teatrul
stagiunea 2010/2011
mihai eminescu director or general Ada A Hausvater
traducerea Ioana Anghel
Motto: I kill an ant and I realize my three children have been watching. [Am ucis o furnică şi mi-am data seama că cei trei copii ai mei priviseră] Kato Shosun
ACESTA NU ESTE UN PROGRAM DE SALĂ Acesta nu este un program de sală. Este o luare de poziţie. Reprezintă suma unor idei, a preocupărilor pe care nişte oameni le-au exprimat în calitate de indivizi sociali. Subiectul analizei şi observaţiilor lor este violenţa. În tot ce facem, vorbim despre noi. Extrospectiv vorbind, ne definim ca indivizi violenţi - în acţiune, ori în intenţie. Introspectiv – asta ţine de calitatea onestităţii individuale. Violenţa nu e perfect sinonimă cu gestul sau cu actul belicos. Nepăsarea este şi ea o formă de violenţă, de abuz. Şi, s-o recunoaştem, ne facem cu toţii vinovaţi de nepăsare. Trăim într-o societate desfigurată. Perpetuăm o societate desfigurată. Frica naşte ură, ura naşte violenţă. Iar apoi facem copii. Şi îi învăţăm, din preaplinul spaimei noastre, că frica naşte ură, iar ura naşte violenţă. Îi învăţăm asta concret, exersînd pe ei puterea care ne-a fost refuzată cînd eram de vîrsta lor. Dezvăluirea abuzurilor din închisoarea de la Piteşti, experienţa dezumanizantă a transformării victimelor în călăi, este mereu şi mereu denunţată. Dar oare nu reprezintă acest fenomen un concentrat, replica de laborator a unui pattern familial perpetuat? De ce, în doze mici, schema pare normală? Violenţa – indiferent de măreţia cauzei – rămîne violenţă. Face victime şi are consecinţe. Şi nu vom fi în stare să rupem acest cerc vicios dacă nu-l exorcizăm. Dacă nu vorbim despre el. Aşa că acesta nu este un program de sală. Este un act de conştiinţă. Codruţa Popov
M-am întrebat adesea ce anume declanşează – nu violenţa neapărat, ci acomodarea cu ea. Întotdeauna m-a intrigat personajul din Tăcerea mieilor, interpretat de Anthony Hopkins. Psihiatrul devenit criminal în serie, cu manifestări de canibalism. Ce anume din cunoaşterea firii umane este atît de lipsit de nădejde, atît de întunecat încît poate determina, în cazul unui psihiatru, demenţa fără leac? Oare violenţa aceasta primară – reminiscenţă reptiliană, spun unii – există, pur şi simplu, în noi – sau ne contaminăm prin expunere la surse demonice? Ce sînt şi de unde vin ele? Nu ştiu. Am încercat să îmi apăr copilul de orice formă de agresivitate, atît cît am putut. Nu a avut niciodată voie să sară pe un muşuroi de furnici, şi nici să masacreze vreun pom înflorit. Cele mai dese comentarii pe care le-am primit au fost „Lăsaţi-l, că e copil”. “Tocmai”, spuneam. Copilăria nu este o perioadă ruptă dintr-un basm cu zîne. Cînd eşti copil, depinzi mereu de cei mari; te simţi dominat, deseori înfricoşat, pedepsit (vestitul sistem pedeapsă - răsplată!), urmărit pentru greşelile tale. Îmi aduc aminte cît de grăbită eram eu însămi să cresc mare, ca să mă simt oarecum pusă în drepturi. Asta, într-o familie normală, oarecare. Să nu strige la mine învăţătoarea, vecina, vînzătoarea şi copiii mai mari. Toţi, pîndindu-mă să mă prindă pe picior greşit. Există o lipsă de atenţie atroce faţă de copii. Sînt expuşi la sacrificiul animalelor, la beţia părintelui, la injuria adultului, la dispreţul vînzătoarei care le vinde napolitana de parcă le-ar face un hatîr. La desenele animate violente, la emisiuni de-a dreptul demente prin vulgaritatea lor. Uneori lipsa de atenţie virează înspre ticăloşie. Există foarte mulţi copii maltrataţi. Care aproape că nu au nici o şansă să devină adulţi normali. Cît de fragilă este, oare, graniţa dintre neatenţie şi malefic? Cît de mic trebuie să te fi simţit tu, ca părinte, ca să ajungi să abuzezi un copil? Nu cred că expunerea la urît, la oroare şi la violenţă este în beneficiul cuiva. Dimpotrivă, această acomodare ţine de falimentul moral al omului. Sînt destui care strîmbă din nas, dar prea puţini se şochează cînd aceste lucruri ajung în proximitatea propriilor copii. Aceşti copii cresc. Într-o lume înfricoşătoare. Şi, cum se spune în Eclesiastul, „Ceea ce este strîmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra”. Alina George
