Suntem Happy! (Enjoy!)

stagiunea 2009/2010

de

Alan Bennett

tradaptarea Petre Bokor

Motto: Majoritatea familiilor nefericite rămîn unite mai degrabă de teamă decît din iubire. Membrii lor se agaţă unul de celălalt pentru a se apăra de lume.

R.D. Laing

Teatrului Naţional Timişoara Nu m-aş fi gîndit niciodată că piesele mele se vor juca în România!

Sper să placă audienţei şi actorii să se simtă bine jucînd-o!

Savuraţi!

Alan Bennett

Scrisă în 1980, Alan Bennett plasează povestea acestei comedii negre în oraşul său natal, Leeds, unde un cuplu în vîrstă locuieşte în ultima casă terasată din oraş. Date fiind demolările din zona în care locuiesc, Wilf şi Connie vor fi mutaţi în curînd într-un apartament nou, dotat cu aparat de tocat resturi menajere şi linoleum anti-derapant în toată casa şi în lift. Atunci cînd un observator vine să le studieze modul de viaţă, cotidianul lor ia o altă turnură… iar proiectorul pe care acest al treilea ochi îl îndreaptă asupra celor doi scoate la iveală un mic infern domestic, o dramă a memoriei trunchiate, pierdute în numele unei „păci” casnice la fel de crăpată ca tencuiala de pe pereţii acestui loc muribund. Această linişte familială prost negociată nu este singulară, iar Cravenii – Wilf şi Connie – ridicaţi la rang de exponenţi ai unui principiu de viaţă, vor deveni exponate într-un insectar uman gestionat, printre alţii, de fiul lor renegat din jena de a fi diferit.

Codruţa Popov

Personajul „Tata” nu seamănă deloc cu tatăl meu. „Mama” şi „Tata” reprezintă de multe ori un rol generic, mai mare ca viaţa. Pînă la urmă, cei doi sfîrşesc prin a se juca pe ei înşişi, interpretînd rolul pe care îl capătă în muzeu - rolul vieţii lor.

Alan Bennett

Bunica mea a trăit într-un imobil terasat, la fel şi unchii şi fraţii tatălui meu. Majoritatea creaţiilor mele pentru televiziune (cele filmate în anii ‘70) au ca prim plan peisajul din Leeds.

Am filmat scene pentru filmul Intensive Care pe aceeaşi stradă pe care locuiseră şi unchii mei. Amintirea cea mai puternică pe care o am despre Leeds este sunetul buldozerelor. Îmi amintesc că filmaserăm dimineaţa în faţa unor clădiri, apoi am plecat. După masă, cînd ne-am întors să filmăm, imobilele dispăruseră. Fuseseră demolate. Am fost martor al unui proces de distrugere a culturii clasei muncitoreşti. Parţial, acest eveniment a influentat scrierea piesei Enjoy. Dar există şi un alt motiv. (...) Sînt omul liber al Leedsului, chiar fiul răsfăţat... Dar m-am simţit întotdeauna agresat de presiunile avangardiste ale oraşului. Modernizarea a dus la distrugerea unui sens al comunităţii. Oamenii şi-au pierdut prin demolări nu doar casele, ci şi noţiunea de mîndrie. Acolo s-a ordonat o dizlocare şi o izolare a individului. Ce-i drept, modelul american ne învaţă că pînă si modernul poate deveni repede periferie.

Alan Bennett

© Stephen Cummisky, 2006

Alan Bennett este unul dintre cele mai mari nume ale dramaturgiei britanice contemporane, un autor care asigură în teatre din multe ţări europene şi de dincolo de Atlantic atît de doritul „Sold Out”. Scriitor, scenarist de film, actor, dramaturg şi umorist, Alan Bennett face parte din seria universitarilor convertiţi la teatru şi literatură, la fel ca J.R.R. Tolkien, David Lodge, Jerome K. Jerome etc. Cu o carieră fulminantă în teatru, televiziune, cinematografie, radio şi, nu în ultimul rînd, în literatură, Alan Bennett îşi transformă observaţiile despre lumea în care trăieşte într-un coctail exploziv, impregnat de umor negru.

Alan Bennett 9 mai 1934 – se naşte Alan Bennett, fiu al unui macelar 1954 – studiază la Modern School din Leeds; cîştigă o bursă la Facultatea de istorie Exeter de la Oxford 1957 - 1959 – urmează studii postuniversitare despre Richard al III-lea, urmate de serviciul militar 1959 – debutează la Festivalul din Edinburgh, ca membru al trupei de teatru Oxford (Oxford theatre group) 1960 – revine la Festivalul de teatru din Edinburgh, în dublu rol de dramaturg şi actor, în piesa Beyond the Fringe cu Peter Cook, Dudley Moore si Jonathan Miller 1962 – spectacolul Beyond the Fringe (trad. Dincolo de limite) ajunge pe Broadway; astfel ia sfîrşit scurta carieră de lector universitar a lui Alan Bennett, care se reorientează spre teatru 1968 – Forty Years on ( trad. Cu patruzeci de ani mai bătrîn), prima sa piesă este produsă în West End. Distribuţia originală îl are în componenţă pe celebrul sir John Gielgud. Succesul acestui spectacol îl consacrează definitv pe Bennett ca dramaturg.

