Boala familiei M

teatrul naĹŁional timiĹ&#x;oara stagiunea 07/08

boala familiei m

de fausto paravidino traducerea alice georgescu

abia-abia „sărit” de 30 de ani, fausto paravidino aproape că este prea tînăr pentru cariera lui. debutează, adolescent fiind, în forţă, cu un spectacol brecht. între 14 şi 19 ani continuă să joace în compania „la soffitta”, condusă de jurji ferrini. drumul lui e deja trasat, şi-l trasează singur, cu o mînă foarte sigură. in 1996 scrie prima sa piesă de teatru, comedia trinciapollo pe care o şi montează, în acelaşi an. împreună cu cîţiva prieteni, actori, fondează o companie de teatru, gloriababbi, unde montează un al doilea text scris de el, împreună cu giampiero rappa, spectacol care, prin premiile pe care le obţine, îl propulsează pe fausto paravidino în atenţia criticii de teatru din italia. e din nou premiat, în acelaşi an, pentru piesa doi fraţi. convins că nu-şi exploatează toate resursele, tînă-

rul dramaturg urmează un stagiu la prestigioasa international residency for playwrights de la royal court theatre din londra, unde scrie boala familiei m, pentru care – să nu uităm că are doar 24 de ani – primeşte a treia distincţie, premiul candoni arta terme (în 2000). scrie în continuare, genova 01, noccioline, nature morte dans un fosso, pentru care primeşte, în 2004, premiul gassman pentru cel mai bun text italian. după cum declară în interviuri, nu se identifică în nici un fel cu un gen anume, şi se lasă antrenat de cele mai variate provocări artistice – este actor de teatru, dar joacă şi în filme, scrie scenarii pentru radio şi televiziune, regizează; este prezent la festivalul de film de la veneţia cu texas : provincie italiană la frontiera cu mexicul pe care îl scrie, regizează şi interpretează. din 2006 este directorul artistic al teatrului din rocca grimalda.

niciodată nu încep de la un „mesaj” sau ceva similar atunci cînd scriu o piesă. nu am nimic să-i învăţ pe alţii, nu am nimic de spus. încep doar de la sugestii care vin de undeva. cred că fiecare personaj încearcă să aibă un mic loc în mica lui societate, jucîndu-şi rolul. chiar dacă nu e un rol bun. e un fapt evident în cazul martei şi al mariei. prima decide să joace rolul mamei printr-o responsabilizare absolută, a doua refuză acelaşi rol şi o arată printr-o iresponsabilitate totală. astfel de alegeri generează conflictul dintre ele, ceea ce le oferă personalitate, un anume tip de comportament fiecăreia, şi, ca urmare, „un loc în lume”. la fel, gianni încearcă să reziste unei realităţi crude jucînd rolul nebunului, cu alte cuvinte, refuzînd-o. luigi se ascunde în boală (reală sau presupusă), fulvio şi fabrizio ştiu doar că sunt prieteni şi că fulvio e logodnicul mariei; ei repetă „sîntem prieteni, maria e logodnica ta”, doar pentru a provoca realitatea acestui fapt. totodată, îmi plac conjuncturile domestice, deoarece personajele pot folosi un limbaj plin de înţelesuri duble şi referiri la ceva ce ei cunosc, dar publicul nu. familia este şi ea o metaforă a societăţii. prin urmare, cînd îţi plasezi piesa în cadrul unei familii poţi face două lucruri în acelaşi timp: poţi vorbi despre familia respectivă şi poţi folosi acest aspect ca pe o metaforă a societăţii. fausto paravidino

