oxigen_A5

stagiunea 2012/2013 manager Ada Hausvater

OXIGEN de IVAN VIRIPAEV traducerea Maria Dinescu

Motto: Scopul vieții este să trăiești, iar a trăi înseamnă a fi conștient, conștient la modul voios, extaziat, senin, divin.

Henry Miller, Înțelepciunea inimii

- La MTV l-au tradus Cântec pentru îndrăgostiți. Dar cântecul e despre amanți.

- Și care-i diferența?

- (…) amanții se află într-o situație ilegală…

- Nu sunt datori cu nimic unul altuia?

- În general, oamenii nu sunt datori cu nimic unul altuia.

Irina Denejkina, Song for Lovers

Sașa și Sașa. Povestea lor este despre iubire, ca și despre goliciune sufletească, despre lipsă acută de oxigen, despre moarte și vină. Teoretic, îi poți judeca sau poți spune povestea așa cum e. Sau, pur și simplu, poți pierde istoria iubirii lor în confortul unei amnezii prefabricate. Așa cum poți uita toate poveștile de la temelia lumii, până îți rămân doar cuvinte golite de sens: iubire, crimă, pedeapsă, ipocrizie, cauză, moarte, uitare. Ne dă mâna să uităm, nu suntem datori nimănui cu nimic – e afirmația-refugiu a unei generații (a lui Viripaev, poate a fiecăruia dintre noi) care pare să-și fi găsit cuvintele, fără a fi reușit încă să le dea un sens. În Oxigen, realitatea și ficțiunea se confundă în jurul acelorași întrebări ce îşi caută răspunsul imediat. Povestea își cere dreptul: naratorul nu poate rămâne indiferent la întrebările pe care le ridică personajul. A spune, a citi, a juca o poveste reclamă automat o atitudine. Odată rostite, cuvintele devin antidot pentru amnezie.

Uitarea e moarte, pedeapsa e uitarea.

Unde am fi fost dacă nu eram aici? Dar suntem. Asta ne face datori. Rămâne să decidem singuri cui.

Geanina Jinaru-Doboș

Dramaturg, actor și regizor rus, Ivan Viripaev s-a născut în 1974 la Irkutsk (Siberia). Fondator al companiei independente de teatru „Spațiu de joc”, Viripaev părăsește în 2001 orașul natal, acuzând presiuni din partea instituțiilor teatrale locale. Stabilit la Moscova, fondează în 2001 centrul de teatru documentar Teatr.doc. Unul dintre primele sale spectacole, SNY (Visele), creat la Irkursk, este invitat să reprezinte Siberia la Festivalul Est-Vest din Die (Franța), iar textul e montat ulterior la Royal Court Theatre din Londra. În octombrie 2003 joacă în Kislorod (Oxigen), spectacol bazat pe propria piesă, semnat de regizorul Viktor Ryjakov la Teatr.doc. În foarte scurt timp, Oxigen devine unul dintre cele mai vizionate spectacole de teatru din Moscova. Invitat la numeroase festivaluri internaționale, atrage aprecierea unanimă a criticilor și este distins cu numeroase premii teatrale. Piesa e ulterior tradusă și montată în țări precum Germania, Polonia, Italia etc. Lista pieselor care îl consacră ca dramaturg numără titluri precum Geneză 2, Iulie, Iluzii, Comedie sau Dansul „Delhi”. Ivan Viripaev debutează ca regizor de film în 2005 cu lungmetrajul Euforia, pe un scenariu propriu, care îi aduce premiul special al juriului la Festivalul Kinotaur de la Soci, Micul Leu de Aur la Festivalul de Film de la Veneția și Crinul de aur la Festivalul de la Wiesbaden. În 2008 ecranizează Oxigen, premiat un an mai târziu la Soci pentru cea mai bună regie, cea mai bună muzică și cu premiul criticilor.

´

Sasa ...

Sașa despre care povestesc eu e fata care te face să întorci capul pe stradă… care te face să îți dorești să fii o părticică din lumea ei… o lume plină de neprevăzut. Sașa poate iubi mult și poate iubi frumos. Când merge pe stradă zâmbește, vorbește pentru ea însăși, se miră de tot ceea ce vede de parcă le-ar vedea pentru prima dată. Sașa mea o ia la fugă fără să știe încotro, apoi se oprește… și râde. E fericită. E oxigen. Mi se pare atât de complet, de bogat să spui despre cineva că e oxigen. E perfect, ca o sferă. Nu mai rămâne nimic de zis.

Claudia Ieremia

Sașa e un revoltat. Îl revoltă ipocrizia, îl revoltă cutumele religioase... Și are o nevoie acută de oxigen. De o viață plină de oxigen, într-o societate –oxigen. Pentru că oxigenul nu este altceva decât iubirea! Suntem iubire, respirăm iubire… Când toți cei din jur emană iubire, cu siguranță aerul e încărcat de oxigen.