1971 – Getting On (trad. Mergînd înainte) cîştigă premiul Evening Standard pentru cea mai buna comedie.

1972 – Scrie pentru televiziune A Day Out (trad. O zi liberă) 1973 – Scrie un alt text devenit celebru, Habeas Corpus 1975 – revine la scenariul de televiziune: scrie Sunset Across the Bay (trad. Soarele de dincolo de Golf) 1977 – o nouă piesă care face carieră în Marea Britanie şi în tot spaţiul anglofil: The Old Country (trad. Ţara veche).

1978 – scrie pentru BBC prima dintre cele două piese despre Kafka: The Insurance Man (trad. Omul de la asigurări).

1980 – publică piesa Enjoy!

1982 – scrie mai multe piese de televiziune, printre care şi un succes internaţional răsunător: A Woman of no Importance (trad. O femeie fără importanţă) cu Patricia Routledge 1985 – dramatizează pentru film A Private Function (trad. O functie privată) 1986 – piesa Kafka’s Dick (trad. Falusul lui Kafka) se joacă la Royal Court

1987 – scrie Talking Heads (trad. Capetele vorbitoare), o suită de şase monologuri, cu care cîştigă premiul Hawthornden. În acelaşi an, scrie alte două piese: An Englishman Abroad (trad. Un englez în lumea largă) şi A Question of Attribution (trad. O problemă de răspundere), preluate de Teatrul Naţional din Londra în 1988, sub titlul generic Single Spies (trad Spioni singuri). Tot în 1987 scrie Prick Up your Ears (trad. Ciuleşte urechile), piese pentru televiziune despre viaţa lui Joe Orton.

1990 – adaptează Vîntul prin sălcii de Kenneth Grahame pentru Nicholas Hytner, în pregătirea unui spectacol la Teatrul Naţional din Londra.

1991 – scrie Nebunia Regelui George III; implică şi educaţia lui de istoric în documentarea despre viaţa Regelui George III. Versiunea cinematografică din 1994 (cu Nigel Hawthorne, Helen Mirren, Ian Holm şi Rupert Everett) primeşte un premiu BAFTA. 1992 – se joacă pe scenă monologurile din Talking Heads. Bennett însuşi apare în una dintre aceste adaptări.

1994 – Writing Home (trad. Scriind acasă),o culegere de proză cu elemente autobiografice 1996 – alte două monologuri din seria Talking Heads văd lumina rampei 1998 – Bennet publică o nouă serie Talking Heads: The Hand of God (trad. Mîna Domnului), Miss Fozzard Finds Her Feet (trad. Miss Frozard îşi găseşte picioarele), Playing Sandwiches, The Outside Dog (trad. Cîinele de afară), Nights in the Gardens of Spain (trad. Nopţi în grădinile Spaniei), Waiting for the Telegram (trad. Aşteptînd o telegramă) 1999 – are loc premiera piesei The Lady in the Van la Queens Theatre din Londra 2000 – apare Telling Tales (trad. Spunînd poveşti), o colecţie autobiografică de zece monologuri pentru BBC 2003 – National Film Theatre se organizează o retrospectivă televizată a operei lui Alan Bennet 2004 – Piesa The Last of the Sun (trad. Sfîrşitul soarelui), scrisă pentru Radio 7 BBC, cîştigă premiile Olivier pentru cea mai buna piesă, cel mai bun regizor, cea mai bună actriţă în rol principal. Jucată la New York, cîştigă şase premii Tony, unul dintre ele pentru cea mai buna piesă.

2005 – publică Untold Stories (trad. Poveşti nepovestite), o antologie a scrierilor sale din ultimul deceniu.

2006 – scrie scenariul pentru The History Boys 2007 – apare The Uncommon Reader (trad. Ciudatul cititor) 2008 – The History Boys se reia în teatrul Wyndham din West End John Good

Alan Bennett nu are un răspuns la ipotetica întrebare privind alegerea titlului Enjoy! în detrimentul formulei iniţiale A Look on the Bright side (în traducere, O privire spre partea frumoasă a vieţii). Bennett a adunat o mică arhivă de poveşti din presă care susţineau caracterul programmatic al piesei. Multe din fenomenele zilelor noastre sînt inserate în text, cum ar fi descrierea generaţiei ASBO (sindrom al comportamentului deviat şi antisocial), a jargonului New Labour (formarea unui nou tip de limbaj, derivat a ghettoului multicultural), a performance-art-ului şi a reîmpachetării culturii industriale englezeşti într-un tip de manifestare „heritage”, patrimonială, adică. Bennett citează o mulţime de astfel de poveşti şi anecdote. El însuşi notează la un

moment dat: „Beamish, în districtul Durham, reprezintă unul din ultimele sate suburbane conservate.

