piaţa roosevelt

teatrul naţional timişoara stagiunea 08/09

PIAŢA ROOSEVELT dea loher de

traducerea victor scoradeţ

Moto

există. loc în altă parte. Ea t destinat ar avea tă, o fos da ţi ră i-a gu a sin rei O că e. ţa aţi „… ca şi cînd via t aţi ratat o bifurc da nt me ” mo ră… un r la eavoast Există în alt loc. Da tă are loc fără dumn acum, viaţa adevăra decizie greşită. Iar Dea Loher, Piaţa

Roosevelt

Dea Loher Născută în 1964 la Traunstein, Germania. După finalizarea studiilor de filosofie şi literatură, face o călătorie de un an în Brazilia. De acolo îşi va extrage materialul pentru prima ei piesă, Olgas Raum (Spaţiul Olgăi), o reflecţie asupra raporturilor victimă – călău, într-o situaţie claustrantă. În 1988 se mută la Berlin şi se înscrie la cursul de scriere scenică de la Hochschule der Künste, unde, în momentul acela predau dramaturgi importanţi - Heiner Müller, Tankred Dorst şi Yaak Karsunke. Încă de la această primă piesă, Dea Loher este publicată de una dintre cele mai prestigioase edituri germane, Verlag der Autoren, alături de marii autori contmporani ai Germaniei : Fassbinder, Botho Strauss, Tankred Dorst, Franz Xavier Kroetz şi alţii. A doua piesă, Tätowierung (Tatuaj), îi aduce, în 1992, Premiul pentru cea mai bună piesă contemporană a unui tînăr autor, oferit de Goethe Institut şi Premiul pentru dramaturgie al Royal Court Theatre.

Aceasta este prima dintr-o lungă serie de piese intens montate în Germania, Austria şi Elveţia. În cadrul unei rezidenţe la Schauspielhaus, Hanovra, în 1993,

scrie trei texte care o vor consacra definitiv în lumea teatrală de limbă germană: Leviatan, Fremdes Haus (Un alt acoperiş) şi Adam Geist, care obţine în 1997 premiul pentru cea mai bună piesă la Festivalul de teatru contemporan de la Mülheim. Tot în această perioadă creează Manhattan Medea (1998), în cadrul festivalului Steierischer Herbst de Gaz în Austria.

Barbă Albastră, speranţa femeilor este rezultatul unui atelier de scriere dramatică, pus în scenă la Residenz Theater din München. În 1999, Dea Loher scrie Legăturile Clarei pentru Burgtheater din Viena. În 2001, scrie Der dritte Sektor (Al treilea sector) apoi Magazin des Glücks (Revista norocului). În 2002 scrie Berliner Geschichte (Poveste berlineză), Unschuld (Inocenţă) în 2003. Anul 2004 este anul creării, în urma unei experienţe personale, a piesei Piaţa Roosevelt, urmată în 2005 de Quixote in der Stadt (Quijote în oraş), Land ohne Worte (Ţara fără cuvinte) în 2007, şi, în sfîrşit, Das letzte Feuer (Ultimul incendiu) în 2008.

Premii şi distincţii: Premiul pentru creaţie dramatică la Hamburger Volksbühne, 1990; Premiul pentru dramaturgie al Royal Court Theater, 1992; Premiul pentru cea mai bună piesă contemporană a unui tînăr autor acordat de Goethe Institut, 1993; Premiul Fundaţiei dramaturgilor, Frankfurt 1993; distincţia Cel mai bun au-

tor dramatic – tînără speranţă, acordată de revista Theater Heute în 1993 şi 1994; Premiul Jakob Michael Reinhold Lenz acordat de oraşul Jena, 1997; Premiul Gerrit Engelke acordat de oraşul Hanovra, 1997; Premiul pentru cea mai bună piesă, Festivalul de la Mülheim, 1998.

