Semn = Exterioritate. Despre fenomenologia receptarii Tratatului Vitruvian by p (i) l o t architecture platform

simbolism

arhitectură

proporţie

doxa

aletheia

Vitruviu

proporţie

realitate

Cetatea Ideală

Aristotel

comunicarea

Schopenhauer simetrie

Hegel arta

phaenomenon

p (i) l o t architecture platform « Concept »

Semn = Exterioritate. Despre fenomenologia receptarii Tratatului Vitruvian Liviu Gabriel GHIŢULEASA, Anca Andreea CÂRJAN

issue #2

// Dragoş MILOTIN // Alexandru SENCIUC // Alexandru VOICU // // Corina NICOLAE // Vlad TODIROAE

p (i) l o t architecture platform Bucharest, Romania

Project Coordinator Dragos MILOTIN Project Partners Alexandru SENCIUC, Alexandru VOICU Project Members Corina NICOLAE, Vlad TODIROAE

You may not, except with our express written permission, distribute or commercially exploit the content. Nor may you transmit it or store it in any other website or other form of electronic retrieval system. The information contained in this article is for general information purposes only. The article is provided by p (i) l o t architecture platform.

Discover more at p-i-l-o-t.blogspot.com

p (i) l o t architecture platform este o plaformă pentru comunicare şi cultură generată de studenţi din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" Bucureşti. Principalul scop este cel de a genera discuţii între oameni cu idei şi idealuri comune din medii de interes asemănătoare : Arhitectură, Design, Urbanism, Arta, Cultură, Sociologie. Mediul acestor discuţii este unul informal. "Lecţii vorbite, lipsite de formalism, antiacademice, fără veleităţi stilistico-literare, pline de repetiţii şi străbătute de gânduri trecătoare, întrerupte de reluări rătăcite, în plimbare printre planşete."* Revista p(i)lot reprezinta o colectie de articole concepute de studenti, profesori si profesionisti

publicate in exclusivitate pentru aceasta revista. Ea se structurează în patru puncte incepand cu punctul principal si anume Simpozionul, o discutie publica transpusa in spatiul virtualului. Cel de-al doilea punct al revistei îl reprezintă Interviul care doreşte să aducă din exterior (dintr-un context social şi cultural mai larg, de multe ori diferit) opinii, atitudini şi exemple. Concept se referă la articole de interes general ce prezintă idei noi, problematici şi paradigme actuale. In complementaritate, Arhiva cuprinde articole publicate, uitate, pierdute, deşi conţinutul lor este încă unul actual.

Using walls to bring down walls este o bibliotecă electronică publică al cărei scop este a aduce mai

aproape informaţia necesară şi de a construi un fond inspirational în cadrul proiectului p(i)lot. Biblioteca acoperă o plajă largă de domenii şi se alcătuieşte într-un mod subiectiv. Dorim ca această informaţie să se dezvolte şi sub forma unui schimb. Daca aceasta activitate va intereseaza, va putem acorda dreptul de a posta.

Membrii echipei p(i)lot organizeaza si participă la numeroase evenimente susţinute de nume cunoscute în arhitectură şi de oameni care au un cuvânt de spus în materie de artă şi cultură, conferinţe ce ulterior vor fi publicate în secţiunea "Evenimente", în format media. Demersul activitatii doreste sa atinga o plaja cat mai mare de oameni, intr-o viziune globala a artelor, stiintelor si societatii. Proiectul se adresează în primă instanţă studenţilor şi profesorilor Universităţii "Ion Mincu", însă este deschis oricărei persoane. Dorim să deschidem apetitul pentru arhitectură şi discuţii, între toţi cei ce se află în cadrul acestei profesii şi nu numai, ajungând să beneficiem de acesta platformă teoretică cât şi media ca sursă de inspiraţie pentru proiectele ulterioare.

