpul neîncetat coada des ide ferestre albe zăpada întregului din fiecare parte

nuntiri virtuale o timp rostogolit în clopote de nectar spiriduşii nuşi mai trag din teci săbiile cu tăişuri ilogice nici un cal nu mai zboară prin ceruri lui FătFrumos ia secat setea să tulbure fântânile sa sleit visul lunii dea creşte cât roata carului şi dea însângera nurii zorilor zeii zeloşi nu mai fulgerăn nările cerbilor vântul începe să scrie istoria cu litere de gheaţă gândurile devin oase subţiri boabe de spumă în supa de aer pământ apă şi foc hieroglife pentru nuntiri virtuale rândurirânduri frunze de plop întunecă taina idilelor cu păcat de pretutindeni big brother veghează din o i de peşte şi vârtejuri de vânt din verbe mârşave cu guler răsfrânt

Pag. 78

se surpăn oglinzi pădurea şi strada lumina rece şi clară străbate silexul lava şi fructe necoapte tingiri rouă pleoape şi arborada imită coralul palmele goale dantela ploii drapează speranţe se plimbă Ova arhangheli pe cale cu pene de struţ foşnind pe balanţe stihari sicofanţi seneacă în bale viţei de aur poleind cu stanţe

zile de plumb când pe obrazul tău plouă fierbinte nuţi mai vânez respiraţia o ii tăi sting în noapte vibraţia zeilor ce urcă din inimăn minte mă răsucesc în tulpini lângă marea pe care vântul se teme so tulbure din ce miez de umbră vine emarea frunza din palatul velar să te bucure parcă e mai cald parcă e mai rece destinul prin zile de plumb se petrece ivind din crisalide îngeri demprumut cineva ni sa rătăcit printre gânduri şi ne mână paşii spre alt azimut ca pe turmele ceşi pasc moartea pe câmpuri Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Luca CIPOLLA (Italia)

NDE (Near-death experience) In realtà non sei fermo e la palude si fa terra la valvola del tempo spezza i suoi ingranaggi un cordone dʹargento e mano dʹaurea infermiera taglia e ti desta laddove tema ed onta nel tuo film osservi ma la voce dʹuna luce quali braccia calde abbracci una lezione e hai già appreso.. bimbo ritornerai.

NDE (Near-death experience) De fapt nu stai pe loc şi mlaştina se face pământ valva timpului îsi frânge angrenajele un cordon de argint pe care mâna infirmierei aurii îl taie şi te deşteaptă acolo unde teamă şi insultă în filmul tău observi dar glasul unei lumini precum braţele calde îmbrăţişezi o lecţie pe care deja ai învăţato.. copil vei reveni.

NON E' TEMPO PER DORMIRE Non è tempo per dormire, le rondini si levano a stormo, il sole ammicca da un camino, mi muovo come ombra e gioco a distendermi e contrarmi.. le nuvole sul Belbo vec ie armi le idee, pistole a salve, da una şatră canto insieme a loro, nomadi, cosa è puro e cosa non lo è; me ne lavo le mani di questa smania di protagonismo per é è il giro di boa e con una capriola piango e rimpiango, ma è ora, ora giunto il momento di salutare gli anni alle spalle e te e dai tuoi oc i vietnamiti Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

mi evo i dal sogno e dalla strada del falegname mi sussurri se ancora iedo di te.. Non è più tempo per dormire e la penna è senza in iostro, la itarra scordata sulla soglia della preesistenza mia figlia suona.

NU-I TIMP SĂ DORM Nui timp să dorm, rândunicile se înalţă în stol, soarele clipeşte printrun coş, Mă mişc ca o umbră şi mă joc să mă întind şi să mă contractez.. norii pe Belbo arme ve i ideile, pistoale fără proiectil, dintro şatră cânt împreună cu ei, nomazi, ceea cei pur şi ceea nul este; mă spăl pe mâini de mania asta de protagonism fiindcă este punctul de cotitură şi cu o rostogolire plâng şi regret, dar acum, acum a venit momentul să salut anii în urmă şi pe tine care din o ii tăi vietnamezi mă evoci din vis şi din drumul tâmplarului îmi şopteşti dacă mai întreb de tine.. Nu mai e timp să dorm şi pixul este fără cerneală, la o itară dezacordată pe pragul preexistenţei fiica mea cântă.

Pag. 79

Patricia LIDIA

focul din iadul sufletului meu...

Undeva, un cuvânt cuvântul meu a rămas agăţat undeva întrun soare și a apus cu litere, cu sunete, cu idei, lam căutat ca un copil și îl vedeam, atingerea mea era atât de departe și în surâs am lăsat prea tainica încălcare a propriilor cuvinte.

Dacă nu... Dacă nu teaş putea atinge toată puterea miaş luao din şoapta ta şi degetele mele amorţite de atâta aşteptare ţiar pipăi frenetice aura gândurilor, atât de intimă, atât de plină de mine. Dacă nu teaş putea vedea bezna minţii miaş umpleo cu amintirea buzelor tale frângânduse pe pieleami fremăntândă de atâta dorinţă de intimitate, de mine. Dacă nu teaş putea auzi buzele mele ar îngâna la nesfârşit vibraţia atingerii tale în nopţile de vară când ai stins fără să ştii

Pag. 80

Declarație confuză iubite, nu îmi lăsa să doarmă inima, visul o tulbură și îi e teamă că Apoi timpul va sta pe loc iar tu, ip de înger fără aripi pierdut în liniștea judecăţii veșnice, nu îmi vei fi trup, suflet, gând. sunt fericită cum nu am mai fost demult, în braţele tale eu, timpul și îngerii, ne cuibărim timizi și iar dacă totul este doar un vis nu îmi las eu inima să se trezească din această fărâmă de lume în care îţi e dor de mine și nici măcar nu o știi.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Luminiţa PETCU

Acroatică Cel mai greu de îndurat e simţămîntul că te urăşte cineva cum zice şi Laerte în grava seriozitate a întoarcerii la rătăcirile ce nu au altă zare decît mormântul între două puncte esenţiale, cu care ne scriem în palme anii, imitînd nervurile lemnului la ceasuri când încep să se şteargă formele lucrurilor, neîndoielnic în afara memoriei ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor stăm legaţi de simţuri şi de concepte, în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat deşi desenăm în cărbune uneori, stele aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt înduioşător, pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă apoi mă cuprinde iarăşi dorul, cîto grădină întinsă sub un strat de zăpadă şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun în culori amestecate diferit sub copitele cailor, încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului negru din micul Bar de la Folies Bergère în definitiv, ce altceva înseamnă amurgul sau pleiadele şi iar un singur cuvânt din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală, marinele impresioniştilor mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante înspre tine, înspre ieri...

Gliptica Brassai in în palme modelul perfecţiunii menina prin viciul comparaţiei alta din limbajul celei dintîi mitologii toscane, apoi în id o ii în şoaptă, mai departe de viaţă şi muşc adînc, de neuitat, ca şi cum neam săruta în şcoli publice dulce amar, cu inima prin care mergem în armonii disonante oricât de realistă pare culoarea lui Bos peste cîmpurile de zăpadă ale infernului, fluturii se amestecau în veghe de noi cu genun ii mai jos decît osul iliac la culesul mierii cu mintea complet transparentă umerii şi palmele ascultînd liniştea o ceremonie de nuntă, din care lipseam doar noi...

Himere de Pharos Te aud cu timpanul ros de carii în noi înşine, şin toate zilele despuiate vulnerabil Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

un nor de rău augur după îngrăditura din scânduri acest exil cu gust amar de migdale în care mă îngrop ca un paing prin agora adesea confundat cu leii epigonici la citirea cărţilor sfinte în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele vrăjite de steaua halebardă singura care ne salvează din neant şi rămîne ca o glorie egală cu aceea a lui Leonardo nu, nu vreau săţi explic după ce am călătorit prin acelaşi vuiet de apă an xioasă, mă gîndesc doar la tribulaţiile Odessei numai pentru a înţelege şi mai bine cît de necesară îmi este această foame, a inimii...

Impresii migratoare Mă gîndeam să cobor pe spirala albastră a întîmplărilor mele misterioasă şi cu o ii lungi preţ de o zi săţi număr degetele cu care atingi cerul cînd mă strîngi în braţe şi tăcerile tale strivind sînii mei calzi ca un cutremur mov rămas deo viaţă în aşteptare mă înclin migratoare în ovalul tău răbdător ca Venus senină să te blestem din dragoste.

Pag. 81

Vasile POPOVICI

când toate trec de parcă nar fi fost; nimic şi nimeni no lăsa vreo urmă, pân’ şi pământ şi soare vor fi post – PostFactum; cu păstor, dar fără turmă. Doar urme rătăcinde dintrun alt Big Bang, pân’ tot Cuvântul, lapidar: PostFactum!, iar urmele se vor întoarce în Nimic; hilaritate!: quod erat demonstrandum?! acelaşi joc perpetuu şi stereotipic.

Ex nihilo nihil* Cât poate însemna să iei nimic dintrun nimic mai mare? Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea nare?

Viaţă pe datorie De ce ne modelezi întruna, Sfinte, încât cu greu ne recunoaştem între noi, şi nu ne laşi mângâiul de părinte, şi nu ne laşi cu pasul sprinten şi vioi? De ce ne dai înfăţoşare nouă, şi beatiutdine, euforie? ne dai o veşnicie pe din două şio viaţă demprumut, pe datorie.

Învăţătorul meu A semănat dascălul meu sămănătură de slov’aleasă, rară, neîngenun eată, cu careaş ridica pe Chomolungma templu, cu caream scris cualdine soră, mamă, tată. El a plecat grăbit să caute prin ceruri un colţ de tihnă, rătăcit, prin Elizee, de va găsi, de sondura Prea Milostivul, săşi doarmă osteneala pusă în condeie.

Cât încă… Cât casa ve e încă are prag, cât pragul încăi părintesc, cât lunami intră prin fereşti, eun vis din care mă trezesc. Mă culc din nou, iar să visez; doar visumi încă poateaduce pe cei plecaţi, emaţi la Dânsul, în cer, sub glie şi sub cruce.

Post-Factum Nu are viaţan univers vreo noimă,

Pag. 82

Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic întraltul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare? Veriga lipsă, tot pierdută şi, deam găsio, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos? Vii din nimic şin el revii; eacelaşi joc stereotipic; din toate câtes cares vii, rămâne din nimic nimic.

Răsfrânt cuvânt Răsfrânt cuvânt prin care îmi primesc osânda, mocnind durutul greu, dar fără vreo sudalmă, atâtora emaţi, ca să Te aflin treabă, măndrept supus, dar drept, cu sufletul în palmă. De nu îmi vei găsi un loc în crudul verde din Marea‘Mpărăţie fără de destine, eu Teoi ruga, Mărite, deo abstracţiune: aruncămăn exil şintoarcemă la mine!

Răspuns afirmativ Ne va mai prinde, oare,un timp să neamintim de ziua tristă, ori cineva, făcând o glumă, neo şterge grabnic de pe listă?! Şi nea priit ziua aceea, neam împăcat definitiv; team întrebat ceva anume şi miai răspuns afirmativ. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

Încorsetat de pâcla tiparelor străine Din eroare, voi deveni un tip de credincios Împărtăşit cu o bucată de jar stins în zeamă de ceapă. Vă voi explica cum e cu pierderea de sine… jertfelnica imagine la ore de răgaz nelocuite. Numi va fi teamă de necunoscutul marginalizării… voi dărui aceste gânduri urmelor imperiale, iar mâna de pământ ars va fi întinsă dea curmezisul reuşitelor voastre. Flămând eronat, omul biciuit de depărtare… a despărţirii vină , va asista personal la moartea sinelui. Imaginânduvă că locuiţi în mine, aţi încerca să ştiţi cu adevărat ce gust are durerea când un întreg bloc de gheaţă este căzut peste sânge?... La un impas, în ingi de miere, cu umbra candelabrelor sub aceeaşi terapie, se va prelinge cel din urmă gând al existenţei mele. Învingător desemnat la pierderea de sine; cel vinovat de despărţire… eu Cărând munţi de spini pe umeri, încorsetat de pâcla tiparelor străine, voi sări din os în os până voi recăpăta imaginea celui ceam fost…

Eu, zâmbetul alb al zărilor negre-

(dedicată mie) Din ce comori teai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! Tu plină de lumină… o idee… Din care marealbastră mi te scurgi?

