Para 1 2 2011 final

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/ 2011

director fondator MARIN MINCU

Revistã de culturã ºi literaturã

Lectura ºi provocãrile mediatice dezbatere George Popescu

Bogdan Creþu

Întrebãrile ºi confesiunile unui cititor

De la panaceu la (o) alternativã maieuticã

Lui Emil Brumaru, dar nu numai lui Dumneavoastrã cum citiþi? La birou? Pe fotoliu? În pat? Trebuie sã fie liniºte þiuitoare?

Aveþi nevoie de un fond muzical? La neon sau la veiozã? În pat reuºiþi? Îi suportaþi pe ceilalþi în preajmã? Subliniaþi cu creionul? Faceþi fiºe sau încropiþi un index la sfârºitul cãrþii? Îndoiþi pagina, ca sã ºtiþi de unde sã reluaþi lectura?

Când luaþi o pauzã, introduceþi un deget între file? Care deget? Începeþi o carte nouã seara, înainte de culcare? Puteþi începe o nouã carte imediat ce aþi încheiat alta? Citiþi mai multe cãrþi deodatã? Sunteþi reci, distanþi, cu minã de jude sau vã implicaþi, trãiþi pe cont propriu întâmplãrile personajelor, ideile autorului?

Sunteþi un cititor de tip Don Juan sau de tip ginecolog? Simþiþi nevoia sã întrerupeþi din când în când pentru a bea o cafea, pentru a mânca o îngheþatã? Cam câte pagini reuºiþi sã înfulecaþi pe zi? Reuºiþi sã vã concentraþi, sã spunem, în tren? Sau în tramvai? Sau, de ce nu, în cadã? Vã intereseazã doar textul în sine sau conteazã ºi cartea ca obiect? Aveþi fetiºuri, perversitãþi de lecturã? Vi se întâmplã sã pierdeþi contactul cu realitatea? Sã vã enervaþi sau sã vã entuziasmaþi ca un copil lãsat de capul lui? Vã plac amãnuntele din romane? Preferaþi, apropo, romanele, poezia, eseurile, filosofia sau, de ce nu?, critica literarã?

Tratatele de anatomie, de botanicã, de istorie? Tolstoi sau Dostoievski? Vã agaseazã greºelile de tehnoredactare? ªi, dacã da, le corectaþi în creion? Vã ataºaþi de o carte, þineþi sã fie a dumneavoastrã? Numai a dumneavoastrã? Puteþi citi când sunteþi foarte supãrat, trist? Sau când sunteþi bucuros în exces? Intraþi des în librãrii? Vã agaseazã doamnele care vã întreabã, ca la piaþã sau ca la agenþia matrimonialã, ce anume cãutaþi? Puteþi duce la bun sfârºit orice lecturã începutã? Vã simþiþi vinovat când pãrãsiþi, din lipsã de timp, o carte? Vã mai doboarã lectura cutãrui roman? Credeþi cã oamenii se împart între cititori ºi necititori? De obicei, când ieºiþi din casã, luaþi cu dumneavoastrã ºi o carte? Aþi putea sã-i explicaþi unui tânãr indolent ce câºtigã dacã citeºte? Dar ce pierde? Vã place mirosul de carte nouã? Vã plac tomurile vechi, cu hârtia îngãlbenitã? Cãrþile groase vã incitã sau vã sperie?

Vã place sã rãsfoiþi mãcar o carte pentru care ºtiþi bine cã nu aveþi nici timp ºi nici interes ieºit din comun? Împrumutaþi propriile cãrþi? Suferiþi când le pierdeþi? Nu aþi avut niciodatã impulsul de a fura o carte? Sau aþi ºi fãcut-o? V-aþi simþit mai puþin vinovaþi decât dacã aþi fi furat orice altceva? Vã þineþi cãrþile într-o anumitã ordine?

Vã descurcaþi prin propria bibliotecã? Folosiþi cãrþile pe post de suport pentru cana de cafea? Adormiþi, uneori, cu

(Continuare în pag. 2)

Insurecþia ºi resurecþia lui Don Quijote

Acest numãr este ilustrat cu lucrãri ale artistului plastic Emil Paºcalãu

De ce citiþi?

Cum citiþi?

Care sunt acele cãrþi care v-au format, la care reveniþi?

Ce recitiþi cel mai adesea?

Care vã sunt întâlnirile esenþiale?

Dar cele ratate?

Numãrul apare cu contribuþia Bibliotecii Metropolitane „Mihail Sadoveanu“ din Bucureºti (director: Florin Rotaru)

În ciuda atâtor diseminãri exegetice ce-au însoþit, în cele patru secole de prezenþã în biblioteca universalã, destinul capodoperei cervantesiene, cea „empiricã” (ca s-o numesc astfel printr-o contaminare umberto-eco-ianã), rectè resortul primar al „poveºtii”, id est maladia protagonistului care este cititul cãrþilor cavalereºti, când nu este ignoratã, trece îndeobºte în plan secund.

Or, dincolo de atâtea alte deschideri interpretative, actul lecturii, ca eveniment destinal individual, sfârºeºte prin a propune, fundamenta ºi legitima statutul unei paradigme, cea gutenberghianã, a cãrei aventurã, în pofida multor prorociri, e departe de a se fi încheiat. În contextul dezbaterilor despre destinul cãrþii ºi, deci, ºi al lecturii, ce animã de o manierã deseori scandaloasã spaþiul cultural-mediatic din ultimele decenii, figura fantomaticã a lui Don Quijote se constituie într-un pretext de o evidentã flexibilitate în tranºarea disputei. O disputã care, acceptatã în termenii unui discurs apocaliptic (în seria lematicã a finitudinilor întinse aleatoriu de la culturã (artã, literaturã, aºadar decis înscrisã în Tradiþie) spre new media riscã tot atât de mult cât acceptarea liniei induse de un discursul integrativ (antamând o supunere necondiþionatã, mai exact spus, non-interogativã, la mutaþiile în act ºi, pe cale de consecinþã, oferind un defetism nu mai puþin vinovat.

Cele douã linii/ comportamente reactive subscriu serii de naturã etiologicã dezvoltând simptomatologii pe cât de diverse pe atât de inoperante în reperarea unui rãspuns pe deplin satisfãcãtor. În cadrul primei reacþii, înregistrãm un set de atitudini situate sub semnul nostalgiei, verificabil într-o vastã gamã, de la cotidiana insatisfacþie „didacticã” a lipsei apetitului pentru lecturã ºi pânã la diagnosticarea metastazei în care s-ar afla ºcoala, cultura, societatea ori chiar civilizaþia noastrã multimilenarã. Oricât de inocentã pare, la nivelul percepþiei habitudinale, reacþia, în toatã amploarea ei metamorficã, nu se justificã ºi sfârºeºte prin a deveni mai pernicioasã, poate, decât alternativa acceptãrii integratoare a unor schimbãri ce par paradigmatice. Refuzul mutaþiei structurale pe care a adus-o informatica, în genere, cu instrumentarul ei mediatic din ultimele trei decenii, departe de orice adecvare la o realitate deja omologatã epistemic, asumã, printre altele, în marja ei defetistã, riscul unei derapãri, dacã nu chiar a unei decupãri de la mecanismul producãtor al culturii de mâine; în fapt, de azi, chiar.

(Continuare în pag. 3)

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

2

dezbatere Întrebãrile ºi confesiunile unui cititor (Urmare din pag. 1) vreuna în pat? Sunteþi posesiv? Vã intereseazã doar literatura sau ºi ce se scrie despre ea? Citiþi, de obicei, criticã literarã? Vã place Lucian Raicu? Sau Valeriu Cristea?

Credeþi cã un critic foarte bun face cât o duzinã de scriitori cãldicei? Deschideþi presa culturalã? Dacã da, de ce? Din curiozitate? Ca sã vã informaþi? Ca sã vã verificaþi propriile opinii? Credeþi cã viaþa literarã are vreo legãturã cu literatura? Vã intereseazã conflictele, taberele, gãºtile, bârfele, mai ales? Vã intereseazã, în general, tot ceea ce þine de viaþa unui scriitor pe care îl apreciaþi, de care v-aþi legat? Credeþi cã el e un om ca toþi oamenii? Când citiþi o carte, vã conturaþi în minte un portret robot al autorului?

Vedeþi omul de dincolo de text? Citiþi altfel cartea unui scriitor pe care îl cunoaºteþi, cu care sunteþi, eventual, prieten? Dimpotrivã, dacã omul vã e insuportabil, vã rãzbunaþi pe opera lui? Credeþi cã literatura se învaþã?

Credeþi cã talentul e de ajuns? O carte foarte proastã vã indispune? Credeþi cã e benignã? O pãstraþi sau o aruncaþi?

Sunt mai proaspete lecturile din copilãrie, din adolescenþã, decât cele de acum 3 luni? Uitaþi puzderia de personaje cu care aþi avut de a face în atâþia ani? Care vã rãmân în memorie? Care vã hãrþuiesc, care nu vã dau pace? De ce?

Detectaþi din prima textele care falseazã, cãrora li se vãd cusãturile? Cum e cu acele cãrþi la care simþiþi nevoia sã reveniþi? Le alegeþi dumneavoastrã sau vã aleg ele? Cum hotãrâþi pe care vreþi sã le citiþi pentru prima oarã? Ei bine, da, care ar fi cele zece cãrþi pe care le-aþi lua cu dumneavoastrã pe o insulã pustie? Biblia e o carte ºi atât?

Preferaþi o carte sau o femeie? O carte bunã sau o femeie frumoasã? O carte bunã sau o femeie ºtearsã? O carte proastã sau o femeie urâtã? E mai important sã citeºti sau sã scrii? „Practica scrisului ºi experienþa lecturii”, vorba lui Lucian Raicu sau invers (adicã practica lecturii ºi experienþa scrisului)? Cum aþi reacþiona dacã nu aþi mai avea dreptul/ posibilitatea de a mai deschide vreodatã o carte? De ce v-aþi teme cel mai mult? *** Zilele trecute, o distinsã (ºi graþioasã, mã grãbesc sã adaug) doamnã de la TVR Iaºi încerca sã smulgã ceva de la „criticul literar” Bogdan Creþu. Or, i-am spus, ipostaza aceasta de critic nu mã reprezintã decât în micã proporþie. Întâmplarea face cã îmi place de mic sã citesc ºi, de la o vreme, cred cã meritã sã împãrtãºesc ºi altora impresiile mele de lecturã. Þin minte cã, elev în ºcoala generalã fiind, îmi uimeam dirigintele, profesor de românã, când îi prezentam la control caietul cu lecturi suplimentare. Era tot un exerciþiu critic. Fireºte cã notam impresii, dezordonate, nu altfel, despre tot ce înghiþeam, pe nemestecate: romane poliþiste, cãrþi de aventuri, basme, seria de Poveºti nemuritoare, Dumas de la un capãt la altul (am rãmas încã un dumasian convins, ca ºi prietenul meu Dragoº Cojocaru), Mark Twain. Prin clasa a V-a am citit ºi Aºa s-a cãlit oþelul, romanul lui Ostrovski. Nu m-a dat pe spate ºi îmi amintesc cã dirigintele meu m-a aprobat când am susþinut cã nu e un roman care sã se compare cu altele.

Preferam, fireºte, Odiseea cãpitanului Blood. Prin clasa a VII-a am citit Viaþa lui Eminescu de G. Cãlinescu. Dintr-o suflare, cum citeam totul pe atunci. Reþin reacþia dirigului: „Cum ai fãcut de ai citit-o, domn’e?” Era simplu pe atunci: „Am deschis cartea, am citit-o, am închis-o ºi atât”. A fost primul meu contact cu o carte de criticã literarã. Mi-a plãcut, mai ales cã, încã de pe când nu ºtiam sã desluºesc buchiile, îmi citea mama din Luceafãrul ºi îmi povestea despre Eminescu. ªi aºa se face cã, de mic, m-am obiºnuit sã am o carte la îndemânã. ªi aºa a rãmas, ºi în liceu, chiar dacã am mai consumat câteva pasiuni pentru muzicã între timp.

Prin urmare, am dat la Litere în mod firesc. Am citit toatã facultatea fãrã sã simt cã fac vreun efort. Pe vreme aceea era mult mai simplu decât acum: frecventam cursurile care mã interesau, în rest stãteam în bibliotecã ºi citeam. Sute de pagini pe zi, fãrã sistem, dezordonat. În vacanþele de varã þin minte cã înfulecam în jur de 300 de pagini pe zi, pânã cãdeam, spre dimineaþã, rãpus. Aºa am dovedit tot Dostoievski într-o varã. Într-un fel mã bucur cã nu am avut ambiþii scriitoriceºti de foarte tânãr: la o anumitã vârstã, este mult mai important sã citeºti decât sã scrii. Cele câteva zeci de poeme, tentative de prozã ºi jurnalele care mi-au

rãmas mi se par azi penibile, nici mãcar nu mã înduioºeazã.

Când am avut ºansa sã intru, ca june preparator, la catedra de Literaturã românã a Facultãþii de Litere mi s-a pãrut, iarãºi, ceva firesc. Doar asta fãceam de când mã ºtiam: citeam. Doar cã a trebuit sã-mi ordonez, cumva, lecturile.

Exerciþiul critic þine de aceastã ordonare a lor.

Prin urmare, eu nu sunt un critic literar care se strãduieºte sã fie cât mai prezent, care dã din coate ca sã fie vizibil. Sincer, nici nu mã intereseazã aºa ceva. Cred cã fac bine ce fac (altfel m-aº abþine), dar sunt convins cã cel mai bine mã voi exprima în prozã. Fãrã orgolii, fãrã strategii de arivist, îmi mai dau cu pãrerea despre unele cãrþi. Atâta tot, nu-mi atribui nici un alt merit, nu am, sincer, ambiþii, orgolii, nu am gustul puterii, nu mã intereseazã avantajele posibile, nu rãmân, ce e drept, impasibil nici la dezavantajele acestei meserii. Deunãzi un scriitor cunoscut îmi reproºa cã, deºi am vorbit, la o întâlnire cu cititorii, oarecum protocolar despre romanul sãu, în cronica pe care am scris-o m-am pronunþat destul de apãsat în defavoarea sa. Am sesizat, altfel spus, punctele slabe ale cãrþii. Când scriu am responsabilitate, sunt obligat sã trec peste orice ºi sã spun cât mai limpede adevãrul meu. O vreme m-am gândit sã renunþ la critica de întâmpinare: îþi creeazã mulþi duºmani.

Dar nu e vorba doar de asta: eu sunt o persoanã care are oroare de conflicte; nu am suflet de critic, de aceea, multã vreme, am preferat sã scriu despre cãrþile bune. Selecþia þine loc ºi de verdict. ªi totuºi, mi-am dat seama cã e foarte important sã-þi faci meseria cu toatã seriozitatea ºi onestitatea. Sunt capabil sã scriu negru pe alb cã volumul unui prieten este slab, dacã aºa mi se pare, dupã cum pot sã apreciez o carte valoroasã a unui scriitor pe care nu-l agreez. Nu am prejudecãþi ºi cred cã, în vremurile acestea, în care succesul þine de promovare, a discerne valorile este foarte important.

Prin urmare, ipostaza de critic literar þine de manifestarea mea publicã, ca ºi cea de profesor. În rest, sunt un om normal, ca toþi oamenii. Am hachiþele mele, tabieturile mele, egoismul meu ºi, credeþi-mã, încerc sã nu fac rãu, cu bunã ºtiinþã, nimãnui. Când scriu negru pe alb cã X este un scriitor mediocru sau foarte slab ºtiu cã nu fac rãu, cã respect un adevãr pe care încerc sã-l ºi demonstrez. Simt uneori, când fac acest oficiu critic, cã sunt nevoit sã ies din mine însumi.

Altfel, am rãmas un cititor ºi în aceastã calitate mã preþuiesc mult mai mult decât în cea de critic literar. Nu-mi orientez lecturile în funcþie de articolele pe care le am de scris. Aceea e latura oficialã, profesionalã, cealaltã þine de firescul întreþinerii spiritului, care, fãrã o carte, intrã rapid în sevraj.

Doar asta e salvarea criticului, spunea Ibrãileanu, nu?

Sã devinã… „cetitor”.

ªerban Foarþã

a la légere Întrebãrile acestea sunt prea grave, pentru a fi tratate altfel decât, aici, à la légère, „cu uºurica” (dat fiind spaþiul drãmuit cu grijã al unei publicaþii literare).

Aºadar: De ce citesc? – Pentru cã ºtiu, cât de cât, carte.

Cum citesc? – De obicei, la masã; rar, în pat.

Care sunt cãrþile ce m-au format, la care revin? – Estetic, m-au format mai multe. În ceea ce priveºte, însã, propria-mi persoanã, personalitatea, caracterul º.a.m.d., ele, cu toate cã puþine, nu-mi vin pe loc, cu titlu ºi autor, în minte, deoarece înrâurirea lor este de ordin, oarecum, subliminal sau inefabil.

Ce recitesc cel mai adesea? – În ultimii ani, Biblia (n-o spun din vreo tartufferie!), din care am ºi „stihuit” câteva pãrþi: Psalmii lui David, ai lui Solomon, Cântarea Cântãrilor, Odele din Biserica Greacã, Ecleziastul, Iov. Care-mi sunt întâlnirile esenþiale? – Dintre autorii indigeni ºi la începuturile mele literare, Bacovia ºi Craii de Curtea-Veche.

Dar cele ratate? – Lungile cãrþi de teorie literarã, cu gust, în genere, de gutapercã sau (vorba autorului lui Nu) de „carton fiert”.

PARADIGMA

3

Anul 19, Nr. 1-2/2011

dezbatere De la panaceu la (o) alternativã maieuticã (Urmare din pag. 1) Integraþi, ca sã reluãm un termen intrat deja în „pedagogia” mass-mediaticã din anii ’60, în fluxul mutaþional, acceptând, aºadar, noile moduri/modele/ instrumente propagatoare de culturã, ba chiar ºi pe cele cu resorturi creative (evidente mai ales în domeniul artelor figurative ºi al muzicii, dar nu numai), nu presupune – ori nu trebuie sã presupunã – un simplu ºi defetist act de supunere. Criza – cãci ea pare sã denunþe semeielogic starea de metastazã generalizatã sistemic la nivelul lumii care pierde progresiv din atributele ei de cea mai bunã dintre cele posibile – existã, se resimte, se lasã denunþatã tot pe atât cât ea însãºi denunþã; ºi, fireºte, solicitã remedii. Cartea – ca instrument fondator cultural, moral, civic, psihic etc. – intrã în aceastã ecuaþie a crizei, nu doar în ipostaza sa, ca sã spunem aºa, obiectualã, fizicã, ci ºi într-una fenomenologicã, din care nu poate lipsi nici latura evaluatoare a ei care este, prin statut, lectura, Iar dacã obiectul îºi schimbã forma, fie aceasta virtualã, derobatã de atributul fizicitãþii ce-a întemeiat, condiþionat ºi structurat un model de convivenþã între ea ºi cititor, faptul în sine nu e nici pe departe pretext pentru un denunþ cu iz funerar. Nu-i vorba de un deces, ci de o transformare, cu fluctuaþii maladive, nu toate identificate ºi investigate ºi nu totdeauna adecvat; în registrul unui optimism reþinut, deductibil dintr-o inserþie articulatã în chiar destinul culturii ºi al civilizaþiei noastre pãmântene, transformarea – ori transformãrile, depinde din ce perspectivã privim –, nu ar trebui sã alarmeze; ea/ele dã/ dau (au dat deja) doar… alarma; avertizeazã, adicã, asupra faptului indubitabil, întrucât deja în act, cã ceva s-a modificat ºi, pe cale de consecinþã, actantul e invitat sã-ºi ia mãsuri, sã se orienteze ºi, panã la urmã, sã se adapteze.

Tot mai citim, maicã?

Cine nu-ºi aminteºte butada cãlinescianã devoalând, într-o savuroasã paginã a „optimistului”, o întâmplare din perioada timiºoreanã a tinereþii sale dãscãleºti. Faptul de a fi continuat, profesor fiind, sã citeascã nu putea sã n-o tulbure pe bãtrâna sa gazdã: contrar chiar ºi didascalicei înþelepciuni a cronicarului de odinioarã, pentru care „cetitul” cãrþilor desemna prin excelenþã funcþia sa utilitarã. Într-o percepþie cvasi-generalizatã, subsumatã deloc accidental dezbaterilor controversate în jurul destinului lecturii catalogat de obicei drept precar, cetitul cãrþilor ar aparþine trecutului: nu se mai citeºte, tinerii ignorã, ba chiar boicoteazã biblioteca, substituitã cu discoteca; în facultãþile cu profil umanist fenomenul e încã ºi mai alarmant, lipsa interesului pentru culturã (fiindcã de apetit nici nu poate fi vorba) bulverseazã deprinderea unei minime orientãri în tabla de valori literare ºi artistice, înregistrându-se nu puþine cazuri de ambiguitãþi, ca sã nu spunem stupiditãþi, inserabile în orizontul unei ignoranþe insidioase. Recunoscând, în calitate de martor ca sã spunem aºa ocular, aceastã stare ºi în baza unei investigaþii, ce-i drept, circumstanþiale a fenomenului, consider cã simpla denunþare, în termenii unei clamoroase disocieri între generaþii nu depãºeºte limita unei diagnoze pe cât de evidente pe atât de gratuite. Mai mult, o elementare confruntare de ordin statistic la nivelul bibliotecilor, dar mai ales al vânzãrilor ºi al evenimentelor de promovare a cãrþii, inclusiv târgurile specializate, mai glorioase ori mai modeste, sunt menite sã minimalizeze, cel puþin, de nu cumva, potrivit unor sondaje, chiar sã conteste diagnosticul de mai sus.

Statistic, deci, lectura nu traverseazã propriu-zis o crizã, evident în afara cercului vicios al crizei generale – economico-sociale, financiare ºi de ce ordin va mai fi – în care cartea, ca suport obiectual, e confruntatã cu dificultãþi varii.

Disocierea pe care o avansam în premisa acestei intervenþii între citit, ca achiziþie ºi deprindere intrinseci subiectului social al timpului nostru de pe mapamond, ºi lectura, investibilã cu atribute particulare de naturã cognitivo-instructive, etice etc. devine obligatorie în perspectiva unei mai bune decelãri a fenomenului. E vorba, întâi de toate, cum anticipam, de o schimbare ori, încã ºi mai mult, de un set de mutaþii cu consecinþe ce implicã, uneori pânã la bulversare, statutul însuºi, dacã nu al lecturii,

ori nu neapãrat al actului lecturii deºi nici acesta nu rãmâne neatins, atunci al contactului cu cartea ºi cu valorile acesteia. Într-un fel, cititul, ca achiziþie – lãsând deoparte aspectul revenirii, dupã unele organisme, statistici, cercetãri etc., pericolului analfabetismului înregistrat chiar ºi în unele societãþi occidentale avansate –, departe de a fi dispãrut, s-a diversificat, accesul la informare, odatã eliberat, se potenþeazã într-o progresie frapantã în baza unei velocitãþi fãrã precedent dezvoltatã de noile achiziþii tehnologie mediatice.

Ordinea criteriologicã a lecturii, ca fenomen individual ºi deopotrivã social, nu trebuie, fireºte, ignoratã; e un adevãr de bun simþ a distinge între lectura unui roman tolstoian de-acum un secol ºi una din zilele noastre, cu unele, posibile dar oricum puþine excepþii; lectura de odinioarã, cu singularitatea ei marcantã, neconcuratã ºi, deci, netulburatã de factori exo-psihologici ºi sociali, cãpãta, atunci când întrunea condiþiile oportune, dimensiunea unei întâlniri cu impact decisiv în destinul lectorului; un lector nu neapãrat model, cum îl definea Eco, ci mai degrabã „rudimentar”, însã atributul se cuvine luat în chiar termenii în care îl propune cãrturarul italian.

O altã cazuisticã e conexã unui aspect numai în aparenþã extern condiþiei lecturii decretate în crizã, cea difuzã ºi cu simptome de o acuitate particularã în ultimul deceniu în Franþa, dar extinsã ºi în alte spaþii: e vorba (tot) de o crizã a artei, în general, ºi a literaturii, în particular, ce ºi-a gãsit, cu patru ani în urmã, un reper de raportare, cu implicaþii analitice ºi deopotrivã sintetice, în cartea lui Tzetan Todorov intitulatã La Littérature en péril; teza, s-o numim astfel, a acestui studiu a ex-semioticianului, tel-quelist ºi pe deasupra ºi barthesian din anii ºaizeci, denunþã, fie ºi cu nuanþe atent distribuite, formalismul, nihilismul ºi solipsismul literaturii de azi dar înainte de toate ale criticii ce-o însoþeºte ºi-o promoveazã*.

Deºi incitantã în sine, poziþia cvasi-contrarã opþiunilor proprii ºi de grup din anii ºaizeci, autorul fiind ºi cel care a introdus în circuitul occidental, dar ºi la noi, ºcoala formaliºtilor ruºi, nu se cuvine a fi inseratã în termenii unei dispute personalizate, cu vreun gând resentimentar subsidiar; re-evaluarea, chiar aºa, cum propune esteticianul parizian, cu referinþã mai cu seamã la spaþiul instructivdidactic, instrumental ºi metodic, trebuie validat nu ca o slãbiciune, cât ca un act, de revizuire-redistribuire (îndeosebi a accentelor ce vizeazã o esteticã a percepþiei operei literare) cu o încãrcãturã de responsabilitate ce nu ocoleºte factorul emoþional.

Pe scurt, mesajul sugerat nu fãrã o intemperanþã cu nimb „revoluþionar” (în aria uitatului comandament pozitivist de la sfârºitul unui alt veac Züruck zu Kant!) e un diagnostic în actualitate al unei crize, ori al Crizei (în speþã a literaturii, cu implicaþiile în statutul lecturii) cu o þintã precis enunþatã ºi denunþatã, aceea a depãºirii metodelor ºi modelelor deconstructiviste ºi, în subsidiar, punerea în parantezã a instrumentarului de extracþie structuralist-semioticã în perspectiva, astfel re-deschisã, a întoarcerii artei/ literaturii spre rosturile ei primare ºi esenþiale, cele având ca finalitate slujirea Vieþii. ªi a Omului.

S-a vorbit, chiar ºi de cãtre cei ce n-au marºat spre un astfel de apel cu prea mare entuziasm, de un Nou Umanism; un comandament acesta pe cât de pliabil pe o retoricã îmbãlsãmatã de mai an, pe atât de lucid – ºi urgent – în (re)asumarea responsabilitãþii actantului creator, abandonatã în cotloanele formalismelor în care ispita experimentalismelor a sfârºit – ºi încã o face – în joc, nu totdeauna barbian ori cu gust de avangardã în rãzboi contra convenþiilor fade, ci de o gratuitate vinovatã. Când – citesc într-o revistã italianã – cã un artist parizian la modã acceptã sã expunã pe simeze lucrãri ale unor anonimi, altminteri nelipsiþi de oarecare înzestrare, cãrora le-a operat doar minime intervenþii de montaj ºi o recunoaºte cu un nedisimulat orgoliu, ei bine, atunci chiar cã în orizontul de azi al acestei creaþii ceva nu (mai) funcþioneazã. Revenind la literaturã, când exemple – deºi mai complexe ºi mai delicate – de substituiri în plan axiologic fac deliciul (ºi pãcãtosul rating!) unor emisiuni tv mixate la concurenþã cu talk-showuri cu iz maidanez, atunci cu siguranþã nu doar cã mãrul e

putred, ci cã devine iminent pericolul ca pomul ºi întreagã livada literarã sã se strice. ªi atunci care-i condiþia, starea, destinul lecturii? Cãci de citit se citeºte: mai mult decât în oricare etapã a vieþuirii noastre pe Terra. Întrebarea ce se citeºte ºi cum se mai citeºte azi ºi, mai ales, mâine, iatã provocarea majorã.

Lectura: (încã) remediu ºi o alternativã maieuticã Nu-mi pot reprima, în acest punct, invocarea elogiului lecturii datorat unui scriitor, Mario Vargas Llosa, cu care a þinut sã-ºi onoreze primirea premiului Nobel. „Am fi mai rãi de cât suntem fãrã bunele cãrþi pe care le-am citit – sublinia el în acel moment ceremonial al carierei sale –, mai conformiºti, mai puþin neliniºtiþi, ºi rebeli, iar spiritul critic, motor al progresului, nu cred c-ar exista. Tot aºa cum a scrie a citi înseamnã a protesta împotriva nedreptãþilor vieþii.

Cine cautã în ficþiune ceea ce n-are spune… cã viaþa aºa cum e nu e suficientã spre a satisface setea noastrã de absolut…”.

Ne aflãm, iatã, sub impactul pe alocuri rãscolitor al noilor sfidãri mediatice, la o rãscruce, trãim, prin urmare, gustul apocaliptic în sensul purei etimologii a termenului, un moment în care dificultãþile de omologare în plan ontic se repercuteazã ºi/ mai ales/ asupra celor spirituale; ºi ca totdeauna în astfel de momente cu grad ridicat de provocare motorul adaptãrii intrã în funcþiune, cu ori împotriva voinþei noastre. Lectura resimte – simptom al denunþatei crize, decadenþe, pericol etc. – egal literaturii presiunea schimbãrilor. Faptul ca atare n-o va suprima însã. Cã vom citi Kafka, cum constatã un scriitor italian în haine de jurnalist martor al unei întâmplãri reale, într-un aeroport londonez sfidând vaierul din jur cu atât mai mult. Lectura, ca fapt de viaþã, se va supune legilor acesteia: individuale, nu-i aºa, ºi imprevizibile, iterabile ori nu, facile ori complexe, rele ori faste.

Pe suport electronic, cu siguranþã, dar, sã sperãm, ºi mãcar în respectul tradiþiei ºi sub imboldul unei revolte contra pierderii Bibliotecii alexandrine, încã ºi pe hârtie.

Lectura ne însoþeºte destinul pãmântean ºi chiar dacã nu-i este o determinare organicã îi este complement cvasi congeneric. Dar ea, lectura, necesitã, întrucât lipsitã de atributul datului, nu una, ci un întreg set de reguli, de la cele orientativ instructive ºi educative pânã la cele promovate sistemic în Corpul viu al culturii umane.

Conservarea ei – în formele consacrate – consonã, nu-i deloc prea mult spus, cu acea re-chemare la Viaþã, la imperativele majore ale acesteia, a literaturii înseºi... ªi, în mod egal, a criticii, Cum altfel am putea identifica mai bine asumarea responsabilã a promovãrii ºi a consacrãrii adevãratelor valori cu un pronunþat efect modelator? ªi cât de imperioasã pare o astfel de asumare în contextul în care cultura, în latura ei de civilizaþie filtratã splengerian, contaminatã mediatic în-sceneazã, în jocul obscenitãþilor virtuale, simulacre periclitante prin iresponsabile acte de substituiri, pe terenul alunecos al axiologiei, între valori ºi non-valori?

* A se vedea, succint, formulatã sintetic poziþia todorovianã într-o recenzie din publicaþia parizianã La Lettrine: «Selon Todorov, il y aurait une nette séparation entre le monde créé par la littérature et le monde dans lequel nous vivons. Actuellement, la littérature serait formaliste, elle s’attacherait à la forme plutôt qu’à son contenu. Elle aurait également des tentations nihilistes lorsqu’elle décrit le monde comme un lieu invivable ou en le réduisant à un être individuel, seul, dont son seul intérêt est de ne parler que de lui. Todorov ne nomme personne et déclare : ‘sans autocensurer cette littérature, on peut souhaiter que la littérature ouvre un peu plus ses portes’».

Mai aplicat ºi analitic, studiul lui Luigi Brambulea, reluând titlul cãrþii, identificat pe net, din decembrie 2010.

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

4

dezbatere Irina Petraº

Tot ce stã scris învie ºi se pune în miºcare prin actul lecturii libere Întrebãri de o banalitate vastã, cuceritoare. Am tot rãspuns la ele ºi la altele de acelaºi fel. ªtiindu-i aplecarea ludicã, mã gândesc cã Bogdan Creþu ne-a provocat la un soi de joc/pariu, sperând sã afle cât de proaspeþi mai putem fi în faþa unor întrebãri bãtrâne.

Iatã, aºadar, câte ceva despre mine, Cititoarea.

Mai întâi, o precizare: nu am modéle literare. Nu am nici idoli, nu pot fi fanã adevãratã a cuiva/ceva fiindcã, foarte lucidã ºi nedispusã la amãgiri ºi compromisuri, nu preiau niciun autor/om întreg în simpatia mea, fãrã rest. Aleg ce mi se potriveºte, las deoparte ce nu, într-o miºcare continuã de ajustare gânditã a propriei mele perspective. Nu cred în cei care pariazã pe o singurã carte, „de cãpãtâi”, cum se spune. Fie ea ºi Biblia. Cãrþile, ele te formeazã, la rãscrucea lor forfotindã; nu cartea, ca monodrom. Singurã ºi idolatrizatã, cartea îºi impune degrabã dictatura privirii/ gândirii unice ºi intolerante. Dacã mintea þi-e limpede ºi întreagã, nu numai cã înveþi câte ceva din toate cãrþile bune sau rele despre bune ºi rele pe care le citeºti, dar – pe cale de consecinþã – nici nu poþi fi ispitit „malefic” de vreo carte, fie ea ºi jucatã în lumea „realã”. Cititorul e cel care gândeºte singur, iar cãrþile, toate, îºi storc seva la rãdãcina lui ºi-l fac, încet-încet, de neatins, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintãrii sale bogate spre moarte. Tot ce stã scris învie ºi se pune în miºcare prin actul lecturii libere. Între „lumile” citite/visate ºi cele vãzute/trãite aievea nu fac (aproape) nici o diferenþã. Mã atrag ca alteritãþi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi þine la respectuoasã ºi prevenitoare distanþã. Asemeni insului din genericul unor documentare despre cãlãtorii pe Planeta singuraticã (pe Discovery), cel care deseneazã pe

V. Leac

Dependenþã ºi plãcere De ce citiþi?

Acum pot spune cã din dependenþã ºi plãcere. Îmi iau zilnic porþia: câteva poezii, o povestire, pagini de jurnal, scrisori – depinde de timp ºi dispoziþie. Nu citesc decât ceea ce-mi place ºi mã înfioarã, nu o fac numai de dragul de a mai adãuga încã un autor clasic sau contemporan în listã, nu mai am nervi pentru astfel de lecturi. Deci, pot spune cã sunt escapist. Unii sunt escapisti fãrã sã ºtie – bravo lor. În schimb, de câþiva ani, recitesc cu plãcere anumiþi autori.

Sunt obsedat de detalii cum ar fi îmbrãcãmintea, gesturile, situaþia spiritualã ºi materialã a personajelor etc., lucruri cu adevãrat importante pentru un cititor patoman. Am senzaþia cã stãpânind aceste detalii sunt mult mai în siguranþã, mã simt cumva protejat în faþa altor cititori, posibil agresivi; fireºte cã aceastã nevoie de protecþie vine ºi dintr-un fel de slãbiciune, un fel de boalã. Simt nevoia – e o descoperire recentã – sã stau mai retras, sã zâmbesc ºi sã-i ascult pe alþii vorbind despre cãrþi.

Cum citiþi? Întins în pat, sprijinit în perne, la o temperaturã de +23, afarã plouã mocãneºte, cafeaua e caldã ºi dulce; în casã, în afarã de Jacky care doarme pe fotoliu, nu mai e nimeni.

Pentru mine e varianta idealã. Când stau în cadã citesc de regulã scrisori, jurnale (evitaþi cãrþile noi, se înmoaie cleiul ºi zboarã paginile prin baie). Pe tren citesc uneori teatru. În librãrii, în special poezie, dar nu mai mult de 35 de minute cã

nisip, cu un ram, un cerc în jurul sãu. Ca ºi în cazul siglei unei colecþii editoriale franþuzeºti, Le Promeneur, sensul se iscã din paradox. Plimbãreþul e un ins aºezat temeinic ºi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisã pe genunchi, tot aºa cum Cãlãtorul deschis spre cele patru zãri tocmai se închide în propria reverie singuraticã. Ambele gesturi sunt molipsitoare ºi incitante. Înþelegi cã departele ºi aproapele ies din opoziþia aparentã dacã rolurile lor se joacã la nivelul minþii omeneºti.

Gândind, ca Forster, toatã literatura bunã aºezatã simultan la o uriaºã masã rotundã, în rãspãr cu secolele ºi cu ideologiile – trecãtoare, acestea, oricât de aberante ar fi –, cãrþile bune din epoci diverse îmi pare cã seamãnã mai mult între ele decât cele bune cu cele rele din aceeaºi epocã.

E vorba de miezul tare ºi durabil al poveºtii-despre-om.

