atent #009

Află ce se montează în ţară

Citeşte textul spectacolului 69 în paginile revistei Totul despre creatorii spectacolului Coca Blues

teatrul naţional mihai eminescu timişoara Instituţie publică subvenţionată de Ministerul Culturii şi Cultelor

09

Alexandra Badea organizează referendum la Teatrul Naţional

Ion RIZEA

Mariana VOICU

Laura AVARVARI

Iuliana CRÃESCU

Traian BUZOIANU

Ana Maria COJOCARU

Romeo IOAN

Doru IOSIF

Valentin IVANCIUC

Cristian SZEKERES

Mihaela MURGU

Ioan STRUGARI

Mirela PUIA

Ion-Ardeal IEREMIA Mihaela LICHIARDOPOL regizor regizor

ªtefan IORDÃNESCU

Codruþa POPOV

Sabina BIJAN

Colin BUZOIANU

Claudia IEREMIA

Cãtãlin URSU

Vladimir JURÃSCU

Luminiþa TULGARA

Victor MANOVICI

Andrea TOKAI

Damian OANCEA

Ana Maria PANDELE

Roberta POPA IONESCU

Alina REUS

Alecu REUS

Benone VIZITEU

Luminiþa STOIANOVICI

Mãlina PETRE

Daniela BOSTAN

secretar literar

consultant artistic

consultant artistic

director adjunct, actor

director general

c o l e c t i v u l

a r t i s t i c

Maria Adriana HAUSVATER

Irene FLAMANN CATALINA Paula Maria FRUNZETTI

Sabin POPESCU regizor

Krisztina NAGY scenograf

Geta MEDINSCHI scenograf

Florian PUTERE light designer

Pierdem tot mai mult din bucuria convenţiei teatrale.

Dar şi cinematografice. Home cinema sau home theatre e un barbarism, nu poţi zice că iubeşti ceva pentru care nu faci nici un efort. Trăim în epoca fotoliului. A culturii de fotoliu. A minimului efort. Totul este preambalat. Nu mai mergem la teatru pentru că ne opreşte tot ceea ce înainte era preţuit. Spre exemplu, nu mai este preţuit faptul că pleci de acasă pentru un spectacol de teatru, pentru unul de operă, pentru un concert de jazz. Că ai ora fixă la care trebuie să intri, că te aşteaptă undeva garderoba, coada la intrare. Totul are preţ acolo deoarece pentru orice faci efortul de a fi în Convenţie.

Rândurile care urmează povestesc intrarea Acolo. În Convenţie. În frumuseţea Iluziei. La cinematograful popular, de cartier, pe care l-am pierdut, tot aşa cum am pierdut în mare parte bucuria prezenţei fizice la spectacol. Iată textul: Ilie era elev şi se înghesuiau cu o oră înainte la casierie. A sfârşit prin a face o adevărată fixaţie cu casa cu grilajul şi gemuleţul îngust la care ajungea cu greu, şi balustrada în dosul căreia, dacă puteai intra, erai sigur atunci că drumul spre gemuleţul îngust al casieriei ţi se oferea fără întoarcere. De pe vremea şcolii şi-a dorit să facă parte din personalul cinematografului asaltat de mulţimi de oameni. În fiecare seară a săptămânii. O vacanţă nesfârşită. Fericire, paradis, un echipaj asemănător acelora de pe navele de croazieră care aşteptau seară de seară valurile mulţimii în reprezentaţiile de la ora 16, când veneau mai ales puştii, elevii de la şcoala generală. Aceiaşi apăreau întotdeauna şi la matineu. Duminica, apoi ora 18 cu adolescenţii de mână, băiatul se avântă bărbăteşte la coadă, aşteaptă până ce ajunge la balustradă, apoi bucuria ghişeului, şansa de a ajunge unde trebuie, la sfânta sfintelor, se apleacă spre gemuleţul îngust şi spune vorbele mântuitoare, faptul că îşi doreşte două bilete cu doi lei cincizeci, câteodată se învredniceşte să negocieze rândul, mai apoi bărbăţia de a cere bilet la balcon cu perechea.

Cu prietena ta care aşteaptă cu alte fete în holul împodobit cu afişe color. Cu figurile expresive ale marilor actori. Ana Magnani cântând Vita mia în faţa a tot felul de soldaţi mutilaţi pe front, şi cum o pufneşte deodată plânsul. Pe urmă cântă şi Iani Abfalter, pe malul râului, la o sticlă de vermut alb, la ghitară, tot aşa, Vita mia. O tânguire la fel ca Ana Magnani învăţată la cinema Excelsior. Emoţia aşteptării în faţa perdelelor groase din faţa uşii de la intrare, vorbele repezite ale ţiganilor gabori din cartier, gaşca lui Poligrad cu pantaloni negri de tergal, cu pălării negre, felul în care ştiu să spargă seminţele în dinţi, cojile risipite peste tot în hol, apoi eliberarea şi faptul că treci de femeia care rupe biletele, un cerber, un obstacol care te emoţionează, ţii biletul de un capăt şi ea îl rupe şi îţi lasă partea pe care e trecut cu creionul rândul şi locul care ţi se cuvine, pe care l-ai dibuit deja încă de la casierie. În înghesuiala de acolo te uiţi să vezi unde anume ţi se repartizează locul pe o hârtie cu pătrăţele ce reprezintă întocmai locurile şi rândurile, şi deja Ana Magnani cântă Vita mia şi tu scapi între timp din înghesuiala dintre balustradă şi ghişeul casieriei, acum ai ajuns în faţa femeii care rupe biletul, iacătă chiar acum ţi-l rupe şi te eliberezi din înghesuială, eşti ca apa din canalul colector din

1

cartierul Fabricii de ţigarete şi al Turnului de apă construit la început de veac de Johannus Lenarduzzi. Ai trecut de cerber. De tanti Bulumac şi ai apucat să rătăceşti prin spaţiile largi ale sălii, în aerul proaspăt mirosind uşor a motorină de la podele şi a mucegai de la vechimea ursuză a zidurilor împodobite cu lambriuri scorojite. Cauţi rândul cu scaunul tău, vă risipiţi în căutare grăbită: care e rândul, unde e numărul; şi cu toate că mergi aproape zilnic la cinema, nu ştii unde este, sau te prefaci că nu dai de rândul şi locul care ţi se cuvin, intră în protocol. În rit. În mitologia căutării mântuitoare, a identificării numerelor de pe bilet în geografia sălii în care forfotesc toţi cei care au intrat cu tine odată, au năvălit dincolo de faldurile groase ale perdelelor de catifea roşie, dincolo de care aşteaptă femeia-cerber. Bucuria eliberării. Apoi bucuria căutării, apoi aceea a identificării, bucuria luării în posesie, bucuria cu care priveşti roată, roată, la vecini, la cei din apropierea ta, la cei de mai departe, la balcon, înainte de a împinge la orizontală, spre folosinţă, scaunul rabatabil din placaj. Scaunul prevăzut cu un sistem care permite să-l ridici spre spetează de fiecare dată când vin alţii în căutarea numerelor şi te deranjează, te dai într-o parte ca să poată trece, deşi locul este îngust, este foarte îngust, uneori te ridici agasat, dar nu peste măsură pentru că nimic nu-ţi poate întuneca bucuria luării în posesie, bucuria de a putea să îţi pui coatele pe braţele laterale care îţi aparţin, sunt ale tale datorită biletului pe care îl ţii la tine pentru orice eventualitate.

Pentru situaţia neplăcută în care vine careva şi crede că are numărul şi rândul tău şi nu este aşa, sau, vai, e adevărat, ai greşit, te-ai aşezat unde nu trebuie şi urmează neliniştea dislocării, faptul că te ridici, faptul că vecinii tăi se uită la tine mulţumiţi că nu se află în situaţia ta. Ei sunt în regulă, tu nu. Pleci, îţi iei punga cu friş-cocoş, cornetul cu seminţe şi pleci dislocat, alungat în patru zări după o colonizare care s-a dovedit ilegală. Mai apoi identificarea corectă: alt număr, sau poate alt rând. Priveşti roată-roată: alţi vecini, alte locaţii. Uneori vine tanti Bulumac şi verifică, deranjează, stârneşte îngrijorări ca orice demers al autorităţii de pretutindeni şi din toate timpurile.

Vine şi priveşte plictisită, vorbeşte calm, şi cel

merg la film, joia viitoare! în cauză se agită, nu pricepe, cei din scaunele vecine se uită intrigaţi la ce se întâmplă, e ca şi cum tocmai se petrece un arest în piaţă, vine miliţianul şi-l ridică pe unul chiar de la faţa locului şi toată lumea se uită să vadă cum arată un hoţ: ia, te uită, e la fel ca noi toţi, ba chiar pare om cumsecade, nici n-ai zice dacă l-ai vedea că e hoţ.

La fel şi aici, ia te uită infractorul de locuri, şmecherul, cel care a apucat abuziv un alt loc, are bilet fals, are locaţie necuvenită. În sfârşit linişte. Sala plină. Intră ultimii rătăciţi. de Daniel Vighi

2

O femeie dă anunţ într-un ziar: “Caut un bărbat pentru a-l devora”. I se răspunde. Lucrurile se petrec conform planului. Este ea vinovată sau nu? Asta e dilema care iscă un referendum moral la Teatrul Naţional Timişoara. Un referendum la care votează publicul.

Pornind de la situaţia-pretext din piesa „69” de Igor Bauersima, Alexandra Badea a creat un spectacol despre incapacitatea noastră de a alege. Tânăra regizoare, stabilită de cinci ani la Paris, realizează cu „69” primul ei spectacol într-un teatru instituţionalizat din România.

Dacă în Timişoara se întâmplă acum o manifestaţie, o să vorbim acum despre ea

Alexandra Badea Regizoarea

3

Care a fost momentul în care te-ai decis să te muţi la Paris? Când spun moment mă refer şi ca atmosferă de lucru în România, şi ca impuls interior.

Nu cred că a fost un singur moment, cred că au fost mai multe. Am început să merg în Franţa de pe la 12 ani. Tatăl meu se ocupă de relaţii internaţionale. Dacă stau bine să mă gândesc, primul contact pe care l-am avut cu teatrul acolo s-a întâmplat… cu teatrul, cu arta contemporană, cu toate curentele astea. Parisul e un oraş care mă inspiră, în care se întâlnesc multe culturi; e un loc de trecere pentru artişti din toată lumea. Eu am nevoie de asta.

Cum e să te stabileşti într-un loc de trecere?

Mi-am dat seama că e foarte greu să faci teatru independent în România, în mod consecvent; cred că singurul om care a reuşit e Gianina Cărbunariu, dar ea e un caz destul de special, pentru că s-a impus fiind tradusă şi jucată afară. Oricum, nu se poate numi că avem un curent.

Dar având în vedere că erai proaspătă absolventă, nu crezi că ar fi trebuit să ai un pic de răbdare, adică să te împrieteneşti mai întâi cu mediile teatrale din România înainte să…

Dar apucasem să mă „împrietenesc” cu mediile teatrale din România. Noi am început să facem spectacole din anul II, ştiam cam cum se întâmplă lucrurile. Însă datorită unei burse, am ajuns să înţeleg mentalitatea artistică din Franţa şi mi-am dat seama că e mai aproape de structura mea interioară. Am întâlnit şi nişte actori, s-a format un nucleu, s-au legat relaţii… A contat şi asta.

Nucleu însemnând cine?

Eu, actriţa cu care lucrez, Mădălina Constantin, o actriţă franţuzoaică, o persoană care se ocupă de comunicare, producţie, subvenţii şi PR, şi preşedinta asociaţiei; toţi cei care formăm compania Europ’artes.

Ai actori fetiş?

Da, eu cred că nu poţi altfel… E greu să lucrezi cu un actor cu care să nu ai o întâlnire umană puternică. Am lucrat cu foarte puţini actori, cred, până acum, dar nu mi s-a întâmplat să lucrez cu cineva care să-mi fie indiferent: să nu mă intereseze povestea lui mai mult decât ce îmi dă în sala de repetiţii, să nu vreau să trăiesc alte experienţe cu persoana aia decât cele pe care le trăiesc pe scenă. Cu Mădălina m-am întâlnit aproape la fiecare proiect. Prima mea piesă am scris-o pornind de la nevoia de a vorbi despre mine, dar pe parcurs, am început să schimb textul, să-l adaptez pentru ea, pentru că mi-am dat seama că ea o să-l joace.

Câte piese ai scris până acum?

Trei.

Le-ai şi montat?

Nu. Am avut o singură lectură… Anul viitor s-ar putea să fac prima piesă, care se numeşte „Mode d’emploi” (nu i-am dat un titlu românesc, dar în traducere liberă ar fi „Mod de întrebuinţare”, „Prospect”, ceva în zona asta). Scriu de puţin timp, de un an jumătate. Dar eu nu le-aş spune piese, le-aş spune mai degrabă material dramatic, adică nu ştiu, aş lucra pe el în repetiţii, l-aş schimba foarte mult. Acum, după Timişoara, o să fac un workshop pentru şcoala de teatru din Normandia, bazat pe textul meu.

Afirmi că ai plecat din România, dar nu te-ai stabilit la Paris. Explică, te rog.

Poate că pe undeva poate părea utopic, dar nu cred că te mai stabileşti undeva. Mie îmi place foarte mult să călătoresc şi mă adaptez rapid oriunde. Evident că ştiu că mă voi întoarce la Paris şi că acolo e un punct de unde plec şi unde mă întorc, dar s-ar putea la un moment dat să trăiesc mai mult în altă parte decât la Paris. Nu vreau să mă leg de un loc.

Cum regăseşti teatrul din România după cinci ani la Paris?

Poate că aveam o prejudecată în privinţa teatrului românesc, în general. E pentru prima oară când lucrez în România într-un teatru instituţionalizat, cu doi actori pe care nu-i cunoşteam. Am fost surprinsă să-mi dau seama că poţi face teatru independent într-un teatru instituţionalizat.

Când spun teatru independent, mă refer la faptul că îţi alegi singur textul, nu-ţi pune nimeni beţe în roate, nu te întreabă nimeni de ce vrei să-l faci, sau cum. Noi, regizorii mai tineri din România, zicem tot timpul că în teatrele cu trupă, în teatrele instituţionalizate, faci compromisuri. Mie asta nu mi s-a întâmplat aici, dimpotrivă. Am lucrat mult mai uşor tocmai pentru că nu a mai trebuit să supraveghez producţia, care adesea îmi ia din energie şi mă oboseşte. E important să poţi să ai încredere în cei din jurul tău. În teatrul independent trebuie să faci tu totul.

Pari oarecum desprinsă de cercul regizorilor care concurează unii cu ceilalţi, pe criterii de vârstă, pe apetenţa pentru un anumit tip de text. Tu la ce te raportezi, ca scară de valori, sistem critic?

Nu mă raportez la nimic din toate astea. Recunosc

5 că de când sunt la Timişoara mă gândesc mult la Care consideri că sunt planurile ce îmi place să fac, în ce direcţie merg ca regizor şi spectacolului tău, din punct de vedere cred că performing art defineşte mai bine ceea ce ideologic? fac decât teatru. La Timişoara fac un spectacol în Când am citit textul, cel mai important mi s-a care publicul e foarte aproape de actori. părut faptul că vorbeşte despre iluzia indusă că noi Ca stil de joc, nu mă interesează compoziţia, ci să găsesc suntem factorii de decizie, că totul se face în funcţie de noi personajul în actor, eventual să deturnez personajul în şi de alegerea noastră. Această falsă impresie ne e vândută funcţie de actor. excesiv, poate în România mai pregnant decât în Franţa, Ca decor, mă fascinează tot ce ţine de arta fiindcă acolo, oameni sunt liberi de mult mai mult timp şi contemporană, de video, de instalaţii sonore. Nu-mi plac votează de mult mai mult timp. La noi, în toate emisiunile, imaginile foarte teatrale, luminile care te păcălesc. Nu cred în toate sloganurile publicitare, în toate campaniile apare: în teatrul superficial, nu cred în regizorii care îşi construiesc “tu alegi”, “publicul a ales”. De fapt, e vorba de nişte opţiuni un stil şi după aceea trag spectacole pe bandă rulantă, nu care nu contează; degeaba alegem. Uite, e o frază care nu cred în teatrul care nu îmi spune mare lucru, mie, Alexandra, îmi aparţine - un prieten de-al meu spune că în loc să ieşim cea de acum, din 2008; de fapt nu cred în teatrul ca produs în stradă şi să facem Revoluţia, apăsăm tasta 1. Eu vreau, în cultural, ca marcă înregistrată. acest spectacol, să determin publicul care vine la teatru să voteze pe un buletin, pentru ca la sfârşit să-şi dea seama Poate teatrul să schimbe lumea? că, de fapt, se organizează un referendum pentru un vot Nu cred. Cred, însă, că poate declanşa un proces, că deja dat. poate atinge ceva în tine, ca individ, care să provoace Un alt plan al spectacolului, pe care îl consider important, schimbarea. e iluzia care ni se dă că putem trăi mai multe vieţi şi că totul Vrei un teatru care nu se bazează pe texte gata e posibil. Iar noi devenim din ce în ce mai schizofrenici. Ne scrise. Ce te determină să crezi într-un astfel de creăm o altă identitate. Până la urmă asta facem în fiecare teatru? zi: suntem într-un fel cu unii, într-un alt fel cu alţii.

Naturaleţea. Faptul că poţi experimenta. În construcţia Cine are nevoie de un spectacol despre canibalism? unui astfel de text, replica e mult mai naturală şi situaţiile Nu e un spectacol despre canibalism. sunt mult mai veridice. Cred că e un act artistic mult mai vital, pentru că se naşte acum: dacă în Timişoara se Mizam pe reacţia asta. întâmplă acum o manifestaţie, o să vorbim acum despre Nu, nu este un spectacol despre canibalism, putea să ea. Nu să luăm un text scris în `99, pe care să-l actualizăm fie orice altă situaţie, orice alt pretext; un spectacol despre forţat. incapacitatea noastră de a alege şi despre faptul că unii au grijă să fim din ce în ce mai incapabili să alegem, sau că nu Unde crezi că prinde genul ăsta de teatru, în mai contează pentru ce optăm.

România sau în Franţa? În momentul de faţă, probabil că în Franţa, pentru că se face de mai mult timp. Dar uite, cred că la teatrul din Timişoara se poate face experiment. Nu numai fiindcă oamenii sunt foarte deschişi, dar şi pentru că e un teatru subvenţionat. Nu poţi să faci experimente dacă trebuie să te gândeşti la chirie, la întreţinere, la încasări. Experimentul cere timp îndelungat, nu ai succes din prima cu ceva nou.