Dintr-o antică formă, transcendentă în Din ce noian de stări nevinovate, timp Găsindumăn locul cu poalele reci deun secol, îndesândumi în oase cobaltul, o stare uşoară de jos pânăn jos îmi turna visun cercuri, cu groază de toţi… săraci şi bogaţi, cu gândul şi fapta prin semne cadente de timpuri tăiaţi, duceau nicăierea trăirea Polară, lunecând ca prin umbră ne(omul) scorţos. Şi cu durere, din geruri, vegheam unduirea Eclipsei Albastre, scrĳeleam tencuiala primăverilor albe, topindumă întro dâră lucioasă de zi. Rugina din gândurilentoarse pe dos, cămaşă la toţi muribunzii. Un ip al tăcerii…enigmaosândă, din cioburi de semne, un spirit cu umerii drepţi, femeia din mine! Din antică formă, transcendentă în timp, materna trăire… tiparul de veci mă tot premia cu stele de piatră, lăsândumă o dâră lucioasă de zi. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tu înstelată, vii să mă alinţi? Mă curg în vid, secundempovărate de vraja ta, şi simt cămi ies din minţi. Şi ce nevoie cruntă nu te lasă, la ceas târziu când visul ţie respins? De dorul tău, în gând iarnami apasă, de mila mea, înaltui necuprins. Au mai gustat un miez de luminare, din trupul blând, secundele iubirii, sub piele duci un munte de visare cu anii s ilodiţi de frica firii. Pe cai de pluş, să te răpescăn vis, încornurate păsări vin călări, că te iubeşte Negrul, dinadins. Tu, spumă infinită de culori! Din ce comori teai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! din focul lui Adam, eşti o scânteie… în vine luminarea caremi curgi?!

Pag. 83

Eugen DEUTSCH

Respins cu hotărâre de furnică, Vrând să îşi s imbe soarta, greieraşul Porni să cucereascăn zbor oraşul, Cântând manele, demn şi fără frică. Ajuns vedetă (n duo cu cosaşul), Aplaudat iar şi de turturică, Îşi înălţă o vilă co amică, Spreaşi etala, cam prea semeţ, panaşul. Aflând deacest succes printrun expert, Furnica ancercat, cu vitejie, Săi ceară invitaţii la concert.

PROBLEME CU ŞOARECII Pisica neagră, foarte… norocoasă, Curtată de Motanul Încălţat, Cuprinsă deun amor înflăcărat, Lipsea de multe zile de acasă. Cum ştirea în eter sa difuzat – Vedeta, evident, era faimoasă! – Rapid de tot, urcaţi pe ve ea masă, Mulţi şoareci seapucară de jucat. Spreampiedeca asemenea răsfăţ, Un caz, din fericire, foarte rar – Şia pune capăt marelui dezmăţ La sfatul unui înţelept de vază Fu angajat urgent un şoricar… Pisica neagră de atunci şomează! CARACATIŢA O caracatiţă se angajase Sajuteun vraci ce folosea ventuze Spre a trata fragilele meduze Ce se doreau a fi mai musculoase. Dar din păcate au rămas mofluze Căci nişte specii foarte veninoase Au încercat, pe căi cam tenebroase, Să le blo ezeaccesul spre ecluze. Intervenind, mafia calabreză Făcu în luptă multe boroboaţe Şi sa retras la sediu în viteză, Iar eroina, vrând să nu cedeze, Pierdu în înfruntare multe braţe Dar se descurcă totuşi cu… proteze! FURNICA ŞI GREIERELE

Pag. 84

Deci, cu „mărinimie”, noul star Ia dat doar un bilet la galerie… La cea săpatăn ve iul furnicar! PEŞTII CREATORI Cândva un peşteferăstrău Cuamicui, un re inciocan, Au pus la caleun amplu plan, Cert, stimulaţi de mult trăscău. Deci, meşteriră un palan, Şiapoi sau canonit cam rău Să îl coboare jos în hău Ca săi ridice din ocean. Sus au des is un şantier Naval, extrem de performant Căci, ajutaţi şi deun girant, Aveau şi lemn destul şi fier. Azi fac, precum au plănuit Mici vase pentru… pescuit! MISTERUL DINOSAURULUI Cândva un dinozaur dolofan Se întreba, niţel exasperat, De ce a fost, prin veacuri, ignorat Deşi era (aproape!) un titan? E drept ca dispărut inopinat, Probabil dupun ezoteric plan, esut deun personaj nepământean Ce nu ia spus de ce e acuzat… Şiacum, întrun extraterestru plai, Ia explicat vestitul Sfânt Sisoe De care se ţinuseo eră scai Caşa a fost ciudatul său destin Can arca, prea ticsită a lui Noe Să fie… pasagerul clandestin! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Al FRANCISC

Şi mau legat cu ele De un gard urduros, Exact acolo unde noaptea Vin cîinii rotunzi Şi se ușurează.

Confuzie Cu mare greutate Ridic o mînă din mormînt Dar trecătorul viu,anonim mio strînge moale Şi o bagă la loc.

Tablou Curînd Am să fiu o pictură Sau două Pe un perete nesigur Desprins din imaginaţia ta.

Mie Mia rămas umbra Pe un perete nestins Şi eu am plecat mai departe Ba cîntînd,ba dansînd Pe melodii ve i și obscene.

Zbor Cînd o să mai îmi treacă o pasăren zbor Pe dinainte Am so opresc Şi am să plec mai departe In locul ei.

Pauză Aș vrea sămi stai senină Pe umerii goi. Săţi dau hainele jos Una cîte una Şi cînd o să ajungem la zero Sămi ceri o pauză argintie.

După Mam copt prea tîrziu Așa că mau lăsat viu și nevătămat Pe anotimpul pustiu Să cînt seară de seară.

Pedeapsă Miau luat versurile Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Căutare Te caut pe scenă Dar mi se spune des Că ești în sală Pe fiece loc. Semne de întrebare Bebe, măcelaru’ demult Mă agaţă în semne de întrebare Ascuţitendelung Şimi spune să stau liniștit Să nu mă agit Că întro oră, două Incep cumpărătorii să vină.

Păcate Păcatele mele Atîrnă mult prea puţin Şi ca să e ilibreze balanţa sau hotărît cu toţii Ca mie, din celălalt taler Sămi taie o rimă.

Speranță Vreme îndelungată Miam ţinut ușa des isă În speranţa că o să trec O să mă văd Şi o sămi s imb obiceiul.

Pag. 85

Constantin HUŞANU

VEDERE TARDIVĂ

eneam de la un cabinet medical, căzut pe gânduri nu prea vesele. Strada, trotuoarele, viermuiau de lume. Soarele îşi dădea toată silinţa să îndepli nească buletinul meteorologic din sera trecută şi topea asfaltul. Paşimi înain tau obosiţi prin magma fierbinte, stre curândumă anevoie printre plimbăreţii din sens contrar, dibuindu le doar corpurile lejer îmbrăcate, poate prea lejer la unele persoane, sub acoperi rea motivaţiei de năduşeală. Prin parada vie a străzii zăresc un homo sapiens rupt din planşele cu evoluţia vieţii pe pământ, aşezat sub o vitrină de lenjerie intimă. Cu mâna întinsă, o mână neagră ieşită dintro zdreanţă insuportabilă şi pentru un tomberon de gunoi, cu o barbă neagră năclăită, cei acoperea întreaga faţă, cerşetorul îmi cere bani pentru o bucată de pâine. Mă irită oamenii care nau fost în stare săşi agonisească bani albi pentru zile negre. Mă opresc şii ţin o lecţie, ca un creator de opi nie: Nu ţii ruşine să ceri un ban de la un biet bă trân, care a muncit toată viaţa, ca să nu ajungă ca tine, şi trăieşte astăzi dintro biată pensie…! Iertăciune, boierule, nu vam văzut, că am şi eu obraz şi nu îndrăzneam… Cum nu mai văzut? Dacă zăresc lumea ca prin sită…Cum să văd? Şi în momentul acesta, predispoziţia mea pentru vindecarea sărăciei pe plan mondial, reactivă. Încă nu mă vindecasem! Moi tonul aspru şi mă scu fund în boala mea din tinereţe: Aşa, deci. Nu mai vezi! Ia ridicăte tu şi mergi cu mine la atelierul acesta de o elari, puţin mai sus. Îţi râzi de mine, boierule. Nu, îmi fac o pomană cu tine. Vreau să vezi şi să nu întinzi mâna la cine nu trebuie. Intrarăm întrun cabinet o almologic. La în ceput, doctorul vru să arunce afară, obiectul clemen ţei mele, căi infesta atmosfera cu miasme de om în putrefacţie. Dar am intervenit, rugândul săi încerce o pere e de o elari pe care eu io plătesc. Când e vorba de un client miasma emanată de cerşetor se pulveriză în casa de bani. În 20 minute, milogul meu, acum era al meu, că eu plăteam, purta pe nas o pere e de o elari cu ramă neagră de 350 de lei.Ajunşi în stradă, cerşetorul, care în acest timp nu scosese o vorbă, în afară de silabisirea literelor de pe un perete luminat, în timpul consultaţiei, mi se adresă descumpănit: Şi acum îmi dai doi lei pentru o pâine? Fu primul obstacol în încercarea mea de a

Pag. 86

face lumea mai bună decât este, ceea ce îmi ridică ten siunea: Nuţi este ruşine, măgarule, să ceri mie de pomană, eu îmi sacrific pensia ca săţi redau vede rea şi tu continui să cerşeşti la binefăcătorul tău? Dapoi dă, conaşule, o elarii nu ţin de foame. Şi de când cerşeşti? De când mă ştiu… Nai muncit niciodată? Şi cerşitul este o muncă, iar foarte riscantă… Poţi rămâne flămând… Socialismul nu tea pus la muncă? Ma pus, dar stricam la orice mă punea… Şi acum îi bine fără pensie? Deloc… Păi vezi? Acuma văd…dar numi foloseşte la nimic. Zi bogdaproste că ţiam des is o ii! Zic dacă îţi faci pomana pe dea întregul. Ce dea întregul? Dămi doi lei să cumpăr o bucată de pâine… Iam întors spatele furios şi am plecat, pier zândumă prin râul de oameni care curgea fără nici o treabă pe bulevardul din faţa Mitropoliei. Iarăşi cre zusem întro utopie. Încercam sămi revin din eşecul umanist cu cerşetorul. Făcusem multe greşeli în viaţă! Ce mai conta încă una? Că bine zicea tatăl meu: „Pielea rea şi răpănoasă/ ori o bate, or o lasă.” Dar cea mai mare greşeală a mea a fost credinţa că un anume sistem poate ridica omul pe o culme mult vi sată de visătorii umanişti. Am trecut şi a doua zi pe lângă cerşetorul cu pricina. Fieţi milă şi pomană de un biet nevăzător. Dămi 2 lei pentru o bucată de pâine! Nu mai purta o elarii Lam întrebat ce fă cuse cu ei. Iam vândut… boierule. Vederea lumii nu mi foloseşte la nimic.. Din ziua aceea ocoleam cu prudenţă locul acela Miam ales alte căi de plimbare medicală re comandată pentru sănătate, pentru sănătatea mea, cea a lumii fiind incurabilă… Fără să vreau, miau năvălit în minte credinţele îmbrăţişate dea lungul vieţii şi prăbuşirea lor în neantul revoluţiilor. Acum mi se păreau puerile. Ajunsesem în imperiul unei ve deri tardive … vedere când îl luminează pe om, de regulă, spre sfârşitul zilelor. Numai că nui mai folo seşte la nimic… Şi ma cuprins o milă creştinească.Am căutat cerşetorul la vadul lui de exis tenţă. inea o ii în işi şi mâna sa dreaptă întinsă spre mila publică Văzândul, am înţeles şi eu, în sfâr şit, că lumina o ilor ce io dăruisem nui mai folosea la nimic şi iam pus în palma acea jegoasă, 2 lei. Să fie de sufletul ideilor măreţe dar moarte… Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