Nuanþele tematice ºi stilistice diferite nu le stricã nicidecum sindrofia. Biblioteca nu e niciodatã haos. Entropia proprie organismelor vii e singura „dezordine” care i se poate pune în seamã. Fiindcã ºi biblioteca e vie. Liniºtea dintr-o bibliotecã e întotdeauna înºelãtoare. O ureche exersatã poate desluºi murmurul ºi petrecerea de vorbe. De aceea, poate, somnul într-o încãpere cu pereþii cãptuºiþi de cãrþi e bântuit de vise. Eliberat de zgomotele zilei, omul capteazã, fãrã s-o ºtie, vocile cãrþilor.

Sunt cititoare de atâta amar de vreme ºi pânã-ntr-atât, încât totul mi se întâmplã bibliomorf. Multe dintre vise îmi sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminãri ale gesturilor nesupuse cititului. De pildã, visul mic ºi ascuþit – care mã trezeºte cu un fior – despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcã n-aº mai putea „întoarce pagina”; cel cu pelerina cea frumoasã, moale, unduitoare, admiratã de ceilalþi – eu zic: staþi cã încã n-aþi „citit-o” ºi mã trezesc cu sentimentul cã am descoperit un mare adevãr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacã sunt citite. Apoi visul cu raftul de cãrþi: se întâmplã ceva în vis ºi constat cã etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meºterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn; Laura îmi spune, în vis, cã mã aflu într-o poveste dinainte de existenþa etajerei. Mã întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se re-întrupeazã treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscã, are nevoie de timp – un timp al amintirii/lecturii? Lucrurile existã câtã vreme le þii minte, þi le aminteºti/le citeºti (lectura ca interpretare, ca resuscitare!), altminteri se pierd. Citesc, abia þinând în mâini, o carte grea, greoaie. Sunt tot mai

mã dor picioarele. La serviciu citesc la masã, ca un funcþionar demodat. Pe niºte foi albe, care sunt ºi semn de carte, notez diferite chestiuni, impresii. Aºa.

Care sunt acele cãrþi care v-au format, la care reveniþi?

Ce recitiþi cel mai adesea? Care vã sunt întâlnirile esenþiale? Dar cele ratate?

Amintesc doar câþiva autori la care revin mereu ºi mereu, cãrþile nu le aduc în discuþie, le lãsãm afarã sã facã scandal la geam: J.D Salinger, James Joyce, Witold Gombrowicy, Flaubert, Gogol, Kafka, Cehov, Tolstoi, Nabokov, Lewis Carroll. E preferabil sã mã opresc aici, ajunge. Sper sã nu se întâmple vreo confuzie ºi sã se înþeleagã cã doar pe aceºti autori i-am citit/recitit, ar fi o mare eroare. Acum dacã mã întrebi care este preferatul ºi eu o sã-þi rãspund cã Salinger, iar tu: - Dar parcã pe Joyce îl iubeai mai mult?

- Sigur cã Joyce e preferatul, o sã-þi rãspund.

- Dar cu Gombrowicz ce faci?

- Clar, Gombrowicz e olimpic. Pe Gogol îl iubesc la nebunie. Cehov? Cu Cehov am petrecut nopþi de neuitat.

Tolstoi mi-e martor, zãu. Nabokov e naºu – m-a meditat intens, m-a fãcut sã vãd altfel lucrurile. ªi uite aºa ne pendulãm la nesfârºit ca-n Vizuina lui Kafka. Îþi aduci aminte de povestire, da? de fapt e un început de roman care nu a mai ajuns sã fie terminat – ador când lucrurile rãmân neterminate –, ca de altfel atâtea alte texte d’ale lui, care, putem spune acum cã nu mai e nici un secret, nici nu pot fi terminate, ele pot continua aºa la infinit. ªi ãsta e un motiv suficient de solid sã fiu în cap dupã Kafka.

El m-a învãþat practic sã scriu, el Salinger ºi Gombrowicz.

Mã rog… ceea ce scriu :) Despre întâlnirile ratate? Eu întotdeauna am fost la întâlnire, alþii le-au ratat din diferite motive (din plictisealã, prin felul lor imposibil ºi sâcâitor de a fi, naiba ºtie), nu eu.

Pe mine aici mã gãsesc. Sper ca unii sã vinã pânã la urmã.

dezamãgitã pe mãsurã ce întorc filele ca pe niºte lespezi, înaintarea e ca în somn, leneºã, cleioasã, pe loc. Exasperatã de cât de prost e scrisã, fac un gest smucit. Filele necitite se preschimbã într-un noroi negru, gras, îmi alunecã printre degete. Urmãresc aproape încântatã dezastrul. Filele deja citite o iau pe urma celorlalte, se adunã la picioarele mele într-o grãmãjoarã de þãrânã numai bunã de folosit într-un ghiveci de flori. Gândesc, chicotind: sã fie ºi ele, mãcar aºa, roditoare. Îmi plac fiºierele bibliotecilor, mã încântã ºi uºurinþa cu care se descurcã un calculator printre fiºe ºi cote, dar rãmân cu o „sete” – mi se tot pare cã mi se ascunde ceva, cã au rãmas uitate rafturi întregi de minunãþii. Ca ºi cum ai privi marea ori cerul printr-o sticlã matã. Ca ºi ele, Biblioteca e fãrã margini ºi fãrã fund, dar ochiul liber îþi dã mãcar senzaþia cã vezi/pipãi totul. Cel mai tare îmi place, aºadar, rãscolitul prin vaste depozite de carte. Zumzetul Bibliotecii. Cãrþile, sunt sigurã, vorbesc ºi închise fiind, aºteptând cuminþi între coperte. Simt nevoia sã le vãd ca ºi cum aº vrea sã le citesc pe buze ce(-ºi) spun chiar înainte de a le deschide. A citi cãrþile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cãrþile: este ºi un loc care le citeºte pentru noi”.

Cele care îmi plac foarte tare mi le asum interior, nu chiar pânã la pofta de a le semna eu însãmi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat sã spun „asta aº fi putut semna ºi eu” mai ales în cazul unor cãrþi de eseuri sau al unor proze eseistice. Serile citesc pânã târziu în colþul meu, culcuºitã în fotoliu, în cercul ocrotitor al unei lãmpi care lasã restul încãperii în întuneric.

Eu, cartea, lampa încropim o micã zi, amânând intrarea în noapte. Orice timp/loc îþi este accesibil atâta vreme cât ai la îndemânã gândul, visul, cartea.

Cititorul se aseamãnã cu o grãdinã. Nu întâmplãtor Arcimboldo a pus alãturi de omul alcãtuit din cãrþi pe cel din fructe ºi spice. Sunt amândoi simboluri ale vieþii, ale rodului, garanþii pentru perpetuarea speciei umane. Întâlnirile, mereu esenþiale, cu cãrþile împiedicã ori mãcar întârzie înaintarea pustiului.

Nu sã recitesc îmi doresc, ci sã rememorez momente de graþie ale lecturilor mele. Degust tremurãtoarea nesiguranþã a gândului ce dibuie, în „ritualul” solitar al amintirii, o umbrã de certitudine în potopul de întâmplãri, cãci întâmplãrile nu mai par întâmplãtoare sub privirea aþintitã a gândului îndoit.

PARADIGMA

5

Anul 19, Nr. 1-2/2011

dezbatere Gheorghe Glodeanu

Despre lecturã ºi vârstele ei De ce citesc? Cum citesc? Care sunt cãrþile esenþiale care m-au format ºi la care mã întorc periodic? Iatã câteva întrebãri semnificative la care meritã sã mã opresc. Dacã privesc în urmã, mã pot defini drept un cititor împãtimit încã din momentul în care am învãþat sã desluºesc literele. ªi aceastã teribilã foame de carte nu m-a pãrãsit niciodatã.

M-am nãscut ºi am crescut într-un orãºel de provincie, unde lectura era consideratã un moft, oamenii optând, de regulã, pentru activitãþi mult mai practice. În plus, erau la mare cãutare inginerii, nu filologii. De fapt, mergând împotriva curentului ºi sfidând tabieturile celor din jur, lectura a constituit pentru mine o necesitate existenþialã încã din copilãrie. Am beneficiat ºi de o bibliotecã meritorie, adunatã în bunã parte de cãtre mama mea, care iubea mult cartea, dar care, din pãcate, nu avea timp sã citeascã. Vecinii îºi amintesc de mine ºezând în curtea casei pãrinteºti ºi citind enorm, zi de zi. Aceastã mitologie a lecturii s-a amplificat odatã cu trecerea anilor. Deja în primii ani de ºcoalã îmi cheltuiam puþinii bani de buzunar cumpãrând cãrþi de poveºti, tipãrite în colecþiile de popularizare din anii 60. Pe lângã celebra serie de Poveºti nemuritoare, pãstrez în bibliotecã o ediþie frumoasã din basmele fraþilor Grimm. Impozantã prin graficã ºi dimensiuni, cartea avea câteva sute de pagini ºi îmi aduc aminte cât de trist am fost dupã ce am parcurs-o pe nerãsuflate! Nu mai aveam ce citi. Într-adevãr, era o carte greu de suplinit. Mai târziu, la sfârºitul anilor 80, îi citeam din aceastã lucrare miraculoasã fiului meu. Apoi cartea a fost împrumutatã ºi nu credeam cã se va mai întoarce vreodatã la mine. Noi generaþii aºteptau cu sufletul la gurã sã asculte basmele majore ale copilãriei.

Totuºi, în mod miraculos, dupã mai mulþi ani de rãtãcire, bãtrânul op s-a întors, dupã ce a fãcut de câteva ori înconjurul oraºului. Avea foile îngãlbenite, era puþin jerpelitã, dar se vede cã a fost cititã cu mult respect.

Dupã cãrþile copilãriei au urmat cele ale adolescenþei, devorate cu aceeaºi sete în curtea casei pãrinteºti. În perioadele de vacanþã, „norma” zilnicã era de câteva sute de pagini. Iar când dãdeam semne de obosealã, lectura era substituitã cu audiþiile muzicale. La începutul anilor 70 tocmai au apãrut „celebrele” aparate radio portabile cu tranzistori „Albatros” ºi „Mamaia”, adevãrate produse de vârf ale industriei socialiste. Chiar dacã bateriile autohtone „El-Ba” se descãrcau cam repede, la un asemenea instrument miraculos am lut contact cu muzica de ultimã orã transmisã de regretatul Cornel Chiriac la postul de radio Europa Liberã.

O figurã legendarã care, în momentul în care a devenit prea influentã, a fost pur ºi simplu eliminatã. Se vorbeºte acum foarte mult despre contribuþia oamenilor de culturã din exil, dar se uitã cam uºor rolul extraordinar jucat de acest om în anii 70. Tot la „Albatrosul” electronic am ascultat mai târziu, cu mare interes, emisiunile culturale redactate de cãtre dna Monica Lovinescu. Revenind la cãrþile copilãriei ºi ale adolescenþei, îmi aduc aminte cã prin anii 60 ºi 70 a fost tradus, în condiþii grafice de excepþie, Alexandre Dumas, Am cunoscut istoria Franþei citind cele vreo 30 de volume din opera prolificului scriitor. Pãstrez ºi acum un raft întreg cu romanele de capã ºi spadã de odinioarã. Eugène Sue, Paul Féval, Karl May, Jules Verne sunt alþi autori semnificativi care mi-au încântat adolescenþa. Desigur, lista este mult mai bogatã. „Aventura”, „Delfin”, „Cutezãtorii”, „Enigma” reprezentau colecþii ce se adresau, cu predilecþie, tinerilor. Romanele poliþiste, cele de acþiune (multe inspirate din evenimentele celui de-al doilea rãzboi mondial), dar ºi romanele SF (Isaac Asimov, Stanislaw Lem ºi aþii se bucurau de un real prestigiu) erau devorate de tânãrul însetat de cunoaºtere, dar ºi dornic de divertisment. La vârsta copilãriei am constatat pentru prima oarã ce înseamnã sã citeºti la momentul potrivit o carte. Îmi plãceau miturile ºi am parcurs pe nerãsuflate cartea lui Al. Mitru, Din marile legende ale lumii. Am recitit cartea dupã doi-trei ani, dar nu mi s-a pãrut la fel de bine scrisã. Lecturile mele au devenit între timp mai exigente, chiar dacã fascinaþia miturilor nu a dispãrut nici azi.

Anii de liceu au însemnat o sistematizare a lecturilor ºi parcurgerea unei bibliografii obligatorii. Termenul „obligatoriu” nu m-a deranjat deoarece, cu excepþia unor texte din literatura contemporanã ce ilustrau ideologia epocii totalitare, selecþia din manuale asculta de criteriul valoric. Pentru prima oarã în liceu am simþit ce bine ar fi dacã ar exista cineva care sã îmi îndrume lecturile ºi sã îmi recomande cãrþile majore. Tot în liceu am conºtientizat cât de periculos poate fi sã citeºti o carte fãrã sã fii pregãtit cu adevãrat pentru receptarea ei. Cum la secþia realã nu aveam ore de literaturã universalã, am început sã parcurg din proprie iniþiativã celebrul poem Faust al lui Goethe, fãrã sã beneficiez de explicaþiile necesare unei receptãri adecvate. ªtiam cã va trebui sã revin mai târziu la acest text extrem de complex. Tot în perioada liceului am luat contact cu proza fantasticã prin opera lui Mihai Eminescu ºi am rãmas toatã viaþa cititorul fidel al acestor texte. Marele eveniment ce m-a marcat a fost însã descoperirea operei lui Mircea Eliade, cel care avea sã devinã, prin cãrþile sale, adevãratul meu mentor spiritual. Interzis mai bine de douã decenii, reputatul scriitor era prezent în biblioteca orãºeneascã din Carei, oraºul meu natal, doar cu un volum reunind douã romane: Maitreyi ºi Nuntã în cer, editate de cãtre Dumitru Micu.

Celelalte texte ale scriitorului le-am citit abia în anii studenþiei. ªi cum devoram cãrþile, eram foarte cunoscut ºi apreciat de cãtre bibliotecarele din oraº. Acestea îºi aminteau de cititorul exemplar care am fost ºi peste decenii. Întâmplarea a fãcut sã am niºte profesori foarte buni la literatura românã ºi le sunt sincer recunoscãtor. Ei miau deschis noi orizonturi în sfera culturii, iar cei care cochetau cu scrisul, ulterior, m-au ajutat sã îmi public textele. În mod treptat, noi colecþii au luat locul cãrþilor juvenile: „Clasicii literaturii universale”, „Romanul secolului XX”, „Globus”, dar ºi „Biblioteca pentru toþi”. ªi cum eram un cititor împãtimit, a fost firesc sã mã gândesc sã îmi continui studiile la Facultatea de Filologie. Lectura mi-a condus paºii, dar nu mam gândit niciun moment cã voi deveni dascãl. Cum eram un mare timid, un individ puternic introvertit, îmi venea greu sã ies în faþa clasei ºi sã îmi expun ideile. Studenþia a însemnat o perioadã de acumulãri certe, a formãrii profesionale în filologie. A fost vârsta asimilãrii marilor valori. Ca student la românãfrancezã, citeam enorm din ambele literaturi. ‘i nu numai.

Era voga romanului latino-american. Am rãmas însã fidel prozei fantastice, la care mã întorceam periodic. Mult Eliade, care a devenit ºi subiectul unei incitante lucrãri de licenþã.

Apoi Eminescu, Caragiale, Blecher, Mateiu Caragiale, Voiculescu, D.R.Popescu, Borges, Dino Buzzati, Marquez, Asturias, Cortazar, Hoffmann, Balzac, Prosper Mérimée, Villiers de l`Isle Adam, Maupassant, Edgar Poe, Jan Potocki etc. Deosebit de instructivã s-a dovedit întâlnirea cu principalii teoreticieni ai fantasticului, tot atâtea escapade fascinante în sfera imaginarului: Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Jurgis Baltrusaitis, Gilbert Durand, René de Solier, Gustav René Hocke, Marcel Brion, P.-G. Castex, Louis Vax, Marcel Schneider, Ion Biberi, Adrian Marino, Sergiu Pavel Dan, Matei Cãlinescu, Ioan Vultur ºi mulþi, mulþi alþii. O carte foarte greu de gãsit azi, celebra Antologie a nuvelei fantastice realizatã de cãtre Roger Caillois, a devenit pentru mine o lucrare de cãpãtâi. Meritã menþionat faptul cã versiunea româneascã a impozantului op beneficiazã de remarcabila prefaþã a lui Matei Cãlinescu. Îi privesc cu invidie pe cititorii de azi, care au la dispoziþie cãrþi la care generaþia mea doar visa. Îmi aduc aminte de

cotele secrete de la Biblioteca Centralã Universitarã din Cluj, care se moºteneau din generaþie în generaþie. Cât de greu am avut acces la un volum azi prezent în toate bibliotecile precum Insula lui Euthanasius de Mircea Eliade! Sau ce mã fãceam dacã profesorii mei nu îmi împrumutau o serie de cãrþi extrem de greu accesibile, achiziþionate de regulã prin filierã francezã, precum Noaptea de Sânziene, Încercarea labirintului, Fragmente dintr-un jurnal, Memorii, Sacrul ºi profanul. Îi port ºi azi multã recunoºtinþã unui istoric care, vãzând cât de mult mã chinuiesc cu lucrarea de licenþã deoarece nu aveam la îndemânã textele lui Mircea Eliade, a acceptat sã renunþe la volumul La þigãnci ºi alte povestiri pe care îl avea în biblioteca personalã! ªi aceste interdicþii þin de o mitologie a cãrþii azi greu de explicat ºi de înþeles. Nu aº vrea însã sã se creadã cã am citit doar prozã fantasticã. Subiectul m-a fascinat ºi m-am întors mereu asupra lui, ca dovadã cãrþile dedicate lui Mircea Eliade, care au suferit schimbãri spectaculoase de la o ediþie la alta. Am fost fascinat ºi de metamorfozele romanului. Nu întâmplãtor, din moment ce printre dascãlii mei se numãrau somitãþi în materie precum Ion Vlad, Mircea Zaciu sau Liviu Petrescu. Dacã lectura mi-a purtat paºii în mod firesc spre filologie, dupã absolvire, tot ea, prin acumulãrile realizate, m-a determinat sã trec la creaþie, la actul critic. Regret cã am ratat momentul „Echinox”, dar încã nu mã simþeam suficient de pregãtit pentru a spune ceva nou ºi semnificativ. Ca urmare, am debutat direct la

„Tribuna”, la rubrica „Alpha” giratã de regretatul Liviu Petrescu, revistã de care m-am ataºat extrem de mult în anii 80 ºi chiar în deceniul urmãtor. Fãcând cronicã literarã la „Tribuna”, am devenit, prin excelenþã, un cititor de romane.

A fost o altã vârstã, cea a maturitãþii depline, ce a culminat cu un doctorat dedicat poeticii romanului interbelic sub coordonarea reputatului profesor Ion Vlad. Doctoratul este o ºcoalã extrem de importantã, care îþi conferã multã rigoare în munca de cercetare. O probã iniþiaticã ce trebuie sã te schimbe radical. Aºa s-a întâmplat ºi cu mine. Trecând prin mai multe etape ale lecturii, am ajuns azi sã ghidez eu lecturile altora. Pentru a face însã acest lucru, a trebuit ºi va trebui sã rãmân mereu acelaºi cititor fidel. Ceea ce nu este foarte greu dacã faci parte din stirpea aleasã a celor care, asemenea lui Jorge Luis Borges, concep paradisul ca o imensã bibliotecã. Iar ameninþarea supremã nu poate fi decât alungarea din acest topos privilegiat. În ceea ce priveºte întâlnirile ratate, ele se referã la cãrþile la care nu am acces nici acum, în ciuda tuturor facilitãþilor oferite de epoca internetului. Dar tot întâlniri ratate sunt ºi cele cu volumele despre care trebuie sã scrii pentru cã eºti cronicar literar, dar despre care nu meritã sã scrii ºi care îþi rãpesc timpul insuficient ºi pentru cãrþile fundamentale. Pe care ar trebui sã le citeºti sau pe care aspiri sã le scrii.

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

6

dezbatere Emanuela Ilie

Cea mai frumoasã formã de evaziune Din perspectiva cititorului aºa zicând profesionist de literaturã, ar trebui de bunã seamã sã încep prin a admite dificultatea de a opera o selecþie a lecturilor mele formatoare.

Cum sã alegi, dintre sutele ºi miile de texte pe care le-ai citit în cele câteva decenii de când te-ai apucat de nobila îndeletnicire pe care ai perceput-o foarte rar ca obligaþie, dar la care nu te-ai referit niciodatã ca la o corvoadã insuportabilã sau la o torturã fãrã sens?! Ce liste sã propui, mai ales dacã tu însuþi/ însãþi te-ai trezit, mãcar o datã, în situaþia de a parcurge titluri (care nu-þi spuneau mai nimic) de pe liste bibliografice nesfârºite (care îþi erau recomandate la discipline care nu rezonau în nici un fel cu personalitatea ta în formare)? Doar în treacãt fie spus, abia astãzi pot recunoaºte ºi regreta suficient de mult faptul cã mi s-a întâmplat ºi mie, inclusiv în facultate, sã nu înþeleg întotdeauna motivaþiile unora dintre recomandãrile de lecturã, înºirate pe liste care mi se pãreau interminabile, tocmai pentru cã erau sugerate de cadre didactice ale cãror materii sau discipline de studiu îmi pãreau inutile, greu digerabile ºi, peste toate, cronofage. Odatã cu trecerea timpului ºi practicarea efectivã a profesiei didactice am înþeles însã utilitatea realã a celor mai multe dintre ele.

Tocmai din acest motiv le recomand, întotdeauna, studenþilor de la Literele ieºene cu care lucrez multã pacienþã ºi seriozitate în parcurgerea materialelor bibliografice. Cãci listele noastre de recomandãri nu intenþioneazã defel sã îi încurce într-un hãþiº bibliografic înspãimântãtor, ci doar sã le lumineze paºii pe cãile sigure ale acestuia (iar în acest caz, „sigur” trebuie sã însemne nu doar util hermeneutic, ci ºi, din pãcate, ferit de capcanele veleitarismului critic).

Revenind la chestiunea de fond: care sunt cãrþile mele formatoare, care sunt întâlnirile mele esenþiale cu seducãtoarele înºiruiri de pe foile de hârtie ce mi-au putut efectiv juca rolul unui spaþiu matrice, în care sã mã refugiez cu sentimentul binefãcãtor al regãsirii unui ideal acasã?

[Mi-e greu, ba chiar imposibil sã vorbesc despre întâlnirile mele ratate cu cãrþile. Primo: pentru cã niciuna dintre cãrþile cu adevãrat bune pe care le-am citit nu avea cum sã îmi inducã senzaþia unui act ratat. Nici mãcar în cazul în care, citite înainte de vreme, acestea mi-au oferit, freudian vorbind, „premii de seducþie” destul de limitate, cum aveam sã înþeleg mai târziu. Iar despre cãrþile proaste, pe care, volens nolens, le-am frunzãrit – orice cronicar literar care se respectã nu poate concedia cu superioritate o carte sau un autor de a cãrei/ cãrui valoare nu este sigur pânã când nu se convinge, deschizând cartea cu pricina, de existenþa sau absenþa ei – chiar nu meritã sã vorbesc. Secundo: am, fireºte, regretele mele de naturã sã zic livrescã, constând în cãrþi încã neparcurse din varii motive, dar sper sã mai trãiesc suficient de mult încât sã mi le rezolv]. Pentru a rãspunde, aº invoca mai întâi momentul, de o covârºitoare semnificaþie pentru copilãria mea, sinonim cu debutul lecturii conºtiente. Adicã momentul în care, copil fiind, am descoperit ºi parcurs, dintr-o suflare, seria Dumas – tatãl. Þin minte ºi acum cele trei zile din clasa a IV-a în care teama de a sta singurã acasã, consemnatã la domiciliu cu un diagnostic incert ºi suspiciunea unei contagioase boli a copilãriei, s-a transformat în bucuria uriaºã de a descoperi, fãrã nici un factor disturbator, glorioasa aventurã a Contelui de MonteCristo. Sigur, cu tot ce putea ea însemna la o vârstã la care înþelegerea dramei de profunzime a eroului (iubire ºi prietenie înºelate, anii cei mai frumoºi ai tinereþii furaþi º.a.) era, oricum, cât se putea de limitatã. Dar ºtiu sigur cã din acel moment m-a prins, iremediabil, ceea ce în anii adolescenþei s-a transformat într-o poftã/ nevoie realmente furibundã de a citi. Mai întâi, romanele de aventuri istorice – dupã Alexandre Dumas-tatãl, i-am descoperit pe Paul Féval ºi Michel Zévaco (prima mea pasiune sã spun cultural-etnicã a fost cea francezã, neegalatã, ulterior, decât de cea rusã ºi, ceva mai târziu, de cea sud-americanã). Au urmat Walter Scott ºi Jókai Mór, apoi Henryk Sienkiewicz ºi alþii asemenea. Între ei aveam oricum grijã sã intercalez,

þinând cont de recomandãrile îngrijorate ale tovarãºei (învãþãtoare, apoi profesoare de românã), lecturile obligatorii ale unei copilãrii ceauºiste pe care adulþii responsabili, afiliaþi obligatoriu Partidului ºi direct implicaþi, prin natura meseriei, în formarea pionierilor ºi a uteciºtilor, se strãduiau sã o facã, natural, cât mai puþin gri cu putinþã.

De la ciclul Cireºarilor la ciclul Medelenilor, de la aventurile copilãreºti ale lui Tom Sawyer ºi ale lui Huckleberry Finn la cele cu o mizã cu mult mai serioasã, etnoidentitarã, ale lui Winnetou ºi ale Ultimului mohican, de la cãlãtoriile splendide ale Micului prinþ la cele trãite de Alice în Þara Minunilor sau în aceea, egal seducãtoare, a Oglinzilor, nimic din ce era „la modã” ºi „potrivit vârstei” nu mi-a scãpat. Dupã cum nu am ratat nici frumuseþea incredibilã a copilãriei nefericite descrise de Edmondo de Amicis în Cuore, de Hector Malot în Singur pe lume sau de Victor Hugo într-o sensibilã parte a Mizerabililor. Pot sã recunosc, oricând, cã acest gen de lecturi mi-a educat sensibilitatea faþã de soarta nefericitã a orfanilor ce-ºi schimbã, miraculos, destinul (sensibilitate pe care o mai pãstrez ºi astãzi, din motive … sensibil diferite însã), dupã cum seria de romane ale lui Jules Verne, oricât de previzibile ºi de repetitive miau pãrut ele la un moment dat, mi-a format gustul pentru fantasy. La fel ca mulþi dintre tinerii cititori din generaþia mea, am gustat însã ºi policier-ul de calitate (în special Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle, Georges Simenon, Rodica Ojog-Braºoveanu) ºi proza fantasticã. Lecturile din Chamisso, E.T.A. Hoffmann ºi E. A. Poe, din Sheridan Le Fanu ºi Villiers de L’Isle Adam, din Jorge Luis Borges, Alvaro Menéndez-Leal ºi Julio Cortázar mi-au stimulat pasiunea, nedezminþitã pânã astãzi, pentru mister, straniu ºi obligatoria „notã de scandal” a genului.

Anii decisivi (nu ca formare, ci ca fidelizare!) în ceea ce priveºte formaþia mea de cititor pasionat au fost reprezentaþi însã de anii adolescenþei care a debutat, practic, în ultimii ani ai regimului comunist pentru a se rotunji, cu frumuseþea ºi neliniºtea ei specifice, în primii ani de libertate. Atunci am descoperit, în paralel cu romanul francez, cel englez ºi cel rus (Laclos, Balzac ºi Stendhal, Flaubert ºi Maupassant, Proust ºi Céline, Dickens ºi surorile Brontë, Turgheniev ºi

Tolstoi, dar mai ales colosalul Dostoievski, care a rãmas, pânã astãzi, romancierul meu preferat – nu atât pentru Idiotul, Crimã ºi pedeapsã ori Fraþii Karamazov, cât pentru Demonii, cutremurãtoare epopee a umanului în faþa vieþii, a morþii ºi mai ales a propriilor demoni), dramaturgia (Shakespeare, Cehov ºi Ibsen, O’Neill ºi Tenesse Williams, Pirandello ºi Beckett) ºi mai ales poezia. Adicã pe Eminescu, pe Macedonski ºi Bacovia, pe Arghezi, Blaga ºi Barbu, pe Nichita Stãnescu ºi Marin Sorescu, ulterior pe Emil Botta, Radu Stanca ºi ªtefan Aug. Doinaº, pe Leonid Dimov ºi Cezar Ivãnescu, Ileana Mãlãncioiu ºi Angela Marinescu, pe Mircea Ivãnescu ºi Ion Mureºan. Dar ºi pe Goethe ºi Rilke, pe Villon ºi Lautréamont, pe Rimbaud, Baudelaire ºi Apollinaire, pe Whitman ºi T.S. Eliot, pe spectacularii heteronimi ai lui Pessoa ºi pe atâþia alþii… Mare parte dintre aceste veritabile „redute” livreºti au fost cucerite, ce-i drept, odatã ce am câºtigat cea mai aprigã bãtãlie a adolescenþei mele de elev „silitor” ºi „tenace”, pe care ºi-l disputau, la un moment dat simultan, ºi profesorii de la disciplinele reale, ºi cei de la „umanioarele” pe care pur ºi simplu le adoram: bãtãlia … ideologicã îndelungatã cu o mamã nu numai ambiþioasã, ci ºi încãpãþânatã, al cãrei ideal matern a fost reprezentat, ani buni, de o promiþãtoare (deopotrivã social ºi financiar vorbind) carierã de medic a singurei odrasle de sex feminin. Când, la sfârºitul clasei a X-a, am reuºit sã o conving (cu o aproape-parºivenie pe care nu mi-o bãnuiam) cã mai „de viitor” pãrea o carierã de avocat pe care cel mai bun elev al casei de Fizicã-Chimie de la reputatul liceu ieºean – astãzi Colegiu Naþional – „Emil Racoviþã” nu o putea urma, din cauza interminabilelor probleme ºi exerciþii de profil, am avut efectiv senzaþia cã îl apuc pe Dumnezeu de un picior. Transferul la clasa de umanã, ca ºi urmarea cursurilor facultãþii de Litere (opþiune care nu a mai fost perceputã de ai mei ca o trãdare prea mare a ambiþiilor în special materne), mi-au dovedit cã naufragiul voit în imaginarul ficþiunii literare este cea mai frumoasã formã de evaziune, chiar dacã ai ales sã pluteºti într-o haoticã, rãu-prevestitoare Corabie a nebunilor ori într-o halucinantã, superbã Corabie beatã. Cã amintirile unui cititor de cursã lungã, cum ar spune Nicolae Manolescu, nu mor niciodatã, chiar dacã, odatã cu trecerea timpului, se privesc printr-o oglindã din ce în ce mai aburitã.

Cã pasiunea pentru proza ºi memoriile lui Eliade te poate determina sã citeºti, cu egalã admiraþie, romanul lui Papini.

Cã orice roman al lui Kafka te ajutã sã îl înþelegi mai bine pe Günther Grass, dupã cum de câte ori (re)citeºti Cartea Milionarului îþi poþi redeschide apetitul insaþiabil pentru proza lui Márquez – sã zicem chiar Toamna Patriarhului. Cã, în fine, Cioran, Noica ºi Þuþea, idolii incontestabili ai adolescenþilor post-comuniºti, Vasile Conta ºi Ion Petrovici, te pot face sã-i înþelegi ºi mai bine, ba chiar sã te re-îndrãgosteºti de Nietzsche, Hegel ºi Heidegger, de Sartre, Camus, Buber ºi Lévinas. Sau cã Învãþãturile lui Neagoe Basarab, Divanul lui Cantemir ºi Didahiile lui Antim Ivireanul au o serie întreagã de legãturi, vizibile ori camuflate, cu Meditaþiile lui Marc Aureliu ºi Confesiunile Sf. Augustin ori Cugetãrile lui Pascal. Cã, în genere, toate cãrþile se pot regãsi, de fapt cã toate cãrþile existã doar pentru a te întoarce, mereu ºi mereu, spre matricea culturalã a umanitãþii care este, desigur, Cartea Cãrþilor.

Dacã ar fi, totuºi, sã aleg din tot ce am citit pânã acum, o listã (idealã, nu-i aºa?) a titlurilor esenþiale, de cãrþi formatoare, mi-ar fi uºor sã întocmesc doar un al meu, deloc capricios, cãci imbatabil, absolut de neclintit, top three.

Sunt de acord cu Dan C. Mihãilescu, iniþiatorul ºi editorul incitantei anchete intitulate Cãrþile care ne-au fãcut oameni, care a format, cum ºtiþi, materia unui op recent publicat de Humanitas: cãrþile care formeazã cu adevãrat un om sunt relativ puþine. „Nu o mie, ci câteva. Zece, sã zicem (considerã scriitorul atât de fericit cã ne poate aduce, aproape zilnic, cartea). Zece energii care þi-au determinat identitatea spiritualã”. În ceea ce mã priveºte, cum vã spuneam, mi-am fixat de mult numai primele trei poziþii: Biblia, Demonii lui Dostoievski ºi Lupul de stepã al lui Hesse. Sunt, acestea trei, cãrþile care au fãcut chiar mai mult decât sã-mi determine identitatea spiritualã: realmente, ele mi-au schimbat definitiv viaþa. În rest, toate celelalte sunt pur ºi simplu LITERATURÃ.

PARADIGMA

7

Anul 19, Nr. 1-2/2011

dezbatere Dan Perºa

Sindromul Don Quijote Cum mâncam, aceasta-i întrebarea! Înconjuram cu-o mânã farfuria. Acea mânã în care þineam o carte. Cu ochii în carte, cu nasu-n farfurie. Ca sã nu pierd nici o clipã de lecturã. Ce citeam pe-atunci? Seria aventuri, Jules Verne, Tarzan, romane poliþiste. Acum mãnânc mai demn, ca un om aºezat, dar nici lectura nu mai merge aºa bine...

De ce?... O sã te întrebi: de ce cititul? A citi, te face mai inteligent. Cititul creeazã mai multe legãturi simultane între neuroni ºi, se ºtie, legãturile acestea odatã activate, devin legãturi de duratã. Legãturile produse de lecturã sunt multiple ºi benefice. ªi nu spun asta deoarece existã ºi activarea de duratã a unor legãturi neuronale negative. Un exemplu, este cel al legãturilor produse de joaca pe computer. Fiind o activitate ce dã o senzaþie pur iluzorie a trãirii, trãirile în mediul virtual deformeazã personalitatea, uzeazã inteligenþa, fac insul sã regreseze la stadiul larvar, mânat de impulsuri primare, între ele întâiul fiind furia. În vreme ce lectura catalizeazã procesele cognitive ºi implicit inteligenþa. Legãturile neuronale create de lecturã sunt de acelaºi tip cu legãturile formate în societate, deci utilizabile în societate: în relaþiile cu alþi oameni, în acuitatea observaþiilor, în logica ºi imaginaþia unei conversaþii, în mobilitatea spiritualã, în legãtura imediatã cu realul ºi realitãþile lui. O inteligenþã ce îl face pe individ viu, adicã vioi, îi conferã o mare forþã asociativã, prezenþã de spirit, putere de convingere, rapiditate în decizii, exactitate în reacþii, stãpânire de sine. Fie ºi numai atât ºi nu e de ajuns, ca sã ne îndemnãm la lecturã? Fie cã aceasta e ficþiune, criticã sau istorie literarã, istorie, filozofie ori poeme! În plus, mãreºte creativitatea, fantezia, imaginaþia. Pentru cã ºi ele depind de cât de mulþi neuroni sunt activaþi simultan, ce devin apoi legãturi de duratã... Dar o cafea te face mult mai deºtept cu un efort mult mai mic!

De ce e rea lectura? Zilele trecute vãd un fragment dintr-un documentar. Un cercetãtor spunea cã emisfera stângã a creierului e responsabilã de gândirea abstractã.

Nu reproduce realitatea, ci o „gândeºte” conform convingerilor personale. Este emisfera subiectivitãþii.

Produce abstracþiuni. Nu e acesta un mod de-a fi orb? Nu mai vedem realul aºa cum e, ci aºa cum îl concepem abstract.

Emisfera dreaptã e cea a observatorului. Ea reproduce aproape exact ceea ce ochiul vede, ceea ce simþurile percep. Într-un studiu despre Ion Creangã, Nicolae Iorga distinge între scriitorii abstracþi ºi cei „senzaþionali” (adicã ai senzaþiilor, realiºti). Intuia ceva. Lectura dezvoltã emisfera stângã. Ne face abstracþi, subiectivi, habotnici. Cititor pasionat, mi-am dat seama târziu cã sufãr de aceastã tarã.

