receptor de imagine spaţiu social
realitate urbana
disociere
inventarea cotidianului
cunoaşterea obiectivă
adaptarea
evaluare psihologică
metoda observării comunicarea
realitate
distributivitatea
p (i) l o t architecture platform « Concept »
Metoda de investigare în planul imaginii urbane prin observare fotografică Asist. Dr. Arh. Vlad EFTENIE
issue #3
// Dragoş MILOTIN // Alexandru SENCIUC // Alexandru VOICU // // Corina NICOLAE // Vlad TODIROAE
//
p (i) l o t architecture platform Bucharest, Romania
Project Coordinator Dragos MILOTIN Project Partners Alexandru SENCIUC, Alexandru VOICU Project Members Corina NICOLAE, Vlad TODIROAE
Copyright © 2011 p (i) l o t architecture platform Text copyright © 2011 Assist. PhD. Arh. Vlad EFTENIE Photographs copyright © 2011 Assist. PhD. Arh. Vlad EFTENIE
All rights reserved. No part of this publication may be reproduced without the prior written permission of the text/photographs copyright owner.
You may not, except with our express written permission, distribute or commercially exploit the content. Nor may you transmit it or store it in any other website or other form of electronic retrieval system. The information contained in this article is for general information purposes only. The article is provided by p (i) l o t architecture platform.
Discover more at p-i-l-o-t.blogspot.com
p (i) l o t architecture platform este o plaformă pentru comunicare şi cultură generată de studenţi din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" Bucureşti. Principalul scop este cel de a genera discuţii între oameni cu idei şi idealuri comune din medii de interes asemănătoare : Arhitectură, Design, Urbanism, Arta, Cultură, Sociologie. Mediul acestor discuţii este unul informal. "Lecţii vorbite, lipsite de formalism, antiacademice, fără veleităţi stilistico-literare, pline de repetiţii şi străbătute de gânduri trecătoare, întrerupte de reluări rătăcite, în plimbare printre planşete."* Revista p(i)lot reprezinta o colectie de articole concepute de studenti, profesori si profesionisti
publicate in exclusivitate pentru aceasta revista. Ea se structurează în patru puncte incepand cu punctul principal si anume Simpozionul, o discutie publica transpusa in spatiul virtualului. Cel de-al doilea punct al revistei îl reprezintă Interviul care doreşte să aducă din exterior (dintr-un context social şi cultural mai larg, de multe ori diferit) opinii, atitudini şi exemple. Concept se referă la articole de interes general ce prezintă idei noi, problematici şi paradigme actuale. In complementaritate, Arhiva cuprinde articole publicate, uitate, pierdute, deşi conţinutul lor este încă unul actual.
Using walls to bring down walls este o bibliotecă electronică publică al cărei scop este a aduce mai
aproape informaţia necesară şi de a construi un fond inspirational în cadrul proiectului p(i)lot. Biblioteca acoperă o plajă largă de domenii şi se alcătuieşte într-un mod subiectiv. Dorim ca această informaţie să se dezvolte şi sub forma unui schimb. Daca aceasta activitate va intereseaza, va putem acorda dreptul de a posta.
Membrii echipei p(i)lot organizeaza si participă la numeroase evenimente susţinute de nume cunoscute în arhitectură şi de oameni care au un cuvânt de spus în materie de artă şi cultură, conferinţe ce ulterior vor fi publicate în secţiunea "Evenimente", în format media. Demersul activitatii doreste sa atinga o plaja cat mai mare de oameni, intr-o viziune globala a artelor, stiintelor si societatii. Proiectul se adresează în primă instanţă studenţilor şi profesorilor Universităţii "Ion Mincu", însă este deschis oricărei persoane. Dorim să deschidem apetitul pentru arhitectură şi discuţii, între toţi cei ce se află în cadrul acestei profesii şi nu numai, ajungând să beneficiem de acesta platformă teoretică cât şi media ca sursă de inspiraţie pentru proiectele ulterioare.
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Asist. Dr. Arh. Vlad EFTENIE, 2010
Metoda de investigare în planul imaginii urbane prin observare fotografică -sintezăFotografia ca instrument metodic de investigare în planul imagini urbane a constituit un subiect de cercetare pe care l-am dezvoltat in cadrul lucrării de doctorat (*1) susţinută în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu“ din Bucureşti. Tema lucrării a propus aprofundarea metodei de investigare fotografică a cadrului urban, evidenţiind valenţe extinse ale acestui mijloc de studiu, capabil să ofere specialistului în Arhitectură şi Urbanism un instrument de lucru eficient şi adecvat în vederea parcurgerii, analizei şi înţelegerii Oraşului şi Locuitorilor săi. Problematica Spaţiului Public constituie şi rămâne astăzi unul din filoanele principale de studiu în domeniul Arhitecturii şi Urbanismului, prin influenţa nemijlocită a Concepţiei la nivelul structurării Oraşului ce are ca ţintă determinarea pozitivă a vieţii urbane, prin prisma implicaţiilor sale la nivelul comunităţii. Loc al colectivităţii, al interacţiunii, al accesului neîngrădit – spaţiul public, prin dinamica sa, structurează şi se constituie în “coloana vertebrală“ a evoluţiei spaţiului urban. Spaţiul urban contemporan dezvoltă şi prezintă semnificaţii multiple în funcţie de sistemele de referinţă la care ne raportăm în încercarea de a-l decodifica. Arhitecţi, urbanişti, sociologi, antropologi, etnologi, istorici, filosofi, artişti – contribuie cu viziuni şi metode specifice menite să identifice, să evalueze şi să expliciteze layerele care compun concomitent mediul urban într-un veritabil palimpsest, modul lui de a se produce şi a se reproduce cu fiecare mişcare a celor care îl parcurg şi care îl utilizează descoperindu-l, locuindu-l, modificându-l şi abandonându-l spre a-l redefini, dinamic, sub o noua formă, rezultat al acestor acţiuni reciproce. Astfel se evidenţiază dificultatea poziţionarii specialistului arhitect şi urbanist prin considerarea concomitentă a “omului recent“ (H.R. Patapievici, *2) şi a “omului modern“ (H. Arendt, *3), Oraşul fiind programatic conceput pentru “mâine“ dar necesar a răspunde solicitărilor locuitorilor în prezent, constrâns să reconcilieze toate straturile sale temporale, prin asimilarea naturală a propriei “modernităţi“. Delimitarea care evidenţiază raţional două categorii complementare – a conceptorilor – a celor care gândesc oraşul, care îl organizează, care decid, care îl pun în operă şi a utilizatorilor – a celor care îl “trăiesc“, îl folosesc, îl activează şi adaptează, care îl “consumă“ trebuie să fie conştientă de rolul celor din urmă de a defini şi a-şi asuma transformarea continuă a spaţiului comunitar, a ceea ce devine acesta prin apropriere şi utilizare. Limitele procesului de concepţie în arhitectură şi urbanism sunt atinse în momentul în care “ordinii imaginate (n.r. de aceştia) se instaurează ordinea naturală a lucrurilor“, amintind faptul că Louis Kahn pleda pentru afirmarea ordinii naturale a lucrurilor în formula “ceea ce spaţiul vrea să fie“ (*4). Kahn deschide problematica limitării demersului arhitectural privit dialectic prin prisma a ceea ce este măsurabil şi nemăsurabil, natura fizică a lucrurilor fiind o entitate comensurabilă, în timp ce trăirile şi aspiraţiile oamenilor constituie un domeniu dificil de cuantificat. Domeniul arhitecturii şi urbanismului consideră aspiraţiile subiective ale individului, relevate prin norme aproape exclusiv pe palierul dimensiunii estetice, de reprezentare a spaţiului. Individul ca receptor de Imagine s-a constituit prin excelenţă un subiect de studiu al psihologiei spaţiului. Însăşi definirea Arhitecturii care glisează între termeni ca “folositor“ şi “frumos“ evidenţiază nevoia considerării subiectului uman nu numai ca utilizator şi receptor de imagine dar şi ca autor al propriei realităţi. Dinamica particulară a relaţiei spaţiu construit – existenţă umană, exprimată şi manifestată în timp se constituie într-o zonă semnificativă şi necesar a fi cunoscută şi înţeleasă prin mijloace sensibil-adaptate. Rem Koolhaas evidenţiază aceste aspecte când afirmă faptul că “valorile cele mai intime ale profesiunilor noastre sunt foarte vechi, adesea bimilenare. Ele au devenit improprii pentru a sesiza evenimentele în derulare, această accelerare a lucrurilor“ (*5). 4
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
În contextul tematic astfel explicitat, constituirea şi implicarea unei metode de studiu eficiente, structurate, racordată la nevoia de cunoaştere a mecanismelor şi consecinţelor condiţiilor dinamice de utilizare ale spaţiului public care îl (re)definesc constant şi imprevizibil – relevă necesitatea implicării unor instrumente adecvate, adaptate dimensiunii anticipative şi de evaluare – ca elemente esenţiale ale procesului de concepţie – proiectare în Arhitectură şi Urbanism. Din acest punct de vedere, problematica individului şi a colectivităţii se deplasează astfel din sfera funcţiunii obiective, a utilizării spaţiului construit, în cea a însuşirii şi a reprezentării sale subiective, acest fapt impunând cunoaşterea şi aprofundarea subiectului uman şi ca receptor de imagine, prin prisma interacţiunii dintre acesta şi spaţiul construit. Studiul realităţii urbane prin implicarea metodologiei specifice de studiu are ca obiect evidenţierea elementelor constitutive cu scopul de răspunde eficient criteriilor de lucru necesare ale specialistului. Simbolic, putem face o analogie cu principiul relevării spectrului luminii prin intermediul prismei optice - elaborat de Isaac Newton (*6). Astfel, prisma optică ≈ cadru metodologic determină vizualizarea spectrului luminii ≈ a planurilor multiple care definesc realitatea. Prin aplicarea filtrelor ≈ criteriilor operaţionale se pot izola şi explicita culori ≈ câmpuri de interes care, prin metoda aditivării pot crea alte culori ≈ câmpuri noi de interes.