lucian GRUIA

EXPOZIŢIA

a vernisajul expoziţiei pictorului Dan Dealu, sala Dalles devenise neîncăpătoare. Încă din zilele premergătoare inaugurării, trecătorii se opreau curioşi la vitrinele im ense, privind tunelul ciudat, din pânză cenuşielucioasă, cu nuanţe roşcate, albastre şi violetre, ce şerpuia prin încăpere, urcând apoi treptele spre terasa de la nivelul superior. Chipurile vizitatorilor îmbulziţi în edificiu la ora des iderii, erau fardate cu nedumerire, întrucât citiseră pe afiş că vor participa la vernisajul unei expoziţii de pictură. În sală însă nu se afla nici un tablou, doar şarpele cu solzii de pânză îşi ondula sârma vertebrelor rotunde, printre care se putea plimba lejer un om. Criticul de artă Vasile Cumplitu vizibil stingherit de curiozitatea publicului, încerca săşi remonteze ţinuta mar ţială, plimbânduse în stânga şin dreapta prin încăpere, oprinduse în sfârşit în dreptul intrării în ceea ce pictorul de numise Tunelul timpului. După ce tuşi îndelung, întro cas cadă de tonuri modulate tot mai impetuos – pentru a determina cetăţenii care pipăiau pânza labirintului săşi aban doneze curiozitatea copilărească –, se făcu linişte şi distinsul critic îşi începu expozeul mai puţin încâlcit savant decât ne am fi aşteptat. “Stimaţi vizitatori! Picturile cu care nea determinat ar tistul Dan Dealu săi des idem această expoziţie, se află as cunse în acest tunel de pânză, pe carel aveţi înaintea o ilor. Pictorul sa născut în oraşul Dej, la începutul secolului – în anul 1902 – şi a fost absolventul Şcolii de pictură din Baia Mare. După absolvire, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi tră ieşte ca silvicultor în munţii Maramureşului. Acum, la 80 de ani, după pensionare, des ide prima sa expoziţie. Peisajele şi portretele pe care ni lea arătat şi despre care am certitudinea că se află în coridorul de pânză, poartă amprenta trecerii timpului. Pădurile sale încremenite şi i purile palide putrezesc în sine, orice elan vital sa stins, culo rile se încarcă de aşteptare şi melancolie. Desigur, tunelul de pânză verdecenuşie reprezintă coridorul vegetal marcat de crengile arborilor, prin care pictorul şia petrecut întreaga viaţă şi pe care vă invit săl parcurgeţi şi dumneavoastră. Să l aplaudăm pe artistul atât de original” – aici criticul bătu din palme, cu gesturi largi ca fâlfâitul aripilor unei imense păsări carnivore, înclinânduse ceremonios spre bătrânul din dreapta sa – “şi săi dăm cuvântul.” Pictorul, îmbrăcat întrun costum confecţionat din aceaşi pânză ca şi Tunelul timpului, pare un ascet extravagant: fruntea înaltă, o ii verzi, nasul coroiat, barba albă tunsă as cuţit, trupul uscat. Indiferent la agitaţia din sală rosteşte stins: “Vă invit să parcurgeţi tunelul şi să meditaţi la trecerea tim pului.” Apoi criticul şi pictorul, braţ la braţ, părăsesc expozi ţia. Publicul rămas nesupravegheat, se năpusteşte spre gura tunelului fragil: “O!”, A!”, Aha!” “Ce vedeţi acolo, spuneţine şi nouă!” – solicită cei care Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Scena îi reaminti dureros dezastrul primei sale căsnicii, demenţiale şi inconsistente – cu neînţelegeri, certuri din cauza lipsei banilor, suspiciuni soldate de aflarea infidelităţii soţiei. “Ah, nici nu vreau să privesc!” Înjură cu glas tare, revenindu-i în minte naşii zâmbind răutăcios şi mătuşile sentimentale urândui candid: “Casă de piatră!” A doua căsătorie îi readuse liniştea sufletească şi banalitatea inevitabilă instaurată după o vreme. Reuşise la Arte Plastice, avea o fetiţă de cinci anişori, ce putea săşi dorească mai mult după ce scăpase de munca pe şantierul de construcţii, urmărit de invidia celorlalţi zidari?“

Pag. 87

au luat un start întârziat. Cu toate meandrele şi diferenţele de nivel ale traseului, printrun montaj ingenios de oglinzi amplasate în curbe, da la intrarea aflată la parter se vede ieşirea din culoarul de pânză, plasat la etaj, în mĳlocul căreia sta suspendată o cârjă ca un semn de întrebare, confecţionată din bronz polisat. În interiorul culoarului, atât cât îngăduie privirea, inelele de sârmă ale pereţilor susţin ta blouri reprezentând obiecte din recuzita copilăriei: păpuşi, maşinuţe, căţeluşi şi pisicuţe de pluş – ba iar odihnesc pe duşumea două cărucioare reale, de lemn. Lumea se îmbulzeşte la intrarea gangului, priveşte amuzată, continuânduşi plimbarea în ex teriorul conturului fascinant, dar nimeni nu în drăzneşte să se aventureze înăuntru. Câţiva studenţi la Arte Plastice, prin co mentariile lor ironicavizate, deveniseră centrul atenţiei. “Cine merge cu metroul?” – surâde strâmb

gura săpată în capul aplatisat al unui tânăr slab, deşirat. “Noi preferăm autobuzul, te aşteptăm la ie şire” – râd cristalin cireşele cerceilor prinşi în ure ile delicate ale fetei cu faţa fardată fovist. Ceilalţi doi băieţi, cu băştile specifice breslei aşezate strengăreşte pe scăfârliile rotunde, ur mează fără comentarii unduirile fetei urcând trep tele sălii. “Să te grăbeşti, Andrei, mergem la bere!” –

Pag. 88

prinde glas un ip de sub bască. “Hai, nu mai pierde vremea. Uite toată lumea te aşteaptă” – îl îndeamnă şi fata. “Bine, alerg” – strigă Andrei dispărând în tunelul întunecat. Tânărul pictor îşi începu periplul distrat. “O păpuşă ca asta are şi fetiţa mea iar căruciorul de lemn roşu parcă ar fi al ei”. După primul colţ, urmau tablori pictate cu cuţitul, în tuşe late, reliefând ghiozdane masive, abecedare des ise în paginile cărora se distingeau cuvintele: mamă, tată, copil, scrise cu litere groase, contorsionate. Apoi, călcă pe un obiect voluminos, de car ton, călcâiul pantofului străpunse hârtia presată – era un ghiozdan albastru din care se împrăştiară: un ursuleţ ior, o maşinuţă de plastic, un creion cu radieră, o ascuţitoare. În continuare, pe o mare suprafaţă a pere ţilor interiori ai labirintului era pictată o sală de clasă în mărime naturală, cu bănci goale şi o tablă neagră pe care era scris un început de operaţie ele mentară: 1 + 1 =. Andrei completă re zultatul cu nelipsitui căr bune din buzunarul de la piept, stăpânit de un nelă murit sentiment de neli nişte la vederea imaginii clasei pustii şi îşi continuă drumul agale. Îl întâmpină un fel de bazar cu tarabe de lemn pe care erau expuse diplome de absolvire, in signe, timbre. “Banalităţi!” – şuieră printre dinţi şi urmă culoarul care începea să urce. După câteva trepte îl salutau adolescenţi halu cinanţi de fragili, pictaţi delicat, cu ipurile cufun date în viziuni interioare – oribile ori sublime – cine ar putea să ştie?. Apoi văzu pe o pânză uriaşă o nuntă în treagă, în faţă mirii şi … stupefacţie! – ipul băr batului semăna leit cu al său! Scena îi reaminti dureros dezastrul primei sale căsnicii, demenţiale şi inconsistente – cu neînţelegeri, certuri din cauza lipsei banilor, suspiciuni soldate de aflarea infide lităţii soţiei. “Ah, nici nu vreau să privesc!” Înjură cu glas tare, revenindui în minte naşii zâmbind răutăcios şi mătuşile sentimentale urândui can did: “Casă de piatră!” A doua căsătorie îi readuse Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

liniştea sufletească şi banalitatea inevitabilă instau rată după o vreme. Reuşise la Arte Plastice, avea o fetiţă de cinci anişori, ce putea săşi dorească mai mult după ce scăpase de munca pe şantierul de construcţii, urmărit de invidia celorlalţi zidari? La următorul palier îl întâmpinau scene de maturitate anodine: pe peretele din stânga, un birou cu planşete de proiectare, o porţiune dintro hală industrială, în care erau zugrăvite: un strug, o maşină de găurit, o freză şi altele. Pe peretele din dreapta erau scene agricole, bărbaţi şi femei sor tând cartofi, iar tinerii culegând ştiuleţii dintrun lan de porumb, desigur, la muncă patriotică. Urmau arborii unei păduri uscate, boltinduşi crengile negre deasupra sa. Andrei ridică nedumerit din umeri şi urcă la ultimul nivel. Aici personajele aparţinând vâr stei a treia, veneau şontâc, sontâc, de la piaţă cu sa coşele mai mult goale; apoi, întrun azil sau spital de campanie, zăceau în paturi suprapuse fiinţe fără ip; în sfârşit, un şir de bătrâni reprezentaţi în profil se deplasau greoi, sprĳiniţi în cârje – un fior îi străbătu şira spinării – urma un şir de cârje singure, turtite, semănând tot mai clar cu un semn de întrebare şi iată, semnul ortografic perfect, din bronz şlefuit orbitor, amplasat la ieşire. Răsuflă uşurat părăsind Tunelul timpului. “Andrei! Cei cu tine, ce sa întâmplat?” – glasurile stridente ale prietenilor perforează zgo motul de fond, provocate de respiraţia sacadată a mulţimii. “Sunteţi puşi pe şotii? Ce să fie? Nam nimic, mă simt doar puţin obosit.” “Ai îmbătrânit subit, uite ce păr alb ţi sa ivit la tâmple.” “Râdeţi de mine? Nam să vă fac cinste la berărie.” “Po im dovada” – şi fata îi întinde oglin joara din trusa ei de ma iaj. Andrei nu mai zâmbeşte. Toate amintirile revărsate peste sufletul său în Tunelul timpului i au imprimat pe ip vârsta necazurilor trăite. Pu blicul se fereşte din calea grupului studenţilor porniţi spre ieşire. O tăcere de moarte pluteşte prin sala Dalles. Cuţitul unui ţipăt sfâşie pânza liniştii: ”Vlad, întoarcete!” – o brunetă în ro ie albastră dispare în Tunelul timpului. Cetăţenii, răspândiţi dea lungul traseului de pânză, bat cu palmele în pereţii elastici, cu spe ranţa că îl vor opri pe imprudentul vizitator săşi continue traseul. “Hei, întoarcete!” – strigă cu to nalitate isterică femeile. Paula, iubita lui Vlad, a parcurs între timp porţiunea de culoar destinată copilăriei. Escala dând al doilea palier ţipă deznădăjduită: “Vlad, Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