p (i) l o t architecture platform

Concept #2 , 15.06.2010

Liviu Gabriel GHIŢULEASA, Anca Andreea CÂRJAN

Semn = Exterioritate. Despre fenomenologia receptarii Tratatului Vitruvian

This study aims to analyze the only antique treatise on architecture, written by Vitruvius, in a twofold way – first, starting from the Aristotelian ideas toward those of Heidegger’s, in truth understood as aletheia, as a non-concealment condition, precisely thanks to the fact that, as the German philosopher said, that all the ways to the technique and art’s essence begin from these objects and, secondly, using the specific concepts of Hegel’s phenomenology, but also keeping this argument in the same register, in which we accept that science nature is made up by technique , the essence of technique must be thought in the being history terms. The stake of this paper-work and the thesis which we aim to emphasize throughout our journey, is based on the idea that Vitruvius in his text, looks in certain sense the statement of truth by the hypostasis founding theories, that underlie the aesthetics of architecture, in the field of that Wickelmann’s “Edle Einfalt und stille Grosse”. Though, in its essence it is a technical work, a compendium of methods of construction based on a number of issues and methods established by the rules of symmetry and proportions, “The Architectvra” can be perceived and interpreted also as a key of metaphyshical language. This shape we look for and plan to continue to demonstrate, by assigning extra significance to the original text, so as to be lagged its gravity center in the specific symbols and symbolism area used throughout it. Keywords: simbolism, arhitectură, aletheia, proporţie, simetrie, doxa, Vitruviu. Gilles Deleuze afirmă, referindu-se la legile formei, că acestea nu ar putea acţiona niciodată pentru un obiect "detaşându-se pe fondul neutru sau pe fondul altor obiecte, dacă obiectul însuşi nu ar întreţine mai întâi un raport cu propria lui profunzime, moment în care relaţia dintre formă şi fond ar exista numai printr-o relaţie plană extrinsecă, ce ar presupune un raport intern şi voluminos dintre suprafeţe şi profunzimea pe care o acoperă ele, în aşa fel încât sinteza profunzimii, care înzestrează obiectul cu o umbră proprie, dar care îl face să răsară din chiar această umbră, constituie dovada celui mai îndepărtat trecut, ca şi a coexistentei trecutului cu prezentul”[1]. Pornind de la această ipoteză contemporană, dacă încercăm să gândim Tratatul Vitruvian în sensul sau aletheic şi să facem trimitere la filosofia Greciei Antice[2], suntem nevoiţi să ne îndepărtăm încă din acest punct de viziunea fenomenologică hegeliană şi, implicit, de raţiunile sale, care ne vor oferi, către jumătatea textului nostru, răspunsurile legate de opera de artă prin interpretarea subiectivă a simţurilor şi a receptării - fapt care ne va permite în continuare o mai bună structurare a lucrării prin prisma abordării teoriilor folosite, în ordinea apariţiei acestora pe fondul istoricităţii lor. În aceste condiţii, vom accepta ideea conform căreia δόξα este mai apropiată de αϊσθησις şi corespunde într-un fel aspectelor fenomenologice, iar αλήθεια este situată la antipod, relationata mai degrabă aproape tangenţial cu λόϒος-ul ca opinie adevărată însoţită de justificare. Păstrând cât mai clar referinţele existente[3] la care face trimitere în majoriatate capitolelor lucrării sale şi urmărind îndeaproape principalele scrieri anterioare, Vitruviu a încercat să exprime forma

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

adevărului în arhitectura vremii în singura sa ipostază posibilă, ca întruchipare a perfecţiunii şi idealului, a simetriilor şi a proporţiilor, deci în sensul său cel mai aletheic posibil. Astfel, prin conceperea textului în limba latină, se urmărea nu numai atingerea adevărului exprimat prin semne şi forme, ci şi împlinirea autarhiei în Cetate. Acest lucru reiese aşa cum am afirmat şi mai sus, mai ales prin studierea altor texte contemporane Tratatului, dintre care poate cel mai relevant pentru noi în acest caz este cel al lui Aristotel[4], în care se vorbeşte despre virtuţile politice atribuite şi specifice doar în cazul lui ζώον πολιτικόν[5]. Aşa cum Aristotel porneşte de la premisa că Cetatea Ideală trebuie gândită înaintea familiei, pentru că întregul trebuie conceput înaintea părţii, iar, ulterior, virtutea unei părţi contribuie de fapt la virtutea întregului, în acelaşi mod şi Vitruviu concepe modelele ideale ale arhitecturii în ansamblul lor, pe care le delimitează în categorii funcţionale[6] ca opere desăvârşite, posibile exclusiv prin urmărirea şi aplicarea regulilor simetriilor şi proporţiilor, atât la nivelul întregului ansamblu al edificiului, cât şi la nivelul fiecărui element constitutiv în parte[7]. Cu toate acestea, nu trebuie să scăpam din vedere faptul că arta în sine vizează adevărul, în timp ce ea însăşi nu este adevăr, adevărul fiind reprezentat prin conţinutul său. Astfel, arta este cunoaştere prin raportarea sa faţă de adevăr, aşa cum afirmă Adorno[8], şi, în acelaşi timp, recunoscând adevărul din interioritatea sa, arta, fără să fie discursivă, ne duce cu gândul la faptul că adevărul ei nu este constituit în jurul reflectării în sine, printr-un obiect singular, opera de artă fiind în ea însăşi. Acest principiu se regăseşte ca element fondator la baza filosofiei kantiene, prin care este explicată existenţa frumosului artistic[9] ca fiind de sine stătător în interioritatea sa şi pentru sine însuşi. Astfel, gândind opera lui Vitruviu în sensul său metafizic, dar aflându-ne incontinuu racordaţi în estetic şi, nu în ultimul rând, pe baza celor spuse anterior, putem afirma despre meta-esteticul subiectului ei şi despre coerenţa acesteia că se regăseşte în sine, în operă prin conţinutul său de adevăr. De Architectvra este structurată în zece cărţi, fiecare dintre acestea tratând câte o problemă distinctă, începând cu o introducere, în care este expus rolul arhitectului şi însemnătatea sa în Cetate şi, terminând cu prezentarea principiilor care stau la baza alcătuirii maşinilor, accentuând în acelaşi timp diferenţa dintre acestea şi instrumente[10]. Pentru că textul de faţă este oarecum limitat, vom aborda şi dezvolta doar acele idei şi capitole care, din punctul meu de vedere, au cea mai mare semnificaţie prin încărcătură şi potenţialul lor metafizic, restul operei fiind lăsată pentru o cercetare ulterioară, într-un spaţiu mai amplu. Ne vom apropia pentru început de o serie de aspecte generale care, printr-o abordare fenomenologică, ne vor lăsa să întrepătrundem şi să înţelegem principiile axiologice care stăteau la baza gândirii frumosului, a echilibrului şi a proporţiilor în arhitectura clasică, pentru ca în continuarea acestei discuţii să atingem problematica ideii de sacralitate, de origine şi de substanţialitate a elementelor materiale la Vitruviu, punând accentul în mod deosebit pe semnificaţia şi pe simbolistica atribuită coloanei[11] în discursul filosofic. Raţionamentul nostru va pleca de la ipoteza lui Aristotel conform căreia elementele fără de care nu ar exista întregul nu sunt părţi constitutive ale aceluiaşi întreg compus. Pentru că analiza textului vitruvian, prin prisma fenomenologiei hegeliene să fie mai uşor de înţeles, trebuie să amintim existenţa 5