efectul prismei optice asupra fascicolului de lumină
relevarea spectrului cromatic
disocierea prin filtre a culorilor
obţinerea de noi culori prin metoda aditivării
Parcurgerea noţiunilor care caracterizează spaţiul urban necesită o abordare riguroasă, prin disocierea planurilor care îl alcătuiesc, considerând atât componentele sale configurativ-spaţiale (obiective) căt şi cele care descriu condiţiile sale de utilizare (în planul percepţiei subiective). Analiza acestor planuri este în măsura să evidenţieze subiectul practicilor de investigare, sintetizate prin analiza conceptelor referitoare la imagine care va dobândi o dublă conotaţie - atât ca reprezentare mentală a cadrului urban cât şi ca rezultat efectiv al observării. Urmărind cu consecvenţă problematica transcendenţei sensului obiectiv al spaţiului, prin percepţie, incursiunea în discursul filosofic al lui Kant (*7) explicitează ipoteza studiului. Kant postulează unicitatea spaţiului, susţinând că multitudinea tipurilor de spaţii care pot fi percepute de individ sunt părţi componente ale spaţiului unic care se află - în consecinţă, pretutindeni, constituind sursa percepţiei tuturor fenomenelor. Spaţiul nu este o proprietate sau o reprezentare a obiectelor sau a relaţiilor dintre ele ci există în afara lor. Noţiuni ca formă, dimensiuni, relaţii între om şi obiect sau între obiecte, capătă sens în spaţiu. Reprezentarea spaţiului nu este 5
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
rezultatul unei judecăţi empirice, identificând în mintea umană o insuşire care precede percepţia spaţială propriu-zisă şi care ajută înţelegerea fenomenelor, denumind intuiţie această condiţie preexistentă. Filosoful defineşte spaţiul ca fiind condiţie de posibilitate pentru orice fenomen, şi nu depedent de acesta. O altă teza kantiană referitoare la spaţiu este aceea conform căreia acesta este infinit şi caractetizat de multiplicitatea condiţiilor şi ipostazelor care îl definesc. Acestea devin semne ale posibilităţii de segregare, limitare şi decupare a unor entităţi capabile de a prezenta caracteristici particulare (dimensiuni, formă, culoare, etc). Coroborând aceste idei cu ipostazele spaţiului aşa cum sunt ele sintetizate la Martin Heidegger, spaţiul fiind posibilitate, eveniment şi practică (*8), viziunea filosofică a lui Jan Patočka relevă spaţiul ca şi întrepătrundere de senzorialitate, afectivitate, gândire şi imaginaţie, acestea alcătuind matricea de constituire spaţială (*9). Spaţiul se sprijină pe ideea de relaţionare a indivizilor într-o ipostază profund socială, conturând “arhitectura“ unei comunităţi, desăvârşită prin geometrie într-un nivel superior al imaginaţiei concretizate obiectual. Spaţiul este relaţie, senzaţie şi sentiment. Henri Lefebvre sintetizează perspectiva “producerii spaţiului“, arătând că fiecare societate îşi produce un spaţiu individualizat, ca raport între dominaţie şi apropriere (*10). Plecând de la afirmaţia “Spaţiul este un produs social“, tema spaţiului transgresează de la o viziune pur materială la instanţa ei de definire ca rezultat al interacţiunilor dintre indivizi, constituind astfel triada conceptuală a practicilor sociale ale spaţiului, reprezentărilor spaţiale şi spaţiilor reprezentării. Noţiunea de Imagine este aceea care vine să “încarce“ de sens, prin prisma experienţei reprezentării spaţiale, relaţia utilizatorului cu cadrul suport al existenţei sale. Se poate evidenţia astfel condiţia individului dintr-o dublă perspectivă, atât ca utilizator – ca prezenţă explicită în spaţiul construit şi componentă a spaţiului social, cât şi ca receptor de imagine, prin proiecţia spaţiului la nivelul proceselor de reprezentare mentale proprii. Trecerea de la realitate la imagine se realizează prin filtrarea informaţiilor, fiind un proces care depinde de constrângeri subiective şi de motivaţii personale. Exerciţiul mental subiectiv şi individual care determină procesul percepţiei, prin implicarea memoriei – relaţionată cu factorul timp, crează o imagine a spaţiului specifică fiecărui receptor, diferită pentru acelaşi cadru spaţial real, în funcţie de subiect. Percepţia este un fenomen complex ce implică nu numai relaţia la nivel senzorial cu mediul înconjurător ci şi cultura, personalitatea subiectului şi tipul de transmitere a mesajului. În cadrul procesului de percepţie şi utilizare a spaţiului, prin relaţionarea spaţiilor construit şi social, Imaginea apare ca factor - sinteză :
Evaluare
Practici
psihologică
sociale
Spaţiu construit
Imagine
Spaţiu social
Factori culturali
6
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Afirmaţia lui Kevin Lynch conform căreia “un cadru real capabil să producă o imagine bine identificabilă joacă un rol social” (*11) arată importanţa fundamentală pe care o are pentru conceptor considerarea implicaţiilor Imaginii asupra indivizilor – receptori de imagine. Cunoaşterea mecanismelor şi fenomenelor sursă ale imaginii necesită acordarea unui rol principal în procesul concepţiei unui cadru arhitectural-urbanistic benefic pentru viaţa locuitorilor. Acesta poate furniza indivizilor materia primă a simbolurilor colective. Imaginea mediului înconjurător este rezultatul unei operaţiuni de schimb cu individul - receptor care, având capacităţi de adaptare şi obiective proprii – decodifică şi organizează ceea ce percepe, “încărcând“ informaţia cu semnificaţii. Imaginea contribuie la formarea percepţiilor specifice care, sub influenţa constrângerilor (de tip fizic, cultural sau social) şi a motivaţiilor, prin intervenţia operaţiunilor de evaluare şi adaptare, conduc la explicitarea comportamentului :
Motivaţii
Evaluare
Imagine
Comportament Constrângeri
fizice culturale sociale
Adaptare