opreştete!” Tânărul o aşteapră zâmbind în dreptul nun ţii imortalizate pe pânză. “Ce ai dragă, ţie teamă să mă laşi singur?” “Nai auzit ţipetele mulţimii? Studentul care a parcurs Tunelul timpului a îmbătrânit subit.” “Nu nam auzit nimic. Să fie labirintul de pânză antifonat?” “Te rog, Vlad, dacă mă iubeşti, să ne întoar cem! Da?” “Orice cuvânt al tău e lege pentru mine. Vino!” Tinerii, luânduse de mână, o pornesc în apoi pe drumul parcurs. Trupurile lor opresc lu mina adusă de la intrare, prin oglinzile montate savant. În faţa lor se face beznă deplină. După pri mii paşi, urmează câteva trepte şi cuplul se împie dică. “În Tunelul timpului nu există întoarcere!” – meditează Vlad, masânduşi nasul zdrelit. “Va trebui să mergem înainte, fie ceo fi!” “Miam spart arcada” – plânge Paula. “La birintul e blestemat! Dămi mâna şi să fugim!” Ti nerii ţâşnesc năuciţi din tunel, expresia de groază a feţelor fiindule amplificată de sângele prelins din rănile provocate de căzături. Publicul, cuprins de delir colectiv, vocife rează: Să vină directorul expoziţiei! Să vină picto rul!ʺ Supraveghetoarele sălii aleargă la telefon. Directorul, care nu poate înţelege după explicaţiile aiuriste şi sumare ale fetelor cauza rumorii vizita torilor, dă asigurări că mâine dimineaţă, la des i derea sălii pictorul Dan Dealu va fi prezent. Până a doua zi dimineaţa întâmplarea a făcut turul Bucureştiului. La ora începerii progra mului, prin faţa sălii Dalles nu se mai putea cir cula. Mii de oameni aşteptau sosirea pictorului. Iatăl sosind precipitat, uluit de publicitatea neaş teptată. După ce străbate horărât mulţimea care se dă la o parte iute, ferinduse parcă săl atingă, pic torul pătrunde în sală, oprinduse la intrarea Tu nelului timpului. “Cărui fapt datorez interesul dumneavoas tră?” Directorul expoziţiei îi explică doleanţele publicului. Pictorul ascultă consternat: “Regret profund cele întâmplate. Pictura mea, de o viaţă, este inofensivă. Ca să vă convingeţi, vă rog să mă urmaţi!” De intrarea tunelului nu se apropie nimeni. Pictorul priveşte în jur, neliniştit. “Vreţi să mă duc singur?” Doi copii, un băieţel şi o fetiţă, părăsindu

Pag. 89

şi bunicii, aleargă la artist. “Ionele, vino înapoi!” “Marioara, te ia mama dracului! Auzi tu?” Dar pictorul ia şi luat de mânuţe şi toţi trei dispar în Tunelul timpului. “Priviţi copii, aşa începe viaţa voastră, cu leagăne, ursuleţi, păpuşi, ghiozdane şi abecedare. “Îmi dai mie păpuşa asta?” – întreabă Ma rioara. “Desigur”. “Şi mie căluţul din ghiozdan?” – îl roagă Ionel. “Luaţile, sunt pentru voi.” “Mulţumim nene.” “Aşa, după ce veţi creşte mari, veţi începe şcoala. Vedeţi aici, desenată o sală de clasă ca aceea în care veţi desluşi tainele scrisului şi a cititului să învăţaţi bine! – iar după absolvire veţi profesa o meserie, vă veţi căsători, copiilor voştri le veţi da o educaţie aleasă; în rest veţi face lucruri obişnuite, iar banale, până când puterile vă vor părăsi în cetul cu încetul şi veţi îmbătrâni, aşa ca mine. Atunci nimeni nu vă va mai ajuta, nici copiii pe care iaţi crescut cu atâta grĳă, nu vă veţi mai putea spĳini decât pe o cârjă – ea va deveni prelungirea trupului vostru – şi reflectând la viaţa trăită, veţi rămâne cu un mare semn de întrebare. Ce sens au avut toate astea? Şi aşa, nedumeriţi de tot ce a fost şi poate va mai fi să fie, veţi părăsi labirintul vieţii nostre efemere.” “Nene, da iepuraşi nu pictezi, ori pe Do nald răţoiul, cel de la desene animate?” “Nu copii, eu pictez nedumeriri. Haideţi să ieşim.” Dezamăgirea publicului se exprimă printr un o at scălâmb. Nu sa întâmplat nimic. Copiii veseli, îmbujoraţi de atenţia acor dată, strângând jucăriile la piept, se îndreaptă spre bunicii lor care îşi fac cruce, mulţumind celui ce să lăşluieşte în Tunelul timpului, că nu lea pricinuit nici un rău. “Vedeţi? – întreabă pictorul – “Accidentele de ieri nu au avut nici o legătură cu pictura mea. Probabil, vizitatorii erau bolnavi şi crizele sau de clanşat întâmplător, tocmai în tunelul meu. Vă do resc vizionare plăcută. Curaj, po iţi!” Nu se clinteşte nimeni. “Cu atâta lume aici este absurd ca picturile mele să rămână nedescoperite. Prima şi ultima mea expoziţie este sortită eşecului. Straniu!” Şi pic torul Dan Dealu, mergând încet, sprĳininduse întro cârjă de lemn, părăseşte încăperea. * “Lasă sticla Marine, o viaţă întreagă ai băut

Pag. 90

şi ai ajuns un ratat. Măcar ascultă şi tu ce sa în tâmplat ieri la expoziţie.“ “Ce sascult babo, sunt sătul de poveştile tale, dacăţi urmam sfaturile tale, mă lua dracul de mult!” “Nu fii prost mă, dute la pâine şi treci pe la sală. E ceva necurat la mĳloc. Un tunel de pânză în care sunt pictaţi sfinţi” – şi coana Florica îşi face cruce – “un tânăr care a trecut prin el a îmbătrânit săracu, tare mai era frumuşel. Alţii doi, o familie, nu credeau în Dumnezeu şi El ia bătut straşnic, au ieşit plini de sânge, de atunci se duc zilnic la bise rică.” “Ai înnebunit? Mai beau o duşcă şi plec să văd ce se întâmplă. Măcar scap de gura ta.” Marin îşi ia sacoşa şi portofelul – “mai pot să beau o cin zeacă de ra iu după ce cumpăr pâine” – îşi face socoteala în gând şi iese pe uşă. Drumul spre brutărie trece obligatoriu prin faţa expoziţiei. “Sfinte Ba us, ce să fie? Doar nu pentru artă sa adunat atâta lume. Florica mea na îndrugat verzi şi uscate. Ia să vedem!” Înăuntru, vacarm de nedescris. “Ce zice lumea? Ăştia vorbesc prea încet, nu înţeleg nimic.” Înghesuinduse prin mulţime, Marin ajunge lângă un grup de studenţi de la Arte Plastice. Îi recu noaşte după îmbrăcăminte: o blondă în minijup, doi băieţi cu băştile pleoştite pe frunţi. “Având experienţa lui Andrei” – rosteşte unul – eu aş parcurge tunelul în sens invers, de la ieşire spre intrare şi poate aş întineri. Chiar am să i propun sărmanului nostru coleg să încerce expe rienţa asta. Ce ziceţi?” “Negreşit, poate îl salvăm, măcar să îi redăm curajul!” – spune fata – “Aţi văzut cât este de deprimat?” “Cum adică, în acest tunel poţi întinerii?” – intervine Marin bine dispus. “Da tataie!” – răspunde unul dintre stu denţi, măsurândul ironic din priviri. Ceilalţi atâta aşteaptă. “Dacă faci din tunel un cerc, trăieşti veşnic, uneşti sfârşitul cu începutul. Ce zici matale?” “De, ce să zic, cui nu iar face plăcere?” “Atunci, dute şi fă asta!” – şi toţi se propă desc de râs: “Să ştiţi că moşul e abţiguit. O să ne distrăm de minune.” “Dar cine mă lasă?” – întreabă Marin. “Noi bre, noi suntem pictorii. Tunelul este susţinut de inele de sârmă, le poţi muta uşor, ai aprobarea noastră. La urmă îţi dăm de băut.” “Nu minţiţi?” “Cum aşa taică. Suntem oameni serioşi. Uite, vino cu noi. Peaici bătrâne” – îl încurajează Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

studenţii împingândul în Tunelul timpului. “Vezi inelele astea? Le deplasezi pe rând, cobori cu ele scările, tunelul te urmează ca un câine blând, le aduci la intrare, uneşi sfârşitul cu începutul. Ai în ţeles?” “Desigur artistule. Gata, mam apucat de treabă. Dar e cam întuneric.” “Uite lanterna. ine aici.” “Mulţumesc fiule.” Publicul urmăreşte cu respiraţia întretăiată deplasarea Tunelului timpului. “Nui a bună. Cred co so păţească. Cine dracu la pus?” * “Ceo fi cu Marin al meu de nu mai vine?” – se întreabă coana Florica îngrĳorată. “Mâncarea se răceşte şi el cu pâinea, nicăieri. Stă ca un viţel şi cască gura la expoziţie. Mă duc după el.” Bătrâna îşi înfăşoară capul întro maramă neagră şi coboară în stardă. Dând colţul în Bule vardul Magheru, ajunge imediat la sala Dalles. “Doamne, ce balamuc! Tunelul a coborât de la etaj şi a devenit o curbă care tinde să se în idă întrun cerc. Unde o fi intrarea?” “Ce se întâmplă aici?” – întreabă coana Flo rica, moartă de curiozitate, pe primul gurăcască întâlnit în sală. “Un bătrân a pătruns în tunel şi ia s im bat configuraţia unind ieşirea cu intrarea, adică a făcut un talmeşbalmeş.” “Cei ăla?” “Un harceaparcea.” “Aoleo, Marine! Ce făcuşi nenorocitule! – se dumireşte coana Florica. “Bărbatul meu este în ăuntru în blestemăţia asta, arătaţimi intrarea, mă duc după el. Maică Precistă!” – se agită bătrâna în ghiontind lumea din jur, neştiind încotro so apuce. “Pe aici mătuşică” – o îndrumă studenţii de la Arte Plastice. “Maică, ce beznă!” “Ia lumânarea mea şi ibriturile” – i le oferă altă bătrânică. “Le port mereu la mine în caz că se întrerupe curentul electric.” “Marinee! Marinee! Unde eşti Marinee!” – strigă coana Florica pornită în turneul ei aproxi mativ circular. “Ieşi afară dacă mai vrei săţi dau de mân care la prânz. Auzi? … Dacă nu mă asculţi, să nu mai vii acasă. Aşa să ştii!” Nici un răspuns. Bătrâna îşi continuă dru mul bodogănind. “Nu ieşi, beţivule? Lasʹ că te scot eu de aici.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Te joci cu mine dea BabaOarba? Dumnezeii mătii care tea făcut sămi nenoroceşti zilele! Ieşi ime diat!” Coana Florica parcurge al doilea tur de pistă, fără rezultat. “Bine, o să plăteşti cu vârf şi îndesat. No săţi mai rămână bani pentru ţuica două prune, o ii lui Dobrin.” Cumătra se opreşte săşi tragă răsuflarea, mânioasă la culme, vede negru în faţa o ilor. Cu mâinile tremurânde, aprinde, de la flacăra lumâ nării, pânza tunelului. Materialul, îmbibat cu vop sea de ulei de in, se aprinde fulgerător, flacăra se întinde în toate părţile, bătrâna abia mai are timp să părăsească labirintul arzând. Incendiul se în tinde năpraznic, acoperit de rotocoalele de fum negru, irespirabil. “Arde! Arde!” – ţipă spectatorii înnebuniţi, năpustinduse spre ieşire, blocând posibilitatea su praveghetorilor să ajungă la furtunele antiincen diare. Se sparg geamurile, lumea cuprinsă de panică, se avântă peste pervazuri, în stradă. Până se des id robinetele de apă, a ars aproape toată pânza Tunelului timpului. Materia lul încins şi stropit cu apă, emană un fum şi mai abitir, care se răspândeşte în toată sala. Nu se mai vede la doi paşi. În sfârşit, focul se stinge şi pâcla neagră se risipeşte încet. Încep să se străvadă rezultatele in cendiului. Din maldărul de scrum apar inelele de sârmă, deformate de căldură, bucăţi de lemn pro venite din fostele rame sau din cărucioarele pentru copii. Cu ipul răvăşit de groază, coana Florica răscoleşte cu un băţ prin scumul proaspăt. Lumea începe să se apropie şi o ajută în căutările ei. Pe bu levard apar maşinile pompierilor şi ale poliţiei. Prea târziu. La locul dezastrului, bucăţi de pânză arsă, sârme, lemne fumegânde şi atât. “Unde eşti blestematule?” – se milogeşte bătrâna plângând. “Parcă la înghiţit pământul. Marinee! Ma rinee!” “Aici, am găsit ceva!” – se aude vocea altei bătrâne, în capătul opus al sălii. Lumea se îngră mădeşte în jurul ei. Răscolind din mai multe părţi, oamenii dezgroapă un contur subţire, curbat, înfăşurat în pânză arsă. În mâinile uscate ale coanei Florica, se dez văluie treptat, şters şi lustruit în poală, marele semn de întrebare, cârja de bronz polisat, care a su pravieţuit distrugerii Tunelului timpului.

