REVIZORUL

Motto: E adevărat că Dumnezeu cînd vrea să pedepsească pe cineva, mai întîi îi ia minţile!

N.V. Gogol, Revizorul

Povestea Comedia lui Gogol, Revizorul, are ca punct de plecare o banală încurcătură. Primarul şi toată administraţia unui tîrguşor rusesc sînt în mare fierbere: aşteaptă sosirea unui revizor, un inspector trimis „de la stat”. Cum ar trebui să se poarte, ce ar trebui să facă, şi, mai mult decît atît, cum să-l recunoască, dacă-şi face apariţia incognito? Doi dintre ei au impresia că-l identifică în persoana unui june mofturos, Hlestakov, instalat de curînd la han. În locul notei de plată la care se aşteaptă, Hlestakov va fi luat pe sus, linguşit şi răsfăţat. După primul şoc, deşi nu pricepe ce se întîmplă, îşi asumă falsa identitate, jucîndu-se cu acei funcţionari speriaţi, abuzaţi, terorizaţi, care se pretează la orice mizerie doar ca să-i facă pe plac.

Falsul revizor îşi duce impostura pînă la capăt. Aproape silit de groaza micii comunităţi faţă de vizita „forurilor superioare”, îşi joacă farsa cu atîta convingere încît minciuna se apropie periculos de mult de adevăr. Într-un final, Hlestakov pleacă, lăsînd epuizata administraţie locală în faţa noii ameninţări: vine adevăratul revizor.

Fă-mi o favoare, trimite-mi un subiect, comic sau nu, dar să fie o anecdotă rusească autentică... Mă mănîncă mîna să scriu o comedie... Dă-mi un subiect şi fac o comedie în cinci acte – promit, haioasă ca naiba. Pentru numele lui Dumnezeu, hai! Şi mintea şi stomacul meu sînt la fel de lihnite de foame.

Scrisoarea lui Gogol către Puşkin, 7 octombrie 1835

Puşkin are o poveste în istoria lui personală – în 1833 a fost luat drept revizor. Notele lui includ şi o anecdotă similară celei care stă la baza Revizorului. „Krispin ajunge în Provincie... la un tîrg – e luat drept [ilizibil]... Primarul e un prostanac de treabă – nevasta lui flirteaza cu Krispin, în vreme ce el îi face curte fiicei.

Puşkin, Opere complete, vol. 8

Nikolai Vasilievici Gogol (19/31 martie 1809

– 21 februarie / 4 martie 1852)

Fiu al unui mic moşier (pasionat de teatru, el însuşi autor de comedii în spirit popular ucrainean, piese pe care le şi montează pe scena improvizată din casa unui amic), Gogol se dovedeşte încă din adolescenţă un actor mai mult decît înzestrat. După terminarea studiilor, în 1828, pleacă la Sankt Petersburg cu mari ambiţii privind carierele lui - cea literară şi cea în administraţie; aşa că, după propriile mărturisiri, primul drum îl face la Puşkin, care însă, mahmur după o petrecere, nu-l poate primi. Nu-i nimic, pentru început e bun şi un post de funcţionar mărunt într-un minister oarecare (altminteri, personaj recurent în creaţia lui ulterioară, uşor identificabil). Începe să scrie şi, după un prim eşec, publică Seara în ajun de Sînt-Ivan Kupala, primul său succes. În sfîrşit, în 1831 este introdus în mediile literare şi prezentat lui Puşkin, care îl încurajează să scrie. Gogol se va raporta întodeauna la el, va scrie despre el, îl va elogia nemăsurat, „pasîndu-i” cumva responsabilitatea propriei creaţii.

E greu să spui ceva despre Puşkin unuia care habar n-are de el. Puşkin e un poet foarte mare. Napoleon e mai puţin mare decît Puşkin. Şi Bismark, în comparaţie cu Puşkin e un nimeni. Şi Alexandru I, şi II, şi III sînt pur şi simplu baloane de săpun faţă de Puşkin. Şi, în general, toţi oamenii, în comparaţie cu Puşkin, sînt nişte baloane de săpun, doar că, în comparaţie cu Gogol, Puşkin e şi el un balon de săpun. Şi, de aceea, în loc să scriu despre Puşkin, mai bine am să vă scriu despre Gogol.

Doar că Gogol e atît de mare, încît despre el nici măcar nu se poate să scrii, de aceea am să vă scriu totuşi despre Puşkin.