Cadrul comportamental - definit ca obiectiv transversal pentru conceptor, oferă interpretării o gamă extinsă de elemente, în încercarea de a susţine configurarea cadrului construit urban – relaţionat sistemic cu cel social. Comportamentul specific utilizării, coroborat cu schimbul de informaţii motivat (prin investirea imaginii cu valori şi sensuri) şi determinat (la nivelul componentei geometrice a spaţiului real, exersat prin percepţie), determină acţiunea de utilizare (*12). O listare a efectelor spaţiului construit asupra proceselor de acţionare şi a modurilor specifice de manifestare, evidenţiază faptul că acesta sprijină acţiunile, le poate modifica, poate conduce la adaptări ale acestora, semnalează posibilităţi de acţionare, influenţează fenomenele biologice ale fiinţei umane şi poate fi implicat într-un proces de învăţare, considerând - aşa cum am evidenţiat deja, spaţiul construit ca sursă de informaţii (*13). E.T. Hall punctează determinarea culturală ca variabilă a comportamentului, întrucât “utilizarea pe care omul o dă spaţiului face din acesta un produs cultural specific; […] indivizii ce aparţin diverselor culturi nu numai că utilizează limbaje diferite dar […] locuiesc lumi senzoriale diferite“ (*14). Accepţiunea lui Michel de Certeau (*15) conform căreia spaţiul urban este exemplar pentru analiza fenomenelor care definesc cotidianul, aduce o viziune particulară a praticilor sociabilităţii. Astfel, inventarea cotidianului are loc prin intermediul unor tactici şi strategii prin care indivizii se sustrag imperativelor pe care instituţiile şi normele sociale le impun, conform unor combinaţii de practică şi naraţiune. Activităţile cotidiene formează un ţesut elementar al existenţei sociale ce juxtapune mijloace de folosire şi de consum ale realităţii. Studiul cadrului cotidian presupune identificarea mecanismelor raţionale care se desfăşoară “la suprafaţa“ vieţii de zi cu zi, înţelegerea resorturilor acestora, explicarea funcţionarii lor şi capacitatea de predicţie a desfăşurarilor lor ulterioare. Referindu-se la articularea dimensiunilor spaţiale şi temporale pe care cadrul urban o efectuează, Ciprian Mihali vede oraşul ca fiind “locul fuziunii între spaţiu şi timp în sensul trecerii […]. Oraşul are puterea de a invinge spaţiul şi timpul, deturnându-le, relativizându-le, domesticindu-le şi supunându-le unul celuilalt. 7
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Spaţiul este stăpânul timpului, prin distribuţii arhitecturale şi urbanistice sfidând trecerea, prin concentrări de lungi perioade temporale în locuri, ziduri, monumente, prin capturi de semnificaţii şi evenimente în memorii solidificate spaţial. Timpul, la rândul său, îşi aserveşte spaţiul oraşului opunând întinderii viteza şi mişcarea, ori dimpotrivă, scurtcircuitând dimensiunile extensiunii în intensiuni şi intensităţi, în emoţii şi sentimente, decuplând tridimensionalitatea în linii de forţă şi în stări afective, în suprafeţe de înscriere şi de descriere, ce nu sunt suprafeţe geometrice, ci mai degrabă planuri de imanenţă, orizonturi relative şi variabile, infinite prin număr “ (*16). Pentru Ignasi de Solà-Morales, (micro)-evenimentul aduce cu sine “vibraţia“ elementelor stratificate care compun oraşul : “…există o cultură a evenimentului, o cultură care, în momentul fluidităţii şi decompoziţiei conducând către haos, este capabilă să genereze instantanee de energie care din unele componente haotice construieşte – dinspre prezent către viitor – un nou pliu în realitatea multiplă […] evenimentul este o vibraţie […] este ondularea unui element care se întinde către cei care o urmează, stabilind, ca o undă de lumină sau de sunet, un sistem de armonice în aer care subzistă pentru un timp înainte de a se disipa. […] Acest eveniment este ca o coardă întinsă, ca o intensitate la intersecţia de energii a fluxurilor de comunicaţie, o aprehendare subiectivă“ (*17). Camillo Sitte subliniază nevoia înţelegerii şi a considerării oraşului ca o suită de imagini, ca şi cadre secvenţiale (*18). Pentru observatorul care se deplasează urmând o direcţie (traiectorie) ce impune o reprezentare mentală dinamică a cadrului parcurs, traseul se poate descompune în secvenţe constituite printr-o succesiune de planuri care influenţează câmpul vizual. Fiecare plan poate fi descris, analizat, decodificat, interpretat. Plecând de la viziunea cadrului urban ca alcătuire secvenţială structurată prin traiectorii, se poate face o asociere a acesteia cu teoria lui Daniel Payot care compară oraşul cu un text . Pentru Payot, oraşul este alcătuit “din articulări şi singularităţi recunoscute ca atare şi în acelaşi timp legate sau puse în conexiune, comparabil cu un text care ar fi ţesut dintr-o multitudine de fire singulare şi care ar rămâne lizibil, adică traversabil, permiţând ca parcursuri sau segmente de sens să se traseze în cadrul său, […] oraşul nefiind o unitate omogenă susceptibilă să se prezinte ea însăşi în mod absolut de la originea sa şi în exhaustivitatea semnificaţiilor sale şi în integralitatea istoriei sale, nefiind mai degrabă altceva decât simultaneitatea într-un loc a tuturor parcursurilor relative care se pot produce în interiorul său“ (*19). Oraşul ca text poate fi analizat în sensul pe care Jaques Derrida îl avansează utilizând metodologia criticii prin filtrul deconstructivismului: “a descompune un « text » înseamnă a-l dezarticula în părţile care alcătuiesc, în căutarea unor noi înţelesuri, altele decât cel pe care întregul şi l-a propus“ (*20). Viziunea postmodernă contribuie substanţial la înţelegerea textului (oraşului) ca produs al unor multiple citări şi corespondenţe supuse continuu permutărilor - considerând aici simbolic practicile sociabilităţii prin relaţiile cu spaţiul urban deja enumerate. În accepţiunea lui Robert Scholes “lectura“ textului nu este o simplă “consumare“, aceasta iniţiind, de asemenea, “producerea“. Astfel, lectura este “o activitate productivă prin crearea de sens, în care cititorul este ghidat de text şi nu doar manipulat. Scrisul poate fi înţeles ca o activitate susţinută prin citirea unor texte precedente, scriitorul citind întotdeauna iar cititorul scriind, la rândul său“ (*21). In acest context reamintim teoria lui Henri Lefebvre care prin “producere“ înţelege “încărcarea“ spaţiului (textului) cu semnificaţie, semnificarea fiind în permanenţă reinvestită de către utilizator (cititor), provocat astfel la un efort continuu de lecturare, interpretare şi valorizare (prin scriere) a spaţiului. Sintetizând, formalizarea ca “text“ a oraşului şi invocând efemeritatea pe care însăşi noţiunea timpului o aduce cu sine, Ciprian Mihali afirmă necesitatea cronicii: “există o scripturalitate a oraşului, pe măsura însăşi a nonconservării urmelor pentru că nu totul se agregă într-o eternitate prezentă“ (*22). Susan Sontag consideră deopotrivă percepţia realităţii ca fiind o “scriere care aşteaptă să fie decodificată“ (*23). Iniţiind astfel percepţia specifică stimulată de imaginea fotografică, se poate afirma capacitatea fotografiei de “a scrie cu lumină“ cronica oraşului, parafrazându-l astfel pe Nicéphore Niepce (*24). Cronica este aceea care 8
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
fixează în atemporalitate efemeritatea vibraţiilor afective prin care timpul diluează spaţiul, consumându-l. Putem concluziona astfel faptul că metoda fotografică poate reprezenta un mijloc adecvat de investigare a planurilor realităţii pe care spaţiul şi timpul le împărtăşesc în constituirea secvenţelor care caracterizează dimensiunea cotidiană a utilizării oraşului.