Inclusiv o afirmație de genul “Violența face parte din cotidian într-o măsură mult mai mare decît normal” este, în sine, dovada afirmației înseși. Violența nu este normală. Punct. Din păcate, a devenit un mod de viață. Teoretic şi practic, responsabilitatea aparţine individului, ţine de personalitatea fiecăruia. Eu mă consider responsabil, deşi mă trezesc mult prea des că acţiunile mele ca individ social sînt interpretate greşit. Chestia asta mă demobilizează. Probabil pentru că majoritatea oamenilor judecă foarte aproape, doar din prisma binelui personal, indiferent de consecinţe. În privinţa asta, spectacolul nostru va stîrni reacţii, sînt sigur, deşi cine refuză să conştientizeze, n-o va face nici dacă-i bagi degetele în ochi... Cum va reacţiona fiecare, cum vor accepta oamenii să se implice, să se lase implicaţi, asta e altă poveste. Violenţa... vorbim despre violenţa indusă de mass media. Cine ştie, poate intenţia mass media a fost, cel puţin la început, una pozitivă - ca prezentînd situaţii violente să provoace reacţii, indignare; n-a provocat, dimpotrivă. Oricum, lucrurile au scăpat de sub control demult. Cantitatea contează. Rezultatul e foarte periculos pentru că obişnuinţele devin mod de viaţă. Cearta e şi ea o formă de violenţă - de cîte ori am ţinut cont de asta? Ok, poate că prin violenţă poţi obţine rezultate, dar astfel raportul uman se pierde în favoarea celui strict social. În plus, nu putem să facem mereu din mass media ţapul ispăşitor pentru alegerile noastre. Nu poate fi doar atît. Mă gîndesc că totul porneşte de la relaţiile de bază din interiorul familiei, de la relaţia copii-părinţi. Dacă familia este “bolnavă”, totul se destramă. Deşi, cred că pînă la urmă e o problemă de responsabilitate. A fiecăruia în parte, a familiei, a liderilor. Din punctul ăsta de vedere, spectacolul nostru e un protest. Mă regăsesc în el şi ca actor, şi ca persoană. Doar că modurile de a protesta sînt foarte diferite. Nu sînt de acord cu protestul violent. Eu îmi asum cine sînt şi cînd am vrut să atrag atenţia asupra unui lucru, am făcut-o. Ion Rizea
Am impresia că omenirea trăieşte o perioadă sinucigaşă. Si asta nu ţine numai de mass media. E şi pe stradă, de multe ori nici nu-ţi dai seama cu ce te încarci. Devenim din ce în ce mai predispuşi la violenţă, fiindcă asta e informaţia pe care o primim. E formă de control al minţii. Dar, totuşi, în final, cred că depinde de fiecare cît se poate distanţa. Şi cînd spun asta, nu mă refer neapărat la refuzul de-a aparţine lumii reale. De exemplu, spectacolul nostru: e un fel de oglindă, aşa cum sîntem noi, de fapt. Nu cred că există un om care cît trăieşte nu se gîndeşte măcar o dată să bată, să lovească, să omoare. Sigur că e un adevăr aproape imposibil de acceptat. Ce-am putea face? În primul rînd, să fim conştienţi, să nu ne ascundem. Asta e problema noastră, că ne ascundem, că zicem că nu există. Pînă nu punem degetul pe rană, nu putem găsi soluţii. Abuzuri există, de tot felul, abuzuri în familie, de pildă, dar nu spunem, e tabu. Dacă vorbim despre asta, nu înseamnă că am rezolvat problema, dar ridicăm un tip de presiune, ieşim din schema respectivă, avem o şansă. Sînt foarte puţini cei care îşi asumă propriile probleme. E o chestie de responsabilitate. Cred că societatea trebuie, în primul rînd, să fie mai responsabilă. Exişti ca individ, dar depinzi tot timpul de societate. Ea trebuie să fie mai activă, şi noi, ca indivizi, la fel. Aşa că, de fapt, responsabilitatea aparţine tuturor. Nu cred că în România putem vorbi de o societate normală, ci de una disperată şi pasivă, asta e faza în care sîntem acum. Din punctul ăsta de vedere, spectacolul mă provoacă în primul rînd ca om, pe undeva e şi povestea mea, dar mă provoacă şi ca actor, e ceva cu care nu m-am întîlnit pînă acum, libertatea de a descoperi. Şi constat că libertatea de a construi ceva te costă mult efort şi căutare. Un comentariu nu costă, dar nici nu interesează.