Crezi în actorul vedetă?

Nu. Pentru că, la un moment dat, sistemul îl obligă să se oprească. În momentul în care eşti în toate producţiile şi pleci dintr-un loc în altul şi nu mai ştii unde să te uiţi în agendă, cred că nu mai ai timpul necesar să stai de vorbă cu tine, să aprofundezi un proiect, nu mai iei tu deciziile pentru tine.

Mai poate fi intrigant un afiş pe care scrie 69?

Da, cred că da. Pentru că văd reacţia oamenilor din jur.

Sunt foarte surprinşi, sunt un pic blocaţi şi întreabă: e ceea ce cred eu că e? Probabil că şi pe asta a mizat autorul.

Ai îndemnat actorii să se documenteze pentru rolurile din „69” jucând Second Life, un joc pe Internet care te introduce într-o realitate virtuală: îţi construieşti un personaj şi interacţionezi în mediul virtual cu o populaţie întreagă. Unde crezi că se întâlneşte Second Life cu intenţia autorului?

Cred că în toate. Bauersima e unul dintre puţinii autori care au integrat în scriitura lor noile tehnologii. Jocul ăsta e poate forma cea mai radicală de chat, pentru că efectiv poţi să-ţi pierzi identitatea, poţi să uiţi cine eşti; uiţi că e un joc, că tu ţi-ai inventat un personaj şi că e doar un rol… E ca la teatru, fiindcă se bazează pe acelaşi principiu vechi al actorului cu marioneta… Şi marioneta, şi acest „avatar” de pe Second Life, reprezintă proiecţia actorului, doar că e altfel făcută.

6

(râde).

Eroii mei preferaţi din literatură. Şi nici eroi nu cred că mai sunt.

Compozitorii mei preferaţi.

Uite, acum-mi vin ăştia în minte, Gotan Project.

Chestionarul lui PROUST Principala mea trăsătură.

Auăleu, am început deja?! Ce complicat e. Cred că deschiderea. Nu e trăsătură, nu? Sau adaptabilitatea, nu ştiu, ceva de genul ăsta.

Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat.

Siguranţa. Dar stai, depinde cum mă raportez la bărbatul acela, dacă e bărbatul meu sau un simplu bărbat.

Calitatea pe care o prefer la o femeie.

Sinceritatea? De fapt sunt atâtea că nu ştiu, nu poate să fie numai una.

Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei.

Că sunt aşa cum sunt.

Principalul meu defect. Încăpăţânarea. Îndeletnicirea mea preferată.

Asta e un fel de hobby? Ăăă… Să mă plimb pe străzi prin oraşe mişto.

Fericirea pe care mi-o visez.

Să pot să fac tot timpul ce simt.

Pictorii mei preferaţi.

Nu prea mai îmi plac mie pictorii. Sunt artişti contemporani care îmi plac, pe zona instalaţiilor, cam aşa. Mă gândesc la Mircea Cantor, de exemplu.

Eroii mei preferaţi din viaţa reală.

Oamenii care fac ce simt.

Ce urăsc cel mai mult.

Minciuna.

Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere.

Aş fi vrut să am mult mult mult curaj. Adică nu ştiu dacă e o calitate pe care ţi-o dobândeşti în timp, dar mi se pare că eu acum lupt ca să am curaj şi e o luptă continuă cu frica… multă poate că o am în mine, multă poate că mi-a fost indusă.

Cum aş vrea să mor.

Rapid. Să nu-mi dau seama. Să nu înţeleg asta… adică să nu am timp să-mi spun, uite, acum o să se întâmple.

Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă.

Cele nepremeditate.

Deviza mea.

Mă repet cu Să faci ceea ce simţi, dar asta e.

Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.

Să nu mai pot să fac ce simt. Nici măcar un pic.

Locul unde aş vrea să trăiesc.

Unde trăiesc. Uite, de exemplu, acum trăiesc într-un hotel.

Culoarea mea preferată.

Gri. Dar nu ştiu dacă e o culoare.

Floarea care-mi place.

Floarea soarelui.

Pasărea mea preferată.

Acum mă gândesc la vultur, dar nu ştiu dacă e vulturul.

Prozatorii mei preferaţi.

Houellebecq.

Poeţii mei preferaţi.

Bukovski.

Eroinele mele preferate din literatură.

Nu ştiu dacă mai sunt eroine în literatura pe care o citesc eu

Chestionarul lui PIVOT Care este cuvântul favorit?

Acum.

Care este cuvântul pe care îl deteşti cel mai tare?

Nu se poate.

Ce îţi face plăcere în mod deosebit?

Să întâlnesc oameni.

Ce îţi displace cel mai mult?

Să fiu obligată să fac lucruri care nu îmi plac. Să completez formulare.

Care este înjurătura favorită? (râde) E în franceză. Putain de merde!

Ce sunet îţi place cel mai mult?

Sunete industriale. Dar asta mă gândesc la spectacole deja, nu mă mai gândesc la… Marea îmi place, marea agitată.

Ce altă profesie ţi-ar plăcea să practici?

Artist vizual.

Ce altă profesie nu ai practica nici în ruptul capului?

Contabil.

Dacă te-ai putea transforma, la dorinţă, într-un animal, care ar fi acela?

Cred că într-o pasăre, ca să zbor. O pasăre de noapte (râde)… şi rapace.

Dacă Raiul există, ce ai dori să îţi spună Domnul când ajungi la Porţile Raiului?

Mai ai o şansă!

Dacă ai putea să îi pui o întrebare lui Dumnezeu, acum, care ar fi aceea?

De ce nu putem să alegem unde ne naştem?

7

De unde vii? (râde) Scuze, m-am blocat pe o frază stupidă pe care nu pot să ţi-o spun acum. (devine serioasă) Vin de peste tot. Da, chiar cred că de peste tot.

Crezi că ai o soartă de invidiat?

Nu mai cred în soartă. Cred că ne-o construim singuri.

Ai renunţat la ceva?

A, da, am renunţat. Vrei să-ţi zic la ce? Păi de exemplu la ceva ce-mi doream, pentru că persoanei din faţa mea nu-i mai convenea chestia asta. Pentru că mi-am dat seama că celuilalt îi e mai bine dacă renunţ.

Ce faci cu banii? Îi cheltuiesc pe toţi, pe toţi, pe toţi…Dar pe lucruri aşa… I-aş da la bere cu oamenii cu care îmi place să vorbesc.

Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare?

Toate. Toate, toate.

Plăcerile prin excelenţă?

Să beau cafea în soare, la Paris.

Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta?

Să mă sune toţi oamenii pe care îi iubesc.

Trei artişti pe care nu-i poţi suferi.

Eminescu… Stai să mai găsesc doi din ăştia, simboluri… Nu-mi vin acum… A, sigur or să-mi vină mulţi… Auăleu, şi teatrul vostru se numeşte Eminescu! (râde) Pe Eminescu l-am luat că am refuzul ăla din şcoală…

Susţii vreo cauză?

Da. Ce îţi spuneam, ca oamenii să fie liberi, să poată fi liberi.

Chestionarul lui SOPHIE CALLE Când ai murit ultima dată?

Când cineva mi-a interzis să mai fac ce simt.

De ce te mai trezeşti dimineaţa?

Ca să vin la repetiţii. În general da. În general când nu sunt bine, mă trezesc ca să fac ceva, să întâlnesc oameni, sau ca să fac un proiect cu oameni, să lucrez.

Ce ai fi în stare să refuzi?

Tot ce mi-ar face rău, tot ce m-ar determina să fac lucruri pe care nu le simt.

Care e partea cea mai fragilă a ta?

Dependenţa cred…. Nu ştiu cum să formulez… când pierd oameni din viaţa mea… nu ştiu cum să zic…

Ce ai fost capabilă să faci din dragoste?

Să renunţ la ea.

Unde sunt visele din copilărie? În mine.

Ce ţi se reproşează?

Că îmi apăr înverşunată punctele de vedere.

Ce te deosebeşte de ceilalţi?

Tot, cred.

La ce e bună arta?

Să declanşeze un dialog cu tine.

Îţi lipseşte ceva?

Acum nu.

Cum ai vrea să te întorci?

Mai aproape de mine.

Chiar oricine poate să fie artist?

Nu ştiu asta, cred că oricine care se ascultă.

Scrie-ţi epitaful.

Nu vreau epitaf. Nu e important. Tu vrei?

8

Actorul

Cătălin Ursu „Dacă psihicul nostru cunoaşte extrema, revenim la animalul din noi”

9

Cătălin Cyprian Kulîghin … Şi dacă nu s-ar fi făcut actor, ar fi fost preot, ba crede că i-ar fi stat bine şi balerin, fiindcă-i place să danseze; preot, dacă ar fi rămas copil de ţară, la Gătaia – încă sat, pe când s-a născut. Acum n-are decât să viseze la „Lacul lebedelor” când fuge de la repetiţii să predea, la „Ion Vidu”, şi-apoi la loc, pe scenă, fiindcă teatrul îi mănâncă şi pauzele de masă, şi somnul. Cătălin Ursu e genul de actor deprins cu disciplina, care caută să-şi asume bine rolurile pe care le face şi să menţină atmosfera de lucru în orice situaţie.

Regizorii îl remarcă mai ales pentru energia pe care o dă scenelor în care intră. Este unul dintre cei mai distribuiţi tineri actori ai Teatrului Naţional Timişoara, cunoscut din rolurile avute în „Autobahn”, „Krum”, „edward”, „Athénée Palace Hotel”, „Destăinuirile lui Jacques Brel”, „Îngerul de foc”, „Muşchetarii Măgăriei Sale”, „Visul”.

69: la limită Distribuit de Alexandra Badea în piesa „69” de Igor Bauersima, alături de Sabina Bijan, Cătălin Ursu joacă pentru prima oară într-un spectacol în două personaje. „În genul acesta de spectacol, eşti radiografiat mai bine de public, de echipa cu care lucrezi. A trebuit să fac mulţi paşi pentru a înţelege cum se manifestă personajul meu, în condiţiile în care canibalismul e doar un pretext pentru a arăta că un om provocat să intre într-un joc periculos îşi poate descoperi reacţiile la limită; cred că dacă psihicul nostru este împins la extremă, revenim la animalul sălbatic din noi, la instinctul primar. Acest spectacol mi se pare solicitant de la început la sfârşit, pentru că îmi ridică probleme diferite de alte roluri.

Alexandra reuşeşte să convingă actorul să intre în situaţii de maximă sinceritate cu el însuşi. Porneşte de la sensibilitatea actorului, ca apoi să-l conducă spre personaj. Cu Alexandra te joci de-a sinceritatea, cam asta faci”, spune Cătălin.

De două ori în această lună, Cătălin Ursu va urca pe scenă pentru premieră, pentru că „Parcul” de Botho Strauss îl va solicita în rolul Cyprian la mijlocul lunii martie, când e programată prima reprezentaţie oficială a spectacolului montat de Ştefan Iordănescu. În agenda actorului, un alt rol confirmat e şi cel al lui Kulîghin din „Trei surori”, spectacol pe care Ada Lupu îl va realiza la finalul actualei stagiuni, la Timişoara.

Actor de Scoţia, Canada şi Serbia Una din cele mai pregnante experienţe artistice ale lui Cătălin este implicarea în proiectul „Women on the Brink”, a cărui etapă finală urmează să se desfăşoare, anul acesta, în Canada. Primele două întâlniri în cadrul parteneriatului pornit de Teatrul Naţional Timişoara cu Stellar Quines Theatre Company din Edinburgh şi Imago Theatre Company din Montreal au avut loc, în 2006 şi 2007, în capitala Scoţiei şi la Timişoara. De fiecare dată, repetiţiile au urmat principiul „work in progress”, la finalul fiecărei perioade de lucru fiind prezentat rezultatul, sub formă de spectacol. „Pentru mine a fost cu totul nou ce am experimentat în Scoţia. Munca de cercetare s-a bazat pe exerciţii de improvizaţie. Am exprimat sentimente şi stări, în încercarea de a ne descoperi unul pe celălalt. Am simţit stiluri diferite de lucru. Oameni care vorbeau trei limbi erau nevoiţi să găsească o punte de legătură. Am descoperit că este posibilă comunicarea şi chiar mai mult, senzaţia reală de a fi o echipă. Exprimare corporală, improvizaţie, traduceri de texte, vorbire simultană în trei limbi – toate au ajutat ca şi publicul, după spectacol, să se poată exprima direct”. Pentru Cătălin, Edinburgh a însemnat a doua ieşire peste graniţă în interes de creaţie; în 2003, el a fost ales să compună patru roluri în „Teatru descompus” de Matei Vişniec, regia Iulian Ursulescu, la Teatrul „Sterija” din Vârşeţ, Serbia.

10

regizor în ’70, light-designer în 69

Chris Jaeger

11 Cert e că omul care face light-designul la „69” nu şi-a imaginat niciodată că din asta va trăi. Adică din light-design. Chris Jaeger a făcut şcoală de regie la Londra prin anii ’70 şi a montat trei spectacole, după care s-a uitat în portmoneu şi a constatat că nu mai are bani de chirie şi telefon. De parcă Dumnezeu i-ar fi pus mâna-n cap ca să-i arate calea, avea 19 ani când s-a întâlnit cu un amic de-al său, artist şi el, şi-au discutat despre becuri şi întrerupătoare. „Da’ reguli minime despre lumini ştii?” l-a întrebat. „Presupun că da”, a răspuns Chris, contrariat şi dornic. Astfel a intrat în primul lui proiect din care a făcut banii de întreţinere. După care: -

dacă un alt prieten, care avea o companie de teatru, nu şi-ar fi rupt piciorul dacă light-designerul din companie nu s-ar fi certat cu nu ştiu cine de a plecat fix când a venit el dacă managerul de producţie nu i-ar fi propus noua slujbă

n-ar fi început să le spună tuturor regizorilor din agenda sa că e light-designer.

Prin ’93 sau ’94 – Chris nu-şi mai aminteşte exact – Ion Caramitru, care monta operă la Belfast, l-a luat în proiectul său. „O să vreau să vii într-o zi să lucrezi în ţara mea. Deocamdată nu este posibil, dar într-o zi va fi”, i-a spus Caramitru. După care n-a mai auzit nimic de actualul director al Naţionalului din Bucureşti timp de 13 ani. Pe 2 ianuarie 2007, însă, a primit un mail: „Nu ştiu dacă ai avut timp să te uiţi la televizor, dar România a intrat în Uniunea Europeană, aşa că în sfârşit te pot chema. Vino să facem «Carmen». Ion Caramitru.” Au făcut „Carmen” – versiunea prescurtată a lui Peter Brook – la Opera din Bucureşti, pentru a duce spectacolul, mai apoi, să fie jucat în aerul liber de la Sibiu, la vremea aceea Capitală Culturală Europeană.

Anunţat în toată ţara ca un light-designer super trooper, Chris Jaeger a susţinut şi un workshop la Bucureşti, anul trecut, la care a participat şi maestrul de lumini Gerhard Crăciun din Timişoara.

Chris crede că în România şi, în general, în Europa de Est, regizorii şi scenografii vor să facă ei totul, inclusiv lumini.

Desigur, ne consideră de modă veche. Povesteşte că în Anglia şi în America, genul acesta de nucleul creator în care fiecare îşi vede de bucăţica lui există de mult, ba chiar se dezvoltă; dacă pân-acu o vreme, acest nucleu era format din regizor, scenograf, coregraf, muzician şi, când-cum,

light-designer, a început să răsară şi sound-designer-ul, şi video-designer-ul. Evident că cu genul ăsta de regizori care vor să facă ei totul şi numai numele lor să apară pe afiş, nu îi place să lucreze. Fiindcă îl tratează ca pe un simplu tehnician. Or, el este un artist.

Zice că light-designul este o artă care nu se remarcă şi zice bine. Dacă presa merge la un spectacol şi scrie despre lumini, atunci: fie spectacolul e plictisitor fie luminile sunt prea multe deci ai dat-o în bară.

E ca un make-up aplicat prost. Dacă nu vezi luminile, atunci ai făcut treabă bună.

12

Velica Panduru patru scenografii la Timişoara După „Visul”, spectacolul-eveniment al Cătălinei Buzoianu din vara anului trecut, în care a realizat decorurile şi costumele, scenografa Velica Panduru revine la Timişoara pentru alte trei proiecte. Primul dintre acestea este spectacolul Alexandrei Badea, „69” de Igor Bauersima. Şi Velica, şi Alexandra locuiesc la Paris de ani buni.

Ele două au mai schiţat proiecte împreună, dar n-au ajuns să le materializeze fiindcă Velica „alăpta întruna, era într-o maternitate totală”, după cum singură afirmă. Întâmplarea face ca întâlnirea lor artistică într-un demers comun să aibă loc în România.

Velica Panduru urmează să semneze, alături de Radu Afrim şi Ada Lupu, spectacolele de final de stagiune ale Naţionalului.

E pentru prima oară când lucrez cu Alexandra Badea. Împreună cu ea am vizitat luni în şir expoziţii în muzeele de artă contemporană din Paris, ne-am făcut un fel de documentare despre instalaţiile video, pe care o exploatăm în spectacolul “69”.

14

Instalaţia convenţiilor supravegheate CONVÉNŢIE s.f. 1. Înţelegere, învoială. • Acord, pact între două sau mai multe state, instituţii etc. privind probleme cu caracter economic, juridic, tehnic, militar etc. • (Arte) Înţelegere tacită de a admite unele procedee sau ficţiuni. 2. (La pl.) Deprinderi stabilite prin tradiţie.

Pact cu convenţia Convenţia teatrală face istoria spectacolului. Convenţia e o reţea care a cunoscut numeroase obiectivări şi rupturi de la dispozitivul antic la performance. Performance-ul implică o cu totul altă structurare a materialului uman, cu un grad de risc epidermic şi o radicalizare experienţială mult mai puternice decît orice alt tip spectacol. Studiul de faţă îşi propune o analiză a tipologiei convenţiilor în cîteva montări reprezentative pentru documentarea felului în care ea devine prezentă.