Pag. 91

Mary NICOLESCU (Canada)

Calvarul informaţional

ă gândisem să scriu ceva despre Moş Cră ciun, poate nostalgic rememorat, poate numai reeditând speranţa pe care prezenţa – anuală a Moşului o instalează dinolo de toate neputinţele care ne mar ează existenţa ori pur şi simplu dincolo de toate căinţele care ne învălue la sfârşit de an. Mam gândit degeaba pentru că miau slăbit vizibil puterile recapitula tive...ce să mai vorbesc de cele intuitiv opti miste ambele absolut nece sare întro relatare cât de cât inteligibilă a momentului în care lumea se aliniază (încă, sper ) intenţiei ori poate mai corect dorinţei de a fi mai bună. Sceptică, o să ziceţi, fie că vârsta estompează memoric şi trimiterile sunt mai totdeauna confuze, ba iar diluate, fie că o anumită dispoziţie ocazională ivită aşa ca o fantomă a neputinţei nu te mai ataşează imediatului, fie căi numai o retragere (fără torţe)...ori cum iai zice tot scepticism se eamă. O fi! Da’ nu e! Cum, dumnezeu, să mă concentrez în direcţia asta când atmosfera generală mi se pare alterataă, nu atât de poticnelile personale cât de harababura generală din care încep să nu prea mai înţeleg mare lucru iar aşa bombardată informaţional fiind, un fel de la „botul calului”dăndumi senzaţia că mam prostit, ba şi mai rău că miam pierdut timpul –timpul ăla preferenţial – răscolind prin culturile lumii, citind cu furia curiozită ţii, iar şi sub plapumă cu o lanternă ioară ori şi mai şi, ca unul din elevii mei de acum câţiva ani buni, la lu mina lunii. Las’ că la fiecare secundă ceva se s imbă „esenţial” viteza luând locul oricărei tendinţe de oprire analitică, că marca existenţei devine o simplă survolare a ceea ce se întâmplă şi nu aşa „în mare” ci „ en de tail”...oh!... dar nu în acel detaliu semnificativ din care am putea reţine şi iar înţelege câte ceva, detaliul ăla deştept care near putea „des ide o ii” şi near ţine mintea întregă...pur şi simplu detaliul amănuntului, al mărunţişului devenit monedă de s imb: cemi trebuie să ştiu îmi trebuie doar să aflu! „Toate drumurile duc la Roma!” zice latinul, fo calizând existenţial necesarul raţiunii de a fi şi de a jus tifica, în fapt, acest A FI... estia e, care Romă azi? Că e polarizată în aşa hal că nu o prea mai recunoaştem neam, ori înctro neam întoarce este o „romă” fie în de rivă fie concentrată întrun zbor aberant, ca şi cum orice

Pag. 92

idee de e ilibru, de firesc, de fiecare zi normală ar fi o imposibilitate absolută... Că sunt cutremure, că sunt furtuni, că ninge, că plouă, că bate vântul, că vin meteoriţi pe mai aproape sau mai pe departe, că explodează nu ştiu ce stea şi soa rele îşi aruncă propriile bombe atomice orbind apara tura super sofisticată a observatorilor „out there” sunt nimicuri zilnice servite pe tava informaţională cu ace laşi zâmbet candid al oricărui „brea ing news”din care navem de reţinut decât speculativul tridimensio nal al ştirilor barbare – cele care vin de oriunde şi se răspândesc oriunde şi care amplifică posibilităţile, dar mai ales imposibilităţile umane de a coopera lucid cu viaţa aşa cum fiecare şia propus (sau nu) so vrea. Multitudinea accidentelor, a crimelor, a con fruntărilor (pe româneşte, războaie) a retragerilor, a vic toriilor, a înfrângerilor, a oricăror deraiări întro direcţie sau alta ne însoţesc pretutindeni via I pod, I pad, tele fon, radio, TV, un fel de megafon universal ne înregi mentează, ne aşează inconştient în disciplina marşului colectiv către ceea ce habar navem ce ar putea fi. Frumos, o sămi ziceti, cei rău în asta, suntem întro epocă de „pi ” ştiinţific şi tehnic, progresăm întrun ritm impresionant, elaborăm continuu fie nece sităţi fie idei care mai de care mai deştepte ori cel puţin mai incitatnte dialogăm iar cu Dumnezeu, de pe poziţia celui care ştie nu întreabă – vezi dezbaterile asupra Big Bangului aşa cum a fost conceput până acum, ori explicarea (oare?) a Particulei lui Dumnezeu( Bosonul Higgs) – mă rog, suntem remarcabili, inteli genţi, curioşi şi oricum în viteza ideatică la care am tot visat, toată lumea trebuie să ştie asta, nu? Nu prea! Ne ascundem după deget iar şi atunci când ştim – o! şi ce bine am învăţat asta, că nu „călcăm în stră ini” pentru prima dată semnalele neliniştii par a trece pe langa noi şi atunci vrem să aflăm cu ori ce preţ – ce anume, nare importanţă suntem ferfeliţă ta tonând înţelegerea şi total deze ipaţi în a înfrunta nu oricum, lucid ce se întâmplă şi de ce se întâmplă. Să spun drept nici nu ştiu de ce mam „ambalat visavis” de calvarul ăsta informativ, poate pentru că simt acut invazia superficialului în lumea pe care o iu besc cel mai mult cea a artei; literatura, muzica, pictura, sculptura (poate cel mai puţin) rătăcesc întro căutare facilă a formei în detrimentul fondului emoţional cel din care arta se iveşte acel „Je ne sais quoi” individua listic punct pe I care separă un Beethoven de un lăutar oarecare ori un Brâncuşi de un „carver” de ursuleţi.Şi poate pentru că tonalitatea aceasta uniformă care vine spre noi cu o insistenţă de „brain wash” îmi irită nervi şi aşa prăpădiţi de ritmurile reale şi mă face mai ţe poasă, în gandire, decât aş vrea să fiu Şi totuşi, undeva întrun colţ al purităţii speranţelor stă ascuns Moş Cră ciun şi cu toată tevatura asta a confuziilor zilnice mă în torc spre el ştiind ca frământările, justificate sau nu, se vor estompa sub luminile bradului pe care Moşul îl aduce, îl luminează şi ne îmbată cu mirosurile lui. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Florentin SMARANDACHE (SUA)

ADRIANA RĂDUCAN – FABULIST CONTEMPORAN -

omparată cu alte specii literare, fabula a avut întotdeauna un aer de eleganţă, prin regia şi scenografia autorului. Am convingerea că ELENA ADRIANA RĂDUCAN creionează în volumul „FABULE” un tablou al moravurilor unei societăţi, în aşa fel încât reuşeşte să lărgească cu mult cadrul aces tei specii literare. Nu pot să nu remarc o bună ţinută poetică, ce duce la o reală confruntare de idei, con struită pe diferite nivele. Versul alb, versul clasic, ri mele împere eate sau încrucişate sunt mânuite academic, accentul şi măsura lucrurilor sunt centrate pe imperfecţiunea lumească, pe sublinierea cu îndrăz neală a tarelor unei societăţi ce nu mai poate oferi mo dele. Cititorul asistă la o acerbă satiră, o adâncă cu noaştere a lumii din toate timpurile şi până astăzi, marea disciplină pe care ar dorio autoarea, poartă ex presia faptelor concrete de viaţă. Ironia, substituirile paradoxale, antitezele bine gândite recuză elementa rul, ELENA ADRIANA RĂDUCAN abordează logici cu o estetică proprie, tâlcul, morala fabulelor având ceva din miracolul copacului ceşi desface umbrele în cercuri armonice. „Iată căn această lume / Pe cel care îl ignori/ Îţi aduce veşti mai bune/ Decât marii dregă tori” („Ursul brun şi ariciul”). Slovele sale stimulează figurativul uneori, ironia ţâşneşte neaşteptat, e aproape prevalentă, iar satirizarea defectelor omeneşti este fără înconjur. Elanul său poetic, ca printrun tur de forţă, alege cu inteligenţă „decorul”, cadrul face ca acţiunea să fie mai cumpătată sau mai gravă: „Vântul bătea a primăvară / Pe când o barză şi o cioară / Făceau din existenţa lor o dramă …/ Dumnezeu pe toatea rân duit / ie ţia dat un farmec anumit, / Iar mie… ani mulţi de vieţuit, / Pe fiecare nea împăcat, / Mai dă ceva, mai ia …neapărat! /” („Barza şi cioara”). Textura fabulelor oferă cititorului o aventură a cunoaşterii, naturaleţea replicilor, forţa dialogului, în ţelepciunea fără graniţă, o iul de umbră ce stăruie atent, registrul de asociaţii, disputele vivace, rostogo lirea de situaţii, iureşul faptelor, falsele prietenii…toate cristalizează demonstrativ etapele cei disting pe oa meni. Realitatea pare halucinatorie, izbită de un atare paradox, adică un viitor alterat, incert, fapt ce contu rează “avansarea” în trecut şi “înapoierea” la viitorul cârtitor: “Şi misiunea greilor e în toi… / Se războiesc şi se împacă între ei / Puterea deo împart, iar diferită, / Îşi iau din ea, doar partea cuvenită/ ”(“Ursul şi ele fantul”) Invidia, vanitatea, ticăloşia, lăudăroşenia, ava riţia, câştigul fraudulos, infatuarea, egoismul, indife renţa faţă de semeni, artificialul, premisele unei convenţionalizări a minciunii, nestatornicia, ignoranţa, grotescul, comicul luat în tragic şi tragicul tratat în de Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

râdere…fac ca mulajele animalelor, plantelor, obiecte lor să revoluţioneze, cum era şi firesc, o lume care are în centrul ei omul, cu robusteţea şi slăbiciunile lui: “Când nu ţiajunge împărăţia / Şi vrei în frunte să te arăţi, / Tu îţi sacrifici semeţia / Ce bine e să mai socoţi …” ( “Paharul şi cana”). Deşi vorbim de fabulă, con struită pe un anume s elet ar hitectonic, ADRIANA RĂ DUCAN nu uită că “anatomia” fa bulei e una spe cială, morala câştigând treptele de înaintare a surprizei: “Nuntotdeauna poţi face ce vrei…/ Ea carapa cea broaştei o ciocni / Şi o bu cată bună din pliscul ei plesni” (“Barza şi broasca ţestoasă”). Lumea animalieră scoate în primplan de magogia, conduite negative. Comicul de situaţie şi de limbaj situează per sonajele pe diferite trepte ale societăţii. Autoarei ia re venit nobila misiune de distribuire a rolurilor, haina metaforică dă expresivitate, dar şi o notă de amuza ment. Motivele fabulelor sunt întâlnite, începând de la Esop, Marţial, La Fontaine, Grigore Alexandrescu, ca să citez doar câteva nume. Originalitatea fabulelor ADRIANEI RĂDUCAN constă în maniera personală de a trata tema aleasă, aspra ironie frizează batjocoritor pe cei ajunşi în slujbe importante, pe care nu le merită: „Muncesc pe rupte, îmi este foarte greu. / Munceşti? Cum? Nimeni nu te vede, / Să nu strigi lupul că dobitocimea nu te crede / Şi prin ogrăzi ai pus încuietori / Cu eie dublă, crezi că au comori? / …/ Un sfat îţi dau, nu fi geloasă pe vocea nimănui / Săţi împrumut talentul? Nu pot şi nu am cui…(„Girafa şi privighetoarea”) Fabulele prezentului volum: „Broasca şi câi nele”, „Girafa şi privighetoarea”, „Două capre pe o punte”, „Paharul şi cana”, „Porcul şi iepurele”, „Barza şi cioara”, „Ursul brun şi ariciul”, „Barza şi broasca ţes toasă”, „Ursul şi elefantul”, „Porcul şi vulpea”, „Lupul şi mielul”, „Vulpea şi bobocul”, „Trei vulpi”, „Viezurele şi vulpea”, „Vulpea şi lupul”, Veveriţa şi vulpea”, „Trandafirul şi crinul”, „Maimuţa şi şoriceii”, „Doi purceluşi”, „Trei şoricei”, „Iepurele şi broasca ţes toasă”, „Oul şi găina”, „Cloşca şi puişorii”, „Ursul şi şoricelul”, „Ursul, vulpea şi lupul” demonstrează că în acest vârtej de idei apar circumscrise viciile ome neşti şi emblema timpului în care poeta trăieşte, circul zilnic rămâne o sursă importantă a inspiraţiei sale, ne liniştea sufletească găsind un cald refugiu în această maşinărie a timpului.