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

sciziunii dintre mundus phaenomenon şi mundus noumenon, în felul în care o înţelegea Schopenhauer, folosind ştiinţa că unic sistem de cunoaştere a lumii fenomenale[12]. Din acest motiv, discursul său este mai puţin seducător, el limitând esenţa arhitecturii antice în mod obiectiv, atât la raportul dintre greutatea care apăsa şi rezistenţa întâmpinată dinspre suportul de susţinere al acesteia, cât şi la proporţiile existenţe între elemente, astfel reducând forţa de rezistentă la raportul său în faţa presiunii. Transpunerea acestei idei îşi regăseşte materializarea în modele axiologice ale coloanei şi ale sarpantei, ca sinteză a presiunilor exprimate bidirecţional de jos-în-sus şi de sus-în-jos. Astfel, coloanele descrise de Vitruviu în De Architectvra, în viziunea lui Schopenhauer, sunt frumoase exclusiv ca exprimare deschisă a unui scop, care este atins folosind mijloacele tehnologice cele mai simple, teorie care vine în contradicţie cu ideea lui Kant despre frumos, ca obiectivare în sine. Deşi Schopenhauer acceptă ideea conform căreia arhitectura îşi întemeiază existenţa pe modalitatea de a intui spaţiul, acest lucru nu îl împiedică să intre într-o contradicţie majoră cu Vitruviu atunci când este vorba despre identificarea şi explicarea apariţiei ideii fundamentale de coloană, ca element ce nu imită forma naturii prin copierea proporţiilor corpului omenesc[13] sau cel al trunchiurilor de copaci, ci ca apariţie a gândirii în concordanţă cu esenţa spiritului naturii. Respectând acest principiu (Nihil agit frustra, nihilque supervacaneum, et quod commodissimum in omnibus suis operationibus suis opeationibus sequitur), atât construcţia în sine, cât şi elementele ei constitutive ajung să transpună, prin exterioritatea şi poziţionarea lor, acel echilibru constatat, întâlnit la fiinţele vii, întotdeauna raportat la scopul lor, în aşa fel încât să îşi îndeplinească menirea în modul cel mai simplu cu putinţă , întocmai cum procedează şi natura cu formele sale. Revenim aici la unul dintre primele concepte asupra căruia am insistat în prima parte a textului nostru αλήθεια, putem afirma cu certitudine, în acest moment, că atât la Schopenhauer, cât şi la Vitruviu, construcţia antică exprimă prin sine ceea ce este autentic şi veridic - la primul, în sens metafizic, prin prisma preceptelor estetice obiective, care înţeleg arhitectura ca unitate distinctă şi idee dominantă, iar la cel de-al doilea în sens tehnic[14]. Neutilizând încă raţionamente de ordin fenomenologic şi excluzând cunoaşterea întemeiată pe δόξα, de fiecare dată există tentaţia de a raporta şi de a reduce prin comparaţie Cartea a III-a şi mai ales Capitolul I[15] la Ideile conceptuale în sensul lor platonician, potrivit cărora scopul artei constă în chiar facilitarea cunoaşterii acestor Idei, ca nemijlocire şi infinitate a esenţei. Astfel, principiile esenţiale invocate de Vitruviu, gândite pe scară naturală despre existenţa formelor regulate, a proporţiei, a simetriei, a greutăţii, rigidităţii şi coeziunii, ar fi, la modul strict, aspecte pur geometrice caracteristice ale spaţiului şi nu Idei, din această cauză ele neputând constitui obiectul artei în înţeles estetic, fiind mai aproape de noţiunea de concept, care în sine poate fi determinat, gândit şi exprimat în întregul său conţinut finit. Urmărind această ipoteză, operele de arhitectură antice şi elementele lor constitutive (coloană, grindă, frontonul, şarpantă) trebuie privite exclusiv în sens, pe de o parte, prin trăsătura lor proprie generată de delimitarea orizontală care desemnează greutatea şi, pe de altă parte prin prisma raportului continuu dintre rezistenţă şi presiune, în dorinţa de a configura ”superioritatea absolută şi biruinţa deplină a rezistenţei faţă de greutatea ce o au de suportat”[16]. 6