La cîţiva ani dupa premiera piesei, am auzit de proiectul de conservare a şcolii din Leeds. Recent, am auzit de un proiect de restaurare a unor imobile din Birmingham şi a unor excursii organizate, cu ghid, prin cartier. Sînt foarte mulţumit că atîta din ceea ce reprezintă Enjoy s-a dovedit a fi real.

In ciuda faptului ca piesa conţine o bogăţie deosebită de idei, ar fi o greşeală să privim Enjoy ca pe un compendiu de argumente. La urma urmei, Enjoy poate fi o aplicare cu la fel de multă acurateţe a viziunii autorului asupra felului în care se face teatru.

John Good

Mean Sreets / Străzile rele

Dintre casele construite între 1871 şi 1918, 90% sînt încă în funcţiune, în ciuda evacuărilor şi igienizărilor forţate. Una din victimele proiectului “O viaţă mai sănătoasă” s-a dovedit a fi casa terasată (back-to-back), care a dispărut aproape în totalitate din Marea Britanie.

Termenul “back-to-back” se dovedeşte a fi greşit utilizat, deoarece are tendinţa de a îngloba orice tip de de front înşiruit /alipit / terasat de pe întreg teritoriul Marii Britanii, cînd, de fapt, vorbim despre un stil bine definit. Doar un şir de case cu front unitar poate fi numit astfel.

Scopul acestor imobile era acela de a economisi spaţiu. O lege emisă în sec. al XIX-lea prevedea o lărgire a carosabilului, astfel încît devenise necesar ca aceste locuinţe să fie concepute şi mai

înghesuit, şi chiar ca, în unele cazuri, o parcelă să fie divizată, pentru ca pe ea să încapă nu una, ci două case.

Lipsa luminii, a ventilaţiei şi a canalizării acestor imobile s-au dovedit a fi adevărate focare de infecţie. O altă problemă era lipsa spaţiului vital, construcţiile fiind foarte strîmte. În general, aceste case nu aveau mai mult de două camere, o bucătărie şi o baie, toate foarte mici şi foarte întunecoase, lumina intrînd, de obicei, doar dinspre frontul stradal. Lipsa curţii se datora alipirii caselor cu cele din spatele lor, ceea ce crea fronturi duble. Unele imobile, precum cele din Leeds, aveau toaletele în pivniţă sau chiar deloc.

Sistemul de ventilare era complet ineficient, cu atît mai mult cu cît locatarii, care iarna sufereau

de frig, astupau gurile de aerisire cu totul. În ciuda tuturor neajunsurilor, locuitorii acestor cartiere au dezvoltat un soi de mîndrie locală, de comunitate, aşa-zisul stil de viaţă muncitoresc, care a dus la o nişă aparte în cultura britanică: “working class culture.”

Totuşi, în final, din cauza lipsei de ventilare şi de spaţiu deschis - tip curte de interior - astfel de cartiere au devenit nepopulare, fiind considerate neigienice. Rezultatul a fost o campanie de demolări întreprinse la mijlocul secolului XX. În unele orase, au disparut cu totul (în Manchester, de exemplu). Izolat case terasate mai pot fi văzute în Leeds, Nothingham, Hull şi Sheffield.

Martin Cinnamond

Petre Bokor este unul dintre acei regizori renegaţi de România comunistă, care şi-a construit o carieră solidă

peste hotare. Emigrat în Canada, Petre Bokor - regizor, traducător şi scriitor - devine un realizator cunoscut, montînd peste 60 de spectacole, fiind recunoscut, de asemenea ca o personalitate în învăţămîntul superior de teatru canadian, ca manager de teatru (a fost directorul teatrului francez din Edmonton 10 ani) şi, nu în ultimul rînd, ca fondator de teatru. Lui Petre Bokor i se datorează o mare parte a traducerilor de teatru contemporan de limbă engleză în limba română şi, în ce priveşte demersul artistic, un tip de teatru în care primează umorul, văzut atît ca o formă complexă de comunicare între oameni, cît şi ca un bun conductor al temelor “serioase”. Timişoara s-a mai întîlnit cu regizorul Petre Bokor prin comedia de mare succes Cyrano de Buffalo de Ken Ludwig.

Aţi “instaurat” un termen nou pe afişele noastre: tradaptare.

Ce înseamnă, mai exact? În ce măsură se insinuează regizorul în munca traducătorului?