Dar să scrii despre Puşkin după ce-ai scris despre Gogol e oarecum nepotrivit. Însă despre Gogol nu se poate să scrii. De aceea nam să scriu mai bine despre nimeni nimic.

Daniil Harms

Dorul de Ucraina, îndepărtarea de casă îl determină să scrie Serile în cătunul de lângă Dikanka, volum de nuvele fantastice şi, totodată, groteşti care îi asigură celebritatea. În 1833, Gogol trece printr-o criză morală profundă. Dar entuziasmul cu care sînt aplaudate primele cursuri de istorie pe care le ţine la Universitatea din Sankt Petersburg (la care asistă, de altfel, şi Turgheniev) îi deturnează starea de spirit, iar în 1835 îi apare volumul Arabescuri, care conţine deja cunoscutele Nevski Prospekt, Portretul, sau Însemnările unui nebun. Sînt anii cei mai fecunzi din viaţa literară a lui Gogol. Scrie teatru, nuvele, povestiri, eseuri, cronici.

La începutul lui 1836, publică Revizorul sub formă de broşură. Premiera absolută are loc în 19 aprilie 1836 la Teatrul Aleksandrinski din Petersburg. La început, piesa este prost primită. Triumful vine la Moscova, unde se joacă pentru prima dată la Teatrul Mic (25 mai 1836). Gogol face publicul - cu minuţia şi verva unui Hieronymus Bosch - să descopere o lume năclăită, coruptă, ticăloşită, aţintită mereu în jos, în totala absenţă a sentimentelor sau a speranţei. E şi aici, ca în toată opera lui, interesat să creeze o comedie bazată pe raporturi sociale, nu personale, exploatîndu-le cu un pseudo-realism atît de atroce încît rezultatul frizează - mai mult decît absurdul - fantasticul. Dar exact acest aspect scapă privirilor publicului şi criticii. Aplaudat de liberali şi atacat de reacţionari, Revizorul provoacă ceea ce s-ar putea numi un „succes de scandal”. O remarcă atribuită ţarului Nicoale I va calma spiritele: „Toată lumea şi-a primit lecţia, cu mine în frunte”. Gogol se simte neînţeles în egală măsură de către susţinătorii şi detractorii lui – toţi tratează piesa ca fiind o satiră politică, şi nu o denunţare a meschinăriei general umane. E atît de disperat încît părăseşte Rusia pentru o lungă perioadă de timp. Călătoreşte prin Europa doisprezece ani, cu sporadice şi scurte reveniri, din ce în ce mai afectat de problemele de sănătate, fără îndoială, de natură psihologică.

Nici unul dintre cititorii mei n-a ştiut că, rîzînd de eroii mei, a rîs de mine. N-am avut vreun viciu prea puternic, care să iasă în evidenţă mai mult decît celelalte vicii ale mele, după cum n-am avut nici una din virtuţile care mi-ar fi putut da o înfăţişare nobilă.

Aveam în schimb îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare cîte puţin, dar atît de numeroase (...) Pradă unui neobişnuit proces sufletesc, am ajuns să le transmit eroilor mei.

N.V. Gogol, Fragmente alese din corespondenţa cu prietenii

Revine cu manuscrisul Sufletelor moarte, pe care îl consideră capodopera sa. Încearcă să-l publice, dar este respins de cenzură.

Apare totuşi, cu greu, la Sankt Petersburg, în 1842. Romanul, tratat ca o satiră la adresa Rusiei şi a mediocrităţii umane, provoacă un nou scandal. Gogol fuge iar. Fabulosul autor al Mantalei, şi al lui Taras Bulba este, în anii care urmează, din ce în ce mai răvăşit de crize de misticism. Scrie mai multe variante – apoi le dă foc – ale celui de-al doilea volum din Suflete moarte. În 1848, Gogol pleacă în Orient. Pelerinajul la locurile sfinte nu-i diminuează depresia. Revine definitiv în Rusia. Cum notează Lucian Raicu în Gogol sau fantasticul banalităţii, „Boala lui Gogol este ascunsă în adîncul cel mai secret al operei sale şi nu este nimic altceva decît viziunea sa dusă pînă la capăt”. Moare în 1852, epuizat de maladia care nu-i afectase atît funcţiile fiziologice, sau pe cele psihice, cît, mai ales, pe cele sufleteşti.

