CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN
ARȚAKH
NAGORNO-KARABAKH
Harta Armeniei și a Arțakhului
În dimineața zilei de 27 septembrie 2020, forțele armate ale Azerbaidjanului, cu sprijinul larg și direct al Turciei, au lansat atacuri masive de-a lungul întregii linii de contact a teritoriului dintre Arțakh (Nagorno-Karabakh) și Azerbaidjan, țintind în mod deliberat așezările pașnice, inclusiv capitala Stepanakert, încălcând astfel toate normele de drept internațional. Chiar în acea dimineață, în orașul Martuni au murit o femeie și nepoata sa de 9 ani. Această agresiune inițiată de Azerbaidjan, contrară procesului de negociere în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, constituie o amenințare gravă la adresa păcii și stabilității în regiune. Forțele armene au luat măsuri decisive, folosindu-și otențialul militar pentru a asigura securitatea populației din Arțakh și pentru a oferi un răspuns politic și militar proporțional.
O mai mare îngrijorare provoacă faptul că aceste acțiuni ilegale și antiumane ale Azerbaidjanului sunt susținute în mod deschis de Turcia, care nu doar că asigură susținere diplomatică, politică, tehnico-militară și consiliază armata azeră, dar, potrivit mass media din întreaga lume, a și facilitat transferul câtorva mii de mercenari islamiști din Orientul Apropiat. Ceea ce nu a reușit Turcia, prin genocid, acum 100 de ani - exterminarea poporului armean chiar în patria sa - astăzi caută să pună în practică cu ajutorul fratelui mai mic Azerbaidjanul, mai ales că atacurile sunt îndreptate și împotriva civililor.
Potrivit președintelui din Arțakh (Nagorno-Karabakh), Arayik Harutiunian, există dovezi ferme privind implicarea directă a militarilor turci în aceste lupte din Karabakh, în special prin utilizarea aviației și a dronelor de atac. „Nu există o soluţie militară la acest conflict”, au spus toate centrele mari din lume, dar Azerbaidjanul și Turcia nu ascultă apelurile comunității internaționale și vor să organizeze o nouă crimă împotriva umanității. Arțakhul și Armenia au decretat Mobilizarea generală și Legea marțială. Numărul voluntarilor din Armenia și Diaspora, care vor să se înroleze este destul de mare. Situația la graniță se schimbă din oră în oră.
Președintele Republicii Arțakh(Nagorno-Karabakh), Arayik Harutiunian
SCHIȚĂ ISTORICĂ A ACESTEI REGIUNI Conform Atlasului Aşkharhaţuyţ (sec. V-VII d.Hr.), Arţakhul a fost una dintre cele 15 regiuni ale Armeniei Mari încă din secolul al VI-lea î.Hr. și avea 15.500 km 2 . Regiunea Arţakh, ca toponim, îşi are originea în cuvântul armenesc ţakh (vreascuri), datorită desimii pădurilor şi lăstărişurilor sale. Karabakh este numele pe care i l-au dat imigranţii vorbitori de persană şi de turcă în secolele medievale. Perşii numeau Bagh-i Sefid văile din Arţakh şi Bagh-i Siyah, adică Grădina neagră, partea montană. Ulterior, triburile turcice au tradus parţial toponimul în limba lor, sub forma Karabakh, iar cuvântul Nagorno a fost adăugat de ruși, însemnând muntos.
Despre apartenența armenească a regiunii au vorbit zeci de istorici antici greci, romani, persani, armeni etc., precum Strabon, Dio Cassius, Plinius cel Bătrân, Plutarh și alții. Din vremuri imemoriale, ținutul muntos al Arţakhului şi-a păstrat permanent nemodificat aspectul etnografic armenesc. Cu toate acestea, soarta Karabakhului a fost decisă pe 4-5 iulie 1921 de Biroul Caucazian (Kavbiuro) al Partidului Comunist. Pe 4 iulie au hotărât să lase Karabakhul în cadrul Armeniei, dar în noaptea spre 5 iulie, în prezența lui Stalin, se hotărăște ca regiunea Karabakh, care oficial avea o majoritate armenească de 94.4%, să fie atribuită Azerbaidjanului.
Steagul Republicii Arțakh
Pe 7 iulie 1923, Karabakhul este transformat în regiune autonomă în cadrul R.S.S. Azerbaidjene, granițele sale administrative fiind stabilite în așa fel, încât regiunea să fie separată de Armenia și să devină o enclavă în teritoriul azer. Astfel, multe localități armenești din zonă nici nu au intrat în această regiune autonomă. Calculele cu bătaie lungă ale lui Stalin (pe atunci Comisar al poporului pentru naţionalităţi) şi ale Biroului Caucazian nu urmăreau nicidecum adoptarea unei soluţii juste, ci visau larăspândirea comunismului în Turcia. Tocmai pentru a-i mulţumi pe turci, Stalin a decis decupajul teritorial care a transformat Karabakhul într-o enclavă, fără legătură terestră cu Armenia.