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

Receptarea operei lui Vitruviu prin filtrul gândirii lui Schopenhauer conduce către concluzia potrivit căreia arta arhitecturii raportată la ideile platoniciene este percepută nu ca o formă de obiectivare a conştiintei de sine a omului, ci ca reflectare a principiului metafizic universal“- voinţa, care trebuie înţeleasă dinspre formele sale inferioare de manifestare către aspectele ei culminante, conceptul său fundamental bazându-se pe imuabil, aşa cum am arătat până acum, pe intensitatea apărută pe diverse paliere. În acest fel, arhitectura este gândită ca expresie pură a proprietăţilor materiei anorganice, fapt care conduce către pierderea caracterului său antropomorfizant. Aşa cum observă N. Tertulian, ea apare “doar ca obiectivare a tensiunii între greutate şi suport [ceea ce formează, într-adevăr, o componentă a ei], nu însă şi ca organizare a spaţiului în lumina unui sentiment determinat, manifestare a autoconştiinţei umane, pe o treaptă a dezvoltării istorice”. În Cartea a IV-a, Vitruviu continuă discuţia despre coloane şi despre principiile fundamentale care stau la baza definirii celor trei tipuri esenţiale de ordine şi despre originea lor începută în capitolul anterior, doar că de această dată îşi îndreaptă atenţia în mod deosebit către cel corintian şi către cel doric. După ce în capitolul precedent s-a vorbit despre extragerea proporţiilor, în sensul metafizic pe care îl atribuim aici textului porneşte dinspre legenda apariţiei ordinului corintian şi de la semnificaţia capitelului cu frunze de acant, sens pe care îl vom dezvolta şi în paragrafele următoare şi pe care îl corelăm cu ideea lui Aristotel expusă în Politica, conform căreia identitatea Cetăţii constă în persistenţa neamului, în arta cetăţii ca persistenţă a celui din urmă, prin originea lor comună, cetatea în ansamblu nefiind o comunitate a locului ci reprezentând de fapt comunitatea cetăţenilor cu tot ceea ce implică aceasta, accentul fiind pus pe origine, identificare, metamorfoză şi sacralitate. În paralel cu originalitatea conceptului de coloană, De Architectvra[17] face trimitere la axis mundi[18] doar prin intermediul relaţiei de reciprocitate, care apare în momentul construirii orologiilor în funcţie de aceasta. Cu toate acestea, este exceptată ideea potrivit căreia însuşi coloana ar fi axă a lumii, aspect pe care îl vom dezvolta în continuare, Vitruviu, în textul său, neimaginând în deschidere[19] nici un caz în care coloana ar putea fi situată în centrul încăperii (coloana ca axis mundi fiind unul dintre elementele esenţiale în simbolistica şi mistica arhitecturii), al cărei acoperiş să îl susţină, acoperişul templului rotund, cu sau fără cella, fiind susţinut de o colonadă exterioară sieşi[20]. Dincolo de partea tehnică, trebuie întrezărit faptul că materialitatea axei lumii şi implicit a coloanei, dar şi a tuturor elementelor construcţiilor, despre care am vorbit până acum(coloane, grinzi, şarpante [înţelese ca rapoarte constante între presiunile exercitate faţă de forţele de rezistenţă întâmpinate]), se constituie tocmai prin componentele sale originare, descrise în Cartea a II-a[21] care sunt: pământul, focul, apa, aerul şi etherul. Într-un fel este justificată acţiunea lui Vitruviu de a nu accentua ideea conform căreia coloana prezentată de el nu reprezintă axis mundi[22], acest atribut aparţinând mai mult stâlpului şi nu coloanei, care există prin sine independent şi pentru sine, aceasta având un început şi un sfârşit, aşa cum vom arăta în continuare. Prin posibilitatea finititudinii sale, antagonica stâlpului infinit, coloana nu ar fi potrivită să realizeze legătura primordială dintre Pământ şi Cer. Cu ajutorul fenomenologiei lui Hegel şi considerând că, până acum, prin parcurgerea acestui opuscul, cititorul s-a familiarizat atât cu ideile generale expuse, cât şi cu terminologia folosită, în continuare vom încerca o abordare strict metafizică a lucrării lui Vitruviu, punând accent, în mod deosebit, pe Liber tertius- De symmetriis templorum şi Liber quartus - De rationibus aedium sacrarum, în dorinţa de a prezenta felul în care Idea de simetrie[23] şi cea de proporţie se regăseşte în arhitectură şi să 7