e

se spune că, dintre toate genurile şi speciile literare, în dramaturgie este cel mai greu de atins – nu perfecţiunea, dar, măcar, un grad decent de împlinire. probabil fiindcă aici autorul trebuie să utilizeze cuvîntul (materia primă a literaturii) pentru a crea nu doar stări de spirit, sentimente, senzaţii, ca în poezie, nu doar ambianţe, personaje, relaţii, ca în proză, ci toate acestea plus ceva foarte simplu şi foarte misterios numit adevăr: adevărul prezenţei nemijlocite a omului în faţa altor oameni. iar cu o astfel de performanţă nu-i este dat oricui să se poată mîndri; pe tot globul şi în toate timpurile, cei ce au atins-o sînt foarte puţini. fausto paravidino pare să facă parte dintre aceşti aleşi ai thaliei şi melpomenei, cele două muze ale teatrului, pentru că, la nici 35 de ani, este un dramaturg în toată puterea cuvîntului: cuvîntul său are putere şi el are putere asupra cuvîntului. boala familiei m, piesă datînd din anul 2000 (cînd paravidino încă nu atinsese un sfert de veac), este un exemplu strălucit. recurgînd la foarte sumare indicaţii scenice („didascaliile” sale menţionează doar locul acţiunii şi... starea vremii: cer înnorat, soare etc.) şi preferînd net replicile scurte, eliptice, adesea întrerupte înainte de sfîrşitul frazei, autorul italian izbuteşte totuşi, ca prin minune, să „nască” sub ochii noştri fiinţe, vieţi, destine – o întreagă lume, autentică şi vie. izbînda este cu atît mai impresionantă cu cît, altfel decît în textele majorităţii scriitorilor tineri, personajele sale aparţin unor categorii de vîrstă diferite şi au psihologii diferite; mai mult, au, fiecare în parte, un adevăr propriu, care convinge şi emoţionează. din înfruntarea acestor adevăruri individuale, din lupta sau împăcarea lor

f

e

c

t

u

l

rezultă, de altfel, impresia de realitate controlabilă, existentă la doi paşi de noi, pe care o trezeşte piesa. este o impresie care, pe cînd lucram la traducere, m-a copleşit şi m-a fermecat, m-a făcut, rînd pe rînd, să zîmbesc, să rîd în hohote şi să mă pomenesc cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. un asemenea efect – pe care orice dramaturg ar dori, cu siguranţă, să-l obţină şi în a cărui mînuire era atît de expert doctorul cehov,

p

a

r

a

v

i

„medicul acela rus” pomenit în piesă – e arma cea mai puternică şi tezaurul cel mai preţios al teatrului, iar eficienţa şi valoarea lui se înmulţeşte cu numărul de oameni asupra cărora se poate exercita. traducătorul a fost, neîndoielnic, norocos. acum, cu ajutorul regizorului şi al actorilor, efectul acesta urmează să ajungă şi la dumneavoastră, cei care citiţi aceste rînduri şi care veţi asculta cuvintele scriitorului. dacă el va atinge, fie şi în trea-

d

i

n

o

căt, o fibră din ţesutul dumneavoastră sufletesc, misiunea noastră, a tuturor celor care credem că, uneori, arta bate viaţa, pentru că, timp de o oră sau două, e un pic mai tare decît ea, va fi fost îndeplinită. sper că aşa va fi, căci, la fel ca şi doctorul cristofolini al lui fausto paravidino, şi eu detest să mă înşel! alice georgescu .

singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. uneori, o regăsim, dar acum ne speriem,

viaţa de dinainte de viaţă

căci am devenit străini faţă de ea. acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera să găsim adevărul. mircea eliade

exerciţiu de stil: oraş – exterior. casă – interior. frate – familie. familie – boală. noţiuni în disoluţie. ceva le dizolvă, în straturi succesive... într-atît încît totul pare să se reducă la o patetică înfruntare între boala minţii şi cea a spiritului. o luptă fără învingători. închisoare fluidă, singurătate epide(r)mică, nesfîrşită care, cine ştie, poate... asta este familia m, bolnavă de bolile lumii (ei). personajele care o compun sau care gravitează în jurul ei iubesc maladiv, contagios, contaminate de solitudine, castrate şi castrante afectiv; simţindu-şi viaţa ca o muchie fină, ating o limită cumva schizoidă şi se scurtcircuitează violent ori de cîte ori încearcă să comunice, să explice, să se explice. în marasm, doar simţurile mai pot provoca unde de şoc. senzualitatea, în toată inocenţa sau, în cazul tatălui, decrepitudinea, nu este nimic mai mult decît fugă de realitate, de idee, de noţiune. şi dacă unele personaje, responsabilizate imperativ de teama de a nu-şi înfrunta propriile spaime şi-o reprimă mediocru, altele, dimpotrivă, trăiesc prin trup, refugiindu-se sub piele. fiinţe în afara lor, fiinţe care îşi caută epuizate eul, sau care, dimpotrivă, şi-l tîrîie după sine, împăiat, tras de sfoară, urs jumulit, cu ochi din imitaţie de sticlă. cu toţii se află într-un perpetuu exerciţiu de a fiinţa. şi nu le iese. boala familiei m: închisoare fluidă, închisoare – cocon, protejînd de durere, de lume, de viaţă. simplu exerciţiu de stil. sau de exil. codruţa popov