Prin considerarea principiilor de condiţionare reciprocă a factorilor constitutivi şi plecând de la relaţia spaţiu Construit – spaţiu social, din perspectiva mecanismelor psihologice ale percepţiei cu rol în configurarea imaginii mentale ca factor determinant al declanşării comportamentelor, se poate introduce în sistem rezultatul utilizării instrumentului de investigare prin imagine a cadrului de utilizare cotidiană aferent spaţiului cu vocaţie publică: Realitatea oferă “materia primă“ a acţiunii de investigare, implicarea criteriilor urmărite prin evaluare având ca scop decelarea planurilor multiple ale cadrului cotidian. Evaluarea poate furniza acele informaţii care, prin sintetizare la nivelul diagnosticului - ca “zonă“ de referinţă a înţelegerii aprofundate a cadrului care constituie subiectul de studiu, sunt in măsură să contureze premisele de acţiune în ceea ce priveşte reabilitarea spaţiului urban cu vocaţie publică. Condiţionările impuse de elaborarea diagnosticului au evidenţiat factorii care trebuiesc urmăriţi în cadrul demersului de investigare/evaluare. Demersul observării necesită considerarea, prin relaţionare, a: • caracteristicilor cadrului construit arhitectural-urbanistic şi peisager şi a dinamicii acestora ; • practicilor sociale ale spaţiului - evidenţiate la nivelul activităţilor, interacţiunilor cotidiene şi proceselor de apropriere a spaţiului ; 9
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
• elementelor care descriu ambianţa urbană, sintetizate la nivelul imaginii de ansamblu. Elaborarea unui diagnostic cât mai complet necesită distingerea unei game complexe de informaţii, cu caracteristici diferite, complementare : • caracteristici ale cadrului construit arhitectural-urbanistic şi peisager : evidenţiate prin analiza morfologiei urbane şi peisagere, a datelor de gabarit, a principiilor de compoziţie, a evoluţiei parcelarului şi prin “lecturarea“ spaţiului prin intermediul caracteristicilor volumetrice, proporţiilor, câmpurilor vizuale, a reperelor şi mijloacelor de adecvare a spaţiului la utilizările curente, a materialelor şi cromaticii, a elementelor de ambianţă urbană, prin percepţia locului şi relevarea imaginii şi valorilor reprezentative, a aproprierii. • informaţii relative la cadrul social : istoric, evoluţia practicilor sociale ale spaţiului ca rezultat al evoluţiei activităţilor economice, caracteristicilor demografice şi a modului de viaţă, prin relevarea factorilor care definesc identitatea socială, contextul politic şi economic, modalităţile de gestiune şi delimitare a spaţiilor private şi publice ; • funcţionarea spaţiului public şi utilizări specifice : prin observarea practicilor de utilizare şi a deturnărilor potenţiale, a conflictelor, a deplasărilor în perimetrul studiat şi în zonele adiacente, a activităţilor - comerciale, aferente practicilor de socializare, culturale, etc., a gestiunii patrimoniului public ; • informaţii care descriu mediul geografic, climatic şi dotarea tehnică : date despre condiţiile de climă şi geologice, reţele tehnice, dimensionarea şi ierarhizarea reţelei stradale, reperarea cantitativă şi calitativă a mobilierului urban, a signalecticii şi iluminatului public, etc. Alături de informarea prin “studii de impact psiho-social“, metoda observării - ca mijloc de investigare implicit procesului de concepţie – proiectare, presupune tehnici deja asimilate în practica profesională a arhitecţilor şi urbaniştilor. Procesul observării (*25) presupune prezenţa şi participarea într-un context şi situaţie dată cu scopul de a le înregistra şi interpreta. Întrucât această situaţie este produsul unei interacţiuni, subiectul de interes îl constituie observarea rezultatului conştientizabil şi vizibil al interacţiunilor pe care spaţiul public le face posibile, între utilizatori şi spaţiul construit. Atât ceea ce este măsurabil - care aparţine unui sistem obiectiv de referinţă (precum cel configurativ - spaţial, funcţional sau care caracterizează utilizări specifice ale unui spaţiu conform unor criterii prestabilite etc.), cât şi ceea ce constituie domeniul nemăsurabil - care descrie universul subiectiv al unei poetici care caracterizează sensibil un Loc - prin juxtapunerea caracteristică a “ingredientelor“ care îl determină şi îl descriu subtil, constituie deopotrivă subiectul observării. Faptul că profesionistul, martor al evoluţiei locului studiat, efectuează concomitent practica observării prin prisma unui demers lucid, corelat cu o parcurgere subiectivă a mediului înconjurator - constituie una din direcţiile pe care lucrarea de faţă încearcă să le dezvolte prin prisma coroborării celor două planuri nedisociabile într-o abordare profesională eficientă şi care are în vedere relevarea cât mai multor aspecte care conformează şi particularizează cazul studiat. O notă particulară referitoare la practica observării pe care o efectuează specialistul, aspect subliniat de Buford Junker (*26) – o constituie faptul că însăşi practica observării “solicită o însuşire a regulilor, atitudinilor şi fenomenelor care descriu mediul studiat. […] Observarea informează cercetatorul despre ceea ce poate extrage dintr-un anumit mediu, dar şi cum îl poate înţelege mai bine“. Faptul că practica eficientă a observării presupune adaptarea observatorului la mediul studiat subliniază teza pe care această lucrare o susţine atunci când afirmă necesitatea ca Arhitectul şi Urbanistul să fie constant şi sensibil conectaţi la realitatea oamenilor în slujba cărora pun activitatea de concepţie şi de proiectare a oraşului. Opţiunea pentru fotografie ca instrument în cadrul metodei de lucru este determinată de compatibilitatea raporturilor existente între cele două domenii de interes, practica spaţiului construit (atât din punct de vedere arhitectural, cât şi urbanistic) şi fotografia împărtăşind aspecte problematice comune care, printr-o studiere 10
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
aprofundată, evidenţiază o corespondenţă sensibilă la nivelul solicitării resorturilor conceptuale ale profesionistului. Considerând spaţiul real şi imaginea sa, Susan Sontag subliniază faptul că cele două noţiuni sunt complementare (*27) : “când noţiunea de «realitate» se schimbă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu cea a «imaginii» şi vice-versa […] astăzi imaginea are întâietate asupra realităţii ca o reacţie în faţa multiplelor feluri în care realul este progresiv codificat, o formă a acestei evoluţii fiind critica realităţii ca «faţadă». […]. Considerarea realităţii ca ansamblu nelimitat de situaţii în care fiecare devine oglinda celeilalte şi sinteza analogiilor lucrurilor care par complet disparate, reprezintă o formă de percepţie specifică, stimulată de imaginea fotografică“. Orientându-se spre evidenţierea factorilor subiectivi ai percepţiei cu reflectare la nivelul comportamentului, prin intermediul mecanismului complex de conformare şi interpretare a imaginii, utilizarea fotografiei se adevereşte astfel a fi un instrument eficient de lucru, în măsura să sporească abilităţile şi compeţentele profesionale ale Specialistului în ceea ce priveşte abordarea flexibilă şi înţelegerea sensibilă a Oraşului – ca loc al existenţei umane, în încercarea constantă de a întâmpina nevoile şi aspiraţiile locuitorilor. Există o punte ce apropie simbolic domeniile arhitecturii şi fotografiei - esenţial a fi evidenţiată şi speculată, constituită prin împărtăşirea aceluiaşi paradox, atât Arhitectura, cât şi Fotografia pendulând prin considerarea lor concomitentă atât ca Stiinţă, cât şi ca Artă. Dacă arhitectura şi-a însuşit din cele mai vechi timpuri capacitatea de a răspunde atât criteriilor obiectiv - concrete de evaluare (firmitas, soliditate etc.), cât şi celor subiectiv - abstracte (venustas, frumos etc.), fotografia îşi află sensul prin mijlocirea reprezentării şi exprimării formei. Marius de Zayas fixează poziţia observatorului prin prisma rolului pe care acesta şi-l asumă în definirea cadrului obiectiv / subiectiv al fotografiei, afirmând că “diferenţa între fotografia propriu-zisă şi fotografia artistică este aceea conform căreia, în primul caz, observatorul încearcă apropierea obiectivă de subiect, în timp ce în al