Cătălin Ursu

´

´

... si Sasa

Iubire, violență, metateatralitate Am pornit de la o poveste cu doi naratori, pentru a ajunge în esență la un spectacol despre iubire, având ca mijloc discursiv uneori violența, cel mai adesea metateatralitatea. Inițial, actorii se identifică cu protagoniștii unei mari povești de iubire. Dar, când această poveste se fărâmițează precum cioburile unei oglinzi, interpreții trebuie să găsească singuri drumul spre un final. Din fragmente, recompun o nouă poveste de dragoste în funcție de convingerile morale ale fiecăruia. Fiecare scenă e o incursiune în relația dintre Sașa și Sașa, în căutarea unor motivații. Deconstruind, pas cu pas, această iubire, ei rămân prinși inevitabil în capcana „celor mai importante întrebări” pe care ajung să le pună împreună cu spectatorii, pentru a putea găsi compasul care să-i ghideze. Spațiul este și el ca de poveste: pădurea rusească de mesteceni cu scoarța scrijelită de declarații de dragoste e, în același timp, o instalație de artă contemporană, un laborator mental.

Crimă și pedeapsă. Întotdeauna?

Nu, atâta timp cât nu există o instanță care să pedepsească. În Oxigen, răul cel mai mare este să trăiești fără rost, fără luptă, fără legătură cu „lumea ta interioară”. Din perspectiva asta, iubirea e un test de autenticitate, un afrodisiac puternic care îi poate elibera pe oameni de inhibare sau rutină. Până aici, rămâne o poveste existențialistă. Doar că Viripaev ne e contemporan. El vine cu un bagaj cultural modern, iar personajele sale cunosc realitatea socio-politică de după 11 septembrie 2001 și, de asemenea, cunosc o Rusie unde diferențele dintre centru și periferie sunt enorme. În acest context, el pune pe scala relelor un rău mai mare și mult mai pragmatic: non-existența. Cei nenăscuți nu pot împărtăși nici zâmbete, nici gânduri, nici experiențe, pentru că le lipsește atât de complicata și contradictoria experiență umană. A-ți dori să nu te fi născut înseamnă, până la urmă, a te pedepsi singur. Deși pornesc de pe poziții diferite în ceea ce privește relația cu metafizicul, cei doi interpreți sunt uniți de același spirit critic, tolerant și de aceeași dragoste pentru viață.

Un text incomod?

Da și nu. Da, pentru că te obligă să iei atitudine ca spectator: te silește să te raportezi la ceea ce auzi pornind de la experiența personală. Textul provoacă ridicând o sumedenie de contradicții și paradoxuri (cum altfel, când e vorba despre o mare iubire?!) perfect demonstrabile în logica piesei. În plus, textul este frazat astfel încât să păstreze un ritm și o muzicalitate specială, de poem. Privit ca un produs ”de artă”, el devine automat mai comod.

Artă și ipocrizie Într-una din scene interpreții ajung să spargă convenția teatrală în momentul în care limita de toleranță morală a unuia dintre actori este depășită. Este un exemplu foarte bun pentru felul în care funcționează acest text: un actor aruncă mănușa, celălalt caută o interpretare în povestea pe care o spun amândoi, primul îl contrazice, al doilea acuză ipocrizia referindu-se la politicienii corupți și ipocriți care fac legile țării. Revine în forță interlocutorul, amintindu-i că nu e imun la ipocrizie: dacă acum „varsă lacrimi pentru narcomanii din Moscova”, după spectacol se va duce liniștit la o bere cu colegii. Expunând actul artistic, textul revine la propunerea inițială și închide astfel cercul. E un mod de a lupta împotriva ipocriziei actului artistic... doar că, foarte probabil, vor merge amândoi la bere după spectacol.

Alexandru Mihaescu

regia tehnică

Cristian Stana sufleor

Corina Toma

asistent scenografie

Andreea Pop

sonorizare, operare video

Cristian Rebejilă lumini

Grațian Popp, Gerhard Crăciun grafică decor

Cosmin Florea

DISTRIBUȚIA

secretariat literar

Codruța Popov

CLAUDIA IEREMIA SAȘA / ACTORUL CĂTĂLIN URSU SAȘA / ACTRIȚA

ticketing

Maria Manolache coordonator tehnic

ing. Horațiu Nica

scenografia light design video design regia artistică

şef producţie

VELICA PANDURU LUCIAN MOGA LUCIAN MATEI ALEXANDRU MIHAESCU

ing. Radu Berzescu costume

Monica Grand, Neli Gerstenengst recuzită

Alin Tofan

machiaj

Gabriela Strugaru tehnic

Iosif Toth, Gelu Lepa, Dorin Nica, Nicolae Lăcătuş, Tiberiu Hoduţ durata spectacolului: 1h10 fără pauză data premierei: 18.12. 2012

personal de sala Niculina Moraru, Maria Manolache, Carmen Trifan, Ciprian Cojocaru, Bogdan Socaciu Gabriel Cozma, Ciprian Prune, Monica Moraru, Monica Purcaru, Daniel Pascu, Ciprian Ursu

locația: Studio 5

www.tntimisoara.com

teatrul naţional timişoara este o instituţie publică finanţată de ministerul culturii şi patrimoniului national tipar Teatrul Naţional Timişoara 2012

redactor: Geanina Jinaru-Doboş foto: Adrian Pîclișan dtp: popljubo

tipograf: Carla Stiassny