Există convenţia structurală, care ţine de felul în care este conceput un spectacol, care dă direcţia de concept şi posibila grilă de lectură a lui. Există un set de convenţii implicite, stabilite în funcţie de sensul dat unor procedee scenice care au o anumită continuitate de conţinut de-a

lungul întregii montări. Mai sînt apoi convenţiile interne, specifice relaţiei dintre personaje, adică acea categorie de convenţii acceptate ca un acord de principiu în organigrama evoluţiei comunicării ficţionale. Macroconvenţiile şi microconvenţiile fac din spectacolul de teatru un material semantic care se construieşte în relaţie puternică cu un set de realităţi recognoscibile, compuse pornind de la anumite reguli de convieţuire. În momentul în care intrăm în sala de spectacol, dăm click pe accept şi ne asumăm un cod de regularizare a raporturilor care îşi intră încet, încet în drepturi. Socializarea scenică implică instituirea şi partajarea unui set de convenţii mobile, care dau elementelor din faţa noastră o dublă valoare. Pe de o parte, elementele au dinamica lor curentă, identificabilă – scaunul pe care actorii stau, masa la care mănîncă etc. –, iar pe de altă parte devin obiecte performative, parte din instalaţia-spectacol.

Ceea ce distinge pînă la urmă realitatea fictivă de realitatea reală nu este compusul faptic, ci felul în care, de la un punct încolo, acest compus de întîmplări suferă anumite modificări operate conştient tocmai pentru a ’’ridica’’ nivelul de reflecţie asupra lumii de lîngă noi. Lars von Trier, un habotnic al convenţionalizării, defineşte cum nu se poate mai bine acest lucru: ’’Pornesc de la ceva pe care l-aţi putea numi verité, apoi încerc să-l apăr dîndu-i stil’’. (Nicole Kidman şi Lars von Trier despre „Dogville”, în „Republik”, februarie 2008).

Teatrul îşi interoghează realitatea de la care pleacă, îi creează un format viabil de adresare a unor întrebări şi revelare a unor semnificaţii care, fără să anuleze sau să subestimeze nici o secundă cadrul real, îi dau acestuia o necesară dimensiune transliterală.

Pe de o parte, convenţia este un mediu securizant, pentru că spectatorul îşi poate păstra distanţa în identificare, poate considera că tot ce vede pe scenă face parte dintr-o cu totul altă ordine decît cea personală. Pe de altă parte, convenţia poate deveni un mediu de facilitare a conştientizării unui subiect dur, un mediu de apropriere a unei teme problematice, dacă este inteligent manipulată şi dejucată în aşa fel încît spectatorul să devină parte integrantă din ce vede. Convenţia îmblînzeşte sau face şi mai acută povestea, prin detaşare sau prin empatia de durată, printr-o identificare care se produce după un timp anume, lăsîndu-i spectatorului o perioadă de filtrare. Felul în care convenţia ajunge să fie folosită ca o ramă conceptuală, ca vector teatral supratematic (ea însăşi pune în mişcare şi supraveghează toate temele spectacolului), ca spaţiu de joc sau, la nivel de raporturi interumane scenice, ca tacit şi consistent consens, ţine de însăşi evoluţia spectacologiei.

După cum argumentează Miruna Runcan‚ “Convenţia teatrală, propusă de ansamblul emiţătorilor, negociată pas cu pas pe parcursul primelor momente ale desfăşurării acţiunii scenice şi, eventual, admisă parţial sau integral de destinatari, e funcţională numai în situaţia coexistenţei

Foto din spectacolul “With a Little Help...”, regia Radu Apostol

15

reale a partenerilor comunicării: in praesentia’’ (Miruna Runcan, „Pentru o semiotică a spectacolului teatral”, Editura Dacia, Cluj, 2005). Vitalitatea spectacolului, carnalitatea lui presupun o codificare şi o decodificare pe parcursul cărora doi membri cu drepturi egale - publicul şi actorii - sînt într-un raport de transparenţă şi permeabilitate comunicativă.

Montarea este un card cu doi alimentatori direcţi.

Nataşa, de ce faci pipi în samovar? În „Trei surori”, regizat de Radu Afrim la Teatrul Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe, samovarul este obiectul-cult al unei lumi care bîjbîie inocent printre frînturi de trecut. Care se ascunde în limbile de ceas dereglate ale unei copilării atemporale. În spectacolul lui Afrim, surorile se zbînţuie în căutarea unor senzaţii pierdute. Moscova e un timp protector, la fel cum samovarul e un recipient-lume. Un singur gest desimbolizează însă toposul afectiv. Nataşa face pipi în samovar, decapitînd astfel un icon cu funcţie de convenţie - ax valoric în universul pe care îl reprezintă.

Mitocănia destituie simbolurile pentru că nu le înţelege sensul şi referinţele, pentru că le atribuie identităţi practice, terestre, pentru că operează cu ele doar la nivel funcţional.

Un detaliu-convenţie definitorie pentru istoria familiei este receptat dual în acord cu nivelul de percepţie care ţine de o anumită cultură. Nataşa nu are reperele culturale pe care le au cele trei surori, nu are sentimentul apartenenţei la o sferă emblematică de valori. Ea fiziologizează un simbol-idol. „Ceea ce noi am convenit a fi hazard”, performance-ul conceput de Ion Dumitrescu la Centrul Naţional al Dansului, manipulează aşteptări şi convenţii. Spectatorul devine un actant, un participant implicat, un martor activ în

construcţia montajului. Ion Dumitrescu rupe demarcaţia dintre cel care priveşte şi cel care este privit şi transformă intimitatea într-o mediere publică. Corpul gol pe care fiecare spectator este invitat să scrie este filmat live şi privit exact în momentul în care devine material inscripţionat.

Practic, autoritatea autorului care îşi ţine total sub control spectacolul este anulată definitv şi imprevizibilul performativ se instalează pe parcurs. Nimeni nu e ceea ce pare că e la început. „Hamlet”-ul regizat de Árpád Schilling (prezentat în cadrul întîlnirii teatrale TAMPper 2 de la Sfîntu Gheorghe, 24-27 septembrie 2007) e un spectacolinstalaţie de convenţii, în care trei actori interpretează toate rolurile, anulînd în felul acesta personificarea clară a identităţii dramaturgice, fără să se şteargă însă decupajul personajelor. Spectacolul este jucat, exact ca şi „Pescăruşul” aceluiaşi regizor, extrem de aproape de public, transformat la un moment dat în actor. Schilling extinde convenţia teatrului în teatru la nivelul teatrului din spectator, invitat să citească din piesă. Demontarea radicalei convenţii apare în scena morţii de la sfîrşitul spectacolului, cînd actorii cer publicului să intre, printr-un pact de asumare a

16 unei noi convenţii, într-o situaţie: publicul închide pistolul la tîmplă, un poliţist aflat printre spectatori ochii, scena duelului fiind de fapt simulată. Se aud sare în scenă şi bruschează evoluţia într-un anumit zgomote ca şi cum tăişul invizibilelor săbii ar zdrobi tipar de convenţie. Ceea ce părea un joc teribilist timpanele. Sunetele omoară auzul, prezenţa morţii se încarcă de un risc extrem, prin insinuarea unei fiind hipersenzorial activată. Schilling recurge la o autorităţi care problematizează jocul. „With a convenţie care provoacă tranşarea unei alte conveţii. Poate Little Help...” reuşeşte să permute convenţii şi să destituie fi moartea reprezentată live pe scenă, în toată autenticitatea mecanismele lor de funcţionare. actului propriu-zis? Evident că nu. Atunci ceea ce o poate desemna, ceea ce ne poate apropia de ea este percepţia În „Opposites Attract” de Bruce Kane, regizat de Dorina mentală a ei, de vreme ce vizionarea şi obiectivarea ei ţin Chiriac şi de Florin Piersic jr., la Teatrul Metropolis, prima de un ritual convenţional. Schilling alimentează convenţii scenă dă cheia convenţiei-cadru din spectacol. Aşezaţi pe care le rupe concomitent cu înnodarea lor. pe trei scaune, un bărbat şi două femei îşi fac sinopsisul Hamlet devine din dilematicul anxios hip-hopper-ul propriei vieţi. Tiparul confesiv pe care mizează construcţia care-şi ritmează nebunia în muzica revoltei urbane. pe module a bizareriilor erotice, este la un moment dat spart de o mărturisire autentică. Cea care îşi urăşte soţul e, În „With a Little Help From My Friends” (text Maria de fapt, dependentă de el. Întregul montaj din spectacol Manolescu, montat la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, conţine variante ale atracţiei şi convieţuirii paradoxale care Iaşi), Radu Apostol păstrează permanent echilibrul în se bazează pe acceptarea mutuală a unor convenţii. convenţie-afară din convenţie, spărgînd la un moment dat cercul de joc pentru a negocia gradul unei intervenţii Convenţia narativă – felul prin care Lars von Trier exterioare. Muzica cîntată de actori, compusă de Bobo („Dogville”) alege să povestească existenţa comunităţii de la Fără Zahăr, deplasează accentul, de pe convenţia despre care vorbeşte – structurează tot filmul. „Dogville” e o interpretării textului, pe performance-ul specific oricărui instalaţie de miniconvenţii specifice - uşa la care bate Grace concert live, care are loc într-un calup de timp foarte clar nu există, dar se aude zgomotul caracteristic obişnuitului definit, în acel aici-acum irepetabil. Patru prieteni hotărăsc ciocănit, spaţiul de joc este marcat cu creta, locaţiile şi să-şi petreacă o noapte dementă la mare. Unul dintre ei conţinutul lor fiind departajate prin scris – care se topesc vrea să fie împuşcat şi-i pune pe ceilalţi trei să tragă la în convenţia-arhetip. Lars von Trier face cel mai inteligent sorţi cartea criminală. Apostol optează pentru subminarea teatru cu convenţia abil supravegheată şi expusă. momentelor tensionate prin debranşarea de la convenţia instituită la cîţiva metri de spectatori. Atunci cînd Miki duce De Mihaela Michailov

Scenă din filmul “Dogville”, regia Lars von Trier

1

69 de Igor Bauersima Traducerea din limba germană: Ildiko Antal, Ciprian Marinescu Versiunea scenică de Alexandra Badea

2

Personaje

Bărbatul Femeia În foaier, se organizează un referendum. Se dă următoarea situaţie: o femeie dă anunţ într-un ziar: “Caut un bărbat pentru a-l devora”. I se răspunde. Lucrurile decurg conform planului.

Publicul trebuie să răspundă, pe buletinul de vot, la următoarea întrebare: „Este ea vinovată sau nu?”

Pe Net O cameră întunecată, în care sunt proiectate ferestre de chat i cuvinte. O tânără femeie apare pe scenă. Ceva mai târziu apare i un bărbat. Dei în aceeai încăpere, nu se vor privi în ochi niciodată. Femeia desenează leneă inscripţia :-) în aer i îi urmărete gestul cu un zâmbet tăcut.

3 Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Smile.

Ai intrat demult?

Nu, chiar acum.

Sad. Smile.

Cauţi ceva?

Da. Tu? i eu. i? i e greu.

Nimic, nimic?

Nimic. Dar mai vedem. Te tiu de undeva?

Ce cauţi?

Ce cauţi tu?

Eu… caut răspunsul la Ce cauţi tu?

Caut… pe cineva.

Hei? Unde pleci?

N-am chef de discuţii aa, aiurea.

Nici eu. Glumeam. Am intrat să văd cine-i pe aici.

Cineva special. Da’ de ce aici?

De ce nu aici?

Aici nu intră nimeni din întâmplare. Ca să ajungi aici, trebuie mai întâi să vrei să ajungi.

Un motiv trebuie să fi avut. i un scop.

Poate că n-am nici un motiv. Ăsta e deja un motiv.

Da. tii tu ce loc e ăsta?

Da. Ăsta e un loc în care nu vine prea multă lume.

Aa că nu-ţi scapă dacă intră cineva.

Auzi, dar… tu ce cauţi?

Un bărbat?

Ca să-l devori?

Da. Vrei să spui… chiar să-l devori?

Da. Ai nimerit-o. Cauţi un bărbat, sunt aici.

Nu caut orice fel de bărbat.

Unul special.

Asta-i greu de găsit. Mă îndoiesc că…

La pariu cu tine că eu sunt cel pe care-l cauţi.

De ce ai fi tu?

Pentru că sunt aici, ca i tine.

Nu caut pe cineva, de undeva. Caut unul pe care să-l i doresc.

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Pe care să-l i doreti.

Total. i ce calităţi ar trebui să aibă?

Trebuie să fie bun.

Bun? În ce sens?

Asta-i rău.

Ce e rău?

Că tu nu tii ce e bun.

Ba da. Cred că tu eti bună. i mi-ar plăcea să fiu mâncat de tine.

Serios?

Sigur ar fi… o experienţă unică.

Eu nu mănânc fructe stricate.

Dar nu sunt foarte stricat. i de ce vrei să fii mâncat?

Vreau să dispar în cineva.

Lasă, uită.

Pentru că… Am obosit.

Epuizat, da?

Da. Epuizat.

Stors.

Cam aa.

Chiar uscat. Viaţa, nu?

Da. ETI stricat.

De ce?

Cum poţi să crezi că viaţa-i responsabilă pentru asta?

N-am chef să mă cert cu tine.

De ce n-ai chef să te cerţi cu mine? Nici nu mă cunoti!

Am senzaţia că te cunosc.

Da? Cum aa?

Aa simt. Am impresia că până acum n-am făcut decât să te-atept. Că tu eti cea pe care am ateptat-o. i aa te-ai stafidit? Ateptând?

Probabil că nu tiam ce caut.

Da’ de ce crezi că mi-ar plăcea mie fructele uscate?

Sunt bune la siluetă.

Nu mă omor după fructe uscate. Poate doar aa, ca i gustare. Dar nu ca fel principal.

Atunci ia-mă ca pe o gustare. Mi-e indiferent. Ţi-e indiferent cu cine ai de-a face, da?

Nu. Se pare totui că da.

Mi-e indiferent, dacă mă iei ca pe-o gustare.

Cred, totui, că tu eti cea pe care am ateptat-o.

4 Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

i ce te face să crezi asta?

Nu-mi dau seama încă.

Nu te pot lua.

De ce?

Pentru că mai mult ca sigur nu eti bun. Poate eti chiar otrăvit.

Ei, na!

Nimic din ceea ce e bun nu se lasă uor înghiţit.

Ok. Vreau doar să nu pleci.

Nu plec.

Bine.

Dar tu poţi pleca. Nu vreau nimic de la tine.

Stai, dă-mi o ansă!

Lumea mă place.

Hei! Da? Sunt un tip mito.

De ce nu spui nimic?

Ce-ai vrea să spun?

Să răspunzi.

M-ai întrebat ceva?

Nu contează, dar mă gândeam că poate mă placi i tu. Lumea mă place.

Dar tu te placi?

Sigur. Ce era să spun?

E important pentru tine să te placă lumea?

Dar fiecare vrea să placă.

De ce?

Pentru că aa e omul…

Da? i pentru ce crezi că te place lumea?

Păi… sunt un tip mai reţinut. Nu mă prea bag în seamă. Sunt un bun prieten, tiu să ascult, reţin uor, am o memorie bună… Ţi-ai antrenat-o?

E bine să ai memorie bună. i ai o memorie încărcată acum?

Full. i de asta vrei să fii mâncat?

Nu tiu.

Nu mai vrei?

Ce, să am memorie?

Să fii mâncat.

Ba da. Ba da, ba da. Cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât vreau mai mult.

De ce?

Pentru că aa simt.

Ce simţi?

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Că mă… excită. Când mă gândesc la asta, mă excit.

Ai mai avut fantezia asta i înainte?

Da. De mult îmi imaginez să fiu mâncat de tine.

Păi cum aa?

Ce „cum aa”?

Nu mă cunoti. Cum îţi poţi imagina asta?

Dar te cunosc. Te cunosc.

Bă, care-i faza? Cine eti?

Tu nu mă cunoti. Dar eu tiu exact cine eti.

De unde?

Din ziare.

Din ziare?

Da. Uau. i sunt un admirator.

Ai citit despre „Can I Ball”?

Sunt fanul tău.

Fanul meu?

Da! Deci mă tii? Ai auzit de „Can I Ball”?

Am citit totul despre tine.

Ai citit? De ascultat n-ai ascultat nimic?

Ba da. Câte ceva. De ce?

Mă rog. Deci ţi-a plăcut ce-ai ascultat.

Da. Îţi place la nebunie.

Da. Hmm. Join the club. Eu n-am prea mulţi fani. Fii sincer, spui asta că vrei să te plac.

Nu. Nu doar de asta.

Lasă, nu-i nevoie să mai spui nimic. Îmi pare rău că am fost mai napa adineauri. Sunt mulţi nebuni pe-aici. Nu tiam cu cine am de-a face.

Auzi, da’ tu câţi bărbaţi ai mâncat până acum?

Ca să mai vorbeti cu mine, trebuie să am grijă ce spun, aa-i?

Nu. Greeti.

Cu ce?

Trebuie să spui ce crezi. Altfel nu dai peste oamenii pe care-i cauţi. Îmi doresc să fiu în tine. Vreau să nu mai fiu eu.

Vrei să fii în mine?

Da. Dar chiar i în mine, o să rămâi tot tu?

Nu contează. Vreau să mă mănânci. Vreau să-ţi

5

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

demonstrez că merit asta.

Ai vreo metodă anume?

Heei!

Deci vrei să-mi arăţi că meriţi.

Sunt bun.

Până mai adineauri habar n-aveai ce înseamnă asta.

Vreau să fiu în tine. Vreau să fiu ceea ce eti. Tu eti bună. Eti tot ce-mi pot imagina, iar asta-i foarte bine. Dacă a putea să fiu în tine, a ti unde sunt. Vreau să fiu acolo unde mi-e locul.

Dar… cum ai ajuns să crezi că acolo ţi-e locul?

Pentru că în tine pot trăi ceea ce mi-e interzis în exterior. În tine pot fi cu totul eu. Doar eu. Nu mai vreau să fiu ceea ce nu sunt. i ce nu eti?

Nu sunt ceea ce par.

Am fost mereu un jucător. Tot timpul m-am jucat. Sunt gol. Neînsemnat. i atunci de ce te-a mânca, dacă eti neînsemnat?

Simt că… Simt că undeva, în adâncul meu sunt adevărat i vreau să ofer ceea ce e încă bun în mine. Ceea ce e profund!

Cred că e posibil să fii autentic. Trebuie să fie posibil!

De ce nu spui nimic acum?

Te ascult. i înţeleg ce spui. Tot ce spui îmi aduce aminte de o scrisoare de adio pe care am citit-o în urmă cu câteva săptămâni într-un ziar.

Ce scrisoare de adio?

Da. Scrisă de prima aa-zisă „victimă” a canibalului.

Pe asta n-o tiam.

Păi cum? Credeam că tii tot despre mine.

Asta nu. Dar te înţeleg… Suntem două feţe ale aceleiai monede. A mânca i a fi mâncat – asta-i adevărata natură a oamenilor.