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

arătăm cum, prin ordinea firească a elementelor, este revelata αλήθεια în forma sa estetică. Aşa cum am arătat până acum, arhitectura antică este fondată pe ordonare, dispoziţie, euritmie, simetrie, convenienţă şi distribuţie. Toate acestea sunt concepte prin care este perceput spaţiul şi nu idei independente, dar totodată reprezintă elementele prin care omul, înzestrat cu simţuri, percepe spaţiul intramundan şi natura lucrurilor generatoare de măreţie, eleganţă şi dibăcie. Ordinea, aşa cum ne-o prezenta Vitruviu şi mai târziu Hegel, este determinată de relaţia de măsură convenabilă a elementelor, gândite separat, dar care, percepute împreună, formează întregul, fiecare lucru găsindu-şi locul său, geniul lui şi o anumită rânduire, care îi conferă specificitate. La polul opus, dar oarecum menită să completeze viziunea despre lume, se află δόξα, care este, aşa cum am afirmat şi la începutul lucrării noastre, mai apropiată de αϊσθησις ‚ şi corespunde într-un fel particular aspectelor fenomenologice încât formaţiile artei arhitecturii au scopul de a ne înfăţişa în realitatea sensibilă[24] ceea-ce-fiinţează-pentru-plăcerea-simţurilor, iar ceea-ce-este-obiectiv-ca-atare, cunoaştem prin intermediul interiorului subiectiv, ce ţine de natura sufletească a omului. O operă de arhitectură care trebuie să reveleze pentru alţii o semnificaţie generală nu este înfăptuită cu alt scop decât de a exprima această înaltă semnificaţie în sine, de unde rezultă şi forma de simbol independent al unei idei absolut esenţiale. Prin aceste concepte, Hegel, de fapt, încearcă să facă trecerea dinspre conceptul general de arhitectură către cel particular şi, mai exact să izoleze principiul axiologic, după care se ghidează arhitectura în accepţiune clasică. Astfel, atunci când vorbim în termenii fenomenologici ai reducerii la esenţă, despre apariţia coloanei virtuviene, este impetuos să înţelegem că apariţia acestui tip de construire constituie “trecerea dinspre arhitectura independentă, care modifică cu ajutorul intelectului formele organice, conferindu-le regularitate spre finalitate, în timp ce finalitatea formelor trebuie să înainteze spre întâmpinarea principiului organicului”[25]. Faptul că Vitruviu argumenta apariţia coloanei drept răspuns mimetic după elementele organice existente în natură[26], îşi găseşte argumentul în explicaţia hegeliană, în lumina căreia forma organică a stâlpilor rezidă în faptul că susţin în sine şi pentru sine, în acelaşi fel în care tulpina poartă floarea, iar paiul poartă spicul. Cu toate acestea, conceptul fundamental al arhitecturii constă în faptul că semnificaţia spirituală nu este încorporată exclusiv în clădire, ci prin intermediul său formele vii devin adecvate stilului arhitectonic. Dacă acceptăm această ipoteză a susţinerii în sine, trebuie să fim de acord şi cu faptul că autenticitatea coloanei este interdependentă de ideea susţinerii. Din această aserţiune nu face altceva decât să rezulte faptul că zidul, în sine ca formă, nu are rol de susţinere ci, exclusiv de limitare a interiorităţii faţă de exterioritate, prin raportul de închiderea minimă cu acoperişul. În acelaşi mod în care arăbescul constituie trecerea dinspre arhitectură către arhitectonic, atât la Hegel acum, cât şi la Schopenhauer în prima parte a lucrării, valoarea estetică a componentelor, gândite separat, reiese tocmai din totalitatea rolului lor funcţional, frumuseţea acestora fiind atribuită şi reieşind totodată prin sine, tocmai datorită perceperii prin intermediul simţurilor, a proporţiilor şi a raporturilor constitutive dintre elementele construcţiei. În Cartea a II-a[27], într-o interpretare metafizică, Vitruviu lansează teza pe baza căreia 8