Sindromul Don Quijote, aº numi-o. Am cãutat s-o compensez printr-o participare susþinutã la lumea realã.

Dar ea merge via emisfera stângã. Observ, dar tot artistic.

Fac sã parã cã observaþiile sunt din real, dar tot în abstracþiuni se transformã. Aºa cã am suplimentat lectura cu privitul în jur. Blocul de peste drum a devenit un exerciþiu de observaþie, tomberoanele de gunoi ºi scormonitorii în ele, echipaþi în toatã regula cu cãngi, rucsac ºi ºorþ, sunt un poligon de observaþii. Cei care citesc prea mult sã aibã grijã, sã nu se ia la harþã cu morile de vânt! Eu am început sã scriu „Lauda obiectelor din jurul meu”. Veioza Kvart Ikea, abajurul, lumina ei. Dar nu mã pot abþine sã n-o compar cu flacãra unei lumânãri... Deºi pare cã, din secolul trecut începând, mintea omului e hrãnitã cu material pozitivist.

Nu-i chiar aºa. Suntem mai tari ca realul, îi rezistãm, îl transfigurãm neîncetat. Facem mai degrabã eforturi de imaginaþie decât de judecatã. Literatura e afabulaþie. Dar dacã afabulaþia nu se trage din real, atunci e doar o formã de neant. De aceea caut sã-mi exersez emisfera dreaptã, a observaþiei concrete, a judecãþilor fizice. De aceea când scriu, mã rãzboiesc cu trombele de miraje, pentru ca sub ele sã se întrevadã realul aºa cum e.

De ce citesc? Scriitor fiind, nu pot separa rãspunsul la aceastã întrebare de întrebarea „de ce scriu?”. Sunt solidare... Existã o întrebare, o întrebare cliºeu. „De ce scrii, dom’le?”. Am cãutat de-a lungul vremii sã-i dau diverse rãspunsuri. Acum, poate mã voi apropia mai mult de adevãr...

Nãscut în 1960 (ºi iatã-mã cu cãþel ºi purcel ajuns la 50 de ani – nu comentez), n-avea nici un sens sã scrii. De ce sã scrii trãind într-o þarã aflatã sub dictaturã, fãrã ºansa de a publica vreodatã decât, cel mult, fãcând concesii. Dar eu, mãre, ce fãceam? Stãteam ºi scriam noaptea, pe ascuns. Sã nu afle nici mãcar pãrinþii cu ce mã ocup eu. Scrisul era o activitate cu totul solitarã. Întru totul secretã. Poate cã alþii sã-ºi fi dorit sã publice, eu nu. Nu vroiam nici mãcar sã se afle cã scriu. Cred cã simþeam eu ceva: cã scrisul e un viciu...

Abia începusem liceul ºi-mi pierdeam nopþile scriind: pe ascuns! Deci nu m-am apucat de scris din dorinþa de notorietate, din pofta de celebritate. ªi totuºi... o anumitã celebritate mi-aº fi dorit. Cred cã mã doream (vorba unui pitoresc beþiv ºi Don Juan din Sinaia): Jean Marais, Jean Valjean ºi Tarzan în junglã. Adicã, mã doream personaj literar.

(Jean Marais ar pãrea cã face excepþie, dar ce-i actorul dacã nu un... personaj?). Dacã nimeni nu te imortalizeazã astfel, (încât sã te ajute sã trãieºti atâtea vieþi câte personaje existã în cãrþi – deºi asta nu ar fi fost de ajuns: n-aº fi vrut eu sã fiu orice personaj literar), n-ai decât s-o faci singur. Dacã te þin puterile. Altfel spus, dacã dorinþa þi-e destul de mare. ªi iatã-mã scriind... Eu sunt... toate personajele mele. Cum, dincolo de dramatismul existenþei ca dat ºi de sentimentul germinaþiei universale (prin care crezi în existenþa Fiinþei) dublat (ca sã se batã cap în cap) de sentimentul neantului, am simþul ridicolului pretenþiei omeneºti cã am fi buricul lumii ºi simþul relativitãþii existenþei, nu se putea sã nu-mi folosesc disponibilitãþile ironice ºi sã mã auto-ironizez în unele dintre personajele mele. Dar cum a fi ironic, autoironic sau sarcastic þine de anumite disponibilitãþi – le ai sau nu – ºi de temperament – te îndeamnã sau nu –, pânã când ele sã iasã în manifestare, am fãcut o „teorie” cu mult mai serioasã, aºa cum îi stã bine unui tânãr ºi i-am spus (nu se poate fãrã nume pompos): „condiþia puruºianã a scriitorului”, asta însemnând cã, aidoma lui Purusha, scriitorul se rupe în bucãþele în personajele sale – ca sã dea naºtere „universului”, „lumii”. (Pe atunci nici nu-mi dãdeam seama ce înseamnã Geneza: o naºtere de materie, fãrã de care nu e posibilã manifestarea – ceva absolutamente absurd, þinând seama cã vine de la fãptura divinã, care e Fiinþa ºi posedã o înaltã spiritualitate. De ce i-ar trebui materie ºi manifestare? Ideea lui Hegel ce spune cã Fiinþa a fãcut asta pentru a se cunoaºte pe sine, nu mi se pare câtuºi de puþin mulþumitoare. E ca ºi când m-aº înþepa cu un ac infectat în pulpa piciorului, ca sã-mi fac o bubã plinã de puroi ºi sã spun cã asta m-ar ajuta sã mã cunosc mai bine!... În fine, aºa cum a fãcut Purusha, sfârtecat ca sã nascã „lumea”, spuneam cã face ºi scriitorul. De când am început sã scriu, n-am încetat sã mã proiectez în personajele mele.

Bine, bine, cum se face atunci cã în romanul „Cu ou ºi cu oþet”, de-o pildã, apar personaje ca Gore Hârbea, Mãrtãrescu, Vlexandru Alad, Rebran, Pupan etc. Simplu de rãspuns. De ce n-aº fi ºi acestea personaje, unele ce vin din viaþa realã ºi sunt uºor de recunoscut pentru contemporanii mei? Te proiectezi de fapt nu în personaje, ci în oameni.

Pentru cã personajul ce este, la urma urmei, dacã nu un om a cãrui viaþã ai vrea s-o trãieºti? Mi-a fost „foame” sã trãiesc mai multe vieþi decât viaþa asta a mea, foarte previzibilã ºi banalã. Sunt un aventurier, dar nu unul ce bate cu pasul pãmântul sau umblã pe corãbii prin marea cea pescoasã, ci un aventurier în imaginaþie. Adicã un leneº, dornic însã de incredibile ºi inombrabile aventuri. Le sãvârºesc din dormitorul meu, privind cu oarece bunãvoinþã indulgentã, la cei care bat cu piciorul pãmântul, în aventuri reale. La ce bun aventuri reale, sã-þi juleºti glezna, sã-þi beleºti palmele, sã te batã ploaia, sã te ardã soarele, sã transpiri, sã îngheþi, sã gâfâi – ce aventurã o fi asta? Când ai la îndemânã aventura 100%, inventatã ºi trãitã la modul pur, în spirit ºi imaginaþie, scriind, citind! Iatã personajele literare. Proiecþii ale poftelor ºi dorinþelor noastre în lumi imaginare! Cine-aº fi eu fãrã ele? Un oarecare domn Dan Perºa, probabil destul de respectabil, geofizician, cu casã ºi maºinã, nevastã ºi doi copiii – adicã un ins aidoma altor milioane de oameni. Sau aº fi Dan Perºa scriitorul, cel privit chior⺠de vecini, locuind cu chirie, divorþat, fãrã maºinã, sãrac, dar iubit de femei – adicã un ins aidoma altor mii de oameni. Dar scriind, sunt, deºi rãmas în pielea mea, avatarul a miliarde de oameni cu

biografii incredibile sau banale, cu vieþi aventuroase sau spiritualizate: fiind, adicã, toþi oamenii la un loc. Ca sã ies din banalitatea cotidianã, iatã de ce scriu! Din acelaºi motiv citeam, citesc. Doar cã la lecturã s-a adãugat, cu vremea, perversa neplãcere a cercetãtorului ce pune totul sub lupã.

La întrebarea „de ce scriu?” am rãspuns de multe ori ºi în multe feluri. La întrebarea „de ce citesc?”, primul rãspuns ce-mi vine în minte este: din pasiune. Pasiunile sunt inexplicabile. Le ai sau nu le ai. Aceste douã întrebãri se leagã însã între ele. Am început sã scriu atunci când mi-am dorit o lecturã mai profundã, mai aventuroasã, mai pe mãsura mea. Prin care, poate, sã iau mai bine în stãpânire lumea, existenþa umanã ºi propria mea persoanã. Sã explorez totul, de la nucleul atomic pânã la marginile universului. Sã nu-mi rãmânã nimic necunoscut. Lectura ºi scrisul sunt sursele mele de aventurã, de proiecþie a mea în existenþã ºi de cunoaºte.

De ce e mai bine sã fii analfabet?... Într-o zi, un bãiat de prin vecini zice cã se duce la ºtrand. Iar eu, mare amator de bãlãcealã, îl rog sã mã ia ºi pe mine. Bunicã-mea îºi dã încuviinþarea ºi-i spune bãiatului, mai mare biniºor ca mine, sã-mi poarte de grijã. Era întâia datã când m-am dus la ºtrand. Când mergeam cu ai mei vara sã înotãm, mergeam la Gherãieºti ºi ne îmbãiam în Bistriþa. Pe atunci era frumos curgãtoare ºi limpede ca cristalul... Mã scald eu în partea cu apã micã pentru puþoi, dar dupã o vreme îmi pare cã-i mai frumos la trambuline. ªi mã duc sã mã fâþâi pe-acolo. ªtiam citi vreo douã vorbe ºi citesc pe-o trambulinã „1”, pe alta „2”. Un puradel, cam jumate cât mine înãlþime ºi bronzat ca tãciunele, iese din apã, se întinde ºi-mi aruncã o vorbã: -Bã, tu ai curaj sã sari aici?

Apoi cum mama mã-sii sã n-am eu curaj? Dar cum eram ºi isteþ, fac socotealã în gând. Dacã pe trambulina aia scrie „1”, trebuie sã fie apa de un metru. Acolo unde scrie „2”, trebuie cã apa e doi metri. ªi zic: - Cum nu? ªi sar. La „1”, cã aveam un piculeþ peste un metru ºi n-avea cum sã-mi treacã apa de gurã. Dar când sar vãd cã nu dau de fund. Cu simþul cãþelului de-a sta la suprafaþã, dau din mâini, mã ridic, iar mã scufund, iar mã ridic. Vãd eu cã nu fac faþã, dar nici în ruptul capului n-aº fi strigat un „ajutoooor!”. Mai bine mort decât sã mã fac de râs! Noroc cã bãiatul în grija cãruia fusesem dat sare în piscinã ºi mã scoate. Altfel, scãpa literatura românã de povara romanelor mele aºa încâlcite, încât nimeni în afarã de mine nu le pricepe.

De parcã ar fi teoria relativitãþii, nu alta... Dacã nu ºtiam citi, n-aº fi sãrit eu în apã! Uite cum cititul înºealã judecata!

De ce e mai bun cititul ca scrisul... Nicolae Breban spune cã existã o mãsurã fizicã a fericirii pentru el: numãrul de pagini scrise. Mãrturisea cã, atunci când a ajuns la 10.000 pagini, a fost cel mai fericit om din lume. Într-o zi, Domnia Sa îmi zice: - ªtii, prietene, nu mai pot sã scriu!

Mã uit la dânsul cu un amestec de stupoare, milã ºi mâhnire pe chip. Dar ºi cu o perversã bucurie: dacã se opreºte, cine ºtie, într-o zi o sã-l întrec. Însã, aºa cum ºade bine când un coleg e la ananghie, ºtiind ce grav e blocajul scriitoricesc, în urma cãruia ajungi aidoma de steril colegilor tãi de ºcoalã ce te plãteau sã le compui dragelor iubite scrisori de amor, am cãutat sã-l consolez: - Maestre, ºtiþi ce spune Arghezi: pasãrea care-a cântat, va mai cânta.

E rândul sãu acum sã se uite la mine cu stupoare ºi milã: - Nu, dragã, m-am tãiat la un deget!

- Aha!, am exclamat uºurat...

- Dar ce credeai tu..., spune Breban.

Acesta este avantajul cititului faþã de scris. De citit poþi citi ºi când te rãneºti la deget! (Spre tributul adevãrului, trebuie sã admit cã povestea cu Breban e inventatã. Ideea mi-a venit pe când mãrunþind o þelinã cu rãzãtoare Borner, m-am tãiat la un deget).

Ar fi o carte de scris despre lecturã, dar mã opresc aici.

E de ajuns pentru o anchetã.

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Lorena Pãvãlan Stuparu

dezbatere

Ilie Moisuc

Dincolo de stadiul Lectura ºi libertate. epicureic-profesional Eseu despre presetarea lecturii 1. La început am citit din instinct mimetic, asemeni oricãrui copil. Bunica ºi bunicul m-au învãþat sã citesc ºi sã scriu de la 5 ani. De-atunci am început sã citesc de plãcere.

Apoi din obligaþie ºcolarã (nu strãinã de un oarecare hedonism). Ultimul stadiu este acela al obligaþiei epicureicprofesionale. La acest nivel intuiesc ºi un soi de raþiune eticã în faptul de a citi: sunt cercetãtor ºi dacã mi se-ntâmplã sã mã amãgesc cã studiile mele sunt citite ºi de altcineva decât de doi-trei colegi, vine ºi iluzia cã mai citesc ºi pentru alþii. Sau pur ºi simplu cã fac parte dintre aceia care le asigurã o viaþã sãnãtoasã cãrþilor, când le plimb dintr-un loc în altul, de dimineaþa pânã seara.

2. Încã de la o vârstã precoce, am citit cel mai mult în poziþia „culcat”. Nu þin minte, dar mi se povesteºte cã mama încã mã mai adormea legãnându-mã pe picioare, iar eu, picior peste picior pe picioarele mamei, cu o carte sau un ziar pe care de obicei le nimeream invers în mâini, mã prefãceam cã citesc cu glas tare, spunând cam tot ce auzeam prin casã, la radio, pe stradã. Plãcerea asta mimeticã, papagaliceascã sau maimuþeascã mã încãrca cu atâta energie, încât de multe ori se-ntâmpla s-o adorm eu pe mama. Apoi coboram uºor de pe picioarele ei ºi din pat, o înveleam ºi, în vârful degetelor, ieºeam din camerã, închizând încet uºa în urma mea, ºi mã mutam în altã încãpere, cãutând liniºtea, cum vãzusem cã fac oamenii mari când vor sã citeascã. Iar dacã apãrea în acest timp altcineva din familie ºopteam, cu cartea sau ziarul într-o mânã ºi cu degetul de la cealaltã la buze: „Ssst! Cã doarme mami”. În primii ani de ºcoalã, în lungile dupã-amieze fãrã televizor ºi calculator, când rãmâneam mai tot timpul singurã acasã, la bloc, ºi nici-un copil nu era pe-afarã, când mi se fãcea urât, mã aºezam cu cartea pe caloriferul din camera mea, la fereastrã. De multe ori, când se-ntorcea de la ºcoala „ei”, mama acolo mã gãsea, citind ºi mâncând, ºi de fiecare datã mã certa cã stau acolo ca o pisicã ºi poate cade caloriferul sub greutatea mea. Cu timpul am început sã citesc din ce în ce mai agonic sau mai galopant. În ultimii ani citesc tot mai mult în tren, pe ruta Bucureºti-Craiova, în bucãtãrie ºi la Biblioteca Academiei. Dar acolo mai mult xeroxez, ca sã citesc la mine-n dormitor.

3. Petre Ispirescu, Hans Christian Andersen, Legendele Olimpului, Legende istorice; Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Alexandre Dumas; Oscar Wilde (Prinþul fericit & Co), Charles Dickens, Honoré de Balzac, Garabet Ibrãileanu, Camil Petrescu, Marin Preda; Gustave Flaubert, Marcel Proust, Lev Tolstoi, Feodor Dostoievski, Thomas Mann, Hermann Hesse, James Joyce, Umberto Eco, André Gide, Albert Camus; Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia; Charles Baudelaire, Emily Dickinson, Jean Arthur Rimbaud, René Char; Rainer Maria Rilke, Georg Trakl; Mateiu Caragiale; Emil Botta, Geo Dumitrescu, Gellu Naum, Nichita Stãnescu, Ileana Mãlãncioiu, Marin Sorescu; Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Paul Ricoeur; Platon, Dionisie Areopagitul, Ioan Hrisostomul, Vasile din Cezareea Capadociei, Grigore de Nazians, Grigore de Nyssa, Grigore Palama , Maxim Mãrturisitorul, Toma D’Aquino, Serafim Rose; Immanuel Kant, Blaise Pascal, René Descartes, Soreen Kierkegaard, Martin Heidegger, Mikel Dufrenne, Tudor Vianu; Ion Ianosi, Vasile Tonoiu, Gheorghe Vlãduþescu, Gabriel Liiceanu, Sorin Alexandrescu, Matei Cãlinescu. Lista alcãtuitã fugar dupã criterii amestecate rãmâne foarte, foarte deschisã. M-am oprit la „clasici”, dar ºi dintre aceºtia simt cã am uitat nume importante. Fie-mi iertatã ingratitudine momentanã.

4. Biblia, poezie, poveºti, romane, filozofie clasicã.

5. Geo Dumitrescu, Ion Ianoºi.

6. Nichita Stãnescu, Constantin Noica.

Miza eseului nostru este discutarea raportului între identitate ºi alteritate din perspectiva lecturii unui text literar, pentru a oferi un rãspuns la întrebarea „cît de noi înºine sîntem atunci cînd citim un text literar?1”. Deºi lectura se asociazã, de obicei, unui imaginar al libertãþii, creativitãþii, evaziunii, subversiunii, pluralitãþii, diversitãþii, deschiderii etc., în cîmpul lecturii efective, se constatã o relativã constanþã a seriilor de reacþii posibile a cititorilor în faþa textului. În ciuda mitologiei lecturii plurale pînã la infinit, la nivel empiric se observã cã lectura nu este o activitate lipsitã de constrîngeri, norme, prescripþii etc., iar eficienþa lor se ilustreazã tocmai prin aspectul lor discret, insesizabil. În jurul unor astfel de constrîngeri discrete ne vom organiza ºi noi analiza, încercînd sã demonstrãm cã lectura nu este o activitate atît de liberã pe cît ne place nouã sã credem.

Pentru a susþine aceastã tezã, vom oferi un exemplu de condiþionare a lecturii în context educaþional.

Este vorba despre un experiment „didactic” la care Stanley Fish i-a expus pe studenþii sãi, la un curs despre poezia religioasã a secolului al XVII-lea2. În vara anului 1971, gînditorul american þinea douã cursuri, la douã grupe diferite: cu o grupã studia relaþia lingvisticii cu critica literarã ºi cu cealaltã studia, dupã cum am spus deja, poezia religioasã englezã din secolul al XVII-lea. La sfîrºitul unui curs cu prima grupã, Fish a notat pe tablã numele cîtorva lingviºti ºi critici literari pe care studenþii trebuiau sã îi citeascã pentru cursul urmãtor; înainte de începerea cursului cu cea de-a doua grupã, a încadrat într-un chenar acea listã, a scris deasupra ei „p. 43”. Dintr-o perspectivã vizualã, iatã ce apãrea pe tablã3: p. 43 Jacobs-Rosenbaum Levin Thorne Hayes Ohman (?)

Cînd a început cursul, le-a spus studenþilor cã ceea ce vãd pe tablã este un poem religios ºi le-a cerut sã-l interpreteze. Un student a remarcat cã respectivul texte este o hieroglifã, simbolizînd fie o cruce fie un altar, iar ceilalþi au încercat sã interpreteze cuvintele care alcãtuiau „poemul”: prima parte a primului „vers” a fost pusã în legãturã cu personajul biblic ºi cu scara care lega, în visul sãu, cerul de pãmînt, scarã actualizatã în text prin imaginea unui arbust (Rosenbaum) care fãcea trimitere – prin rose (trandafir) – la Sfînta Fecioarã. Ajunºi aici, studenþii au stabilit cã textul este construit pe o „enigmã iconograficã”, iar toate numele din text, transformate în „semne poetice”, au fost interpretate din perspectiva acestei dimensiuni.

Pentru ultimul nume, de exemplu, s-au propus cel puþin trei interpretãri, în funcþie de diversele raporturi omonimice pe care le genera (omen, Oh Man, amen).

Oprindu-ne aici cu prezentarea experimentului lui Stanley Fish, se cuvine sã meditãm la modul în care se poate explica reacþia studenþilor, pe de o parte, ºi, pe de altã parte, la raportul dintre individual ºi social în contextul receptãrii textelor literare.

Dupã cum se ºtie, ideea lui Stanley Fish este aceea cã interpretarea unui text presupune un efort prealabil de construire a textului de cãtre cititor, dupã cum indicã ºi titlul ediþiei franceze « Quand lire c’est faire »; cu alte cuvinte, dinamica interpretãrii se confundã cu o dinamicã a constituirii textului. Prin raportare la desfãºurarea experimentului sãu, aceastã idee ar însemna cã cititoriiinterpreþi au creat textul pe mãsurã ce l-au interpretat ºi cã ceea ce era iniþial o listã de nume a devenit, prin forþa „dorinþei” interpretative, un poem. Pentru a înþelege aceastã idee, am putea recurge la un imaginar de tip mitic: atît în poveºti, cît ºi în mitologie existã personaje „transformatoare”: meduza a cãrei privire împietreºte, ca ºi cerbul din Harap-Alb, prinþesa care sãrutã broscoiul ºi-l

8 (re)transformã în prinþ etc. Prin analogie, am putea considera cititorul, prin rolul activ-creator pe care i-l atribuie Fish, cu un astfel de personaj cu puteri magice: privind/ citind acea listã, o transformã într-un poem4. Înþeleasã în afara contextului, ºi ca aserþiune „serioasã”5, ideea cã cititorul, prin lecturã, creeazã textul, aºa cum meduza sau cerbul din basme transformã, prin privire, fiinþa umanã în stanã de piatrã, poate pãrea cel puþin ºocantã, mai ales pentru cei care considerã sensul ca rezultat al textului, eventual al negocierii/interacþiunii textului cu cititorul.

Dintr-o astfel de lecturã se nasc multe dintre luãrile de poziþie „lucide” („ale bunului simþ”) împotriva relativismului ºi nihilismul subiectiv al lui Stanley Fish pentru care, s-ar crede, cititorii sînt liberi sã facã ce vor cu textele pe care le citesc, sã le dea ce interpretare doresc, pentru care nu este un sens relativ stabil în jurul cãrora ar gravita interpretãrile, ci doar sensuri pe care le creeazã cititorii. Bineînþeles, o atare poziþie se cuvine sancþionatã prin apãrarea „limitelor interpretãrii”, a rolului determinant al structurilor textuale în producere sensului de cãtre cititor, ca element de echilibru în raport cu subiectivitatea cititorului etc.

Fãrã sã intrãm în aceastã polemicã, în care de multe ori Stanley Fish este o efigie, o imagine metonimicã a deconstructivismului, fiind mai mult citat decît citit ºi înþeles, vom arãta cã cel puþin în acest articol, criticul american se situeazã pe o perspectivã deloc nihilistã ori relativistã ºi cã în ciuda unui teribilism declarativ de suprafaþã, poziþia sa este una lucidã ºi validã epistemologic, graþie noþiunii de „comunitate interpretativã”, concept deseori ignorat de criticii poziþiei lui Fish, mai „util” ca excentric nihilist care trebuie pus la punct decît ca partener de dialog ºtiinþific veritabil.

Sã reluãm aºadar teza despre privirea de meduzã a cititorului care transformã un ºir de semne grafice într-un text ºi o listã de nume într-un poem, pentru a vedea în ce mãsurã perspectiva asupra lecturii se modificã în condiþiile în care luãm în serios experimentul lui Fish. Pentru acesta, lectura este, în primul rînd, un proces de construire a textului, iar sensul, produs de cititor, este proiectat retrospectiv asupra ansamblului de semne grafice care astfel se transformã în funcþie de privirea-dorinþã a cititorului: « La compétence de lecture est généralement conçue comme une capacité à discerner ce qui est là, mais si l’exemple de mes étudiants peut être généralisé, c’est une capacité à savoir comment produire ce dont on peut dire, après coup, qu’il est là. L’interprétation n’est pas l’art d’analyser (construing) mais l’art de construire (constructing). Les interprètes ne décodent pas les poèmes : ils les font (they make them). »6 În ce sens se poate considera cã textul este o creaþie a cititorului, odatã ce experienþa ºi bunul simþ ne spun cã el este creat de un autor, ca „obiect ideal”, ºi de o instituþie (Editura), ca obiect fizic ºi deci cã el pre-existã întîlnirii cu cititorul? Revenind la experimentul lui Fish, textul care pre-exista lecturii-interpretare a studenþilor reprezenta, la urma urmelor, o listã cu nume de lingviºti/critici literari.

Tocmai acest „la urma urmelor” constituie, din punctul de vedere al lui Fish problema ºi pe baza lui va ajunge el sã considere cã interpreþii nu decodeazã poemele, ci le fac.

Prima observaþie a lui Fish este cã aceastã listã cu nume este „o listã cu nume de lingviºti” printr-un consens interpretativ; studenþii de la primul curs au citit pe tablã „o listã” cu nume, deoarece aºa li s-a spus sã citeascã acele semne grafice, în aproximativ acelaºi mod în care studenþii de la cursul urmãtor au vãzut un poem religios deoarece

9

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

dezbatere aºa au fost îndemnaþi sã facã. ªi într-un caz ºi în celãlalt, studenþii au operat un act de „recunoaºtere” în funcþie de indicaþiile de „lecturã” oferite de profesorul lor, în calitatea sa de reprezentant al unei „comunitãþi interpretative”. Extrapolînd aceastã observaþie, se poate considera deci cã orice act de cunoaºtere este unul contextual, ºi cã activitatea cognitivã se desfãºoarã pe baza unor scenarii pre-stabilite, pe baza unor scheme ºi cunoºtinþe prealabile, pe baza unor tipare cognitiv-interpretative elaborate de diverse grupuri sociale, pe care fiecare individ le reactualizeazã, într-un fel sau altul ºi într-o mai micã sau mai mare mãsurã.

Astfel, aºa cum prima grupã a „interpretat” textul de pe tablã ca listã de nume deoarece au actualizat un scenariu cognitiv de tip „temã pentru acasã care constã în consultarea unei bibliografii”, tot aºa, a doua grupã a „interpretat” ce era scris pe tablã ca poem, actualizînd un scenariu cognitiv de tipul „text oferit spre analizã în cadrul cursului”.

Prin aceastã observaþie ºi consecinþele care decurg din ea, ideea lui Fish nu mai pare atît de extravagantã, ºi presupusul nihilism se transformã de fapt, într-un conformism: cînd spune cã „interpreþii fac textele”, Fish se joacã de fapt cu cuvintele, vrînd sã spunã de fapt cã ei proiecteazã asupra lor diferite scenarii interpretative de tip comunitar ºi cã, în funcþie de aceste scenarii, respectivele texte capãtã diferite valori funcþionale7. Interpreþii nu fac textele decît în mãsura în care le integreazã în diferite modele de cunoaºtere a realitãþii: « La conclusion est donc que tous les objets sont faits et non trouvés, et qu’ils sont faits par les stratégies interprétatives que nous mettons en œuvre. »8 (Ibidem : 68).

Dacã avem în vedere cã aceste „strategii interpretative” nu sînt, în majoritatea cazurilor, create de interpreþi, ci aparþin orizontului socio-cultural din care aceºtia fac parte (« Les opérations mentales que nous pouvons exécuter (perform) sont limitées par les institutions dans lesquelles nous sommes déjà inclus »), putem considera cã în cazul experimentului lui Fish, studenþii nu au creat textul, ci au recunoscut, pe baza unui scenariu interpretativ inculcat prin educaþie, o „creaþie” a comunitãþii interpretative cãreia îi aparþineau în acel moment. Aºadar nu cititorii au fãcut textul, ci Profesorul Fish, în calitatea sa de reprezentant al unei Instituþii. În planul unei discuþii generale despre interpretare ca reproducere a unor tipare ºi pre-condiþionãri de ordin social, se cuvine sã remarcãm cã aspectul ºocant al tezei lui Fish þine de un strat de suprafaþã, iar gãselniþa lui polemicã se bazeazã pe o confuzie deloc inocentã între douã valori ale noþiunii de „interpretare”. Dupã cum observã de mai multe ori Paul Cornea în Interpretare ºi raþionalitate, se poate vorbi despre interpretare din douã puncte de vedere diferite: „În înþelesul «slab» al cuvîntului, interpretarea este pretutindeni ºi noi nu facem altceva de dimineaþa pînã seara decît sã interpretãm. În înþelesul «tare» ºi specific al cuvîntului, Interpretarea (o ortografiez aici cu majusculã) rãmîne o conºtientizare a înþelegerii, caracteristicã nu atît lecturii, cît relecturii sistematice, încheiate cel mai adesea cu un discurs de escortã.”9 Chiar dacã studenþii celor douã cursuri au „interpretat” semnele grafice de pe tablã pe baza unor modele cognitive specifice contextelor comunicaþionale distincte („temã pentru acasã, la sfîrºitul cursului despre criticã literarã ºi lingvisticã” sau „text de analizat în cadrul cursului despre poezia religioasã”), nu se poate stabili decît abuziv o echivalenþã între înþelegerea automatã, naturalã din primul caz ºi interpretarea „artificialã” (produsã în condiþii experimentale) din cel de-al doilea caz10. Chiar dacã, dintrun anumit punct de vedere, studenþii din ambele grupuri au fãcut ceea ce au fost condiþionaþi, presetaþi sã facã, existã o diferenþã majorã între „acþiunile” celor din prima grupã, care probabil, dupã ce au descifrat (auditiv ºi/sau vizual) acele nume, le-au notat pur ºi simplu, ºi ale celor din a doua grupã care, dupã descifrarea ºi notarea numelor

regulile jocului lui Fish cã cititorii creeazã ceea ce citesc); în rest, toþi cititorii interiorizeazã un „set de norme, de aºteptãri, de metode, de reflexe” etc. ºi acþioneazã dirijaþi de aceste norme. La fel cum acei studenþi au citit în funcþie de condiþionãri extra-textuale de ordin social, aºa citim ºi noi, în funcþie de modelele de lecturã pe care le-am asimilat, reproducînd, conºtient sau inconºtient, reflexele unei „comunitãþi interpretative”.

Bineînþeles, aceste consideraþii nu vin sã anuleze rolul subiectivitãþii ºi individualitãþii în receptarea textului literar, ci doar sã problematizeze ideile preconcepute despre libertatea lecturii.

respective 11, au manifestat un comportament specific (analiza/interpretarea textului) pe care ºi-l însuºiserã anterior ºi care, dupã cum aratã ºi Fish, presupunea anumite aºteptãri (textul poetic are un sens, este coerent, ascunde o intenþie etc.) ºi anumite acþiuni cognitive determinate de aceste pre-concepþii (asocieri dintre acele nume ºi diverse semne relevante în contextul discursului poeziei religioase – Ohman – amen, Jacobs – personajul biblic etc., inferenþe, comparaþii, conexiuni intertextuale etc.).

Confuzia strategicã între înþelegere ºi interpretare îi permite lui Fish sã aducã numeroase argumente de ordin psihocognitiv pentru a susþine cã orice cunoaºtere este contextualã ºi pentru a postula ideea cã orice contextualizare este o „creare” a obiectelor lumii. Totuºi contextualizarea cognitivã primarã (ca, de pildã, a recunoaºte un obiect ca fiind „apã” ºi a-l consuma pentru a te menþine în viaþã sau alt obiect ca „buzunar” ºi a cãuta în el cheile de la casã) este diferitã de contextualizarea secundarã (ca, de exemplu, a recunoaºte o succesiune de cuvinte ca „poem” ºi a cãuta „în el” semnificaþii poetice, mesaj, intenþie artisticã, structurã, teme, motive etc.12 În contextul discuþiei noastre despre lecturã ºi modalizãrile ei sociale, experimentul lui Stanley Fish devine exemplar pentru modul în care orizontul social „bruiazã” contactul cu textul, interpunînd diverse grile de procesare, interpretare ºi valorizare a obiectului textual. Deºi nu sîntem de acord cu prefaþatorul ediþiei franceze, Yves Citton, care considerã cã studenþii constituie o comunitate interpretativã13 , îi împãrtãºim modul în care descrie comportamentul studenþilor: « Si l’on peut se demander s’il y a bien un texte (littéraire) dans cette salle de classe, en revanche la réaction des étudiants montre que s’y trouvait un ensemble d’individus qui ont intériorisé des normes, des attentes, des visées, des méthodes, des réflexes, des « recettes de cuisine » et qui, en conséquence de ce conditionnement dirigé pendant une dizaine de semaines par le professeur Fish, ont été hypnotisés au point d’halluciner, tous ensemble, un poème là où il n’y avait au tableau noir – pour la communauté interprétative qui occupait la salle de classe quelques minutes auparavant et qui avait subi une magnétisation différente – que quelques noms de linguistes. » 14 Modul în care se manifestã studenþii lui Fish nu se diferenþiazã de modul în care se manifestã cititorii obiºnuiþi decît prin contrastul pe care noi, analiºtii, îl sesizãm, între „aparenþã” – ce cred ei cã citesc – ºi „esenþã” – ceea ce citesc de fapt – (contrast în fond inoperant dacã acceptãm

1 Întrebare care poate fi reformulatã, din perspectiva titlului în felul urmãtor: „Cît de liberi sîntem atunci cînd citim un text literar?”.

2 Citatele vor fi dupã ediþia francezã: Stanley Fish, Quand lire c’est faire. L’autorité des communautés interprétatives, Traduit de l’anglais (américain) par Etienne Dobenesque, Préface de Yves Citton, Postface inédite de Stanley Fish, Paris, Les Prairies Ordinaires, 2007. Articolul la care facem referire este « Comment reconnaître un poème quand on en voit un » (pp.

55-77).

3 Semnul de întrebare de la sfîrºitul ultimului nume, Ohman (?), se explicã prin faptul cã Fish nu era sigur dacã acest nume avea un „n” sau doi la final.

4 Analogia ar putea fi stabilitã ºi cu o anumit tip de gîndire filosoficã de tip idealist prin care se considerã cã realitatea este, în fond, creaþia eului care o percepe, ºi cã „lumea este visul sufletului nostru”, cum spune un binecunoscut personaj eminescian. Parafrazînd, am putea spune cã, din perspectiva experimentului lui Fish, „textul e visul cititorilor sãi”.

5 Nu ca exprimare figuratã.

6 Stanley Fish, op. cit., p. 62.

7 Ideea nu este nici pe departe atît de nouã pe cît se pare; Emil Codreanu din Adela, fãrã sã fie deconstructivist ori nihilist proiecteazã asupra unui obiect textual specific („dicþionar: „obiect textual folosit pentru informare, pentru cunoaºterea sensurilor cuvintelor etc”) un model interpretativ alternativ care îl transformã într-un „obiect textual suport al unei activitãþi de fantasmare”.

Pentru Emil Codrescu deci, dicþionarul „nu mai e dicþionar. E un roman în notaþii sugestive”.

8 Stanley Fish, op. cit., p. 68.

9 Paul Cornea, Interpretare ºi raþionalitate, Iaºi, Editura Polirom, 2006, p. 403.

10 Pentru o discuþie avizatã asupra raportului înþelegereinterpretare ºi asupra necesitãþii separãrii lor, a se vedea subcapitolul „Relaþii între înþelegerea primarã ºi interpretare” în Paul Cornea, op. cit., 67-72.

11 Sã remarcãm, în acest context importanþa sensului literal de la care trebuie sã porneascã, dupã Umberto Eco (Limitele interpretãrii, Ediþia a II-a, traducere de ªtefania Mincu ºi Daniela Crãciun, Iaºi, Editura Polirom, p. 34-37), interpretarea: ºi întrun caz ºi în celãlalt, studenþii au citit, în primã instanþã, acelaºi text. (Ne putem cu uºurinþã imagina cum în pauza dintre cursuri studenþii celei de-a doua grupe s-au instalat în salã ºi au privit tabla ºi au vãzut „niºte nume”). Numai într-o a doua etapã, textul a fost transformat prin privirea criticã a studenþilor, în ceea ce li s-a spus cã este.

12 Exemplele sînt alese la întîmplare ºi nu stabilesc o diferenþã între douã tipuri de realitãþi (empiric-palpabile vs. textuale); pentru contextualizarea primarã am fi putut folosi ºi exemple de „obiecte textuale”. Recunoaºterea ºi „interpretarea” preþului de pe o etichetã sau a termenului de valabilitate de pe ambalajului unui produs ºi comportamentele pe care le genereazã sînt diferite de recunoaºterea ºi interpretarea unui banc sau a unui poem filozofic.