Tu chiar nu te joci.

Nu. Chiar îţi doreti asta.

Da. -

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Chiar i durerea pe care o s-o simţi? i.

Hai să nu mai vorbim de toate astea aici. Începi să-mi placi. Poate că o să aleg să mor de foame.

Ce expresie idioată! Să aleg să mor de foame.

Am senzaţia c-am mai trăit asta.

Sper totui că ţi-ai mai păstrat o urmă de romantism. Îmi plac apusurile.

Fain. O cină într-un apus rou de soare.

Da. Îmi imaginez.

Un barbeque în asfinţit, la marginea unei păduri. Zi un loc care ţi-ar plăcea.

Alaska.

Cum de-ţi veni Alaska?

Sună mito. i în nu tiu care limbă, A-laska înseamnă „i iubirea”.

Alaska e prea departe pentru mine. Dar cu apusul sunt de acord.

Fain. Cred că ar trebui să fie cald. i un aer aromat.

La marginea pădurii.

O pădure de pini, cu vânt i cu aer de mare.

Unde eti?

Cum, unde sunt?

Unde eti pe bune?

Nu-ţi spun.

Păcat. Asta ne desparte.

Hai să ne întâlnim pe teren neutru.

Nu. De ce?

Vreau să vin la tine.

Iar eu am chef să mănânc afară. Sau poate la tine?

Nu, nu vreau să fiu mâncat acasă.

Ok. tii ceva? Deci să ne găsim un loc frumos. O pădure mai retrasă. Ce zici?

Super.

Am o super idee.

La margine de pădure Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Cât ţi-a luat să vii până aici?

De ce, vrei să tii de unde vin?

Nu, doar aa. Sunt puţin nervos.

Femeia se ocupă cu instalarea unui stativ i a unei camere video.

6 Femeia: Bărbatul:

Femeia: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Te deranjează dacă pun astea?…

Nu, nu…

Eu am condus apte ore. Dar a meritat. Mito pădurea!

Da? De ce vrei să filmezi?

E vreo problemă?

Nu. Nu. În definitiv, de ce nu, până la urmă?

O să te rog să spui i tu ceva către cameră. Ceva de genul: „Sunt cu mintea limpede i vreau să mor azi”… „…Vreau să mor i să fiu mâncat”. i tu ai să te uiţi mai târziu?

Da. Poate. Ia-o ca pe o măsură de precauţie. E bine să ai ceva la mână.

Da. Da. Sigur.

O să-ţi simtă cineva lipsa?

Nu cred.

Asta e bine. Îndreaptă camera către bărbat.

Te rog.

Sunt în deplinătatea facultăţilor mentale i vreau să mor. i să fiu mâncat.

Azi. Azi. Mersi. La unii chestia asta durează ceva mai mult.

Cum vrei s-o faci?

Să fac ce?

Cum vrei să mă… Vreau să spun…

Lasă asta în seama mea. i eu las ceva în seama ta.

Ce? Te las să hotărăti momentul. Tu decizi când trebuie să se întâmple. Facem în felul următor.

Jucăm un joc. Tu numeri. 1, 2, 3, 4 i aa mai departe. Nici prea încet, nici prea repede. Să zicem, un număr pe minut. Cel puţin. Poţi să numeri cât vrei, cum vrei; atâta timp cât numeri, nu ţi se-ntâmplă nimic. Dar dacă greeti numărătoarea… bye bye.

Atunci mă mănânci.

Atunci s-a terminat. Ţi-e clar?

Asta ai scos-o acum?

Nu. De obicei procedezi aa?

Hai începe.

Să încep?

Da. Unu: vrei viaţa mea.

Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

O mie de vieţi.

De ce?

Eu vreau mai multe vieţi, tu vrei să renunţi la una. Se potrivesc bine lucrurile. Tu mi-o dai pe a ta i suntem amândoi mulţumiţi. i-n plus, mi-e i foame, iar tu eti o bucată de carne.

Dar sunt încă în viaţă.

Da. Asta-i partea cea mai frumoasă. Râde.

Mi s-a făcut totui un pic frică.

Vrei să facem un joc de probă?

Nu, că s-ar pune la socoteală.

Da, s-ar pune la socoteală. Aa că nu grei, trebuie să începi de la unu.

Nu, acum urmează doi.

Da… zi! Doi. Nu-nu, că după aia o să spui că m-am încurcat.

OK, pe asta o trec cu vederea, dar dacă nu urmează ce trebuie…

Urmează trei.

Asta înseamnă că ai numărat deja trei?

Nu te las să mă duci de nas.

Trebuie să lămurim lucrurile astea dacă…

Normal că am numărat deja trei-ul.

Păi vezi? Dacă într-una din propoziţiile tale apare o cifră ce faci?… Dacă a fi în locul tău a lămuri chestia asta.

Bine, atunci consideră c-am zis „Acum urmează, puncte puncte, trei “.

Acum ai numărat?

Nu. Doar am repetat ce-am spus, ca să-ţi dai seama c-am continuat să număr…

Acum spui asta doar aa, să mă enervezi!

Da. Bine. O luăm de la capăt… Regula jocului este: pui numere unde vrei tu, dar nu le foloseti izolat. Numerele din interiorul unei propoziţii nu se pun la socoteală.

Patru.

Exact. Nu trebuie să ne grăbim.

Nu. Poţi să faci ce vrei tu, cu condiţia să respecţi regulile jocului.

Ce? Nimic.

Nimic?

Ce spuneai mai înainte…

Ce-i cu asta?

Aa spunea i taică-meu.

Că trebuie să respecţi regulile?

7 Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Da. „Poţi să faci ce vrei tu, cu condiţia să respecţi regulile jocului.” Exact aa spunea i el. i vă jucaţi des?

Cine?

Tu cu taică-tău?

Nu. Cu toate astea existau reguli?

Da, aceleai care există i astăzi.

Dacă e să te iei de toate regulile inventate de fiecare, n-ai mai iei din casă de frică să nu le încalci.

Cinci.

Da, OK, cinci. În orice caz, regulile unui joc sunt aceleai pentru toţi jucătorii. Doar că în viaţă, fiecare are propriile sale reguli.

Crezi?

Sigur. i tatăl tău ar fi făcut bine dacă îţi explica lucrurile astea.

Da. Posibil. ase.

Da. Posibil. apte. Am voie să număr cât vreau? Până la infinit?

Până te-ncurci.

Opt. Oricum se va întâmpla. Înainte de infinit. Să tot numeri aa la infinit… Va fi greu. i pentru tine va fi greu. Nouă. Înainte să-mi fie mie greu tu te vei fi încurcat de mult. i dacă mă încurc foarte-foarte târziu? Nu va fi atunci i pentru tine mai greu?

Nu vom ajunge atât de departe. La tine presiunea-i mai mare, pentru că e o chestiune de viaţă i de moarte. Mie mi-e doar un pic foame. Ai hobby-uri?

Nu. Nici unul?

Nu. Când eram mic, îmi plăcea să joc fotbal.

Zece. Se pune?

Păi vezi…

Aveam cel mai mito tricou. Toţi visau să aibă tricoul meu. i tu ce visai?

Vroiam să nu mai dorm în casă. Aa că m-am mutat. În grădină. Taică-meu mi-a montat acolo un cort, iar seara frate-meu îmi aducea cina i era bucuros că putea să mănânce cu mine în aer liber. Trăiam ca indienii. Ne căţăram prin copaci, săpam tranee, construiam cazemate.

11.

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

De câte ori îmi amintesc perioada asta, îmi vine să plâng. Un lucru mi-e clar. De atunci n-am mai trăit niciodată atât de intens. La un moment dat ceva s-a rupt. Stai un pic. La care număr am rămas?

La care? Unu? Nu. Ăsta a fost ultimul pe care l-ai spus. „Un lucru mi-e clar…” Deci gata. Te-ai încurcat.

Nu, nu.

Poţi să redai numerele compuse i separat. De exemplu: unu-doi.

Asta-i o nouă regulă? Încerc să te-ajut. Va deveni din ce în ce mai complicat. Cu timpul totul e din ce mai complicat. La tine cum a fost?

Cum a fost … ce?

Când totul a devenit mai complicat.

Ca la orice om.

Adică?

La un moment dat m-am întrebat de ce nu a mai fost posibil să simt că trăiesc.

N-a mai fost posibil?

Nu. Cel puţin nu ceva cu adevărat intens. Toată lumea din jurul meu părea să trăiască mult mai intens decât mine.

Pentru tine exista doar fotbalul i cortul din grădină.

Da. 12. i tu ce făceai?

Tăceam. În cort.

Exact. i treaba cu fotbalul a încetat i ea.

Da. Câţi ani aveai când te-ai lăsat?

Aveam vreo… Dar tie chiar ţi-e foame.

Da, dar nu îndeajuns încât să mor…

Nu? Eu nu.

Nu… tii unde ai rămas?

Când?

Adineauri. Unde erai?

Eram la…

De ce faci asta cu mine, aici?

Mi se pare interesant. Vreau să am pe cineva în mine. i-o fac cu tine pentru că vreau să absorb toate astea.

Vrei să absorbi.

8 Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Da. „Toate astea”?

Ce? Păi na. Nu pe mine. Ci „toate astea”. Deci ar putea fi vorba de oricine.

Nu chiar pe oricine. Sunt selectivă.

Dar îţi imaginezi cum ar fi cu mine, nu?

Normal că-mi imaginez. Dar ia zi, ai avut o copilărie fericită?

Nimic deosebit…

Cum nimic deosebit?

Ba da. Mi s-a părut fascinant că viaţa mea putea să încapă într-un dulap. Într-un dulap?

Da. Într-un dulap plin cu reguli de joc.

Aveam pe vremuri un dulap în care trebuia să îndes toate jucăriile înainte să merg la culcare.

Dulapul era plin de figurine, căsuţe, trenuri, avioane. O lume întreagă. Aveam voie să le scot i să mă joc cu ele ore întregi, dar înainte să merg să mă culc, eram obligat să le pun i pe ele la culcare. Ca să fie ordine. Nimic să nu rămână afară. Mi-am dorit întotdeauna să mă pot strecura i eu acolo…

Ca Alice în Ţara Minunilor?

Da. Până acum nu m-am gândit la asta… dar cam aa era…

Mai tii unde ai rămas?

Da. Unde?

13.

Eti superstiţios?

Nu. 14.

Dar credincios?

Nu în adevăratul sens al cuvântului. Cred totui că există cineva, undeva, care…

Da, sigur, cineva care să te scoată i pe tine din dulap, aa cum scoteai tu lumea.

Da. Poate. i să te i pună la loc când se face întuneric.

Da. Poate.

Poate pentru tine nu-i o mare consolare. Până una-alta, sunt EU aici. Se îndreaptă cu camera foarte aproape de el. Ia zi, ai putea să repeţi „Vreau să mă mănânci.”?

Vreau să mă mănânci…

Nu: „Devorează-mă.” Dă mai bine.

Devorează-mă.

Devorează-mă.

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Dezbracă-te. Devorează-mă.

Ce? Mai spune o dată. i dezbracă-te.

Devorează-mă. Înc-o dată. i înc-o dată.

Devorează-mă. Devorează-mă. Devorează-mă.

El îi dă jos geaca. Eti dusă rău, tii asta, nu?

Dacă eu sunt dusă, tu eti deja pe lumea cealaltă.

Da. tiu. 15. Tot timpul te-ai gândit la moarte?

Nu. Eu da. A fost obsesia vieţii mele. 16. 17. 18. i femeile?

Care femei?

Ale tale. Ele n-au fost o obsesie?

Ba da. i femeile.

Cum o chema pe prima ta iubită?

Solange.

Solange. Câţi ani aveai?

Aveam… n-aveam încă 20 de ani. 19.

Ai numărat cumva? Erai la 18.

Da, l-am numărat pe 19. Eu i Solange aveam 18 ani.

Cât timp aţi fost împreună?

Un an jumate. N-am fost cu adevărat împreună niciodată. Mi-am dat seama de asta mai târziu. Încă de când eram împreună mi-am dat seama că ceva nu merge. De fapt, mă înela. Chiar i după o perioadă, când l-am reîntâlnit pe tip, am crezut că-i văr-su. i nu era?

Era pe dracu! Ăla avea maină.

Nu. Era un pic mai mare. Atâta tot. Singura mea consolare a fost că n-a ajuns cine tie ce. Dar ăla cu care s-a combinat după era chiar mito. Ăla mi-a luat-o pe bune. 20 Ce muzică asculţi?

De toate. Când aveam 19-20 ani ascultam Krautrock. Era o chestie de atitudine.

Să asculţi Krautrock? Însemna să fii rebel. i dacă ascultai altceva?

Deveneai suspect.

Care era ideea acestui Krautrock?

Să fii liber.

Să fii liber.

Eu nu eram prea interesat de politică. Era mai mult pentru că le plăcea gagicilor.

Dar ţie îţi plăcea?

9 Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Mie nu-mi plăcea nimic. 21. Taică-meu i-a dorit mereu ca fiii lui să fie deosebiţi. Nu să facem carieră, dar să fim deosebiţi.

Iar tu?

Nu credeam c-o să fie ceva de capul meu.

Nu? Nu, dar am devenit într-un fel cum zicea taică-meu.

Tatăl cel cu regulile de joc. Cum zicea el?

Zicea că trebuie să înveţi să convingi. Să fii în aa fel încât oamenii să te placă. Nu trebuie să iei în evidenţă. Dar când vine momentul, să sari! tia multe. M-a învăţat doar câteva lucruri, dar alea bine de tot. A murit cam devreme.

Cred că m-ar fi putut ajuta i mai târziu. i maică-ta?

A fugit cu-un tip, când eu aveam patru ani. 22.

23. Te interesează măcar ce povestesc?

Doar eu ţi-am propus. Deci Solange a fost prima ta iubire. Te-ai culcat cu ea…

S-a întâmplat pur i simplu, nu am ţinut neapărat să mă culc cu ea. Putea să fie doar o chestie platonică. De fapt, probabil că aa a i fost. Eram un tip destul de inocent. Îmi imaginam c-o s-o sărut în biserică i c-o să mor după. Dar lucrurile astea nu ies de obicei aa cum ni le imaginăm … Cu Solange s-a terminat de la sine. Plecasem la studii.

Ce era să faci. Studiai i umblai cu inima frântă.

Cam da. Durerea a fost mare, dar tii cum e, durerea devine insuportabilă i-atunci, tocmai pentru că n-o mai poţi duce, o lai. Cred c-a fost o durere de cam două zile.

Ce studiai tu acolo, de fapt?

De toate. De toate despre oameni. Vroiam să tiu cum e, cine sunt ei. Vroiam să-i aflu părerea.

ACEA părere care contează… 24. N-aveam bani, dar aveam mulţi prieteni. Unii dintre ei aveau maini, aa ieeam mereu. Odată am mers cu maina o noapte-ntreagă, doar pentru că vroiam să vedem marea. De cele mai multe ori eram beţi mangă. Dormeam în moteluri i o întindeam dimineaţa fără să plătim. Era super fain. Cam pe-atunci a murit taică-meu. A luat-o razna i i-a dat foc. Cred că a avut totui timp să-i dea seama că n-o să iasă mare lucru din mine. Într-o bună zi, a dat foc la tot ce-avea i după i-a dat foc i lui. Ca să ne pedepsească.

Mi s-a rupt. Capul mi-era la altele. Erau toate tipele alea în jurul nostru, cu care ne-o trăgeam când aveam chef. Iar apoi… apoi a fost accidentul ăla în care mi-am pierdut doi

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

dintre prieteni. Atunci m-am lecuit definitiv.

Dar de ce-ţi povestesc eu ţie toate prostiile astea, nu tiu. Ce-ai să faci cu „toate astea”, când n-am să mai fiu aici?

O să-mi aduc aminte de ele.

Poate o să te gândeti la mine, un pic, când or să-ţi chiorăie maţele.

Asta oricum. Hă-hăăă! Ar fi important pentru tine?

De ce nu?

Hai zi.

Ce să zic? Mi-am terminat studiile. Am devenit om serios. M-am angajat. 25.

Unde?

La o firmă, ca statistician.

Ce e?

Nu tiu, e cam ciudat.

Ce? Păi na. Stau aici i-ţi povestesc viaţa mea, dar parcă nu pe bune.

Cum adică nu pe bune?

Păi… am impresia că îmi scapă ceva, am impresia că îmi scapă esenţa…

Contează?

Poate că n-o să mai am niciodată ocazia… 26.

O să-mi mănânci i creierul?

Nu. Exact partea din mine care se chinuie cel mai mult nu o vrei… Exact p-asta o arunci. Dacă mi-a dori să-mi mănânci i creierul, ai face-o? Ţi-e frică?

Destul de. Dar nu mă mai pot întoarce din drum. Asta înseamnă că… dacă mă încurc la numărat, o să se întâmple totui, chiar dacă mă hotărăsc că nu mai vreau. De asta mi-e un pic frică.

Dacă te-ai răzgândit, putem s-o lăsăm baltă.

Nu putem s-o lăsăm.

N-o să te mănânc dacă nu vrei asta.

Nu, nu putem s-o lăsăm baltă! Tu asta nu pricepi! În secunda aceea nu voi mai putea hotărî nimic! Atunci mă vei mânca!

Ba da, să tii că totui chiar i atunci vei putea hotărî. N-am să te mănânc, dacă nu vrei.

Credeam că ne bazăm unul pe celălalt!

Păi asta facem.

Atunci nu va mai exista cale de întoarcere! Cu fiecare număr mă apropii de sfârit… În cazul în care mă mănânci… ceea ce îmi doresc să faci… Înţelegi? Există lucruri care se leagă

10

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

unele de altele!

Asta te macină?

Da. Finalitatea lucrurilor. Relaţia absolută în care nu mai spui: uite, am o iubită – ci: uite, trăiesc ceva… desăvârit.

Cauţi legătura absolută.

Dintotdeauna am căutat-o. Mi-am dorit dintotdeauna să mă topesc complet în celălalt.

Să… Unde am rămas? Stai un pic. Rămăsesem la… Eram la… Douăzeci i ap … 27. 28, 29.

30?

Ai aflat până la urmă ce este omul?

Am aflat ce e media. La dracu’! M-am situat în centrul mediocrităţii. Nu eram deloc special, aa cum spera tatăl meu. Întotdeauna am avut un simţ special de a depista oamenii care sunt cu adevărat buni la ceva. Oameni creativi. În asta constă calitatea mea. Pot să miros talentul de la o potă. i cu tine a fost la fel. Am tiut de la început că vorbeti serios. i după „citadela” mediocrităţii, ce-ai mai cucerit?

