O SCRISOARE PIERDUTĂ

Motto: Prostia este mai mult un chip de a înțelege rău decît de a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției.

Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.

I.L. Caragiale, în „Voința națională”, II, nr.

322/1885

Începem o altă istorie, mai puțin veselă decît cea de pînă ieri: rîsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plîngă - noi am rîs destul [...].

Un dezastru mare ne pîndește - un dezastru incalculabil; și nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească...

Ce am făcut, ce am dres nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii…

I.L. Caragiale, scrisoare către Petre Th. Missir, iunie 1907

Lumea noastră-i transparentă. Societatea - la vedere. Ca un mecanism de ceas: numai roți, rotițe, arcuri, șurubéle. Doar că arcurile sînt slăbite, rotițele cam strîmbe, cît despre șuruburi… să nu le numărăm, mai bine.

Teribil ne amuză, tare mai rîdem de ceasul ăsta care șontîcăie și greșește timpul. Caragiale rîde mai tare decît toți; piesele lui nu iartă nimic. Știm sigur, am învățat la școală despre asta.

Dar dacă ceasul nu greșește timpul? Nu cumva ne-am învîrtit preț de un secol și ceva în bucla unui azi cam jalnic, cam patetic? Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr O scrisoare pierdută e un text actual sau dacă nu cumva noi sîntem cei rămași în urmă. Și-atunci rîsul se transformă-n rînjet, iar veselia are gust de ipsos.

Codruța Popov

În anii 1883-1884, principala problemă politică e revizuirea Constituției. Intreaga presă participă la campania pentru, sau împotriva acestei revizuiri pe care conducerea Partidului Liberal, aflat la guvern de cîțiva ani, o hotărîse în sfîrșit, după mari convulsii intestine. (…) Situația era, de fapt, mult mai complicată. Dacă rosettiștii se războiau cu brătieniștii, conservatorii nu se prezentau nici ei mai uniți. Vechii conservatori se aliaseră cu liberalii vernescani, conservatorii junimiști cochetau cu Ion Brătianu. Ciudate și contradictorii alianțe! Aceasta numai în aparență (…) În conflictele dintre cele două partide de guvernămînt pe chestiuni de politică internă și externă va fi de aici înainte vorba adesea de jocul unor interese personale și de grup. Acest joc funcționează și în cadrul aceluiași partid. Apar „aripile”, „fracțiunile” și ”dizidențele”. Conservatorilor le cresc aripi „progresiste” (a și existat un ziar, „Conservatorul progresist”), printre liberali se formează o grupare radicală în dezacord cu conducerea moderată. Pe firmamentul vieții politice românești vor aluneca meteoriți cu denumiri stranii și cu viață de efemeride.

Ion Roman, Caragiale

Și soția lui Sturdza, Zoe, a venit la nevastă-mea să o decidă să mă determine să intru în minister (…) Pulchérie (soția lui Theodor Rosetti, n.n.) a făgăduit că va face pe bărbatu-său să fie tare : „pe răspunderea mea”, și a făcut asta, această strașnică femeie vrednică de toată încrederea, cu toate cusururile ce are încolo…

Titu Maiorescu, Jurnal și epistolar

… Politica este ceea ce credeam și eu că trebuie să fie - arta de a evoca toate izvoarele de energie proprie unei națiuni, garantîndu-le alimentarea continuă și de a le face ca toate să producă acea putere de particulară existență, putere care singură înseamnă locul ce trebuie să aibă un popor în complexul lumii. (...) Da, domnilor, așa e; gîndirea - iată cea mai înaltă și mai nobilă energie a unei națiuni; și de aceea Literatura este (...) sora mai mare a Politicei.

I.L. Caragiale, în „Epoca”, III, nr. 366, 2 februarie 1897

I.L. CARAGIALE Fost sufler, fost autor și director de teatru, a contractat din copilărie multe din apucăturile actorilor: e tipul cabotinului literar.

Autor a multor opere de mare valoare - pe cari are să le scrie... Dar nu! nu va mai lucra nimic serios într-o țară de mofturi (...) De aceea și pusese gînd să părăsească acest Orient incult și să se exileze de bunăvoie în Occidentul luminat - la Kecikemet.

Singurul bucureștean care s-a alipit de fosta „Junime” literară din Iași - rara avis, gîscă rară. În politică, lipsă totală de principii, totuși o extremă consecuență: votează regulat cu opoziția, deși îi este totdeauna antipatică.

Posedă secretul de a-și cîștiga vrăjmași noi și de a-și pierde prietinii vechi. Dintre aceștia, puținii cu cari încă nu s-a certat îi găsesc oarecum merite ca prozator.

Neavînd un unchi în America, a trebuit să se mulțumească cu o mătușă în Europa. Și-a făcut studiile la școala lumii - unde nu se cer examene.

Particularități: Meloman; ureche, memorie și gust muzical bine dezvoltate. Superstițios; îi place să-i trosnească chibriturile: e semn că vin bani, de aceea nu uită niciodată să le usuce înainte de a le întrebuința.

I.L. Caragiale, în „Moftul român”, 21 februarie 1893

„Ce lume, ce lume!” zice prefectul Tipătescu, și așa zicem și noi (...). În acest caleidoscop de figuri (...), d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar ușor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adînc și serios care este nedezlipit de viața omenească în toată înfățișarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie. (...) Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidență partea comică așa cum o găsește, și acelaș Caragiale care astăzi își bate joc de fraza demagogică și-ar fi bătut joc ieri de ișlic și tombateră și își va bate joc mîine de fraza reacționară, și în toate aceste cazuri va fi în dreptul Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale

său literar incontestabil.

DISTRIBUŢIA (în ordinea autorului)

Ștefan Tipătescu, prefectul județului COLIN BUZOIANU Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la 48 VLADIMIR JURĂSCU Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului școlar, Comițiului agricol și al altor comitete și comiții ROMEO IOAN Tache Farfuridi, avocat, membru al acestor comitete și comiții VICTOR MANOVICI Iordache Brînzovenescu, asemenea CĂTĂLIN URSU Nae Cațavencu, avocat, proprietar al ziarului„Răcnetul Carpaților”, prezident-fundator al Societății Enciclopedice-Cooperative„Aurora Economică Română” ION RIZEA Ionescu, institutor, colaborator la acest ziar și membru al acestei societăți BOGDAN SPIRIDON Popescu, institutor, asemenea ADRIAN JIVAN Ghiță Pristanda, polițaiul orașului IONUȚ PÎRVULESCU Un cetățean turmentat VALENTIN IVANCIUC Zoe Trahanache, soția celui de sus CLAUDIA IEREMIA În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre

Spațiu scenografic ZSOLT FEHERVÁRI Costume ALINA LĂȚAN Muzica TIBOR CÁRI Light design LUCIAN MOGA REGIA ARTISTICĂ ADA LUPU

Regia tehnică Valentina Cotinschi / Sufleor Iudita Reinhardt / Lumini Gerhard Crăciun, Grațian Popp, Marin Laurențiu, Ilie Mateescu, Cosmin Pătru, Adrian Stănescu, Alexandru Stănescu, Mircea Chinezon / Sonorizare Sebastian Hamburger, Geo Pașca Secretariat literar Codruța Popov / Ticketing Maria Manolache / Coordonator tehnic ing. Horațiu Nica / Șef producție Radu Berzescu Recuzită Mariana Doboșan, Alin Tofan, Iulia Doboșan / Costume Monica Grand, Lorena Caldeș / Coafură Marcel Rusu, Dana Genig / Machiaj Gabriela Strugaru Tehnic Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Marius Crăciunesc, Virag Zoltan, Toth Carol, Gothard Sandor, Gelu Lepa, Daniel Galetar, Ciprian Dobondi, Mihai Cebuc, Sorin Cebuc, Ioan Ilia, Andrei Voica, Vasile Iuga Personal de sală Niculina Morar, Maria Manolache, Carmen Trifan, Ciprian Cojocaru, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma, Ciprian Prune, Gabriel Kaufmann, Monica Moraru, Răzvan Prune, Răzvan Magheți Redactor Codruța Popov / foto Alexandru Matusciac / concept grafic popljubo

… nu ne bîntuie numai frica de a ne spune părerea, ci şi frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie... Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru... Trecem pe lîngă absurditate și nu ridicăm măcar o sprînceană revoltată; auzim neghiobia și nu zbîrcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zîmbim frumos... De cîte ori și la cîți dintre noi nu ne pare societatea noastră, cînd o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru! Piesa nu se mai știe deloc: o cîrcăleală vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să rîzi; comedie, să plîngi.