doilea caz el utilizează obiectivitatea acestuia pentru a exprima acele idei care nasc emoţia. Prima instanţă reprezintă un proces de fixare, în timp ce a doua este o cale care naşte semnificaţia, expresia; consecvent, prima încearcă o reprezentare a ceea ce este exterior, în timp ce a doua reprezintă ceva ce este interior; prima deschide un discurs impersonal, în timp ce a doua este o reprezentare personală sistematică […]. Scopul lor este unic - cunoaşterea“ (*28). Faptul că imaginea fotografică are un rol esenţial (fapt atestat în sute de ani de practică profesională) în înţelegerea fenomenului arhitectural vine să sublinieze asocierea naturală a celor două domenii. Prin caracteristicile sale intrinseci, aşa cum sunt enumerate de Dinu T. Constantinescu (*29) – autenticitatea reproducerii, accesibilitatea şi valoarea documentară, fotografia devine un instrument flexibil, capabil să se plieze pe o gamă foarte diversă de cerinţe tematice, având un rol bine determinat în eficientizarea activităţii de investigare aferentă metodei de observare. Prin prisma cercetării efectuate asupra acestui subiect, putem afirma că fotografia ca instrument al specialistului arhitect-urbanist este un domeniu explorat şi exploatat în practica profesională îndeosebi prin prisma unei viziuni realiste, fotografia de arhitectură ca mijloc de documentare prin observare directă rămânând fixată într-un registru tehnic cu valenţe pur obiective, cu aplicaţii la nivel de releveu formal şi având, în general, o finalitate statistică. Această realitate se exprimă astfel în ciuda faptului că, începând cu ultimele două decade, domeniul fotografiei a înregistrat o reconsiderare, “delimitându-se prin dedicarea asumată ca martor al evoluţiei umanităţii“, după cum observă Denise Miller (*30). Latura documentară a fotografiei este astfel privită prin prisma adaptării şi reconsiderării permanente a realităţii, determinate prin evoluţie – regăsind aici un fapt deja enunţat ca necesar în definirea gestului profesional. Robert Frank (*31) tranşează sintetic această chestiune când afirmă că “fotografia trebuie să conţină un singur lucru: expresia fidelă şi actuală a umanităţii – acesta este realismul. Realismul nu este însă suficient – trebuie să existe şi viziune – doar împreună putând defini un demers eficient. În definirea acestuia, dificultatea constă în a evidenţia momentul în care realitatea fizică încetează şi din care începe gândirea“. Această teză vine să sublinieze faptul că implicarea asumată a specialistului este determinantă pentru validarea şi eficientizarea mijloacelor de lucru utilizate în cadrul metodei de studiu. Cunoaşterea obiectivă este necesar a fi extinsă, prin complementaritate, cu o înţelegere sensibilă a cadrului urban, în plan subiectiv, ştiut fiind faptul că fiecare persoană are o percepţie proprie subiectivă a realităţii. Pornind de la filosofia percepţiei, care consideră Realitatea ca fiind alcătuită dintr-o infinitate de planuri (E. 11
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Kant), ştiind că oraşul se poate “scrie“ şi descompune ca un Text (D. Payot, J. Derrida), locuitorii fiind aceia care produc la rândul lor Cadrul cotidian (M. de Certeau), prin lectură - Utilizare, oraşul necesită Cronica (C. Mihali), Fotografia fiind acel instrument capabil de a “scrie cu Lumină“ (N. Niepce), având capacitatea să pătrundă realitatea constituită din planuri multiple într-un sistem în care fiecare devine Oglinda celuilalt (S. Sontag). Rezultatul vizual şi vizibil al investigării transgresează imaginea cadrului concret printr-o adevărată “alchimie“ ce oferă realităţii imediate întruchiparea într-o imagine nouă, încarcată fiind acum de sens şi semnificaţie prin însăşi complexitatea ingredientelor care o alcătuiesc.
În această lumină se evidenţiază practica observării complexe prin intermediul investigării în planul imaginii spaţiului arhitectural - urbanistic cu vocaţie comunitară, ca expresie a utilizării metodice a instrumentului complex al Fotografiei. Opţiunea pentru fotografie ca instrument în cadrul metodei de lucru este determinată astfel de compatibilitatea raporturilor existente între cele două domenii de interes, practica spaţiului construit (atât din punct de vedere arhitectural, cât şi urbanistic) şi fotografia împărtăşind aspecte problematice comune care, printr-o studiere aprofundată, evidenţiază o corespondenţă sensibilă la nivelul solicitării resorturilor conceptuale ale profesionistului. Abordarea structurată a investigării expliciteaza resorturile metodei observării, prin implicarea unui demers fotografic, capabil să ofere conceptorului accesul concomitent la studiul Spaţiului, a Societăţii - cu posibilitatea de a focaliza până la nivelul individului, a Utilizării şi Interacţiunii - specifice relaţiei sistemice a celor două dimensiuni majore şi a Timpului, factor cheie al evoluţiei societăţii. Observarea prin participare activă, insoţită de declanşarea mecanismelor care implică adaptarea, comunicarea, distributivitatea, capacitatea de sinteză şi rezonanţa afectivă, constituie ceea ce am denumit prin conceptul de “Imersiune in sit“. Condiţiile de realizare ale observării evidenţiaza ipostazele observatorului, relative la subiectul studiat, acesta efectuând concomitent practica observării prin prisma unei priviri exterioare, caracterizate prin obiectivitate, corelată cu o evoluţie subiectiv-emotivă.
Deşi condiţia sa îi impune neutralitatea, orice modificare a caracteristicilor native ale subiectului observat 12
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
alterând acurateţea informaţiilor, prin participare, observatorul se poate adapta la mediul studiat, prin implicarea unei serii de competenţe sociale şi intelectuale. Practica observării necesită îndeplinirea concomitentă a unor condiţii, după cum urmează: - prezenţa neutră în cadrul de studiu ; - adaptarea la condiţiile de evoluţie ale subiectului ; - observarea subiectului şi a derulării evenimentelor ; - înregistrarea elementelor observabile ; - sintetizarea informaţiilor care vor constitui obiectul unei interpretări ulterioare, în funcţie de obiectivele mediului de lucru căruia îi sunt destinate. Problematica Timpului şi a Concomitenţei (simultaneităţii) constituie noţiuni definitorii ale fotografiei care operează descompunerea planurilor realităţii prin fixarea secvenţială a acestora. Oraşul, ca şi cadru complex, este caracterizat prin “simultaneitatea într-un loc a tuturor parcursurilor relative care se pot produce în interiorul său“ (Daniel Payot). Pentru Payot, această caracteristică pe care “nicio formă reperabilă nu poate să o manifeste ca atare în stabilitate, rămâne imposibil de prins“ (*32). Stabilitatea este însă una din însuşirile care caracterizează fotografia, ea operând fixarea aparenţei vizibile a secvenţelor pe care le decupează din planul real, simultaneitatea devenind o dimensiune accesibilă.
Imagine filtrată prin experienţă reuneşte atât caracteristici obiective, realiste, aferente instrumentului de lucru cât şi subiective, demersul fotografic implicând o viziune proprie observatorului. Interogând valoarea de adevăr a fotografiei, ca produs al unei viziuni subiective, un demers eficient necesită coroborarea cele două dimensiuni, cu scopul de a spori eficienţa capacităţii de reprezentare a planurilor multiple ale realităţii. S. Sontag afirmă faptul că “imaginea fotografică descrie lumea prin părţi mai mici ale acesteia, miniaturi ale realităţii“. Subiectul poate fi descompus în părţi componente şi analizat ca atare, o reasamblare a întregului pornind de la părţile sale componente, în urma analizei şi sintezei caracteristicilor părţilor, putându-se construi o nouă imagine. Pacurgerea planului vizual are loc prin două mijloace – cadrare (în plan orizontal şi vertical) şi nuanţarea “profunzimii de câmp“ (depth of field) care operează în adâncime, pe o a treia coordonată spaţială. Descompunerea nu alterează însă conţinutul părţilor, acestea descriind întregul, la o altă scară. “Nu de puţine ori lucrurile mici, detaliile, înrâuresc într-atât imaginea de ansamblu a unei structuri, de orice natură ar fi ea, încât ele devin emblematice pentru ethosul întregului“ (Dan Dediu, *33).
