Centenar Armenia - România 1918-2018 by Nor Ghiank

28 mai 1918 – 1 decembrie 1918. Două date dintr-un calendar al istoriei care au marcat viitorul a două națiuni. Cea armeană și cea română. Dacă pentru armeni zilele de la sfîrșitul lunii mai au reprezentat o renaștere națională și o regăsire, prin crearea unui stat independent, pentru poporul român 1 decembrie 1918 a însemnat o privire cu încredere spre viitor, după cum spunea Regele Ferdinand, care adăuga: „Să consacrăm Unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar şi unirea în muncă roditoare, prin strigătul: trăiască România mare, puternică şi unită“

Regele Ferdinand, gen. Eremia Grigorescu şi prinţul Carol pe frontul refacerii (în Moldova) dând onorul unui regiment de jandarmi.

Reprezentanți ai Bisericii Armene printre care Arhiepiscopul Karekin Hovsepyan de la Ecimiadzin, Arhiepiscopul Zaven Mahtesi-Babayan, liderul spiritual din Erzurum și Arhim. Daniel de la Mănăstirea din Muș binecuvântează pe voluntarii care pleacă la luptă. (Sfîntul Scaun din Ecimiadzin, 1918)

Voluntari armeni care au luptat în Primul Război Mondial

În august 1914, în contextul declarației de război a Germaniei împotriva Rusiei, contele Illarion Voronțov-Dashkov, guvernatorul rus din Caucaz, îi convoacă pe liderii armeni din orașul Tiflis pentru a discuta despre posibila formare a unui corp de luptă independent în armata rusă. Acest corp de luptă ar fi compus din armeni ai Imperiului Rus. Cu toate acestea, armenii erau deja înscriși în armata rusă regulată și luptau pe Frontul de Est. Voronțov-Dashkov s-a oferit să furnizeze suficiente arme și bunuri militare pentru echiparea a patru batalioane pentru a participa la lupta împotriva Imperiului Otoman (turcii au intrat în război în luna octombrie a aceluiași an ). Oferta a fost primită cu căldură și, după câteva săptămâni, voluntarii armeni din Caucaz au început să se înroleze. Responsabilitatea pentru formarea acestor unități a fost încredințată unui comitet special stabilit de Congresul Armenilor din Est, care și-a stabilit, în principal, activitățile în Tiflis, Erevan și Alexandrapol.

Armenii care au constituit unitățile de voluntari erau din regiunea Caucazului și așteptau cu nerăbdare să preia armele „pentru a-și elibera patria”. În mai multe orașe ocupate de forțele ruse, un număr mare de tineri armeni au declarat că sunt gata să se alăture unităților armene ale Imperiului Rus. Pe lângă soldații aflați în armata Caucazului rus, aproape 20.000 de voluntari sau declarat pregătiți să se înroleze pentru a lupta împotriva Imperiului Otoman. La Conferința de Pace de la Paris din 1919 s-a spus că 150.000 de armeni au făcut parte din unitățile de voluntari ale Imperiului Rus și aproximativ 40 000 au fost membri ai unităților neregulate armene.

Unități de voluntari armeni din Caucaz

Batalionul 1 (condus de Andranik Ozanian)

Batalionul 2 (condus de Drastamat Dro Kanayan și Armen Garo) 8

Batalionul 3 (condus de Hamazasp Srvandztyan - porecla Hamazasp)

Batalionul 4 ( condus de Arshak Gafavian - porecla Keri) Regimentul Ararat (condus de Sarkis Mehrabian porecla Vartan)

Batalionul lui Andranik a fost repartizat pe frontul persan sub comanda lui Tovmas Nazarbekian. Batalioanele 2, 3 și 4 au fost alocate campaniei Caucazului. Astfel batalionul 2, condus de Drastamat Dro Kanayan și Armen Garo a participat la ofensiva din jurul lacului Van (Vaspourakan). Batalioanele 3 și 4, comandate de Hamazasp Srvandztyan și Arshak Gafavian, au fost poziționate de-a lungul regiunii Kars. Ofensiva condusă de Enver Pașa nu a avut succes fiind oprită de aripile conduse de armeni ale Armatei a treia țariste. Armata otomană, în timpul marșului pe linia Olti – Sarikamiș, a fost oprită timp de 24 de ore datorită rezistenței eroice a Batalionului 4 de voluntari armeni. Această întârziere a permis armatei ruse din Caucaz să-și concentreze suficiente forțe în jurul localității Sarikamiș, fapt care a dus la distrugerea Armatei a III-a otomane în această bătălie. Tovmas Nazarbekyan, comandant suprem al forțelor armate armene

Movses Silikyan, comandant al detașamentului de apărare a Erevanului

Colonel Daniel Bek-Pirumyan comandant al operațiunilor de la Sardarapat

ANDRANIK TOROS OZANIAN (armeană: Անդրանիկ Թորոսի Օզանյան) sau Zoravar Andranik (n. 25 februarie 1865 – d.31 august 1927) a fost un general de armată și luptător pentru libertate armean. Este considerat un erou național de către poporul armean. În timpul Primului Război Mondial, a participat în Campania Caucazului și a fost numit general al unităților voluntare armenești din cadrul armatei rusești. A participat la 20 de ofensive în urma cărora și-a câștigat faima dând dovadă de un deosebit curaj și aplicând tactici de luptă eficace în înfrângerea adversarilor. După declarația de independență a Republicii Armenia, Andranik a organizat și luptat în unități de voluntari pregătite să se apere împotriva ofensivei armatei otomane. În anul 1919, Andranik a părăsit Armenia ca să evite participarea sa la lupta pentru putere din noua republică și s-a stabilit în orașul Fresno (California), până la moartea sa, la 31 august 1927.