Termenul nu-mi aparţine, l-am preluat din teatrul francez, unde se foloseşte pentru a defini mai exact sinteza travaliului de traducere şi de adaptare al unui text dramatic. Transpunerea unei piese într-o altă limbă e un proces mai complicat, mai subtil şi mai delicat decît simpla traducere a unei opere literare. Dar descopăr în întrebare o posibilitate la care nu m-am gîndit până acum, şi anume aceea că în cazul meu, scriitorul care transpune textul în limba română, se foloseşte de complicitatea regizorului care îl pune în scenă.

Care este raportul dumneavoastră cu textul lui Alan Bennett?

Unul strict estetic, sau unul personal?

Îmi plac mult şi de mult piesele lui Bennett, eu fiind la a treia întîlnire cu opera marelui dramaturg britanic (am montat în 1989 Capete vorbitoare la Studio Theatre, Canberra, iar în 2004 Nebunia Regelui George la Teatrul Bulandra din Bucureşti). De data aceasta, însă, mă simt apropiat pînă la identificare de eroii piesei, ajunşi la vîrsta matură a „senioriei”, (numită şi „a treia”, sau, mai glumeţ, „de aur”), care sînt obligaţi să se despartă, „rîzînd cu lacrimi”, de vremurile apuse ale vieţii lor…

Consideraţi că aparţineţi - ca sistem, ca abordare a temelor, ca tehnică regiei româneşti sau celei occidentale?

Fără a mă dezice de originea sau de şcolirea mea românească - de care sînt foarte mândru - trebuie să admit că după ce partea majoră a activităţii mele a avut loc în Canada şi în Australia, practica scenei m-a apropiat de stilul, de viziunea, de metoda de lucru a regizorilor anglo-saxoni. Lucrînd mult în occident, am deprins respectul faţă de public, şi am învăţat că scriitorul este autorul prim al spectacolului, în timp ce regizorul nu este decît interpretul principal al textului - aşa cum dirijorul prezintă viziunea sa asupra unei simfonii, fără a avea ambiţia să devină coautor postum cu compozitorul!

Sînteţi pentru a doua oară la Timişoara. Ce s-a schimbat faţă de acum trei ani?

Multe. Şi în primul rând, s-a schimbat Teatrul: trupa s-a maturizat, s-a închegat, a dobîndit identitate şi prestigiu; s-a îmbogăţit cu un repertoriu variat, inspirat, atrăgător; s-a înzestrat cu ˝Sala 2˝, o imensă şi superbă cutie de bijuterii scenice; a căpătat faima unei companii serioase şi importante; s-a instaurat aici o atmosferă sănătoasă, stimulantă, relaxată - propice creaţiei. ˝Sunt happy˝ că am prilejul să lucrez la Naţionalul din Timişoara!

Interviu realizat de Codruţa Popov

DISTRIBUŢIA

WILFRED CRAVEN CONNIE CRAVEN Domnişoara CRAIG LINDA CRAVEN Doamna CLEGG ANTHONY HARMAN HERITAGE SID

DORU IOSIF IRENE FLAMANN CATALINA COLIN BUZOIANU LAURA AVARVARI MĂLINA PETRE IOAN STRUGARI VALENTIN IVANCIUC BENONE VIZITEU CRISTIAN SZEKERES

ROWLAND

ALEXANDRU VASS MARIUS MONDOACĂ CĂLIN MARIAN IOSIF TOTH

SCENOGRAFIA Asistent scenografie

GETA MEDINSCHI Diana Dobra

GREGORY JOHN CHARLES

UN SPECTACOL DE

PETRE BOKOR

Regia tehnică Adrian Kipper Sufleor Iudita Reinhardt Lumini Gerhard Crăciun, Viorel Popp, Marin Laurenţiu, Ilie Mateescu Sonorizare Peter Szabo Proiecţii Eugen Obrad Secretariat literar Codruţa Popov Marketing Maria Manolache Coordonator tehnic ing. Horaţiu Nica Recuzită Mariana Doboşan, Alin Tofan Costume Monica Grand, Lorena Caldeş Coafură Dana Genig Machiaj Lucia Moise Tehnic Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Szabó Zoltan, Marius Crăciunesc, Cesca Zoltan, Efta Necula, Ioan Ilia, Marius Mondoacă, Mircea Drăgan, Alin Ristin Personal sală Niculina Morar, Maria Manolache, Mihaela Peter, Carmen Trifan, Cristian Cozma, Ciprian Cojocaru, Alina Avram, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma Redactor Codruţa Popov Asistent de redacţie Una-Ivona Titz foto Adrian Pîclişan design popljubo Copyright agent Nicki Stoddart, United Agents Ltd. www.unitedagents.co.uk nstoddart@unitedagents.co.uk

tipar TNTm 2010

www.tntimisoara.com