03, aflată la São lă a autoarei. În 20 o poveste persona ză rea inspiraţiei ba uta la că are în e, elt lal ev ha Piaţa Roos multe pieţe şi ma i ma ă amentul vanaz art ite ap viz r Paolo, Dea Lohe e acasă, îşi găseşte u-s înd orc înt ră, apa sîmbetei. r-o sea munca ei - dusă pe pentru o piesă. Înt prin urmare, toată osevelt. Dea at, Ro fur – ţa rul Pia în ute dalizat. Comp eau un mic teatru av re ca o extraorici de am sa, te niş ărată eliberare. Pie Este găzduită de ză biografia îlnire ca pe o adev ea înt cre stă „re ea ac ce te ste im Loher res în această pove ută cu disperare , îşi are rădăcinile de oameni care ca dinară intensitate nă mî o ţă, pia şire”. stă acea la propria-i prăbu unor personaje din ochii celui ce asistă cu tă ivi pr e aţi cre mîntuirea, o

ile ei relevă un un ate fi evitat. Texte po a nu d, re lan ca g n’s tur ma drama ră a unui spaţiu no Dea Loher este un pe care e şi violent, o scriitu ţiil nd ua blî sit , ră ne su pu mă vers în egală rebările pe care le e e ca piesele ei să fi liberului arbitru. Înt marginalităţii şi a ţii naturii umane fac ită ers div a re ene, cum ar ge rop ele eu înţ iei a reg înc ad ale , le creează şi de nume mari teatre importante foarte căutate de s. rna Va as tar Gin fi Krystian Lupa sau

Înţelegînd grupurile marginale ca grupuri formale sau sociale, discriminate negativ prin atribuirea uneia sau mai multor caracteristici, constatăm că tocmai caracteristicile discriminatorii sînt importante, în măsura în care derivă din sistemul de valori dominante şi din normele dominatorilor. În măsura în care posedă un caracter stigmatizator şi se consolidează în imagini stereotipe, despre alţii

sau despre sine, ele tind spre un caracter normativ, în stare să fixeze şi să perpetueze comportamente.

Ervin Goffman (sociolog)

Maslow (celebru psiholog american) demonstrează, prin teoria piramidei care îi poartă numele, că nevoile oamenilor sînt instinctive, diferă doar gradul de intensitate. Nevoile principale formează baza piramidei, iar cu cît urcă spre vârful piramidei, cu atît importanţa lor scade. În această ordine, primele sînt nevoile fiziologice. Sînt indispensabile pentru a supravieţui: a mînca, a bea, a dormi, a te proteja de frig şi de căldură. Urmează nevoia de siguranţă. O dată ce nevoile fiziologice sînt satisfăcute, intervine nevoia şi dorinţa de a satisface nevoile de siguranţă: cu toţii căutăm securitatea casei şi familiei, mai ales cînd e vorba de copii. Nivelul următor se referă la nevoia de dragoste şi apartenenţă. Odată acoperite necesităţile de bază, aceasta este cea mai importantă. Aici sînt incluse

nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intimă non-sexuală. Lipsa de dragoste şi apartenenţă poate provoca serioase dezechilibre mintale.

Poate cea mai importantă dintre palierele priamidei este nevoia de autorespect.

Orice om are nevoie să se respecte pe sine, să aibă o concepţie potrivită despre propria persoană, concepţie construită atît din recunoaştere, cît şi din respectul de sine. Un nivel de autoestimare dezechilibrat poate fi fatal evoluţiei fiinţei umane. În sfîrşit, nevoia de autorealizare include obiective mai înalte şi mai abstracte (dreptate, perfecţiune, bunătate, adevăr, hotărîri individuale, de pildă), care sînt tot mai fragile, ca şi vîrful piramidei.

Şi-atunci, avînd această capacitate fantastică de a transforma nefericirea în şansă, de unde atîta melancolie în piesele Deei Loher? De unde vin aceste fiinţe sfîşiate, torturate, orbite, ucise sau ucigaşe? În mod evident, umorul este omniprezent, dar e un umor sugrumat, care-ţi stă în gît.

Céline Robinet

Piaţa Roosevelt chiar există – este o piaţă în centrul oraşului São Paolo, Brazilia. Sînt de toate acolo: birouri, bordeluri, cafenele, o sală de bingo, un atelier de croitorie.

Raimundo, zis Mundo - şomer - s-a instalat pur şi simplu acolo, în piaţa Roosevelt şi stă. E, prin forţa împrejurărilor, martor tăcut al unor fragmente de viaţă intersectate: un poliţist fantomatic, o secretară care mai are de trăit cîteva săptămîni şi cea mai bună prietenă a ei - un travestit, un fabricant de arme care şi-a concediat angajaţii pe considerente morale şi care e îndrăgostit de o „bingo announcer”… Piaţa Roosevelt este o răscruce, un moment de istorie personală materializat geografic, o cicatrice, un loc din care poveştile celor ce o populează n-au destulă putere să meargă mai departe. Dar aceste poveşti există. Aceşti oameni există. Excentrici, tragici, comici, trişti, dar mai ales singuri, „locatarii” din piaţa Roosevelt au acelaşi drept la viaţă şi la speranţă ca oricine altceva, în oricare altă răscruce de drumuri a lumii.

