C.P.: În ce sens? M.L.: Într-un fel, relaţia directă dintre actori este eludată. Ei nu se întîlnesc ca în textul de teatru tradiţional, în care dramatismul, emoţia, tensiunea se nasc din relaţiile construite între personaje. C.P.: Totuşi, nu se poate spune că acestui text îi lipseşte emoţia. M.L.: Sigur că nu. Ce vreau eu să spun e că nu există tipul de relaţii, de interdependenţe care duc la dramatism, la emoţie; ele sînt conţinute, însă, în intervenţiile actorilor. C.P.: Intervenţii… adică monoloage? M.L.: Monolog nu e cuvîntul potrivit, nu acoperă întrutotul acest tip de discurs, pentru că, paradoxal, regăsim în aceste intervenţii aparent solitare toate relaţiile care încheagă spectacolul. C.P.: Pare destul de complicat acest tip de teatralitate. M.L.: Este. Să-ţi dau un exemplu: unul dintre personaje, Pascale, la începutul piesei are 11 ani şi vorbeşte la prezent. La un moment dat, are 18 ani şi vorbeşte la trecut, pentru ca, la final, să aibă 14 ani şi să vorbească la prezentul acestor 14 ani. Practic, nu putem spune despre discursul ei că este unul al rememorării, şi nici o trăire într-un prezent anume. Nu e simplu, dar e fascinant.
C.P.: Ai avut nevoie de jaloane în a trasa parcursul acestui discurs? De cuvinte -cheie? M.L.: Toată piesa – şi ceea ce am încercat noi cu acest spectacol - este o reconstituire din fragmente, din cadre, se apropie mult de film. Asta a şi fost abordarea regizorală. Cel mai greu a fost să inventez un tip de teatralitate care să răspundă scriiturii. Aşa că da, reconstituire este cuvîntul – cheie. C.P.: Vorbeşti despre cadre, despre tehnica montajului de film. Aşa ai conceput spectacolul? M.L.: Da. Mecanismul pe care am funcţionat este unul filmic. Am lucrat pe cadre, pe timpi paraleli, iar actorul trebuie să penduleze permanent între amintire, intrare afectivă în povestea din amintire, ieşirea de acolo şi obiectivare, reimplicare şi tot aşa. C.P.: Revenind la piesă, traducerea îi schimbă dinamica şi, pesemne, şi poetica. Nu te-ai temut de o alterare a esenţei textului? M.L.: Nu. E un spectacol de teatru şi, prin urmare, primează credibilitatea textului şi rostirea lui. C.P.: În orice caz, mi se pare curajoasă propunerea ta de spectacol. M.L.: E un risc asumat, în speranţa că vom putea trage, în cel mai nedidactic mod cu putinţă, un semnal de alarmă asupra lipsei de comunicare dintre oameni şi a consecinţelor ei. În plus, mizez pe faptul că povestea în sine este neaşteptată, incitantă.
Cenuşa de piatră de Daniel Danis se citeşte cu sufletul la gură… Anunţînd de la început avalanşa de trăiri şi experienţe umane împinse la extreme, instinctele fie se dezlănţuie cu violenţă, fie se sting atunci cînd personajele par să se retragă în intimitatea lor cea mai profundă (…). Ritmurile versificaţiei libere constituie suportul firesc pentru atmosfera rarefiată, misterioasă, bîntuită de ecourile celor patru voci interioare, cărora le imprimă însă sonorităţi distincte. (…)
Cenuşa de piatră, text aflat la graniţa dintre piesă de teatru şi poem, urmează sinuosul drum al celor patru personaje ale sale, legate între ele prin încurcatele fire ale iubirii şi morţii. Patru oameni marcaţi – direct sau indirect – de o tragedie, de o crimă oribilă, încearcă, cu disperare, să se salveze prin dragoste. Dar cum arată dragostea asta? – pare să fie marea lor necunoscută. Între carnalitate dezlănţuită şi tandreţe, între instinct şi premeditare, între violenţă şi gingăşie absolută… între copilărie şi maturizare, între fiinţă şi nefiinţă, prin durere se învaţă iubirea.
Codruţa Popov
Codruţa Popov: Piesa lui Daniel Danis are un caracter special, practic e la graniţa dintre poem şi scriere dramatică. Cum te-ai apropiat de un text atît de dificil de rostit, şi atît de greu de pus în scenă? Mihaela Lichiardopol: Tocmai noutatea tipului de scriere dramatică a fost cea care m-a incitat. E un tip de dramaturgie cu care nu m-am mai întîlnit.
Monica Mihăescu
Parcursul uman şi literar al lui Daniel Danis începe în 1962, într-un orăşel minier din provincia Québec. In prezent trăieşte la Saguenay, în Canada. Debutează în 1993, iar prima sa piesă Celle-là obţine premiul criticii pentru cel mai bun text de teatru, precum şi Premiul Guvernatorului general al Canadei, Premiul pentru cea mai bună creaţie de limbă franceză a Sindicatului Profesionist al Criticii Dramatice şi Muzicale (Paris). Cu a doua piesă, Cenuşa de piatră, Daniel Danis obţine premiul pentru cel mai bun text original în cadrul Galei Soirée des Masques (similar Galei UNITER din România), Premiul I la Concursul Internaţional de Manuscrise din cadrul Festivalului de la Maubeuge, precum şi Premiul acordat de Radio France International. Următoarele sale piese (Le Pont de pierres et la peau d’images, Les Nuages de Terre, Le Chant du Dire-Dire, Le langue-à-langue des chiens de roche, E-un roman dit) sînt, la fel ca şi precedentele, jucate în teatre din Canada, Franţa, Scoţia, Irlanda, Belgia, Mexic, şi, aproape toate premiate, autorul impunîndu-se ca unul din numele importante ale dramaturgiei canadiene contemporane.