București - 13 Aprilie 1936 -, dezvelirea statuii Generalului Andranik. Lângă monument Generalul Dro

GENERALUL DRO

Drastamat Kanayan (armeană: Դրաստամատ Կանայեան), alias General Dro (n. 31 mai 1884 – d. 08 martie 1956) a fost politician, revoluționar și ministru al apărării în guvernul Republicii Armene (1918-1920).

În timpul Primului Război Mondial a luptat pentru Rusia, comandând una dintre unitățile de voluntari armeni integrate în Armata Imperială Rusă și a fost decorat de Țar. El a fost și primul ministru al apărării din Republica Democratică Armenia, o funcție pe care a deținut-o până pe 28 mai 1919, înainte de a-i lăsa locul lui Ruben Ter-Minasian.

În 1920, după anexarea Armeniei de către URSS, a fugit în Iran și Germania. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru o perioadă de timp a locuit în România având o casă în București. Ultima parte a vieții și-a petrecut-o în Liban, unde era prezentă o puternică diasporă armeană și unde și-a continuat activitățile politice, militând pentru cauza armeană. A murit în 1956 în Boston. Casa din București a Generalului Dro

GAREGIN Njdeh (armeană Գարեգին Նժդեհ) (n.1 ianuarie 1886 – d. 21 decembrie 1955) om de stat armean, gânditor politic. Luptă împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Balcanic. După ce s-a întors în Armenia, a condus diferite unități militare. Joacă un rol major în bătălia de la Karakilise în 1918. Anti-bolșevic, el a organizat apărarea Zangezurului împotriva mișcării insurecționale bolșevice în Republica Armenia. Când Republica Armeană de Munte se declară independentă de Republica Socialistă Sovietică Armeană, el este numit prim-ministru și ministru al apărării. Fuge din Armenia după victoria bolșevică și este implicat în activități revoluționare în Iran, Turcia și Bulgaria. În 1944, Garegin Njdeh a fost arestat de agenți SMERSH în Bulgaria. A murit într-o închisoare sovietică din Vladimir.

Invincibilă este națiunea care este ghidată de spirit. „Scrisori deschise intelectualității armene” Garegin Nzhdeh, Sofia, 1926

BĂTĂLIA de la SARDARAPAT a avut loc în cadrul Campaniei din Caucaz, în timpul Primului Război Mondial lângă orașul Sardarapat (Armavir în Armenia de azi) între 24 și 26 mai 1918. Bătălia a avut ca scop nu doar stoparea ofensivei invadatorilor turci dar, a dus în final și la împiedicarea aneantizării națiunii armene.

Monumentul de la Sardarapat

Harta bătăliei

La două luni de la semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, Imperiul Otoman atacă teritoriile armene ale Rusiei. Prin încălcarea tratatului semnat anterior cu Federația Sovietică Socialistă Rusă, armata a 5-a otomană trece granița și atacă în mai 1918 orașul Alexandropol (azi Gyumri), de unde armata rusă se retrăsese după Revoluția din 1917. Armata otomană dorește să zdrobească Armenia și să profite de Transcaucazia pentru a conecta statele turcești între ele (pan-turcism). Guvernul german nu aprobă inițiativa aliatului său și refuză să ajute otomanii pe acest front. La acel moment, doar o mică parte a teritoriului Armenia (din zona rusă) nu era încă ocupat de otomani și în regiune se aflau 350.000 de refugiați armeni care fugiseră după Genocidul din 1915. Forțele otomane s-au angajat într-o strategie de atac pe trei direcții pentru a ocupa Armenia. După căderea orașului Alexandropol, armata a III-a condusă de Vehib Pașa intră în Valea Ararat - inima Armeniei. Cu toate acestea, trupele armene sub condu14

cerea generalului Movses Silikyan au învins trupele otomane în bătăliile de la Sardarapat, Baș-Abaran și Karakilisa. Aceste victorii armene, succesive, stau la baza redactării declarației de independență a Republicii Democratice a Armeniei de către Consiliul Național Armean aflat la Tiflis.

În timpul unui miting din Erevan, pe 20 mai, armenii au fost încurajați de Catolicosul tuturor armenilor, Sanctitatea sa, Kevork al V-lea, care a refuzat să părăsească Sfântul Scaun de la Echmiadzin pentru a se refugia la Sevan. Catolicosul a spus: „Dacă forțele armene nu sunt capabile să-și apere acest loc sacru, o voi face eu: nu-mi pasă dacă aș cădea în fața milenarei Catedrale Mamă”. 15

MOVSES SILIKYAN (armeană: Մովսես Սիլիկյան) (n.1862 – d.10 decembrie 1937) general în Primul Război Mondial, a servit ca general maior în armata imperială rusă înainte de Revoluția Bolșevică. După Revoluția Rusă din 1917, armata Caucazului rus s-a dizolvat și Silikyan a părăsit armata. Când armenii reorganizează unitățile lor, Silikyan devine comandant al Diviziei 1 armene, în ianuarie 1918. El comandă eficient forțele armene din Erevan și odată cu declararea independenței primei republici a Armeniei, trupele sale sunt înglobate Armatei Armene. Într-o perioadă scurtă de timp, el a creat unități regulate-combatante pregătite să apere zonele armenești de posibile atacuri ale armatei otomane. În timpul Marii Epurări din 1937 ordonate de Stalin, a fost arestat, acuzat de naționalism și executat împreună cu alți ofițeri militari de rang înalt din Armenia.

