stagiunea 2011/2012
ĂŽNAINTE DE PENSIONARE Thomas Bernhard
de traducerea Ciprian Marinescu
Motto: În fiecare om zace un infractor. Trebuie doar să-l trezim la viață. Chiar trebuie să fie așa? Thomas Bernhard, Înainte de pensionare
Înainte de pensionare
este povestea unui fost torționar, azi judecător respectat, și a surorilor lui. Realistă și metaforică, dură și poetică, istoria fraților Höller, uniți prin secrete, prin ură și prin negocieri maladive ale raporturilor de forță, reprezintă o ilustrare perfectă a totalitarismului concentrat în interiorul familiei. Nostalgic, Rudolf Höller sărbătorește în fiecare an, în secret, ziua de naștere a mentorului său din perioada regimului totalitar. Este asistat ca de fiecare dată, de surorile lui, una adorându-l până la incest, cealaltă urându-l cu o patimă egală, captivi într-o relație sufocantă. Judecătorul Höller și sora lui luptă pe viață și pe moarte pentru a explica, pentru a justifica, pentru a înfrumuseța imaginea odioasă pe care tăcerea acuzatoare a mezinei, singura sa formă de rezistență, le-o pune în față.
Considerat cea mai importantă voce în teatrul postbelic de limbă germană și, totodată, una dintre cele mai incomode, Thomas Bernhard (1931 – 1989) este un dramaturg, romancier și poet austriac a cărui operă se caracterizează printr-un sarcasm lipsit de menajamente, o sensibilitate specială și un umor aspru. Critica a afirmat că Bernhard a întins mereu „o oglindă societăţii în care trăia, ştiind prea bine că şi el face parte din ea”. Cu un stil inconfundabil, autorul unor texte celebre și în România, cum ar fi Creatorul de teatru sau Puterea obișnuinței, Tăietorul de lemne sau Immanuel Kant propune un teatru al introspecției incomode, un teatru în care personajul principal este, de fiecare dată, Conștiința.
În al doilea minut, Ura a ajuns la demență (...) Ce este îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-și joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni, nimeni nu se poate abține de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens. Un extaz hidos, al fricii și al dorinței de răzbunare, pofta de a ucide, de a da lovitura (...) s-a scurs prin întregul grup de spectatori ai Urii ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinței lui, într-un dement... George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
Interviu cu regizorul Christian Papke:
Propunerea mea este să ne gândim încă o dată împreună ce înseamnă să fii om, cum poţi să devii om şi cum poţi să rămâi om. Există o legătură între alegerea acestui text al lui Thomas Bernhard și pregrinările tale regizorale prin Europa de Est? Legătura dintre mine, Thomas Bernhard și Europa de Est se bazează în principal pe faptul că noi trei ne potrivim atât de bine... - nu, de fapt a fost aşa: când am primit invitaţia Adei (Ada Hausvater, n.n.), atât de îmbucurătoare, să montez la Timişoara, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost ce piesă aş putea pune în scenă la un teatru naţional. Una dintre poveştile pe care le-am propus atunci a fost cea a unui bărbat care în timpul regimului totalitar a prosperat pe seama altora şi care, după instaurarea democraţiei, a făcut carieră. Consider că este o temă despre care trebuie să vorbim și în România, şi în alte ţări aflate în aceeaşi situație. Foștii slujbași ai vechiului dictator trebuie să-şi câştige existenţa în continaure. Așa că azi stau lângă noi în cafenele, fără ca noi să știm cine sunt și ce au făcut înainte. În munca mea încerc mereu să creez o conexiune cu realitatea căci, din punctul meu de vedere, teatrul nu ar trebui să se detașeze de responsabilitatea sa socială. Acest lucru se referă nu doar la alegerea subiectului, ci şi la modalitatea de expunere al acestuia. Pe de altă parte, percepţiile noastre, concepțiile, subiectele care ne impresionează, toate se modifică acum, mai mult ca niciodată, în funcţie de mass media. Prin urmare, o abordare hermeneutică a literaturii mi se pare cea mai potrivită. La fel cum ne identificăm cu fiecare carte citită: în ce situaţie ne aflăm în momentul respectiv? Ce ne emoționează? Care sunt fricile, visele, aspiraţiile noastre? Trebuie să încercăm să reflectăm aceste probleme în teatru, trebuie să arătăm umbrele, dar, totodată, trebuie să arătăm și lumina, să oferim răspunsuri. În orice regim totalitarist apare figura unui tată-surogat, indiferent dacă vorbim de Hitler, de Stalin, de