Epurarea etnică ce a funcţionat în Nakhijevan (cealaltă provincie istorică armenească ce a fost în întregime golită de armeni în timpul tutelei Azerbaidjanului sovietic) nu a dat acelaşi randament şi în Karabakh. Armenii nu s-au împăcat niciodată cu frontierele nedrepte ale Armeniei sovietice și mai ales cu pierderea Karabakhului. În 1963, 2500 de armeni din Karabakh semnează o petiție care-i cere liderului sovietic Nikita Hrușciov alipirea Regiunii Autonome Karabakhul de Munte (R.A.K.M.) la R.S.S. Armeană. În toamna anului 1987, unirea Karabakhului cu Armenia este cerută printr-o petiție susținută de 75.000 de semnatari. Spre deosebire de Nakhijevan, Karabakhul a ales calea luptei pentru libertăți individuale și naționale.
Fotografie din timpul razboiului
CONFLICTUL ȘI RĂZBOIUL DINTRE ANII 1988-1994 În februarie 1988, este declanșată o amplă mișcare pentru unirea Karabakhului cu Armenia. La 11 februarie, în capitala Karabakhului, Stepanakert, au loc mari demonstrații în sprijinul cererii de unire cuArmenia. Manifestațiile și grevele din Karabakh produc un ecou imediat în Armenia. La Erevan, au loc demonstrații la care se scandează „Karabakhul e al nostru” și „O națiune, o republică”. Greva generală cuprinde Erevanul, iar numărul demonstranților crește de la o zi la alta. Pentru coordonarea manifestațiilor, pe 24 februarie se constituie Comitetul Karabakh, format din 11 membri. În ciuda proporțiilor enorme, manifestațiile de la Erevan se desfășoară într-o disciplină perfectă, neavând loc niciun fel de acte de violență. Ca răspuns la pretențiile asupra Karabakhului, în Azerbaidjan izbucnesc violențe antiarmene. Pe 27-29 februarie 1988, are loc pogromul de la Sumgait, la care, potrivit versiunii oficiale, au murit 32 de armeni. Neoficial, circa 200 au fost uciși cu cruzime de gloata azeră. Descrierile din certificatele de deces întocmite de autorităţile sovietice ar înfiora pe oricine. Sălbăticia la care au fost supuşi armenii din oraş (violuri, mutilări, incendieri de persoane) amintesc de vremurile pe care oricine le credea rămase în negura istoriei. Azerbaidjanul instituie blocada împotriva Karabakhului și Armeniei, iar bandele azere lansează atacuri împotriva satelor armenești din Karabakh.
Eliberarea orașului Șuși, Arțakh
Printr-o politică de depopulare, până în 1985 şi chiar şi ulterior armeni din Arţakh au fost strămutaţi în regiuni ale Azerbaidjanului. În 1989 au rămas aproape 73% populația armeană. Începând cu a doua jumătate a anului 1989, ciocnirile armate din Karabakh și de la granița armeano-azeră se transformă într-un adevărat război. Satele armenești sunt supuse tot mai des atacurilor azerilor, susținuți de trupele sovietice. Azerii îi alungă pe armenii din Șuși și izolează Karabakhul de restul lumii. Ca răspuns la agresiunea militară, în Karabakh și în Armenia se creează detașamente de autoapărare, care duc lupte de hărțuire împotriva forțelor azero-sovietice și apără satele armenești din Karabakh și granițele Armeniei cu Azerbaidjanul.
Atacurile azere întăresc și mai mult convingerea armenilor din Karabakh că nu vor putea supraviețui în cadrul Azerbaidjanului, la fel cum s-a întâmplat cu Nakhijevanul. În acest context, pe 2 septembrie 1991, armenii din Karabakh și cei din districtul armenesc Șahumian, aflat la nord de Karabakh, proclamă Republica Karabakhul de Munte. Proclamarea Republicii Karabakhul de Munte este întărită printr-un referendum (10 decembrie 1991) la care peste 99% dintre participanți se pronunță în favoarea independenței. Astfel, ia naștere Republica Karabakhul de Munte (astăzi, Republica Arțakh), încă nerecunoscută internațional.
După ce pe tot parcursul anului 1993 suferă o serie de înfrângeri umilitoare, Azerbaidjanul încearcă să-și recapete avantajul militar și, în decembrie 1993, lansează pe toate fronturile o mare ofensivă împotriva armenilor. În ciuda superiorității numerice și ca dotare a trupelor azere (care sunt ajutate de un mare număr de mercenari, printre care și 1500 de mujahedini afgani), Azerbaidjanul nu reușește să înfrângă apărarea armeană. După aproape cinci luni de lupte crâncene, ofensiva Azerbaidjanului se soldează cu un eșec lamentabil, trupele azere suferind pierderi grele în oameni și armament. La 12 mai 1994, Armenia, Nagorno-Karabakh și Azerbaidjanul semnează un armistițiu care este încă în vigoare și astăzi dar este încălcat sistematic.