DANIEL BEK-PIROUMIAN (armeană: Դանիել Բեկ-Փիրումյան), n. 22 noiembrie 1861 – d. 1921. General armean, comandantul principal al bătăliei de Sardarapat în care el respinge invazia otomană din Armenia orientală. În timpul Primului Război Mondial, luptă pe frontul din Caucaz cu gradul de colonel în armata imperială rusă. Este comandantul Batalionului 3 din cadrul Regimentul 153 infanterie din vestul Armeniei. La 26 mai 1918 a participat la bătălia de la Sardarapat în calitate de comandant suprem, unde a respins invadatorul otoman. În 1919 a preluat conducerea regiunii Kars. În toamna anului 1921 este capturat și împușcat de către bolșevici în Karakilisa în timpul sovietizării Armeniei. Este îngropat în Biserica Sf. Gayane din Ecimiadzin.

Monumentul de la Baș Aparan. Unul dintre eroii menționați pe monument este Arsen Ter Bogosian, decedat în România

Bătălia de la Baș Aparan face parte din campania Caucazului din Primul Război Mondial care a avut loc în 1918 în jurul localității cu același nume. Victoriile armene de la Baș Aparan, Sardarapat și Karakilisa au pus capăt invaziei otomane în Armenia de Est și au contribuit la formarea Republicii democrate Armene. Forțele otomane atacă pe 21 mai, îndreptându-se spre Erevan. Aceștia sunt opriți de forțele armene sub comanda lui Drastamat Kanayan (Dro). La 20 mai 1918, armata otomană a cucerit satele Akhbulag, Djrajur și Kaltakhchi. Pe 21 mai, Vorontsovka este ocupată, Armata armeană se retrage, presată de 18

trupele otomane, care se separă. Coloanele pentru Karakilisa numărau 10.000 de oameni, 70 de piese de artilerie și 40 de mitraliere. Pe măsură ce populația a fugit spre sud până la Erevan și Syunik, Garegin Njdeh a ajuns în oraș cu trupele sale și a încercat să mobilizeze locuitorii pentru luptă. Forțele armene au ajuns la 6.000 de oameni, susținuți de 70 de piese de artilerie și 20 de mitraliere. După patru zile de lupte acerbe, ambele părți au avut multe pierderi. Deși armata otomană a reușit să ocupe Karakilisa, nu a avut destule resurse pentru a pătrunde mai departe pe teritoriul armean.

Monumentul de pe mormântul lui Dro din complexul memorial. 19

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL MĂRĂȘTI - Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917). Victorie a armatei române împotriva trupelor germane, în vara anului 1917; confruntarea deschide seria celor trei mari bătălii – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, când au avut loc întâlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară Mareșalul Alexandru Averescu şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în 20

adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă” MĂRĂȘEȘTI - 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917. Bătălia de la Mărășești a rămas în istoria României drept una dintre cele mai sângeroase, însă cu un răsunător ecou peste veacuri, soldații români împreună cu aliații ruși arătând că „Pe aici nu se trece!” și că ofensiva Puterilor Centrale și-a găsit mormântul pe dealurile și câmpiile din această zonă de sud-est a Moldovei. În aproape o lună, cât au durat bătăliile din vara anului 1917 de la Mărășești, Armata Română a pierdut aproximativ 27.000 de oameni, însă eroismul ostașilor români a rămas emblematic până astăzi, iar jertfa lor alături de jertfele de pe celelalte câmpuri de luptă au stat la temelia Marii Uniri de la 1918. OITUZ - Bătălia de la Oituz din 29-31 iulie/11-13 august 1917 a reprezentat o victorie tactică, alături de bătăliile de la Mărăști și Mărășești, salvând Moldova de a fi ocupată de către armatele Puterilor Centrale. Luptele defensive din vara și toamna anului 1917 au fost expresia curajului și îndârjirii țăranului român dus la oaste, a hotărârii comandanților români și, probabil, a norocului care intervine din când în când în destinele unor națiuni. Cu toate că a fost cea mai mică bătălie dintre cele trei „clasice” ale verii anului 1917, bătălia de la Oituz a avut marele merit că a ferit armatele române din câmpie de un atac puternic din flanc, atac care le-ar fi destabilizat. Și poate chiar spulberat. Din păcate, efortul românilor nu a avut rezultatele sperate, căderea Rusiei în haosul revoluționar a lăsat România singură și înconjurată de inamici. Totuși, bătălia de la Oituz rămâne alături de celelalte victorii ale anului 1917 o mare realizare militară a Primului Război Mondial.

Monument din Cimitirul Armenesc - București COMUNITATEA ARMEANĂ ÎN MEMORIA EROILOR 1916-1919

Erou al Primului Război Mondial. Locotenentul Gabriel Pruncu, provine dintr-o familie de armeni focșăneni. S-a născut la 6 martie 1896. Tatăl său s-a numit Grigore Pruncu. A căzut eroic în luptele de la Mărășești în 1916. Numele lui Gabriel Pruncu este menționat pe placa comemorativă a liceului „Unirea” din Focșani, alături de ale altor elevi și profesori ai liceului, care s-au jertfit sub tricolorul românesc. Gabriel Pruncu a căzut apărând gara de la Mărășești. Se află înhumat în incinta Mausoleului „Pentru Slava Eroilor Neamului” din Mărășești, în culoarul Cavalerilor unde pe o placă stă scris: „Aici se odihnește eroul Maior Grigore Ignat, alături fiind locotenentul de numai 21 de ani, Gabriel Pruncu”. Casa lui părintească, există și astăzi. Numele lui s-a dat unei străzi din oraș dar, ulterior, a fost schimbat de câteva ori. A rămas doar un bust al său, în fața gării de la Mărășești.