13 Dupã pãrerea noastrã studenþii se integreazã, cu tot cu Fish, într-o comunitate interpretativã largã, aceea de „participanþi la o activitate educativã specificã”; în contextul acestei „comunitãþi”, rolurile sînt împãrþite: Fish, ca reprezentant al autoritãþii instituþionale, stabileºte regulile, obiectivele, metodele, evaluarea ºi aprecierea, iar studenþii se manifestã în funcþie de modelele comportamentale ºi de înþelegere pe care instituþia, printr-un reprezentant al ei, le pune la dispoziþia lor.

14 Stanley Fish, op. cit., p. 20.

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

10

poeme inedite Enunþam, în studiul monografic pe care i-l consacrasem lui Marin Mincu cu mai bine de un deceniu în urmã, o ambiguitate a criticii noastre, victimã, deseori involuntarã, a unei tabuizãri taxonomice a genurilor literare: consecinþa, verificabilã într-o largã gamã cazuisticã (mã gândesc la Doinaº-eseistul ori la Grigurcu-poetul, ca sã mã opresc doar la ei), fiind aceea a unei superficiale ori ignorate evaluãri a uneia din laturile creative. Poetul Marin Mincu – cu siguranþã ºi prozatorul al cãrui aport la nuanþarea spaþiului romanesc rãmâne încã de dimensionat, îndeosebi prin cele douã opere italiene gândite „diaristic” – este unul din astfel de cazuri.

Argumentele nu lipsesc ºi ele pot fi invocate fãrã cine ºtie ce dificultate: prezenþa sa în spaþiul liricii noastre ºaptezeciste, deci din al doilea val post-belic, a fost una activã, manifestându-se în mai toate deschiderile atunci încercate, de la un post- sau neo-expresionism pe linia lui Blaga, trecând prin jocul oniric al unei metaficizãri cu trimiteri metaforice grave la un real devenit insidios, dar ºi interzis (oficial?!) accesului literar, ºi sfârºind, ºi sub impulsul nemijlocit al tentativelor neo-avangardiste italiene, prin a ilustra – ºi susþine teoretic – o „metodã” textualistã ce va deflui, ulterior, într-un autenticism al scriiturii. Însã un argument încã ºi mai convingãtor, prin directeþea enunþului, l-a oferit Irina Mavrodin (ea însãºi „victimã”, ca poetã, a zisului mecanism!), atunci când, într-o cronicã la un volum al autorului Probei de gimnasticã, susþinea (redau din memorie) cã dacã Mincu ar fi scris doar poezie ar fi fost indubitabil în centrul interesului exegetic; ºi pe merit.

Ultimele volume de versuri, cele apãrute dupã 1990 (nu intrã în discuþie antologiile de autor), continuând, cu accente mai decise, poetica experimentalist-autenticistã anunþatã de Pradã realului ºi Probã de gimnasticã ºi cãreia i-a consacrat, în plan teoretic, un interes generator de polemici, nu totdeauna fertile. Anunþatã de placheta Am visat cã visez ºi continuatã cu Cum mi-am înscenat un accident de maºinã, etapa aceasta, din nefericire ºi ultima, a poetului primeºte, acum, prin publicarea ineditelor cu titlul dulce vorbi în somn, nu doar un argument complementar (confirmarea cã poetul nu depusese armele) ci ºi un suport în plus în acreditarea pariului, devenit obsesiv în aceºti ultimi ani, lui Marin Mincu pe formula autentificãrii existenþiale în discurs ca probã (de gimnasticã, nu doar a minþii, ci a fiinþei în integralitatea ei) ºi, în definitiv, ca mizã, majorã a oricãrei pretenþii de ordin a axiologic a literaturii. (G.P.)

[NU EFORTUL DE A REZISTA PRINTRE EI...]

[AM SÃ STAU ÎN NEMIªCARE...] am sã stau în nemiºcare legat fedeleº de salteaua asta de care mi s-a impregnat pielea spinãrii ca un decorativ pergament egiptean

Nu efortul de a rezista printre ei nici credinþa fermã cã totu-i doar o parantezã a mea tomitanã nu mã iritã decât nepãsarea concretã când mã privesc candid provocându-mã cu vulgaritate imanentã

mi se dezghioacã coatele articulaþiile se desfac tendoanele mi se sfãrâmã rotulele joacã libere în hulubele genunchilor

mai bine aº pretinde violenþa – în loc sã mã aplaude perfid alungãrii cu pietre aºa cum mi s-a prezis

cum de ai ajuns aici tu care sãreai triplu-salt cel mai bine în curtea liceului „Radu Greceanu” din Slatina

[E ADEVÃRAT CÃ GOLUL MÃ ABSOARBE HULPAV...]

E adevãrat cã golul mã absoarbe hulpav constat în fiecare zi cum mi se împuþineazã aici voinþa ºi carnea ºi caracterul

[DIN PÃCATE...] din pãcate în afara lui Urmuz nu a murit nici un scriitor român din voinþã proprie sã fii gata când te cheamã textul ºi sã te arunci în copcã fãrã regrete a avea curajul tragic de a trãi în mioriþa îngrozindu-i pe alþii cu moartea ta

ce sã facã în acel vid optimist al unei istorii absente de aproape douã mii de ani este un vid ovid am dat un rãspuns impus ca în Tristia sã fii iederã ca sã nu mori zid sã devii ca sã se sprijine altul pe tine atunci când fisura interioarã înainteazã în noi nici nu ºtii cã se poate muri atât de uºor: nu se aude nimic în afarã doar aerul se agitã nevãzut în fericitul moment

De ce sã nu-l populãm mãcar textual: Ei mihi iamne domus Scythica Nasonis in orbe est?

Iamque suum mihi dat probare poema locum? p. 192: non hominis culpa, sed ista loci

[DACÃ STOLURI DE PESCÃRUªI...]

[MÃ CONSIDER UN ACTANT LIBER...] mã consider un actant liber... ºi pot sã certific asta prin atâtea victorii dar oricât aº fi fost de liber ºi oricât de mult aº fi încercat sã mã emancipez de ea cu alte femei niciodatã nu am scãpat de lanþuri definitiv de aceea de câte ori vreau sã fiu din nou puternic retrãiesc frumuseþea dragostei noastre studenþeºti din 20 februarie 1966 când zãpada ne exalta sângele din trupurile fragile însetate sã se cunoascã în afara voinþei tuturor

[A TE DEPLASA LA TIMP CÂND...]

A te deplasa la timp când simþi cã nu te poþi smulge din banalitatea cotidianã; sã reuºeºti sã ieºi în afara cercului: fisura astfel croitã îþi modeleazã mersul precum zidul iedera împotriva aceleiaºi limite crescând

Dacã stoluri de pescãruºi cerceteazã marea ca sã observe deplasarea peºtilor înseamnã cã viaþa continuã indiferent de ce ni se întâmplã.

De ce trebuie sã ne oprim din mers ºi sã ne suspectãm orice gest sau orice cuvânt?

Numai marea foºneºte nepãsãtoare ca tot ce este etern: aici noi ne zdrobim orice elan pur încãtuºaþi în obsesii ancestrale

[NU MÃ DERANJEAZÃ DELOC CÃ NU POT...]

Nu mã deranjeazã deloc cã nu pot sã mai merg decât cu mare lentoare nici cã nu mai aud toate vorbele ce mi se adreseazã adeseori mi se pune o barierã pe simþuri ºi devin imun la orice solicitare cotidianã mã bucur cã respir de parcã ceva sau cineva mã ameninþã cu sufocarea de fapt îmi dau seama cã mã sufoc dar încep sã mã obiºnuiesc ca un viezure

[NU CÃUTA CÃ NU AM CUVINTE...]

Nu cãuta cã nu am cuvinte sã mã apãr: sunt într-o perioadã când nu cuvintele trebuie sã primeze Arhetipal sunt aici precum arborele patului lui Ulise: singur pot sã ºtiu dacã ºi tu eºti aºa cã supune-te acestei delte a mea, acestui plaur verde din care ies pelicani, corcodei, liºiþe, stârci ºi tot felul de (r)egrete

11

Dragoº Viºan

Aura lui M. Mincu ºi Baphometul rosicrucian Complexitatea romanului autobiografic Intermezzo provine din încercarea prozatorului Marin Mincu (sau a protagonistului Martin) mai întâi de-a reforma epicitatea româneascã modernistã ºi postbelicã, în structurile ei de profunzime, apoi ºi de-a transcede prin “practica semnificantã” a scriiturii sale întreg materialul furnizat de propria viaþã. Aura (Aurora) lui va rãmâne cel mai enigmatic ºi fascinant personaj din proza româneascã, alãturi de mitul androginitãþii eroilor prozatorului Mircea Eliade, ori al cuplurilor inseparabile la Gustav Meyrink (contopite în “Baphomet” – Îngerul de la fereastra dinspre Apus).

Nu mai mult de cincisprezece ani – de la începutul adolescenþei, când fãcea liceul “Radu Greceanu” din Slatina, pânã când a avut ºansa extinderii activitãþii sale universitare ºi ºtiinþifice în Italia – constituie baza erotismului carierei sale artistice ºi de formare ca om. Imediat dupã lecturarea cãrþii Intermezzo I (Aurora), simþindu-ne captivii universului juvenil dintre anii 1958-1973, nu ºtim exact dacã aparenþa de jurnal propriu-zis (al Aurorei, mai puþin al lui Martin) ar fi o avanscenã pentru vreun roman de dragoste dintre ei, ori dimpotrivã, dacã subiectul epic romanesc derivã, printr-un exerciþiu de sincerã oglindire în el auctorialã, dintr-un deziderat al autenticitãþii depline a scriiturii. Prozatorul, fiind dublat de criticul literar M. Mincu, s-a mândrit întotdeauna cã nu recurge la ficþiune, sau la artificii narative pentru a-ºi pãcãli publicul. Acceptãm varianta primatului jurnalului în faþa tramei narative ficþionale. Nu putem însã afirma, decât cu rezervele de rigoare, faptul cã Intermezzo ar fi un roman-jurnal, datã fiind calitatea problematizãrii evenimentelor, altfel spus presarea periodicã a planului nonfictiv în malaxorul metatextului. Cel mai paradoxal detaliu al structurãrii acþiunii este acela cã în Intermezzo I (Aurora) – dupã cum ne îndrumã aluziv subtitlul – firul epic se strãduieºte el însuºi sã rãsarã, fãrã amestecul paternal ºi voinþa mimeticã a autorului de-a trezi materia scrisã la o viaþã a ei proprie. În toate celelalte trei pãrþi ale tetralogiei Intermezzo – volumele al doilea, al patrulea ºi al treilea – vom regãsi acelaºi principiu: himera dispariþiei auctoriale, imediat ce actul scriiturii s-a celebrat. Moartea autorului-sacerdot se petrece, exact dupã modelul cathabasis-ului, la o masã de tainã cu cititorii viitori, în faþa foii, a maºinii de scris. Orice fapt de viaþã poate fi transpus dacã îndeplineºte condiþia enunþatã, adicã în urma filtrãrii substanþei care vine din a patra dimensiune, cea a “miezului realului” – cum îi plãcea lui M. Mincu sã defineascã universul sãu nonficþional. Tot ce-ar fi balast, scriptural vorbind, se vede eliminat, ºters, îndepãrtat, pentru cã vederea ascuþitã a publicului receptor oricum poate ucide instantaneu nonvaloarea esteticã.

Reformarea epicitãþii postbelice þine, întâi ºi-ntâi, de cãutarea notei definitorii a plãcerii destãinuirii naratoriale – parte componentã a vastului proiect pentru reabilitarea postmodernã a oralitãþii discursive, ce-l frãmântã la modul fizic pe Martin, chiar ºi-n ipostazele inerente ale prelungirii izolãrii-n turnul de fildeº, prin exigenþele cenzurii ceauºiste. Cel puþin, ca personaj care ia cu asalt Cetatea, cu instituþiile ºi oficierea de ritualuri cotidiene (familia, ºcoala, biblioteca, facultatea, cariera de profesor, publicist ºi scriitor, ca viitor soþ ºi tatã), protagonistul nu se vede altfel decât un Don Quijote asaltat, în ciuda tinereþii când îºi începea istoria personalã – la nici douãzeci de ani, când debuteazã cu un articol polemic la adresa lui N. Manolescu în “Gazeta literarã”, oficina U.S.R. în 1964 – de seria neîntreruptã a probelor existenþiale. Competitiv printre colegii de liceu ºi facultate, Martin se complace sã aºtepte ceea ce-i rezervã destinul, fãrã a se precipita în cursa de urmãrire a intereselor meschine. Chiar dacã nici prin cap nu-i trece sã cadã în misoginism, fiind dupã cum se ºtie un adversar convins al acestei chintesenþe pentru toate orgoliile masculine, pe la sfârºitul studenþiei sale, Martin observã strãdaniile uriaºe ale colegelor de la Litere, frãmântate de gândul mãritiºului, pentru a-ºi face buletin de Bucureºti ºi a evita cât mai repede întoarcerea-n provincie: “Azi m-am uitat la toate colegele de grupã cu mare atenþie. Toate sunt niºte biete fiinþe docile ce aºteaptã

PARADIGMA un soþ norocos prin care sã rãmânã în capitalã; ele nu înþeleg sfânta gratuitate a spiritului ºi a amorului. N-ar putea sã iubeascã pe cineva dezinteresat [...]”.1 Ca tânãr intelectual, protagonistul nu se îmbatã niciodatã cu apã rece, fiind conºtient cã dacã vrea sã devinã un universitar de seamã, poate sã scape oricând de himera Cetãþii Dâmboviþei (ce nu va fi pentru el nicidecum un Canaan, ci locul haraciului “þãrii turcite” barbiene, spre deosebire de Târgoviºte), fie prin varianta începerii activitãþii la orice universitate din þarã, fie prin cea idealã, posibilã – câºtigarea prin concurs ºi a unui post vacant de profesor dintr-un mare oraº european. Aºadar, studentul Martin se vede, în perspectivã, deþinând ca intelectual frâiele cunoaºterii, pâinea ºi cuþitul atât ca scriitor, publicist, cât ºi ca viitor universitar.

Toate aceste premise ne dau certitudinea cã asistãm la dezvoltarea epicã a unui Bildungsroman – ce va sta la baza scrierii primelor douã volume intitulate Intermezzo (publicate în 1984, respectiv 1989) – ºi cã jurnalul se combinã cu memoriile, anii de începere a redactãrii întregii cãrþi autobiografice fiind mai probabil cei de la sfârºitul facultãþii. Presimþirea unui climat al destinderii ideologice, chiar atunci, din anii 1966-1967, îl motiveazã pe autor sã redacteze cu regularitate pagini de jurnal.

Datoritã faptului cã la sertar mai avea destule însemnãri, încã de când fusese licean în oraºul natal Slatina, scrisorile Eleonorei ºi însemnãrile Aurorei, recuperate ºi prin analepsele sau pasajele memorialistice, se va constitui o a treia parte din paginile modulul epic intitulat “Jurnalul lui M.”; iar în paralel cu viaþa de liceu ºi studenþia lui Martin mai existã un jurnal, feminin. Acesta, intitulat “Jurnalul lui A.” (A. sau Aurora fiind protagonista întregii acþiuni din Intermezzo I), de mai micã întindere, ar fi o amplã analepsã, pentru cã începe din anii de liceu pe care ia parcurs viitoarea prietenã ºi colegã de an universitar a lui Martin. Performanþele ei de patinatoare ºi de alpinistã – la o vârstã adolescentinã, respectiv a tinereþii – alãturate deºteptãrii feminitãþii impetuoase – sunt relatate strict cronologic, în “Jurnalul lui A.”, neomiþându-se arãtarea defectelor ei fizice ºi comportamentale. Pasiunile vieþii sale, fãrã de care nu poate trãi, ajung sã fie “muntele”, “gheaþa patinoarelor”, “scrisul” ºi... “tu”2 – adicã Martin. Aurorei, încã din liceu îi plãcuse sã fie prima la învãþãturã din clasã, dar ºi la distracþii, întrebându-se intens de ce nu poate gãsi un partener onest, sociabil ºi prezentabil, ci doar jumãtãþi de bãrbaþi ideali.

Nehotãrârea de a-ºi alege partenerul pentru toatã viaþa, conform tuturor standardelor intuite de la vârsta adolescenþei, constituie un catalizator important al acþiunii întregului volum Intermezzo I (Aurora), nu doar pentru ea, ci ºi pentru Martin. În cel de-al patrulea capitol din “Jurnalul lui M.” – care urmeazã capitolului al treilea din “Jurnalul lui A.”, pentru cã aceste douã mari segmente epice se înlãnþuie unul pe altul, într-o succesiune atemporalã – aflãm ceea ce (nu) aºteaptã de la iubire Martin: “Aº vrea sã întâlnesc acea femeie aptã sã mã iubeascã pentru mine însumi, pentru spiritul ºi puritatea mea, pentru liberul meu arbitru, ce nu se pleacã în faþa nulitãþii infatuate. Sã mã iubeascã pentru

Anul 19, Nr. 1-2/2011

cã simte cã în jurul meu respirã alt aer, acel aer pe care îl respirã doar pãsãrile mari poposite pe piscurile izolate, de unde li se deschide vasta perspectivã a unor spaþii largi, imense, ce le dominã prin singurãtatea ºi orgoliul lor. Sã mã iubeascã numai pentru bucuria cã eu exist, cã am ºansa sã exist cu acest egocentrism exacerbat ºi cã ele pot fi lãsate din când în când sã mã mângâie ºi sã-mi ogoiascã aleanul singurãtãþii. În fond, ce ai tu în afarã de orgoliul ºi singurãtatea ta, mã întrebam astãzi când dãdeam cotul la Bãrãþie, dupã ce-am trecut pe la anticariat ºi-am mai achiziþionat un volum ferfeniþit din memoriile Marchizului de Sade. Ce sã faci tu cu aceste însuºiri ce nu-þi oferã nicio satisfacþie decât aceea de a fi tu însuþi, de a te simþi unul ºi indivizibil, de neatins ca un bulgãre de diamant ce se ascunde în noroiul întunericului mineral, din care n-are cum sã iasã spre lumina capabilã sã-l punã în evidenþã, ca strãlucire ºi valoare. « Sã fii tu însuþi », iatã o frumoasã utopie prin care îþi construieºti o cuirasã de Don Quijote, împotriva prostiei ºi a compromisului; dar viaþa trece pe lângã tine fãrã s-o trãieºti, fãrã sã te bucuri ca ceilalþi de fructele din grãdina aceasta, fãrã sã simþi pulsul ei de sânge

ºi sudoare acrã. Amant pur al cãrþilor; te strecori printre eroinele lor, dându-le notã de trecere din când în când ºi abandonându-le dupã o lecturã; te-ai viciat încât confuzi viaþa cu cartea ºi de câte ori vrei sã povesteºti ceva, recurgi la cãrþi, cum observa astãzi A. Nu ºtiu de ce mã atrage fata asta, deºi e foarte puþin din ceea ce mi-aº dori eu ca femeie sau ca amantã, dar e greºit când spun « mã atrage » pentru cã mai degrabã ea este atrasã de mine; vãd cã-i place sã stea lângã mine la seminarii ºi sã fie atentã, chiar suspect de atentã, pentru cât poate ea sã mã înþeleagã, la ceea ce spun eu. O surprind interesatã, uneori repetã vorbele mele cu entuziasm ºi atunci îi strãlucesc niºte luminiþe albastre în ochii ei de claun, da, iatã, am gãsit termenul exact; ea are o figurã de claun manevrat de sfori, atât de neprevãzute mi se par în general reacþiile ei, când râde în hohote puternice, bãrbãteºti, ca ºi când altcineva ar râde în corpul ei care este plãpând, mãrunt, astfel cã nimeni nu reuºeºte sã-i noteze prezenþa, ca femeie, oriunde s-ar afla; [...] Mã rog, pe mine nu mã deranjeazã; a devenit un fel de ucenic, un fel de « învãþãcel » al meu care stã toatã ziua în preajma mea cu gura cãscatã, ca ºi cum mie mi-ar ieºi pe gurã numai porumbei de aur, ba chiar mã observ constant cã îmi face bine cã cineva se intereseazã de persoana mea”3.

Marin Mincu nu descrie realitatea, ci Realul, pentru cã aceasta ºi este scopul creaþiei literare, tentativa plonjãrii auctoriale în “pliurile” sau “miezul” fierbinte al acestui alt univers, deloc lumesc ºi deloc ficþional. Temeinicia realistmimeticã a portretului fizic ºi comportamentului Aurorei poate fi pusã la îndoialã, fiindcã discursul prietenului ei Martin este pigmentat de la început cu superbia, verva, abilitatea unui cuceritor autodafé a posturii de îndrãgostit.

Când se face aluzie la “grãdina” hesperidelor, înseamnã deja cã alegerea mãrului de aur (a Aurorei) a avut loc. Din unele rânduri metatextuale pe care le vom cita imediat, putem controla dacã existã un presupus caracter epistolar în cele nouã capitole masculine de “jurnal al lui M.” – dat fiind faptul cã prin ele doar se strãjuiesc, nu sunt sufocate prin vreo forþã elocutorie, ori persuadare acele opt capitole sau bucãþi ce formeazã “Jurnalul lui A.” Însã fiind un document autentic – livrat la un moment dat protagonistului Martin – acest jurnal al Aurorei trebuie receptat, de la început pânã la încheierea sa bruscã, stupefiant de tragicã – ca o prelungire a interogãrii masculine, sau drept un rãspuns dincolo de limitele fiinþei umane la chemãrile iubirii mistuitoare. Nu trebuie luate ca atare, strict metaforic ºi

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

descriptiv, înþelesurile figurate din “piscurile izolate”, “cuirasã de Don Quijote”, “claun”, “pãsãrile mari”, “bulgãre de diamant”, “altcineva ar râde în corpul ei”. De fapt, Martin n-o batjocoreºte pe Aurora, ci foloseºte arcanele limbajului ocult ºi iniþiatic, care se bazeazã pe abolirea individuaþiei ºi accentuarea pragmaticã a cultivãrii Baphometului, a uceniciei în spirit – de la maestru cãtre neofit, într-o reciprocitate care nici nu mai face diferenþã cã unul dintre ei ar fi bãrbat iar celãlalt femeie: “este o confirmare cã nu sunt atât de searbãd pe cât îmi par, cã statutul meu de retras, de neînþeles poate fi considerat de cineva un lucru grav, cã oricum existã ceva demn de atenþie în personajul pe care mi-l construiesc cu atât efort, macerându-mã înãuntru cu voluptatea unui samurai dotat cu cele mai rafinate metode de autotorturã. ªcoala mea de singurãtate ºi orgoliu începe sã creeze discipoli (fie ºi în fustã, dar A. pare mai degrabã hermafroditã, pentru cã se îmbracã stereotip în pantaloni de trening ºi, din aceastã cauzã, n-ai cum sã constaþi dacã « formele ei de expresie » femininã existã cu adevãrat sau au fost substituite cu cele masculine), chiar dacã unii mã bârfesc ºi m-aratã cu degetul ca pe un individ comic. Un filosof nu poate avea decât o prezenþã ridicolã, comicã în existenþa comunã, fiindcã actele ºi gesturile lui sunt întotdeauna discrepante, rãsturnate, faþã de mentalitatea obiºnuitã de comportament. Principalul este sã nu te simþi tu ridicol, ci puternic, imbatabil, de neclintit în spaþiul tãu interior, pe care trebuie sã-l aperi cu violenþã de intruºi, de invidioºi, de carieriºti, de curve, de agresorii de profesie.”4 Cele douã pasaje citate – în care este vorba de iubire, singurãtate, portretul dinamic ºi parcã dinamitat al Aurorei, apoi se tâlcuieºte paradoxal violenþa sa discursivã ca afinitate cu alteritatea spiritului ei feminin – apar datate “miercuri”, adicã stau sub semnul trecerii sub tãcerea hermeneuticã. Mercur (Hermes) seamãnã cu zeul egiptean Thot, tocmai prin proprietatea comunã, exclusivã faþã de restul lumii, a manevrãrii tainei divine deþinute de ei.

Marginile oricãrei scrieri ermetice (experimentaliste) constau în transcrierea gândirii originare, a unui Logos ce poate sã rezoneze ºi în sufletul iniþiaþilor, cu un singur amendament: sã fie abolitã clipa când s-ar produce o simplã ºi vulgarã înºtiinþare (des-tãinuire publicã). Cunoaºterea de sine a lui Martin prin intermediul Aurorei reprezintã prima etapã a

vieþii ºi iluminãrii sale. Prima tinereþe este vârsta la care unul învaþã de la celãlalt, jucându-se, tatonându-se.

Neîncrederea pe care o reclamã atât Martin, cât ºi Aurora în toate cele ºaptesprezece bucãþi de jurnal împletit al lor – câte numãrãm a avea Intermezzo I (Aurora) – nu-i cauzã suficientã pentru “despãrþirea” îndelung anticipatã prin atâtea prolepse, care va tot plana ca sabia lui Damocles deasupra Baphometului (chipului bicefal, de “hermafroditã”) chiar de la fericita lor recunoaºtere.

Pentru a ne lãmuri asupra conºtientizãrii discursului epic, practicat de romancierul Marin Mincu, atunci când îºi întrerupe starea fie de “fragilitate” fie de “revoltã” a viziunii artistice, citãm dintr-un articol al sãu publicat în “Viaþa româneascã” (nr. 5-6/ 2000), inclus în volumul Fãrâme critice (2005): “Eu scriu dintr-o permanentã revoltã. Revolta fiinþei mele faþã de incapacitatea datã de a nu-ºi putea depãºi limitele. [...] De aceea cred cã n-am scris un rând fãrã ca

acesta sã poarte pecetea acelei pulsiuni interioare eruptive în afara cãreia scriitura nu poate fi omologatã. Poezia e singurul mod pe care nu pot sã-l practic fãrã a proba visceral aceastã stare de urgenþã a fiinþei. Chiar ºi aºa-zisele texte « experimentaliste » au fost totdeauna scrise în aceastã transã platonianã. Când nu-mi vine aceastã stare de urgenþã, uneori trec chiar ºi ani fãrã sã mai scriu un vers. În asemenea situaþii, mã golesc/umplu cu reziduurile scripturale ce poartã, deja din 1984 titulatura Intermezzo. Chiar ºi aici nu pot sã exprim acele jeturi interstiþiale fãrã sã fiu traversat de o stare specialã; nu pot sã (mã) scriu decât împins de un resort secret al textualizãrii, înscris ereditar în gena noastrã antropologicã.”55 M. Mincu, Fãrâme critice, editura Pontica, Constanþa, 2005, pp. 294-295.

12 Tentaþia postmodernã ºi transmodernistã, de-a descifra enigma istoricã prin raportare la individualitatea omului actual – inversând axa temporalã ºi înfigând în trecut ancora receptãrii ºi a juisãrii creative – se constituie ca un experiment literar sui generis încã din Jurnalul lui Dracula, replicã avansatã pe tãrâmul epic faþã de Levantul lui Mircea Cãrtãrescu. Acest jurnal sau re-scriere biograficã pledeazã nu numai asupra ideii destinului de excepþie pe care l-ar avea Vlad Þepeº chiar înainte de anul 1456, ori îndeosebi dupã întemniþarea sa de cãtre Matei Corvin. Faptul cã a fost scris concomitent cu primele douã volume intitulate – poate ºi într-o directã raportare onomasticã faþã de el – Intermezzo (volumele I ºi II, 1984-1989), corelat cu indiciul naratologic evident cã rolul catalizator îl are Mephisto, ºi alãturi de modelizarea actanþialã Faust-Don Juan, ne conduce spre o concluzie: toate aceste aspecte sunt recurente, similare ºi în Jurnalul lui Dracula, însã dintr-o altã perspectivã, de palimpsest. Pe cine copiazã Aurora ori Graziella din Intermezzo I ºi II dacã nu pe contesa Dracula, Elisabeta Bathory? Ori invers.

Raportarea “noii scriituri” la atmosfera epocii medievale sau antice (la civilizaþia egipteanã ºi cea greco-romanã) va fi frecventã ºi în continuarea italianã, Jurnalul florentin.

Existã aici un personaj feminin, o contesã italiancã foarte asemãnãtoare cu o Circe modernã, dar ºi cu o Lucrezia Borgia rediviva. Dupã o întâlnire în vila ei, personajul-narator fuge imediat, spre a se salva ca bãrbat, pentru a nu-i fi eclipsatã personalitatea. Moartea la Tomis este ºi roman de dragoste: Aia, nepoata lui Decebal îl va iniþia pe Ovidius resuscitândul din boalã, prin tandreþea îmbrãþiºãrilor, abia mai apoi ºi-n ritualurile sacrificiale pontice, osiriano-zalmoxiene.

Intermezzo III ºi IV comunicã cu jurnalul lui Ovidius prin “pliuri interstiþiale”, datoritã laitmotivului Baphometului (sau prin “scriiturã androginicã” – dupã cum remarca Octavian Soviany, vorbind despre Intermezzo II).

“Jurnalul lui A.” din Intermezzo I (Aurora) nu poate fi considerat drept antimodel (dacã aduce mult cu proza lui Anton Holban) pentru scriitura ºi gândirea optzeciste din “Jurnalul lui M.” La o adicã, “Jurnalul lui A.” prezintã foarte multe similitudini cu “Jurnalul lui G.” contopit deplin în structura compoziþionalã a romanului Intermezzo II (Graziella) – de parcã Aura lui Martin (Baphometul nefiind încã desãvârºit) care moare ori este textualizatã la sfârºitul cãrþii din 1984, va renaºte în întregime prin actantul feminin G. (Graziella), chiar ºi sub aspect discursiv, nu numai ca simplã prezenþã fizicã.

Bucuria transmisã subliminal, jubilarea subconºtientã a poetului Marin Mincu contrasteazã cu trezirea luciditãþii de prozator.

A scris numai trei romane în întreaga sa carierã: 1 M. Mincu, Intermezzo I (Aurora), editura Polirom, Iaºi, Intermezzo (în patru volume) ºi cele douã romane italiene Jurnalul lui Dracula (în 1992, primind imediat premiul Carlo 2007, p. 156; 2 Ibidem, p. 159; Betocchi “Città di Piombino”) ºi Moartea la Tomis. Jurnalul 3 Ibidem, pp. 156-158; lui Ovidius (care a obþinut Premiul Naþional pentru Roman 4 Ibidem, p. 158; în 1998). Nu s-a discutat aproape deloc în critica româneascã – pentru cã italienii n-au beneficiat pânã astãzi de-o traducere a tetralogiei Intermezzo – despre strânsa relaþionare subtextualã, despre simultaneitatea scrierii atât la Jurnalul lui Dracula cât ºi la Intermezzo I (Aurora) ºi Intermezzo II (Graziella). Numai George Popescu ºi Octavian Soviany au elaborat douã monografii despre Marin Mincu, publicate în anii 2000 ºi 2002, la editurile Eminescu ºi Gramar, unde putem sã gãsim premisele acestei ipoteze. Întrebându-l personal, în numele masteranzilor de la Universitatea “Ovidius”, acum peste patru ani, pe autorul Morþii la Tomis dacã acest roman are caracter autobiografic ºi mesaj polemic programatic, Marin Mincu mi-a dat de înþeles cã nu-i exclus sã aibã ºi una ºi alta, însã mia atras atenþia cã ar trebui o atenþie sporitã pentru ca acest lucru sã fie corect depistat la interpretarea lor.

Mai degrabã prefera sã nu fie deloc sesizate, decât sã se greºeascã prin punerea lor pe tapet. Nelipsind de la toate lansãrile de carte din Constanþa – mã refer în primul rând la premiera publicãrii acestor romane italiene de cãtre Polirom – când au luat cuvântul în repetate rânduri Marina Cap-Bun, Lãcrãmioara Berechet, Mircea Þuglea, Alina Ologu, Corina Apostoleanu ºi chiar soþia Profesorului, ªtefania Mincu – am remarcat accentul pe care Marin Mincu, ºi-n lecturarea unor pasaje romaneºti, îl punea pe sesizarea revoltei interioare ce-l fãcuse sã (re)scrie jurnalele printr-o identificare de ºedinþã psihanaliticã atât cu Vlad Þepeº, cât mai ales cu Publius Ovidius Naso, care ar fi posedat ei înºiºi o doctrinã stoicozalmoxianã ºi respectiv rosicrucianã.

PARADIGMA

13

Anul 19, Nr. 1-2/2011

poeþi tineri Elena Dornea

am aflat cã ziua mea a fost azi *

Elena Dornea este elevã la Colegiul Naþional „Mihail Kogãlniceanu” din Galaþi ºi a mai publicat versuri în revista Antares.

Poemele ei exprimã o feminitate incipientã, tatonantã, altfel simþitã decât în cazul altor condeie adolescente. Sunt versuri aluziv-tulburi, în formare, cu comparaþii lunecãtoare, în care pulsiunile vitale comunicã secret cu cele scripturale. O poezie „subacvaticã”, amnioticã am spune, seducãtoare deocamdatã prin ambiguitãþile ei ingenui ºi unele gratuitãþi ce ar trebui evitate. (ªtefania Mincu)

Vacanþã Aºteptam sã treacã timpul Sã batã vântul, sã închidã poarta.

Valiza încã stãtea la intrare, Fotografii mici, goliciunea mea, Le îngrãmãdisem acolo.

Tastatura zãcea în acvariu, Mama se facea tot mai micã, înota.

Voiam sã plecãm la mare, Pierdea prea mult sânge în acvariu.

Vedeam ploaia doar pe geamul de la baie.

Credeam cã pe acolo trebuie sã vinã copilul.

Cuvinte aveam – multe în mine Puteam face un outfit din ele.

Dar piesa cea mai importantã era la mama, Ea era prea micã ºi înota.

Aleksandar Stoicovici Pe Aleksandar Stoicovici l-am cunoscut recent, cu ocazia acordãrii premiilor Festivalului „Alexandru Macedonski”, organizat la Craiova, el fiind unul dintre câºtigãtori. Poet ºi eseist, moderator al cenaclului „Pavel Dan”, Aleksandar Stoicovici (n. 1988) este deja o prezenþã cunoscutã în mediul cultural timiºorean ºi nu numai. Poezia sa este una autenticã, devoalând un fin observator al unei realitãþi interioare ce surprinde sau angoaseazã. Uneori, urme de revoltã, alternate cu un scepticism organic, traverseazã aceste poeme. Aleksandar Stoicovici va debuta anul acesta cu un volum de versuri intitulat Vineri, în curs de apariþie la editura „Herg Benet”. (Mihai Ene)

ca o lebãdã Andreei scufundaþi în var pânã la gât aºteptam sã ni se întâmple un lucru minunat nici mai mult nici mai puþin acolo în mijlocul lupilor cu ochii-n telescoape aºteptam sã aparã o planetã oarecare. n-aveam preferinþe mâncam ºi furnici de pe hârtiile de eugenia lupii se uitau în gura noastrã cu ochii mieroºi ºi-ºi coordonau gesturile printr-o curea de transmisie vorbeam cu toþii aceeaºi limbã de gumã asta e pãdurea noastrã strigam ca apucaþii. e pãdurea noastrã “ba nu-i a voastrã fi-v-ar ceapa-n lacrimi” rãspundea pãdurarul din întuneric “ia arãtaþi-mi ºi mie o planetã. vreau sã mi-o trag pe sub ºubã sã-mi þinã de cald”. tuºea sânge într-o batistã de lânã fosforul ne vorbea încetiºor din plãmânii lui

ªi Iisus a fost copil Fie vorba între noi, Dumnezeu existã în spaþiul acesta Dintre mine ºi tine, dintre noi.

Iisus s–a jucat cu lopãþica în nisip, ca ºi noi.

Se aºeza, îºi fãcea conturul trupului pe nisip. Se ridica.

Mãsura soarele cu degetul mare, îºi acoperea ochii.

Colecþiona pietre, le alinia alfabetic. κi iubea tatãl, îl striga, ºi El era împrejurul sãu.

Eu credeam cã-s orfanã. Când eram copil, Tata se juca de-a v-aþi ascunselea.

Mã lua în braþe, închideam ochii, plângeam.

Citea ziarul, mirosul de cafea se împrãºtia.

Tata nu mai era, fugeam, aliniam soldãþeii alfabetic.

Jucãriile fugeau de mine, credeam cã am un frate Pe care îl uitasem în buzunarul de la haina tatãlui meu.

Nimeni nu mai reparã chiuveta; apa curge, Soldãþeii mor în neºtire, ca în armatã.

Mã urc pe ºifonier, îmi scald picioarele mici, sângerez.

Fredonez cântece vechi, îl strig pe tata.