13
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Anvers, eveniment stradal; selectarea planurilor de interes, în adâncimea câmpului vizual, prin decupaj
Actul fotografierii presupune o “apropriere a obiectului fotografiat, stabilind un raport de cunoaştere, deci de putere“ (S. Sontag,*34), activitatea fotografică influenţând modul de însuşire a situaţiilor parcurse. Mai mult însă, afirmarea gestului fotografic presupune urmarirea unei “strategii“ şi “tactici“ întemeiate pe criterii spaţiale, în sensul acordat de M. de Certeau modului de parcurgere a cadrului cotidian, observatorul-fotograf aflându-se el însuşi în poziţia citadinului - “consumator“ de spaţiu. Strategia este definită astfel prin posibilitatea delimitării şi izolării subiectului (*35), acţionarea strategică afirmând aşadar “puterea“ prin “stapânirea spaţiului“, aceasta aducând cu sine: victoria locului asupra timpului, prin controlul imprevizibilului pe care timpul îl introduce, atenuând surpriza evenimentului, stăpânirea vizuală a locurilor facând posibilă o “practică panoptică“ si capacitatea de a “citi“ şi cunoaşte spaţiul. Prin intermediul metodei de investigare fotografică sunt aplicate, la nivelul observării, condiţionările şi criteriile impuse prin acţiunea de investigare a subiectului, coroborate cu elementele specifice ale viziunii fotografice. Structurarea unei metode fotografice porneşte prin încercarea de a răspunde unui set de chestiuni, şi anume : ce trebuie fotografiat, unde, când şi în ce fel? Andreas Feininger trasează o linie exemplară de abordare a fotografiei : “Astăzi fotografia este singurul mijloc practic pentru comunicare universală. Prin urmare, cu cât este mai general mesajul unei fotografii, cu atât ea va fi mai folositoare. Fotografia este un limbaj pictural, limbajul folosind numai dacă cineva are ceva de comunicat, ceva ce merită sa fie spus, ceva de înţeles. […] Cineva a spus despre fotografie că ea inseamnă « a vedea pentru totdeauna ». Înainte de a face o fotografie, mă gândesc dacă subiectul fotografiat merită să fie păstrat pentru totdeauna. Simbolurile fotografului sunt perspectiva, contrastul, claritatea, atmosfera. După cum un scriitor caută cuvântul cu cea mai mare forţă descriptivă, şi fotograful dispune de o varietate de simboluri dintre care poate alege pe cele care vor exprima cel mai bine o anumită idee“ (*36). Abordarea planificată a fotografiei necesită implicarea observatorului fotograf prin interesul faţă de subiect – ca factor motor al declanşării reacţiei (prin rezonanţa emoţională), în faţa subiectului, prin cunoaşterea şi 14
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
înţelegerea sa – ca baza a opiniei personale, prin părere şi concluzie, printr-o abordare a subiectului prin mijloace fotografice, bazată pe reacţia în faţa acestuia şi prin alegerea momentului optim de înregistrare şi prin execuţia tehnică – ca mecanism al producerii fotografiei (A. Feininger). Competenţele sociale şi intelectuale puse în evidenţă prin activitatea de observare (enumerate anterior) solicită observatorului, prin implicarea metodei fotografice, calităţi adiţionale : capacitatea de a gândi în imagini, de a relata şi interpreta, de a lucra cu oamenii, afirmarea imaginaţiei, spiritul de observaţie, capacitatea de a experimenta. Demersul fotografic poate fi însă liber de orice constrângere, într-o fază iniţială, regulile de lucru fiind stabilite printr-o adaptare dinamică a metodei de observare. Observarea la “prima vedere“ are un rol de acomodare, cunoaşterea subiectului în profunzime şi prin prisma evoluţiei sale în timp, fiind o condiţie a efecturării unei observări eficiente. Trebuie subliniată importanţa primului contact cu subiectul, necunoaşterea sa fiind însă compensată prin declanşarea reacţiei emoţionale prin comunicare (în sensul în care subiectul furnizează informaţii observatorului, “îi vorbeşte“), observatorul dobândind astfel un prim set de repere, pur subiective. Etapele ulterioare ale observării vor interconecta reperele personale ale observatorului cu cele exterioare lui, care ţin de identitatea proprie a subiectului şi vor încerca reperarea unei game cât mai extinse de caracteristici. Pendulând între exprimarea fidelă a realităţii şi reprezentarea filtrată a acesteia, fotografia reprezinta “un instrument de cunoaştere a lucrurilor“. Curentele estetice sunt acelea care stabilesc sistemul de referinţă a evaluării reprezentării realităţii. Curentul realist afirmă faptul că lumea “exterioară“ este sursa “frumuseţii“ ca standard al adevărului. Realismul fotografic este mai bine definit în viziunea contemporană prin raportarea sa nu la “ceea ce este real“, ci la “ceea ce se percepe ca fiind real“, subliniind astfel dimensiunea subiectivă a percepţiei. Accentuând rolul creatorului şi nu al lumii, ca reper, curentul pictorialist promovează experienţa personală ca sursă a actului de creaţie, intensitatea trăirii şi a emoţiei fiind mai importante decât acurateţea reprezentării. Privind cunoaşterea şi aprofundarea Eu-lui prin creaţie, Edward Weston caracterizează fotografia ca fiind “o cale interioară, mijloc (n.r. ale fotografului) de a se descoperi prin raportarea la formele fundamentale înconjurătoare, cu natura, cu sursa“ (*37). O corelare a principiilor celor două abordări dinstincte pune în lumină dimensiunea duală proprie fotografiei. Trebuie menţionat faptul că prin problematica abordată, abordarea teoretică îşi propune lărgirea semnificaţiei şi metodelor de abordare a ceea mediul profesional al arhitecţilor si urbaniştilor numeşte prin “fotografia de arhitectură“, orientată cu predilecţie către valorificarea obiectivă a imaginii cadrului construit, a obiectului de arhitectură în special. Aşa cum am arătat, relaţia specifică de interacţiune care defineşte utilizarea cadrului spaţial geometric este aceea care conferă sens noţiunii (abstracte) de Spaţiu. Considerarea, în egală măsură, a dimensiunii umane este o condiţie a validării metodei fotografice care îşi propune relevarea imaginii de ansamblu a unui cadru arhitectural-urbanistic. Categoriile estetice ale fotografiei nu propun în acest moment o delimitare exactă a unui tip de fotografie care să dezvolte această temă. Fotografia de arhitectură utilizează prezenţa umană doar pentru a conferi scară obiectului analizat. Evidenţierea dimensiunii umane constituie cu predilecţie subiectul a ceea ce în termeni tehnic-fotografici se cheamă “reportajul cu temă socială“, aceasta fiind orientată exclusiv pe evidenţierea în cheie fotojurnalistică a unor teme sociale, fără nicio legătură cu arhitectura. În acelaşi timp, “fotografia de stradă“ constituie o abordare specifică a cadrului cotidian, structurarea unui demers eficient de lucru putând afla o relaţionare între (micro)evenimentele reperate şi cadrul lor de desfăşurare, prin considerarea lor concomitentă. Prin ceea ce am putea denumi “fotografia urbană“, am putea reuni caracteristicile celor trei categorii enumerate într-un cadru coerent al cărui subiect îl constituie relevarea concertată a planurilor cadrului arhitectural-urbanistic, prin prisma utilizărilor cotidiene. Observatorul, prin prisma investigării fotografice, este liber însă să aleagă acele mijloace eficiente de relevare a realităţii urbane, în funcţie de criteriile de abordare pe care metoda de lucru le impune. 15
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Coroborarea etapelor de lucru poate oferi răspunsurile întrebărilor iniţiale, prefigurând conturarea unui produs vizual de sinteză care urmează a fi evaluat ( + + ) ulterior. John Szarkowski sintetizează calităţile unei imagini : “O imagine bună solicită atenţia privitorului…se pot evoca sute de poveşti diferite despre aceeaşi imagine, fiecare putând fi adevarată; imaginile atrag asupra lor bogate speculaţii şi superstiţii şi poveşti, fragmente din ceea ce noi înşine proiectăm asupra lucrurilor care ne trezesc interesul“ (*38). Indiferent de metoda de abordare la care se raportează producerea sa, imaginea, ca experienţă estetică, poate fi evaluată prin intermediul dimensiunii perceptive - care evidenţiază aspectele fizice (culoare, formă, suprafaţă, textură) şi relaţia acestora (armonioasă, echilibrată), emoţionale - care implică o reacţie, intelectuale - care furnizează sensuri şi nasc semnificaţii, de comunicare, ca expresie a dorinţe de relaţionare cu artisul, cu timpul sau cultura sa, produsul artistic fiind astfel un mediator (*39). Ca şi concluzie privind adevărul imaginii, cuvintele lui Roland Barthes sunt evocatoare : “Fotografia nu minte niciodată: dacă o face, aceasta se întâmplă prin înţelesul lucrului… niciodată prin existenţa sa“ (*40). Conceptul de “Portret urban“ ca imagine de sinteză, prin evidenţierea caracteristicilor reprezentative ale cadrului urban analizat, în condiţiile de realizare printr-o “Imersiune in sit“, se constituie ca şi concluzie a demersului fotografic prin intermediul căruia se realizează investigarea prin imagine a cadrului urban. Ca expresie a unei metode de analiză a imaginii cadrului urban, acesta poate deveni un instrument de lucru adaptat cerinţelor specialistului arhitect-urbanist, în cadrul procesului de concepţie-proiectare.