General IACOB ZADIK - Între marii bărbaţi care au determinat în timp, prin acţiunea şi personalitatea lor, istoria poporului român şi a armatei sale şi care au condus armata română pentru eliberarea Bucovinei, un loc aparte îl ocupă generalul Iacob Zadik. Generalul de divizie Iacob Zadik s-a născut la 8 decembrie 1867, în comuna Brătuleşti, judeţul Botoşani într-o familie de origine armeană sosită în Moldova în Evul Mediu. Zadik înseamnă în limba armeană Paște. A fost atras de tânăr de cariera militară, pe care a iubit-o şi a construit-o până la sfârşitul vieţii. În timpul Marelui Razboi a îndeplinit funcţii de comandant de baterie la regimentele de artilerie 3, 4 şi 12 (1888-1896); şef de birou de pregătire de luptă la Regimentul 8 Artilerie (1898-1901); ofiţer în Statul major al Diviziei 7 Infanterie (1901-1906); şef de stat major al Diviziei 2 şi 7 Infanterie (1906-1911); comandantul Regimentului 8 Artilerie (1909-1914), şef de stat major al Corpului 3 şi 4 Armata I (1914-1917); secretar general în Ministerul Materialelor de Război (1918-1919) şi comandantul Corpului 4 Armată (1919-1922). În războiul pentru întregirea neamului, în calitate de şef de stat major al corpurilor 3 şi 4 Armată şi-a adus contribuţia la victoria în luptele de la Mărăşeşti, fiind şi însoţitorul oficial al mareşalului Franţei, Joffre, comandantul suprem al armatei franceze, în anii 1915-1916. La 11 noiembrie 1918, trupele române conduse de generalul Iacob Zadik intră în Cernăuţi şi participă la preluarea puterii. Ulterior, la 28 noiembrie 24

1918, este convocat Congresul General al Bucovinei, în Sala Sinodală din Cernăuţi, şi se votează Unirea Bucovinei cu România. Pentru toate meritele sale, Generalul Zadik a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, în grad de ofițer (1912), Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer (1906), Ordinul „Coroana României”, în grad de Mare Cruce (1929), Ordinul Legiunea de onoare, în grad de comandor, Franța, (1923), Ordinul Apărarea Patriei, clasa a II-a, (1967). Trecut, mult mai târziu, în rezervă Generalul Zadik scrie o broșură intitulată „Nistru pământ românesc” pentru care regimul comunist l-a condamnat la ani grei de temniță în anii ’50. După 1964 la presiunile Occidentului și mai ales ale Guvernului American, mulți detinuți politici au fost eliberați printre care și Generalul Zadik. I s-au recunoscut meritele și a fost reabilitat. Eroul Reîntregirii, Generalul Zadik s-a stins din viață în 1970 la vârsta de 103 ani și se odihnește la Cimitirul Bellu din București.

Generalul EREMIA GRIGORESCU s-a născut la Târgu Bujor la 28 noiembrie 1863. Urmează şcoala primară (1870 - 1874) şi gimnaziul „Vasile Alecsandri” din Galaţi (1874 1878). Este admis în urma unui examen la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie. După absolvirea acesteia în 1884, mai urmează încă doi ani la Şcoala de artilerie şi geniu. Pentru că a obţinut rezultate excepţionale a fost ataşat comitetului de artilerie Saint Thomas d'Acquin din Paris, urmând cursurile de matematică la Sorbona (1887 - 1889). Intrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, îl găseşte pe post de comandant al Diviziei 15 infanterie. Obţine victoriile de la Mulciova şi Arabagi în Dobrogea. De aici este trimis de urgenţă cu divizia sa la Oituz. Aici va câştiga trei bătălii decisive, reuşind să stabilizeze frontul. Până în iulie 1917 rămâne cu Divizia sa pe poziţii, apoi este trimis la Nămoloasa, în calitate de comandant al Corpului VI armată. De aici este trimis la Mărăşeşti la comanda Armatei I română şi a celei de-a IV-a rusă. În condiţii vitrege, reuşeşte să câştige bătălii extrem de grele împotriva germanilor conduşi de feldmareşalul Mackensen supranumit „spărgătorul de fronturi”. În final a fost pentru prima dată învins la Mărăşeşti de armata germană mult superioară. Eremia Grigorescu este autorul lozincii „Pe aici nu se trece” de la Oituz şi a lozincii „Nici pe aici nu se trece”, de la Mărăşeşti. A decedat la 2 iulie 1919, la vârsta de 56 de ani, osemintele aflându-se la Mausoleul de la Mărăşeşti. 26

Mareșalul ALExANDRU AVERESCU (n. 9 martie 1859, Ismail - d. 3 octombrie 1938, Bucureşti), general de armată, apoi mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923, a condus armata română in focul luptelor. Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl înaintează la gradul de general de corp de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz. Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea.

Ceremonia învestirii cu gradul de mareșal a lui Alexandru Averescu de către regele Carol al II-lea 27

IOAN MISSIR (n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie 1945) A fost avocat, scriitor și om politic român, ultimul primar al municipiului Botoșani înainte de instalarea comunismului. S-a înscris în barou, dar nu va profesat prea mult, întrucît se declanşează conflagraţia mondială. Mobilizat, sublocotenentul Ioan Missir, din Regimentul 8 Vînători (botoşănean), participă la toate campaniile din 1916-1917, urcînd treptele ierarhiei militare pînă la gradul de căpitan. După război, profesează avocatura, angrenîndu-se şi în viaţa politică, în formaţiunile lui N. Iorga: este ajutor de primar al Botoşanilor în 1919-1920 şi primar în două rînduri: în 1931-1932 şi 1941-1944. A scris romanul de război „Fata moartă”, care l-a consacrat imediat după lansare la începutul verii anului 1937. Acesta a fost elogiat de către criticii literari, având mai multe ediții (cinci în primii opt ani, alte două peste câteva decenii). A fost premiat de către Societatea Scriitorilor Români (în 1938) și de către Academia Română (sesiunea 1937-1938).