Telefonul se aude sunând cu bulbuci sub canapea. „Ne pare rãu, dar abonatul nu rãspunde.”

Fie vorba între noi, Dumnezeu existã în spaþiul acesta...

în spatele fiecãrui soare existã un altul, mai înalt, mai viu. aºa de mare cât sã-l poatã iubi ºi pe celãlalt, cãci, dacã nu te ajunge soarele acesta, sigur te întreci cu umbra. * oglinda îºi poartã zmeul pe spinare cu melci sleioºi ºi nãtângi, îi e teamã. dacã se uitã oamenii în ea, sã nu se zgârie. * ºtii, când ai vrut sã te dai toatã lui dumnezeu, te–a arãtat cu degetu’ : uite lumea, oamenii, pentru cã dacã ai fi singurã, n-ar exista! râdea de dupã vitrine, ca ºi cum între mine ºi el era un schimb de pietre cãzute pe tuºã. el dormea ca un ºotron târât de cretã, înghesuit. (acum sã nu te mai întrebi cum se doarme ca pruncul) noi creºteam într-o singurã pãtrãþicã. ºotronul nostru, de acum, bisericã sã ne fie. tu doar sã faci loc pe degete, cãci verighetele fac piruete.

dar noi nu eram nãscuþi pentru aºa ceva. nouã trebuia sã ni se întâmple un lucru minunat din mijlocul râului creºtea un cormoran de marmurã apa n-avea ochi ºi pentru noi. ne umpleam de bube din cap pânã-n picioare eram forþaþi cum s-ar zice sã renunþãm la destinul nostru pe atunci n-aveam de unde sã ºtiu cã te voi cunoaºte eu stãteam cu ochii în telescoape mâncam furnici mã înfrãþeam cu lupii pentru tine aveam ºi un inel de cearã cusut în hainã pentru orice eventualitate pe atunci n-aveam de unde sã ºtiu c-ai sã mã gãseºti toate simþurile mele erau roase ca un munte de teracotã ca o pasãre prãdãtoare noaptea îºi lãsase ouãle în orbitele mele era o durere suportabilã. vedeam numai carusele ºi cilindrii de rugaciune îmi era greu sã înþeleg ce-mi spui dar ºtiam c-ai venit te sãrutam ºi adormeai ca o lebãdã pe mâna mea argãsitã

manifest puseu cu un numãr finit de obiecte vulgare sunt deja ore bune de când vorbim sunt ore bune de când ne lingem resemnãrile de pe epoleþi încep sã cred cã nu vom termina niciodatã dar cui sã-þi dai þara ce þi-a rãmas de trãit cu cine sã te înfrãþeºti din ºirul ãsta de oameni acum când mâinile lor sunt mai galbene ca niciodatã când limbile le sunt fixate ca niºte ace de ceas pe ºtanþa curatã a supunerii acum când copiii din care au crescut

bâjbâie în somn dupã un sân otrãvit cui sã-þi dai puþina rãbdare când moartea e cel mai bun preþ pe care-l poþi scoate când din revolte se revarsã râuri de lapte peste corpurile inerte reacþiile nu sunt totuºi foarte convingãtoare privim cu detaºare un spectacol gratuit în care ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi pentru a vedea clar viitorul strãlucit ce ne aºteaptã organele noastre sunt proiectate sub piele ca niºte filme de prost gust reluate la nesfârºit în acelaºi cinematograf ambulant în care se pun la cale revoluþii sângeroase numai atunci când se goleºte sala sunt ore bune de când vorbim ºi parcã o ducem deja mai bine

calendarul capucin sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines mi le-amintesc prea bine cam de acum un an pe când mâncam cireºe cu fiicele lui Pan ºi-mpodobeam cuvinte cu oase de ciprin sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines în care se-ntâlnesc cam pe la ora trei în zilele de varã – bãtrânii din Pompei sã-ºi bea propria cenuºã din cãnile de vin sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines þi le-am notat asearã pe asul de caro în timp ce tu sorbeai din palma lui Miró Cetatea Hotin un curcubeu de aþã aproape bleumarin

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Oana Bãluicã Înainte de micul-dejun Fumez, fumez, fumez.

Cafea, cafea, cafea.

Asta este tot ce mi-a rãmas dupã ce strada a îmbãtrânit.

Mã aºez uneori pe un fotoliu în spatele timpului ºi îmi sparg ochii când privesc cãtre oraº; sângele uscat, ºoaptele cailor, privirea ta spânzuratã de lustrã, unghiile mele ciobite ºi ruginite toate se terminã în vis ºi în lobul urechii.

Clãdirea ameþeºte de la rãul de înãlþime, eu sunt aproape îndrãgostitã de Vertigo.

Si chiar dacã strada a îmbãtrânit ºi pe tine nu te mai mulþumeºte cartoful fierbinte ºi orezul eu voi ajunge, poate, fata beatã dintr-o tavernã pentru cã depresia sparge repede o sticlã de vodka, femeia uscatã din librãrie nu voi fi niciodatã...

Diferenþa dintre noi este cã eu mereu îmi fragmentez dinþii, viaþa ºi în zahãrul vanilat.

Da, nu sunt obiºnuitã cu tandreþea.

Uite cum plâng albinele Nu mai smulge clopotele din farfurie, pisicã insolentã ce eºti! ªuiera baba printre dinþii Verzi de smoalã.

Da’ ce-ai mamaie de te rãþoi aºa? se indignã acoperiºul de azbest al casei.

Ia stai cã-þi vin de hac!

In urma cutremurului, Baba crãpã de ciudã Înainte sã aibã orgasm.

“Pfiii, uite cum plâng albinele!”, rase dansând pe înfundate azbestul din perete.

poeþi tineri te face mai umanã,face sã pari credibila.

Pentru numele lui Dumnezeu!

Nu te miºca, nu privi, nu þipa, nu iþi aranja rochia. „Proastã fatã!”, zice vânzãtorul în gura mare, în magazin, gândindu-se ca ziarele vor scrie mâine cã nu ºtie sã vândã pãpuºi.

Te implor, fetiþo, Nu te miºca, nu privi, nu þipa, nu îþi aranja rochia Salveazã-mi creaþia!

Nu mã blama, sunt nebun, îndrãgostit, nemângâiat, înfometat, sunt un comunist nenorocit.

Si dã-te cu parfum de lavandã.

Drãcia dracului (poem al scârbei mele) Mã presimt feþele durerii, e exact aºa cum îþi spun.

M-am întâlnit ieri la ceainãrie cu piciorul pierdut în rãzboi, ºtii, eu acum dansez cu mâinile; i-am spus cu blândeþe sã nu o loveascã pe doamna elegantã ºi blondã de la masa alãturatã.

Mi-a zâmbit cu toþi dinþii Ameþiþi, putreziþi, scãmoºaþi ºi a spus cã rãzboiul a fãcut ce-a vrut cu el.

Acum, el face rãzboi.

Doamna elegantã s-a învineþit, s-a înroºit, pãrul i-a alunecat, zâmbetul i s-a strivit de marginile dulci ale mesei parcã-mi amintesc ºi niºte maþe, în fine, a murit.

Nu te uita ca un bou la mine cã n-am ajutat-o, crezi cã sunt multe lucrurile pe care le poate face un olog? ªi strigând asta, ologul îi tãie piciorul cu securea ciungului cu care stãtea de vorbã in amiaza retrãitã.

Ciungul, rãnit în orgoliul propriu, se prãbuºi mort de ras ºi de plâns peste trupul ars de soare, ca zahãrul brun, al orbului. „Drãcia dracului!”, strigã mutul Când orbul îi înfipse un creion colorat, faber castle ce-i drept, în pãrul naiv si imatur.

14

Alexandru Vãsieº oprire

unu

am sosit primul astfel cã mi-am examinat mâinile ºi burta la capãtul gardului începea proprietatea vecinã auzeam clar o sapã am pornit într-acolo pe mãsurã ce mã apropiam sapa lovea cu mai mare putere într-o gãleatã sau ceva plastic un sunet care altãdatã m-ar fi miºcat tocmai fugise când am ajuns gleznele goale ºi pãrul blond nu mai lung de omoplaþi nu i se deranja deloc ca într-un joc 2D cu mâinile pe lângã corp alerga cum doar femeile cu proastã circulaþie se expun distanþelor se chema Ifé, purta un tricou roº-albastru de pe vremea barcelonei lui cruyff cu numãrul dispãrut sub tãlpi am gãsit câteva fire de pãr mi-am curãþat dinþii cu ele în timp ce Ifé ridica praful de pe uliþã

poem de dragoste o margaretã crescutã din tubul de oxigen îndeajuns pentru a clãdi o femeie am eu ceva în cap cum cã fiecare gest pe care l-aº vrea lipit de tine de fapt nu e mai bine pt mine sã mã aºez lângã altceva o sã mai strecor portocale în geanta ta o vreme o sã-nvãþ sã mã piº pe lângã alte blocuri alt mecanism altã presiune va deveni ca o amnezie apoi suportabil ºi nici primãvara asta nu cred c-am sã umflu roata de pe spate a bicicletei

sonde cu toþii japonezi îndrãgostiþi de hidrogenare ce aducem în camera asta ne-ar putea ruºina e mai bine sã mã aºez altfel

Camera cu pãpuºi Nu te miºca, nu privi, nu þipa, nu îþi aranja rochia.

Parfumul de cireºe nu þi se potriveºte; încearcã lavanda, spre binele tãu, fetiþo, aratã zâmbetul de dantelã ºi o tunsoare scurtã. Încruciºeazã-þi umerii ºi îmbrãtiºazã-te singurã.

Mergi din nou cãtre Apus, sunã iar din trompetã, spune cã ai gãsit din nou iubirea rezematã de un gard ºi vomând de beatã.

Si trage din þigarã in timp ce povesteºti asta, þigara e viciul,

am avut o improvizaþie cu o tipã zicea cã nu-i place sã se plimbe decât singurã prin parcuri deschidea pumnul dupã ce tuºea o avertizasem de la început rãmâi umilã bleagã nu rãstãlmãci sau vorbesc cu mã-ta un radiator urcam în patul nostru noapte de noapte am învãþat sã-mping de-adevãratelea exact pe inimã cu ochii la perete controlez nivelul sângelui din salivã sã nu devinã pentru ea mai mult decât o margine unde se poate respira Universitatea din Cernãuþi deci ºi arde

PARADIGMA

15

Anul 19, Nr. 1-2/2011

poeme (din vol. poeme zburãtoare, în curs de apariþie)

nicolae tzone [cearºaful încã miroase a îngerul care a dormit în locul meu…] cearºaful încã miroase a îngerul care a dormit în locul meu pe unde-o fi intrat aici în marele pod fereastra era închisã uºile erau cu lacãtul pus ceasul din perete era neîntors ºi timpul prin urmare oprit pe unde oare doamne o fi intrat îngerul acesta slab ºi plãpînd în cimitrirul de cãrþi care este casa mea din aurel vlaicu ºaizeci cînd am vrut sã-mi trimit trupul în pat cînd i-am zis hai trupul meu dragul meu prieten tot atît de bãtrîn ca ºi mine întinde-te în cearºafurile curate ºi cufundã-te în somn adînc ca un mire în costumul lui alb ºi biruitor cel puþin pentru o singurã zi trupul meu mi-a rãspuns dar tu eºti orb orbule nu vezi cã-n patul nostru doarme dus un înger slab ºi plãpînd cum sã-l trezesc cum sã-l dau ºi un singur centimetru într-o parte sau alta dacã viseazã tocmai acum ceva foarte frumos dacã viseazã chiar visul vieþii lui de înger tocmai în noaptea aceasta aºa cã în noaptea aceasta vom dormi pe covor sau poate pe-un scaun de lemn pe podea aºa am fãcut în noaptea aceasta am dormit pe covor m-am învelit în cãrþi ºi mi-am fãcut pernã de cãrþi din orã în orã mã trezeam ºi priveam chipul îngerului care dormea în locul meu în patul meu era de altminteri primul înger pe care îl vedeam dormind am mai vãzut îngeri ºi altãdatã fie cã eram treaz fie cã nu eram treaz dar ei erau îngeri fãrã de nici un pic de somn în ei erau îngeri atenþi ºi foarte grijulii erau îngeri de-a dreptul vigilenþi deseori îmi þineau somnul între aripile lor cum apa unui rîu este þinutã strîns între malurile albiei lui dupã o orã ºi iarãºi o orã mã ridicam de pe podea ºi priveam faþa îngerului care dormea la mine în pat era un somn profund era un somn adînc de tot pesemne cã îngerul din patul meu nu mai pusese capul pe-o pernã de om de cel puþin un veac dar de ce alesese el podul meu cu gura lui înþesatã de hîrtie ºi cãrþi de ce alesese casa mea de exilat ºi nu o casã prosperã cu mobile din lemn de nuc cu ferestrele înalte totdeauna deschise la maximum indiferent de anotimp de ce alesese patul meu de bãrbat mai adesea singuratic ºi smerit însoþit ºi rãsfãþat numai ºi numai de poemele lui nu ascund cã-mi venea sã-i strig în timp ce-l priveam cum stã cu totul cufundat în somnul somnurilor lui de înger de ce domnule înger de ce în patul meu de ce în locul meu de ce aici în miez de bucureºti poate cã ai fi dormit mai bine într-o casã din miezul unei pãduri poate cã somnul þi-ar fi fost mai fericit în casa unui preot sau a unui cîntãreþ de bisericã da ºtiu ºi eu sînt cîntãreþ dar eu sînt cîntereþ de poeme ascunse de poeme cel mai adesea secrete da îngere domnia ta da dragul meu înger eu sînt cîntãreþ de capodopere ºi amîndoi ºtim cã bãrbatul care scrie capodopere este cel puþin pînã la gît cufundat ca sã nu spus cã este pînã peste creºtet cufundat clipã de clipã în moarte ºi totuºi spre dimineaþã am adormit mult mai mult de o orã ºi cînd din nou m-am trezit nu mai era în patul meu îngerul adormit am pipãit patul cu degetele nu nu mai era în el nici urmã de înger copleºit de somnul cel mai profund am mirosit cu nãrile umflate cearºaful vai cît de violent þîsnea din pînza lui roºie mirosul de înger dar nu nu nu mai era nicãieri nici cea mai slabã adiere a respiraþiei musafirului meu nepoftit m-am ridicat nedumerit de pe podea în pat vai vai cît de bine se potrivea trupul meu în adîncimea sãpatã-n cearºaf de trupul îngerului care pînã acum cîteva zeci de minute încã dormea în el pe unde oare o fi ieºit din podul meu fereastra era închisã uºile erau cu lacãtul pus ceasul din perete era neîntors ºi timpul prin urmare oprit pe unde oare doamne o fi ieºit îngerul acesta slab ºi plãpînd din cimitrirul de cãrþi care este casa mea din strada aurel vlaicu ºaizeci * în noaptea de sîmbãtã spre duminicã am scris un poem împreunã cu un leopard leopardul era înalt de vreun metru ºtia sã vorbeascã ºi de asemenea ºtia sã scrie cu labele lui deosebit de agile ºi cu unghiile foarte ascuþite un vers îl scriam eu pe dinãuntrul pleoapelor lui celãlalt vers îl scria el cu ghearele lui pe spatele meu cerneala de scris pentru el era sîngele meu de sub omoplaþii mei de carne dezgoliþi cerneala mea de scris era sîngele lui ce þîºnea dintr-o tãieturã profundã din chiar miezul limbii lui lepardul nu voia sã se dea bãtut imediat dupã ce eu scriam versul meu el scria versul lui pleopele leopardului pe dinãuntrul lui s-au umplut de versuri care de care mai explozive spinarea mea a dat pe deasupra de versuri care de care mai vii ºi sãlbatice scrise cu sîngele meu de leopardul în transã ºi la un moment dat leopardului i s-a fãcut fricã cã nu va mai þîºni suficient sînge bun de scris din adînca tãieturã din miezul limbii lui ºi mie de asemenea mi s-a fãcut foarte fricã la un moment dat cã din cãlimara de sînge de sub omoplaþii mei nu va mai curge nici un singur strop

Notam, cu ceva vreme în urmã, cã livrarea auto-portretisticã înscrie, la Nicolae Tzone, linia unui egotism care este a artistului dispus sã parieze pe caracterul liminar al jertfei, mizând pe un acut simþ al autoposesiunii ca subiect tare; cu poemul pe care-l publicãm ºi care anunþã o nouã carte a sa, baladescul pe care-l identificam atunci se încarcã, nu mai puþin sfidãtor în faþa realului insidios, cu tribulaþiile unui onirism captat ºi filtrat în retortele aceluiaºi gust – propriu poetului – al ludicului pus în slujba unei deretorizãri a discursului. Atribuirea unui sens volant poemelor retrimite, conºtient asumat poietic ori subliminar, tot la un resort proclamat în fumigenele art-poetice ale avangardelor, eliberând lirismul de posibile amendãri spre care, cu oarece grabã, ne-ar îndemna o complicitate cu ispite narcisiste, resorbite, acestea, în ultimã instanþã, tocmai de defluirea într-o zonã a carnavalescului în care ironia lucreazã dinamitard. (G. P. ) în noaptea de sîmbãtã spre duminicã am scris un poem împreunã cu un leopard * pot sã stau într-un picior sau într-o mînã spune-mi doar cum preferi pe vîrful turnului eiffel zile în ºir ºi chiar nopþi în ºir pot iubito sã aduc vîntul din marele nord sã-þi rãcoreascã faþa cînd arzi la mine în braþe mai tare decît lava unui vulcan pot sã cultiv la tine pe pulpe doar ananas ºi kivi fructele de departe care atît de mult îþi plac în fiece seara mã îmbrac de la brîu în sus în luminã de lunã iar de la brîu în jos în rocã de bazalt în fiecare dimineaþã te numãr pleoapã cu pleoapã ºi ochi cu ochi ca sã ºtiu cã nu te-ai schimbat cu vreo sorã de-a ta din brazilia sau din olanda sau din canada sorã pe care încã nu o cunoºti dar cu care semeni la trup ºi la chip ca douã picãturi de apã cînd tu spui cã e devreme eu ºtiu cã devreme încã nu s-a nãscut cã încã nici mãcar tu nu te-ai nãscut cînd mi te sui cu picioarele tale pur ºi simplu mãreþe pe umeri ºi eu alerg aºa cu tine prin podul meu îmi aduc aminte mereu ºi mereu vrãjit de frumuseþea ta cã nici n-am îmbãtrînit ºi cã nici n-am murit alergi cu obrazul de la un capãt la altul al pernei mele mai repede decît o veveriþã de pe o creangã pe alta de brad ºtii desigur cã perna ta este chiar chipul meu focul dintîi are gravat pe limba lui numele tãu ºi deseori îþi dã rochii fãrã de numãr pe gratis focul pur este fiul meu dintr-o altã lume focul pur este numele meu îndrãgostit de numele tãu gata frumoaso nu mai stau într-un picior pe vîrful turnului eiffel stau într-un picior ºi stau ºi într-o mînã chiar pe creºtetul capului meu haide frumoaso cã ºi tu poþi sã stai într-un picior ºi poþi sã stai ºi într-o mînã de asemenea pe creºtetul capului meu sîntem înalþi cît de înalt e fulgerul care îi spune bulgãrelui de pãmînt peste care se prãvãleºte din cînd în cînd despre cum e sã te naºti ºi sã trãieºti ºi sã pluteºti printre nori sîntem incandescenþi sîntem indestructibili cum este trupul de fulger cînd încoronezã cu flãcarile lui cerul în înalturile care nu sînt vãzute de muritori pot sã stau într-un picior sau într-o mînã spune-mi doar cum preferi pe vîrful turnului eiffel zile în ºir ºi chiar nopþi în ºir * leopardul tocmai a izbutit un nou vers care este parcã mai fioros decît toate celelate scrise pînã acum e cert acest fapt pentru cã dintr-o datã simt cã spatele meu a devenit atît de greu cum n-a mai fost niciodatã pînã astãzi ºi versul meu de rãspuns iatã cã strãbate pleoapa rezistentã de leopard ºi sparge pînã sã înþeleg eu cu totul ceea ce am scris capul leopardului în patru pãrþi egale ce facem acum leopardule cu versurile noastre eu am omoplaþii sparþi de versul tãu tu ai capul spart de versul meu în patru ce facem acum leopardule e înþelept sã scriem mai departe oare chiar e înþelept este foarte înþelept asta este chiar înþelepciunea însãºi este însãºi mama ºi fiica înþelepciunii îmbrãþiºate laolaltã sã scriem dragul meu fãrã fricã mai departe unul pe altul leopardul tocmai a izbutit un nou vers care este parcã mai fioros decît toate celelate scrise pînã acum 31 octombrie 2010, 23h13

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Octavian Soviany

O SEARÃ DIN VIAÞA LUI SIEGFRID (fragment de roman) 1 Dupã ce am urcat-o pe Danuta într-un taxi, am luat-o la întâmplare, urmat, ca de obicei de umbrele Nibelungilor, pe una din strãduþele din apropierea localului. Trebuia sãmi adun gândurile, trebuia sã fac un efort pentru a înþelege ce se întâmplã în cele din urmã cu mine. ªi aºa m-am pomenit întrebându-mã dacã nu cumva sunt îndrãgostit de Danuta.

Dupã momentul acela de apropiere extaticã ºi dupã acel tonus vital paroxistic pe care mi-l infuzaserã degetele fierbinþi ale polonezei, aveam sentimentul cã relaþia noastrã nu mai era aceeaºi ca pânã acum, dar nu eram convins cã e vorba de dragoste.

Ce farmece aº fi putut sã gãsesc la aceastã femeie doar pe jumatate femeie? Prea înaltã, cu picioare ºi braþe prea lungi, puþin adusã de spate din pricina pianului, cenuºie la faþã ca hârtia de sugativã, Danuta mi se pãrea acum urâtã de-a dreptul ºi m-am pomenit reproºându-mi cã intrasem în vorbã cu ea dupã seara de muzicã de la Legaþia Franþei. Era o interpretã destul de mediocrã a lui Chopin ºi dacã fusesem atât de miºcat de prestaþia ei, cauza acestei emoþii nu putea fi calitatea interpretãrii, poate cel mult intensitatea cu care aveam impresia cã trãieºte Danuta fiecare acord: sub degetele ei pianul se transforma într-un instrument de supliciu care îi contorsiona cu brutalitate muºchii subþiri de semi-adolescentã, dându-i feþei sale prelungi o expresie stranie, de extaz ºi de suferinþã în acelaºi timp, care mã ducea cu gândul cãtre sculpturile cu subiect mistic ale lui Canova.

Purta o rochie neagrã de searã, care lãsa sã se vadã, cu atrocitatea sângeroasã a ecorºeurilor , desenul bine conturat al claviculelor sale dizgraþios de mari ºi dizgraþios de impudice, tãindu-þi de la bun început orice dorinþã eroticã.

Am schimbat cu ea mai întâi câteva fraze convenþionale, apoi, descoperindu-i interesul pentru literatura germanã, m-am pomenit cã încep sã-i vorbesc despre jurnalul lui Heinrich, despre obiºnuitele mele plimbãri duminicale la Wansee ºi despre banca aceea, lipitã de trunchiul unui stejar uriaº, pe care o porecliserãm banca lui Werther.

Danuta mã asculta cu niºte ochi umezi ºi mari de sãlbãticiune, iar amintirea lui Heinrich a creat între mine ºi tânãrã polonezã în seara aceea un început de intimitate.

Ne-am propus sã ne revedem, apoi, nu dupã mult timp, întâlnirile noastre au început sã se succeadã cu o anumitã regularitate. Kurt a acceptat o singurã datã sã ne þinã tovãrãºie: Danuta i-a displãcut de la început, e încredinþat cã este evreicã, poate chiar spioanã britanicã, ºi cã aceastã relaþie ne-ar putea duce pe amândoi dacã nu în faþa tribunalului militar, atunci, cel puþin, pe frontul de rãsãrit.

N-am acordat niciodatã prea multã atenþie semnalelor de alarmã trase de Kurt, care e fricos ca un iepure, dar acum mã trezesc gândindu-mã cu îngrijorare cã acceptasem atingerile echivoce ale Danutei într-un local public ºi în faþa unor martori suspecþi, cum ar fi bunãoarã acea chelneriþã cu picioarele groase, care se uitase la noi cu o insistenþã de neînþeles. ªi un început de fricã se strecoarã, ca un uriaº melc fãrã casã, sub postavul tunicii mele ofiþereºti: iatã cã din cauza bolii mele de nervi am început sã renunþ la mãsurile de prudenþã cele mai elementare, sã sãvârºesc niºte gesturi compromiþãtoare, ale cãror consecinþe mi-ar putea compromite cariera militarã definitiv. Îmi simt ceafa dureroasã ºi þeapãnã ºi – puþin muiat de coniacul franþuzesc al ospãtãriþei – e cât pe ce sã mã ciocnesc de arãtarea care-mi taie calea pe neaºteptate. E o bãtrânã înaltã ºi slabã, aproape scheleticã, fãrã doar ºi poate þigancã. Într-o mânã þine de picioare o gãinã mare ºi albã, cu capul tãiat, iar în cealaltã o þigarã consumatã pânã la jumãtate, pe care ºi-o vârã între buzele vineþii, apoi îmi solicitã prin semne un foc. Din gâtul gãinii se mai preling încã niºte bobiþe negricioase de sânge, dintre care una mia atins în cãdere dunga perfectã a pantalonului. Încerc sã o dau deoparte pe zgripþuroaicã, iar atingerea corpului ei costeliv, din care emanã o duhoare stãtutã de bãtrâneþe ºi murdãrie, îmi întoarce stomacul pe dos.

16

Întâmplãrile penibile par sã nu-l ocoleascã astãzi pe ofiþer. De aceea miºcãrile sale nu mai au acea rigoare ºi siguranþã, pe care le remarcasem atunci când l-am surprins aplecat peste agenda lui cu coperþi cenuºii, inscripþionând, ca ºi cum s-ar fi folosit de vîrful unei florete, niºte litere foarte mari ºi foarte citeþe. Dupã ce a alergat aproape cinci sute de metri, e roºu la faþã ºi transpirat; scoate batista, îºi ºterge mai întâi faþa, apoi îºi ºterge monoclul, care pune între el ºi atmosfera insanã a Bucureºtiului o peliculã de protecþie. Suntem atât de aproape încât îi putem auzi pânã ºi respiraþia puþin gâfâitã (semn cã trupul sãu, alimentat din belºug cu coniac franþuzesc, rãspunde cu oarecare efort solicitãrilor fizice), cât despre pata de sânge, nu mult mai mare decât o gãmãlie de ac, de pe dunga pantalonului sãu impecabil, aceasta ar putea fi în definitiv ºi o iluzie opticã. Dupã ce ºi-a ºters bine monoclul, îl vedem clipind repede de câteva ori, parcã i-ar fi intrat ceva în ochi, iar colþul gurii îi zvâcneºte dintr-o datã în sus, boþindu-i pentru a nu ºtiu câta oarã faþa frumoasã de arian. Apoi se urneºte din loc (probabil în cãutarea unui taxi) ºi în timp ce cizmele sale perfect lustruite îºi întipãresc urmele pentru totdeauna nu doar în colbul acelei ulicioare bucureºtene ci ºi în memoria acestui laptop mânuit de destin, putem constata cã acum umbrele Nibelungilor plutesc deasupra capului sãu, sub forma unui noruleþ cenuºiu, din care se desluºeºte chipul posomorât ºi bãrbos al lui Hagen ce ne va urmãri obsesiv pe parcursul întregii noastre istorii Ce vreþi, pânã la urmã Hagen e însãºi istoria.

Gustul dezgustãtor al coniacului franþuzesc îmi vine iarãºi pe gât. Da, am abuzat în ultima vreme de bãuturã.

Durerea de cap mi se întinde acum de la ceafã spre tâmple, apoi îmi cuprinde orbitele.

M-am oprit aici ca sã-mi examinez cu atenþie mâinile în care, peste atingerile magnetice ale polonezei, s-a suprapus, într-un mod atât de trivial ºi penibil, duhoarea de mortãciune a zgripþuroaicei. Nu reuºesc sã descopãr nici o urmã de murdãrie, nici un miros neplãcut, totuºi, pentru orice eventualitate, îmi scot briceagul din buzunor ºi încep sã-mi curãþ meticulos unghiile. Gîndurile îmi zboarã la întâmplare ºi îmi vine din nou în minte asemãnarea izbitoare dintre Danuta ºi Henriette. Îmi amintesc de ultima paginã din jurnalul lui Heinrich: Pe fundul sticlei a mai rãmas doar o înghiþiturã. Arunc o privire pe ceasul de buzunar, apoi îi cer cârciumarului sã întocmeascã nota de platã .O voi face exact peste zece minute.. ªi chiar deasupra acestor cuvinte, scrise cu litere ºovãielnice de beþiv, e o patã mare de vin care seamãnã cu o patã de sânge, tatãl meu credea cã e chiar o patã de sânge, asta l-a fãcut pe el, care nu avea nici o înclinaþie spre literaturã, sã-i consacre acestui jurnal un cult aproape religios.

De câte ori n-am privit cu evlavie la pata aceea de un roºu puþin spãlãcit, de câte ori nu i-am vãzut în închipuire coborând la braþ cãtre banca lui Werther: el puþin militãros, puþin þeapãn, ea ameþitã tare de bãuturã, inconºtientã aproape, îngânând din vârful buzelor un cântecel de petrecere, de câte ori n-am auzit cu urechile minþii cele douã focuri de revolver, care au speriat veveriþele din pãdurea de la Wansee ºi au împrãºtiat coþofenele!

Tatãl meu a avut grijã de timpuriu ca pelerinajele la mormântul lui Heinrich sã devinã pentru mine o obiºnuinþã.

Iar în timpul lungii mele logodne cu Trude, pe care nu mã puteam hotãrî s-o iau în cãsãtorie, deranjat de apucãturile sale habotnice ºi de corpul ei mare ºi lãtãreþ, care manifesta de atunci o evidentã tendinþã spre îngrãºare, am luat nu o datã trenuleþul spre Wansee, unde i-am fãcut logodnicei mele ºi primele declaraþii prefãcute de dragoste. În cele din urmã m-am însurat, pentru cã tatãl meu þinea enorm la aceastã cãsãtorie. ªi curând a fost rândul picioruºelor subþiri ale fiului meu, care se iveau ca niºte macaroane din spielhosenul cu fluturi, sã înveþe drumul spe mormântul acela de la marginile Berlinului, a cãrui severitate se potriveºte atât de bine cu tradiþia ofiþereascã a familiei noastre. Iar faptul cã Gunter îmi moºteneºte respectul pentru memoria lui Heinrich, care a fost înainte de toate, domnilor cititori, militar ºi nu literat, mã umple, trebuie sã recunosc, de mândrie.

Umblu la întâmplare, prin acest labirint de strãduþe întortochetate, cu un început de durere în ceafã ºi cu mîinile încã electrocutate de degetele Danutei, iar în cele din urmã descopãr o micã piaþã, cu un scuar ºi câteva bãnci, unde mã aºez pentru câteva clipe.

ªi pe monoclul ofiþerului, pe care cade acum o razã pieziºã de soare, n-ar fi de mirare sã descoperim în aceste momente imaginea rãsturnatã a polonezei, cu faþa ei de culoarea hârtiei de sugativã ºi cu buzele sale fardate strident.

Miºcarea a fost mai brutalã decât mã aºteptam, baborniþa îºi pierde pentru moment echilibrul, scapã gãina din mânã, izbuteºte însã în ultimul moment sã punã o palmã pe caldarâm, ºi sã amortize ceva din ºocul cãderii.

Din gura ei ºtirbã ºi împuþitã izbucneºte un potop de înjurãturi.

Atunci, picioarele mele se pun parcã singure în miºcare ºi mã pomenesc luându-o la fugã, printre ºirurile paralele de case-vagon toropite încã de arºiþa acelui sfârºit de dupãamiazã torid, urmãrit de vocea chelãlãitã a bãbãtiei.

Mã opresc dupã câteva sute de metri sã-mi trag respiraþia. Privesc de câteva în susul ºi în josul strãduþei, ca un animal încolþit, având presimþirea unui pericol, dar nu reuºesc sã descopãr nici o miºcare, nici o prezenþã ºi o liniºte nefireascã învãluie acest cartier cu aspect de periferie, unde mã îndoiesc cã voi gãsi un taxi.

Vântul a început sã adie uºor, aducând un miros vag de mâl ºi de papurã putrezitã dinspre lacurile de la marginea Bucureºtiului.

17 Îmi aduc aminte cã în buzunarul vestonului ar trebui sã am câteva aspirine.

Simt în gâtlej o contradicþie dureroasã, în timp ce mã chinuiesc sã înghit fãrã apã patru tablete a cãror culoare îmi aduce aminte de culoarea Danutei.

Frica are probabil aceeaºi culoare.

2 S-a fãcut deja searã.

Mã ridic de pe bancã grãbit, îmi aranjez la repezealã þinuta, apoi pornesc hotãrât în cãutarea unui taxi.

Strãduþa coteºte brusc, catapultându-mã pe unul din bulevardele centrale ale oraºului.

Cerul e acum indigo, aproape negru, stãpuns ici ºi colo de lumina firavã a unei steluþe.

O mulþime posomorâtã se scurge de-a lungul trotuarului: figuri pãmântii, strivite parcã de zãpuºeala înecãcioasã, cu buze ursuze ºi priviri duºmãnoase. Mulþi par sã fie slavi sau evrei, ºi mai mulþi încã – fãrã doar ºi poate - þigani. Mi se pare cã simt de sub cãmãºile lor transpirate mirosul usturoiului, care mã urmãreºte obsesiv în ultima vreme, iar culoarea acestor chipuri pârjolite de soare, pe care se desluºesc fãrã greº semnele trândãviei ca ºi ale abuzului de mâncare ºi bãuturã mã face sã mã gândesc la nu ºtiu ce þarã arabã îndepãrtatã.

Nicio pereche de ochi albaºtri, nicio figurã de arian, nicio coamã blondã de Siegfrid.

Tramvaie întunecate zdrãngãnesc unul dupã altul, ca niºte ciudate galere metalice, în care se ghicesc ciorchini de oameni pe jumãtate sufocaþi, cu ochii scoºi din orbite, înghesuindu-se, împingându-se, înjurându-se (sau cel puþin aºa îmi închipui) cu niºte sudalme lungi cât o rugãciune, printre râgâituri ºi sughiþuri cu damf de rachiu ºi birt levantin.

De o parte ºi alta a bulevardului se cascã niºte ganguri întunecoase . Iar pe lângã faþadele caselor cenuºii alunecã mulþi, foarte mulþi câini costelivi ºi lãþoºi, ce privesc cu indiferenþã la ºirurile de oameni pe care mãruntaiele acestui oraº par sã le vomite la nesfârºit.

Am o senzaþie de gol în stomac ºi pãºesc uºor ameþit, încercând sã pãstrez o cât mai mare distanþã între mine ºi trecãtorii learcã de transpiraþie ce se bulucesc aproape ciocnindu-se unul de altul spre cele douã capete ale bulevardului. Ar trebui poate sã mãnânc ceva, dar viscerele mele refuzã cu încãpãþânare sã se înfrupte din delicatesele bucãtãriei balcanice. Doar gândul la ciorba groasã de mãruntaie ºi la cârnãciorii cu cimbru ºi usturoi îmi provoacã o contracþie dureroasã a diafragmei.

Mã hotãrãsc totuºi sã trec pragul unui local.

Restaurantul e aproape pustiu. Are doat un singur client: un bãrbat rotofei, foarte roºu la faþã, care, cu ºervetul la gât, se luptã cu un platou uriaº de fripturã. Deduc, din purtarea chelnerului mãtãhãlos, cu mustaþã de bulibaºã, care îl trateazã cu un respect neobiºnuit chiar ºi pentru aceastã rasã, atât de predispusã la slugãrnicie, cã rotofeiul trebuie sã fie un personaj important. La vederea mea, se ridicã greoi în picioare ºi îmi adreseazã un Heil Hitler bãþos, la care rãspund printro privire tãioasã ºi o clãtinãturã din cap.

Apoi mã privesc pentru câteva clipe în oglinda veneþianã care atârnã pe unul dintre pereþii acestui local cu pretenþii pariziene. Sunt foarte palid, am buzele albe, iar obrajii mei au cãpãtat culoarea murdarã a culorii de sugativã, de parcã m-aº fi molipsit de aerul suferind al Danutei. Din fericire þinuta e impecabilã: vestonul stã pe mine perfect, cizmele strãlucesc, aº putea face faþã pânã ºi celei mai pretenþioase inspecþii. Doar pe dunga pantalonului mi se pare cã desluºesc o patã cafenie, nu mai mare decât gãmãlia unui chibrit.