Ceaușescu, de Mao sau de Saddam Hussein. În piesa lui Bernhard este Himmler, dar în spectacolul tău, preferi să nuanțezi prin omisiune. De ce și cum? Omisiunea - și asta poate fi o figură de stil. Bernhard a scris piesa Înainte de pensionare în anii ‘70, inspirându-se din realitatea germană a vremii: în landul Baden-Württemberg fusese ales prim ministru Filbinger, „pensionat” la scurt timp după aceea, imediat după ce s-a aflat despre trecutul lui naţional-socialist (Filbinger fusese în timpul celui de-al doilea Război Mondial judecător în cadrul marinei). Pentru Bernhard, în piesă este vorba despre Germania postbelică. Pentru mine, ca regizor în 2012, mai puțin. Căci textul se poate limita la crimele naziste, dar poate, de asemenea, depăşi această determinare. Tema pe care o abordez eu nu este reflectarea trecutului german, austriac sau românesc. Împreună cu echipa, am prelucrat sensurile textului lui Bernhard şi am estompat semnificaţia istorică referitoare strict la Germania, dezvoltând, în schimb, o metaforă general valabilă. Povestea noastră se poate juca oriunde convieţuiesc cel puţin două persoane. Dictatura îşi are cel mai adesea rădăcinile în cel mai mic grup social, în familie. Structurile politice supravieţuiesc doar prin ceea ce e valabil în plan uman. Sunt o persoană avidă de putere: mă comport acasă la fel ca la firma pentru care lucrez? Integrarea foștilor torţionari în societatea noastră este o problemă care trebuie discutată. Pe de altă parte, un astfel de subiect poate deveni extrem de brutal; mi se pare, deci, cu atât mai important să focusăm pe microcosmosul uman. Trebuie să fim conştienţi de faptul că realitatea ţării în care trăim nu se bazează pe politică, ci pe felul cum suntem noi, pe felul în care relaționăm cu cei din jur. Asta mă și provoacă, de altfel, să spun această poveste - Înainte de pensionare. Hannah Arendt vorbește despre „banalitatea răului” ca tendință a indivizilor de a se supune, prin urmare de a nu-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor sau pentru lipsa acestora. Cum se aplică această teorie personajelor din Înainte de pensionare? Nu de mult, într-un bar, îi povesteam unei persoane simpatice despre viața mea în Brazilia, unde am crescut. Printre altele, i-am povestit cum, într-o zi, în timp ce mă întorceam de la școală cu autobu-
zul, am fost atacatși jefuit de doi bărbaţi puternici. În tot acest timp, cincizeci de oameni stăteau şi se uitau, comportându-se de parcă n-ar fi observat nimic. N-a intervenit nici măcar unul. În Înainte de pensionare, Bernhard a construit o relaţie în triunghi - o victimă pasivă și doi agresori activi, permanent interșanjabili. În spectacol, eu reconstruiesc în principal rolul victimei, în raport cu felul în care l-a gândit Bernhard. Încerc să ofer o soluţie de comportament în astfel de situaţii: poţi să-ţi întorci privirea şi să te uiţi pe fereastră. Dar, la fel de bine, poți să opui rezistenţă. Şi nu doar una pasivă. Referitor la Hannah Arendt: ca „filosof politic”, ea susţinea democraţia directă. Dorea ca oamenii să se responsabilizeze şi să participe la ce se întâmplă în jurul lor. Pentru mine, cel mai important rol din piesa lui Bernhard este Clara. Pentru că eu nu o consider o victimă. De aceea am rugat-o pe actriţa Ana-Maria Pandele (şi pe Sabina Bijan, n.n.), interpreta atât de profundă a rolului Clara, să se revolte până la ultima limită împotriva celor doi fraţi brutali, împotriva agresorului şi a partenerei lui, minunat interpretaţi de Doru Iosif şi Ana Maria Cojocaru. Această perspectivă trece dincolo de viziunea lui Bernhard, dar pentru mine e mult mai importantă. Căci oamenii pasivi sunt cei mai periculoși. „Regele e mereu jucat de altcineva” - e o vorbă care circulă în teatru. În viaţa de zi cu zi, dictatorul e interpretat de oameni obişnuiţi. Şi în România au existat oameni curajoşi care au demonstrat ce se întâmplă cînd o parte a populaţiei ia brusc atitudine; în fond, cei doi agresori din Brazilia despre care vorbeam mai devreme aveau cuţite de bucătărie şi asta a fost de ajuns să determine cincizeci de adulți să se prefacă că nu văd cum un copil este atacat în plină zi. Trebuia să se întâmple aşa? Nu, noi ştim că nu. Sau ca să-ţi răspund la fel de punctual cum m-ai întrebat: „The only thing necessary for evil to flourish is for good men doing nothing.