STUDIU DE CAZ : Portret urban, “Bucureştii în tranziţie“ Studiul prezentat ilustrează conceptul de “portret urban“ şi explicitat pe parcursul acestui capitol, ca instrument de lucru, cu termen de noutate, în cadrul analizei imaginii spaţiului urban cu vocaţie comunitară. Alcătuirea seriei pune în evidenţă tema tranziţiei într-o dublă ipostază: • prin conţinut, prin reflectare asupra temei “trecerii“, a transformărilor cadrului urban sub influenţa timpului cât şi a acţiunilor evocate, plasate la răndul lor sub semnul evoluţiei temporale ; • prin formă, focalizând succesiv de la cadrul larg al oraşului, la detaliile vieţii cotidiene, printr-o modificare constantă de scară a percepţiei. În acest context metodologic, caracteristicile care definesc termenul de “portret“ vin să sublinieze caracterul de reprezentativitate a imaginii globale, obţinută prin asamblarea unui “puzzle“ ale cărui elemente descriu astfel întregul, fiecare în parte fiind “încărcată“ cu sens şi semnificaţii proprii. Seria încearcă să evidenţieze caracterul şi spiritul oraşului, punctând prin cadre largi, care prezintă obiectiv cadrul spaţial, prin implicarea amprentei temporale specifice în condiţiile ambianţei care dezvoltă, în plan subiectiv, o poetică urbană cu caracter de reprezentativate. Tranziţia spre cadrul cotidian are loc urmărind identificarea câtorva personaje arhetipale şi a gesturilor lor evocatoare. Tranziţia este din nou accentuată prin cadre care evocă mişcarea, traficul. Nota de umor nu lipseşte spiritului bucureştean. Evocarea unor planuri secundare ale cadrului cotidian are puterea să evidenţieze existenţa unor prezenţe discrete a căror observare reafirmă existenţa straturilor multiple care compun realitatea urbană.
16
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011 Demersul de realizare a dipticului de la “blănărie“ (situată pe strada Franceză, în centrul istoric al oraşului Bucureşti) a presupus urmărirea constantă, pe parcursul a trei ani de observare continuă a lucrărilor de reabilitare a infrastructurii. Constituită într-o alegorie cu caracter de reprezentativitate pentru spiritul locului, asocierea celor două cadre evidenţiază o poetică a trecerii timpului, accentuată prin constanţa unui gest cotidian definitoriu. Anecdoticul îşi află resursele prin contradicţia indusă, gestul efemer căpătând nuanţe de perenitate.
Exerciţiul de investigare prin imagine a cadrului urban îşi poate dovedi astfel capacitatea, prin reflectarea sa la nivelul alcătuirii unui portret urban, de a se constitui într-un instrument util de analiză aprofundată a realităţii urbane cotidiene.
Bucureşti – secvenţe vizuale (extras)
17
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
18
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
Bucureşti – secvenţe vizuale (extras)
NOTE *1 : Teza de doctorat cu titlul Vocaţia publică a spaţiului arhitectural urbanistic – fotografia ca mijloc de investigare în planul imaginii urbane, instrument de operare în cadrul procesului de concepţie-proiectare, Vlad Eftenie, UAUIM, 2010 *2 : “Omul recent“ descris de H.R. Patapievici este prezentat ca fiind cel mai prosper, cel mai liber (sub raportul deplasării în spaţiu) în contextul pe care l-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, este omul cel mai nepregătit, cel mai dependent de confort şi de consum, cel mai puţin autonom în judecata sa. Omul Recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001 *3 : Hannah Arendt vizează mai ales problema reconsiderării politicii ca o dimensiune valabilă a acţiunii umane, praxis, şi a lumii aparenţelor. Arendt susţine faptul că tradiţia filozofică vestică a devalorizat lumea acţiunii care tinde către (vita activa), subordonând-o vieţii contemplative care este preocupată de ea insăşi prin esenţa spiritului etern (vita contemplativa). Condition de l’homme moderne, ed. Calmann-Lévy, Paris, 1961. *4 : Vladimir Nicula, în lucrarea Intimitatea temporară a spaţiului public, sintetizează consideraţiile lui Robert Twombly din prefaţa la Louis Kahn – Essential Text, ed. Robert Twombly, W. W. Norton & Company Inc., New York, NY, 2003, p.10. *5 : cf. Rem Koolhaas, în interviul acordat lui Jean Michel-Place. *6 : teoria lui Isaac Newton, cf. www.webexhibits.org/colorart/bh.html *7 : cf. Vladimir Nicula, în lucrarea Intimitatea temporară a spaţiului public, 2009, p.20. *8 : cf. Ciprian Mihali, în lucrarea Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene), ed. Paideia, col. Spaţii imaginate, Bucureşti, 2001, p. 53. *9 : ibid. *8, p. 23 *10: tema este dezvoltată în lucrarea La production de l’espace, ed. Anthropos, Henry Lefebvre, Paris, 1974. 19
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
*11: subiectul percepţiei mnemotehnice este prezentat în lucrarea The Image of the city, Kevin Lynch The M.I.T. Press, Massachusetts, 1960. *12: teoria lui David Canter este prezentată în lucrarea Psihologia spaţiului construit urban, Mariana Eftenie, curs dactilo U.A.U.I.M. *13: teoria lui Kaminski, ibid. *12. *14: cf. Edward T. Hall în lucrarea La dimension cachée, ed. Seuil, Paris, 1978, p145. *15: teoriile lui Michel de Certeau referitoare la cotidian sunt sintetizate de Ciprian Mihali în lucrarea Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene), ed. Paideia, col. Spaţii imaginate, Bucureşti, 2001, pp. 74-78. *16: cf. Ciprian Mihali, în lucrarea Dublu tratat de urbanologie, ed. Idea Design & Print, Cluj 2009, p. 162. *17: ibid *16, p. 43. *18: Camillo Sitte dezvoltă teoria secvenţelor spaţiale în lucrarea Arta costruirii oraşelor – urbanismul după principiile sale estetice, ed. Tehnică, Bucureşti, 1992. *19: ibid *16, p. 167, text preluat din “Traces de villes” in Transeuropeennes, “Relier la ville”, no. 21, 2001, p.37. *20: cf. Jacques Derrida, citat de Terry Barrett în lucrarea Criticizing Photographs, Fourth Edition, ed. Mc Graw Hill, New York, 2006, preluat din Mitchell Stephans, Jacques Derrida, New York Times Magazine, January 23, 1994, p 22. *21: cf. Robert Scholes, citat de Terry Barrett în lucrarea Criticizing