Pag. 93

Ana DOBRE

Hortensia Papadat-Bengescu şi Eugen Ionescu: deficit/ exces de existenţă

“Omul nu este privit ca un complex de imperative morale la Hortensia Papadat-Bengescu, observa Anton Holban, ci ca o „succesiune de fenomene fiziologice şi sufleteşti, unele în dependenţă de altele”. Eugen Ionescu, asemenea lui Samuel Beckett, atribuie nu atât omului, cât condiţiei umane în sine, absurdul, vidul, tragedia incomunicabilităţii legându-l de teroarea istoriei, de condiţiile istorice şi sociale. Perspectiva timpului se menţine la Eugen Ionescu între limitele fragile ale generalului existenţial spre cazurile particulare. La Hortensia Papadat-Bengescu, nu există o preocupare metafizică de a lega, de a condiţiona sau explicita sufletul sau suferinţele personajelor printr-o astfel de perspectivă.“ Pag. 94

n personaj din Fecioarele despletite, Mini, a cărui „pro fesie” este observarea critică a vieţii altora, fără con centrarea pe existenţa proprie, mărturiseşte: „Nici eu nu găsesc nimic de povestit, dar eu sunt din acele fiinţe care privesc numai cum trăiesc ceilalţi. Am purtat mereu pe nas acei o elari cu care te uiţi la alţii şi nam băgat de seamă ce mi se întâmplă mie... Am un deficit colosal de existenţă (s.n.)”. Trăirea în afara existenţei proprii este o consecinţă a absenţei curajului. Hortensia PapadatBengescu nu are curajul de a vorbi despre ea. Se obiectivează şi se transpune în fiecare per sonaj, personaje care sunt, astfel, ipostaze ale sinelui. Eugen Ionescu subiectivează orice trăire a eului pro priu, e „abstract şi liric”, cum observa Al. Paleologu, nu atât pentru a generaliza şi a sugera condiţia umană, umanitatea însăşi, cât pentru a se aşeza în centrul lumii pe care o constru ieşte. El este conştient de limitele fiinţei umane, de fragilitatea pascaliană de trestie gânditoare. Literatura lui se naşte din nevoia de confesiune, de explicitare a sinelui. Notele lui con fesive au febra mărturisirii: „Mă lovesc de limitele, de zidurile raţiunii mele. Nu am dreptul să interpretz ceea ce nu văd şi săi împrumut ordinea sau dezordinea asta, deaici. Mă pre dau, mă părăsesc în braţele celor de dincolo, celor ce ne în conjoară de peste tot. Mă încred. În orice caz, de altfel, suntem părăsiţi lor. Suntem marionetele lor. Încep să iubesc, fără să văd, pe cei de dincolo. Totul este o cutie: cineva o ţine în mână. Noi suntem soldaţi de plumb. Nu putem cunoaşte sub stanţa celui ce ne ţine în mână. Accept starea mea de mario netă. Accept ridicolul , metafizic al stării mele de om. Înţeleg foarte bine că sunt pedepsit. Nu se poate înţelege nimic altfel. Înţeleg foarte bine că merit pedeapsa asta. De aceea mă simt în eroare, în cutie; de aceea sunt trist: de aceea mie ruşine; de aceea toate bucuriile mele sunt false şi au un gust amar; de aceea întind braţele...” Literatura Hortensiei PapadatBengescu se naşte din nevoia de a evada întro lume pe care o crede a esenţelor, pură şi eternă. Dacă Eugen Ionescu se simte pedepsit prin însăşi condiţia de om ivit în lumea supusă trecerii, Hortensia Papa datBengescu vorbeşte în numele advărului. Viaţa ei poate avea, aşadar, un sens. Hortensia PapadatBengescu este o ce rebrală care inventează pentru aşi proteja pudoarea, Eugen Ionescu, un sentimental, în sens caragialian, care inventează pentru a se salva de teama morţii. Singurătatea asumată o scindează pe Hortensia Papa datBengescu între nostalgie şi melancolie, stări în afara ro mantismului, analizate, fie din perspectiva „deficitului de existenţă”, fie a lucidităţii necruţătoare. La autorul Rinoceri lor, conştiinţa apartenenţei la o generaţie îi dă sentimentul unui destin cultural în cadrul destinului colectiv. Melancolia şi nostalgia sunt stările permanente ale confesiunilor sale ca şi ale teatrului absurdului pe care la creat. Nostalgia (din lat. nostos „întoarcere”) implică detaşarea de prezent, aspiraţia Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

către ceva depărtat, un dor de întoarcere; melan colia implică gustul pentru realitatea actuală şi nestatornică. Între aceste insesizabile extreme, stă rile existenţiale au o anume stabilitate. Privirea se veră a Hortensiei este duhul care stăpâneşte apele propriei creaţiuni. Întoarcerea este mereu în sub teranele sufletului omenesc, melancolia provine din acceptarea imperfecţiunilor. Disperarea ei este o disperare a neputinţei, a lui Eugen Ionescu este disperarea limitei. Conştiinţa fragilităţii condiţiei umane influenţează mecanismul relaţiilor tridi mensionate – cu sine, cu lumea, cu universul şi de termină rostul, culoarul de lumină sau de întuneric în labirintul vieţii. Personajele asupra cărora focalizează aceste lumini ale modului propriu de a înţelege creaţia sunt, în general, oameni mărunţi, cehovieni – oameni mărunţi cu probleme existenţiale mă runte careşi trăiesc propriile evenimente cu pasiu nea marilor evenimente existenţiale esenţiale. Eul ionescian, interogativ, înregistrează absurd exis tenţa. Omul se simte nefericit, neîmplinit, asaltat mereu de obiecte agresive care, dacă nui pericli tează existenţa, îi dau sentimentul inutilităţii, al ab surdului, al „inconvenientului de a te fi născut”. Poziţionate social în centru sau la margine, personajele se defi nesc prin opţiunea faţă de aceste imperative şi atracţii. La Hortensia PapadatBengescu, lumea este pola rizată. Există o lume a Elenei Dră gănescuHallipa, o lume aparent strălucitoare, a glamourului, şi lumea Adei Razu care aspiră la ar tificiul acesteia. De aici, apropierea cu vanitoşii parveniţi, snobii lui I.L.Caragiale, lumea Hortensiei Pa padatBengescu fiind, în fapt, gene raţia următoare a Zoei, Ziţei, a lui Trahana e. La Eugen Ionescu, sin gurul centru în care se poziţionează personajele este centrul propriului eu. Nu există o atracţie centrumar gine, Bérénger, de exemplu, este centrul lumii sale, centrul eului propriu, învaţând să o părăsească. Însăşi condiţia lui de „rege” este semnificativă, teritoriul pe carel stăpâneşte este viaţa lui. El moare odată cu regatul lui. Hortensia PapadatBengescu adusese boala în literatură; Eugen Ionescu, asemenea lui L.N.Tolstoi din Moartea lui Ivan Ilici, agonia, în suşi faptul de a muri. Moartea nu e doar un final, ci se inserează clipă de clipă în trupul viu şi se răs pândeşte progresiv cu fiecare clipă care trece can gorunul lui Lucian Blaga sau în poeziile expresio Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

niste ale lui R.M.Rilke. Aceleaşi temeri, fobii le înregistrează şi eul bengescian, enunţiativ şi scormonitor. Ea înregis trează aceste discontinuităţi generate de absurdul existenţei şi retrage personajele întro lume a lor în care mistificarea, disimularea, minciuna sunt jus tificate de necesitatea de a purta, în lume, o mască. Dacă personajele lui Eugen Ionescu îşi exteriori zează cu voluptate angoasele, cele ale Hortensiei PapadatBengescu le ascund pentru a se proteja întro/de o lume care nu admite anomalia. E o lume de marionete purtate în derivă în viaţă de ab surd sau de dorinţa irepresibilă de a trăi, oricum, oricât şi oriunde. Ambii sunt interesaţi de acest adevăr unic al vieţii pe carel caută în părţile oculte şi în absurdul derivat din repetarea necontenită a faptelor de viaţă, a valurilor generaţiilor. Ambii sunt interesaţi de timp, de trecere, de rostogolirea eternă, iar sentimentul absurdului este dat de ne putinţa omului de a face ceva pentru a opri această eternă rostogolire a timpului. De aici, răul existen ţial, un nou mal du siècle, voluptatea pentru pato logia ontologică. Creaţia poate fi privită, astfel, ca o meditaţie asupra imposibilităţii omului de a se sustrage destinului propriu. Acest sentiment al fa

talităţii există şi la Eugen Ionescu şi la Hortensia PapadatBengescu, un fatalism al condiţiei umane, la Eugen Ionescu, al individului la Hortensia Pa padatBengescu. Omul nu este privit ca un complex de im perative morale la Hortensia PapadatBengescu, observa Anton Holban, ci ca o „succesiune de fe nomene fiziologice şi sufleteşti, unele în depen denţă de altele”. Eugen Ionescu, asemenea lui Samuel Be e , atribuie nu atât omului, cât condi ţiei umane în sine, absurdul, vidul, tragedia inco

Pag. 95

municabilităţii legândul de teroarea istoriei, de condiţiile istorice şi sociale. Perspectiva timpului se menţine la Eugen Ionescu între limitele fragile ale generalului existenţial spre cazurile particulare. La Hortensia PapadatBengescu, nu există o preo cupare metafizică de a lega, de a condiţiona sau ex plicita sufletul sau suferinţele personajelor printro astfel de perspectivă Cultivarea excesivă a for melor s ematizează personajele, le degradează, aşezândule sub impulsul dorinţei atavice de a acumula obiecte, proprietăţi, aparenţe. Parvenitis mul lor se prelungeşte în snobism, marionete ale propriilor aspiraţii pragmatice duse până la jumă tate. La Eugen Ionescu nu omul asaltează formele menite ai s imba statutul social, ci formele asal tează omul. Parveniţii snobi bengescieni devin şi ei rinoceri. Rinocerizarea ca degradare a omului nu se mai datorează lipsei de rafinament, de ele ganţă explicabile prin formele fără fond, ci unei cenzuri a timpului sub impuls politic carei trans formă pe oameni în rinoceri, în ucigaşi fără sim brie. Observarea mecanismului de funcţionare a acestei umanităţi are o explicaţie posibilă în com

pasiunea autorului. Lui Eugen Ionescu îi este milă de umanitate. Oamenii creaţiei sale, ca Bérénger din Le Roi se meurt, văzuţi în umila lor condiţie umană, sunt priviţi cu milă, compasiunea făcându l să se transpună pe el însuşi în situaţia omului