Periferia.

Periferia. Underground, da?

Da. 31.

Nu prea pari genul.

Da? Vezi, asta dezorientează. Nu a fi azi aici dacă n-ar fi aa. Îi cunosc pe marginali mai bine decât oricine altcineva.

Sunt chiar curioasă ce urmează acum.

32. i? i nimic.

Ce-a urmat după jobul ăsta?

Securitatea naţională.

Poftim?

Brusc mi se deschisese ua spre centrul puterii.

Deodată devenisem special. N-am lăsat ansa să-mi scape. Am trecut la securitate. Dar în acelai timp am fost împins spre marginea societăţii. Spre acele margini unde trăiau cei slabi. 33.

Ce înseamnă asta?

Ce înseamnă ce?

Securitatea naţională.

Ce auzi. Există oameni care se preocupă ca statul să fie în siguranţă. În siguranţă. Statul?

34.

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Eti spion?

Dacă vrei să-i dai o conotaţie negativă, da. Însă funcţia securităţii e constructivă.

Da? Prin ce anume?

35. Pari un pic surprinsă.

Da? Nu. Aa fac? Scuze, dar…

Stai puţin. Noi eram acolo să asigurăm societăţii o imagine desăvârită. Dar în toată activitatea asta, eu eram un disident, un opozant. i în ce consta opoziţia ta? În concepţia mea despre infracţiune. Am considerat întotdeauna că nu există vinovaţi, doar victime. La periferie apar abjecţii tocmai pentru că e vorba de periferie, i în centru niciodată, tocmai pentru că e vorba de centru.

Nu din cauză că un om e rău, iar altul e bun.

Trebuie să ajutăm infractorul. El are nevoie de compasiune.

Atunci ce făceai acolo?

Sprijineam reintegrarea elementelor asociale.

36. i asta faci în continuare?

Nu. Nu chiar.

Ce faci acum?

37. Acum sunt aici. Cu tine.

Ce vrei să faci aici?

Vreau ca tu să faci cu mine ceea ce vrei.

Eti poliţist.

38. 39. 40. Sunt omer.

Cum aa?

Pentru că nu mai au nevoie de mine. i cu ce te ocupi?

Nu prea mai fac nimic. 41. 42. 43. Timpul trece atât de greu. Am senzaţia că stăm aici deja de-o venicie.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap c-o să dau peste ătia de la securitate. Ătia n-au faţă. Nu prea tii de unde să-i iei.

44. Dacă greesc la numărat o să mă ucizi imediat?

Asta las-o în seama mea.

Mi-a dori să mor încet.

Pentru că te excită propria ta moarte.

Da. Pentru că vrei să asiti la momentul devorării tale?

Da. Pe tine nu te excită moartea mea?

Vom vedea.

Când?

Tu alegi momentul.

11 Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul:

O să sufăr?

Da. Probabil că da.

O să mă doară?

Da. Din plin.

O să se-ntâmple brusc?

Da, brusc.

45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58.

59. 60.

Nu mai vreau să atept. Vreau să se termine.

Regulile jocului. Ţine minte!

Da. Regulile. Nu există libertate. Nu-i aa? Nu pentru oameni. Omul este o fiinţă rea i trebuie să plătească pentru asta. O viaţă întreagă. Nu-i aa? Lumea e o închisoare. Aa că nu există.

Dar sigur că există. Uită-te la mine: Eu SUNT libertatea.

Tu nu eti libertatea. Tu eti sfâritul meu. i eu voi permite asta. Nu-i aa că eti obsedată de ideea ta? i eu de-a mea! A mânca i a fi mâncat. 61. 62. 63. N-ai senzaţia de deja vu?

Nu mai există nici măcar expresii autentice.

Plafonarea gândurilor noastre, inversarea valorilor, toate astea sunt o realitate tristă.

Trăim vremuri canibalice, pe bune. Deci. 64.

65. 66. 67. Totul e amăgire. Eu, de pildă, n-am într-adevăr convingerile pe care pretind că le-a avea. Nici una dintre ele. Nu mi le-am cultivat. Nu tiu cum se face asta. Probabil mi s-a părut că e prea solicitant. De fapt nu-mi pasă. Fac ca toată lumea. Eu nu sunt aa. Doar par aa.

Mi-am îmbrăcat convingerile precum îţi îmbraci hainele potrivite în fiecare sezon. E vorba doar de o readaptare. Dar… toate aceste formule: nu le cred cu adevărat… Atunci când râd, nu sunt cu adevărat fericit. Nu sunt cu adevărat eu. Sunt o făcătură. Un ansamblu de fraze împrumutate. Nimic mai mult. 69. Dacă stau să mă gândesc, ceea ce am trăit nu a fost o viaţă, ci mai multe copii ale ei. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat motivat să fac ceva. Mă întreb unde s-a pierdut adevărata viaţă. Nimic nu-i linear. Nu poţi să zici că viaţa se scurge fără asperităţi. În cazul meu n-a fost aa. Viaţa mea e in zig zag. O ia exact pe unde vrea ea. i vine vremea când te uiţi în jur i vezi doar gunoaie.

O victimă sacrificată. Te aezi sub pini i atepţi sfâritul.

Nu crezi în bunătate?

Cum să cred? A fi aici dacă a crede?

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Greu de înţeles.

Nu-i nimic de înţeles.

Nu crezi că e posibil să spui ceva adevărat?

Ba da. Adevărul e că nu există nici un adevăr.

Nici dreptate. Nici siguranţă. Există doar reprouri. 70.

Sorry. Te-ai încurcat.

Când?

Mai înainte. Ar fi urmat 68, dar ai trecut direct la 69. N-am vrut să te întrerup…

M-am încurcat?

La 69.

Atunci…

Exact…

Futu-i. Sunt gata.

Asta a fost tot.

Femeia stă lângă bărbat. Ea pune camera în geantă, adună stativul i pleacă. Când ea intenţionează să plece, bărbatul îi blochează trecerea, aleargă după ea, o prinde i scoate o pereche de cătue.

Ce-i asta?

Time out!

Eti poliţist. Totul a fost o prefăcătorie?

A fost chiar comic, nu? Cum spunea i Keimling. „Mai bine o viaţă murdară decât o moarte cinstită.” Nu? Dar pentru ce toate astea?

Pentru dovezi.

Dovezi? Dar n-ai nici o dovadă!

Cred că ce e pe cameră e suficient.

Arată spre cameră…

Suficient pentru ce? Eu n-am vrut să mănânc pe nimeni.

Cine o să te creadă?

Vroiam doar să fac un videoclip. Vroiam doar să văd cât de nebun eti. i chiar eti. Eu mi-am făcut filmul, aa că totul e OK. Ne vedem pe MTV. O să fie super tare. Auzi, tu! „A mânca i a fi mâncat”… Spre deosebire de tine eu nu mă hrănesc cu sentimentele altora. N-am simţit nici cea mai mică dorinţă de a te mânca.

N-o să te creadă nimeni.

A putea să jur.

Pe ce vrei să juri?

Pe ceea ce este. Împuţitule.

N-ar trebui să mă insulţi.

Dobitocule. Îţi complici situaţia.

Boule.

12 Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Bărbatul:

Taci.

Târâtură! Încetează.

Canibalule!

Taci!

Strigă Ajutor! Ajutor! Ajutor!

O prinde de gât. O strânge i o trântete la pământ. Încet Nu eti reală. Tu nu exiti. Tu eti de vină.

Nu exiti.

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Interogatoriul Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

O înregistrare video neclară arată un bărbat cu gâtul sângerând, întins lângă un foc de tabără. Înregistrarea se oprete. În încăpere se aprinde lumina. Femeia stă singură pe un scaun. Un perete de sticlă o desparte de bărbat. Vocea femeii se aude distorsionat.

Mai încolo pe bandă apar i părţile dislocate ale corpului, pieptul sfâiat i altele. Dar tiţi despre ce vorbesc, nu?

Nu, nu tiu.

Stăm aici deja de 13 ore. Sunteţi acuzată de crimă. Nu vă îngreunaţi situaţia.

N-am de gând să vă dovedesc că nu eu l-am mâncat pe acest bărbat.

Bine. Deci vă recunoateţi vinovăţia.

Nu. Nu eu trebuie să vă aduc dovezi. Asta e treaba voastră.

Nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine cum e legea.

Va trebui să mă lăsaţi să plec. N-aveţi dovezi.

Avem caseta video. Vocea de pe casetă este vocea unei femei.

Dar nu-i a mea.

Asta poate fi dovedit.

Ca probă în instanţă nu este suficient.

L-aţi mai văzut pe acest bărbat?

Vă spun încă o dată. Nu eu i-am tăiat gâtul. Nu veţi reui să demonstraţi că eu l-am mâncat.

V-am pus o întrebare. L-aţi mai văzut pe acest bărbat?

Doar în ziare. S-a scris o grămadă despre asta.

Nu l-aţi văzut niciodată?

Ba da, mai înainte, pe caseta video. A fost unul din primii, nu?

Aici doar eu pun întrebările.

Aţi afirmat că v-aţi putea imagina cum ar fi să

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

mâncaţi un om.

Da. În aceeai măsură în care vă puteţi imagina i dumneavoastră.

Eu nu pot să îmi imaginez aa ceva.

E ca i cum ai mânca porc, doar că are gust mai amar. Dar nu-i atât de sălbatic.

De unde tiţi asta?

De pe net. Dai „canibal” pe Google i afli.

Dar de ce vă alegeţi cuvântul de căutare „canibal”?

Citesc i eu ziare. Chiar zilele astea scria despre unul care mânca oameni. Sunt un om informat.

Aţi vizitat site-uri restricţionate.

Serios?

Aţi fost pe www.eatmeat.com.

Da. Ce aţi căutat acolo?

Am vrut să arunc un ochi. tiţi că acolo îi caută canibalii victimele.

Tocmai de aia am intrat.

Ca să vă căutaţi victime?

Din curiozitate.

V-aţi căutat victime.

Nu. Aţi dat un anunţ. Corect?

Aa e.

Cum suna anunţul?

Caut bărbat pentru devorare.

Evident.

A fost o glumă.

O glumă.

Da. Nu cumva aţi încercat să vă folosiţi de slăbiciunea, de labilitatea unor oameni care căutau, în braţele dumneavoastră, moartea?

Jur că în braţele mele au murit bărbaţi, dar nu în felul în care insinuaţi. i nu vorbesc de sinucigai, ci de oameni pe care i-am iubit.

Deci vă iubiţi victimele.

Nu am omorât pe nimeni.

Dar i-aţi ajutat să moară.

Am căutat un bărbat pentru că vroiam să ies cu el să devorez, nu să-l devorez. Adică… să mă înfrupt ca un animal. Fără tacâmuri. i atunci de ce v-aţi semnat Canibal?

Am făcut eu asta?

Anunţul suna aa: „Canibal: Caut bărbat pentru devorare“.

13 Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Doamne! “Can I Ball”. Ball cu doi L. E-n engleză. i ce înseamnă acest pseudonim?

E numele trupei mele de punk. Eu sunt solista de la „Can I Ball”. Am fost pentru un scurt timp i în topurile Indiecharts. Acum trei ani. Locul 87 în luna mai. Puteţi să verificaţi.

Poftim?

Muzică punk-rock. Oameni supăraţi care cântă despre relaţiile lor de căcat. „Can I ball?“ Exact. Are trei înţelesuri. Pot să mă distrez?“, Can eye ball? – glob ocular, iar al treilea e mai mult decât evident (Canibal – n.n.).

Canibali? Toată trupa?

Doar nucleul.

Nucleul.

Da. Nucleul e format doar din mine i din instrumentele mele. Ceilalţi nu mai sunt.

I-aţi mâncat.

Da… Dar n-au suferit mult. OK, să presupunem că am vrut să mănânc pe cineva. Am căutat voluntari! Ce-i de reproat în asta? Cine ne poate interzice să dispunem de viaţa noastră cum vrem? Sau viaţa noastră nu ne mai aparţine? Cui aparţine ea, dacă nu nouă? Părinţilor notri? Societăţii? Statului?

Bisericii? Lui Dumnezeu? Fiecare îi aparţine lui însui. Aa că putem să facem ce vrem cu viaţa noastră. De ce ne-ar interzice societatea să luăm decizii când e vorba de viaţă i de moarte? Care-i limita peste care nu trecem?

Ce decizii lăsăm în seama individului? Avem cumva nevoie de votul colectiv pentru fiecare decizie pe care o luăm? Nu, n-avem nevoie. E aa o mare infracţiune să cauţi oameni care au chef să se sinucidă? De ce? Lumea e plină de ei.

Atunci de ce să nu-i mâncăm?

Către grefier Aţi consemnat asta?

Domnul notează cumva i tonul pe care l-am folosit când am spus toate astea? Dacă fac o glumă, va preciza că a fost o glumă? Ceva de genul: „a spus asta ca pe-o glumă?”

Nu. i atunci pentru ce mai scrie?

Răspundeţi pur i simplu la întrebările mele.

Dar e ridicol! La ce folos să mai spun ceva?

Puteţi să refuzaţi să daţi declaraţii. V-am mai spus asta.

V-ar conveni. De ce staţi ascuns, de fapt? Hm?

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Aa se face mai nou? O voce din Neant? Ca la confesor? Nu vă e ruine să trataţi astfel nite oameni nevinovaţi? Aveţi soţie? Copii? Alo? Sunteţi om, de fapt? Sau cu ce vorbesc?

Cu un angajat al poliţiei.

Atunci de ce nu vă arătaţi faţa?

Identitatea mea nu e relevantă pentru dumneavoastră. Nu pe mine mă reprezint aici.

Cum aţi putea să reprezentaţi pe cineva, câtă vreme nu aveţi o faţă?

Nu vă preocupaţi dumneavoastră de faţa mea.

Pe cine reprezentaţi?

Statul.

Cine e acest stat? El măcar are faţă?

La această întrebare puteţi să răspundeţi i singură.

Nu. Nu mă prind. O voce fără identitate are pretenţia că reprezintă un stat fără chip i că, în numele lui, are dreptul să poarte o conversaţie cu mine. Nu. Nu mă prind despre ce-i vorba.

Spuneţi-i statului dumneavoastră să-i facă rost de o faţă. Că eu n-o să-l iau în seamă atâta vreme cât nu are niciuna.

Asta am înţeles deja. Confesiunea dumneavoastră?

Poftim?

Cărei religii îi aparţineţi?

Asta ce mai e?

O formalitate.

Ce religie mi-aţi sugera?

Răspundeţi la întrebare.

Realitatea e credinţa mea. tiu că realitatea există. Dar dumneavoastră?

V-am întrebat de ce credinţă sunteţi.

Iar eu v-am răspuns. Dar dumneavoastră sunteţi credincios? În ce credeţi?

Am fost crescut în credinţa cretină.

Poftim. Slujbaul fără chip al statului are o credinţă. Are cumva i statul una?

Trăim într-o societate cretină.

Right, cele zece porunci.

Când aţi publicat primul anunţ?

Nu-mi aduc aminte. Există cumva o poruncă de genul „Să nu-ţi iei viaţa în propriile-ţi mâini“?

Cine a răspuns primul la anunţ?

Nu mai tiu. O fi fost unul.

Când aţi avut prima oară pornirea de a mânca pe cineva? Înc-o dată… n-am nimic în comun cu cazul dumneavoastră.

Când s-a întâmplat?

14 Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

N-am intenţionat niciodată să mănânc pe cineva. Dar vorbesc în numele celor care se hrănesc cu sinucigai. Sinucigai care i-au dat consimţământul. Nu există temei legal sau moral pentru a-i pedepsi. Aceia sunt oameni maturi care încheie un acord comun, iar statul nu are nici un drept să se amestece. Nu e treaba noastră ce-i în meniul vecinilor notri!

Cine a spus că acei oameni sunt maturi?

Maturi… cum sună… Sunteţi catolic.

Subiectul discuţiei noastre nu este acesta.

Mai lăsaţi-mă, de parcă nu mâncaţi în fiecare duminică Trupul lui Hristos la biserică sau aa ceva. Care din noi doi e canibalul?

N-aveţi nici o ansă să mă provocaţi cu astfel de blasfemii.

Ascultaţi, eu nu provoc pe nimeni, n-aveţi decât să mâncaţi pe cine sau ce doriţi. Dar am mari îndoieli privind sistemul dumneavoastră de drept. Nu vă împărtăesc idealurile.

Ce vreţi să spuneţi cu asta?

Acest bărbat i-a reprezentat idealurile mai bine decât voi toţi. Sistemul său de valori l-a determinat să ia atitudine.

Nu cred că există cineva care să înţeleagă o astfel de atitudine.

Ar fi frumos dacă ar fi aa. Dar chiar bărbatul care m-a agresat mi le-a împărtăit.

Dumnezeule, încetaţi! Răstălmăciţi totul.

Ba deloc. Acuz doar etica dumneavoastră în ce privete sinuciderea. Deci dumneavoastră credeţi în Dumnezeu numai pentru că aţi primit o educaţie cretină.

Nu sunt un membru activ al bisericii mele.

Dar credeţi în Dumnezeu?

Da. Ca orice om rezonabil.

Aveţi noroc că aţi supravieţuit credinţei dumneavoastră.

Aveţi ceva împotriva credinţei cretine?

Bineînţeles.

Dar de ce în mod special împotriva celei cretine?

N-am spus „în mod special“. Cretină, islamică, ebraică, mi se rupe.

Vi se rupe?

Da. Toate aceeai porcărie.

Auziţi, nu suntem aici să dezbatem dilemele credinţei.

Nu? Suntem aici pentru că sunteţi suspectată de uciderea i mâncarea unui bărbat.

Femeia:

Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

Sunt ţinută aici, fiindcă se presupune că am încălcat principiile voastre morale, dar ele se opun naturii umane! Sunt contradictorii!

Religia voastră propovăduiete altruismul.

Corect?

Nu văd ce…

Corect? Da sau nu?

Bărbatul privete scurt spre grefier. Pare că intenţionează să-i facă un semn să nu consemneze.

Auziţi, asta n-are nici o legătură.

Da sau nu?

Nu-i aa de simplu …

Religia voastră propovăduiete martiriul. Înfrângerea egoismului, abandonarea sinelui, sacrificiul pentru celălalt. Nu Isus al vostru zicea: aici sunt, străpungeţi-mă, lăsaţi-mă în ariţa soarelui, sacrificiul meu va mântui omenirea? Mor pentru un stat fără chip bla bla bla? În principiu a propovăduit dragostea…

Dragostea deopotrivă i pentru prieteni i pentru dumani. Corect?