C.P.

Dea Loher mînuieşte limbajul cu o forţă care impune respect. De mai bine de cincisprezece ani, scrie piese de teatru în care combină cu rafinament senzualitatea şi viclenia, comicul şi moartea. Chiar în momentul în care simţi că o să explodezi de rîs la un monolog, îţi dai seama că de fapt te uiţi la o grămadă de „deşeuri” psihice. Loher a scris piesa (Piaţa Roosevelt, n.n.) la São Paolo; ea a realizat o vastă anchetă asupra problematicii sociale din Brazilia, reunind poveş-

tile într-o acţiune care se desfăşoară ca un imens evantai… Corporalitatea este tema sa centrală – la urma urmelor, lucrurile se întîmplă în Brazilia, unde, conform stereotipului cultural, toată lumea este fericită, cîntă şi dansează. Nu e loc pentru depresii. Loher, însă, răstoarnă acest clişeu în grotesc şi în oroare: viaţa este un lung şir de răni, dincolo de veselie pîndeşte distrugerea (…)

Werner Theurich

rilor trăite pe proo dovadă a întîmplă t, el ev os …

Ro a cu Piaţ oţională deosebite Dea Loher ne dă, ală şi intensitate em ctu ele int ate uit ac pria piele, de o Theater heute

Viaţa ca teatru, pe bune São Paulo e un oraş în permanentă schimbare. Un exemplu al vitalităţii sale e însăşi Piaţa Roosevelt. O grămadă de beton prin anii ’60, construită să lege între ele şosele şi viaducte, Piaţa Roosevelt a fost, pînă de curînd, cartierul general al traficanţilor de droguri şi al prostituţiei. Lucrurile se transformă, însă, pe zi ce trece. Blocurile sale dărăpănate au acum noi utilităţi la parter: cinematografe, baruri, trupe de teatru alternativ aflate în căutarea unor locaţii ieftine. Derulîndu-şi întreaga paletă de situaţii, de la oportunitate dramatică la oportunitate urbană, Piaţa Roosevelt găzduieşte acum cluburi şi teatre care rulează spectacole de-a lungul întregii zile, pentru a-şi plăti cheltuielile. E o situaţie oarecum paradoxală dar, din punct de vedere artistic, nespus de ofertantă. Aşa a fost posibil, de altfel, ca Piaţa Roosevelt şi „pensionarii” ei să provoace interesul în ceea ce ar putea fi conţinut în nou-apărutul cuvînt „etnoficţiune”. Acest termen îl duce mai departe pe cel deja consacrat - „docuficţiune” – un melanj cultural plasabil la graniţa din-

tre act documentar, ficţiune şi antropologie. Mai precis, este vorba de a recrea artistic biografii reale, prin intermediul protagoniştilor acestora – fie în film, ca Johannes Sjöberg care urmăreşte viaţa a două actriţe transsexuale de la teatrul Os Satyros din Piaţa Roosevelt, Bibi Meirelles şi Fabia Mirassos, interprete ale propriilor roluri, fie în dramaturgie, ca Dea Loher (captivă afectiv în acelaşi loc, în acelaşi teatru) în Piaţa Roosevelt, unde, practic, reface – în producţia portugheză cu înseşi personajele din „the real life” – fragmente din poveştile celor două actriţe, precum şi ale multor altora. Întrebarea ce rămîne în urma acestei glisări dinspre realitate înspre ficţiune e, mai precis, două: se diluează oare autenticitatea vieţii în momentul în care e încapsulată în actul artistic sau creaţia are marele merit că păstrează, perpetuează memoria unei clipe, memoria efemerului? Răspunsul e de găsit pe undeva, prin Piaţa Roosevelt.

Codruţa Popov

... Căci un alienat este, de asemenea, un om pe care societatea n-a vrut să-l asculte şi pe care s-a străduit să-l împiedice a emite adevăruri insuportabile.

Antonin Artaud

mediabil giţi, pentru acei ire adevarat dezamă cu i ce de ă faţ ră Toleranţa noast ict limitată. striviţi de viaţă e str die sh Salman Ru

M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi, din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat (…) în august 1974. (…) Acum urmează partea care nu mai e aşa de nostimă.

Aceste suflete vii, de neînlocuit, toate fiinţe umane, vor să vă anunţe, printre altele, că exact asta sînt: fiinţe umane.