Pag. 96

care moare. Bérénger este Eugen Ionescu, acel Eugen Ionescu înspământat de moartea care nu ocoleşte pe nimeni. La Hortensia PapadatBen gescu, nu există compasiune; doar o observaţie rece, necruţătoare. Personajele adunate la înmor mântarea Siei sunt mai atente la spectacolul corte giului, la modul de manifestare, la vestimentaţie, la gesturile participanţilor, „paradă grotescă în jurul morţii copioase”, cum aprecia Anton Holban. Înstrăinarea este consecinţa absenţei înţe legerii rostului în lume. Dintro dată, sub presiu nea atâtor imponderabile, omul se simte fără rost, se simte cu rostul pierdut. Ca în Străinul lui Albert Camus, existenţa îşi arată în situaţii de criză mul tiplele faţete. Scos din angrenajul lumii pe care şi a creato, confruntat cu lumea, omul nu se mai recunoaşte pe sine, devine un străin. Falsificarea, mistificarea apar drept consecinţe ale relaţiei de fectuoase cu sine şi cu ceilalţi sub presiunea terorii existenţei şi/sau a istoriei. Psihologia străinului este aceeaşi la Eugen Ionescu: personajele par străine de lumea în care trăiesc, pe care o repudiază sau în care fac efortul de a pătrunde. La Hortensia PapadatBengescu, străinul este un intrus, un reflector, un colportor care preia şi trans portă vorbele dintrun spaţiu în altul. Observarea faptelor de exis tenţă prin reflectori ca Mini sau Nory nu este niciodată neutră, au un grad de subiectivitate în dauna sau în favoarea excesului sau a de ficitului de existenţă. Deşi defavo rizaţi ai vieţii, aceste personaje nu fac totul pentru a se integra lumii pe care o observă. Ei au psihologia bastardului, a individului nedorit careşi asumă destinul sau carel ignoră, rămânând la periferia exis tenţei. Lumea acestor personaje este o lume dezvăluită exclusiv prin simţuri. Obsesia formelor fi zice se răsfrânge în imagini ale vi talităţii trupului tânăr frumos, perfect, pe de o parte, iar, pe de alta, în imagini ale bolii, decrepitu dinii şi morţii, un fel de moarte la Veneţia. Reflexele din D’Annunzio sau Thomas Mann individuali zează personajele bengesciene fără ca autoarea să fie un imitator de teme şi variaţiuni. Lumea lui Eugen Ionescu şi cea a Horten siei PapadatBengescu este expresia unei epoci, una care a răsfrânt şi sintetizat idei venite din di recţii diferite: realism critic, simbolism abstract, ab Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

surd, existenţialism, mit, fantastic. Eugen Ionescu depăşeşte perioada interbelică, descoperind în lumea postbelică absurdul pentru care inventează imaginativ evenimente puse în situaţii dramatur gice. Hortensia PapadatBengescu se opreşte în in terbelic, lumea postbelică îi devine străină. Este lumea care o alungă din centru la marginea litera turii. Contemporani ai suprarealismului, Eugen Ionescu şi Hortensia PapadatBengescu experi mentează valenţele limbajului, Eugen Ionescu pen tru a ajunge la clişeu şi de aici la obsesia incomunicării. Hortensia PapadatBengescu pleacă de la clişeu pentru a descifra meandrele interioare ale sufletului. Pentru personajele Hortensiei Papa datBengescu, cuvântul este o modalitate de a es camota, căci ele vorbesc mereu dindărătul măştii. Adevărata identitate nu transpare în cuvânt. Nu atât de alienare este vorba la Hortensia, cât, mai ales, de însingurare. Maxenţiu este un exemplu. Toată energia sa se concentrează asupra bolii sale, analizată cu voluptate. În Maxenţiu există doi oa meni: „Prinţul Maxenţiu pe care o icosul Maxen ţiu îl iubea mult. Maxenţiu bolnavul, singura fiinţă pe care o iubea prinţul”. Viaţa lui sufletescă tră ieşte şi se alimentează din interior, lipsită de pun tea cuvântului care lar fi pus în relaţie cu ceilalţi. Portretul său e realizat în aceeaşi lumină necruţă toare: „Era, în adevăr, un coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu o ii pătaţi. Purta o băr biţă blondă, ascuţită, cu fire veştede (...) Părea o mască searbădă de carnaval, pe care un beţiv noc trun şia atârnat ironic cas eta şi care, la lumina caldă a zilei, semăna sinistru a om”. Hortensia Pa padatBengescu ridică edificii pe astfel de baze, evidenţiind, ca scriitoare, puterea cuvântului de a numi şi explicita omenescul. Patologia este faptul exterior, reperul ei pentru construcţia în cuvânt: „Boala e compromisul dintre viaţă şi moarte, lupta cu peripeţii diverse toate între cele două puteri egale, semnalizarea caducităţii.(...) Totuşi boala şi bolnavul nu au fost încă niciodată însuşi subiectul vreunei lucrări ale mele, ci numai incidente dar so cotite ca valabile. Dacă există un accent, pricina poate fi că boala e ea însăşi un accent şi adesea un accent grav, cum şi tara fizică sau morală e un ac cent prin ea însăşi. Eu le pivesc la lupă şi la micros cop, de aici poate au putut apărea uneori obsedante”. Degradarea limbajului în clişeu, în stereotipii, pierderea capacităţii de a comunica îi apar lui Eugen Ionescu drept simpome ale dezu manizării, ale rinocerizării. Automatismele lingvis tice rup individul de conştiinţă şi devin semne ale vidului, ale alienării. Astfel, cum spune un perso naj din Ucigaş fără simbrie, „realitatea, contrar vi Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

sului, se transformă în coşmar”. A descoperi legile după care funcţionează acest coşmar este obiectul literaturii absurdului. Categoria estetică a mon struosului apare ca o mutaţie, o transcendere a rea lului întrun nou mit. Eugen Ionescu, aşa cum afirmă PierreAimé Tou ard, a reinventat mitu rile teatrului. Rinocerii reprezintă adevăratul mit al secolului al XXlea, alături de bestiarul lui Pablo Picasso din Guernica. Limbajul dramaturgic dă expresie şi indi vidualizează această lume. Vorbăria, asaltul sune telor fără conotaţii în unitatea dintre semnificat şi semnificant, ruptura dintre semnificat şi semnifi cant creează drama proliferării verbale ca pandant al proliferării obiectelor. Ecou al automatismului caragialian, limbajul ionescian traduce realitatea în termeni de coşmar. Acel insoutenable, „violent comic, violentdramatic”, singurul „profund tra gic, profund comic” se regăseşte şi în literatura Hortensiei ca semn al unei lumi atinse de decrepi tudine, careşi lustruieşte mizeria şi se ascunde în spatele atitudinilor snoabe şi al vorbelor mari, dar vide. În modul de a experimenta situaţiile de viaţă în şi prin cuvânt, şi Eugen Ionescu şi Horten sia PapadatBengescu se trag din I.L.Caragiale. Hortensia PapadatBengescu valorifică latenţele dar şi evidenţele ariviste şi snoabe, preocupată de bolile individului, mai puţin de boala socială care generează tarele, Eugen Ionescu, absurdul, ca vir tualitate caragialiană, sentimentul că personajele sunt marionete ale destinului, acţionând sub pre siunea unor forţe obscure, împotriva lor înşile. Experienţa Urmuz este benefică şi Horten siei şi lui Eugen Ionescu. Între experienţele prou stiene, gidiene, woolfiene, joyciene ale interbelicului, evidente la Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, cea Hortensiei Papadat Bengescu este unică prin configurarea unui spaţiu al lucidităţii în care personajele sunt lipsite de a minţi, de a se/ne minţi. Martori implicaţi ai unei epoci marcate de contradicţii, de polemici, traversată de experienţe extreme ale literaturii, de la neoroamntism şi ne orealism la expresionism şi avangardă, o lume în care, cum spunea Eugen Ionescu însuşi, „totul nu e decât deriziune şi josnicie”, experienţa literaturii este o şansă. Şansa de a merge până la capăt „în grotesc, în caricatură, dincolo de palida ironie a spiritualelor comedii de salon” şi de a opta nu pen tru comedii de salon, ci pentru „farsa, şarja paro xistică extremă”. Luciditatea necruţătoare rămâne atât pentru deficitul cât şi pentru excesul de exis tenţă. Sensul poate uniformiza lumile aflate în de riva absurdului.

Pag. 97

Costel NICOLAU

Cazierul ( Secretul Fericirii) (acesta nu este un pamflet, e doar un minuscul capitol din Bârlad, România, mileniul III)

ra întro dimineaţă frumoasă de octombrie când lam rugat pe șefu* să mă învoiască o oră, de la 9 la 10 să merg la Poliţia municipală să mi elibereze un cazier judi ciar.Eram vesel ca de obicei.Bănuiam eu ceva…Clădirea poliţiei, destul de comună, de altfel destul de mare, tipul acela comun de clădire ceaușistă pre cum ve ile cămine de nefamiliști de la fostele intreprinderi de stat.La intrare, ime diat pe stânga se află bi roul ofiţerului de serviciu, cu un ghișeu unde mă infor mez despre nevoia mea.Înţeleg că trebuie să mă pre zint cu cartea de identitate, timbre fiscale în valoare de 2 lei pe care le cumpăr numai de la poștă, o itanţă în valoare de 10 lei pe care o a it la Administraţia financiară și o cerere tip pe care o iau și o completez aici.(Am luato de la un laborator foto care are și copiator, și cereri de toate felurile).Merg la Poștă unde, firește ghișeul cu timbre fiscale e aglome rat.Exagerez, poate, erau doar șapte persoane la rând.Un domn care trimitea o scrisoare ,,Par avion,, , un alt domn plătea o rovinietă, un băieţandru cum păra timbre fiscale ( îmi zic , uite încă unu cu aceeași problemă), o doamnă în vârstă a ridicat un colet (foarte probabil cu ajutoare de la o rudă deafară), o altă doamnă trimitea un mandat poștal și un domn destul de sobru și de recalcitrant pentru că nu putea ridica nuș* ce colet căi expirase buletinul de două zile.Am ajuns în sfârșit la ghișeu.Miam cumpărat preţioasele timbre și am mers la Administraţia finan ciară.Nu degeaba se numește așa.Clădire nouă, som ptuoasă, geamuri fumurii din termopan, încălzire proprie, marmură peste tot.Condiţii, ce mai…Intru și mă opresc în faţa ghișeului nr.9.Citesc. ,,Încasări taxe, impozite ș.a.,,Numi venea să cred că nu e nimeni la coadă!Cred că era prea dimineaţă.Duduia de la ghișeu își pilea unghiile (nici no condamn de asta, poate no fi avut timp) și povestea înfocată colegei de la ghișeul 10 despre ultimile scene din ,,Suleyman Magnificul,,.Dragul de el.Plin de încredere mă adre sez doamnei: Vă rog, fiţi amabilă, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Răspunsul a fost prompt între câteva repezi clipiri de pleoape și câteva rotiri de o i peste cap.(Îi cer scuze și acum doamnei, în gând, că am întrerupt