Corect.

Deci iată.

Iată ce?

Nu există un îndemn mai imoral ca ăsta. Îndemnul de a iubi? Îndemnul de a iubi necondiţionat, dincolo de orice judecată valorică! Ce sens mai are cuvântul „moral” pentru cineva care iubete binele în aceeai măsură în care iubete i răul?

Nici unul!

Gata. Să revenim la cazul nostru.

Nici nu mă refeream la altceva. Decât la cazul dumneavoastră. Pierdeţi teren i nici măcar nu vă daţi seama.

Vorbesc de o infracţiune. i eu. De a dumneavoastră. Dumneavoastră comiteţi în fiecare zi aceeai i aceeai infracţiune. Sunteţi un infractor în serie. i în ce ar consta „infracţiunea” mea?? În credinţa dumneavoastră în cu totul altceva decât realitatea.

Credinţa dumneavoastră e o crimă împotriva propriei naturi. Numiţi ca instanţă supremă o himeră. O ficţiune! Daţi valoare mai mare unei ficţiuni decât realităţii. Aţi aezat mai presus de propria realitate un Ceva, un Ceva pe care nu l-aţi văzut i pe care nu o să-l vedeţi niciodată.

15

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia:

În asta constă infracţiunea dumneavoastră.

E o infracţiune împotriva puterii de judecată, i o repetaţi zi de zi. Împotriva ACESTEI infracţiuni mă apăr eu cu toată forţa. Spiritul dumneavoastră se autodevorează. Negând realitatea, se neagă pe sine. Iar asta se numete autocanibalism sufletesc. Cum vreţi să rămâneţi în toate minţile în felul ăsta? i să vă mai i păstraţi simţul dreptăţii?

N-are a face una cu cealaltă.

O, ba da. Chiar i dumnezeul dumneavoastră v-ar contrazice.

Instanţa supremă în cazul dumneavoastră e tribunalul. i eu care credeam că instanţa supremă este legea.

Da. Legea, dacă aa vreţi. i cine îmi garantează că legea se bazează pe principii morale?

Eu. Mă temeam de asta.

Legile, societatea noastră se bazează pe două mii de ani de cretinism. Dumneavoastră faceţi parte din această societate. Fie că vreţi, fie că nu. În afară de asta, uciderea unui om e considerată o infracţiune peste tot în lume, aa că…

Războiul. Pedeapsa cu moartea. Eutanasia.

Sinuciderea.

Ce? Patru situaţii în care uciderea unui om nu e văzută neapărat i peste tot ca o infracţiune.

Nu vă încadraţi în nici una din aceste situaţii.

Aa este. Dar în cazul de eutanasie pe care îl invocaţi însă, da.

Cine spune că bărbatul a vrut într-adevăr să moară?

El! El. Doar am văzut amândoi pe casetă. De ce nu îl credeţi? S-ar putea spune că a fost înfrânt de propriile sale instincte. Doar că aceste instincte reprezintă convingerile sale interioare. Instinctele sale exprimă ceea ce demonii sufletului ne forţează să negăm: Sinele. Ceea ce înspăimântă e faptul că sinele ar putea lua atitudine. Dorinţa acestui bărbat de a-i lua viaţa e doar o rămăiţă a sinelui său. i rămăiţa aste e instinctul. O plăcere uriaă, o plăcere de care s-a ruinat. Un mic rest de egoism interzis. Din ceea ce povestete el pe casetă se vede că a încercat să găsească o ieire din falsul i insuportabilul sistem de valori pe

Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

care alţii i-l băgau pe gât zi de zi. i găsete această salvare tocmai prin faptul că trăiete până la capăt i se sacrifică pentru cineva. Prin dorinţa lui de a muri i-a provocat o plăcere la fel de mare ca i a aceluia care i-a îndeplinit dorinţa.

Da. Hai să vorbim totui despre făpta.

Da. El îi găsete într-o astfel de acţiune o formă de plăcere. Probabil că vrea să-i potolească foamea. Vrea să-i strecoare sub piele o altă viaţă, o viaţă pe care nu a putut s-o trăiască niciodată. Ce tiu eu. Ceva i-o fi dorit el. Dar vorbim degeaba. Oricum v-aţi găsit un vinovat în… În cine?

Păi, în mine. i în fiecare om de afară, care trăiete numai i numai pentru el, în fiecare om, care-i aază fericirea mai presus de toate, în fiecare egoist, care vrea să decidă liber pentru faptele sale. Pe toţi acetia îi acuzaţi împreună cu mine. În ochii votri noi suntem Răul.

Afirmaţi că sunteţi egoistă?

Bineînţeles. i de asemenea nu văd nici un motiv, dar absolut nici un motiv pentru care nu a ajuta un sinuciga să se omoare.

Către grefier Aţi notat?

Către femeie Mai aveţi ceva de adăugat?

Dumneavoastră nu pricepeţi ce vă spun! Nici măcar nu mă ascultaţi!

Calmaţi-vă!

Aici e vorba de viaţa mea. Aa că n-o să mă calmez.

Vocea făptaului de pe casetă e cea a unei femei. Susţineţi în continuare că nu vă aparţine.

Nu e vocea mea.

Avem o casetă video pe care apare una din victimele dumneavoastră anterioare.

Nu, nu aveţi.

Doar aţi văzut.

Am văzut o casetă video. O casetă de care eu nu am avut habar, în care apare un om pe care eu nu îl cunosc.

Noi chiar încercăm să aflăm adevărul. Procuratura vă acuză de crimă. Alte presupuneri, că ar fi vorba de ucidere la cerere, au fost respinse deja. Într-o astfel de faptă, iniţiativa ar fi trebuit să fie a victimei. Dar nu e cazul aici, având în vedere că aţi dat acel anunţ în ziar.

-

16 Femeia:

Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul: Femeia: Bărbatul:

Nu pot să cred ca mi se întâmplă asta. Citesc în ziare despre existenţa canibalilor i nu-mi vine să cred că lucrurile ajung atât de departe.

Că aceti oameni chiar mănâncă alţi oameni.

Am dat acest anunţ pentru a vedea dacă îmi răspunde careva. Pentru a vedea cine îmi răspunde. Cine vrea să se lase mâncat. Am vrut să studiez profilul acelui om. Eram curioasă. Nu puteţi cumva stabili prin analize genetice ce am mâncat în ultima vreme? Nu se poate? De fapt, am vreo ansă să fiu lăsată să plec?

Răspundeţi pur i simplu la întrebările mele.

Da, păi asta încerc să fac.

Atunci totul va fi bine.

Nu tiu.

Sunt nevoit să vă pun toate aceste întrebări.

Da. tiu.

Nu fac asta pentru că vreau eu.

Da. tiu.

Ci pentru că trebuie.

Da. Pentru că mi se cere acest lucru, pentru că e datoria mea i pentru că vreau să-mi fac treaba bine.

Evident.

Nu am nimic împotriva dumneavoastră. Nimic personal. Îhî. i nici nu vă cunosc. Cel puţin nu cu adevărat.

Aa e.

Dar sunt aici pentru că trebuie să vă cunosc. În numele statului.

Statul vrea să mă cunoască?

Exact. i de aceea sunt aici.

Dintotdeauna v-aţi dorit să fiţi aa? Aa cum sunteţi acum?

Răspundeţi doar la întrebările mele. Cum vă numiţi?

Nevel.

Prenume.

Vivian. Dar dumneavoastră? Cum vă numiţi?

Răspundeţi doar la întrebările mele. Îhî. i unde locuiţi?

Aici. Până una-alta. Dar dumneavoastră?

Răspundeţi doar la întrebările mele …

Răspundeţi doar la întrebările mele …

Răspundeţi doar la întrebările mele …

FINAL Bărbatul:

N-am tiut ce să facem cu ea. Ne trebuia un acuzat. Dar n-aveam nici o probă. A fost atat de arogantă la interogatoriu. A refuzat avocatul din oficiu, dar s-a apărat bine. Problema a fost c-a încercat să apere canibalismul. Chiar nu tiam ce să facem. Era clar că nu era ea vinovată, dar opinia publică avea nevoie de un vinovat. Aa că ne-a venit o idee. Am făcut un sondaj. Confidenţial bineînţeles. Rezultatul: … (atâtea) voturi „vinovată” … (atâtea) voturi „nevinovată”. Aa că: 1 - am condamnat-o pe viaţă; 2 - am eliberat-o. Nu tiu dacă e cea mai bună soluţie. Dar publicul a ales.

copyright: © Igor Bauersima, 69 All rights reserved by S. Fischer Verlag GmbH, Frankfurt am Main Teatrul Naţional Timioara mulţumete Fischer Verlag GmbH, Frankfurt am Main pentru acordul de publicare a piesei 69 în revista atent.

17

E foarte tânăr şi are încă acea calitate nealterată de a se bucura de ceea ce vede, primeşte şi face.

Cristian Ban, regizorul spectacolului „Coca Blues”, e student în an terminal la Cluj. Ca-n toate cărţile bune, şi-a ales şcoala după maestru – adică nu c-ar fi considerat facultatea de teatru de la „Babeş Bolyai” mai bună decât cea de la Bucureşti, de pildă, dar şi-a dorit să fie neapărat la clasa Monei Chirilă, regizoare pe care o consideră o profesionistă. A descoperit din mers, totuşi, că la Cluj, dozajul de clişee în materie (de predare) este minim.

Coca Blues un Ban de aur în buzunarul teatrului

18

„E o şcoală mai liberă”, exprimă el succint. La Timişoara a ajuns să monteze regăsindu-se în cerinţele programului Pocket, deschis creatorilor tineri. Propunerea pe care a făcut-o teatrului a avut la bază textul scris ad hoc de actorul Ioan Peter „Pit” de la Arad, iar când a fost chemat să facă treabă, a indicat pentru roluri, din mulţimea venită la casting, doi actori, iniţial fără să-şi dea seama că sunt soţ şi soţie. „Mi s-au părut cei mai potriviţi pentru povestea din «Coca Blues», şi ca vârstă, şi ca apariţie; dar n-am simţit nici un moment, la repetiţii, că formează un cuplu în spatele scenei şi că asta ar fi un impediment. În «Coca Blues», ei sunt doi tineri care fac promoţie la firme rivale de cola şi se îndrăgostesc aranjând marfa pe rafturi. Am vrut să văd în ce măsură mai funcţionează povestea asta cu Romeo şi Julieta pentru generaţia noastră, care pare trasă la xerox şi abuzată de sloganuri, de branduri, de job 18 ore pe zi. La piesa asta mă simt foarte bine, fiindcă e vorba de tineri de vârsta mea, şi simt că sunt stăpân, ca regizor, pe ceea ce fac.”

Perspectiva de Stat sau Mai bine Dortmund…

Asistentul lui Mihai Măniuţiu la spectacolul „Iubirea Fedrei”, montat la Arad, Cristian Ban a mai avut o şansă grozavă pentru tinereţea sa de 23 de ani: a câştigat o bursă „Leonardo da Vinci” la compania de teatru „Art Scenico” din Dortmund, unde, alături de 70 de fotografi, regizori, coregrafi, actori, a contribuit la o lucrare colectivă cu tema „Hanging around”. „Era un studiu al ţărilor din Europa asupra felului în care oamenii îşi pierd timpul… la colţ de stradă, pe bănci, în parcuri, în pauza de la serviciu. Am făcut mii de fotografii în Dortmund, pe care le-am adunat într-un montaj audio-video, cu interviuri, imagini… Şi anul viitor se va face un studiu, pe tema gheretelor din colţ de stradă, unde bei un suc, fumezi, care se distrug peste tot în Europa. Probabil că mă înscriu din nou. Acum că termin facultatea, mi se pare oricum mult mai interesant decât să mă angajez într-un teatru de stat, să mi se impună o normă de două spectacole pe an, pe care poate vreau, poate nu vreau să le fac…”

19

20

Pe Victor îl găseşti dacă treci de cabinele actorilor, faci dreapta la capăt şi baţi la uşa pe care scrie „Regizorat tehnic ORT”. Trei metri pe doi, locuinţa lor provizorie – a lui şi a soţiei sale, Mălina – e tot o cabină, amenajată / improvizată / speculată pentru două persoane care nu au nevoie decât de un singur spaţiu intim. De când se ştie, Victor s-a adaptat uşor la situaţii şi la confort. Se înţelege, e ca un exerciţiu care îi prinde bine şi pe scenă.

Regizorii îl plac şi-l distribuie des. Dacă ai nevoie de un actor frumos şi tânăr, îl iei pe Victor. În stagiunea aceasta, care încă nu s-a încheiat, Cătălina Buzoianu l-a luat în „Visul”, iar tânărul regizor Cristian Ban, în „Coca Blues”. În ambele spectacole joacă rolul principal.

Cum ai ajuns actor?

Vroiam să joc într-un film. Îmi doream să fiu actor şi să ajung la Hollywood. Şi tu? Şi Sabina... Şi alţii... Când eram mic, abia aşteptam să plece ai mei de acasă. Brusc, casa devenea platou de filmare. Cel mai mult îmi plăcea să mor. Trăgeam multe duble.

De ce ai făcut facultatea la Iaşi?

Era o opţiune. Iaşi sau Bucureşti.

Regreţi că nu ai ales Bucureşti-ul?

Da. De ce?

Simţeam nevoia să sparg nişte bariere pe care le aveam, care mi se trăgeau de acasă, din relaţia cu taică-meu. Eram ţinut sub control şi nu-mi plăcea. Cred că Bucureştiul m-ar fi ajutat să scap de asta. Aş fi devenit mai îndrăzneţ. Dar tata a zis Iaşi. M-au dus la Bucureşti să mă vadă cineva, să zică dacă am sau nu treabă cu teatrul. M-a văzut Dina Cocea şi a zis bine.

Cum ai ajuns actor la Timişoara?

Am avut noroc că, imediat după ce am terminat facultatea, în toată ţara erau concursuri: la Bucureşti, la Cluj, la Târgu-Mureş, la Timişoara. Aşa că mi-am stabilit un traseu prin ţară. Mi-am zis: acolo unde mă angajează, rămân. Şi m-am oprit aici; primul oraş din traseu. Sunt şase ani de atunci.

Cum ţi-a fost la început?

Sinistru. În primul rând, pentru că eram fără Mălina. Ea a rămas să termine şcoala acolo, mai avea un an. A fost nasol.

Actorul

Victor Manovici „Tot ce vreau să arăt e că am toate datele ca să fiu un actor bun”

21

Care a fost primul tău rol?

Leonaş în “Chiriţa” lui Ion-Ardeal Ieremia. Apoi am intrat la Mihaela Lichiardopol, în “Diavolul şi domnişoara Prym”.

Unde crezi că te situezi în ierarhia trupei? Faci parte din prima linie sau...

Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la un top sau la ceva de genul ăsta. Ideea e că îmi place foarte mult să fiu actor şi fac meseria asta cu credinţă şi cu bucurie. Îmi place să cred că sunt în partea, să-i zicem, curată.

Bine, dar eşti bun?

Da, eu cred că am lucruri de făcut pe-aici.

Enumeră-ţi calităţile.

Ambiţia, în primul rând. Tăria, faptul că sunt ostentativ când trebuie. Şi entuziasmul. Sunt ca un crocodil, mă entuziasmez la orice, şi de fiecare dată descopăr altceva care îmi place mai mult decât ce mi-a plăcut înainte. Cred că tot ce vreau să arăt e că pot să fiu actor şi că am toate datele pentru asta. Are o oarecare legătură şi cu tatăl meu, care îmi spunea mereu chestii tăioase… că nu am nici o treabă cu profesia asta, că eu cine mă cred, Peter O’ Toole?

Dar am credinţa că urc.

Există spectacole în care nu îţi place să joci?

Mi se pare esenţial să-ţi găseşti rostul în economia oricărui spectacol. Cred într-un raport egal, ca manifestare, între actor şi regizor. Există o interdependenţă între ei, fiecare e responsabil indiferent ce se întâmplă – dacă unul cade, celălalt îl ridică. Dacă spectacolul e prost din regie, îl faci tu mai bun din actorie.

Cu care regizor ai lucrat cel mai bine?

Numai topuri îmi ceri. Când mă întrebi de culoarea preferată?! Că o să spun albastru. Întâlnirea cu Ada a fost fundamentală pentru mine, deşi târziu am descoperit asta. Dacă s-au jucat zece spectacole cu “Scrinul negru”, cred ca pe la al şaptelea am început să am nuanţe, să fiu mai relaxat. A fost primul meu rol principal şi eram foarte

speriat. În plus, felul în care mă raportam la tatăl meu, la boala lui, în perioada repetiţiilor, a fost hotărâtor; era o luptă continuă să ies din carapace.

Carapace pe care tatăl tău a construit-o?

Posibil. Cu tata aveam deseori conflicte foarte urâte.

Când a murit, teatrul mi s-a părut cea mai mare minciună.

El avea cancer şi am văzut toată oroarea din boală, cum un om viguros şi coleric se face tot mai mic, până dispare. Şi mi-am zis: ce-s astea, teatru, repetiţie? O garderobă în care intri şi te-ntrebi: azi cu ce mă îmbrac? Azi îmi iau pasiunea.

Ce fals! Acum nu mai gândesc aşa, am depăşit momentul…

Dar hai, mai bine întreabă-mă de culoarea preferată.

Nu m-am gândit să-ţi fac chestionarul cu culoarea.

Te-aş întreba mai degrabă din ăla, mai abstract.

Zi-mi când ai murit ultima dată.

Nu ştiu dacă ai fost atent, mai devreme. În copilărie; chiar lăsam să se vadă lucrul ăsta, adică îmi puneam un bec în faţă...

De ce te mai trezeşti dimineaţa?

Ca să o văd pe Mălina. Mi-e dor de ea în somn şi abia aştept să mă trezesc s-o văd. Apoi, pentru că jucăm împreună în “Coca Blues” şi vrem să facem lucruri mari.

Vrem să ne luăm o casă a noastră cu ferestre mari...

Unde sunt visele din copilărie?

Sunt aproape, sunt foarte aproape. Le am tot timpul lângă mine şi ar fi bine să se îndeplinească.

22 Ce te deosebeşte de ceilalţi?

Nu ştiu. Eu nu mă îmbrac de la Kenvelo. Dar îmi place pepsi, beau pepsi; mai ales acum de când jucăm “Coca Blues”, sunt înnebunit după pepsi şi beau de sting. Îţi lipseşte ceva? Îmi lipseşte un tată, un prieten. Sigur că e Mălina, dar ea nu poate fi mai mult decât e, şi e şi-aşa foarte mult pentru mine. …Sau poate că sunt eu prea puţin pentru ea, poate sunt dezamăgitor.