Fragment din Roman — Băieţi! Numai două vorbe. Nu-i timp de pierdut. Am primit ordin să executăm un marş ofensiv! Marş ofensiv! Se face tăcere complectă. Trec vreo câteva clipe şi unul dintre noi întreabă: — Unde? — Nici o vorbă, nici o vorbă, se stropşeşte răguşit maiorul. Cartuşe de război pe oameni şi raţia de rezervă. Cartuşe, cartuşe! S-a auzit? S-a auzit; dar nimeni nu pricepe nimic. Despre ce marş ofensiv poate fi vorba? Abia ne-am întors ieri seară din manevre. Colonelul Gorski, comandantul regimentului, e la Botoşani, căpitanul Pascu mi se pare la Adjud; o parte din băieți au șters-o la Bacău, unde-i un varieteu fain!

Recunoștința comunității armene față de țara ospitalieră și monarhie s-a manifestat și prin înființarea în București în anul 1916 a Spitalului Militar Armean, de pe strada Armenească nr. 1, colț cu Calea Moșilor, în clădirea fostului Institut Velescu. Creat din inițiativa Epitropiei aflate sub conducerea lui Armenag Manissalian, Derenig Danielian și Satenig Aznavorian, spitalul dotat cu 250 de paturi, a funcționat avîndu-l ca director pe publicistul Aris Lazăr . Aflat sub auspicile Reginei Maria, el a fost inaugurat la 11 septembrie 1916 în prezența Reginei și a Prințului Nicolae.

Grigore Gr. Goilav (1882-1923) În timpul războiului din 1916 (perioada octombrie 1916-14 iulie 1918) este mobilizat și atașat ca translator la Marele Stat Major, iar de la 18 iulie 1918 până în luna martie 1920, este transferat la Casa Militară, la conducerea Oficiului PTT al Casei Regale de la Cotroceni. În perioada armistițiului din 1918 (și Pacea separată de la Buftea), însoțește ca translator delegațiile militare la București și îndeplinește unele misiuni pentru Casa Regală, legate de administrarea bunurilor Regale rămase în teritoriul ocupat. Grigore Goilav, a fost și secretar privat al Reginei Maria, căreia îi redacta corespondența în limba engleză.

Mardiros Ciomac (18621951) General medic, descendent al uneia din cele mai vechi familii de armeni din România. Primul Război Mondial îl găsește cu gradul de colonel, șef al Serviciului medical al Armatei I. I se acordă cele mai mari decorații românești și rusești pentru faptul de a fi înființat nave-spital pe Dunăre, unde personal a operat sute de răniți. În anul 1923 este înaintat la gradul de medic general.

Declarația de independență

În fața noii situații create odată cu destrămarea integrității politice a Transcaucaziei și proclamarea independenței Gruziei și Azerbaidjanului, Consiliul Național Armean se declară suprema și unica autoritate a provinciilor armenești. Din anumite motive serioase, lăsând pentru viitorul apropiat alcătuirea unui guvern național armean, Consiliul Național preia temporar toate funcțiunile guvernamentale pentru a ține cârma politică și administrativă a provinciilor armenești. Consiliul Național Armean, 30 mai 1918, Tiflis

Republica Democratică Armenia (sau Prima Republică a Armeniei) a luat naștere după Genocidul din 1915, pe fondul schimbărilor din Transcaucazia de la sfârșitul Primului Război Mondial. Prăbușirea Imperiului Rus în 1917 a lăsat un vid politic într-o regiune compusă dintr-un mozaic de grupări etnico-religioase, care se luptau să se înțeleagă. Abandonați de vecinii lor în fața amenințării turcești, armenii proclamă Republica Armenia la 28 mai 1918. După înfrângerea Puterilor Centrale din 1918, armenii și-au pus mari speranțe în Conferința de Pace de la Paris (1919) pentru a realiza reinstaurarea Marii Armenii istorice. Așteptările lor s-au transforma repede în dezamăgire. Abandonată de puterile aliate, care se confruntă cu ostilitatea vecinilor săi, Republica Armenia duce timp de doi ani o existență precară și va ceda înțelegerii dintre Turcia Kemalistă și Rusia bolșevică.

05-12-1917 – Prin acordul de la Erzânga se instituie Seimul Transcaucaziei, ținând de Rusia, Caucazul de Sud. 27-05-1918 – Victoria strălucită a armenilor la Sardarabad 26-05-1918 – Dizolvarea Seimului Transcaucaziei. Se proclamă independența Georgiei, Azerbaidjanului apoi Armeniei. 28-05-1918 – Consiliul Național din Tiflis se autoproclamă „Unica și suprema autoritate a provinciilor armene” 04-06-1918 – Turcia recunoaște Republica Armenia, alcătuită din 12000 kmp, în schimb Armenia recunoaște dreptul Turciei de a tranzita trupe pe teritoriul său spre Baku. 19-07-1918 – Consiliul Național sosește la Erevan 24-07-1918 – Se proclamă Înalta Autoritate Executivă Supremă sub conducerea lui Kaciaznuni. 18-08-1918 – La Erevan, în clubul orășenesc, are loc prima adunare a reprezentanților cu 46 de membrii. 01-11-1918 – Partidul Federația Revoluționară Naționalistă Armeană (Dașnac) și Partidul Popular Armean alcătuiesc un guvern dașnac. 27-04-1919 – Alexandru Khatisian îl înlocuiește pe Kaciaznuni, în calitate de Prim Ministru Primăvara 1919 – Epidemiile fac 150 mii de victime. (20% din populația republicii)