afinitatea vizual-dramatică a lui afrim pentru pshihicul alunecos şi carismatic, pentru personaje cu deficienţe mentale acroşante, pentru inocenţii dureros de vulnerabili care-şi trăiesc neputinţele la limita schizoidiei, pentru amputaţii psihedelici scoşi din maratonul iubirii şi antrenaţi în cursa umilinţei traumatizante a fost probată în nevrozele sexuale ale părinţilor noştri de lukas bärfuss (teatrul toma caragiu, ploieşti), în krum de hanoch levin (teatrul naţional mihai eminescu, timişoara), în adam geist de dea loher (teatrul maria filotti, brăila), în and björk, of course (teatrul toma caragiu, ploieşti), în de mînă de sofia freden (teatrul andrei mureşanu, sfîntu gheorghe). afrim a selectat textele reprezentative pentru idiomul psihic care îi defineşte cel mai bine predispoziţia spre dramaturgia marilor fragili mental, tăvăliţi în pumni şi expulzaţi din teritoriul afecţiunii de care au atîta nevoie. afrim i-a ales pe cei care, la rîndul lor, se aleg în funcţie de nevralgii psihice, de metabolismul bolilor care îi apropie. personajele afrimiene au un “minus” psihic care le desăvîrşeşte angoasa de echilibru. în toate spectacolele sale, afrim pune problema dublei percepţii psiho-dramatice: pe de o parte, protagoniştii percep lumea cu o marjă de deformare care le dă dreptul aparteneţei la categoria discutabilă a anormalilor, iar pe de altă parte, lumea îi percepe cu un deficit de sensibilitate care îi transformă în refractari la orice tip de normalitate aprioric impusă. piesele menţionate adîncesc paradigma unei noi tipologii de eroi: eroii slabi, translucizi, eroii moi, în care se scurge toată revolta şi toată instabilitatea insecurizantă a psihozelor contemporane. mihaela michailov

lucrul la textele lui paravidino seamănă cu o călătorie printr-o infinitate de scenarii. dialogurile se succed cu simplitate, cuvintele nepsihologizante schiţează situa-

ţii de o normală anomalie. par scrise pentru un teatru filmic, fără descrieri scenografice, cu foarte puţine didascalii, ca şi cînd ar vrea să sublinieze că fiecare mişcare, spaţiul, obiecte-

le, toate sînt dominate de personaje şi de conflictele dintre ele. ca în cea mai bună tradiţie englezească, sîntem abandonaţi cuvintelor, schimburilor rapide şi violente de replici. fără compasiune, ca şi cum paravidino ar nega violent

personajelor lor cea mai mică posibilitate de a se plînge. o scriitură feroce prin adevărul ei şi, totodată, plină de o ironie feroce, sau, mai degrabă, o autoironie „generaţională”. silvano panichi

forţa scriiturii lui paravidino se trage din modul de a înfăţişa drama, din pătrunderea situaţiilor burleşti, cu ajutorul unui limbaj extrem de cotidian. realitatea e abordată într-o manieră în care luciditatea şi tandreţea sunt împinse în aceeaşi extremă. eşecurile sunt tratate cu umor, devenind totodată resursele şi forţele fiecărui personaj în parte; ele suportă astfel traversarea unei dileme, a unei isterii, a unei tăceri sau uitări – în fapt, stările pe care le parcurg nu fac decât să reflecte întreaga lor umanitate.

distribuţia luigi m marta maria giani fabrizio fulvio

scenografia light design sound design

ion rizea claudia ieremia mălina manovici eugen jebeleanu colin buzoianu victor manovici velica panduru lucian moga radu afrim

un spectacol de radu afrim drepturile de reprezentare aparţin Zachar International, Milano

regia tehnică elena natalcenco sufleor iudita reinhard lumini gerhard crăciun, laurenţiu marin sonorizare peter szabo coordonator scenă adrian iancu secretariat literar coordonator pr marketing coordonator tehnic foto redactor design

codruţa popov mirela iacob nicoleta vlase ing. horaţiu nica

radu afrim codruţa popov popljubo

scenă recuzită costume coafură machiaj

mariana doboşan, alin tofan monica grand dana genig lucia moise

producţie şef producţie aprovizionare croitorie femei cizmărie pictură tîmplărie tapiţerie mecanică butaforie

ing. radu berzescu liviu cornea ana bengulescu, rafila giuchici gheorghe cozma traian abruda ion bledea, nicoale cârstea, ovidiu moldovan peter farkas nicolae jivcu, vasile onofraş silvia ilie