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

primordialitatea coloanei se găseşte în existenţa arborelui şi implicit a lemnului. Acest lucru este posibil datorită faptului că lemnul şi nu piatra a fost folosit pentru prima dată cu rol de susţinere, tocmai datorită proprietăţii sale fundamentale şi anume cea de verticalitate naturală, spre deosebire de piatră care, pentru a se realiza în sine verticală ar avea nevoie de faptul de a fi compusă[28]. Antagonic însă, lemnul, prin faptul-de-a-fi-în-sine, se poate să asigure atât susţinerea cât şi închiderea, în îmbinarea naturală dintre stâlp şi grindă, dintre forţă de rezistentă şi presiune exercitată. Pe de altă parte, închiderea nu se realizează prin stâlpi şi nici prin grinzi, ci prin pereţi ca multiplicitate a stâlpilor, dar cum în acest caz peretele nu are susţinerea drept unic principiu, ci închiderea, rezultă faptul că nu stâlpul în infinitatea sa, ci coloana[29] circulară[30] este elementul axiologic al finalităţii şi frumuseţii, prin prisma raportului perfect între dimensiunea sa şi greutatea pe care o poartă. Deşi este “ridicată pentru sine, ea nu este aşezată acolo pentru ea însăşi, ci pentru masa pe care trebuie să o susţină[31] , care, disipată prin ansamblul grinzilor, raportată la şirul de coloane, generează dreptunghiularitatea, unghiul drept fiind unicul unghi ferm determinat. Dacă peste tot raţionamentul nostru de până acum suprapunem linia gândirii lui Husserl[32], atunci analiza fenomenologică radicală ne impune să reducem cele trei ordine clasice la elementele esenţiale, operaţiune în urma căreia înţelegem cum Ordinul Ionic impune determinarea coloanei în sine, în funcţie de dimensiunile sale raportate la corpul omenesc, volutele indicând finalitatea ca delimitare la partea superioară, pentru că ele se încovoaie în sine însăşi, pe când Ordinul Doric se caracterizează prin aceea că se găseşte încă aproape de simplitatea originară a clăditului în lemn şi prin existenţa triglifelor şi metopelor, iar Stilul Corintic[33] îşi găseşte asemănarea în Ionic[34] şi îşi are semnificaţia prin legendă frunzelor de acant şi a coşului cu jucării. În spiritul celor spuse mai sus, teoria întemeiată de Vitruviu, potrivit căreia construcţia originară începea cu patru stâlpi de colţ, este accentuată prin explicaţia dată de Goethe în articolul său intitulat Von deutscher Baukunst[35], în care evidenţiază faptul că stilul arhitectural antic se regăseşte prin virtuţile proporţiilor pure, impunându-se de la sine privirii. De Architectvra limitează clădirea la partea sa inferioară, prin fundaţii, iar la partea superioară de arhitravă, friză şi cornişă, această din urmă fiind în dublu-fel delimitată - în unghi ascuţit sau obtuz, într-un caz, sau dreptunghiular orizontal, în cel de-al doilea caz. Această finalitate a clădirii lui Vitruviu o lasă la latitudinea arhitectului, decizia bazându-se exclusiv pe elementele τόπος -ului. În sens metafizic însă, această dihotomie între orizonalitatea înţeleasă ca finalitate a planeităţii dreptunghiulare-în-sine şi ideea de unghiularitate, este fundamental greşită, pentru că unicul sens care permite finalitatea, în termenii fenomenologici ai receptării spaţiului, prin simţuri, nu poate fi conceput decât exclusiv prin unghiularitate, ca fiind superioară planeităţii, pentru că regulile după care erau concepute edificiile arhitecturii antice impuneau existenţa unei baze, a susţinerii, a închiderii şi în ultimul rând a acoperirii, acoperirea unghiulară fiind susţinută în sine fără a avea rolul de a susţine, pe când acoperirii plane fiindu-i imposibil ca urmărind această regulă să fie constituită ca întreg încheiat în sine, aşa cum am arătat anterior, regularitatea adecvată intelectului şi finalitatea pretinzând existenţa unghiului drept. Recunoscând încă de pe acum caracterul limitat al acestei lucrări şi faptul că cercetarea în sine nu este exhaustivă, lăsând loc unor investigaţii ulterioare mai amănunţite[36] , intenţionăm în încheiere să 9