Ospãtarul care mã ia în primire e un bãtrânel cu ochii ºireþi ºi cu faþa zbârcitã ca o smochinã. Vorbeºte destul de bine germana ºi îmi recomandã specialitatea casei: muºchl de vacã în foietaj. Mi se pare suspect de la prima vedere: ºtiu cu certitudine (iar Kurt mi-a întãrit de nenumãrate ori aceastã convingere) cã iscoadele Gestapoului miºunã peste tot, cã nici o miºcare de a noastrã nu trece nesupravegheatã ºi cã în notele informative, care circulã necontenit spre Berlin, e consemnat pânã ºi numãrul feliilor de pâine cu unt pe care le consumãm la micul dejun. Îi spun cu o voce metalicã ospãtarului cã nu doresc decât puþin Courvoisier, hotãrât sã nu zãbovesc în acest local dubios mai mult de zece minute. Corpul meu reclamã imperios sãpunul ºi apa fiebinte, cãci îmi simt subþiorile nãclãite de transpiraþie ºi am senzaþia cã sunt acoperit de sus pînã jos cu o depunere subþire de praf: praful fetid ºi fierbinte al Bucureºtiului.

PARADIGMA Mã duc la toaletã ºi îmi sãpunesc meticulos mâinile, apoi îmi dau cu puþinã apã rece pe faþã, pe gâr ºi pe ceafã.

Mirosul tare de dezinfectant al prosopului, de care refuz sã mã folosesc, trecându-mi-l doar de câteva ori pe la nas, îmi curãþã parcã plãmânii, fãcându-mã sã respir mai uºor.

Mi se pare cã ºi coniacul are un iz uºor de dezinfectant.

Iar în spatele meu, umbrele Nibelugilor cresc ameninþãtor pe perete.

Oare totul sã fi început de la jurnalul lui Heinrich sau de la filmul acela, pe care l-am vãzut, ca tânãr cadet, într-un mic cinema, aºezat nu departe de Tiergarten, unde am avut primele mele atacuri de panicã? Þineam morþiº sã vãd aceastã ecranizare stângace dupã Cântecul Nibelungilor, dar am fost dezamãgit foarte repede: regia era mediocrã, Gunter prea gras, Hagen semãna cu un urs împãiat, iar Krimhilda avea aerul unei schizofrenice cam trecute.

Filmul se apropia de sfârºit, copleºite de mulþimea rãzboinicilor lui Etzel, neamurile Krimhildei începuserã sã plãteascã pentru moartea lui Siegfrid.

Mã uitam plictisit la o scenã de luptã, dominatã de chipul bãrbos ºi posomorât al unui cãlãreþ înarmat cu o suliþã, a cãrui imagine creºtea ºi se lãþea tot mai mult, acoperind treptat toatã pânza ecranului. Atunci am avut impresia cã hunul acela mãtãhãlos, ce îºi întindea ameninþãtor suliþa cãtre rândurile pe jumãtate goale de scaune, înainteazã spre mine cu viteza debordonantã a unei motociclete de curse ºi am vãzut, am vãzut efectiv, cum unul dintre picioarele din faþã ale calului sãu zvâcneºte puternic, perforeazã cu uºurinþã pânza îngãlbenitã, începe sã se lungeascã parcã la nesfârºit ºi încremeneºte în aer, la cîþiva centimentri de feþele spectatorilor din rândul întâi, lãsând sã i se vadã potcoava masivã, pe care se distingeau pânã ºi capetele mari ale cuielor bãtute de jur împrejur.

Am scos un urlet de spaimã ºi mi-am ascuns capul între genunchi. În momentul acela filmul s-a rupt, privitorii au început sã fluiere ºi sã tropãie nemulþumiþi din picioare.

Am izbutit cu greu sã mã smulg de pe scaun, rãtãcind dupã aceea câteva ceasuri prin Tiergarten, cu totul nepãsãtor la ploaia rece de toamnã ce mã pãtrundea pânã la oase, urmãrit de imaginea acelui picior gigantic de cal care mã umplea de o groazã inexplicabilã. Am ajuns acasã târziu, cu hainele în dezordine ºi cu o febrã de treiezeci ºi nouã de grade care avea sã mã þintuiascã la pat pentru trei sãptãmâni. Dupã spusele bunului doctor Fabricius fãcusem o formã gravã de pneumonie, iar eu i-a lãsat pe pãrinþii mei sã creadã cã rãcisem în Tiergarten, ba mai mult, încercam chiar sã mã amãgesc pe mine însumi, spunându-mi cã spaima prin care trecusem nu era decât unul dintre efectele secundare ale pneumoniei.

Nici nu ºtiu când i-am comandat ospãtarului încã o dozã de Courvoisier.

Acesta mi-adus bãutura, apoi s-a aplecat spre mine ºi m-a întrebat în ºoaptã, schimonosindu-ºi faþa zbârcitã întrun zâmbet insidios, dacã nu doresc sã fac cunoºtinþã cu o tânãrã polonezã.

Am rãmas ca izbit îm moalele capului, în timp ce omuleþul clãtina în continuare din tigva lui chealã, iar, în ochii lui mici ºi nesinceri mi s-a pãrut cã pot desluºi un licãr de ironie.

3 Aºadar Kurt are dreptate: întâlnirile mele cu Danuta sunt supravegheate de Gestapo, iar propunerea în doi peri a ospãtarului constituie, cu siguranþã, un avertisment.

Sorb fãrã nicio plãcere din paharul cu Courvoisier, cuprins de o mânie surdã ºi numai respectul pentru uniforma pe care o port mã împiedicã sã-i trântesc omuleþului stafidit o pereche de palme.

Apoi, dintr-o datã, gândul cã Danuta e într-o mare primejdie se desprinde cu limpezime, parcã scris cu italice, din vãlmãºagul de fricã, revoltã ºi scârbã care îmi clocoteºte în creier. E doar o biatã refugiatã, lipsitã de orice protecþie, abia toleratã într-o þarã aliatã cu duºmanii poporului ei, o strãinã a cãrei dispariþie ar stârni cel mult interesul vreunui inspector prea zelos de poliþie, nevoit în cele din urmã sã claseze dosarul din lipsã de informaþii.

Undeva în mintea mea percep ticãind o inimioarã de iepure, iar în trupul meu de arian sãnãtos, cãruia nici doctorul Goebels, nici Führerul însuºi nu i-ar fi putut gãsi vreo modulaþie semiticã sau vreun vag accent slav, se contorsioneazã o fricã vâscoasã, cu damf de cimbru ºi usturoi. O senzaþie de murdãrie mi se întinde de-a lungul pieptului ºi al spatelui, ca o sudoare de polonez sau evreu, care mi-ar încleia subþiorile, fãcându-mã sã descopãr cã trupul meu este impregnat de izul unei iudaitãþi atavice, pe

Anul 19, Nr. 1-2/2011

care þesuturile o secretã pe sub uniforma de ofiþer german ºi o fac sã pãtrundã în postavul acesteia, nãclãind-o ºi profanând-o precum viruºii unei maladii.

Eºti evreu atunci când þi-e fricã – spune adesori Kurt, strâmbând a dezgust din nasul sãu mic ºi trandafiriu ºi adaugând apoi cã frica miroase a unturã de gâscã. Iar pe urmã începe sã adulmece demonstrativ, ca un pudel obez, deasupra paharului cu coniac, cu o urmã de zâmbet poznaº în ochii lui spãlãciþi.

Cei doi chelneri trebãluiesc acum în jurul grãsanului de la masa vecinã. Acesta înfulecã dintr-un copan de pasãre pe care l-a luat neglijent între degete Mãnâncã fripturã de gâscã! - îmi trece prin cap cu repeziciune. ªi încerc în zadar sã descopãr pe chipul lui roºu vreo trãsãturã semiticã. Are înfãþiºarea unui petrecãreþ cam trecut care ar putea aparþine oricãrei rase, dar þine cu siguranþã de rasa universalã a mâncãcioºilor. Maxilarele lui se miºcã precum valþurile unei maºini, iar în gura lui adîncã ºi întunecoasã se ghicesc niºte dinþi de carnasier în stare sã devoreze pânã ºi oasele. Are gura peste mãsurã de plinã ºi percep aproape fizic bolul cãlduþ care i se precipitã pe gâtlej, sufocându-l pe jumãtate, aºa cum mi se pare cã percep ºi icnetele scurte de voluptate ale stomacului sãu, lãbãrþat ºi puturos, ca stomacul unui rumegãtor.

Simþurile mele au ajuns la o hiper-percepþie nefireascã, au dobândit capacitatea de a dilata fiecare senzaþie pânã la forma ei cea mai acutã, dacã nu cumva inventeazã senzaþii, mai cu seamã mirosuri, iar acum îmi dau seama cã e din cauza fricii.

Mi-a fost fricã întotdeauna. Fricã de Trude ºi Günter, de inspecþiile lui von Stubbe, de beþiile lui Kurt, de strãzile întunecoase ale acestui oraº puturos ºi de tranºeele de pe frontul rusesc, iar acum fricã pentru viaþa Danutei, pe care mi-o imaginez întinsã pe una din mesele de faianþã de la institutul medico-legal, cu abdomenul desfãcut, sub lumina orbitoare a lãmpilor cu magneziu, reflectatã de nichelul instrumentelor chirurgicale. Îmi dau perfect seama cã aceastã fricã are ceva bolnãvicios, e poate unul din simptomele neurasteniei, dacã nu chiar ale unei psihoze, care mã devoreazã de mai bine de douã decenii.

Totul a început în cinematograful acela de lângã Tiergarten. ªi de atunci am, ca ºi Siegfried, un punct vulnerabil undeva sub uniforma asta de militar.

Borþosul de la masa vecinã suge acum o aripã mare de gâscã. Îl spionez prin sticla monoclului, intrigat de voracitatea neobiºnuitã care se poate citi pe faþa lui de chefliu. Mi se pare cã hãpãie mâncarea ca pe un drog ºi, în timp ce mestecã ºi înghite, înghite ºi mestecã, seamãnã cu unul din acei beþivani singuratici care nu doresc decât sãºi anihileze cât mai rapid orice scânteie de luciditate ºi pentru care beþia e un soi de sinucidere lentã sau masturbare.

Vecinul meu se drogheazã cu fripturã de gâscã aºa cum Kurt se drogheazã cu Courvoisier ºi aºa cum Günter se drogheazã cu cuvântãrile Führerului.

Mutra lui de grãsan se face tot mai roºie, invadatã, ca în urma unei transfuzii, de un sânge greoi ºi nesãnãtos. Nu ºtiu de ce mã gândesc cã aveam pe faþã probabil semnele aceluiaºi extaz tâmp atunci când Danuta îmi mângâia mâinile ºi descopãr în mine o ciudatã solidaritate de toxicoman cu mâncãciosul acesta, învelit în propria lui osânzã ca într-o peliculã de protecþie. Mi se pare cã mãnâncã de fricã, aceeaºi fricã bezmeticã pe care o simt în mãruntaiele mele, în chiorãiturile stomacului meu stropit cu Courvoisier, în transpiraþia rece care-mi ºiroieºte pe spate ºi miroase a polonez.

Ofiþerul a intuit bine: grãsanul e devorat de o fricã teribilã, trãdatã de tremurul mâinilor, care îl face sã mânuiascã tacâmurile cu o oarecare nesiguranþã.

Noi care – spre deosebire de maiorul german – ne bucurãm de privilegiul de a ne apropia oricât de mult de masa acestui morman de osânze, prin care frica circulã ca un fluid de substanþã paralizantã - simþim în apropierea lui nu mirosul de unturã de gâscã, care îl iritã pe ofiþer, ci un iz amestecat de tutun ieftin, cernealã tipograficã ºi praf, mai ales praf. Pentru cei obiºnuiþi sã frecventeze redacþia unui ziar, damful acesta e cât se poate de cunoscut: el se infitreazã, dupã numai câteva zile de lucru, în hainele ºi în pielea angajaþilor unei publicaþii, de la redactorul ºef la bãiatul ce aduce chilfe proaspete de la bãcãnia de vizavi, spre disperarea nevestelor, care descoperã cã nici un odorizant nu poate îndepãrta duhoarea asta insidioasã care a devenit pentru slujitorii mai mari sau mai mici ai literelor de plumb ºi ai rotativei o a doua naturã

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

18

Bogdan Coºa

POKER Fragment din capitolul #12. DN1, romanul Poker, ed. Cartea Româneascã, 2011 Bogdan Coºa (n. 1989) este câºtigãtorul Concursului de Debut al Editurii Cartea Româneascã (secþiunea Prozã) al ediþiei de anul acesta. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universitãþii Transilvania din Braºov în 2010. În prezent este masterand la Teoria Literaturii ºi Literaturã Comparatã din cadrul Universitãþii Bucureºti.

Descriere Poker Romanul Poker se bazeazã pe o poveste realã. Protagoniºtii resimt acut senzaþia cã au ajuns într-o lume în care valori ca „familia” sau „ºcoala” nu mai au nicio consistenþã, niciun rol în devenirea lor. În ideea cã nu au nimic de pierdut, ei pun bazele unei reþele de „filtrare” a banilor rulaþi de cazinourile online, renunþând la tot pentru un compromis aflat undeva la limita legii, menit sã le asigure liniºtea ºi bunãstarea într-o societate alienantã, dar, în momentul în care unul dintre ei dispare cu banii, îºi dau seama cã nu e totul atât de simplu pe cum au crezut. Teoria lor îºi dovedeºte limitele, iar locul nihilismul este luat de cel al întrebãrilor fundamentale: Cine eºti? Pe cine iubeºti? Pe cine crezi? Încotro te îndrepþi? Toate acestea în vederea gãsirii unui scop, a unei raþiuni de a fi: a te îndrãgosti, a lega prietenii ºi, mai ales, a lupta pentru a le menþine.

Adei îi plac cãrþile. Îi place tot ce þine de artã, de... un nu ºtiu cum sã-i zic, în fine, e leºinatã dupã orice rahat i se pare cã miroase a culturã. La început mi-a zis cã e artistã. Mi sa pãrut fascinant. Ea trãieºte în filmul ãsta. Crede cã e cultã.

Cã are o soartã specialã. Cã nu se poate coborî la nivelul unei petreceri. Crede cã are trãiri înalte pentru cã în fiecare dimineaþã se ridicã din pat, îºi pune o canã de cafea ºi ia o carte în fotoliu, memorii sau filosofie. Îmi zice cã ãsta e ritualul ei, aºa îºi pune mintea în funcþiune. O perioadã ma prins. Ajungeam la ea ºi mã simþeam ca într-un sanctuar, cel puþin în camera ei, cã în living pãrinþii citeau Dan Puric, dar, cum urcam scãrile la mansardã, era un vis: tablouri pe pereþi, mãºti, vaze ºi tot felul de obiecte artizanale. Era total nou pentru mine. Da, eu, care-am crescut într-o garsonierã, ºi aia cu chirie, sã umblu cu tipe cu mansarde. Cu maºinile altora. Apoi cu maºina mea. ªi casa... ªi toate tipele astea...

Nu ºtiu de ce îmi trec prin minte toate prostiile. Ada, dracu ºtie unde e. Andreea, aici, în maºina asta, dormind.

Trecere la nivel cu calea feratã. O sutã douãzeci, a cincea, a patra, a treia ºi tot aºa. Hopuri mici. Andreea tresaltã puþin, ridicã capul ºi priveºte nedumeritã pe geamul din dreapta. Se culcã înapoi. Fata asta e genialã. Nici nu ºtiu dacã aº vrea sau nu sã fim împreunã. Niciodatã nu ºtiu dacã aº vrea sã fiu cu altã tipã sau cu Ada. Nici când mã culc cu ele nu ºtiu. Unele fac sex mai bine, altele mai puþin bine. Cu Ada e altfel. Cu Ada e ok. Câteodatã se aburesc geamurile. Am citit cã temperatura corpului creºte cu un grad jumate când faci dragoste. Asta era bine de ºtiut când stãteam în garsonierã ºi erau cinºpe-ºaiºpe grade în casã.

Am plecat la þarã într-o iarnã ºi, când ne-am întors erau douã grade în camerã. Nu ne-a venit sã credem. Mama se uita la mine ºi, când mi-a zis ceva, i-au ieºit aburi din gurã ca unui eschimos. Dumnezeu s-o ierte... ªi iar conºtiinþa asta blestematã. Eu sunt aproape ateu. Adicã Dumnezeu sau eu?

Dumnezeu sau nu. Uºor de ales, dar greu de renunþat în totalitate. Adicã dacã nu e, nu e. ªi eu sunt singur. ªi mama nu mai e nicãieri sau cum? A fost doar în capul meu? Nu se poate asta, lucrurile ar fi prea simple. Ceva se întâmplã mai departe de mine, de Andreea, de maºina care îndoaie ºoseaua, de Bucureºtiul spre care ne îndreptãm. * Sunt foarte obosit. Simt asta dintr-o datã, pânã acum îmi fusese doar foame. E ºase imediat ºi afarã s-a luminat biniºor. În curând rãsare soarele, o sã-l prind mai departe de Comarnic, cum îmi place mie sã-l vãd, ieºind de dupã dealuri sau chiar la câmpie. Îmi aduce aminte de copilãria mea fericitã, de dimineþile de varã în care mã trezeam împreunã cu bunicul ºi-l ajutam sã mulgã vaca, sã spele oalele ºi sã punã mãmãliga la foc. Sã cureþe grajdul uneori ºi altele. Dupã, mergeam sã ducem roaba de gunoi în spatele grãdinii. Acolo rãsãrea mereu soarele. Din acelaºi loc.

Pãºune în faþã, o vale, apoi, în zare, malul celãlalt ºi culturile de porumb. Cerul se fãcea din roºu portocaliu ºi portocaliul se-ngãlbenea imediat. Câteva pete de culoare, apoi un cer albastru. ªi ne întorceam cu roaba goalã iar bunicul îmi dãdea un strugure puþin necopt, acriºor. Aºa începeam ziua trei luni pe an. Vara. Verile mele... Care acum sunt gri ºi cleioase, cancerigene, într-un urbanism gãunos.

Acum verile sunt mizerabile. Vara care va urma va fi mizerabilã. Nici nu vreau sã mi-o închipui. Nu vãd nimic clar, maºini, toropealã, Andreea ºi Ada, Miºu... nu, nu, nu vreau. Complicatã situaþia, complicatã a dracului de bine.

Nu ºtiu ce sã fac. Era mult mai simplu când mergeam sã le duc apã cosaºilor, sã le duc mâncare. Vedeam cum toatã grãdina e doborâtã de bãrbaþi cu mustaþã, bãrbaþi graºi,

bãrbaþi bãtrâni. Toþi fumãtori. ªi era soare ºi era frumos ºi verdele se fãcea galben pânã seara, când ajungeam acasã ºi râcâiam ceaunul de mãmãligã cu o lingurã de lemn, apoi puneam lapte la fiert în drãcia aia de cereale moldoveneºti ºi mâncam ºi mã ardeam pe limbã ºi prin cerul gurii. Îmi aprind o þigarã sã-mi potoleascã setea ºi dorul de copilãrie. Andreea parcã e un copil. Un copil doarme ca un copil. Un copil e frumos. Andreea e un copil. Andreea e frumoasã. Un camion în faþã, imediat se lãþeºte drumul, intrã douã benzi pe sens, în sfârºit o sã fie aer. O sã se vadã câmpurile cu grâul care a înverzit, dar Tom Waits nu mai merge, CD-ul a început a doua oarã ºi chiar it s a dreamy weather ºi eu îmi aduc aminte de tata, de Dacia lui în care nu aveam decât radio, în care se abureau geamurile de fiecare datã când treceam de la câmpie la munte, o rablã deaia care îmi pãrea atunci cea mai frumoasã maºinã din faþa blocului, în care nu lãsam pe nimeni sã dea cu mingea. Era maºina noastrã. Maºina mea. Îmi imaginam cã atunci când voi fi mare o voi conduce. Voi avea mustaþã ºi voi conducie dacia crem, BV, nuºtiucât, FEM. Îl ajutam pe tata s-o spele ºi era mereu curatã ºi aveam pãrinþi obsesiv-compulsivi. Îmi dau seama cum mã þin minute-n ºir de vorbã, mã joc în mintea mea cu fum, cu fum în faþã, spre parbriz. Se-ndoaie dupã oglindã ºi se loveºte de parasolare. În Ford am o pozã a Adelinei prinsã în parasolar cu o piunezã verde. Ea mi-a dat-o, avea o cutie cu piuneze colorate. Ada e coloratã.

Ada e french, poartã botine, fustã ºi ºtrampi coloraþi. Ada era, dintr-un anumit punct de vedere, femeia visurilor mele.

Ada era femininã. ªi Andreea e femininã. Poate prea femininã. Poate prea femeie.

Bãrbaþii sunt proºti. Bãrbaþii sunt aceiaºi de mii de ani.

Femeile sunt aceleaºi, dar sunt mai flexibile, în funcþie de timpuri. Eu sunt la fel cu omul preistoric. Vreau o femeie, vreau sã fie femeia pe care o vreau, vreau sã fie a mea.

Vreau sã am ºi alte femei. Vrea sã fie toate femeile mele. Dar doar una sã fie femeia mea. ªi omul preistoric era la fel.

Femeia vrea sã fie protejatã. Andreea m-a protejat. Eu nu sunt femeie. Ce e Andreea? Ce fac cu ea? S-a îndrãgostit de mine sau face toate astea pentru cã þine la mine? Tot felul de îndoieli, cine sunt ºi ce fac. De ce fac toate astea?

Unde e viaþa? Ce trebuie sã fac? Trebuie sã fug sau sã stau? Sã vorbesc sau sã nu vorbesc? Sã fiu credincios? Sã conduc mai prudent? Sã-mi fie fricã de radare? Sã am mulþi bani? Sã am multe femei frumoase?

Aº vrea sã se reseteze tot. De ce ne e ruºine de curiozitatea noastrã, de gesturile cele mai fireºti? O vacã pe stradã, încet, pe partea stângã. Îi fac un flash bãbuþei care-o mânã de la spate. Aº vrea sã facem schimb de locuri, sã mã duc eu ca-n cealaltã viaþã cu vaca pe câmp. Sã-mi pun viºine ºi pâine ºi brânzã într-un rucsac vechi ºi sã nu mã intereseze nimic. Sã îmi doresc sã fac asta ºi sã fiu mândru cã bãtrânii au avut încredere în mine. Sã pot sã mã urc în copacii în care vreau sã mã urc. Sã cad iar ºi sã nu-mi rup nimic. Sã-mi sparg capul la fântânã ºi sã n-am fobia asta tâmpitã. Dacã mi s-ar face rãu într-o zi când conduc?

Sã mi se beleascã ochii cât douã ceasuri IKEA ºi sã simt cum mã trec apele, cum senzaþia de leºin îmi produce un vertij înainte. Aº lovi un parapet? Aº muri?

Nici nu ºtiu cât aº vrea sã trãiesc. M-am tot gândit la mine bãtrân, dar parcã nu se leagã lucrurile, nu-mi dau seama dacã o sã port barbã sau nu, dacã o sã fiu bine îmbrãcat sau nu, dacã o sã am dinþi în gurã sau dinþi de aur.

Sau dacã n-o sã am dinþi. Dacã o sã fiu cãsãtorit sau nu, dacã o sã am o nevastã grasã ºi proastã, aºa cum îmi imaginez de fiecare datã când am un film. E cea mai mare

fricã asta. Dã doamne sã n-am o femeie grasã ºi proastã. Sã fie slabã mãcar. ªi mediocrã. Sau sã fie o femeie cu pãrul ondulat, sã nu fie foarte stresatã. Sã fie blândã, sã fi iubit copiii. Sã fi avut ºi noi o fatã mãcar. Sau douã, sã nu fie singurã. Sau sã aibã un frate. Sã-l cheme Matei. * Îmi transpirã palmele pe volan. Mereu umezesc plasticul în general negru, sau îmi las amprenta caldã ºi umedã pe pielea finã a vreunui volan îmbrãcat în piele. Maºina mea are un volan de douã ori mai mare decât maºina asta, care e maºinã de fete. Fetele au mâinile mici ºi sensibile. ªi grasele proaste au mâini mici ºi sensibile. Doar cã li se umezesc, cum mi se umezesc mie. Dar sã nu fie aºa, doamne, sã fie decentã. Sã fie frumoasã. Sã fie brunetã ºi sã ºtie multe despre artã. Sã ºtie, nu ca Ada. Nu spoialã. Sã nu fie snoabã.

Sã existe. Sã nu devinã lesbianã închipuitã pe parcurs. Sã mã înþeleagã. Sã se bucure mult ºi din toate cãcaturile. Sã nu aibã pretenþii de la oameni. Sã ºtie cã totul vine ºi pleacã.

Sã ºtie sã facã cumpãrãturi. Sã gãteascã din când în când.

Sã vorbim filosofie.

O fãtucã pe marginea drumului. Cred cã ºi-a terminat tura ºi vrea s-ajungã acasã. Aº lua-o în maºinã, dar Andreea are scaunul lãsat iar în spatele meu nu mai încape decât înghesuitã. Asta e o maºinã micã, e o maºinã de fete, a trebuit sã-mi dau scaunul pânã în marginea banchetei. Îmi pare rãu, arãta interesant. N-am nicio problemã cu asta, maº îndrãgosti ºi de o curvã. Tot femeie. Tot suflet. M-aº îndrãgosti de toate femeile. Când ajung în Bucureºti mã terminã psihic plimbarea prin oraº. Vãd cinci femei pe minut pe care le dezbrac ºi le întind în cele mai dubioase locuri ºi poziþii. Le întind în pat, lângã mine, sã dormim. Sã le acopãr, sã le iau în braþe. Sã simt cum respirã când dorm. Femeile sunt fascinante când dorm. Femeile sunt sincere când dorm.

Aº vrea o femeie care sã nu mã mintã. Sã nu se joace dubios cu mine, sã nu vrea sã ieºim la o mie de ceaiuri ºi cafele înainte sã vinã la mine. Sã dormim, nu neapãrat sã mã culc cu ea. Sã vãd cum îºi ridicã pãrul, sã nu doarmã cu faþa pe el. Sã fie brunetã, sã aibã bucle care se întind pe perna albã. Sã se lumineze afarã ºi noi sã ne culcãm. Sã intre lumina prin geamul de lângã noi. Sã-i lumineze faþa. Sã nu doarmã acoperitã mai sus de sâni. Sã i se vadã uºor presaþi sub greutatea ei. Sã respire rar. Tot mai rar.

Linii albe întrerupte, linii albe continue. Duble sau nu.

Gheretele apicultorilor pe margine ºi niciun erotism în asta.

Sunt foarte obosit. Mintea îmi zboarã în toate direcþiile, apoi prinde câte ceva ºi se duce adânc în. Þin minte cã îi povesteam lui Miºu despre psihanalizã, despre Freud, despre Jung.

Despre evrei care au murit. Miºu se uita sceptic la mine, mã întreba de unde am cãpãtat nuanþa asta de misticism în poveºti. Miºu are un mecanism autodefensiv foarte puternic.

Cred cã a avut probleme când era mic. Miºu autist. Parcã nici nu-i departe de o imagine cu un copil mic ce stã în fund pe covor ºi se joacã cu un deget douã ore. Totul e foarte posibil.

Dragoº trebuie sã fi fost hiperactiv. Sã fi fost greu de þinut în casã. Dragoº a fost al cartierului. Acum e al nimãnui, dracu ºtie unde e. Sper ca V ãsta, de care zice Andreea, sã ºtie ceva, sã nu fi fãcut drumul ca o plimbare pe gheaþã. De-ar fi bine puºtiul. Ne-a dat peste cap.

Vision... Ce nume de cod ºi-a ales ºi tipul. Dubios oarecum. Deºtept, hacker bun, jucãtor de poker online foarte tare. Îl cunoaºte lumea, pe net e vedetã. E interesantã ºi o viaþã de-asta secundã. Doi punct zero. Tot un fel de viaþã, cu jaluzele trase ºi beculeþele ruterului pâlpâind albãstruie în semiîntunericul camerei. Biscuiþi ºi cola. Bani mulþi.

PARADIGMA

19

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Horia Dulvac

FATA CU TRUPUL DE CAL TROIAN „Dincolo de eºafodajul ei de scãri, perdele ºi scânduri era o imensã livadã.

Odatã ajuns acolo, mã trezeam alergând pe iarbã, multiplicat.

Iarba era prietena mea ºi cea mai rãspânditã formã de viaþã de pe Pãmânt.”

Trebuia sã salvez mai întâi fata ºi asta inducea o întârziere.

Lucrurile stãteau în felul urmãtor: intram peste lucrurile deja înfãptuite ºi mã aºezam lângã fata cu trupul de cal troian. Prin ea, urma sã izbândesc, graþie ºi cunoºtinþelor mele de geometrie spaþialã ºi trigonometrie.

Dupã un timp, îmi dãdeam seama cã nu ºtia de ce e acolo. Apoi, constatam cã niciunul dintre cei veniþi înaintea mea nu ºtia ce se întâmplã, deºi creau impresia cã erau atotºtiutori.

- „Mãi sã fie!”, îmi ziceam. „útia stau degeaba o viaþã pe aici!”.

Aerul lor de precedenþã mã înnebunea. De fapt, erau niºte habarniºti perfecþi iar spermatozoizii cu codiþe îi dãdeau de gol.

Rumegau o tãcere înaltã ºi secretoasã, dar digestia ºi excreþia li se vedeau prin marginile lor strãvezii.

Citeam prin ei ca printr-o euglenã transparentã prin care se derula totul: digestia uzinalã, visele ca maþele rãsucite, nucleul cu citoplasma tulburate (o roºeaþã în obraji)... În asemenea situaþii sunt douã posibilitãþi: ori protestezi cu voce tare (trebuie sã te pregãteºti pentru valul de furie), ori taci alãturi de ei.

Nu mi-a plãcut niciodatã dizidenþa, cãci am fost prea comod! Am ales deci ultima variantã: oferã avantajul cã beneficiezi de o oarecare îngãduinþã în timp. În care te poþi înmulþi. Pe apucate, pe întuneric, pe brânci. Îndeletnicire de care de altfel m-am ºi ocupat întreaga mea viaþã: pot spune cã încã din copilãrie am început sã mã pregãtesc pentru asta.

Ce mi se întâmpla când dãdeam sã intru: deºi aparent binevoitori, spectatorii se coalizau împotriva mea. Nici nu apucam sã intru bine cã strigau: „Ocupat”.

Nu aveam ºi eu un bilet ca lumea , sã mã aºez recunoscãtor ca o mãsea în alveolã. Trebuia sã mã smulg din rãdãcini, cu sânge cu tot . Înainte de spectacol, tuºeam în gât.

Aveam voie sã ne înghiþim flegmele înainte de hohotul de plâns al corului de alãmuri. (Semãnau cu orchestra jalnicã din cimitire. La cimitirul Ungureni era o cârciumã ploioasã care mã atrãgea - un loc periculos.)

Din gât, þâºneau avortoni lucioºi, iguane care o luau pe picioare lãsându-mã uºurat (scãpam de posibile...). Îi expectoram discret într-o batistã, dar unii o luau pe lângã scaune ºi urcau în lojã. Se cãþãrau pe picioarele plasatoarelor, pe pulpele lor fuziforme ca niºte sticle de lampã.

Deseori, prefãcându-mã cã îmi aluneca pixul pe parchet, aruncam câte o privire sub fotoliile din stal, aºteptându-mã sã le vãd spectatorilor rãdãcini sub tãlpi. La ºcoalã, puneam oglinda sub pantof ºi le priveam fetelor despicãturile mov vaginale. În afarã de venele picioarelor, nu am vãzut niciodatã nimic.

Dar nici eu nu prea eram dus la bisericã - de câte ori ei mã înjurau (îmi dãdeam seama de asta dupã faptul cã dãdeau mãrunt din buze), prindeam aripi.

Pãºeam în pronaosul bombãnelilor lor cu pas mãrunt, ca un balerin pe poante ºi le transmiteam prin tãceri ipocrite cã vor avea de furcã cu mine.

De regulã, întârzierea mea ameninþãtoare era perceputã imediat la adevãrata ei semnificaþie: brusc, toþi bufneau sã tuºeascã, apoi se puneau sã tacã ºi mai dens. „Mãi sã fie!”, le transmiteam îmbufnat ºi toþi tresãreau cu spinãrile þepoase (le rãmãseserã aºa de când erau dinozauri), înþelegând cã pânã aici le-a fost.

Prezenþa mea ilegitimã se aºeza între ei, cu mirosurile sale nedorite, semnalizând colorat ceea ce nu puteau sã

contracareze oricum: faptul cã, dupã o vreme, mã voi pune pe înmulþit.

Pe îndesate, pe tãcute, pe brânci. Pãi cu cine credeau ei cã aveau de-a face?

Pânã la urmã trebuie sã ajung ºi eu, îmi spuneam!

Dar ca un fãcut, de fiecare datã ajungeam la târgul spart.

Târgul se spãrgea cu zi cu tot, în cioburi pe care le priveam prin binoclul acela primitiv de bâlci. Îl îndreptam spre soare. Tot ce tocasem mãrunt prin digestia noastrã nesãbuitã, micul organ al sufletului zdrobit, se aranjau dupã o voioasã simetrie.

De cele mai multe ori însã nu ajungeam deloc – rãmâneam te miri pe unde.

O vreme credeam ºi eu cã sunt absolvit, dar simþeam marginile laterale ale glandelor sublinguale cum îmi secretã saliva vinovãþiei.

Aºa cã nu e de mirare cã mã descopereau: un intrus. Începeau sã îºi resoarbã golurile dintre existenþele lor, pânã atunci binevoitoare.

Asta îmi îngreuna sarcina: prin gãurile neatenþiei lor trebuia sã intru, aparent distrat, devenind apoi de-al locului.

Trebuia sã pãtrund în sala de orchestre ºi pompe funebre a oraºului în care copilãrisem. Sã ocup ºi eu o funcþie universitarã, sã îmi duc pãrinþii într-o croazierã luxoasã, sã mã invidieze prietenii, ceva…

Nu reuºeam sã trec însã de tãcuta barierã a celorlalþi. ( Pãrinþii mã priveau cu ochi rãbdãtori: îi înþelegeam, nu puteau nici ei sã plece pânã nu mã vedeau intrat. Când am intrat la facultate, Tata a fãcut un chef de pominã: a tãiat un miel ºi a chemat vecinii, a fost ca un botez.)

Aºadar, ca sã intru, îmi construisem o strategie. Fixam o victimã, de regulã o ochelaristã (fetele cu dioptrii erau cele mai bune þinte): urma sã intru în ea ca într-un cal troian ºi sã ies apoi de acolo, întreg, îmbrãcat cu totul în armura de luptãtor. Fata trebuia sã fie recunoscãtoare cã fusese aleasã vehiculul meu. Înainte de asta, erau de pus la punct mici detalii de mecanicã: studiam planºa trupului, cu proiecþii stereografice ºi ºuruburile dezvãluite în minunatul manual de utilizare pe care mi-l punea tot ea la dispoziþie cu generozitate.

(Dintotdeauna am iubit aceastã formã de a spune lucrurilor pe nume în cãrþile tehnice atât de clare, încât universul parcã se lumina cu lanterne ca o cãmarã datã de gol.)

Problema tehnicã la care trebuia sã furnizez rãspunsul era cum ajunsesem în situaþia aceasta. Nu o sã pot înþelege niciodatã!

De neînþeles cum clipele duioase, aºezate unele lângã altele, puteau produce în final un asemenea dezastru. (Deºi mã nãscusem pentru a fi iubit, pe nesimþite eram exclus.)

Urma sã intru în ochelaristã (lentilele ei semãnau cu fundul sticlelor de apã mineralã Borsec) din diferite unghiuri ca într-un cal de lemn. Dincolo de eºafodajul ei de scãri, perdele ºi scânduri era o imensã livadã. Odatã ajuns acolo, mã trezeam alergând pe iarbã, multiplicat.

Iarba era cea mai erogenã formã de viaþã de pe Pãmânt ºi se asemãna foarte mult cu pielea.

Iarba era prietena mea ºi cea mai rãspânditã formã de viaþã de pe Pãmânt.