Chiar oricine poate să fie artist? (cu ironie) Numai artiştii pot fi artişti. Ce înseamnă până la urmă să fii artist? Să fii un individ complet? Să conţii artă?

Astea sunt lucruri seci. Până la urmă fiecare om are ceva care îl face să fie artist.

De unde vii?

Vin dintr-o mamă foarte bună şi mare. Nu ştiu de unde vin. Nici nu ştiu unde sunt.

Crezi că ai o soartă de invidiat?

Nu. Îi invidiez pe alţii, dar nu am o soartă de invidiat.

Ai renunţat la ceva?

Casa bunicilor mei era într-un câmp foarte mare.

Undeva, în apropiere, era un deal şi de acolo se vedea totul. Îmi plăcea să stau acolo. Acum nu mai pot. Într-o zi, Mălina m-a strigat şi mi-a zis să cobor că avem treabă.

Ce faci cu banii?

Care bani?

Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare?

După cum observi, la mine e curat.

Care sunt plăcerile tale prin excelenţă?

Să călătoresc.

Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta?

O maşină. În felul ăsta aş putea să plec.

Trei artişti pe care nu poţi să-i suporţi.

Nu m-am gândit. Adi de la Vâlcea, Guţă - dacă sunt artişti.

Susţii o cauză?

Aş vrea să susţin cauza bucuriei, dacă se poate.

Ce ai fi în stare să refuzi?

Nu ştiu dacă aş fi în stare să refuz.

Ce ţi se reproşează?

Că nu am bani. Mălina a zis că trebuie să am bani ca să mergem pe un yaht. Că m-am îngrăşat. “Victor, te-ai îngrăşat, nu te vezi pe scenă?” Vladimir Jurăscu mi-a zis că am devenit nesimţit şi să ramân copilul ăla cuminte pe care îl ştia el. Pe doamna Coca am înnebunit-o pe vremuri că vorbeam urât, că eram isteric; pe doamna Monica o derutam când îmi lua pantofi; că îmi lua 43, dar de fapt aveam 44, că bulversez oamenii...

La ce e bună arta?

Te face mai bun. Arta este sine qua non. Adică fără de care nu se poate.

Cum ai vrea să te întorci? Într-un balon.

Scrie-ţi epitaful.

“A se consuma de preferinţă înainte de… ”

23

Mălina Manovici şi cuplul care joacă o altă relaţie

„În «Coca Blues» fac o nebună, o tipă pe care maică-sa care o stresează tot timpul. E un personaj cu mult tupeu, ceea ce eu ca actriţă nu prea am”, spune cu francheţe Mălina Manovici despre al treilea rol „plin” pe care îl face la Naţional după „Cenuşa de piatră” şi „Parcul”. Spectacolul în regia tânărului Cristian Ban i-a oferit surpriza de a juca alături de soţul ei, Victor Manovici, actor la Teatrul Naţional Timişoara. „La început a fost groaznic. Mă uitam la Victor şi aveam un blanc cumplit. Se simţea că e o relaţie în spate, de parcă ne-am fi cunoscut de o sută de ani, ceea ce nu e cazul, mai ales că în «Coca Blues», personajele noastre se întâlnesc pentru prima oară. Dar ne-am obişnuit, încet-încet, să ne privim cu alţi ochi. Am învăţat să fiu sinceră în această poveste care îmi place foarte mult.”

Născută la Bârlad, judeţul Vaslui, Mălina e studentă în anul IV la facultatea de actorie din Timişoara – a doua facultate, după patru ani de Litere la Iaşi. Acolo l-a cunoscut pe Victor, „la budă”, în baia unuia din căminele alea obscure, cu ţevi ruginite, în care studenţii administraţiei universitare au grijă de igiena lor la comun. „Spălam vasele pentru toată camera, aşa cum se face, şi am intrat în vorbă cu el. Apoi, într-o seară, a bătut la uşa noastră; nu ştiu ce prostii bâiguia, că era super beat, dar aşa mi-l amintesc. Era student la actorie.”

Zice că nu de la Victor i se trage pasiunea pentru teatru, ci de când era ea mică şi dansa în oglindă. „Ai mei n-au vrut niciodată să audă despre asta, mi-au zis că trebuie să învăţ întâi o meserie serioasă, după care voi fi liberă să fac ce vreau”. Mai avea un an de facultate la Iaşi când Victor a prins post la Timişoara. Relaţia lor a continuat până la… căsătorie, un an mai târziu. „La Timişoara, mi s-a pus tot mai mult pata să dau la teatru, mă tot rugam de Alina Reus să mă vadă măcar, să spun o poezie, să zică dacă am de-a face cu meseria asta; până la urmă a acceptat, m-a pregătit şi am intrat. Poate aş fi ales alt oraş pentru facultatea asta, dar fiindcă Victor era angajat aici, am rămas şi eu.”

24

Actorul şi dramaturgul

Ioan Peter “Mai bine în teatru decât în lume”

Autor de texte de teatru, Ioan Peter „Pit” e, înainte de toate, actor la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. După „Tot ce se dă”, „Proştii”, „O noapte cu Ioachim Cortez”, „Slăbănogu’ se roagă”, „Jim cară molozul”, „Hamletule” „Nu deranja. aşteaptă. Acum” ş.a., Ioan Peter ne prezintă piesa „Coca Blues”, într-un spectacol montat de Cristian Ban prin programul „Pocket”.

În ce împrejurări ai ajuns actor la Arad?

Prin concurs pentru post. La absolvire avusesem discuţii cu directori de teatre din Iaşi, Sibiu şi Timişoara. Îmi plăcea mult Timi’. Veneam des la Victor Ţintoi-Ţache, care îmi furniza emoţie teatrală nepervertită; pe atunci eram atras aici de personaje interesante: boemi, farsori, fabricanţi de vise, fete misterioase. Mulţi s-au cărat la stele.

Dar în anul când absolvisem şcoala, la Timişoara nu s-a mai ţinut concurs. Am ajuns la Arad cu toate că niciodată nu-mi trecuse prin tărtăcuţă, aşa a fost să fie. În acel an am fost angajaţi în teatrul arădean mulţi tineri, prima promoţie plină de actori. Asta a fost bine. E o trupă foarte bună la teatrul din Arad, în permanentă căutare, ferită de nevoia de a alerga după bani pe la televiziuni sau pe la partiuri private. O colegă din capitală îmi spunea că trăim ca într-un clopot de sticlă, pe bune, la ultimele proiecte am repetat cu atâta drag, că îmi era mai bine în teatru ca în lume. Mă doare lumea asta a noastră, tristă, violentă, m-am săturat de aceleaşi blocuri gri cu tencuiala belită pe alocuri. La televizor nu mă mai uit de mult.

Cum de ai început să scrii piese de teatru? „Tot ce se dă” e primul meu text. Scrisesem până atunci o droaie de scenarii pentru mica mea trupă de elevi şi studenţi, arTstudio, cu care am partcipat şi la Timi’, la Sărbătoarea Saltimbancilor. Dar teatru la plin nu mai scrisesem. Ştiam de Alina Nelega, de Caraman, de Radu Macrinici, Zografi, Dinulescu cu „japonezul” lui „albastru”, Peca, Saviana Stănescu, Juncu… Cam pe atunci, Teatrul Imposibil din Cluj publica prima antologie de teatru nou, pe suport CD. Ştefan Iordănescu, în vremea aceea director la Arad, ne-a invitat să gândim un proiect pentru toamnă la sala studio. Şi eu începusem să scriu chestia asta. Era o perioadă interesantă a vieţii mele, doar scrisul mă ţinea aproape de teatru. În toamnă, pe Ştef l-au „aranjat” cei de la primărie, nu se mai punea problema de a face ceva contemporan la sala studio. Eu terminasem textul şi l-am trimis la Cluj, la Imposibil. L-au montat şi se joacă de trei ani.

Ce crezi că te individualizează ca dramaturg?

Nu ştiu. Poate ritmul replicilor, cinismul, umorul, autoironia, gingăşia... Din astea. Scriu fără semne de punctuaţie. Nu înţeleg de ce constituie asta o problemă pentru actori. Semnele de punctuaţie ale textului nu sunt nici pe departe semnele de punctuaţie ale spectacolului.

Chiar şi un simplu punct poate avea mai multe nuanţe.

S-au scris piese pe ambalaje de împachetat, pe bilete de avion, pe ziduri. Unele erau doar cuvinte şi din ele a ieşit un text de teatru fabulos. Eliminând punctuaţia, textul capătă

o dinamică aparte. E o diferenţă clară între textul vorbit şi cel scris. Eu nu scriu pentru cititori. Drept dovadă, nu am publicat în volum.

Te implici în fiecare spectacol făcut pe textul tău, sau te desprinzi de text?

Piesa mea de debut, „Tot ce se dă”, ar fi cel mai bun exemplu. Dacă în montarea de la Cluj, textul n-a suferit nici o modificare, la Helsinki, el a fost mult schimbat. Compania finlandeză a angajat un dramaturg care a preluat povestea şi a recreat o variantă potrivită cu viziunea regizorului. Dar e un exemplu fericit, pentru că structura piesei n-a fost zdruncinată. Există situaţii în care modificările sunt drastice şi deturnează total sensul piesei. Atunci e nasol. Ideal ar fi ca prin contract să ai puterea să te retragi cu textul din producţie dacă vezi că lucrurile o iau razna. La „Coca blues” există cinci variante de text, la „Un om de milioane”, pe care l-am făcut la Arad, au fost douăzeci şi două. Mi-aş dori să lucrez împreună cu regizorul la îmbunătăţirea textului, în repetiţii, până când capătă forma cea mai potrivită, sau să-l schimb, în funcţie de situaţiile noi create de actori în timpul repetiţiilor. Dar este imposibil.

Până unde laşi regizorul să intervină în textul tău?

Nu cred că se pune această problemă. Textul de teatru nu e protejat în România, aşa cum e în Anglia de pildă.

Dacă accept un proiect, atunci intervenţia regizorului este nelimitată.

25

Sunt un tip de patruzeci de ani, născut şi trăit o vreme într-o lume cu alte reguli; acum trăiesc într-o lume total diferită. E o contradicţie care mă seacă, dar nu mă feresc de ea atunci când scriu.

Cum şi de ce s-a „născut” Coca Blues?

Am scris „Coca Blues” pentru programul „Pocket” al Naţionalului. Cristian Ban, regizorul spectacolului, m-a rugat să transform un text mai vechi, dar i-am zis că e o muncă dificilă; că ar fi mai interesant dacă aş scrie ceva nou, dar nu mai era timp pentru asta. Am trimis o variantă neterminată. O altă variantă există publicată de LiterNet. Am jucat şi un spectacol lectură în festivalul destinat producţiilor independente „Underground” de la Arad, cu Andrei Elek şi Cătălina Pop. Ai scris „Coca Blues” pentru publicul tânăr?

Cred în publicul tânăr, cred că teatrul trebuie să-i vină în întâmpinare cu provocări mai sincere şi mai puternice.

Asta cu teatrul care e „nevoit să facă educaţie” ar trebui s-o uităm. Dacă ăla tânăr din sală, păzit de gardianul-plasatoare sau de gardianul-dirginte, se plictiseşte, probabil că nu va protesta, dar va deschide telefonul mobil; e oricum pierdut pentru cei de pe scenă, care se chinuie să lectureze, cât mai credibil, din Caragiale. Sau alt autor din programa şcolară.

În care din activităţi - regie, actorie, dramaturgie – te simţi cel mai liber? În scris. Îmi place mult şi să joc. Dar în scris, imaginaţia mea are o viteză mai potrivită cu mine.

Despre ce nu ai scrie niciodată?

Este o întrebare ciudată. Nu cred că există ceva perceptibil, palpabil, care să nu poată să fie folosit în construcţia dramatică. Îmi spuneam că nu voi scrie niciodată despre familia Columbeanu, dar de îndată ce-am apucat să rostesc asta, am citit o ştire haioasă cu cei doi şi-am creionat o piesă scurtă în care personajul principal era o ciocolată în lungime de un metru.

Te simţi parte a generaţiei tale de dramaturgi sau te percepi mai degrabă izolat?

Mi-aş fi dorit să fac parte dintr-o mişcare teribilă de dramaturgie nouă, dar asta nu se face peste noapte. A fost dramAcum la Bucureşti. Teatrul Imposibil din Cluj. Mihai Ignat face ceva pe la Braşov, Alina Nelega la Târgu-Mureş, Radu Macrinici la Baia-Mare. Am contact cu dramaturgii tineri din ţară. La Arad se desfăşoară un atelier de lucru pe dramaturgie, e la a doua ediţie. Am descoperit texte interesante acolo, scrise de tineri şi foarte tineri. Dar nu ştiu, zău, dacă vor apuca la scenă şi asta e mare păcat. Mă simt...ce să mă simt? Ceea ce sunt. Ca vârstă vreau să spun.

De unde titlul „Coca Blues”?

Titlul a pornit de la o glumă. Am un amic care mai fumează. I-am zis într-o seară: „bă, de ziua ta aducem trupa Coca Blues să-ţi cânte!” Într-o dimineaţă, în curtea unui depozit de mărfuri, un băiat costumat în pepsi şi o fată costumată în nu mai ştiu ce haleau gustărica de zece.

Asta e, mi-am zis, de aici se poate naşte ceva. Baftă Mălina şi Victor!

26

27

„Am zărit lumină…”, noul spectacol al Teatrului Naţional Timişoara, pe care actorul Damian Oancea l-a realizat după lirica lui Marin Sorescu, a fost prezentat în premieră, la sfârşitul lunii februarie, la Clubul „Porto Arte” (fost „Vaporul”).

Marin Sorescu din nou la Naţional

„N-am să mă opresc la rolurile extraordinare pe care le-a făcut Damian Oancea în timp, ci la ataşamentul lui special, care are şi o motivaţie în originea sa oltenească, pentru literatura lui Sorescu. Trei roluri mari, precedente, din cariera lui Damian au de-a face cu acest mare autor: «Matca», din 1992, un rol antologic în care Oancea aducea întreaga înţelepciune a ţăranului român; «Iona», din 1994 – şi când vorbim de «Iona» trebuie să vorbim de senzaţionala tenacitate a lui Damian de a învăţa rolul în limba engleză, păcat că varianta în limba engleză nu s-a mai jucat; «La Lilieci», din 2003, un spectacol despre care nu aş fi zis niciodată că poate avea impact în Timişoara, dat fiind că vorbeşte despre profunzimile satului oltenesc”.

Mariana Voicu, consultant artistic al TNT Spectacolul „Am zărit lumină…” nu mai are la bază un scenariu, ca în „La Lilieci”, ci are o construcţie originală semnată integral de Damian Oancea. „Am vrut să fac acest spectacol pentru că, mai nou, nu ştiu de ce, autorii români sunt evitaţi”, motivează actorul.

28

Premiere în ţară începând din martie

BUCUREŞTI Teatrul Bulandra Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller Regia: Felix Alexa; Premiera: în luna martie

Însemnările unui necunoscut după Dostoievski Regia: Ion Cojar; Premiera: în luna martie

Proiect Shakespeare Regia: Andrei Şerban; Premiera: în luna iulie

Trandafirul tatuat de Tennessee Williams Regia: Dinu Cernescu; Premiera: neanunţată

Orfeu şi Euridice după C.W. Gluck, cu partituri muzicale semnate de Adrian Enescu Regia: Alexandru Darie; Premiera: neanunţată * spectacol realizat în cadrul Bulandra per musica

Blog the theatre * vor fi selectate trei bloguri; pe baza textelor şi comentariilor propuse, acestea vor fi transformate în scurte piese de teatru. * spectacol realizat în cadrul Bulandra underground

Teatrul de Comedie Fecioara şi Focul de Matei Vişniec Regia: Cătălina Buzoianu; Premiera: neanunţată

O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale Regia: Horaţiu Mălăele; Premiera: neanunţată

Fata de mătase artificială de Irmgard Keun Regia: Vlad Massaci; Premiera: în luna martie, la Sala Studio

Teatrul Foarte Mic Spectacol după un text de Gianina Cărbunariu, titlu neanunţat Regia: Gianina Cărbunariu; Cu: Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Maria Obretin, Carmen Florescu, Răzvan Oprea, Rolando Matsangos, Gabi Gheorghe, Adrian Anghel Scenografia: Andu Dumitrescu; Muzica originală: Vlaicu Golcea; Mişcare scenică: Carmen Coţofană; Premiera: în această perioadă

Spectacol pe texte contemporane româneşti tiltu în discuţie Regia: Andreea Vălean

Teatrul Mic Hamelin de Juan Mayorga Regia: Claudiu Goga; Scenografia: Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu; Cu: Coca Bloos, Gheorghe Visu, Dana DembinskiMedeleanu, Radu Zetu, Ovidiu Niculescu, Mihaela Rădescu, Dorin Andone, Liliana Pană, Radu Iacoban.

Premiera: neanunţată

Furtuna de Shakespeare Regia Cătălina Buzoianu; Premiera: neanunţată

Teatrul Metropolis Agamemnon de Rodrigo Garcia Regia: Radu Nica; Scenografia: Maria Miu; Coregrafia: Carmen Coţofană; Cu: Gabriel Răuţă, Bogdan Dumitrescu, Ada Navrot, Antoaneta Cojocaru, Ioana Flora/ Florentina Ţilea, Alexandra Badea; Premiera: în luna aprilie

Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac Regia Gelu Colceag; Premiera: în luna martie

Visul unei nopţi de vară de Shakespeare Regia Dragoş Galgoţiu; Premiera: în luna aprilie

Puricele după Georges Feydeau Regia: Horaţiu Mălăele; Premiera: în luna mai * spectacol realizat în stil Commedia dell’Arte

Triunghi epistolar - Corespondenţă dadaistă Regia: Cătălina Buzoianu; Prelucrare: Florin Colonaş Ambianţă audio –vizuală: Tom Brânduş; Cu: Vlad Ivanov Premiera: neanunţată

Hamlet de Shakespeare Regia: Laszlo Bocsardi; Premiera: în luna octombrie

Under-Fuking-Ground de Katalin Thuroczy Regia: Sorin Militaru; Premiera: în luna noiembrie

Teatrul Naţional Bucureşti Fiind în prag de renovare, Teatrul Naţional din Bucureşti nu a anunţat titlurile spectacolelor noi Teatrul Nottara Blues de Arthur Miller Regia: Petre Bokor; Scenografia: Viorica Petrovici Premiera: în luna martie

Un pensionar fatal după Retro de Aleksandr Galin

Regia Tudor Ţepeneag; Scenografia: Nina Brumuşilă Premiera: în luna martie

Cei drepţi de Albert Camus Regia: Claudiu Goga; Premiera: neanunţată

Ai toată viaţa înainte după Romain Gary Regia: Alina Hiristea; Premiera: neanunţată * spectacolul face parte din proiectul Buletin de Bucureşti

Teatrul Odeon Camera de hotel de Barry Gifford Regia: Alexandru Dabija; Premiera: neanunţată

Emilia Galotti după G.E. Lessing Regia: Radu Alexandru Nica; Premiera: neanunţată

Epopeea lui Ghilgameş Regia: Dragoş Galgoţiu; Premiera: neanunţată

Teatrul Act Pentru moment, la Teatrul Act nu se montează nimic.