Ce mi se pare lucrul cel mai fascinant la Revizorul este faptul că, deşi conţine toate elementele pieselor scrise înainte, deşi e construită ţinînd cont de premise dramatice consacrate, nu încape nici o îndoială că – cel puţin pentru mine – departe de a fi o culme a tradiţiei, a sfîrşit prin a deveni una ea însăşi. Deşi Gogol foloseşte în piesă o serie de formule familiare, realizăm brusc că le tratează într-un mod cu totul nou... Problema rezidă din natura comediei lui Gogol, pe care m-aş încumeta să o descriu nu atît ca o comedie a absurdului, cît mai degrabă ca o comedie a situaţiei absurde.

Vsevolod Meyerhold

Dispoziţia de a se lăsa antrenat, de a exagera, de a minţi vine la Hlestakov dintr-un foarte gogolian sentiment al lipsei de greutate. (...) Familiaritatea trivială în relaţia cu autoritatea; nimic mai degradant. Ea introduce nota de fantastic: nimic mai de necrezut decît adevărul.

Lucian Raicu

Aidoma literaturii moderne, opera lui Gogol se construieşte din material recuperat în urma unei duble demolări: a edificiului romantic şi a celui realist. (...) Oricît de viciată, lumea este o certitudine pentru realist. Oricît de mari forţele răului, romanticului îi rămîne refugiul ceresc. Modernul va bîntui literatura imprevizibil pentru că mai înainte îşi va fi dărîmat orice adăpost.

Omniscienţa lui Gogol este „înşelătoare”, deci nu balzaciană. În chip firesc, în loc să ne îndrume, ca realistul, într-un sens oarecare, scriitorul rus ne introduce „în cel mai obscur nonsens”. (...) Cea mai directă legătură ce se poate face este şi cea mai îndepărtată în timp. Există de pe acum la Gogol o literatură a absurdului, cu „adierea de nebunie a potolitului şi invincibilului spirit comun, ca în Cîntăreaţa cheală.

Livius Ciorcârlie

Hlestakov (...) minte de „îngheaţă apele”, dar tocmai aici intervine aspectul cel mai neliniştitor, că invenţiile sale impertinente, absurde întîlnesc adevărul. Lumea din oraşul în care a nimerit şi unde se dă drept revizor este exact aşa cum şi-o închipuie el; ba chiar întrece închipuirea sa; realitatea ei este o minciună şi mai mare; Hlestakov se aruncă în gol afirmînd cutare lucru despre una din autorităţile oraşului şi nimereşte în plin. (...) Hlestakov, minţind fără noimă, va destrăma toate aparenţele realităţii şi va da senzaţia adevărului deplin; va obliga lumea să se reveleze sub adevărata sa înfăţişare.

Deplasările psihologice (în sensul doar convenţional, întrucît personajelor lui Gogol dimensiunea interioară le lipseşte) se produc repede – nu întîlnesc în cale nimic! – iar impresia de artificial, de impostură ce o emană prezintă ceva fascinant. Absenţa de conţinut a reacţiilor sufleteşti nu anulează, ci parcă, dimpotrivă, sporeşte naturaleţea lor, atît de cursivă, atît de spontană.

Lucian Raicu

GOGOL (cade din culise pe scenă şi rămîne culcat.)

PUŞKIN (intră, se împiedică de Gogol şi cade): Iaca dracu! Ăsta-i cu siguranţă Gogol.

GOGOL (ridicîndu-se): Pacostea naibii! Nici să-ţi tragi sufletul nu te lasă! (Porneşte, se împiedică de Puşkin şi cade): Poftim! Iarăşi mă împiedic de Puşkin!

PUŞKIN (ridicîndu-se): Nici o clipă de linişte! (Porneşte, se împiedică de Gogol şi cade): Iaca dracu! Ăsta-i cu siguranţă tot Gogol!

GOGOL (ridicîndu-se): Peste tot obstacole! (Porneşte, se împiedică de Puşkin şi cade): Uite pacostea! Iarăşi Puşkin!

PUŞKIN (ridicîndu-se): Bădărănie! Totală bădărănie. (Porneşte, se împiedică de Gogol şi cade): Iaca dracu! Iarăşi Gogol!

GOGOL (ridicîndu-se): Asta-i totală bătaie de joc. (Porneşte, se împiedică de Puşkin, apoi cade): Iarăşi Puşkin!