16-05-1919 – Consiliul de miniștrii hotărăste să înființeze Universitatea de Stat 21-06-1919 – Primele alegeri parlamentare pentru alegerea unui parlament alcătuir din 80 de membrii. Participă la alegeri 366 mii de alegători și 7 partide. 08-09-1919 – Congresul american acordă Președintelui SUA, Wilson, dreptul să trimită trupe în Armenia Toamna 1919 – Războiul Armeano-Azer. Iarna 1919 – Criza imigranților economici, de război și refugiaților din Armenia de Vest 20-05-1920 – Armata Roșie intră în Artsakh și Zanghezur având ca pretext conflictul armat armeano-azer. 24-08-1920 – Acordul Ruso-Turc prin care Rusia recunoaște includerea ținuturilor Kars, Ardahan, și Batumi în cuprinsul Turciei. 28-09-1920 – Kazâm Karabekir cu trupele sale kemaliste atacă Armenia. 18-11-1920 – Armenia este nevoită să accepte armistițiul propus de Turcia, după ocuparea cetății Kars și a luării a 3600 de prizonieri. 02-12-1920 – Se proclamă Republica Sovietică Armenia

Hovhannes Katchaznouni (armeană: Յովհաննէս Քաջազնունի) S-a născut la 1 februarie 1868 – a decedat în 1938. De profesie arhitect a fost primul prim-ministru al Republicii Armenia între 6 iunie 1918 și 7 august, 1919. El a fost membru al Federația Revoluționare Armene. A fost ales în Consiliul Național Armean ca primul prim-ministru al statului armean independent pe 6 iunie 1918. Cabinetul său a fost format la 30 iunie iar Katchaznouni a deținut această funcție până în 7 august 1919. El a fost în misiuni diplomatice în Europa și în Statele Unite între octombrie 1919 și august 1920. S-a întors în Armenia pentru a deveni președinte al Parlamentului, la 4 noiembrie 1920. A fost arestat după ce bolșevicii au venit la putere în decembrie 1920, dar a fost eliberat în februarie 1921 în urma revoltei împotriva regimului sovietic. În 1923 a participat, la București, la Congresul Federației Revoluționare Armene (Dașnacțutiun) și a redactat un manifest.

Biroul Prim-ministrului al Primei Republici a Armeniei, Hovhannes Katchaznouni, și fotoliul Ministrului de Interne Aram Manukyan, expuse în Muzeul de Istorie al Armeniei 36

ARAM MANUKYAN (n. 1879 – d. 29 ianuarie 1919, cunoscut și ca Aram de Van, a fost un revoluționar și general armean. Organizator al revoltei de la Van, a jucat un rol însemnat și în timpul fondării Republicii Democrate Armenia. În 1918, Consiliul Național de la Tiflis l-a trimis pe Aram Manukyan la Erevan ca reprezentant. El a contribuit la înființarea Republicii Democrate Armenia, devenind Primul Ministru al Afacerilor Interne și Ministrul Muncii și Apărării. El participă la organizarea bătăliei de la Sardarapat, care-i respinge pe turci. Se îmbolnăvește în 1919 și moare la vârsta de 40 de ani. Este îngropat în cimitirul central Tokhmakh. Membri celui de-al doilea guvern al Primei Republici Armene, 1 octombrie, 1919. jos: Avetik Sahakyan, Alexander Khatisyan, General Christophor Araratov. în picioare: Nikol Aghbalian, A. Gulkandanian, S. Araradian.

Clădirea Guvernului din Erevan

Liderii revoltei de la Van. De la stânga la dreapta: Harutyun, Aram Manukian, Ishkhan și Sogho

La 10 august 1920, în cadrul tratatului de la Sevres era inclusă o clauză, prin care Armenia urma să fie recunoscută drept stat independent, în conformitate cu frontierele fixate de președintele SUA, Woodrow Wilson și primea teritorii extinse din estul și nord-estul Turciei de astăzi, până la orașul-port Trabzon. Acest tratat însă nu a intrat în vigoare datorită contraofensivei Junilor Turci și a lui Mustafa Kemal Ataturk. În septembrie 1920 începe războiul turco-armean, pe care Armenia avea să-l piardă. Porțiunea vestică a Armeniei a intrat în componența Turciei, iar restul teritoriului a fost ocupat de către Armata Roșie, intrând în componența Republicii Sovietice Transcaucaziene (și mai târziu ca RSS Armeană în URSS). Tratatul de la Sèvres

ARTICLE 88

La Turquie, déclare reconnaître, comme l’on déjà fait les Puissances Alliées, l’Arménie comme un Etat libre et indépendant.

Turcia declară că recunoaște, așa cum au făcut-o deja Puterile Aliate, Armenia ca Stat liber și Independent.