Jeffrey Eugenides, Middlesex

Dintotdeauna, travestiul a fost unanim acceptat ca formă, începînd cu teatrul grec, trecînd prin teatrul japonez (kabuki), commedia dell’arte pînă în epoca teatrului elisabetan – deoarece era inacceptabil ca o femeie să urce pe scenă (e drept că şi actorii erau consideraţi ca fiind tot o categorie marginală, chiar dacă nu le egalau pe femei la capitolul desconsiderare). De asemenea, nenumărate obiceiuri populare de extracţie precreştină îmbracă bărbaţi viguroşi în haine de femeie şi îi determină să-şi asume rolul acestora. Spectacole de travesti au loc şi în prezent, peste tot în lumea civilizată, de altfel, iar actorii acestor show-uri se numesc „drag queens”. Prin extensie, un travestit este o persoană care se îmbracă potrivit sexului opus. Travestiul nu are în mod obligatoriu legătură cu orientarea sexuală şi nici cu dorinţa celui care îl practică de a-şi schimba sexul. Persoanele care practică travestiul, transexualii sau cei cu orientare sexuală diferită, au fost supuşi adesea discriminării şi abuzului, etichetaţi ca periferici, forţaţi să subziste la marginea societăţii, indiferent de calităţile lor umane, sau de potenţialul intelectual pe care îl reprezintă.

Radu Afrim. Regizor. 35 de spectacole în mai puţin de zece ani. Cel mai premiat regizor român din noul val. Premiul Cultural Europa 2009, acordat de KulturForum Europa pentru atitudine socială. Premiul “Coup de Coeur de la Presse” la festivalul de la Avignon în 2008, pentru Mansarde à Paris vue à la mort după Matei Vişniec, Kulturfabrik Luxemburg.

Nominalizare la premiul UNITER, ediţia 2009, categoria cel mai bun regizor pentru Omul pernă de Martin McDonagh, Teatrul “Maria Filotti” Brăila (spectacolul a fost nominalizat, de asemenea, la categoria cel mai bun spectacol). Premiul pentru cea mai originală construcţie regizorală la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, ediţia 2008, pentru Mansarde à Paris vue à la mort după Matei Vişniec, o producţie Kulturfabrik Luxemburg. Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de Teatru “Pledez pentru Tine(ri)” de la Piatra Neamţ 2007 pentru Inimi cicatrizate de Max Blecher, Teatrul de Stat Constanţa. Premiul UNITER la categoria cel mai bun regizor, ediţia 2007 pentru joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, Teatrul Odeon. Premiul UNITER la categoria cel mai bun regizor, ediţia 2006 pentru Plastilina de Vasili Sigarev, Teatrul “Toma Caragiu” Ploieşti. Premiul special al juriului la Festivalul de dramaturgie contemporană, Braşov 2004 pentru Plaja de Peter Asmussen, Teatrul “Maria Filotti” Brăila. Premiul pentru regie la festivalul Atelier 2003, Sfîntu Gheorghe pentru Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri de Lukas Barfuss, Teatrul “Toma Caragiu” Ploieşti. Marele premiu la festivalul de teatru Piatra Neamţ 2003, Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul Braşov 2003 pentru De ce fierbe copilul în mămăligă după Aglaja Veteranyi, Teatrul Odeon. Marele premiu la Festivalul Atelier 2003 pentru Trei surori după A.P. Cehov, Teatrul “Andrei Mureşanu” Sfîntu Gheorghe. Nominalizare la premiul UNITER, ediţia 2003, categoria cel mai bun regizor pentru Alge. Bernarda’s House Remix după F.G. Lorca, Teatrul “A. Mureşanu” Sfîntu Gheorghe. Premiul pentru regie la festivalul de teatru Lausanne 2001 pentru eurOcean Café de Saviana Stănescu, Gianina Cărbunariu, Radu Macrinici, Ştefan Caraman, Teatrul Grange de Dorigny, Lausanne. Marele premiu la festivalul de teatru Grange de Dorigny, Lausanne 2000 pentru BluEscape după Laurie Anderson, Casa Tranzit Cluj.

La Teatrul Naţional din Timişoara a montat trei spectacole: Krum de Hanoch Levin (2006), Boala familiei M (2008) şi Piaţa Roosevelt (2009).