Andrea Tokai
Agresivitatea,violenţa au făcut dintotdeauna parte din cotidian. Dacă nu le observi, înseamnă că te extragi din realitate. Nu le doresc. Dar nu ştiu dacă a ignora violenţa e cea mai bună soluţie. Există în vocabularul nostru un cuvânt: democraţie. Ea este “codul rutier” al omului în societate, cel care te fereşte să intri pe contrasens, să treci pe culoarea roşie, lezîndu-i pe cei din jur. Tot ce se exprimă în interiorul acestui cod reprezintă responsabilitatea. Sîntem responsabili de felul în care ne raportăm la violenţă. Este, de asemenea, o problemă de conştiinţă, care conştiinţă s-a cam tăbăcit pentru că ne e mai uşor să ne apărăm de noi decît să ne sondăm sinele. Şi chiar mă gîndesc că dacă spectacolul se va opri în “zona tăbăcită” a spectatorului, pierdem pariul. Mai e şi mass media, care ne perverteşte judecata (încearcă, cel puţin). Vorbeam de conştiinţă: sîntem deja “creaţia” mass media, prin urmare predispuşi la abuz. Abuzăm de cei din jurul nostru zilnic. Sîntem abuzaţi de cei din jurul nostru. Zilnic. Şi sîntem, cu toţii şi fiecare în parte, responsabili de asta.
Claudia Ieremia
Agresivitatea şi violenţa există de cînd există omul. Problema mea cea mai mare este vulgaritatea, însoţită mereu de violenţă. Mitocănia. În general, tonul în societatea românească este unul agresiv, inclusiv între prieteni. Tonul calm, tonul în care intuieşti respectul celor ce se află în comunicare a devenit o raritate. În mass media, mai ales. Aproape toată lumea e supărată, revoltată, agresivă şi de foarte multe ori violentă verbal. Pe stradă, în presă, în politică. E simplu: cu cît reuşeşti să controlezi mai puţin, cu atît eşti mai vulnerabil. Vulnerabil fiind, devii manipulabil şi, în consecinţă, mai uşor de agresat. Nu este doar mass media responsabilă de chestia asta, ci şi educaţia. Şcoala. Mi se pare că şcoala românească amputează spiritul, amputează libertatea, creativitatea. În momentul în care îţi sînt amputate aceste caracteristici ale personalităţii, ai toate şansele să devii ceea ce îţi oferă societatea la momentul respectiv, adică un coctail de violenţă, agresivitate, abuz, lipsă de personalitate şi de respect. Cei care vor veni la spectacol, şi vor auzi textele scrise de Rodrigo (Garcia, n.n.), vor înţelege că exact despre asta este vorba: în ce măsură poţi să-ţi păstrezi propriile gînduri şi cum le poţi decela de cele induse de media, de şcoală, de familie etc. Asta e cel mai greu şi cred că fiecare adult ar trebui să practice acest exerciţiu la un moment dat: să decanteze ce-i aparţine şi ce nu-i aparţine. Îmi asum acest tip de spectacol angajat care vrea să spună, care dă palme, care ia atitudine. Cred în chestia asta. Ca persoană, forma mea individuală de rezistenţă în faţa violenţei este de a oferi mereu reversul.