Teatrul Luni de la GreenHours Ziua futută a lui Nils Spectacol de: Peca Ştefan; Premiera: în luna martie

ARAD Teatrul Clasic Ioan Slavici 1001 de seri la teatru Regia: Laurian Oniga; Scenografia: Laurian Popa Proiecţii video: Adelin Ghionghioşan; Sunet: George Dâncu * proiect al teatrului arădean, prin care actorii vor veni în faţa publicului şi vor povesti, în maniere aparte, mari romane ale literaturii universale; prima reprezentaţie din cadrul acestui proiect a avut loc în luna ianuarie 2008.

Zece, scenariu de Paul Cimpoieru după Decalog Regia: Paul Cimpoieru; Premiera: 1 martie

Steaua fără nume de Mihail Sebastian Regia: Dan Vasile; Premiera: luna martie

False coincidenţe de Marivaux Regia: Alexandru Colpacs; Premiera: 24 mai

Un spectacol titlu în discuţie Regia: Beres Attila; Premiera: mai – iunie

Un spectacol titlu în discuţie Regia: Mihai Măniuţiu; Premiera: mai – iunie

Un spectacol titlu în discuţie Regia: Alexandru Dabija; Premiera: mai – iunie

Zadarnicele chinuri ale dragostei de William Shakespeare Regia: Ştefan Iordănescu; Scenografia: Doru Păcurar Premiera: luna octombrie

Festivalul Naţional de Teatru Clasic, ediţia a XIV-a, va avea loc, în acest an, în perioada 12 – 25 octombrie. Teatrul mai plănuieşte şi alte spectacole, pentru copii

BACĂU Teatrul Municipal Bacovia Bacău Gala Star, ediţia a III-a, va avea loc în perioada 28 martie – 3 aprilie. Gala Star este unicul festival-concurs din spaţiul cultural est-european care se adresează artiştilor cu posibilităţi de expresie deosebite, valorificate în spectacole de tip One-Man-Show.

29

BIHOR Teatrul de Stat Oradea Teatrul de Stat Oradea este în renovare totală şi spectacolele se joacă la Sala Studio şi la Casa de Cultură a Sindicatelor. Următoarele proiecte: Ursul de A.P. Cehov Regia: Petre Panait; Premiera: neanunţată, Sala Studio

Între noi, actorii, colaj de texte Cehov Selecţia şi regia: Eugen Ţugulea şi Ion Abrudan Premiera: neanunţată, Sala Studio

Comedie pe întuneric de Peter Shaffer Regia: Cristian Ioan Premiera: neanunţată, Sala Mare - Casa de Cultură a Sindicatelor

Mantaua, adaptare după N.V. Gogol Dramatizarea şi regia: Vitalie Drucek Premiera: neanunţată, Sala Mare - Casa de Cultură a Sindicatelor

BRAŞOV Teatrul Sică Alexandrescu Braşov La Chunga de Mario Vragas Llosa Regia: Cristian Dumitru; Scenografia: Axenti Marfa Premiera: neanunţată

Cu uşile închise de Jean Paul Sartre Regia: Mihai Măniuţiu; Decorul: Mihai Mădescu Costumele: Luana Drăgoiescu; Premiera: neanunţată

BRĂILA Teatrul Maria Filotti Brăila Un om de la Dunăre scenariu de Ilinca Stihi după proza lui Mihail Sebastian Regia artistică: Ilinca Stihi; Scenografia: Imelda Manu Regia muzicală: Patricia Prundea; Light Design: Gheorghe Jipa Premiera: în luna martie

Hamlet de William Shakespeare Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Regizor secund: Radu Nichifor; Lupte scenice & scrimă: Balázs Attila; Muzica: Tibor Cári Decorul şi costumele: Adriana Grand Premiera: în luna martie

Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee Regia: Mircea Cornişteanu; Decor: Gheorghe Mosorescu Costume: Labancz Clara; Premiera: în luna iunie

Spectacol titlu incert Regia: Radu Afrim; Premiera: neanunţată

BUZĂU Teatrul George Ciprian Buzău Trăieşte-ţi fanteziile sexuale de John Tobias Regia: Dan Tudor; Scenografia: Doru Zanfir Cu: Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor, Luminiţa Erga Premiera: luna martie

Victoria şi Sirena de Aleksandr Galin Regia şi scenografia: Diana Lupescu Cu: Diana Lupescu, Valeria Ogăşanu, Virgil Ogăşanu Premiera: luna mai

Inimă de boxer de Lutz Hubner Regia: Mara Paşici; Scenografia: Mihai Manolescu Cu: George Georgescu şi Gabriel Covesanu Premiera: luna octombrie

Fat Pig (Grasă ca porcu’) de Neil LaBute

30

DÂMBOVIŢA

Regia: Cristian Juncu; Premiera: luna noiembrie * în colaborare cu Fundaţia Katharsis, Bucureşti

Teatrul Tony Bulandra Târgovişte Trahinienele de Sofocle

Nu te nimici Coordonare proiect şi regia: Ion Mircioagă Cu: elevi ai liceelor buzoiene * program de implementare a teatrului în licee Perioada: martie-decembrie

O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale Regia: Lucian Ghimişi; Cu elevi ai liceelor buzoiene Premiera: luna decembrie

Boul şi Viţeii de Ion Băieşu Regia: Emanuel Pîrvu; Premiera: luna ianuarie 2009

Regia: Alexander Hausvater; Premiera pe ţară: în luna martie

Recuziterul după un eseu al lui George Banu Regia: Mihai Măniuţiu; Premiera: neanunţată

Medeea după Seneca Regia: Horaţiu Mihaiu; Premiera: neanunţată

Năpasta de I. L. Caragiale Regia: Cătălin Chirilă; Premiera: neanunţată

Matrushka de Tuncer Gucenoglu Regia: Cătălin Chirilă; Premiera: neanunţată

Gala Vedetelor – VedeTeatru, ediţia a II-a, va avea loc, în acest an, în perioada 10-17 mai

GALAŢI

CARAŞ-SEVERIN

Teatrul Dramatic Fani Tardini Galaţi Hotelul celor două lumi de Eric Emmanuel Schmitt

Teatrul G. A. Petculescu Reşiţa Vederea după Ion Băieşu Premiera: în luna martie

Lecţia de Eugene Ionesco Regia: Eugen Pădureanu; Premiera: neanunţată

Pinocchio după Carlo Collodi, Regia: Florin Antoniu; Premiera: neanunţată * spectacol pentru copii

CLUJ Teatrul Maghiar de Stat Cluj Peer Gynt de Henrik Ibsen Regia: David Zinder (Israel); Premiera: 19 martie

Mormânt pentru Boris Davidovici după Danilo Kiš Regia: Robert Raponja (Croaţia); Premiera: luna mai

Teatrul Naţional Cluj Aceşti nebuni făţarnici de Teodor Mazilu Regia: Cristian Hadjiculea; Premiera: 8 martie * spectacolul face parte din proiectul Regizori invitaţi

Femeia-ţintă şi cei zece amanţi ai săi de Matei Vişniec Regia: Mona Chirilă; Premiera mondială: luna aprilie

365 de ceruri, spectacol de mişcare Coregrafia: Vava Ştefănescu; Premiera: în luna mai * spectacolul face parte din Programul de perfecţionare şi pregătire multidisciplinară a actorului

Poştaşul sună întotdeauna de două ori după James M. Cain Regia: Marius Oltean; Premiera: luna iunie * spectacolul face parte din proiectul Regizori invitaţi

Cîntăreaţa cheală de Eugene Ionesco Regia: Tompa Gábor; Premiera: luna iulie * spectacolul face parte din proiectul Mari regizori

COVASNA Teatrul Andrei Mureşanu, Sfântu Gheorghe Noaptea arabă de Roland Schimmelpfennig Regia: Florin Vidamski; Cu: Claudia Ardelean, Daniel Rizea, Sebastian Marina, Anca Loghin, Ion Fiscuteanu Jr. Premiera: 23 martie * în cadrul programului Piesa de la Ceai - program de spectacole lectură în parteneriat cu Ceainăria Tein

Regia: Cristian Gheorghe; Scenografia: Klara Labancz Premiera: 1 martie

De cacao de György Spyro Regia: Radu Dinulescu; Scenografia: Sanda Mitache Muzica originală: Pedro Negresco Premiera (varianta în limba franceză): 12 aprilie

Afacerea Protar de Mihail Sebastian Regia: George Motoi; Premiera: 26 aprilie

Falstaff de William Shakespeare Regia: Ion Sapdaru Scenografia: Stela Verebceanu; Muzica originală: Richard Balint Premiera: 15 iunie

De cacao de Gyorgy Spyro Regia: Radu Dinulescu; Scenografia: Sanda Mitache Muzica originală: Pedro Negresco Premiera (varianta în limba română): 14 septembrie

Petrecerea de Harold Pinter Regia Cătălin Vasiliu; Scenografia: Klara Labancz Premiera: luna decembrie

HARGHITA Teatrul Municipal Csíki Játékszín Miercurea-Ciuc Lila Ákác / Salcâmul mov de Szép Ernő Regia: Miklós Parászka; Premiera: 25 aprilie

IAŞI Teatrul Naţional Vasile Alecsandri Iaşi Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck Regia: Victor Ioan Frunză; Premiera: neanunţată

Nevasta lui Hans sau Ce să caute un înger în oraşul ăsta piesă tragi-comică de Ion Sapdaru inspirată de proza lui Nichita Danilov; Regia: Ion Sapdaru; Premiera: neanunţată

Orchestra de Jean Anouilh Regia: Irina Popescu Boieru Premiera: neanunţată

Iov şi Salubrizarea de Călin Ciubotari Regia: Ovidiu Lazăr; Premiera: neanunţată * premieră absolută, debut dramaturgic

Un spectacol titlu în discuţie Regia: Felix Alexa; Premiera: neanunţată

MARAMUREŞ

31

SATU MARE

Teatrul Municipal Baia Mare Hora iubirilor de Arthur Schnitzler Regia: Dan Stoica; Scenografia: Mihai Valu Premiera: 16 martie

Sarah de John Murrell Regia: Kincses Elemer; Scenografia: Klara Labancz Premiera 30 martie

Un spectacol titlu în discuţie Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză Premiera: luna mai

Festivalul Internaţional de Teatru Atelier va avea loc, în acest an, în perioada 15 - 22 iunie.

MUREŞ Teatrul Naţional Târgu-Mureş Nebunul şi floarea, dramatizare după romanul cu acelaşi nume de Romulus Guga Regia: Marius Oltean; Premiera: luna aprilie

Butoiul cu praf de puşcă de Dejan Dukovski Regia: Sorin Misiriantu; Premiera: luna mai

Scandal la operă, farsă în două acte de Ken Ludwig Regia: Petre Bokor; Premiera: în toamnă

Operele complete ale lui Wlm Şxpr!, farsă în două acte de J. Borgeson, A. Long şi D. Singer Regia: Petre Bokor; Premiera: în toamnă

Regele Lear de W. Shakespeare Regia: Cristian Ioan; Premiera: în toamnă

NEAMŢ Teatrul Tineretului Piatra Neamţ Referinţele la Dali mă excită de Jose Rivera Regia: Miruna Dinu (câştigătoarea premiului de regie - debut la Festivalul de Teatru Pledez pentru Tine(ri), Piatra Neamţ, 2007)

Aventurile lui Sinbad, marinarul Regia: Cristian Pepino; Premiera: neanunţată

Divina comedie după Dante Alighieri, musical Regia: Bogdan Dreyer; Muzica: Mircea Chiraly Premiera: neanunţată

O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale Proiect în limba rromanes Regia: Alexandru Dabija; Premiera: neanunţată

Gaiţele de Alexandru Kiriţescu Regia: Dan Tudor Cu: Draga Olteanu Matei, Sanda Toma, Ileana Stana Ionescu Premiera: neanunţată * vor mai fi derulate proiecte în colaborare cu Ştefan Iordănescu, Louise Dănceanu, Cătălina Buzoianu şi Mihai Măniuţiu

În luna mai vor avea loc Festivalul Naţional de Teatru pentru Copii Tinereţe fără bătrâneţe, ediţia a II-a, şi Festivalul de teatru pentru liceeni, ediţia I; în luna octombrie va avea loc Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, ediţia a XXIII-a, cu secţiunile Pledez pentru Tine(ri) şi Un regal teatral.

Teatrul de Nord Satu Mare Mofturi, pe texte scurte de I.L. Caragiale Regia: Andrei Mihalache şi Gelu Badea Decoruri şi costume: Alexandru Radu; Premiera: 3 martie

Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello Regia: Gelu Badea; Decoruri şi costume: Klara Labancz Premiera: 20 aprilie

Vrăjitorul din Oz de L.F. Baum Regia: Andrei Mihalache; Decoruri şi costume: Alexandru Radu Coregrafia: Gabriela Tănase; Premiera: 3 iunie

În perioada 16 - 25 mai va avea loc a doua ediţie a Festivalului Multicultural Internaţional Fără Bariere

SIBIU Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu Hamlet de W. Shakespeare Dramaturg: Oana Stoica; Regia: Radu Alexandru Nica Premiera: 15 martie

Wer hat Angst vor Virginia Wolf / Cui i-e frică de Virginia Wolf de Edward Albee (Secţia Germană) Regia: Şerban Puiu; Premiera: 26 martie

Lulu de F. Wedekind Regia: Silviu Purcărete; Premiera: 15 mai

Ein Sommernachtstraum / Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare (Secţia Germană) Regia: Luisa Brandsdorfer; Premiera: 21 mai

Astăzi nu se fumează, scenariu dramatic de Gavriil Pinte pe texte de Iustin Panţa şi Mircea Ivănescu Regia: Gavriil Pinte

TIMIŞ Teatrul Naţional Timişoara 69 de Igor Bauersima Regia: Alexandra Badea; Scenografia: Velica Panduru Light design: Chris Jaeger; Videoproiecţii: Lucian Moga Cu: Sabina Bijan, Cătălin Ursu Premiera: 1 martie

Parcul de Botho Strauss Regia: Ştefan Iordănescu; Scenografia: Dorothea Iordănescu Muzica: Ildiko Fogarassy; Mişcarea scenică: Mălina Andrei Concepţie lumini şi video: Lucian Moga Cu: Alina Reus, Benone Viziteu, Sabina Bijan, Romeo Ioan, Andrea Tokai, Ion Rizea, Doru Iosif, Valentin Ivanciuc, Cătălin Ursu, Mălina Manovici, Ioan Strugari, Sebastian Vâlcea, Adrian Jivan, Bogdan Spiridon, Adrian Korek Premiera: 16 martie

Boala familiei M de Fausto Paravidino Regia: Radu Afrim; Scenografia: Velica Panduru Distribuţia: neanunţată Premiera: sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai

Trei surori, adaptare de Ada Lupu după A.P. Cehov Regia: Ada Lupu; Scenografia: Velica Panduru Cu: Victor Manovici, Ana Maria Cojocaru, Paula Maria Frunzetti, Alina Reus, Sabina Bijan, Cătălin Ursu, Ion Rizea, Ioan Strugari, Damian Oancea, Traian Buzoianu, Doru Iosif, Benone Viziteu,

32

Tipar executat la Tempus, Timişoara

Vladimir Jurăscu, Mihaela Murgu Premiera: 15 iunie

Teatrul German de Stat Timişoara Albă ca Zăpada şi Cei şapte pitici Regia: Simona Vintilă Decorul şi costumele: Geta Medinski; Coregrafia: Helen Ganser Muzica: Ilie Stepan; Textele cântecelor: Dana Borteanu Cu: Simona Vintilă, Boris Gaza, Daniela Török, Dana Borteanu, Radu Miodrag Vulpe, Horia Săvescu, Ramona Olasz, Isolde Cobeţ, Olga Török, Tatiana Sessler, Andrea Nistor, Alexandru Halka, Iosif Csorba ş. a.

Premiera: 2 martie

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timişoara Amintiri (Capriccio din fabrica de bere) de Bohumil Hrabal Cu: Szilágyi Ágota; Premiera: 2 martie, Sala Studio

Se-apropie vremea de Line Knutzon Regia: László Sándor; Cu: neanunţat Premiera: 20 martie

atent ISSN 1842 – 1709 Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara Editorialistul revistei: Daniel Vighi Concepţia grafică: Antal Szilárd Fotograful revistei: Adrian Pîclişan La această ediţie au contribuit: Mihaela Michailov, Alexandra Badea, Velica Panduru Cătălin Ursu, Chris Jaeger, Cristian Ban, Victor Manovici Mălina Manovici, Ioan Peter, Codruţa Popov, Ildiko Antal

Revistă realizată de Ciprian Marinescu Conţinutul articolelor, afară de cele altfel semnate, reprezintă creaţia lui Ciprian Marinescu

Ildikó ANTAL

Iudita REINHARD

Gerhardt CRÃCIUN

Laurenþiu MARIN

Mariana DOBOªAN

Daniela GENIG

Vasile GIURGEAN

Monica GRAND

Péter SZABÓ

Adrian IANCU

Ioan ILIA

Valentina IVÃNUªCÃ

Lucia MOISE

Elena NATALCENCO

Eugen OBRAD

Gheorghe PATAKI

Cãtãlin TOMESCU

Valentina COTINSCHI

Ana PRÃJAN

ªtefan CRÂSTA

Ilie MATEESCU

c o l e c t i v u l

Aurelia DOMOSTI

t e h n i c Din colectiv mai fac parte: Mircea Ionel LAZÃR Marius CRÃCIUNESC Efta NECULA

Alin TOFAN

Iosif TOTH

Zoltán SZABÓ

Traian ONEÞ

premieră absolută

sala de sport nr.

2 regia

Teatrul Naţional Timişoara