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

vorbim despre transformarea radicală la care este supusă construcţia realizată în spiritul antic, în momentul apariţiei noilor elemente prin prezenţa arcului şi a bolţii. Aşa cum a fost descrisă până acum, arhitecturii vitruviene îi erau definitorii coloana şi grinda aşezată orizontal. Odată cu Democrit şi cu inventarea bolţii[37], arcul susţinut pe două coloane conţine deja ceea-ce-va-urma, coloana începând să îşi piardă simpla-funcţie-de-a-susţine, care nu va mai avea din acel momen nici o legătură cu coloana, în felul în care fusese înţeleasă anterior. Hegel spunea la un moment dat că “realitatea în elementul exteriorului însuşi constă în relaţia de semnificaţie, că interior cu forma ei de expresie în exterior şi fenomenal, prin producerea interioară a artei în concepţiile generale despre lumea în care se manifestă. Dincoace şi dincolo de acest apogeu, forma artei ca mod-determinat-de-a-fi este în acelaşi timp mod-determinat-de-a-fi al conţinutului pe care arta îl elaborează ea insăşi”[38]. NOTE: [1] G. Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, Editura Babel, Bucureşti, 1995, p. 50 [2] Printr-un atent studiu îndreptat asupra textelor antice - Republica [Platon], Politica şi Metafizica [Aristotel] se poate ajunge la înţelegerea raţionamentului care stă la baza formării ipotezelor lansate, referitoare la natura adevărului şi a virtuţilor în cetatea ideală, precum şi la modalităţile prin care acestea pot fi atinse. [3] Vitruviu face incontinuu trimitere la alţi autori antici de tratate, a căror valoare o recunoaşte şi pe care îi preia, sub formă de referinţă, în nenumărate rânduri, aşa cum este cazul lui Aristarh din Samos, Philolaos şi al lui Archytas din Tarent. [4] Aristotel, Politica, Editura IRI, Bucureşti, 2001, p. 37. [5] Trebuie remarcat faptul că lucrarea lui Vitruviu se adresează unui număr restrâns de receptori, care la rândul lor deţin puterea de a decide, puterea politică, în urma căreia se poate atinge autarhia în cetate. Mai mult decât atât, Vitruviu descrie doar elementele primordiale care constituie cetatea în mod abstract - locuirea muritorilor, locuirea zeilor nemuritori şi temporalitatea – “Cum divina tua mens et numen, imperator Caesar, imperio potiretur orbis terranum invictaque virtute cunctis hostibus stratis triumpho victoriaque tua cives gloriarentur et gentes omnes subactae tuum spectarent nutum populusque Romanus et senatus liberatus timore amplissimis tuis cogitationibus consiliisque gubernaretur, non audebam, tantis occupationibus, de arhitectura scripta et magnis cogitationibus explicata edere, metuens, ne non apto tempore interpellans subirem tui animi offensionem”. [6] Temple, locuinţe. [7] Deşi se crede că textul iniţial era mult mai obscur, prin acţiunile copiatorilor, atribuite scribilor şi traducătorilor, De Architectura ne este prezentată într-o taxinomie perfectă, pornind de la ansamblu şi îndreptându-se către parte, dinspre general către particular şi dinspre macro-univers către micro-univers. [8] W. Th. Adorno, Teoria estetică, Editura Paralelă 45, Piteşti, 2006, p. 399. [9] I. Kant, Observaţii asupra sentimentului de frumos şi sublim, Editura All, Bucureşti 2008, p. 57. [10] Vitruviu, De Architectvra, Cartea a X-a, Capitolul I - deosebirea se regăseşte oarecum preluată într-o fază 10