Din cauza atrocităţilor comise la sfârşitul anilor 1980 la Sumgait, la Baku, la Gandzak şi în alte localităţi din Azerbaidjan, populate de armeni, un număr de 230.000 persoane s-au refugiat în Armenia şi 20.000 în Arţakh. Dacă luăm în calcul invaziile persane şi otomane în Arțakh, nimicirea populaţiei locale, strămutarea populaţiei armene din Arțakh în alte provincii, masacrele armenilor din orașul istoric Şuşi şi din împrejurimi, în 1920, războiul provocat de azeri în 1988-1994, în 2016 și în 2020, se poate conchide asupra tenacităţii armenilor de a trăi în ţinutul lor şi asupra continuităţii populaţiei armene în Arţakh. Astăzi, acolo trăiesc în jur de 150.000 de oameni.
În 2004, la Budapesta (Ungaria) au avut loc cursuri organizate în cadrul Parteneriatului NATO pentru Pace pentru personalul militar din diferite țări. Unul dintre participanți, locotenentul azer Ramil Safarov, în noaptea de 19 februarie, l-a ucis cu toporul pe locotenentul armean Gurgen Margaryan, în timp ce el dormea. În urma procesului, locotenentul azer a fost condamnat pe viață, dar în 2012, guvernul maghiar, pe ascuns, l-a extrădat în Azerbaijan. La aeroportul din Baku, el a fost întâmpinat de președintele- dictator Ilham Aliyev și a fost decorat. În plus, a primit un apartament, salariul din cei 8 ani de închisoare și a fost ridicat în grad, de la locotenent la maior.
Cadru de la protestele diasporei armene
„Dacă pierdem Arţakhul, vom întoarce ultima pagină a istoriei noastre” MONTE MELKONIAN (1957-1993), erou național al Armeniei
Astăzi armenii din Karabakh sunt liberi să trăiască așa cum doresc, ca armeni ce nu trebuie să ceară voie nimănui, ca oameni demni, stăpâni pe pământul lor, nu ca cetățeni de rangul doi. Generația anilor ’80-’90 a luptat și a învins, iar noua generație nu a cunoscut niciodată dominația străină. O generație care nu își poate imagina cum ar putea trăi sub tutelă străină.
ARȚAKH ESTE PĂMÂNT ARMENESC ȘI ATÂT!
Declarația comună a Uniunii Armenilor din România și a Eparhiei Armene din România cu privire la situația din Arțakh În dimineața zilei de 27 septembrie a.c., forțele armate ale Azerbaidjanului au lansat un atac masiv asupra întregii linii de demarcație a teritoriului dintre Arțakh și Azerbaidjan, un atac care prin amploarea, simultaneitatea și modul de coordonare indică o planificare atentă și țintirea deliberată a așezărilor pașnice, inclusiv a capitalei Stepanakert. Această agresiune inițiată de Azerbaidjan, contrară procesului de negociere inițiat de copreședinții Grupului de la Minsk al OSCE, constituie o amenințare gravă la adresa păcii și stabilității în regiune. Uniunea Armenilor din România și Eparhia Armeană din România condamnă cu fermitate acțiunile autorităților azere, cere stoparea imediată a conflictului armat inițiat de Azerbaidjan și revenirea la masa negocierilor. O și mai mare îngrijorare ne provoacă faptul că aceste acțiuni ale Azerbaidjanului sunt susținute în mod deschis de Turcia, care nu numai că asigură susținere diplomatică, politică, tehnico-militară și consiliază armata azeră, dar, potrivit mass media, a facilitat transferul unui grup numeros de mercenari islamiști din Orientul Apropiat. Retorica agresivă a Turciei la adresa Armeniei și sprijinul militar deschis acordat Azerbaidjanului amintește în mod frapant de atmosfera care a precedat Genocidul Armean din 1915. Lumea civilizată are datoria să prevină repetarea uneia dintre cele mai negre pagini din istoria omenirii. Uniunea Armenilor din România și Eparhia Armeană din România consideră că țara noastră, ca promotoare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional, trebuie să facă demersuri pentru detensionarea situației și revenirea la bunele practici statuate în procesul de pace mediat de către copreședinții Grupului de la Minsk al OSCE. Ne exprimăm solidaritatea cu poporul armean din Arțakh atât de greu încercat în ultimele decenii, încrederea în curajul și dăruirea soldaților armeni care își apără patria cu prețul vieții, precum și profunda compasiune pentru victimele acestui conflict.
În calitatea noastră de Întâistătător al Eparhiei Armene din România, de Președinte al Grupului parlamentar de prietenie cu Republica Armenia și de vicepreședinte al Uniunii Armenilor din România dorim să tragem un semnal de alarmă și să facem apel pentru încetarea imediată a acțiunilor întreprinse de Azerbaidjan împotriva Nagorno-Karabakhului.
PS Episcop Datev HAGOPIAN, Întâistătătorul Eparhiei Armene din România, Locțiitor al Eparhiei Armene din Bulgaria
U.A.R.
Deputat Varujan VOSGANIAN, Președinte al Uniunii Armenilor din România Deputat Varujan PAMBUCCIAN, Vicepreședinte al Uniunii Armenilor din România
#ARTSAKHSTRONG #ՀԱՂԹԵԼՈՒԵՆՔ