Și astăzi când a venit, se pare, și acolo vremea ispășirilor, i se dă ca mângâiere poporului tratat mai rău decât fiarele sălbatice din pădure, Armenia de la Tiflis până la Erivan, ca o formă definitivă a existenței sale, calificată chiar de „independență”. În general, astfel de surogate ale independenței celei adevărate n-au șanse de a dăinui. Nicolae Iorga În Neamul Românesc an. xIII nr.170/21 iunie 1918

Marea Unire

„Iată un popor minunat, un popor unitar în gânduri şi aspiraţii, cum în aceste vremuri de generală turburare e de-a dreptul înălţător şi sublim.” – Suntem mândri de adunarea dela Alba-Iulia în cea mai deplină măsură. Mândrie dreaptă şi documentată!, stătea scris într-o publicație din Ardeal, de către un trimis special la Alba Iulia, acolo unde la 1 decembrie 1918 se înfăptuia o parte importantă din istoria României. Un singur strigăt umple văzduhul umed de iarnă: „Trăiască România Mare!” Erau ceasurile prânzului şi convoiul strălucit nu se mai isprăvea: „Părea că s-au ridicat şi morţii din morminte, să vină la marea sărbătoare a unităţii noastre”, stătea scris în ziarele vremii. „Era un ocean de capete, mii de mii, şi codrii întregi de stindarde, cari îmbiau privitorului cea mai sublimă privelişte, ce se poate închipui. Am rămas sguduiţi de atâta splendoare. Gazetarii unguri au evaluat mulţimea la 100.000 persoane şi poate nu au greşit. Măreţ tablou şi măreaţă manifestare a conştiinţei româneşti”. Rezoluția Marii Uniri - „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țară Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Albă Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunare”, asa sună textul Rezoluției citit de Vasile Goldiș. Încoronarea Regelui FERDINAND - 15 Octombrie 1922 - Catedrala ortodoxă din Alba Iulia a fost construită special pentru momentul încoronării din 1922 în condiţiile în care la acea vreme în Cetatea din oraş nu exista niciun alt obiectiv simbolic pentru români, ci doar clădiri austro-ungare. Ziua încoronării de la Alba Iulia este un moment extrem de important pentru România pentru 40

că întreaga lume şi-a aţintit privirile spre ţara noastră. Anul 1922 a închis prin momentul 15 octombrie întregirea între graniţele întregi a Regatului României. România Mare se înfăptuia practic prin această încoronare de la Alba Iulia. Regele a primit coroana de la preşedintele Senatului şi şi-a aşezat-o singur pe cap, iar regina era îngenuncheată, în timp ce Ferdinand i-a pus coroana pe cap, a ridicat-o de jos şi a sărutat-o pe frunte. Simbolurile care au fost sfinţite în dimineaţa încoronării au fost coroana de oţel a unchiului lui Ferdinand, Carol I, cu care a fost încoronat în 1881 ca prim rege al României (Coroana a fost făcută din oţelul de la un tun turcesc, capturat în timpul războiului de independenţă, de la turci. În timp ce Ferdinand a preferat să folosească coroana unchiului său, pentru Maria a fost comandată o coroană specială la o casă de bijuterii celebră, din Paris, iar aurul a fost donat de un proprietar de mină din munţii Apuseni, mai exact 1,8 kg. Pe cât de specială şi de valoroasă pe atât este de plină de simboluri.

DIANA ABGAR (Anahit Aghabekyan) (1859-1937) Diana Abgar s-a născut în Rangoon, Birmania, din părinți armeni originari din Persia (Iran) și a crescut în India. În 1889, s-a căsătorit cu un comerciant armean din Hong Kong, Mickael Abgar, și s-a mutat în Japonia, unde și-a început cariera în lite- ratură. După moartea soțului ei în 1906, s-a mutat la Yokohama împreună cu copiii ei. A scris cărți, articole, editoriale în multe publicații internaționale, apeluri pentru poporul armean victimă a Genocidului din 1915 din Imperiul Otoman. În timpul genocidului armean a ajutat un mare număr de refugiați armeni care, prin Siberia și Japonia, se mută apoi în SUA. În Vladivostok s-au adunat 500 de armeni, iar majoritatea au emigrat în SUA cu ajutorul său. După declararea Independenței Primei Republici Armene, în 1919 a fost numită de către Guvernul tânărului Stat Armean Consul General al Republicii Armenia în Japonia și a devenit prima femeie ambasador din istorie.

KHINTIRIAN Harutiun (1870-1959) Scriitor, publicist erudit, fondator de publicații în limba armeană; primul consul general al Armeniei în România. S-a născut la Constantinopol (8 decembrie 1870). După ce parcurge etapele învățământului primar și liceal se înscrie la Institutul „Ghetronagan”, unde devine coleg cu poetul Arșag Ciobanian. Harutiun Khintirian se stabilește în România, mai întâi la Galați, apoi la Constanța (1896), ca în cele din urmă să devină funcționar în București, la Societatea de asigurări „Naționala”. Imediat după 1918, guvernul Armeniei propune României înființarea unui consulat general și numirea lui Harutiun Khintirian în funcția de prim consul general în București. Se mai înființează și două sub consulate la Constanța (vice consul Givan Altunian) și la Galați (vice consul Simion Kehaian). Între anii 1933-34, Harutiun Khintirian editează în București publicația satirică bilunară în limba armeană, „Knaper” (Somniferul). În colaborare cu prozatorul și poetul Eduard Kolangian, H. K. scrie două comedii: „Bănuitorul” și „După 100 de ani”. Publică în „Almanahul armenilor din diaspora” (1941), traducerea poeziei „Mortua est” de Mihai Eminescu. La vârsta de 89 de ani, Harutiun Khintirian se stinge din viață (1959) și, este înmormântat la cimitirul armenesc din București.

Corespondențe între Guvernul Armeniei și Ministerul de Externe Român (datate 21 sept. 1920 / 15 oct. 1920) prin care se solicită acordul pentru deschiderea unei reprezentanțe diplomatice a Armeniei în România și reciproc o reprezentanță diplomatică a Regatului României la Erevan.

Regatul României a recunoscut independența Republicii Armenia la 10 august 1920 și a stabilit relații diplomatice cu aceasta. La 21 septembrie 1920, la București, și-a prezentat scrisorile de acreditare reprezentantul plenipotențiar Alexandr Khatissian și s-a deschis Consulatul General/Onorific ce a funcționat până în 1926 (consuli generali/onorifici Harutiun Hăntirian și Armenag Manisalian).