Adesea recunosc (...) că nu mi-aş dori pentru nimic în lume să mai fiu din nou copil. Suferinţa este atît de intensă şi te simţi atît de neajutorat cînd eşti mic tocmai pentru că nu poţi să faci mare lucru. (...) Totuşi, am tînjit să mă răzbun pe cei care mă chinuiau, am dorit să-mi distrug adversarii. Mă întreb ce anume m-a reţinut să transpun în realitate acele fantezii ucigaşe. Cum de unii îşi lovesc duşmanii, chiar îi omoară, în vreme ce alţii dau înapoi, nu fac decît să fugă acasă şi să plîngă? (...) Hitler a fost pentru mine un izvor de fascinaţie şi de teamă. (...) N-am să ştiu niciodată ce forţe misterioase au putut transforma o fiinţă umană într-un monstru. Nimeni nu se poate naşte un monstru. Chiar şi în ziua de azi cred asta. dr. Dorothy Otnow Lewis
Alina Reus Raportul UNICEF din 2006 arată că 73% dintre părinţi recurg la abuz fizic ca o practică în educarea copiilor. Acest fapt se alătură formei de neglijare (privarea de educație, plecarea unuia sau a ambilor părinţi în străinătate) – în egală măsură formă a abuzului, după încadrările psihiatriei pediatrice. În anul 2007, într-un raport al Poliţiei Române existau peste 3500 de copii victime ale unei forme de violenţă. Prezenţa familiei în jurul copiilor lor, precum și educarea non-violentă a copilului acasă sau în instituția de învățămînt trebuie să devină o prioritate. Apropierea tînărului de cultură și asigurarea informației corecte legate de abuz și neglijare (sub orice formă: violenţă fizică, verbală, sexuală) este declarată ca prioritate chiar de către copii. Acest fapt a reieșit din sondajele organizației noastre, în care copiii şi-au exprimat dorința de a fi tratați cu respect și de a fi educați într-o țară în care violenţa intra-familială, din școală, de pe stradă, dar și din media trebuie să înceteze. Astfel, copiii au propus comunicare cît mai multă la orice nivel, programe de monitorizare a familiilor, centre pentru educarea părinților și alcătuirea unor măsuri de supraveghere a profesorilor violenți, urmate de coerciție. Dr. Mihai Gafencu, preşedintele organizaţiei „Salvaţi copiii”, Timişoara – membră a alianţei internaţionale „Save the children” PS. Din anul 2004, la inițiativa Salvați Copiii, țara noastră are un cadru legal prin care copiii sînt protejaţi faţă de orice formă de violenţă. Acest lucru nu a reușit să schimbe atitudinile și mentalitățile referitoare la educație.
Fără să minimalizez cu nimic efortul celor implicaţi în elaborarea, promovarea şi respectarea legii/drepturilor copiilor, simt nevoia să atrag atenţia că abuzul emoţional, fizic sau sexual asupra copiilor nu poate fi oprit doar prin lege. Opinia mea este că intervenţia autorităţilor este eficientă doar în situaţii extreme, nerelevante din punct de vedere statistic. În absenţa unei schimbări la nivel de mentalitate în rîndul părinţilor, educatorilor şi altor categorii de persoane implicate în procesul de îngrijire a copiilor, abuzatorii vor găsi forme inovative de a practica jocuri de putere cu cei mai puţin pregătiţi să se apere. Ce înseamnă acest lucru? Că raportul asimetric adult-copil şi încrederea celor din urmă sînt folosite pentru ca aceştia să devină obiecte, marionete întrun joc al plăcerii adultului. Relaţiile sexuale presupun în general un raport asimetric, în termeni de putere şi control. Acest raport se poate răsturna, aşa cum se întîmplă de foarte multe ori, sau nu. Iată o caracteristică a raporturilor intime care a căpătat noi valenţe într-o lume aparent corectă din punct de vedere politic, şi, astfel, bizară pentru reflexele noastre condiţionate de tip ierarhic; probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care sexul, în general, şi cel cu valenţe dominant-submisive, în particular, ocupă atît de mult din cîmpul atenţiei contemporanilor. Doresc să subliniez faptul că, în afara unor situaţii extreme (trafic uman sau altă formă gravă de abuz), în raporturile