Photographs, Fourth Edition, ed. Mc Graw Hill, New York, 2006, p. 182. preluat din Textual Power: Literary Theory and the Teaching of English (New Haven, Yale University Press, 1985), pp. 1-2. *22: ibid *16, p. 167. *23: cf. Susan Sontag, în lucrarea Sur la Photographie, Collection Choix-Essais, Christian Bourgois editeur, Paris, 2000, p. 188. *24: cf. Joseph Nicéphore Niepce, citat de Alan Trachtenberg în Classic Essays on Photography, Leete’s Island Book, Stony Creek, SUA, 1980, p. 5. *25: cf. Henri Peretz, în lucrarea Les methodes en sociologie, ed. La Decouverte & Syros, Paris, 2004, p. 5. *26: ibid *25, p. 6. *27: ibid. *23, p. 188. *28: cf. Marius de Zayas, citat de Alan Trachtenberg, în lucrarea Classic Essays on Photography, Leete’s Island Book, Stony Creek, SUA, 1980, p. 130. *29: cf. Dinu Teodor Constantinescu, în lucrarea Fotografia şi Arhitectura, ed. Tehnică Bucuresti, 1984, p. 6. *30: cf. Denise Miller, în lucrarea Photography’s multiple roles, Columbia College, Chicago, 1998, p. 30. *31: ibid *30. *32: ibid. *16, p. 167. *33: cf. Dan Dediu, în articolul Stilul neo-ikebana, criza (şi priza) la public, Dilema veche, nr. 295, p. 21. *34: ibid. *23, p. 16. *35: ibid. *15, pp. 78-79. *36: cf. Andreas Feininger, în lucrarea Fotograful Creator, ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, pp. 16-17. *37: cf. Edward Weston, citat de Susan Sontag în lucrarea Sur la Photographie, Collection Choix-Essais, Christian Bourgois editeur, Paris, 2000, p. 122. *38: Jon Zsarkowski citat de Denise Miller în lucrarea Photography’s multiple roles, Columbia College, Chicago, 1998, p. 53. *39: cf. Mihaly Csikszentmihaly, în lucrarea Photography’s multiple roles, Chicago, 1998, p. 172. *40: cf. Roland Barthes, în lucrarea Camera luminoasă, colecţia Balcon, ed. Idea Design & Print, Cluj, 2009, p. 70.
20
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
BIBLIOGRAFIE
ARENDT Hannah, Condition de l’homme moderne, ed. Calmann-Lévy, Paris, 1961, 404 p. BARRETT Terry, Criticizing Photographs, Fourth Edition, ed. Mc Graw Hill, New York, 2006, 302 p. BARTHES Roland, Camera luminoasă, col. Balcon, trad. Virgil Mleşniţă, ed. Idea Design & Print, Cluj, 2009, 109 p. BERGER John, Ways of Seeing, British Broadcastin Corporation and Penguin Book, 165 p. BROADBENT Geoffrey, Semnificaţie şi comportament în cadrul construit, trad. De Ianola Trişcu şi Anamaria Zahariade, ed. Tehnică, Bucuresti, 1985, 338 p. CONSTANTINESCU Dinu Teodor, Fotografia si Arhitectura, ed. Tehnică, Bucureşti, 1984, 178 p. EFTENIE Mariana, Concepţie şi proiectare în urbanism, ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2002, 162 p. ELIAS Norbert, La Societe des individus, ed. Poket, Paris, 2006, 301 p. FEININGER Andreas, Fotograful Creator, ed. Meridiane, trad. Eugen Iarovici, Bucureşti, 1967, 341 p. GOFFMAN Erving, La mise en scène de la vie quotidienne, ed. Minuit, Paris, 1996, 372 p. -
Les rites d’interaction, ed. Minuit, Paris, 2003, 230 p.
HALBWACHS Maurice, Memoria colectivă, trad. Irinel Antoniu, Institutul european, Iaşi, 2007, 299 p. HALL Edward T., La dimension cachée, ed. du Seuil, Paris, 1978, 254 p. HANNERZ Ulf, Explorer la ville, ed. Minuit, Paris, 1996, 415 p. ILLICH Ivan, La Convivialité, ed. du Seuil, Paris, 2003, 158 p. IOAN Augustin, MIHALI Ciprian, Dublu tratat de urbanologie, ed. Idea Design & Print, col. Public, Cluj 2009, 225 p. LEFEBVRE Henry, La production de l’espace, ed. Anthropos, Paris, 1974, 485 p. LYNCH Kevin The Image of the city, The M.I.T. Press, Massachusetts, 1960, 194 p. MANGIN David, PANERAI Philippe, Projet Urbaine, col. Eupalinos, ed. Paranthèses, Marseille, 1999, 185 p. MIHALI Ciprian - Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene), ed. Paideia, colecţia Spaţii imaginate, Bucureşti, 2001, 213p. -
- Artă, tehnologie si spaţiu public, ed. Paideia, Bucureşti, 2003, 206 p. 21
p (i) l o t architecture platform
Concept #3 , 25.02.2011
MILLER Denise, Photography’s multiple roles, The Museum of Contemporary Photography, Columbia College, Chicago, 1998, 251 p. PAUL-LEVY Françoise, SEGAUD Marion, Anthropologie de l'espace, col. Alors, ed. Centre Georges Pompidou, CCI, Paris, 1983, 346 p. PATAPIEVICI H.-R., Omul Recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, 502 p. PERETZ Henri, Les méthodes en sociologie, ed. La Decouverte & Syros, Paris, 2004, 122 p. SĂSĂRMAN Gheorghe, Funcţiune, spaţiu, arhitectură, ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, 142 p. SITTE Camillo, Arta costruirii oraşelor – urbanismul după principiile sale estetice, trad. şi ingrijire de Mariana Eftenie, Hanna Derer, Mihai Eftenie, ed. Tehnică, Bucureşti, 1992. SONTAG Susan, Sur la Photographie, Collection Choix-Essais, Christian Bourgois editeur, Paris, 2000, 240 p. SCHULZ Christian Norberg - Genius Loci, Pierre Mardaga editeur, Bruxelles, 1981, 187 p. TRACHTENBERG Alan, Classic Essays on Photography, Leete’s Island Book, Stony Creek, SUA, 1980, 300 p. Lucrări de cercetare, articole, reviste DEDIU Dan, Stilul neo-ikebana, criza şi “priza“ (la public), Dilema Veche, nr. 295 NICULA Vladimir, Intimitatea temporară a spaţiului public, teză de doctorat, UAUIM 2009, 197 p. TOUSSAINT Jean-Yves, Projets et usages urbaines, Institut des Sciences Appliquees de Lyon, 2003, 263 p. Revista Photomagazine, nr. 29/2007, 39/2008, 43/2009 Lucrări de autor (complementare) • studiul cu titlul “Practici de utilizare ale spaţiului public“, UAUIM, 2008; • studiul cu titlul “Dimensiunea psiho-socială a fenomenului urban“, UAUIM, 2007 Web http://multitudes.samizdat.net/Le-partage-du-sensible
http://www.fotografa.ro/index.php?cmsID=3&newsID=2028 http://www.nikonisti.ro/articol.php?id_articol=44
Notă asupra ilustraţiilor : toate imaginile sunt realizate de autor. 22
publisher’s acknowledgments The team of p (i) l o t architecture platform would like to thank Assist. PhD. Arh. Vlad EFTENIE for the opportunity to publish this text
Metoda de investigare în planul imaginii urbane prin observare fotografică Asist. Dr. Arh. Vlad EFTENIE
p (i) l o t architecture platform