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Florin Irimia

Misterul maºinuþelor chinezeºti Sã fi avut vreo unsprezece ani pe-atunci, eram un gãligan dolofan cu mâini ºi picioare ca niºte pâiniþe bine crescute dar necopt încã la minte ºi taicã-meu mã poreclise Zaikin, dupã numele luptãtorului rus, nu pentru c-aº fi manifestat vreun interes pentru acest sport sau pentru aviaþie ci pentru cã numele îi sugera lui un individ durduliu ceea ce Ivan nu fusese dar eu cu siguranþã eram. La serbãrile ºcolare de iarnã aveam de vreo trei ani rezervat rolul omului de zãpadã iar primãvara eram tot timpul ursul morocãnos care iese din bârlog dupã luni de hibernare. Apetitul pentru mâncare mergea mânã în mânã cu un alt apetit, acela de a explora ºi investiga aproape fiecare cotlon al apartamentului, îndeletnicire pe care o practicam îndeosebi când rãmâneam singur acasã. Obiºnuiam sã explorez sertarele din biblioteca din sufragerie (multe ºi pline), unde gãseam tot felul de obiecte ale cãror denumire sau rost nu le cunoºteam, misterioase ca un set de prezervative sau mãcar interesante ca niºte agende de însemnãri ale tatãlui meu ºi un jurnal al maicã-mii de când era studentã. O altã zonã fierbinte din casã o reprezenta debaraua, adicã baia de serviciu cum se numea pe-atunci, unde bunicul meu construise niºte rafturi pe care ai mei depozitaserã de-a lungul timpului tot felul de lucruri, de la caietele ºi cãrþile mele de ºcoalã din anii precedenþi, pânã la borcane cu murãturi, ziare, almanahuri, reviste, genþi de voiaj, haine, pantofi ºi câte ºi mai câte altele. Îmi plãcea sã-mi petrec timpul acolo pentru cã era cald, aveam oricând toaleta la îndemânã (deºi uneori veneau niºte mirosuri insuportabile pe ghenã) ºi existau nenumãrate interioare de cercetat: poºete, borsete, genþi diplomat, buzunare de paltoane ºi cojoace, diverse cutii cu tot felul de scrisori ºi vederi primite de ai mei în decursul timpului. Mai erau ºi câteva cãrþi care nu mai încãpuserã în bibliotecã ºi tot cercetând eu maculatura din debara, dãdusem peste una intitulatã Grotescul ºi muzica iar în prostia mea fusesem convins cã Grotescul e un domn, ca în Enescu sau Porumbescu, ºi-i întrebasem pe ai mei cine e acest muzician, Grotescul, cînd a trãit ºi ce a compus, fãrã sã pricep de ce reacþia lor a fost sã se prãpãdeascã de râs.

Dar descoperirea epocalã pe care am fãcut-o n-a avut de-a face cu lectura. Într-o zi, spre sfârºitul anului, am rãcit ºi maicã-mea a insistat sã nu mã duc la ºcoalã. Ei au plecat la serviciu, lãsându-mã singur, sau mai bine zis în compania litrilor de ceai pe care trebuia sã-i îngurgitez. Sincer, nu mã simþeam chiar atât de rãu aºa cã am început sã fac paºi prin casã iar primul gând a fost sã mã duc în debara. Nu mai ºtiu unde le-am gãsit, într-un geamantan vechi pe care într-o vreme ai mei îl luau cu ei la mare, sau ascunse în spatele unor pulovere care-mi rãmãseserã mici, dar, spre marea mea încântare, am gãsit trei cutii colorate, una mai ochioasã decât alta, care conþineau, atunci când le-am deschis, exact ceea ce era desenat pe ambalaj, adicã trei maºinuþe chinezeºti noi-nouþe pe care le-am întors cu evlavie pe toate pãrþile, extaziindu-mã de fiecare amãnunt pe care îl mai descopeream la ele: camionului roºu cu basculantã i se aprindeau farurile când acþionai butonul ON, pentru cã era cu baterii, maºinii decapotabile i se deschideau atât portbagajul unde dãdeai peste roata de rezervã – fãcutã chiar din cauciuc – care se putea scoate, cât ºi capota (sub care aveai motorul care nu era desenat ca la alte jucãrii) iar animãluþele din camioneta grãdinii zoologice se miºcau odatã cu miºcarea roþilor.

Eram în preajma lui 5 decembrie ºi Moº Nicolae trebuia în curând sã-ºi lase cadourile în ghetuþe, numai cã între timp aflasem de la ºcoalã cã doar Moº Gerilã existã, în timp ce Nicolae era doar o invenþie a pãrinþilor. Vestea mã duruse dar de ruºine nu fãcusem informaþia publicã ºi alor mei, nu vroiam sã-i pun într-o luminã proastã, jenantã ca sã trebuiascã sã-mi dea explicaþii, drept pentru care când taicãmeu m-a întrebat, Auzi , da’ tu mai crezi în Moº Nicolae?, i-am rãspuns, poate un pic gâtuit, Da, bineînþeles, de ce sã nu mai cred? Pentru cã ºtiu cã unii copii spun cã nu existã, m-a informat el , uitându-se încã puþin suspicios la mine. Nu ºtiu, am minþit. N-am auzit nimic despre asta ºi în secunda urmãtoare am ºtiut cã descoperirea accidentalã a cadourilor de Moº Nicolae risca sã mã deconspire drept proaspãt necredincios. Temerile mele þineau de faptul cã

nu voi fi în stare sã mã prefac foarte entuziasmat la vederea darurilor lãsate lângã cizmuliþe, atâta vreme cât de obicei eram foarte zgomotos în exprimarea bucuriei. Câteva zile am trãit într-un consum nervos intens, ca un actor înaintea marii premieri. Apoi, seara de cinci decembrie a venit, cadourile au fost lãsate iar eu a trebuit sã joc teatru. Una era sã spui cã da, crezi în Moº Nicolae, alta era sã faci dovada acestei credinþe. Am desfãcut primul cadou cu inima bãtându-mi nebuneºte în piept dar când am înlãturat hârtia frumos coloratã, am constatat cu mirare cã înãuntru se afla un penar. Am desfãcut ºi al doilea cadou ºi m-am trezit cã þineam în mâini un pulover pe gât. În sfârºit, în cea de-a treia cutie am gãsit o maºinuþã dar nu chinezeascã, ci româneascã, un Aro 244 din plastic dar foarte bine realizat. Îl mai am ºi acum. M-am gândit atunci cã pânã la urmã aº fi putut interpreta rolul entuziastului dacã dinaintea mea s-ar fi aflat cadourile pe care le descoperisem ascunse în debara.

Dar aºa, situaþia era teribil de tristã: nu numai cã nu exista Moº Nicolae dar nici Moº Gerilã se pãrea cã nu existã de moment ce, gândeam eu atunci, cele trei maºinuþe urmau sã-mi fie puse sub brad nouãsprezece zile mai târziu, eventual împreunã cu alte daruri cumpãrate din magazin.

Eram debusolat. Totuºi, n-am zis nimic atunci iar când am fost întrebat ce am, de ce sunt atât de tãcut, am spus ºi eu ce o auzisem pe mama de atâtea ori spunând, Mã doare îngrozitor capul, nu acum. Am primit o aspirinã, pentru care m-am prefãcut a fi recunoscãtor, ºi am fost trimis la culcare.

Zilele au trecut, indiferente la tristeþea mea. Bradul a fost împodobit iar darurile amplasate sub el. Pe 24 decembrie, un copil aproape cinic desfãcea cinci cadouri, ºtiind foarte bine ce se ascundea în spatele ambalajelor. Dar, la fel ca de Moº Nicolae, ele nu aveau nimic de-a face cu cele trei maºinuþe descoperite în geamantan: o puºcã cu capse, un clasor, un glob pãmântesc ºi ceva de îmbrãcat au fost singurele daruri gãsite sub brad. De data asta nici mãcar nu mai primisem maºinuþe. Mi-a mai venit inima la loc, vã daþi seama. Pânã la urmã se pãrea cã Moº Gerilã exista, pânã la urmã, cu puþin noroc, putea sã existe ºi Moº Nicolae.

Cum rãmânea atunci cu jucãriile din geamantan? În mai puþin de o lunã era ziua mea de naºtere, aºa cã probabil urma sã le primesc atunci. Riscând sã fiu prins asupra faptei, am aºteptat ca ai mei sã adoarmã ºi m-am dus tiptil în debara.

Nici n-am aprins lumina, ci ajutat de-o lanternã, am bâjbâit dupã geamantan, l-am deschis ºi am pipãit interiorul. Pãrea gol. Ca sã fiu sigur, pânã la urmã l-am dat jos dar, obosit fiind, l-am scãpat din mâini iar el a cãzut pe podea cu zgomot.

Asta a mai întârziat un pic momentul adevãrului pentru cã, temându-mã cã voi fi auzit din dormitor, am rãmas nemiºcat ca un iepure cu urechile ciulite dupã paºi de prãdãtor.

De ziua mea, în acel an fatidic, am primit un trening ºiun ghiozdan. Nemaiputând rezista curiozitãþii, am hotãrât sã dau cãrþile pe faþã: - Dar când primesc maºinuþele chinezeºti?, am întrebat eu fãrã sã iau în calcul posibilitatea cã aº putea sã nu le primesc niciodatã.

- Care maºinuþe?, s-a arãtat miratã maicã-mea.

- Maºinuþele chinezeºti pe care le-am gãsit din greºealã în geamantanul cu care mergeam la mare…

Maicã-mea s-a uitat scurt la taicã-meu care s-a înroºit.

- Ce tot spui acolo, bãiete?, a zis el prefãcându-se cã nu înþelege. Fãrã sã ºtiu cum, mi-am dat seama cã fãcusem o gafã. O prezenþã nevãzutã se bãgase peste noi ºi ne lua tot aerul.

- A, v-am pãcãlit! Am strigat la ei ºi am râs prosteºte.

Apariþia ºi dispariþia maºinuþelor chinezeºti s-a lãmurit în mai puþin de un an. Pânã la Crãciunul urmãtor maicã-mea ºi taicã-meu erau divorþaþi iar eu aveam o nouã mãmicã ºi un nou frãþior: care când i-am trecut pentru prima oarã pragul camerei, m-a poftit generos sã mã joc cu maºinuþele lui chinezeºti.

20

Paul Mihalache

TÂRGUL DE ARLECHINI Consider cã romanul lui Paul Mihalache, Tîrgul de arlechini, poate impune numele acestui prozator situat în afara sitemului vieþii literare. Este vorba de un autor foarte tînãr, deplin maturizat, care scrie o prozã strãinã de mizerabilismele decorative ale zilei, cu o frazã sigurã, cu ºtiinþa construcþiei, lipsit de mimetisme. Cartea, care bate la uºa publicãrii, va fi, sînt sigur, un pariu cîºtigat.

Bogdan Creþu

(asta a fost înainte) (fragment din romanul Târgul de arlechini) Am intrat la filosofie în toamna lui 2003. Aveam o mulþime de vise ºi nici un prieten – cel puþin nici unul în Bucureºti. Rãmãseserã toþi acasã, în Iaºi. Spun acasã, deºi nu avea sã treacã mult pânã când acest cuvânt sã capete cu totul alte semnificaþii.

Locuiam în Nicolae Grigorescu, în chirie la un cuplu inedit – o femeie de vreo patruzeci de ani, mamã a doi copii pârnãiaºi, unul închis pentru droguri, altul pentru jaf ºi viol, ºi un agent imobiliar care, dupã ce fugise a treia oarã de la dezalcoolizare, gãsise acasã, în loc de nevastã ºi copil – fetiþa lor de cinci ani – un bilet scurt, mâzgãlit în grabã cu o cariocã roºie pe spatele unei facturi de la RomGaz: Luna viitoare pe cinºpe sã te prezinþi la tribunal pentru divorþ.

Sunt la mama. Dacã nu mã laºi în pace ºi vii iar sã faci scandal sã ºtii cã anunþ poliþia! Cori.

Cu excepþia lui Felix, fiu de preot din Caran-Sebeº, pasionat de muzicã ºi poezie, cu care mã îmbãtam o datã pe lunã, când luam bursa, nu-mi cunoºteam nici unul dintre colegii de an. Devoram tot ce se tradusese la noi de Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard ºi multã filosofie româneascã pe care o contestam febril amândoi, convinºi de ineditul ºi subtilitatea ideilor noastre. Cred cã am trãit toatã facultatea de pe urma cãrþilor citite în acele prime câteva luni. Dar adevãrul e cã mã plictiseam teribil.

Venisem în Bucureºti atras de promisiunile unui oraº necunoscut, cu crâºme boeme, beþii prolifice, strãzi pline de poezie ºi domniþe solitare rãtãcind în aºteptarea versurilor pe care aveam sã le compun anume pentru ele.

Exultând de dorinþã ºi abnegaþie. Cu dragoste ºi abjecþie!

Ele sau eu? Eu noaptea, ele dimineaþa. Sau invers. În realitate, mã vedeam nevoit sã rãmân în casã week-end-uri la rând, citind poemele presocraticilor ºi calculându-mi banii în pachete de þigãri ºi plicuri de ceai negru de la non-stopul din colþ. Nu era chiar ceea ce aºteptam. În plus, mã simþeam al naibii de singur.

Pe cei doi colocatari ai mei, Gusti ºi Doina, încercam sãi evit cât mai mult. Uneori, însã, îmi era imposibil. Se îmbãtau ºi dãdeau nãvalã în camera mea sã te mai dai ºi tu pe brazdã, nu de alta, cã prea îþi pierzi vremea cu cãrþile ºi uiþi sã te bucuri de viaþã! O vreme îi ignoram, dar când începeau sã se certe mã apucam sã beau ºi eu vin, vodcã, rom, cântam la chitarã cântece arhicunoscute, de la Phoenix, Andrieº sau Nicu Alifantis pânã la C’aºa beu oamenii buni..., orice numai sã-i fac sã uite, sã evit scenele violente sau patetice, dar, aproape de fiecare datã, noaptea se încheia cu urlete, lacrimi ºi reproºuri, iar eu eram nevoit sã dorm în bucãtãrie, pe linoleum, cãci împãcãrile lor voluptuase nu þineau cont de convenþii, iar dimineaþa intram pe vârfuri în camerã sã-mi iau haine de schimb înainte de a pleca la facultate. În prima sesiune aveam mai puþine emoþii decât oricare dintre colegii mei, dar, înainte de examenul la epistemologie, cu Vasile Tonoiu, la începutul lui februarie 2004, am înþepenit de frig douã nopþi

21 la rând pe o bancã din parcul IOR, citind Prolegomene. O garsonierã nu mi-aº fi permis nici dacã mã lãsam de fumat ºi treceam pe regim de pâine prãjitã cu margarinã. Lui Gusti îi plãteam un milion douã sute pe lunã ºi nimic pentru dependinþe – echivalentul bursei de student atunci, ori a unui cartuº de þigãri acum. Speram sã termin anul în primii cinci ºi sã primesc loc la cãmin. Am terminat al ºaptelea ºi am fost repartizat în Kogãlniceanu, dar asta abia în octombrie viitor, iar, dupã examenul la epistemologie, când voiam pur ºi simplu sã evit o nouã ºi inoportunã ºuetã cu gazdele mele, tatãl lui Gusti, care locuise pânã atunci într-un sat de lângã Bucureºti, a fost diagnosticat cu cancer la prostatã, iar mie mi-a spus (fiu’sãu) pe un ton împãciuitor, aproape spãºit, altã soluþie nu e, îmi pare rãu, dar mâine trebuie sã te muþi.

Banii pe care-i plãtisem anticipat pe o lunã þi-i dau înapoi cât de curând. Oi fi fost eu destul de necopt pe-atunci, dar asta n-am înghiþit-o. ªi nici nu m-am putut abþine: – Gusti, nu te mai gândi la bani. Când o sã-i ai, cumpãrã-i fetiþei tale o ciocolatã ºi un ursuleþ de pluº. Din partea mea. ªtiam cã de juma’ de an nu mai dãduse un leu pe altceva în afarã de bãuturã ºi þigãri. La întreþinere avea datorii de peste zece milioane. De ziua fiicã-sei, cu câteva sãptãmâni în urmã, bãuse pânã dimineaþa ºi nu se mai trezise la timp so ia de la grãdiniþã, aºa cum îi promisese. De câte ori era deprimat, ameninþa cã se sinucide, iar odatã, dupã o sticlã de Stalinskaya la trei sferturi, a trebuit sã-l prind de picioare ºi sã-l trag înapoi de pe pervazul geamului din bucãtãrie, de pe care ar fi putut oricând sã cadã, deºi sunt convins cã nu voia altceva decât sã se dea în spectacol. Ulterior, am mai cunoscut sinucigaºi-în-serie. Maniaco-depresivii ãºtia sunt toþi la fel. Îþi dau ocazia sã-i salvezi fie doar ºi pentru dubla raportare pe care o dobândesc inerent cu privire la relaþia dintre tine ºi ei. A doua zi vor povesti în cârciuma din colþ, unde au insistat atâta sã-i însoþeºti pentru una micã, nu mai mult, doar n’o sã stãm noi cu rataþii ãia cocliþi ºi plictisitori, da’s bãieþi buni pân’la urmã, cum cã la greu se vede prietenul adevãrat. Dacã nu era el, da, da, el de aici, care stã la masã cu noi, eram pe lumea ailaltã acu’, iar seara, dupã nenumãrate rânduri cu bãieþii buni, amintindu-ºi de nevasta care i-a pãrãsit lãsându-i pe drumuri, de banii pierduþi la pariuri, sau tablourile de sute de milioane normal cã originale! vândute pe te miri ce, te privesc cu ochi rãi ºi îþi aruncã printre dinþi: De ce? De ce nu m-ai lãsat sã termin odatã cu toate? Îþi place sã vezi cum sufãr, cum mã chinui, ai? Unul singur mi-a devenit prieten. Dorin îmi spunea, dupã ce abia reuºeam sã-i smulg cuþitoiul de tãiat pâine din mâini: Eh, pãi dacã sufãr, cum sã nu mã sinucid? Mã sinucid, dacã sufãr, dar nu mor.

Numai proºtii mor!

De Gusti ºi Doina m-am despãrþit cu o sticlã de Muscat Otonel ºi am preîntâmpinat orice scenã promiþând cã mã întorc a doua zi sã-mi iau masa pliantã (pãtatã cu rom ºi urme proaspete de vomã) ºi sã mai bem ceva împreunã. Oricând, prietene! Oricând eºti binevenit la noi! Probabil cã au vândut masa imediat cum am plecat. Nu fãcea doi bani.

Cele trei sãptãmâni ale sesiunii am bântuit prin cãminele din Grozãveºti, în primele zile stând în camerã cu un coleg din anul doi, cãruia îi cãºunase pe fosta mea prietenã ºi era convins cã-i voi înlesni lipeala. Se înºela. Pe Ioana o cunoscusem cu trei ani în urmã, în Iaºi; divorþase pentru a se muta cu mine într-o camerã de pe Sãulescu – vanitatea nu mã lãsa pe atunci sã cred cã s-ar fi despãrþit de bãrbatsu ºi dacã nu eram eu – însã, între timp, ne rãmãseserã prea puþine în comun, doar speranþele ei într-o schimbare þinându-ne oarecum împreunã, iar amorul propriu fãcândumã sã reacþionez atât de violent încât aproape i-am crãpat þeasta lui Codrin, trântindu-l de treptele cãminului când mia zis cã am luat cina împreunã la Casa Româneascã.

Spunea cã se simte singurã ºi vrea sã vorbeascã cu cineva.

M-am abþinut sã-l izbesc ºi a doua oarã: Bou mai eºti! La Casa Româneascã fac mâncare proastã ºi muzica e de rahat. Calculase, probabil, cã-i eram dator (pentru patul în care dormeam) ºi ºtia cã între mine ºi Ioana nimic nu mai poate urma, dar greºea crezând cã i-aº putea-o ceda cu titulatura de ºutealã, indiferent cât de mult aº fi vrut ca totul sã se termine fãrã ca ea sã aibã de suferit. Mai târziu avea sã îmi parã rãu de acea ieºire nervoasã, ºi nu pentru cã mi-aº fi fãcut scrupule în privinþa tãrtãcuþei lui Codrin, ci pentru cã mi-a fost necesarã multã muncã de lãmurire s-o conving pe Ioana cã nu iubirea, ºi nici mãcar vreo reminiscenþã nostalgicã, ci doar orgoliul mã fãcuse sã mã port ca un smintit. Nu-mi place sã fiu luat de prost! Dacã în trei ani nu ai remarcat încã, atunci du-te sã te consoleze Tãrtãcuþã-Spartã ãla al tãu. Iar pe mine lasã-mã! Dar era prea târziu: în mintea ei se formase deja idila înduioºãtoare a puritanului care ºi-ar da viaþa pentru iubirea lui imposibilã.

PARADIGMA Citise o groazã de poveºti lacrimogene ºi înduioºãtoare de þi se fãcea greaþã. (În iarna lui 2000, când îl pãrãsise pe bãrbat’su, Cãtãlin, eu aveam nouãsprezece ani, iar ea douãzeci ºi ºapte; vorbea despre angajamentul nostru în termeni aluzivi, încercând sã-mi smulgã promisiuni cum cã n-o voi pãrãsi niciodatã. Am avut mereu – chiar ºi atunci când îmi spuneam cã o iubesc – sentimentul cã se agaþã ca un naufragiat de colacul de salvare. În permanenþã încerca sã-mi arate cât de mult a suferit, cum cã ar fi meritat cu totul altceva de la viaþã, ºi cã, dacã nici eu n-o voi salva, existenþa ei nu va mai avea nici un sens. Intuiam corect. Mai târziu, avea sã devinã unul dintre acei sinucigaºi în serie... Dar n-am luat-o niciodatã în serios – stiam cã nu ar avea curajul).

M-am mutat în camera alãturatã, cu un doctorand în biologie, Marius, care searã de searã se ducea în Club A, cu bani de intrare ºi-o bere, aºteptând sã fie agãþat pe ringul de dans de domniþe frivole cu spirit de filantrop. Într-un rând am mers cu el ºi am vãzut cu ochii mei cum a plecat cu o fetiþã de maxim cinºpe ani, pe care, nu ºtiu din ce motiv (ºi nici el nu mi-a putut explica) am gãsit-o dimineaþa, când m-am întors, dormind îmbrãcatã cu paltonul ºi încãlþatã cu bocancii în patul meu. Bine, bine, amice, înþeleg cã un cadou tre’sã fie ambalat, dar nici chiar aºa!

M-a privit câº, cu jumãtate de ochi: M-o fãcut mama pròst, sã mor de te mint! (Era ardelean). Dupã ce-om urcat în taxi i-om zâs la fatã: No bine, tu, acu cã mi-oi dat de bãut, nici nu pot ca sã te mai fut. Dar hai în cãmin, cã te descurci tu cu mine. ªi dupã, nu mai ºtiu ce s-o’ntâmplòt. Ioi, da’ ce mã doare capu’, sã mor, nu alta! No, mai bine dã-mi o þigarã.

La începutul semestrului doi am luat în avans jumãtate din banii pentru traducerea unui manual de economie care urma sã fie editat de Curtea Veche, ºi mi-am închiriat o camerã în Militari, în apartamentul unui colonel în retragere, un vãduv obez ºi obsedat sexual, care la trei dimineaþa, când n-avea somn, mã trezea sã jucãm table ºi sã ne uitãm la filme porno pe un program franþuzesc, dar avea un vin roºu de casã aºa de bun cã nu prea mã lãsa inima sã-l refuz.

Era simpatic moºul, dar cam pisãlog. Genul ãla de bãtrân care le ºtie pe toate ºi fereascã Sfântul sã-l contrazici. Zi cum zice el ºi fã cum ºtii tu, cã oricum nu observã diferenþa.

Era aºa scund încât cu greu þi-l puteai imagina dând ordine unui pluton, darmite unui întreg regiment. Deºi cam încuiat la minte, nu înceta sã mã amuze prin naivitatea ºi sinceritatea cu care debita ºi credea cele mai mari inepþii, asemenea unui copil care te invitã sã iei parte (ca personaj, fireºte) la jocul sãu cât se poate de serios: Tu erai eu ºi-acuma mã împuºcai, bine? Am jucat multe partide de table în acea primãvarã, am îngurgitat canistre cu vin, am vãzut scene din pionieratul pornografiei franþuzeºti – în fân, aºa, arde-o în cãpiþa cu fân! Ah, ce i-aº mai da ºi eu la buciºoare o turã (pe moº îl excitau cel mai mult grajdurile ºi ºoproanele; tre’sã fi fost obiºnuinþa a treizeci de ani la cazarmã) – britanice ºi nemþeºti ºi, poate în primul rând, am observat cât de comod e, uneori, sã nu contrazici. Dom’ Floareº – aºa îl chema – îmi interzisese ca prietenii sã rãmânã la mine peste noapte doar nu eºti poponar ºi nici nu inviþi boschetari care n-au un’sã doarmã, dar, sub pretextul cã bem – negreºit vin roºu, demisec, nu prostii! – pãlãvrãgeam uneori pânã dimineaþa cu Felix, ori alþi doi colegi cu care mã împrietenisem – Ionuþ ºi Matei; citeam, ascultam muzicã, beam vin, stãteam la taclale...

Moºul avea ºi o iubitã cu douãzeci de ani mai tânãrã decât el – sã fi avut vreo patruºcinci – a cãrui fiu, student la jurnalism în ultimul an, secþia comentarii sportive, a fost cel mai prost elev pe care l-am avut vreodatã la meditaþii la englezã – încuiat ºi îndãrãtnic de te apuca spaima. Pe Ioana n-o sunam niciodatã ºi nici nu rãmânea la mine (pentru sticle cu vin) dar ea continua sã considere (sã creadã? sã spere?) cã încã mai eram împreunã. Faptul cã n-aveam o altã relaþie probabil c-o încuraja. În ultima sãptãmânã din aprilie scriam un eseu despre Conceptul de qualia în filosofia minþii ºi stãteam mult în sala de calculatoare a facultãþii. Aveam de fãcut o expunere la seminar împreunã cu o colegã de grupã, Adela, cu care mã înþelegeam destul de bine. Când a intrat Irina, citeam un articol publicat de Fodor la sfârºitul anilor ’90. Nu ºtiam cã o cheamã Irina. ªi ea îmi era colegã de an, modulul de studii europene, dar n-o mai vãzusem niciodatã pânã atunci. Ma întrebat dacã ºtiu unde-i Adela.

– Trebuie sã se întoarcã, i-am rãspuns, ºi imediat am regretat cã n-o invitasem sã aºtepte lângã mine.

Era slabã, cu pãrul blond-cenuºiu pânã la umeri, ºi surâsul ei conºtient provocator îmi blocase orice altã reacþie. Preþ de o secundã, însã ieºise înainte sã mã dezmeticesc. Dupã câteva minute, când Adela a revenit la

Anul 19, Nr. 1-2/2011

calculatorul alãturat, i-am spus cã întrebase de ea o gagicã care aduce cu Michele Phipher, dar mult mai miºto. Eram convins cã-i va reda replica mot-a-mot. Am aºteptat vreo jumãtate de orã, apoi am ieºit sã fumez o þigarã pe coridor.

Irina vorbea cu un prof, Gabi Vacariu, îi cerea o carte de Davidson, sau aºa ceva. Curând s-a apropiat ºi m-a întrebat cu surâsul acela care nu admitea refuz (cu siguranþã cã se întâlnise deja cu Adela): – Mergi mâine în Vamã? De 1 mai?

– Mergem, i-am spus privind-o atent, ºi nici o tresãrire ori urmã de surprindere n-am observat din expresia ei.

Spune-mi adresa. Mâine searã, la ºapte fix, sunt la tine cu rucsacul fãcut. La nouã fãrã un sfert avem tren.

– Þi-o spun la o bere. Haide. Doar un moment, sã le chem ºi pe fete. Merg ºi Silvia ºi Monica; tre’sã le cunoºti...

Pe Silvia o cunoºteam, dar îmi fãcusem o impresie total greºitã despre ea. O consideram încrezutã ºi cam snoabã.

Departe de adevãr. Câteva luni mai târziu îmi fãcea cadou Toate focurile, focul – prima carte de Cortazar pe care aveam s-o citesc – ºi am rãmas prieteni pânã în anul patru, când a plecat cu bursã în Paris. De-atunci, din pãcate, n-am mai avut prilejul s-o întâlnesc. Pãstrez câteva poze cu ea. Nu ºtiu sã mai fi cunoscut vreo femeie la fel de fotogenicã.

Monica era, într-adevãr, o nesuferitã, ºi mã enerva cã nu se dezlipea o clipã de Irina. Se þinea scai ºi înregistra totul cu un aer dezaprobator. Ne spiona fiecare gest ºi îi simþeam privirea ca o iritaþie pe piele.

Povestea dintre mine ºi Irina s-a consumat intens dar rapid. La o lunã dupã ce ne cunoscusem s-a angajat ca redactor de ºtiri la un post TV de trei parale – dar cu cea mai mare audienþã din România la ora aia – pe un salariu destul de bun. Ne-am certat nu mai ºtiu din ce motiv neînsemnat, curând ea s-a lãsat de facultate – nu mai avea timp pentru altceva în afara serviciului – ºi de-atunci ne întâlnim întâmplãtor, o datã la câteva luni, pe terasa Motoare, de pe TNB, prin Jack, ori pe stradã, dar, de fiecare datã, schimbãm doar câteva cuvinte – nici o reminiscenþã a atracþiei iniþiale. Mã apucã nervii când butonez telecomanda ºi-i aud vocea sunând atât de fals: treizeci de mii de oameni au rãmas fãrã locuinþã în Fiji, în urma catclismului de sãptãmâna trecutã. Apoi: Ghiþã s-a îmbãtat ºi ºi-a înjunghiat nevasta dupã ce a violat-o sãlbatic ºi a tãiato cu fierãstrãul, sã încapã mai bine în sacii menajeri în care i-a introdus corpul pentru a-l transporta la marginea satului ºi a-i da foc fãrã sã se gândeascã la cei opt copii sãrmani care au rãmas orfani de mamã, bla, bla, bla.

Treizeci de mii e o cifrã statisticã. Drama progeniturilor lui Ghiþã – o tragedie. Abia aºteaptã sã termine programul ºi sã bea o bere, sau sã ajungã acasã sã tragã un pui de somn.

Nu numai ea – toate. ªi e firesc, dar falsitatea aia insuportabilã din tonul vocii parcã le-o implementeazã chirurgical, la angajare. Irina nu era aºa – îmi place sã cred.

Mai bine scriu la un sãptãmânal pe un salariu de mizerie decât sã intru în tagma lor. În fine, cred cã de la asta ne-am ºi certat, dar chiar nu reþin exact. Prefer sã pãstrez momentele frumoase. Ce-mi aduc aminte e cã, la câteva zile dupã ce ne-am întors de la mare, mi-a povestit despre indignarea fetelor (Monica ºi Silvia) când le-a spus cã vin ºi eu. Irina mã întrebase dacã merg în Vamã, nu dacã vin cu ea. Am înþeles cum mi-a convenit. I-a convenit ºi ei, dar Silvia era cât pe ce sã se despartã de prieten, iar Monica se certase cu frate’su, pentru cã stabiliserã sã meargã doar ele trei – între fete. Irina pretexta cã, nepreacunoscându-te mi-a fost nu ºtiu cum sã-þi mai zic, dupã ce te-am vãzut aºa pornit, dar nu e greu sã refuzi pe cineva când n-ai chef de el. Cu atât mai mult cu cât nici nu-l cunoºti.

Ioana stãtea la pândã. Nu dormise ºi nu mâncase mai deloc, într-o lunã pierduse vreo zece kilograme, dar nu ºi speranþele. De fapt, nu fac altceva decât sã-mi gãsesc scuze.

Pretexte. Aflase cã m-am despãrþit de Irina ºi m-a sunat imediat. Puteam s-o refuz, dar aveam chef sã ies la o cafea ºi sã întâlnesc pe cineva cunoscut. Sã-mi distrag atenþia ºi sã-mi calmez nervii. Dar eram perfect conºtient ce însemna asta pentru ea. Dupã cafea am condus-o doar pânã la un taxi, însã era suficient pentru a o face iar sã viseze. Poate cã prezenþa ei îmi fãcea, întru câtva, bine. Deºi lipsa de orgoliu mã enerveazã la culme (parcã atunci când e vorba de iubire mai poþi lua în calcul orgoliul, ori cine ºtie ce strategii!) era reconfortant (chiar dacã, totodatã, exasperant) sã ºtiu cã, indiferent ce aº fi fãcut, ea va fi mereu gata sã se întoarcã dacã o chem. A continuat sã mã sune ºi, uneori, ne întâlneam în oraº, beam câte o cafea, bere, ba într-un rând am fost ºi la un film, la Cinema Patria. [...]

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

ªtefania Mincu Eugenia Þarãlungã: Biu, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010 Eugenia Þarãlungã e o tânãrã femeie tãcutã, pe care nici n-ai bãnui-o cã scrie poezie, într-atât privirea ei, în general feritã parcã de intruziuni, pare totuºi de fermã ºi de pragmaticã. Volumul ei de debut (Mici unitãþi de percepþie, Editura MNLR, 2002) a fost lãudat ºi premiat, iar de atunci nu ºtiu sã fi publicat un altul. Prezentul volum pare ºi mai matur decât primul: o carte care parcã se luptã cu ea însãºi în timp ce se scrie ºi care închide între propriile-i coperte mai multe minivolume, nu unul singur, pornind din ceea ce Ruxandra Cesereanu a numit pe bunã dreptate, „endotext”; cu alte cuvinte, tribulaþiile, considerentele, prezumþiile ºi soluþiile ce se frãmântã în interioritatea autoarei, înainte de a prinde corp lexical. De aceea, plin de opacitãþi ºi de mai multe ecrane de protecþie, traseul textului dã impresia de poezie cãznitã, de confesiune pe jumãtate directã, pe jumãtate ascunsã, alcãtuitã ca un drum anevoios, labirintic, printre determinãri ºi cazuistici personale, din care expresia se smulge cu greu ºi rareori iese la suprafaþã, limpede din nãmolul indeciziei ºi al amãrãciunii. „Miza” autoarei este culeasã din negativul unei vieþi neîntregite, din deziluzia unei iubiri ce a durat prea puþin ºi mai ales din nefericirea de a nu fi cunoscut împlinirea prin taina întrupãrii unui fiu: „ceva din mine tânjeºte dupã el/ ceva ºtie cã drumul/ ar fi trebuit sã fie altfel/ nu ºtiu dacã lin sau cum/ drumule unde sunt picãturile mele de viaþã/ mã caut avidã în el/ dar nu sunt eu aceea”.

Aceastã naºtere neîntâmplatã este ºi cea care dã titlul volumului: „Biu” pare la început o interjecþie, un fel de icnet de durere ºi perplexitate, un rictus în faþa realitãþii ce contrazice atât de crud visul. În realitate este, însã, dupã cum îl gloseazã autoarea însãºi, un nume pentru nenãscutul cãruia i se fac toate confesiunile: un fel de bios blocat înainte de a exista într-o mamã refuzatã, care îºi trãieºte aceastã condiþie cu sentimentul unei mari nedreptãþi. Biu este unul dintre acele cuvinte care nu existã ºi pe care alþi poeþi (mai bine zis, poetese) le inventeazã pentru a putea exprima semantisme greu de comunicat altora, dintr-un limbaj ieºit cu bunã ºtiinþã în afara sistemului, create pentru uz personal: un fel de repere pentru a putea supravieþui fãrã a-þi trãda exigenþele proprii sau frustrãrile ºi vulnerabilitãþile greu de numit. Astfel de cuvinte mitizeazã realitatea într-un fel insolit, devenind un fel de stâlpi totemici friabili, însã memorabili tocmai ca stâlpi ai eºecului Marelui Mit existenþial devenit imposibil. Tendinþa de a-þi dimensiona cosmic ºi aproape kabalistic propria frustrare nu trebuie sã mire. Pe de o parte poeta scrie „la rece”, privindu-se pe sine de la distanþã, cu mare luciditate; pe de alta, suferinþa e cu atât mai acutã cu cât nu par sã existe sisteme lingvistice sau poietice pregãtite sã ia sarcina ratatã (la propriu ºi la figurat) a poeziei. Eva se simte trãdatã în aspiraþiile ei încã din prototip, nedându-i-se ºansa întemeierii unei stirpe: „puteai avea o aurã polizatã ca un nimb/ exact la dimensiunile corespunzãtoare/ un prototip remarcabil/ un genotip în devenire/ urmaºii tãi izomorfi/ þi-ar fi mulþumit, proslãvirea venea dup-aia/ ar fi fost o consecinþã fireascã/ ºi întrutotul dezirabilã”. O culpã obscurã o însoþeºte permanent pe cea care simte cã nu ºia împlinit menirea ºi cã acest lucru nu i s-a dat, printr-un fel de triºerie divinã, ca sã nu poatã contribui nici mãcar indirect, la salvarea promisã umanitãþii. Atmosfera este tulbure, întunecatã, aproape oniric-dostoievskianã.