Iuliana Vâlsan. Artist plastic. Scenografă. Nominalizare la premiul UNITER, ediţia 2005, la categoria cea mai bună scenografie pentru Livada de vişini de A. P. Cehov şi Premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul Naţional de Teatru din Pécs, 2005 pentru Medeea de Euripide. Se formează alături de regizorul Mihai Măniuţiu, alături de care semnează, ca scenograf numeroase spectacole: Genosse Frankenstein, Unser geliebter Führer! (1999), Ioana d’Arc. Pagini de dosar (1999), Zoon erotikon după D. H. Lawrence (2000), Uitarea / L’Oubli de George Banu (2001), Pescuitorii de perle de Georges Bizet (2002), 16 lecţii despre dezastrele amorului carnal (2003), Eu, Rodin de Patrick Roegiers (2004); Shoah. Versiunea Primo Levi (2004), Medeea de Euripide (2005), Viitorul e în ouă de Eugène Ionesco (2005). Între 2005 şi 2007 lucrează la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Compania Tompa Miklos cu regizoarea Andreea Vulpe (Livada de vişini de A.P. Cehov şi Al III-lea) şi cu Alexandru Colpacci - A patra soră (2005).

Velica Panduru. Scenografă. Premiată de două ori. O dată pentru debut - singurul premiu pentru debut acordat de UNITER pentru scenografie, în 1997 pentru Penthesilea după H. von Kleist. A doua oară, premiul UNITER la categoria cea mai buna scenografie pentru Boala familiei M de Fausto Paravidino, Teatrul National Timisoara. Semnează scenografia (decoruri şi/sau costume) pentru mai mult de 25 de spectacole. Lucrează în teatre din Europa - Piccolo Teatro din Milano, Teatrul Barka din Budapesta, Teatrul Thalia din Budapesta etc. şi din România: Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Theatrum Mundi ş.a. În 2001 participă la proiectul internaţional Mediterana care a transportat spectacolul omonim în Franţa, Corsica, Sardinia, Africa de Nord etc. La Teatrul Naţional din Timişoara participă la realizarea a şase spectacole: Visul după Mircea Cărtărescu (2007), 69 de Igor Bauersima (2008), Boala familiei M (2008), Trei surori de A. P. Cehov (2008), Cum traversează Barbie criza mondială de Mihaela Michailov (2009) şi Piaţa Roosevelt (2009).

DISTRIBUŢIA (în ordinea indicată de autoare)

Domnul Mirador Doamna Mirador Vito Concha Aurora Bingo Aziza Bibi Suzanna Omul cu sacoşe Femeia cu oase Phedra de Cordoba Raimundo M m DECORURI COSTUME MUZICA SOUND DESIGN LIGHT DEISGN SCULPTURĂ

ROMEO IOAN IRENE FLAMANN CATALINA VICTOR MANOVICI ANDREA TOKAI ION RIZEA CLAUDIA IEREMIA ALINA REUS CĂTĂLIN URSU CĂLIN STANCIU JR. CRISTIAN SZEKERES PAULA MARIA FRUNZETTI CRISTINA PĂDURARIU [flaut/voce] MARIUS LUPOIANU Adrian Kiper Dan Strava IULIANA VÎLSAN VELICA PANDURU VLAICU GOLCEA UŢU PASCU LUCIAN MOGA BOGDAN RAŢĂ

un spectacol de RADU AFRIM

Regia tehnică Sufleor Lumini Sonorizare Secretariat literar Coordonator PR Referent marketing Coordonator tehnic Recuzită Costume Coafură Machiaj Tehnic Personal sală

redactor foto © design tipar

Vasile Giurgean Iudita Reinhardt Laurenţiu Marin, Ilie Mateescu, Molnar Iosif, Viorel Popp Peter Szabo Codruţa Popov Mirela Iacob Maria Manolache ing. Horaţiu Nica Mariana Doboşan, Alin Tofan Monica Grand, Lorena Caldeş, Maria Tănăsescu Dana Genig Lucia Moise Adrian Iancu, Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Szabó Zoltan, Marius Crăciunesc, Cesca Zoltan, Efta Necula, Ioan Ilia, Marius Mondoacă, Adelin Dalea, Mircea Drăgan, Alin Ristin Niculina Morar, Maria Manolache, Mihaela Peter, Carmen Trifan, Cristian Cozma, Ciprian Prune, Ciprian Cojocaru, Alina Avram, Bogdan Socaciu Codruţa Popov radu afrim popljubo

Tempus

durata spectacolului 140 minute drepturile de reprezentare aparţin Verlag der Autoren sculpturile au fost realizate la galeria Jecza

ww w.tntimisoara.com teatrul naţional timişoara este o instituţie publică subvenţionată de

ministerul culturii, cultelor şi patrimoniului naţional