Pag. 98

o din maiestuasa discuţie!)La casa 4! Casa 4 e undeva în celălalt capăt de sală.Tra versez călcând cu grĳă și recunosc cu plăcere pe mo zaicul scump, îndreptândumă spre casa 4, orientândumă din mers după numerele celorlalte ghișee. La casa 4 (mă bucurasem degeaba la început), erau în jur de zece cetăţeni la rând, fiecare cu pro blema și cu gândurile lui. O fi luni dimineaţa, îmi zic, și de asta… Cam după jumătate de oră, ceea ce e o performanţă, am ajuns în faţa ghișeului, mă aplec și spun politicos: Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Doar nu credeţi că sa terminat.Pe naiba! Doamna aceea, serioasă, prinsă între calcule șin grĳile ei, îmi spune scurt: Mergeţi la casa 9! Am zâmbit larg.Mi se luminase faţa ca și când rezolvasem toate problemele lumii, doar miam per mis să fac un gest întrebător înainte să spun: Vă rog, de acolo am fost trimis la dumnea voastră. Mia tăiato scurt. Domnule, dumitale ţi se pare că îmi arde de glume? Păi?! Am făcut stânganprejur și mam îndreptat cu pași repezi către casa 9, neștiind cui îi arde totuși de glume.(La un momentdat iar am gândit că e o farsă cu camera ascunsă). Îmi rămăsese zâmbetul pe buze și nici acum nu știu de ce mă amuzam. De la distanţă am văzut că la casa 9 tot nu era nimeni. Mă aplec peste ghișeu și cum era de așteptat, duduia nuși terminase nici ultima unghie de pilit, nici de povestit ulima scenă de amor din iatacul oto manului. Numi place să mă repet, dar gândesc că nu poate să mă recunoască că am mai fost pe acolo cu ceva timp în urmă, că doar noi fi numai eu. Vă rog, aș dori să a it o taxă pentru cazier judiciar! În următoarea secundă șia aruncat privirea prin mine ca un crivăţ tăios în iernile geroase din Mol dova, și cu o comandă scurtă, militărește, cu o voce de ve e telefonistă, ca și cum ar avea nasul prins cu un clește de rufe, și cu arătătorul de la mâna dreaptă, către intrelocutoarea ei de la casa 10, mia poruncit scurt! Alături! Numi venea să cred! Ei și ce dacă numi venea să cred! Doar am mulţumit pentru deranj și am făcut imensa distanţă de un pas, alături unde mă trimise. Mam aplecat și am salutat politicos, crezând Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

Octavian LUPU

deja că nu e nevoie din nou să mă repet.Această doamnă a asistat în tot acest timp, ascultând când îi vorbeam colegei despre ce mă durea pe mine. Bună ziua! În ce problemă, mă întreabă indiferentă.(în fond eram la alt ghișeu, dacă de la ea voiam altceva) Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Cartea de identitate și vă costă 10 lei! Iam dat cartea de identitate, pregătisem 50 de lei și stăteam cu ei în mână să a it.Nu știţi ce bucurie am simţit.În sfârșit cineva careși face treaba și iar vrea să te ajute pe tine cetăţene care ţiai permis să ai o nevoie. A durat ceva vreme până mia luat datele identităţii mele (deși preferam atunci să fiu un anonim), și lea băgat cu greu în baza de date, timp în care între un anevoios ,,enter,, și un exagerat de calm ,,space,, eu fierbeam de nerăbdare.În fond era problema mea că fierbeam de nerăbdare.Timpul trecea oricum în defa voarea mea. În sfârșit îmi întinde cartea de identitate peste geamul ghișeului (nu vă puteţi imagina ce ușurare), și eu îi întind banii. Aud și acum glasul piţigăiat: Mergeţi la casa 2 să a itaţi, la mine nu se în casează plăţi! Am tăcut ursuz câteva secunde, apoi am mur murat un mulţumesc agonizat.Inima o luase razna, mă străduiam să respir adânc și liniștitor , îndreptândumă încet ca după un car mortuar către casa 2. Mă așez și eu ca și cei 11 nenorociţi din faţa mea la rând. Am ajuns, am întins banii, mi sa înapoiat restul și itanţa.Simţeam că nu mai am nici dorinţa, nici pu terea să merg mai departe. Afară , soarele și aerul acela de toamnă miau făcut bine.Lam sunat pe șefu*sămi ierte întârzierea și sămi mai suporte lipsa încă vreo doăj* de minute. La Poliţie la ,,Servicul depuneri cereri și elibe rări caziere,, în isese deja.Programul orar e de la 9 la 11.Încă se mai putea face ceva, însă doar joi în același interval orar. Joi a fost mult mai frumos și oricum totul a de curs cu mult mai repede.Nu mergea reţeaua internă a celor de acolo, deci nici o șansă de a elibera ceva cu scu zele și cu re emarea doritorilor, lunea viitoare.Luni miam luat liber (aveam o zi de recuperat), și acum sunt un cetăţean mândru și fericit care deţine cazier judiciar , nu ca nenorociţii aceia pe care iam găsit luni ca sar delele la rând și care nu aveau timbre fiscale pentru că nu se mai găseau în oraș.Până la urmă au avut și ei noroc.Sa găsit un jme er săi ajute.Sa dus glonţ la Zorleni, o localitate apropiată, a cumpărat timbre fis cale de 2 lei, și lea vândut cu 5 lei iar în sediul Poliţiei.Tot se mai găsește până la urmă cineva săi ajute pe oropsiţi. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Melcul Cel Anonim şi Discreţia Înţelepciunii Întro zi de toamnă am avut ocazia să dis ting în iarba de pe marginea drumului o creatură cu totul neobişnuită. De la depărtare părea să fie doar o bucată de lemn aruncată neglĳent. Dacă te apro piai, deja de ta liile de v e neau tot mai pronun ţate prin contururi ce semănau cu stria ţiile conului de brad. Dacă, în sfârşit, ajungeai la cea mai mică distanţă, îţi era clar că aveai în faţă suprafaţa lucioasă de un galbenmaroniu al unui obiect cu totul neinteresant. Dar dacă aveai răb dare, puteai să observi mişcarea molatică a unor coarne de melc ce explorau mediul din imediata vecinătate. Mam aplecat cu atenţie să identific natura acestei vietăţi neobişnuite, fiindcă din sumarele mele cunoştinţe de zoologie, nu ştiam de existenţa vreunui melc fără co ilie. De fapt, renunţând la renumita „casă dusă în spinare”, acest gen de melc a ajuns să folosească cu măiestrie tehnica ve e a camuflării. Neinteresant pentru prădători, el putea să îşi trăiască viaţa mai departe printre frunze proaspăt căzute pe pământ şi ierburi sufi cient de înalte, care să nu permită ieşirea excesivă în evidenţă. Cu gesturi calme, câţiva metri mai încolo, am remarcat un alt melc ridicat câţiva centimetri faţă de pământ în timp ce îşi lua cina, fiindcă toc mai era seară, hrăninduse cu frunzele proaspete ale unei plante. Oferind o lecţie interesantă despre ce înseamnă să fii discret, această vietate îşi putea duce mai departe viaţa fără să fie deranjată de cei interesaţi să o aibă drept ingredient pentru un „fastfood” pe marginea drumului. Bineînţeles,

Pag. 99

nenumăratele vrăbii din preajmă ar fi năvălit ime diat dacă ar fi ştiut că sub aparenţele unui con de brad căzut pe marginea drumului se afla un melc gustos şi bun de mâncat. Această scenă ma dus cu gândul la o po vestire taoistă despre ce înseamnă să ieşi în mod necugetat în evidenţă. Astfel, se spune că un mare învăţător se plimba prin pădure împreună cu dis cipolii săi în timp ce oferea o mulţime de pilde cu privire la natura înţelepciunii. Poteca pe care mer geau a ajuns deodată întro poiană în care se aflau o mulţime de lucrători forestieri care doborau co paci, îi tăiau în bucăţi mai mici şi ulterior aşezau în căruţe lemnele rezultate. Multă vreme a privit înţeleptul toate aceste detalii ale unei munci dificile, ce presupunea înde mânare, concentrare şi un efort bine direcţionat. Discipolii urmăreau şi ei, dar fără să înţeleagă exact învăţătura pe care trebuiau să o dobân dească. Surprinzător, iar în faţa lor se afla un pom care fusese cruţat de către tăietorii de lemne. De la depărtare părea a fi un copac la fel ca toţi cei lalţi, dar în realitate exista o diferenţă semnifica tivă, însă misterioasă pentru privitori. În cele din urmă, înţeleptul sa apropiat de căpetenia lucrătorilor şi la întrebat: „De ce nu tă iaţi şi acest copac? Nu observ nicio diferenţă între el şi cei din jurul său!”. Imediat acest lucrător ex perimentat ia răspuns: „Aparent nu este nicio di ferenţă, însă în realitate, acest gen de copac nu prezintă o rezistenţă suficientă pentru a fi folosit în construcţii, iar dacă îl foloseşti pentru foc, lem nul său va scoate un fum gros fără să ofere nici un fel de căldură. De aceea, acest pom este complet nefolosi tor şi nu avem nici un interes să ne pierdem vre mea să îl mai tăiem.” Răspunsul primit la impresionat pe înţe lept, care ia emat pe toţi ucenicii şi după ce lea relatat povestea acestui pom, lea spus: „Să fiţi ne folositori ca acest copac, dacă vreţi să aveţi zile în delungate! Să nu ieşiţi în evidenţă nici prin puterea voastră, care imediat va fi pusă la lucru de stăpâni nemiloşi până vă vor epuiza, şi nici prin capacita tea voastră de a vă mistui oferind căldură, care în scurt timp va fi folosită de cei care profită de pe urma celor ne ibzuiţi. Rămâneţi anonimi, confun daţivă cu mediul înconjurător, nu ieşiţi în evi denţă, nu fiţi „folositori” şi aşa vă veţi putea

Pag. 100

prelungi existenţa, iar tăietorii de lemne nu vă vor remarca!” De aceea, urmărind melcii fără co ilie din iarbă miam adus aminte de multele situaţii în care am ieşit „în relief”, fapt ce mia atras de fiecare dată probleme nenumărate ce puteau fi evitate. Există o puternică tendinţă în natura interioară a fiecărui om de a ieşi în evidenţă, de a etala feluri tele calităţi înaintea celorlalţi şi de a crede că ai făcut un lucru bun printrun astfel de comporta ment. Dacă priveşti cu atenţie în jur, vei remarca imediat eforturile nenumărate depuse de aproape fiecare persoană pentru a atrage privirile prin ges turi, cuvinte sau vestimentaţie. Prin eleganţă, iar alteori prin vulgaritate, distingi nenumăraţi oa meni aflaţi în cursa de a deveni lemne pentru con strucţie sau vreascuri pentru foc. Dar indiferent cât de falnic poate fi un catarg, copacul din care a fost realizat a murit de mult din clipa în care a fost atins de securea tăietorilor de lemne. Toată această dorinţă de etalare a calităţilor reale sau presupuse nu reprezintă altceva decât un joc al deşertăciunii. Ca un melc ce traversează ne atent o potecă din pădure, cel care îşi prezintă „uti litatea” va deveni în scurt timp o marfă ie ină pe taraba negustorilor de iluzii, care nu au nici un fel de sentimente, ci doar crudul simţ al banului ce alunecă rece în portofele reci şi lipsite de suflet. Ca un copac ce se ridică falnic peste restul pădurii, cel care se crede mai inteligent decât ceilalţi va ajunge o bucată de lemn în construcţia unor proiecte uto pice sau un mănun i de vreascuri aruncate în cuptorul sacrificiilor fără rost. Jocul vieţii nu cunoaşte milă şi nu are sen timente, ci numai reguli. De aceea, înţelepciunea melcului ce ştie să rămână în iarbă şi să preia i pul lucrurilor umile, lipsite de interes, ascunde o mare ştiinţă pe care puţini sunt dispuşi să o înveţe. Dar în timp ce reflectam la toate aceste lucruri, melcul din faţa mea sa făcut nevăzut, iar locul în care fusese doar cu câteva minute înainte nu amin tea cu nimic despre umila sa trecere. Doar o mică bucată de frunză mai grăia despre cineva care se hrănise din ea, deşi mai de grabă semăna cu o fărâmă verde smulsă de vânt şi zdrenţuită sub paşii vreunui animal al pădurii. Melcul cel anonim dispăruse, dar învăţătura des pre ce înseamnă să fii discret întro lume crudă mi a rămas pentru totdeauna în minte.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

http://cititordeproza.ning.com/ https://twitter.com/CititordeProza https://www.facebook.com/CititordeProza http://cititordeproza.wordpress.com/ https://www.facebook.com/cititor.de.proza.republica https://www.facebook.com/groups/306502209398674/

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI '' ITACA '' - DUBLIN http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ https://www.facebook.com/sufletromanescdublin

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI LONDRA

http://centruldepromovareaculturiilondra.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareLondra email: centruldepromovarelondra@gmail.com

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE ''PORŢILE NORDULUI''

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareBaiaMare