DADDY by popljubo

stagiunea 2014/2015

manager Ada Hausvater

de Anne Habermehl

traducerea Ciprian Marinescu

Motto: Nu stiu dacă dragostea e un sentiment. Uneori cred că a iubi înseamnă a vedea. A te vedea. Marguerite Duras, Emily L.

Anne Habermehl e o tânără dramaturgă născută în 1981 în Heilbronn. A studiat Scriere scenică la Universitatea de Arte din Berlin. Piesele ei au o sensibilitate aparte, care se poate accesa la simpla lectură, dar și în spectacolele pe care Anne Habermehl mai nou le și face pe textele ei. „Daddy“, „Narbengelände“, „Luft aus Stein“, „Letztes Teritorium“ sunt câteva din titlurile pe care le semnează. Prima dintre ele fost recent tradusă și în limba română. Ciprian Marinescu

Relații, posibile și imposibile, „bune” și greșite, iubire, ură, prietenie, loialitate sau trădare, nimeni nu poate trăi în afara acestui sistem. I se poate întâmpla oricui să se îndrăgostească de persoana greșită. Să încerce să decompenseze - cu oricine, fără repere - un eșec al părinților. Să încerce să recupereze timp pierdut. Alegerile optime, deciziile raționale, comportamentul impecabil rămân - în lipsa reacțiilor emoționale pagini de revistă „glossy”. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, mai sensibile decât atât, iar Daddy spune, fără să judece și fără să dea verdicte, tocmai o astfel de poveste, cu emoțiile și derapajele pe care, într-un fel sau altul le are și le trăiește fiecare din noi. Copiii sunt inocenți. Chiar și atunci când devin opusul inocenței. Chiar atunci când părinții lor - indiferenți, abuzivi, violenți, sau doar inconștienți - îi lasă confuzi, disperați, singuri… și agresivi. Se întâmplă peste tot în jurul nostru. Atât de mult încât a devenit un fenomen social. Un fenomen pe care tot adulții îl cataloghează implacabil ca fiind din culpa tinerilor, uitând că ei sunt, așa cum sunt, un produs, un efect. Copiii sunt inocenți. Părinții lor sunt cei care au datoria să exerseze - zilnic, în fiecare clipă, ca părinți responsabilitatea. Și să și-o asume. Codruța Popov

Anne HABBERMEHL: „Când caut nucleul piesei mă caut de fapt pe mine“

Ce situații și personaje reale se ascund în piesa ta, „Daddy“? Nu cred că e atât de important. E drept că se ascund câțiva oameni reali, însă doar fragmentar. Oamenii reali se compun din: mine însămi, prieteni de-ai mei, un băiat tânăr – prieten foarte special de-al meu – și oameni pe care i-am intervievat, care lucrează în domeniu – prostituați și bărbați care plătesc pentru sex. Dar nu există nici un personaj pe care să-l fi preluat unu la unu, totul e un amestec din toate.

Cum îți cauți poveștile? Când apare momentul în care îți spui: „povestea ta mă inspiră“? Există întotdeauna un moment anume când o temă mă atinge, și încă atât de intens, încât știu imediat: despre asta merită să scriu. În mod special la „Daddy“ am început să cercetez pe subiect, de exemplu unde se găsesc centre de ajutorare pentru prostituați. Ei m-au trimis mai departe, iar la un moment dat am nimerit brusc pe strada prostituaților din Berlin. A fost una din cele mai grele situații în care m-am aflat, findcă ieșeam în evidență ca un papagal – eram singura femeie „pe o rază de“ – și mai ales pentru că ăsta e un domeniu atât de ilegal, că toată lumea e extrem de suspicioasă și atentă. Dar subiectul în sine nu e ceva ce pot determina și influența atunci când scriu, vine intuitiv, mă provoacă. Iar apoi încerc să abordez subiectul strategic și să încep să cercetez.

Le spui oamenilor de ce îi interoghezi sau mai degrabă nu? Depinde. Dacă mă duc la centrele de ajutorare, spun de obicei că sunt dramaturgă, dar sunt atâtea situații în care mă adaptez momentului, în care joc teatru, și mai ales cu prostituații am jucat foarte multe roluri. Am inventat povești despre mine însămi. S-a întâmplat odată să fiu într-un bordel și să mă prezint ca „lucrătoare“. Mă gândesc întotdeauna înainte ce e strategic cel mai indicat ca să obțin cât mai multe informații posibil.

Nu e un fel de furt? Ba da, este, în orice caz, dar întâi de toate eu nu oblig pe nimeni să vorbească cu mine. Deși, din experiență am observat de fiecare dată că oamenii sunt dispuși să-mi dea informații, mai mult, că sunt bucuroși să vadă că mă interesez de soarta lor, indiferent despre cine era vorba. Și doi la mână, nu preiau niciodată numele reale, și nici biografiile oamenilor, ci construiesc personaje proprii din destinele lor.

În „Daddy“ se repetă ideea că oamenii se îndrăgostesc de persoana greșită. Erai conștientă, în procesul scrierii, că prelucrezi tocmai această temă? Cu adevărat conștientă nu. Nu atât de conștientă încât să-mi spun că dragostea are voie să existe doar dacă e unilaterală. Cred că e mai mult ceva personal. Ceea ce pur și simplu m-a fascinat și m-a emoționat foarte tare la această constelație e că dragostea din această piesă este în definitiv o dragoste imposibilă. Personajele se îndrăgostesc de persoana greșită în sensul în care fie e prea tânără, fie are sexul greșit. Probabil că asta mă preocupă, pur și simplu.

Descoperi multe despre tine, prin scris? În așa fel încât la final să recitești o piesă și să te întrebi „asta chiar sunt eu“? După ce trece un timp, da. Dar în momentul în care scriu sunt atât de prinsă în atmosferă încât nu pot să ies din ea. Dacă recitesc astăzi „Daddy“ sau alte piese pe care le-am scris mai demult pot să citesc foarte multe despre mine în ele. Îmi devine clar de ce am acționat într-un fel și nu în altul, unde sunt eu, Anne Habermehl, în acel moment. Știu că atunci când caut nucleul piesei mă caut de fapt pe mine, dar în momentul în care prelucrez piesa „la cald“ nu pot să spun că încerc să mă analizez pe mine, ci chiar încerc să caut ceva în personaje care au legătură cu mine.

Cum a fost receptat „Daddy“, în comparație cu celelalte piese pe care le-ai scris? Puțin mai dificil, dacă e s-o compar cu „Ultimul teritoriu“, care a generat foarte multă emoție, deși eu însămi cred că „Daddy“ e piesa cea mai profundă. Cred că subiectul în sine e inaccesibil publicului larg, nu e ceva la care te uiți cu plăcere și cred că a fost receptat în mod corespunzător. Reacțiile au fost pozitive, nu zic nu, dar nici nu s-a mai montat a doua oară. „Daddy“ a reușit totuși să emoționeze câțiva oameni și asta m-a bucurat foarte tare.

„Daddy“ e o piesă cu situații mai interpretabile decât, de exemplu, „Narbengelände“. Ești conștientă de această „deschidere“ în mai multe sensuri pe care o conține piesa? La „Daddy“ a fost o decizie clară să așez cât mai puține lucruri cu putință, și să las cât mai multe lucruri în aer, în incertitudine. Cred că oricum la constelații de tipul ăsta nu poți să ai situații absolut clare. Personajele sunt tot timpul prinse între lumi, împinse de colo-colo. Pentru mine a fost foarte important ca piesa să aibă o deschidere totală, care poate fi citită și așa, și așa, să existe multe momente în care în același timp să fie posibil ca unii să facă dragoste sau să se omoare.

Iubești toate personajele pe care le inventezi? Cu timpul, am ajuns să le iubesc. Altfel n-aș fi în stare să mă confrunt cu ele atâta timp. Desigur că asta n-a fost dintotdeauna așa, de pildă când am lucrat la „Ultimul teritoriu“. Îmi iubesc toate personajele și chiar la „Daddy“ a fost momentul în care am început să îmi iubesc toate personajele. Îl înțeleg pe fiecare în parte.

Odată cu „Narbengelände“ ai început să-ți pui în scenă propriile piese. Cum ai ajuns, și ce te-a motivat să faci regie? Mi-am dorit asta dintotdeauna. „Narbengelände“ n-a fost gândit de la început ca un lucru la un spectacol de teatru, ci am pornit de la dorința de a scrie o piesă pentru mine însămi. M-am trezit că ajung s-o montez și am constatat că de fapt asta e ceea ce am căutat dintotdeauna, respectiv, că scriu o piesă până la capăt împreună cu oamenii, nu singură, la masă. Piesele pe care le scriu sunt finalizate, însă există anumite locuri în text care nu se pot regla decât împreună cu actorii. Trebuie să mărturisesc că aceste două dăți când am montat au fost momentele care m-au împlinit cel mai tare. Acest sentiment de împlinire nu îl mai pot regăsi în ultima vreme decât în montare.

„Luft aus Stein“ / „Să scoți aer din piatră“ a fost o comisionare din partea teatrului Schauspielhaus din Viena. Accepți cu ușurință comisioanări sau te simți mai degrabă depășită de situație? Doar nu poți să garantezi pentru inspirația ta, nu? Mă apucă panica de principiu când e vorba de scris. Ceea ce am încercat încă în faza de negocieri, atât la „Daddy“, cât și la „Luft aus Stein“, a fost să încerc să câștig cât mai mult timp, fiindcă știu cât de încet scriu. Dacă ajung sub presiunea timpului nu mai merge nimic. În felul ăsta am știut că sunt absolut în stare, cu toate crizele care pot să apară pe parcurs, să scriu cele două piese. Scrisul în sine mi se pare dătător de panici. Nu știu ce-aș putea să zic mai mult, dar despre relaxare în scris nici vorbă...

La ce lucrezi în prezent? La organizarea propriului meu viitor (râde). (Interviu publicat în revista scena.ro)

data premierei: 26.11.2014 durata spectacolului: 1h40 locația: Studio Uțu Strugari

Regia tehnică Cristian Stana Sufleor Corina Toma Lumini Costinel Asproiu-Purcaru, Ovidiu Zimcea, Adrian Stănescu Sonorizare Cristian Rebejila Video Lucian Matei

distribuția

Pit Silvie Julien Jenny Marco decoruri costume muzica ilustrații scenografie

ION RIZEA ANA-MARIA COJOCARU CĂTĂLIN URSU MĂLINA MANOVICI CĂLIN STANCIU JR. LUCIAN LICHIARDOPOL DOROTHEA IORDĂNESCU ADRIAN MARDAN RAREȘ MOLDOVAN

regia artistică MIHAELA LICHIARDOPOL

Secretariat literar Codruța Popov Ticketing Maria Manolache Coordonator tehnic ing. Horațiu Nica Șef producție ing. Radu Berzescu Costume Monica Grand, Neli Gerstenengst, Maria Aluaș Recuzită Mihai Ninel Make-up artist principal Gabriela Strugaru-Popa Machiaj Oana Orbulescu Coafură Miriam Tamaș, Andrei Lucian Mătieș Tehnic Mihai Iscru, Marius Crăciunesc, Tiberiu Hoduț, Sandor Gothard, Nicolae Lăcătuș, Adrian Trăilă Personal de sală Niculina Moraru, Maria Manolache, Carmen Trifan, Ciprian Cojocaru, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma, Ciprian Prune, Monica Moraru, Monica Purcaru, Alexandra Manolache, Anka Boboiciov, Daniel Pascu, Ciprian Ursu, Sebastian Boboiciov redactor Codruța Popov foto Adrian Pîclișan concept grafic popljubo tipograf Carla Stiassny