Corespondențe între reprezentantul Republicii Armenia la Conferința de Pace de la Paris și Ministerul român de externe prin care se comunică suspendarea domnului J. Khentirian din funcția de consul general al Republicii Armenia la București și se solicită ca domnul A. Manissalian, președinte al Uniunea Armenilor să preia temporar direcția afacerilor consulare.

Documente Č&#x2122;i rapoarte din arhiva Ministerului Afacerilor Externe al RomĂ˘niei, privind Republica Armenia

Documente eliberate de UAR pentru refugiaČ&#x203A;ii armeni

Înființarea UAR

Uniunea Armenilor din România s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiaţi în România după Genocidul din 1915. Cel dintâi preşedinte al Uniunii a fost Grigore Trancu-Iaşi fiind urmat de Armenag Manissalian. U.A.R. a oferit, la acea vreme, documente de şedere unui număr de 4283 de imigranţi armeni şi a prelungit biletele de naţionalitate la 3269 de armeni. Organizaţia a funcţionat până la instaurarea comunismului, după care s-a dizolvat.

UAR a avut un rol deosebit de important în perioada interbelică în deschiderea şi sprijinirea Consulatului primei Republici Armene la Bucureşti (1920). De asemenea, UAR a sprijinit financiar activitatea şcolilor armene şi a acordat o constantă susţinere Bisericii Apostolice Armene. O iniţiativă de o amplă rezonanţă a fost aducerea în ţară a câtorva sute de orfani, supravieţuitori ai Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman (1915-1923), pentru care a fost înfiinţat un orfelinat în localitatea Strunga (jud. Iaşi).

În anul 1923, 198 de orfani armeni au sosit în portul Constanţa. După o atentă înregistrare, copiii au fost urcaţi în căruţe şi trimişi la Orfelinatul din Strunga, unde au poposit timp de trei ani, pentru ca apoi să se răspândească în lumea largă. Supravieţuitori nu mai sunt, însă toţi au povestit frumos de-a lungul vieţii despre locul care Ie-a redat speranţa.

Uniunea Armenilor din România reprezentată de Armenac Manissalian şi Guvernul României condus la acea dată de Ion I.C. Brătianu au decis acceptarea pe teritoriul ţării noastre şi acordarea de ajutor refugiaţilor armeni, năpăstuiţi ai Genocidului. Mulţi dintre ei au ajuns atunci în România, unii întregind comunităţile deja existente. Orfanii ajunşi la Constanţa s-au numărat printre aceştia şi au fost lăsaţi în grija comunităţii armene din Moldova, puternică la acea dată. Astfel, copiii şi-au găsit locul în clădirile fostelor Băi Strunga refăcute după război şi transformate pentru ei în orfelinat.

Nicolae lorga, H.Dj. Siruni şi Gr. Trancu Iaşi în mijlocul membrilor comunităţii armene. Vălenii de Munte, 1939.

Hagop Djololian Siruni, mai cunoscut sub pseudonimul H. Dj. Siruni s-a născut pe 6 aprilie 1890, în oraşul Adabazar, Imperiul Otoman şi a decedat pe 7 aprilie 1973 la Bucureşti. A fost jurnalist, istoric, armenolog şi orientalist, poet şi traducător român de origine armeană. Membru postum al Academiei Române. În stabilirea sa în România, un rol important l-a avut marele istoric Nicolae lorga. Siruni s-a deplasat la Bucureşti pentru a-i înmâna istoricului român diploma de onoare din partea Casei Culturale Armene din Constantinopol, iar acesta l-a convins să rămână în România. lorga I-a caracterizat astfel: „Siruni a fost un erudit, un eminent orientalist, foarte bun cunoscător al limbii turceşti, om a cărui activitate a fost de cea mai bună însemnătate în clarificarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru, în special în ceea ce priveşte relaţiile noastre politice, economice şi juridice cu Imperiul Otoman". Siruni a lucrat în special la Arhivele Statului şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti. El a fost secretar general al Eparhiei Armene din România (1922-1933), apoi a condus Casa Centrală de Cultură Armeană şi Uniunea de Cultură Fizică Armeană. A editat şi condus revista literară „Navasart" (19321944), ziarul şi almanahul „Araz", revista de cultură armeană „Ani" din 1938. De asemenea, a tradus poeziile lui Mihai Eminescu în limba armeană. 50

11 martie 1990 — La Sala Finanţe Bănci din Bucureşti a avut loc primul Congres prin care s-a reînfiinţat U.A.R. Delegaţii l-au ales ca preşedinte pe Varujan Vosganian, vicepreşedinţi pe Varujan Pambuccian şi Nşan Bogdan Căuş iar Setin Maganian, secretar general. Anterior prin Decizia Judecătorească 156/1990 se reînfiinţează Uniunea Armenilor din România, persoană juridică, la Judecătoria sector 1 Bucureşti, ca organizaţie obştească ce are ca scop apărarea şi promovarea intereselor comunităţii armene din România. România a recunoscut independenţa Republicii Armenia la 11 octombrie 1991, iar relaţiile diplomatice au fost stabilite pe 17 decembrie 1991. Ambasada Armeniei la Bucureşti a fost deschisă la 24 aprilie 1994. Prima vizită pe care a întreprins-o ministrul de externe al Armeniei, Raffi Hovhannisian, în afara spaţiului ex-sovietic a fost în România (16-18.12.1991), la invitaţia omologului său român, Adrian Năstase. În cadrul vizitei Raffi Hovhannisian a avut întrevederi şi cu reprezentanţi ai conducerii U.A.R., cu IPS Arhiepiscop Dirayr Mardichian, cu membri ai comunităţii armene.