Dante Alighieri – Prof. Monica Grosu

Să cunoaștem literatura universală. Dante Alighieri

Dante Alighieri s-a născut în anul 1265, la Florența, unul dintre cele mai bogate și mai strălucitoare orașe ale Italiei. A fost cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Cel mai semnificativ eveniment al copilăriei sale este întâlnirea cu Beatrice, o fetiță de vârsta sa, pe atunci nouă ani, pe care o va mai vedea doar de câteva ori. Ea i-a inspirat primele sale poeme. Îndrăgostit de ea, Beatrice devine simbolul angelic al grației di - vine, pe care o va cânta exaltat mai târziu în autobiografia sa poetică „Viața nouă” (Vita nuova) și apoi în „Divina Comedie”. În poemele de dragoste, o dragoste platonică, Beatrice pare mai degrabă muza poetului, decât obiec - tul dorințelor sale.

Profitând de resursele pe care i le oferea Florența, poetul și-a cizelat o cultură de autodidact, hrănită din lecturile unor au - tori contemporani, cum ar fi Toma de Aquino, și antici, îndeosebi Virgiliu, pe care l-a considerat un model.

Începând cu anul 1295, Dante se implică în viața politică a Florenței, unde tocmai se instalase un regim al „poporului”, adică al non-nobililor. Cei care doreau să dețină o responsabilitate trebuiau să se înscrie într-o breaslă. Astfel, Dante se înscrie

în breasla medicilor și farmaciștilor. Din acest moment, el participă la principalele consilii ale Comunei (orașul-stat caracteristic Italiei la sfârșitul Evului Mediu). Este numit ambasador și apoi este ales superior al Comunei. Când izbucnesc conflictele între guelfi și ghibelini, între partizanii papei și cei ai împăratului, trăiește vremuri frământate. Condamnat de propriul oraș pentru vini imaginare, urma să fie ars pe rug. Fuge și își începe exilul ce va dura aproape douăzeci de ani, adică până la sfârșitul vieții sale. Pribeag și aproape cerșind, Dante călătorește, observă, aude diferite dialecte vorbite în Italia, iar această experiență o va transfigura artistic. Moare în 1321, la Ravenna, fiind înmormântat la mănăstirea San Francesco. Ulterior, florentinii i-au amenajat un loc special în biserica Santa Croce. Dante este primul mare poet de limbă italiană. „Divina Comedie”, o alegorie în versuri,

este cea mai cunoscută operă a lui și una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Este împărțită în trei secțiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), fiecare secțiune cuprinzând 33 de cântece, cu excepția primei care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete” și descrie călătoria imaginară a lui Dante în Lumea de dincolo, în Infern, Purgatoriu și în Paradis, echivalente celor trei spații unde ajung sufletele după moarte. În călătoria sa, poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu. Protagonistul traversează pe rând cele trei ținuturi. Mai întâi coboară în Infern, apoi urcă în Purgatoriu și pe urmă zboară în Paradis. În Infern, scriitorul e însoțit de Virgiliu, poetul preferat și călăuza sa. Infernul este închipuit ca o peșteră imensă. După 25

26 momentul genezei când Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a fost alungat din Paradis împreună cu toți „adepții” săi. El s-a prăbușit pe Pământ, a săpat în cădere o groapă uriașă sub formă de pâlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitându-și zadarnic aripile. Așadar, Infernul apare în imaginarul dantesc drept o pâlnie a căror cercuri concentrice și descendente duc treptat către inima Iadului și în imediata apropiere a lui Lucifer. Fiecare cerc este ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite. Cele nouă cercuri ale Infernului sunt următoarele: Primul cerc – Limbul, al doilea cerc – Desfrânații, al treilea cerc – Mâncăii, al patrulea cerc – Zgârciții și risipitorii, al cincilea cerc – Furioșii, al șaselea cerc – Ereticii, al șaptelea cerc – Violenții, sinucigașii, cămătarii, al optulea cerc – Proxeneții, lingușitorii, simoniacii, ghicitorii, al nouălea cerc – Trădătorii. Conform lui Dante, deasupra intrării în Infern stă scris, „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați”. În Purgatoriu, un spațiu intermediar între bine și rău, un loc provizoriu, Dante și Virgiliu ajung în locul unde sălășluiesc sufletele morților care se căiesc de păcatele făcute în viață. Muntele Purgatoriului s-a format din pământul care s-a retras îngrozit dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer și a ieșit dincolo, înălțându-se interminabil spre cer. Purgatoriul este îm - părțit în șapte niveluri, corespunzătoare celor șapte păcate capitale (mânie, avariție, lăcomie, mândrie, necurăție etc.) și timpului de ispășire alocat. Rugăciunile celor vii pe pă mânt îi pot ajuta să iasă mai repede din Purgatoriu. Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoință, cum ar fi marii artiști ai trecutului. În vârful Purgatoriului se află Paradisul Pământesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care, nefiind mântuit din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Omul din Purgatoriu are sentimentele potrivite cu ceea ce Dante își închipuie a fi starea sufletească în ținutul purificării. Caracterul său e calmul interior asemănător cu liniștita bucurie a omului virtuos, care, în mizeria pământească, pe aripile credinței și ale speranței, își înalță spiritul către Rai. Ajuns în Paradisul terestru, rolul de călăuză este preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborât să-l întâlnească și să-l conducă mai departe. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă ceruri. Aici este locuința celor fără de păcate, al sfinților. Păcatele călătorului s-au șters, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătând cele nouă

Orizonturi * nr. XLVII ceruri ale Paradisului. Ajunge în Empireu, al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu, al Sfintei Fecioare, al oștilor de îngeri și al grupurilor de duhuri mântuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu. Călătorul se străduiește să priceapă această taină sfântă, cu un efort suprem al privirii și al gândirii. La sfârșitul călătoriei, Beatrice îl părăsește, iar Dante, ghidat de sfântul Bernard, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Astfel, ajuns la finele călătoriei sale în Paradis, artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul iubirii. Raiul este ținutul spiritului ajuns în libertate, eliberat de trup și de simțuri. De aici rezultă trecerea „dincolo de umanitate”, dincolo de ceea ce e omenesc.

Cele două călăuze ale lui Dante simbolizează rațiunea și credința. În vederea mântuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Subiectul Divinei Comedii, luat în înțeles literar, e starea sufletelor după moarte; luat în înțeles alegoric, e omul, întrucât, vrednic sau nevrednic, primește răsplată sau pedepse de la dreptatea divină.

Dante și-a numit opera simplu, Comedia, iar umanistul și poetul Giovanni Boccaccio îi adaugă apoi atributul de „divină”, în semn laudativ față de măreția celor scrise.

Prof. Monica Grosu