dintre adulţi există, chiar şi în contextul asimetriei menţionate, un buton vital pentru raporturile umane, butonul STOP: “Pînă aici. Acum te rog să te opreşti, nu vreau să merg mai departe”. În momentul în care un adult are o relaţie sexuală cu un copil, acest buton nu există, iar consecinţele sînt incalculabile. Totuşi, voi încerca să arăt cîteva dintre efectele posibile asociate sexualizării premature: copilul rămîne sub semnele unor emoţii sau sentimente de genul vinovăţiei, tristeţii, furiei, iar acest lucru are efecte imediate, dar şi pe termen (foarte) lung, influenţînd negativ calitatea vieţii sale de cuplu/familie; în plus, biochimia creierului este marcată şi de experienţele noastre emoţionale. Abuzul, indiferent de forma în care se manifestă, modifică nu doar emoţii, gînduri şi comportamente, ci şi modul în care sînt irigate anumite zone din creier. Violenţa, neglijarea sau abuzul pot duce la dispariţia activităţii cerebrale în zonele responsabile pentru anumite emoţii; astfel, persoanele abuzate rămîn nu doar fără „software” (gîndurile, emoţiile şi comportamentele menţionate mai sus), dar şi fără „hardware”-ul necesar pentru a putea experimenta trăiri din sfera compasiunii, empatiei sau iubirii. La fel de grav, fidelitatea acestora faţă de abuzator se poate manifesta prin perpetuarea acestui gen de comportament, aspect prezent mai ales la violenţa emoţională şi fizică. (...). Comunicarea în vederea schimbării este un proces lung, care are nevoie de resurse şi suport, creativitate şi, nu în ultimul rînd, curaj. Mesajul artistic poate fi (şi de multe ori este) o modalitate prin care cei înzestraţi cu talent, sensibilitate şi conştiinţă semnalizează răul de lîngă noi şi încearcă să contribuie la „vindecarea” sau dezvoltarea personală a receptorilor săi. Indiferent de calitatea actului artistic, acest proces nu este în mod necesar plăcut. Ţinînd cont de aceste aspecte, salut iniţiativa celor implicaţi în acest proiect-eveniment (spectacolul Interzis accesul animalelor) al teatrului din Timişoara de a adresa o provocare pe teme sociale.
Mircea Dragu, psiholog
Dacă stau să mă gîndesc, mediul în care trăieşte copilul meu e dificil – pornind de la frustrările învăţătorului reflectate în educaţia celor mici, de la faptul că mergi pe stradă şi auzi toate invectivele... au devenit un bună ziua, deja fac parte din vocabularul curent al oricărui adult. Mass media, ce să mai spun, numai cînd mă gîndesc la desenele animate... Din punct de vedere relaţional, măcar aici am opţiunea selecţiei. Un copil are nevoie de înţelegere, obligatoriu. Părintele este obligat să-l asculte, nu de către societate, ci de statutul lui de părinte. Dacă vreuna din faptele, atitudinile, vorbele pe care le spune părintele nu vine în interesul copilului, asta înseamnă abuz. Nu mai spun că bătaia nu e ruptă din rai, că e important să te cobori, la propriu, la nivelul lui – ce, te dor genunchii să te apleci?, să fii atent mereu la nevoile lui, exprimate sau nu... Pe de altă parte, societatea, şcoala, unde copilul e adesea umilit, desconsiderat, anturajul, toate sînt responsabile de exacerbarea actelor de abuz fizic, verbal şi psihic. Dar părinţii sînt primii. Neatenţia faţă de copil provoacă abuzul. Şi e atît de uşor să te răzbuni pe un copil... Din exact această perspectivă, participarea lui David la spectacol devine importantă. Clar, sînt de partea lui Rodrigo Garcia. Sîntem împotriva violenţei, împotriva abuzurilor. Fiul meu a înţeles de la început ce se întîmplă. Eu m-am speriat, dar el a venit şi mi-a spus: „Mama, dar asta se întîmplă tot timpul şi te cam saturi de ele. Şi toate cuvintele alea pe care le aud mereu pe stradă!” Despre asta e vorba. Eu încerc să îl protejez pe David şi, împreună cu el, aş vrea să le deschidem ochii şi altora. De asta sîntem aici, să fim alături de Garcia, să fim alături de teatru. Adevărul, oricît de dureros, e cel mai bun drum.