PUŞKIN (ridicîndu-se): Iaca dracu. Dracu-adevărat! (Porneşte, se împiedică de Gogol şi cade în culise): De Gogol!

GOGOL (ridicîndu-se): Pacostea naibii! (Porneşte, se împiedică de Puşkin şi cade.) De Puşkin!

PUŞKIN (ridicîndu-se): Iaca dracu! (Porneşte, se împiedică de Gogol şi cade după culise.) De Gogol.

GOGOL (ridicîndu-se): Pacostea naibii! (Se retrage în culise.)

Se aude vocea lui Gogol: „De Puşkin!”

Daniil Harms

Petru Vutcărău

Oricît ne-am machia, oricît de frumos ne-am îmbrăca, oricîte bijuterii am pune pe noi, în esenţă sîntem din Gogol. Culoarea noastră dominantă e gogoliană.

Petru Vutcărău

„Petru Vutcărău este printre primii cinci regizori din lume care poate realiza un spectacol de calitate. În Japonia, acest regizor este poate mai cunoscut decât în Republica Moldova” Yoshinari Asano, director artistic al companiei teatrale „Kaze”, Japonia

Petru Vutcărău este probabil, dintre regizorii din Republica Moldova, cel mai cunoscut în lume. A montat numeroase spectacole în România, Japonia, Franţa, Italia, Rusia, Turcia. A predat actoria la universităţi de teatru din România, Italia, Franţa, Japonia etc. Este membru fondator şi director al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chişinău şi director al Festivalului Internaţional de Teatru BITEI.

DISTRIBUŢIA (în ordinea indicată de autor) Dmuhanovschi, primarul oraşului Ana Andreevna, soţia lui Maria Antonovna, fiica lui Hlopov, inspectorul şcolar Liapchin-Tiapchin, judecătorul Zemlianica, administratorul Şpechin, dirigintele poştei Dobcinschi Bobcinschi Hlestakov Osip Avdotia Uhovertov/Tîrgoveţ Ospătarul Prostituata/Tîrgoveaţă Tîrgoveţi

SCENOGRAFIA COREGRAFIA LIGHT DESIGN Asistent scenografie

ION RIZEA ANA MARIA COJOCARU ANDREA TOKAI IOAN STRUGARI BENONE VIZITEU DORU IOSIF ALECU REUS CRISTIAN SZEKERES VALENTIN IVANCIUC CĂTĂLIN URSU ROMEO IOAN MIRELA PUIA ADRIAN JIVAN COLIN BUZOIANU LUMINIŢA TULGARA DANIELA BOSTAN PAULA MARIA FRUNZETTI IULIANA CRĂESCU BOGDAN SPIRIDON MARIUS LUPOIANU NICOLAE PÂRVULESCU RAUL ROMANIUC CRISTIAN BRĂTOIU ŞTEFAN BERCEA IONUŢ PÎRVULESCU STELA VEREBCEANU MĂLINA ANDREI LUCIAN MOGA FEHERVARI ZSOLT

UN SPECTACOL DE PETRU VUTCĂRĂU

Regia tehnică Sufleor Lumini Sonorizare Secretariat literar Marketing Coordonator tehnic Recuzită Costume Coafură Machiaj Tehnic Personal sală Redactor Foto design

Valentina Cotinschi Iudita Reinhardt Gerhard Crăciun, Laurenţiu Marin, Ilie Mateescu, Molnar Iosif, Viorel Popp, Dan Jianu, Bularka Szilard, Călin Eremie, Dragodan Zoltan Adelin Dalea Codruţa Popov Maria Manolache ing. Horaţiu Nica Mariana Doboşan, Alin Tofan, Cătălin Dejeu Monica Grand, Lorena Caldeş, Maria Tănăsescu Dana Genig Lucia Moise Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Szabó Zoltan, Marius Crăciunesc, Efta Necula, Ioan Ilia, Marius Mondoacă Alin Ristin, Oneţ Traian, Gabriel Lepa, Gelu Lepa, Virag Zoltan, Gothard Sandor, Robert Birtalan Niculina Morar, Maria Manolache, Mihaela Peter, Carmen Trifan, Cristian Cozma Ciprian Cojocaru, Alina Avram, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma Codruţa Popov Adrian Pîclişan popljubo

www.tntimisoara.com