“ („Singurul lucru necesar pentru ca răul să ia amploare este ca oamenii de treabă să nu facă nimic.”, citat atribuit lui Edmund Burke, n.n.) Între cele trei personaje principale ale piesei se negociază permanent raporturile de dominare. Tu ai ales ca în spectacolul tău să nu existe victime. Modifică această abordare direcția pe care o dă autorul, concluziile pe care vrea să le scoată în evidență, răspunsul la întrebările pe care le pune? Persecutorii şi persecutaţii reprezintă schema de bază a societăţii. Şi asta de la imaginea consacrată a autorităţii, de la ierarhiile învechite, până la raportarea faţă de minorităţi şi, mai departe, la nivelul primar al familiei. Mi se pare că e din ce în ce mai multă violență. Și acest lucru începe cu cele mai simple aspecte ale vieții noastre cotidiene. Întregul e cuprins în parte. Din păcate. Sau să o luăm altfel: ce simțiți atunci când faceţi dragoste? Dorinţă sau nevoie de control? Şi sunteţi sigur că faceţi distincţia între cele două? Thomas Bernhard este preocupat de teme ca opresiunea, dominarea, controlul, precum şi de auto-control. Dezumanizarea care stă în spatele acestor mecanisme, funcţionalizarea şi instrumentalizarea, acestea prezintă interes pentru Bernhard. Felul în care pune problema îl face pentru mine un autor interesant. În schimb, găsesc mai puţin interesante imaginea conservatoare a femeii, problematica victimei şi efectele unei societăţii nedrepte asupra individului. Avem încă mult prea multe piese care ne explică cât de grea este viaţa şi câte pericole ne pândesc. Din păcate, ştim toate astea mult prea bine şi singuri. Întrebarea este cum acţionăm în această situaţie. Ce putem face. Unde este lumina, unde este uşa prin care scăpăm de întuneric? Propunerea mea este să ne gândim încă o dată împreună ce înseamnă să fii om, cum poţi să devii om şi cum poţi să rămâi om. Ce provocări consideri că lansează Thomas Bernhard în acest text și care sunt răspunsurile tale? Bernhard are un rol important în analizarea trecutului Germaniei. De fapt, când vine vorba de opera lui Bernhard, oamenii recepționează o privire îndreptată spre trecut, și nu li se oferă șansa să se gândească la prezent sau la viitor. Autorul își face auzită vocea critică printr-o poetică proprie. Înainte de pensionare este, într-un fel, un joc al autorului cu sine și împotriva lui. Și în Bernhard zace un Filbinger, ca în noi toți, de altfel. Discursul depășește granița sinelui; vizează familia și, mai departe, conștiința politică. Puterea exacerbată este o temă importantă, specifică poeticii lui Bernhard. În lume funcționează un singur sistem, bazat pe substituții și constrângeri familiale: sora personajului principal masculin din piesă, fostul participant la genocid Rudolf, își consideră fratele chiar și acum, după patruzeci de ani, un copil. Această soră, Vera, își imită în permanență tatăl, încearcă să domine, exact cum făcea și el. Mezina, Clara, este o pastișă a mamei. În fond, cu toții jucăm teatru, mereu și mereu, ne asumăm funcţii ale Eu-lui care nu corespund întotdeauna ființei noastre interioare. Împreună cu echipa excelentă din fața și din spatele scenei, am încercat să găsim imagini pentru toate aceste fenomene. Teatrul poate și trebuie să producă plăcere. Sper ca în această seară să reușim. Have fun! Interviu realizat de Codruța Popov Traducerea Mihaela Peter
scenografia muzica coregrafia video light design Asistență de regie / Translator
regia artistică data premierei 10.03.2012
DORU IOSIF ANA-MARIA COJOCARU ANA-MARIA PANDELE / SABINA BIJAN EVA-MARIA DANCIU ALOIS GALLÉ GEORG LUKSCH CARMEN COJOCARU LUCIAN MATEI LUCIAN MOGA COLIN BUZOIANU
CHRISTIAN PAPKE durata spectacolului 2h
Spectacol realizat în colaborare cu Centrul Cultural Austriac
Drepturile de reprezentare aparțin SUHRKAMP VERLAG GMBH & CO. KG, Pappelalle 78-79, 10437 Berlin
regizor tehnic Vasile Giurgean, Cristian Stana sufleor Doina Stoița lumini Balint Andor, Laurențiu Marin Caius Cornea, Costinel Purcaru sonorizare Cristian Rebejila proiecții Eugen Obrad secretariat literar Codruța Popov ticketing Maria Manolache coordonator tehnic ing. Horațiu Nica costume recuzită machiaj coafură tehnic
Monica Grand Lorena Caldeș, Neli Gerstenengst Mariana Doboșan, Dumitru Brumar Gabriela Strugaru Marcel Rusu, Lucia Moise Iosif Toth, Biro Ioan, Marius Crăciunesc, Gelu Lepa, Tiberiu Hoduț redactor Codruța Popov foto Adrian Pîclișan dtp popljubo
tipar TNTm_2012
Rudolf Höller Vera Clara Clara tânără