Dana Bostan
Rodrigo Garcia - manifest pentru o artă a zilelor noastre Rodrigo Garcia este unul dintre cei mai explozivi autori ai ultimului deceniu. Un dramaturg pe care teatre şi companii din toată Europa îl solicită. Un dramaturg ale cărui texte au fost traduse şi jucate cam peste tot, analizate, comentate, disputate. Născut în 1964 la Buenos Aires, în 1989 se stabileşte la Madrid, unde fondează, în acelaşi an, compania „La Carniceria Teatro”. Scriitor, scenograf, artist plastic şi regizor, Rodrigo Garcia poate intra – prin incisivitatea expresiei sale artistice – în galeria marilor nume ale teatrului universal, alături de Beckett, Arrabal sau Heiner Müller. Supus doar propriei conştiinţe, care, pînă la urmă, este personajul principal, personajul real al întregii sale creaţii, Rodrigo Garcia alege să ignore toate regulile şi toate convenţiile fie ele sociale sau teatrale. Mesajul contează, şi Rodrigo Garcia îşi foloseşte toate pârghiile pe care i le oferă dubla sa calitate de autor şi regizor pentru a lovi, pentru a zgîlţîi, pentru a sparge carapacea societăţii în care trăieşte, o societate ipocrită, lipsită de sentimente şi de direcţie, dar cu atît mai pragmatică. Dacă textele lui Rodrigo Garcia sînt un melanj tulburător de violenţă şi poezie, spectacolele lui sînt un montagne russe al conştiinţei: agresivitate vizuală şi gingăşie, muzică, imagine şi sunet duse la limita lor extremă. Pentru impactul european al operei sale, Rodrigo Garcia a fost distins în 2009 cu Premiul Noi Realităţi Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei.
Stăpîn pe toate resursele teatrului în tripla sa calitate de autor, regizor şi scenograf, Rodrigo Garcia semnează numeroase spectacole, care l-au impus în atenţia Europei teatrale ca pe un artist în căutarea concretului: Versus (2008), En algún momento de la vida deberías plantearte seriamente dejar de hacer el ridículo (2007), Cruda, vuelta y vuelta, al punto, chamuscada (2007), Arrojad mis cenizas sobre Mickey (2006), Aproximación a la idea de la desconfianza (2006), Prefiero que me quite el sueño Goya a que lo haga cualquier hijo de puta (2004), Agamenon (2003), Rey Lear (2003), Jardinería Humana (2003), La historia de Ronald el payaso de McDonalds (2002), Compré una pala en IKEA para cavar mi tumba (2002), After Sun (2000), Borges (1999) etc.
„Esenţa teatrului, după părerea mea, materia lui de bază sînt actorii, nu literatura. Chiar dacă îmi place foarte mult scrisul, ştiu că trebuie să caut teatralitatea altundeva, în acţiunile fizice, în mişcarea corpurilor, în muzică sau lumină. În ultimele mele spectacole am început să lucrez fără să plec de la un text, concentrîndu-mă mai mult pe idee. Plecînd de la această idee încep lucrul cu actorii. După ce am acumulat suficient material, fac o pauză şi încep să scriu.” Rodrigo Garcia, în interviu cu Bruno Tackels, 2007
DISTRIBUŢIA
CLAUDIA IEREMIA ROMEO IOAN ALINA REUS ION RIZEA ANDREA TOKAI şi copilul
DAVID POPA LIGHT DESIGN CARLOS MARQUERIE CONCEPT VIDEO MARIUS MATEŞAN REGIA ŞI SCENOGRAFIA RODRIGO GARCIA Asistent regie Cătălin Ursu Translator Alexandra Irimia Asistenţi scenografie Dorothea Iordănescu, Zsolt Fehervári
Regia tehnică Valentina Cotinschi Sufleor Iudita Reinhardt Lumini Gerhard Crăciun, Laurenţiu Marin, Ilie Mateescu, Viorel Popp, Dan Jieanu, Cosmin Pătru Sonorizare Sebastian Hamburger, Peter Szabo Videoproiecţii George Paşca, Eugen Obrad
Secretariat literar Codruţa Popov Marketing Maria Manolache Coordonator tehnic ing. Horaţiu Nica
Recuzită Mariana Doboşan, Alin Tofan, Iulia Doboşan Costume Monica Grand, Lorena Caldeş Coafură Dana Genig, Marcel Rusu Machiaj Gabriela Strugaru
Tehnic
Personal sală
Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Szabó Zoltan, Marius Crăciunesc, Ioan Ilia, Marius Mondoacă, Mircea Drăgan, Traian Oneţ, Gelu Lepa, Ciprian Dobondi, Mircea Ghindăuanu, Virag Zoltan, Gothard Sándor
Niculina Morar, Maria Manolache, Mihaela Peter, Carmen Trifan, Ciprian Cojocaru, Alina Avram, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma, Ciprian Prune, Daniel Brumar
Redactor Codruţa Popov foto Adrian Pîclişan, Marius Ionuţ Vava concepţie design popljubo
tipar TNTm 2010
www.tntimisoara.com