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

incipientă şi de linia gândirii filosofice a lui Heidegger, în lucrarea sa apărută în anul 1935, intitulată Der Ursprung des Kunstwerkes. [11] Ibidem, Capitolul I – “De unde provin simetriile în edificiile sacre”, p. 43. [12] A. Schopenhauer, Studii de estetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 15. [13] Vitruviu, op. cit., Cartea a IV-a, Ordinul Corintian şi Ordinul Doric, p. 155. [14] Techne trebuie înţeles aici că fiind un tip particular de cunoaştere, care poate fi predată altora, fiind în strânsă legătură cu raţiunea adevărată - logos şi care are drept scop genesis, fapt ce îi permite diferenţierea de cunoaşterea pur teoretică - theoria, care se ocupă de fiinţă - om şi nu de devenire. [15] Vitruviu, op. cit., Cartea a III-a, Capitolul I – “De unde provin simetriile în edificiile sacre”, p. 101 [16] Ibidem, p. 71. [17] Ibidem, Cartea a IX-a, Despre măsurarea timpulu, Capitolul I, Despre raporturile gnomonului, stabilite după razele soarelui cu ajutorul umbrelor, lumii şi plantelor, p. 362. [18] “Mundus autem est omnium naturae rerum conceptio summa caelumque sideribus et stellarum cursibus conformatum. Id volvitur continenter circum terram atque mare per axis cardines extremos”. [19] Deschiderea către exterioritate trebuie înţeleasă ca exceptare a interpretărilor metafizice opace. Nu trebuie uitat în nici un moment că arhitectura şi mai ales arhitectura în antichitate, era o profesie exercitată în cadrul unei bresle închise, cu un număr restrâns de membrii. [20] Vitruviu, op. cit., Cartea a IV-a, Ordinul Corintian şi Ordinul Doric, Capitolul VIII, “Despre templele rotunde şi alte genuri de edificii sacre”, p. 168. [21] Ibidem, Cartea a II-a, Materiale de construcţie şi modul lor de întrebuinţare, Capitolul II, “Despre elementele primordiale după părerea filozofilor”, p. 72. [22] Ibidem, Cartea a IV-a, Clădirile particulare, Capitolul I, “Despre dispoziţia edificiilor după particularităţile locurilor”, p. 267. [23] Liber Tertius - De symetriis Templorum - Capitulum I – “Aedium compositio constat ex symmetria, cuius rationem diligentissime architecti tenere debent. Ea autem paritur a proportione, quae graece αναλοϒία dicitur. Proportio est ratae partis mombrorum in omni opere totiusque commodulatio, ex qua ratio efficitur symmetriarum. Namque non potest aedis ulla sine symmetria atque proportione rationem habere compositionis, nisi uti [ad] hominis bene figuraţi mombrorum habuerit exactam rationem”, p. 105. [24] Prin intermediul vederii şi al auzului percepem reprezentarea sensibilă şi cele două realităţi - realitatea exterioară şi cea interioară. [25] G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, Editura Academiei Republice Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 51 [26] Vitruviu, op. cit., Cartea a V-a, Edificiile municipale, Capitolul I, “Despre Forum şi Bazilici”, p. 207 [27] Ibidem, Cartea a II-a, Materiale de construcţie şi modul lor de întrebuinţare, Capitolul II, “Despre 11

Concept #2 , 15.06.2010

p (i) l o t architecture platform

elementele primordiale după părerea filosofilor”, p. 70 [28] Arborele prin natura lui este de a fi este unic-orientat către verticalitate, in timp ce pietrei îi este specifică masivitatea şi libera-orientare. [29] Faţă de stâlp, care gândit în sens metafizic este infinit, neavând nici început nici sfârşit, coloana este dubludeterminată în sine, prin existenţa bazei sale şi a capitelului, modelul axiologic al acesteia fiind atins prin reprezentarea volutelor Stilului Ionic. [30] Insistăm aici pe circularitatea coloanei pentru că, aşa cum spunae Hegel, ea se înalţă liberă pentru sine, cercul fiinţând ca linie închisă. [31] Vitruviu, op. cit., p. 63 [32] E. Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 47. [33] Vitruviu, op. cit., Cartea a IV-a, Ordinul Corintian şi Ordinul Doric, Capitolul I, “Despre cele trei feluri de coloane, despre originea lor şi despre simetria capitelului corintian”, p. 154. [34] Liber Quartus - De rationibus aedium sacrarum - Capitulum I – “Columnae corinthiae praeter capitula omnes symmetrias habent uti ionicae, şed capitulorum altitudines efficiunt eas pro rata excelsiores et graciliores, quod ionici capituli altitudo terţia pârş est crassitudinis columnae, corinthii tat crassitudo scapi. Igitur quod duae partes e crassitudine [columnarum] corinthiarum adiciuntur, efficiunt excelsitate speciem earum graciliorem.” [35] “Despre arhitectura germana”, articol publicat în anul 1773. [36] Economia spaţiului nu a permis aici abordarea paragrafelor în care Vitruviu explică felul în care proporţiilor iar apoi simetriilor au stat la baza influenţării apariţiei numerelor şi vice-versa. De asemenea, nu a fost analizată nici problematica timpului, în accepţiune vitruviana, prin utilizarea filtrelor cunoaşterii metafizice. [37] Seneca, în “Epistola 90”, îi atribuie lui Democrit inventarea bolţii. [38] E. Husserl, op.cit.

publisher’s acknowledgments The team of p (i) l o t architecture platform would like to thank Liviu Gabriel GHIŢULEASA, Anca Andreea CÂRJAN for the opportunity to publish this text

Semn = Exterioritate. Despre fenomenologia receptarii Tratatului Vitruvian Liviu Gabriel GHIŢULEASA, Anca Andreea CÂRJAN

p (i) l o t architecture platform