I.L. Caragiale în „Universul”, 9 iunie 1900

Ieri s-a făcut în Cameră a doua citire a declarației pentru modificarea art. 7 din Constituție. (...) Cel dintîi care a luat cuvîntul a fost d-l Misail. Domnia sa avea intenția să facă o dizertație academică în regulă, să dovedească (...) că România a fost înainte-mergătoarea civilizației omenirii; astfel, domnia sa a început cu descălicătoarea și așezarea românilor în țările acestea, a vorbit despre românism în veacul al 12(-lea), al 13(-lea), în al 14(-lea)... La fiecare veac sala Camerii golindu-se treptat, d-l Misail a intrat în al 14-lea numai cu biuroul Adunării (...) cari își povesteau încet istorii hazlii... și alte lucruri foarte străine de plimbarea prin veacuri a oratorului; așa că și biuroul și cei de pe bănci pot să-și aducă aminte a fi străbătut cu d-l Misail veacurile ca prin vis. De unde a început oratorul, știu toți, unde s-a oprit nimini nu știe. (...)

I.L. Caragiale în „Timpul”, nr. 54, 9 martie 1879

Din tinerețe mă-nnebuneam după întrunirile publice, și aveam de ce. (...) În acele întruniri îmi făceam eu, împreună cu un popor întreg, educațiunea națională. Acolo am cules cele mai bune inspirațiuni pentru operele mele patriotice (...). Acolo am făcut cunoștința iubiților mei eroi pe cari am căutat, cu modestele mele mijloace artistice, să-i păstrez pentru posteritate. (...) Eu nu cer de la orator să mă lumineze - îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună fioros ca un leu, și cînd o striga odată Fraaaaaților! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbînte, să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să-mi dea creerul de pereții capului prin salturi enorme de propoziții, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde și spontanee, pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrîșnesc din dinți și să strig ca un turbat: sus poporul!

I.L. Caragiale, Decadență, în „Epoca”, nr. 304/1896

FRESH

Nu ne batem joc de România și de românism, vorbe care se pronunță și se scriu cu un singur r, ci de rrromânism și de Rrromânia cu trei rrr. Nu de popor, vai de capul lui! rîd destul atîția de el! ci de poppor, ba cîteodată și bobbor, cînd e rrromânul „supărat” și răgușit de supărare.

I.L. Caragiale în „Moftul român”, I, nr. 42/1893

PRESS

Primele mărturii legate de existenţa unui teatru la Timişoara datează din 1753 şi se referă la o aşa zisă „întreprindere teatrală”, după modelul celor de la Viena şi Bratislava. Construcţia actualei clădiri, numită astăzi Palatul Culturii, începe în 1871 după planurile arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner (celebri pe teritoriul fostului imperiu austro-ungar pentru teatrele realizate la Budapesta, Viena, Oradea, Cluj, Odesa, Cernăuţi etc..) şi este terminată în 1875. Inaugurarea se face la 22 septembrie 1876. În prima sa formă, clădirea adăpostea o sală de spectacole (actuala sală a Teatrului Naţional şi a Operei Naţionale, respectiv scena, magaziile, anexe administrative şi cabine), un han şi, în jur, dispuse simetric, spaţii comerciale.

La 20 aprilie 1880 are loc primul incendiu care devastează clădirea. Reconstrucţia, terminată în 1882, respectă forma originală a faţadei stil Renaissance, în ton cu clădirile alăturate.

După cel de-al doilea incendiu, care are loc în 1920, rămîn intacte doar aripile laterale. Lucrările de refacere încep în 15 iulie 1923, după planurile arhitectului Duiliu Marcu. La 15 ianuarie 1928, actorii Teatrului Naţional Craiova prezintă la inaugurarea teatrului refăcut, spectacolul Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan.

1876 - 2011

În seara de Crăciun a anului 1945, în această clădire se deschide primul teatru profesionist din Timişoara, sub direcţia artistică a celebrei actriţe Lilly Bulandra. În primăvara anului următor se înființează Opera, iar cîțiva ani mai tîrziu se deschid teatrele de limbă germană și maghiară. În 1966, teatrul îşi schimbă titulatura de Teatru Muncitoresc al Poporului în Teatrul de Stat „Matei Millo”, iar în 27 ianuarie 1971 accede la rangul de Teatru Naţional.

Decembrie1989 a transformat Palatul Culturii în simbolul libertății și al democrației românești; astăzi, la 135 de ani de la inaugurarea sa, această clădire vorbește lumii întregi despre un trecut, despre un prezent și despre un viitor asumat în sensul valorilor multiculturalismului și toleranței, în sensul valorilor spiritului creator și al dialogului artistic.

tipar TNTm_2011

www.tntimisoara.com