Nemiloasã cu sine ºi totuºi convinsã de inocenþa ei, poeta creeazã instantanee ilizibile care nu pot spune lucrul decât pe jumãtate. S-a petrecut un abandon al pruncului, o „ucidere a pruncilor” care a lãsat lumea în stadiu de „asfalt întunecat, ud ºi gol”. Anatomia lumii pare exclusiv masculinã, durã, împietritã, o lume ce nu mai poate fi continuatã. Reuºite sunt toate secvenþele în care Eugenia descrie – prin ricoºeu – alcãtuirea insolitã ºi fragilã a femeilor, numite generic „ele”.

O reabilitare frumoasã ºi accesibilã a femininului, care poate fi oricând citatã: „ele sunt fiinþe fragile ºi schimbãcioase, ar vrea sã fie, dar nu sunt, iubite, prietene, duhovnic, bucãtãrese în vervã pregãtind mâncãruri de post, femei ferecate defilând cu asceza la vedere”.

Dar apropo de biu: poate nu stricã observaþia noastrã privitor la faptul cã au început sã aparã în poezie, cum

22

comentarii spuneam, pe ici-colo (am mai întâlnit fenomenul ºi la alte poete) cuvinte inventate, de folosinþã privatã, cu semantism rezervat; un fel de revers a ceea ce ne-am obiºnuit sã numim, în actualitate, comunicarea generalizatã (ºi informatizatã!) de masã ºi, totodatã, un revers al comunicãrii în general, al „dialogului” care suntem. Fenomenul ar trebui sã dea de gândit. Eugenia e nevoitã sã dea un glosar al cuvântului-titlu, care-i un fel de suspin semantic ce contrazice ideea de sistem. Cu cât se extinde în limbajul actual sfera vocabulelor siglate, generalizabile ºi sistemabile într-un fel de cod unic, cu atât apar, ca din senin, cuvinte insolite, aparent „strãine”, care nu „fac lume”, ci trimit la un fel de alarmã perceptivã, la faptul cã fiinþa nu mai poate fiinþa, pusã în faþa unui obstacol de netrecut. Sunt acestea – ne hazardãm sã întrebãm – un fel de vocabule de uz apocaliptic, cu acoperire doar pe zone contrase, autiste, imposibil de salvat? În orice caz, pare cã poezia începe – sau a început mai demult? – sã ajungã ºi pe-aici. Ele sunt riscante pentru teritoriul poetic în general, par a face parte dintr-un limbaj al nimãnui, nãscut gata blocat – ºi totuºi trimit cãtre ceva, par sã respecte protocolul lingvistic, au aparenþã de nume, au etimologie ºi etiologie, au iactanþã expresivã cu atât mai intensã cu cât sunt mai opace. Eugenia mai face uz ºi de alte astfel de vocabule incerte, aflate la limita înþelesului: „gonissima”, „arboreea”, „kipuiþ”, „kernal”; cuvinte-foetus, care par sã trimitã înapoi, spre increat...; lor li se asociazã, sporind sentimentul de teroare, coºmaruri onirice: un fel de epifanii apocaliptice, cum e cea de la p. 53-54, trimiþând doar parþial cãtre elemente ale realului: în mijlocul unor miºcãri sociale se amestecã „oameni de ordine” îmbrãcaþi în ciudate costume gri-perlat, ca niºte imprevizibili îngeri exterminatori „sub acoperire”.

Transa apocalipticã survine din senin ºi paleativele pe care omul le mai are la dispoziþie sunt infantile: „pãpãdia ajutã la mistuire, / mi-a spus mie un strateg al vindecãrilor./ eu sunt o mamã care nu se mai terminã / bube dulci ºi spurcãciuni / degeaba mai zic eu cã le-aº obloji biu” etc.

Pe de o parte, volumul acesta cuprinde cazuistica obositoare ºi prozaicã a unei iubiri ratate, lunecând, pe alocuri în tot atât de obositoare „avalanºe” de denumiri anatomice ce mitizeazã fantezist, supranumerar, similarºtiinþific, teritoriul masculinului, fãcându-l ilizibil, ca forþã excesivã, dominatoare (cum sunt cele vreo 6-7 pagini îndesate, tot în chip aproape terorist, cu atributele lui Adam, vezi pp.22-28): „artera lui Adamkiewicz, ...carefurul lui Balfur... vena lui Broglie... canalul lui Cuvier ºi unghiul lui Cuvier...” º.a.m.d.

Numeroase texte sunt scrise in memoriam – pentru fiinþe apropiate, rude sau prieteni, care sunt doar în sensul cã au (ºi) fost. E o poetã care realizeazã, poate mult prea devreme, paradoxul cumplit al evanescenþei verbului a fi ºi gravitatea aparte a poeziei ei vine din concluzia (trãitã) cã „o grozãvenie este viaþa dintre, mereu viaþa este între”.

Volumul se constituie fãrã metafore, ca un roman zvârcolit, în care percepþia apocalipticã a vieþii este prezentã la modul literal ºi în chip scizionat, în ciuda unitãþii râvnite. Însã e greu de unit „imanenþa frumosului” în care „ele”, femeile, cred ºi o transcendenþã chinuitoare, cãutatã obstinat în scris, deºi aceasta nu pare a avea niciun fel de „interstiþii” pentru cuibãrirea vieþii.

Neologismele excesive (unele din sfera preþiozitãþii), precum ºi relatãrile autobiografice, folosite ca argumente pro domo fãrã sã poatã trece nici de hotarul poeziei, nici de al prozei, sunt ºi nu sunt în avantajul volumului. Dar nu e sigur nici cã scoaterea lor ar aduce un plus. De fapt, textele Eugeniei Þarãlungã penduleazã pe o linie fragilã (nouãzecistã), situatã între douã teritorii: biograficul nud, totalmente antipoetic, ºi inversul lui: un fel de mister uman deviat spre senzaþional ºi analizat în calupuri promoþionale, scos la licitaþie ºi supus unor mãsurãtori necanonice, menite sã uluiascã, sã tulbure; nu sã dea ideea stabilitãþii, ci sã destabilizeze percepþia angoasând-o. E o poieticã plinã de superstiþii, de fetiºuri, de magii personale ale numelor, un drum marcat de o segnalecticã proprie spre o doctrinã proprie de existenþã ºi de subzistenþã, mergând pânã la accente solemne: o solemnitate discretã însã, prin care, acolo unde poeta o atinge cu adevãrat (vezi cântare a treptelor, trofeu, cândva o sã porneºti de la ce ai), se instaleazã ºi convingerea cã suntem înlãuntrul poeziei. O poezie rãbdãtoare, tãcutã, care va mai face probabil ºi alte descoperiri perceptive demne de luare-aminte.

Dragoº Viºan Ipostazele tatãlui, surorii, fraþilor. „Viseptol” de George Vasilievici În ultimul sãu roman, „Viseptol” (martie 2010, editura Ta), George Vasilievici se opreºte cel mai mult la motivul literar al tatãlui, deºi la un moment dat, prin suspansul de prozã fantasticã, mama protagonistului devine mãrul discordiei dintre tatãl ºi geamãnul artificial al acestuia, carei o clonã, un android.

Pe lângã accepþiunea curentã a cuvântului „tatã”, eroul povestitor adaugã trei conotaþii pierderii ºi reaflãrii fictive a autoritãþii paterne. Un psihanalist ar putea sã scrie un întreg studiu despre opera ºi viaþa lui George, curmate atât de brusc (opera i-a anunþat deseori moartea, nesuportarea grelei cruci pe umeri!), dar aici, în recenzia romanului nu ne intereseazã implicarea biograficului în diegezã. Întâlnim astfel pe Ultimul Papã din partea întâi, pe geamãnul tatãlui ºi pe Tatãl din ceruri, un Demiurg eminescian cu doi-trei fii Luceferi (Ateu, Cristi ºi însuºi protagonistul – care poate fi orice tânãr mort aproape de treizeci ºi trei de ani).

Partea a doua a acestei cãrþi este un „viseptol”, fiindcã are în centrul traseului evenimenþial o halucinaþie, dar ºi artificii narative de tip science fiction: plasarea în cu totul alte spaþii geografice, accelerarea procesului de contaminare c-un virus mortal a personajelor, execuþia în masã a lor, judecarea killerului, prin dispariþia sistemului de legi ºi a societãþii din 2010. La urma urmei, nici nu conteazã prea mult la Vasilievici intruziunea epicã a elementului fantastic sau al acelui kitsch cu funcþie antirealistã, ci dezvoltarea din aceste scenarii macabre a unor exaltate, alegorice, paralele, posibile fantezii. Se urmãreºte pas cu pas distrugerea condiþiei umane, prin neasumarea la timp a morþii. Toþi oamenii sunt pãscuþi, precum ierburile roºii, de îngerii morþii, secerãtorii adâncului lor. Traseul diegetic devine tot mai sinuos, având calitatea tensionãrii la maximum a destinului comun pentru un anumit bãrbat ºi o anumitã femeie, care se vor recunoaºte – pipãinduºi unul altuia un fel de dublã cicatrice a lui Ulise – dupã propriile lor mâini, lãsate fãrã voie gaj ca sã se întâlneascã odatã ºi-odatã.

Din oraºul Constanþa, în prima parte acþiunea se împotmolea în cartierul cu felinare roºii, cu drogaþi ºi homosexuali din Amsterdam, capitala libertinajului întregii lumi. Abia la începutul celei de-a doua pãrþi, dupã ce i se amputeazã ambele antebraþe, eroului i se schimbã radical viaþa, pentru cã i se grefeazã la un aeroport, ca sã ajungã în þarã, mâinile unei femei. Revenit la Constanþa, chiar ºi pãrinþii eroului cad victime flagelului, fiind aparent uciºi de mâinile fiului rãtãcitor. Crima este corelatã, dostoievskian, cu pedeapsa, cu damnarea ori criza sufleteascã, pentru cã acest killer doarme pe unde poate, numai sã nu mai ucidã

PARADIGMA

23

Anul 19, Nr. 1-2/2011

comentarii oamenii arãtând mâinile. Se culcã ºi pe fundul mãrii, în preajma Cazinoului, între stabilopozi, pe-un hamac de alge.

Neliniºtea nu dispare. Vrea sã afle adevãrul, de ce are mâinile unei femei, cine este cea care acþioneazã în mod paralel cu el, de ce ºi pentru ce fuseserã ei torturaþi la aeroport, ca sã devinã killeri universali. Normalitatea pierdutã e, pentru prima datã în proza lui Vasilievici, cauza problematizãrii, a introspecþiei. Proiecþia diegeticã a sinelui auctorial, acest killer masculin, îºi pãstreazã sau face în aºa fel actanþial sã redobândeascã, în dezastrul apocaliptic schiþat de romancier, chiar hipersensibilitatea, fragilitatea interioarã, dublatã de un spirit rebel sau recalcitrant înnãscut.

Crima este în gena canceroasã a umanitãþii. Personajulnarator n-are alt rol decât de-a produce, artificial, în condiþiile provocãrii subite a râsului la vederea mâinilor ºi unghiilor sale de femeie, autodistrugerea programatã, spintecarea, întoarcerea pe dos a victimelor. Mormane de cadavre încep sã se împutã prin Constanþa, Bucureºti, în toatã Europa ºi-n jumãtate de lume. În cealaltã jumãtate acþioneazã celãlalt înger al morþii, killerul feminin, cu antebraþele implantate de la killerul masculin. Fãrã nicio justificare, cei doi abia aºteaptã sã se vadã. Sau ºtiu cã e ultima probã: confruntarea, care pe care, iubirea-moarte, iubirea totalã.

Fantasticul la Vasilievici este transpus în poezie cu accente neoromantice-neoavangardiste. În „Viseptol” putem afla mult mai exact ceea ce a intenþionat sã spunã ºi poetul George Vasilievici în volumele sale de versuri, pentru cã mesajul se continuã în creaþia sa, indiferent de apartenenþa la genuri ºi specii literare. Protagonistul, killer involuntar, se considerã principalul vinovat al întregului dezastru sau fiasco ontologic. O considerã pe ultima femeie ºi propria sa victimã, ori din contra, se gândeºte uneori cã va constata un sens al iubirii, chiar al renaºterii din amândoi a lumii, cã totul n-ar fi acum decât un vis groaznic, o farsã.

Sã meditãm asupra aspectului macabru al execuþiilor în masã, la robotizarea protagonistului killer: cine îi vedea antebraþele, cu palmele, degetele ºi unghiile subþiri scoase din mãnuºile lungi de damã purtate ca sã nu fie observatã monstrozitatea, era cuprins pe datã de agonia râsului, de convulsiile morþii. Se tãvãlea pe jos, apoi spasmele demenþei determina victima sã-ºi facã seppuku. Eroul contribuia ºi el la terifianta arlechinadã a genocidului, ajutându-i pe oameni, indiferent de vârstã ºi sex sã-ºi scoatã rãrunchii, sã-ºi rãsfrângã în afarã interiorul, organele.

George Vasilievici strãmutã prin convenþii neosuprarealiste barierele universului sãu epic. Aparent, romanul „Viseptol” ar putea pãrea doar în prima parte realist, un documentar despre viaþa drogaþilor din România ºi din

întreaga lume. Sunt arãtate aici consecinþele cele mai grave ale înecului în moartea albã, vinderea prietenei unui proxenet-homosexual-diller din Amsterdam. Acesta este român la origine, dar nu vrea sã recunoascã. Totuºi, „Viseptol” este evident continuarea romanului autobiografic (stil jurnal) „Yoyo” (2008) al lui Vasilievici. Superior prin tipologiile mult mai complexe, cea a personajuluinarator mutilat, cea a prietenei sale vândute în Amsterdam pentru pungile de viseptol, cea a iubitei-sorã-clonã, dar ºi prin motivele biblice precum tatãl fizic pierdut, Tatãl ceresc sau fraþii sãi Ateu, Crist, romanul „Viseptol” va deveni cu certitudine o carte de referinþã în literatura mileniului al treilea, poate cea mai bunã creaþie epicã a douãmiismului. În „Yoyo”, Ela era un personaj feminin ale cãrei atitudini de viaþã nu-l prea interesau pe protagonist. Ruptura dintre cei doi era inevitabilã. Pe la jumãtatea romanului-jurnal se uitã de existenþa ei, fiindcã îl înºealã. Ei se ºtiau la modul carnal, iar despãrþirea, ca ºi vieþuirea alãturi n-are sens. În locul Elei, personaj pe jumãtate ratat, în ultimele trei pãrþi din „Viseptol” apare „sora”, nãscutã din pãrinþii clonaþi dupã pãrinþii killerului, sorã ce se nãscuse de puþin timp, la începutul mileniului al treilea, dar crescuse precum mãiestrele zîne-crãiese sau feþii-frumoºi din basme, de parcã ar fi trãit pe-o altã planetã ficþionalã. Aceastã sorã cyborg suferise aceeaºi operaþie, devenise o mutantã cu antebraþe ºi pumni de bãrbat. Pilozitatea lor o fãcea sã sufere poate ºi mai mult. Neînþeleasã ºi ea, îl aºteaptã sã dezlege împreunã enigma.

Brusc, aflãm cã o foarte neînsemnatã comunitate a celor orbi era singura imunã la virusul ucigaº, ce acþiona stereotip prin râs ºi seppuku. Orbii nu puteau muri pentru cã nu puteau vedea monstruozitatea braþelor. Aici mi se pare cã George Vasilievici demitizeazã programatic civilizaþia imaginii, a culorii ºi a plãcerilor umane. Genocidul semnificã de fapt întoarcerea umanitãþii la simplitatea pierdutã. Ochiul vede, inima cere - iatã proverbul care conduce omenirea, mesajul cupiditãþii unei societãþi industriale pervertite. Ca individ, omul contemporan n-ar mai avea cale de salvare, prin experimentarea pânã la autodistrugere a drogurilor, a internetului, a unei alte vederi în autosatisfacerea plãcerilor interzise, a altui simþ tactil, a unui auz sedat de obsesii sexuale, a unui gust pseudoartistic lãbãrþat de interpretarea halucinaþiilor sau de durerea sevrajului. Creaþia e prezentatã în exerciþiul sãu al caricãrii perpetue, iar reduplicarea imaginii luciferice ocupã existenþa tinerilor debusolaþi.

Orbii ajung sã alcãtuiascã tribunalul suprem al lumii, singura instanþã lucidã, adicã (in)umanã, rãmasã pe faþa pãmântului acoperit cu milioane de cadavre. Cu ºobolanii sanitari ai lumii rãzboiul nu mai poate fi continuatã istoria,

iar cu robii vederii, nici atât, pentru cã ei aºteaptã sfârºitul, cãutând o cauzalitate, o logicã în dispariþia lumii vãzãtorilor.

Cei doi fraþi-amanþi supravieþuitori, killerii vãzãtori (nu ºi clarvãzãtori) se întâlnesc pe teren neutru ºi constatã imediat cã au membrele amputate ºi invers relipite, pentru cã ei formeazã acel potenþial cuplu al regenerãrii speciei mutilate în mileniul al treilea. Ajung sã se hrãneascã exclusiv din creierii victimelor. Ultimii creieri scoºi din þeste mai fac încã deliciul pãrinþilor tinerei, care nu mai vãzuserã aºa ceva, pânã vor fi ºi ei forþaþi sã-ºi facã seppuku. Aceºti pãrinþi ai surorii ucigaºe trãiau în America. Tatãl ei este geamãnul tatãlui protagonistului. Ca geamãn clonat, nu putea sã accepte la un moment dat ca fratele adevãrat sã-ºi fi împãrþit viaþa, dându-i-o pe soþia lui, iar aceasta sã fi ajuns bigamã-incestuoasã. În condiþiile în care gemenii munceau la acelaºi restaurant, cu schimbul, fiind amândoi foarte eficienþi, patronul îi confundase mereu. Geamãnulclonã a ales sã abandoneze jobul profitabil ºi sã nu-i necinsteascã soþia fratelui adevãrat, plecând peste ocean.

Nu înainte de a fi clonatã cumnatã-sa, spre a-i deveni soþie, într-un fel dublul sãu. Aceastã poveste de familie este, desigur, introdusã ca parabolã, printr-un umor negru de cãtre George Vasilievici. De altminteri chiar sora-iubitã, killerul feminin e fiica a doi pãrinþi clonaþi, aºadar nu-i adevãratã, ci un dublu al protagonistului, o ipostazã a sa.

Narcisismul a fost principala dominantã a caracterului autorului „Viseptol”.

Tatãl killerului-femeie nu-l simpatizeazã pe iubitul acesteia. Este ºantajat de „nepot” cã i se poate dovedi oricând originea sau clonarea. În condiþiile în care îºi va recunoaºte doar în parte „trecutul”, iubita-sorã-clonã se înfurie pe cei mai dragi oameni, ocrotiþi de ea pânã atunci ºi noaptea-i va face sã disparã, arãtându-le mâinile pierzaniei. În ultima parte a romanului, eroul-narator, killerul masculin e anchetat, condamnat de cãtre tribunalul orbilor, singurii supravieþuitori momentani ai masacrului, carnajului.

Presupunem cã ºi iubita „sorã” e supusã aceluiaºi supliciu psihologic: aflã cã nu ei ar fi fost autorii reali ai crimelor ce se þineau lanþ acolo unde îºi arãtau mâinile. Ei erau simpli martori sau pionii execuþiei, devoratori ai creierilor. Virusul ucigaº care îi fãcea pe oameni sã se autoexecute în râsete convulsive era invenþia orbilor. Ca martori, cei doi protagoniºti se cãutaserã pretutindeni unde virusul fãcuse ravagii în câteva zile, sau ceasuri. Dupã ce moare, killerul masculin, mort precum un Giordano Bruno sau un Socrate, accede în alt spaþiu imaterial, paralel. Dincolo de pãmântul devastat el intrã în casa Tatãlui sãu originar, ori a tatãlui pierdut, masacrat de virusul ilaritãþii sângeroase.

Premiile Marin Mincu 2011

Juraþii ªtefania Mincu, Mihail Gãlãþanu, Nicolae Tzone, Radu Voinescu

Premianþii Diana Geacãr, Daniel D. Marin

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

24

Poezia italianã de azi Anna Maria Giancarli

Poemul ºi vacarmul trãitului

Susþineri guturale Am adus cu mine ghimpele esenþial de a fi conºtient F. Pessoa bâlbâieli ieºind din semãnãtura responsabilitãþilor inimã de piatrã la expeditor respingi cauzele efectele ce ger îþi usucã glasul?

Poate ultima deziluzie hrãneºte taine fiecare conservã surâsuri amare ºi se rãsfoieºte aprinde pe bulevardele prostituþiei licurici supravieþuitori ieºind din cerc se zbate ºi scurmã deºeuri refuzând strãini se plictiseºte pe bidets ºi transpirã în faþa ghiºeelor bancare descifreazã scrisori cu mii de idiomuri niciodatã scrise ºi totuºi e de ajuns a desface morþii nodul ºi ecoul care soseºte îþi întipãreºte pe frunte un miracol de euforie în fine te deºirã într-o mie de versiuni trãsnite nu-i de ajuns sã te deplasezi puþin mai încolo pe furiº muºcând fiori de tãcere ºi sublimând o moralã în cazul tãu particular.

Imn realitãþii Cercetarea des-altoieºte scopuri voit retro datate în simboluri formale de nesiguranþe demascate (asta da, cu multã uºurinþã!) schiþeazã interceptãri exasperate atunci... privesc în oglinda specularã minute rahitice de nivel slab pentru colaborare vino, haide, sã mã cauþi în magmã te vei rãtãci ceasuri întregi între roiuri de secunde ºi combinaþii de segmente pentagramate.

Nodul gordian o camerã 6 pe 3 rãsunã de pretenþii persecutorii separare ireversibilã din cauza forþei de gravitaþie de pe teren schimb de mãºti pe fundalul unor raporturi de-construite de televiziunile prin satelit electroºocuri digitale „avea o viziune a vieþii / materialism istoric dialectic”

Arheologia prezentului Lãrgeºte-þi respiraþia asfixiat de minutele nocive ale celor 24 de ore cotidiene ai domesticit aspiraþii vanitoase între scrise-vocabule ºi tele-parole sub-urmã apoi vise de smarald la limitã în balanþã s-au fãcut þãndãri în lighene oricum nu uita cele o sutã de steaguri zgomotoase ce reclamã fuga ta în cerc de la o constatare la alta timpul se blocheazã frâneazã aurora ciuntind corole nãscânde aici între simulacre de ordine nu-i aripã care sã þinã totul s-a oprit la capul de linie al viselor de-acum se-mpiedicã în vulgaritãþi nicicând nutrite mereu pe drumuri se rotesc la 60 de grade întâlniri destrãmate în vreme ce soseºte noaptea pe fugã pictatã pe ziduri ar trebui o parantezã la banchetul viermilor în fiecare zi deja schilod rãspunde la apel însã crude ciclame rãstoarnã sensul tragicului nimic anii-ore minute leagã împletituri ºi desfac noduri fãrã consistenþã se târãºte o viaþã fãrã de viaþã ar fi mai bunã o cortinã care sã anuleze scena.

Inter-ornãri oculte E o urmã hilarã de o culoare anticã aºteptarea de când ne retezãm braþele la soare abuzând de albul plângãreþ aºa încât în despicãtura de atmosfere înclinate în gol de absenþe

nor peste nor culoare peste culoare în echilibru uºor murdar de azur vederii prãfuite scânteie i-a fost degetul vertical al dumnezeului nãscocit cu risc de delir mai înainte ºi dupã furios pe trupul roditor.

Neliniºtit ritual Imobilitate cerebralã a vedea ºi a nu vorbi sã risipeºti pulbere de aur pe ochi sã-þi numeri la nesfârºit de ce-urile cum-urile când-urile sã-þi cureþi transpiraþiile, sã-þi inventezi un nou look demenþial sã-þi faci masaj peste tot sã te-nveleºti sã te auzi sã te neliniºteºti sã te bucuri de o povarã sã-þi munceºti o speranþã sã-ncaleci un delir între timp sã iei loc la teatru, la cinema, la concert, la closet sã-þi pregãteºti timpul de aºteptare, sã scrii o scrisoare de amintiri sã scapi de memoria a toate sã te înfrumuseþezi de disperare sã te þintuieºti în secunde, sã urli ca sã reziºti / sã exiºti cu o idee în mânã.

Undã de ºoc con-ºtiinþã sub preþ fãrã umbrã de dolar mergi sã dibui cutele mari din urmã calc-o, trage-o cu mâini hrãpãreþe strãpunge capcana ºi aleargã în hãul prezentului nebun la pândã prea puþin e de tras, mai târziu ia-o de la capãt cu mâini minate înhaþã mânerul în afara sezonului marfa are cãutare nu existã motive de schimburi imparþiale

Identitatea se topeºte în uitare Melodie a apei dãnþuind pe o floare în altoi condensatã intangibilã întâia clipã a întâiei zile fãrã memorie confuzã în ocolitoarea duratã a sferei lunare origine a valului spaþiului meu co(s)mic.

Invective albastre Existã un vast spaþiu intern / ca loc al diferenþelor, prin urmare – scumpã prietenã – Gândirea Unicã eludeaz-o cu ironie pãcãleºte-o ºi rãstoarn-o, strânge-o între degete ca pe plase gata sã reþinã prada gata sã scape ºi cu moralul la pãmânt teorii cu preþ redus, vãd, în timp ce în camera cu foc se împlinesc orori sacrificiale ajunge cântul Pigmeilor ce coboarã pânã la ºoaptã sunetul, în tãcere aprindem Mitul.

Un caz de dispariþie de înaltã tehnologie în vreme ce în timp real se sinucidea – în direct – ceda clipele imediate iluziilor sale ultime în cangrenã / cu teleobiectiv fix murate speranþele în câteva minute de existenþã

Traversând, cu spaimã, lunga modernitate în care utopiile au fãcut legea ºi i-au dereglat simþurile pânã la consecinþa unui drog, poetul s-a trezit, apoi, odatã cu intrarea în era consumismului feroce, derobat de rolul sãu de custode al „afacerilor” intime ale omului. În aceastã perspectivã, întoarcerea spre real, coborârea în straturile incongruente ale cotidianului insidios pare nu doar o soluþie, ci un pariu reînnoit pentru poetul care, asemenea Annei Maria Giancarli, refuzã sã se resemneze.

Pactul nu înseamnã însã supunere, ci, la capãtul unui dramatic act de înþelegere, refuz. ªi, în definitiv, revoltã. O revoltã însã ce se articuleazã acolo jos, în interstiþiile Cuvântului ce ºi-a pierdut, se pare, orice aurã de transcendenþã. S-a o b i e c t i v a t. S-a a b j e c t i v a t.

Poemul s-a transformat astfel într-o descriere detaliatã a stãrilor umorale ale unei conºtiinþe care, neputându-ºi reprima strigãtul de revoltã, l-a transformat într-un crâºnet.

Poezia refuzã cântecul. Cuvântul e rãnit, sustras funcþiilor sale emfatice, dar nu renunþã la ultima dintre sarcinile ce i-au mai rãmas: comunicarea.

Astfel, pe traseul unui lung arc de timp ce depãºeºte douã decenii (de la Frammenti da una rivolta ºi pânã la mai recentul In/canto per Eloisa), poezia Annei Maria Giancarli se prezintã ca un „jurnal” în care notaþiile fugare sunt relatãri ale unei confruntãri dramatice cu o identitate pierdutã. Eul pierdut, întrucât risipit prin realitãþi ce s-au transformat în simulacre, revine ici-colo, tumefiat, scrijelit, rãnit, însã niciodatã învins. În asemenea circumstanþe, versul pare doar un enunþ banal, un început de discurs, repede reprimat, din cauza conºtientizãrii a priori a incapacitãþii de a mai surprinde ceva cu adevãrat important din odiseea consumatã: Ireperabilã pierdere adevãrul neprevãzut/ înãuntru parametri pre-vãzuþi gândesc/ în regimurile normale ale conºtiinþei...

paradox concret simþea priviri obtuze contra-sensuri fierbinþi de demenþã maniacalã futu-þi rãzboiul din kosovo / futu-vã foametele din africa neagrã / lumi umbre fãrã repetiþii trãiascã cei o sutã de milioane de sori zarurile sunt aruncate / de un superstrateg decolezi

Nu existã scãpare de locurile comune se gândi golind recipienþi / mereu aceeaºi incompetenþã cu existenþa / în timp ce televiziunea clona spaþiu necinstit o durea simþindu-se nehotãrâtã la sfidarea neauzitã trecu peste marginea bunului simþ cu o strategie urzitã însã neliniºtea crãpã ºi nu dori sã se intre în timpul hiper-real / se nãºtea mileniul convenþional un veac în faºã scotea cãpºorul / pe declin era de ajuns sã umble aiurea ºi sã cumpere o mie de paturi de nefolosit / apoi sã uite furtuna fãrã mare la urma urmei sã înregistreze din lumina nesigurã hoinãreala - printre intervale de-a valma nimic nu rãmânea vital

Artistul sfârºeºte prin a se copia pe sine însuºi ºi prin absurd poetul transpus pe instrument tace în emoþie dereticã ºiretenie în marea magnum a mlaºtinii þintuit în adânc gheaþã devorã dezlãnþuindu-se pe neaºteptate în tãciuni vrãjiþi gândeºte gândul licurici aprins de alfabete invizibile dibuind ultime versuri într-o magie trãdãtoare

ºi

PARADIGMA

25

Anul 19, Nr. 1-2/2011

– Doi catamoderni Poezia ca scriiturã a ororii Nãscut la Roma, în 1934, Mario Lunetta reprezintã, de o jumãtate de veac, nu doar o voce poeticã distinctã ºi impunãtoare, ci ºi unul dintre protagoniºtii întregii scene literare a Italiei post-ermetice, post-neorealiste ºi chiar postneo-avangardiste. Cu peste douãzeci de volume poetice, aproape tot atâtea cãrþi de romane ºi povestiri, texte teatrale ºi de eseisticã parcurgând o întinsã gamã de abordãri tematice ºi de nivele stilistice (de la cercetarea aplicatã a operei lui Italo Svevo la re-evaluarea surrealismului), Lunetta e o prezenþã activã ºi modelizantã îndeosebi în deschiderea ºi decantarea, cu un aplomb egal divizat între sfidarea, pânã la ruinã, a mai tuturor convenþiilor, ºi supunerea unicei reguli asumate destinal pe care o numeºte una raggelata pietas; acestei „pietãþi cumplite” actul poetic înscris într-un proiect de cercetare (circulã termenul de catapoeti, catapoesia în ambianþa unui grup de inovatori ai lirismului pensinular: toponimic ce trimite la un palier de jos, inferior/ infernal ºi care îºi atribuie, poietic, refuzul, opoziþia ºi deopotrivã revolta în raport cu Lumea ºi derelecþiunile ei actuale), aºadar experimentare cu sau fãrã prefixoidul neo-, i se opune, cum declarã autorul, o ingenuita’ altruistica.

Rafinat intelectual, lectora pasionat ºi avizat, traducãtor ºi „colocatar” intim al unor lãcaºuri poetice fermecate de mulþi ignorate ori de-a dreptul uitate – precum Nerval, Baudelaire, Eliot, Rimbaud, Maiakovski, spre a nu le mai invoca pe cele „di casa”, Dante, Foscolo, Leopardi –, Mario Lunetta nu-ºi reprimã tentaþia auto-desemnãrii, ca scriitor, în postura de „lunetist” cãruia limbajul îi este unicã armã iar þinta e Lumea, aceastã „specie ce se numeºte umanã ºi lumea ce-ºi spune specie ºi încã ºi azi locuieºte ºi polueazã, înjoseºte ºi distruge, prãduieºte ºi violeazã, deoarece cu siguranþã nu ºtie sã facã altceva mai bun ºi aceasta este – spre deosebire de alte animale ale planetei – vocaþia sa profundã”.

Prezentãri ºi traducere de George Popescu

Labirinturi (mic poem) Ham. It will speak; then I will follow it.

(W. Shakespeare, Hamlet).

Mario Lunetta III A fi prinºi: în mãsura imprimatã, de neoprit, ce se dilatã pe coalã, nemãsuratã: ºi se afundã în propriile-i guri, devorând neamuri de furnici, furnicare de neamuri, ape, plante, ardori, gingãºii, melancolii: în timp ce sfida lui Ennio aruncatã tuturor logicilor matematice ºi focoasele aºteptãri articuleazã mâinile sale enigmatice între sfera albului ºi prãpastia negrului, într-o învãlmãºitã dezarmonie de trapeziºti ai ochiului, ca forþã a minþii. (Or no to be). În hãul fiinþei inepuizabile a materiei: ceea ce spiritul neagã rãutãcios, cu rea-credinþã ºi otrãvitã risipã de beznã.

IV That es the question, spus în puþine, biete cuvinte: aceasta sau niciuna, cu vremea ce trece (ori se târãºte cu lentoare de viermi, zvâcnete obtuze de pitoni, în furtuna ce ne umple gura ºi unghiile cu nisip fierbinte): printre negustori, suverani detronaþi, killeri, smintiþi nervoºi ai puterii ce joacã la ruletã fãrã bilã, cu pasiunile lor bolnave, celofan, fundiþe ºi preþ ºtanþat. În labirintul ce se strânge. În reticulul pe care Ennio îl deschide cu mâna sa micã ºi robustã, privirea sa de animal nocturn, zbor de fluture, þintã pe pieptul pãsãrii albe.

V ªi norii ce hrãnesc labirintul: to die, to sleep. A visa, poate. Înãuntrul micii nave solare pregãtitã pentru cãlãtorii severe ºi fericite ale stilului, între extinderi de luminã ºi crãpãturi de umbrã: þinut neexplorat, nimeni n-a revenit sã-i punã hotare (undiscover’d country: care totuºi îngrozitor ne aparþine): ºi vânt îngheþat, hidroplan, lãcustã & catedralã: în catastrofa înfrânatã a sticlei anti-desfundare crãpatã cu scârþâit tãcut de gheaþã. A nu fi. To be (Or no): acum cã infinitul îºi aratã întreaga sa finitudine de meschin timp verbal, în visul unei nopþi de varã mijlocie, naufragiind.

VI

A fi prinºi în capcana shakespeareanã, sec, pierzând sânge aºa cum se pierde memoria, hoinãrind cu lanþuri la picioare, ca de pildã prizonierii, dimineaþa când eºti orbit, de-a lungul capitolelor foarte scurte, concise, obscure ale unei fraze sãlbatice, împiedicându-te ca orbii în lesã în acest codru plin de noduri, articulaþii potecuþe, rocailles, galerii pentru reptile: în acest loc extrem al pãmântului (ºi al vieþii): ºtiind zadarnic - la zisul cãtre bãrbatul Nadiei - cã Un mot et tout est sauvé / Un mort et tout est perdu. Într-o regatã solitarã.

Existând în totalitate: în a nu fi opac. Pentru a fi, acum, aici.

Marea e ultimul cuib: asta spune energia acelui meºter strãvechi ºi prezent, a acelui maestru al tehnicilor, al materiilor ºi al viziunii plastice ce poartã numele Ennio De Vincenzo, în timp ce fumeazã ºi priveºte pieziº profilurile lumii. That is the question.

Labirintul în fugã de el însuºi se refugiazã în pântecul nimicului, gol, în aºteptarea a ceva ce e pe punctul sã explodeze. Joc al devãlmãºiei serigrafice se deapãnã precum caligrafia neliniºtitã ºi lejerã a unui ciclop orbit. A fi. (A nu fi din nou, ca în trecut). A recâºtiga posibilul a ceea ce este: ºi ne scapã fãrã leac, pare. Desãvârºire de luat în calcul cu devoþiune.

II

VII

Nimeni nu se mai pierde în labirint. Labirintul e cel ce s-a pierdut, asemeni unui cuvânt fãrã origine.

A fi. A nu fi. A nu fi încã: adicã, nicicând.

Dacã ar fi mai nobil. Ceva mai nimerit, poate: în era murdãritã de profit, în diareea utilului privat (cã mai impersonal nu se poate). A nu fi. Or no tu be, turiºti buimãciþi. Duºmani aroganþi ai imaginaþiei.

A fi. (Încã). Încã puþin, fãrã a pretinde prea mult. To be.

Poate ca înainte de a muri, dacã vrei: sau de a dormi, pe cele mai bune saltele anatomice, stufoase, calde ca uterul matern.

ªi câinele atomizat? Lãtratul sãu în þãndãri, în fãrâme în lemnul modelat, în acid acrilic, în pastel colorat, în cristalul reflectant? Or no to be. Lãtraturi labirintice: crãpãturi crude, prea crude în dilema fantasticã a minþii ce exploreazã ºi nu tace deloc, nu se odihneºte. A nu fi. În visul-maladie ce e ºi continuu parte ameninþãtoare a speranþei noastre neclintite a disperãrii noastre ce nu se predã ºi râde (ºi) de ea însãºi, nu doar de idioþenia universalã ce-ºi suge celulele, ne asurzeºte zona lui Broca ºi ne pune sub naftalinã, în dulapul cu schelete. (Asta-i întrebarea).

Pentru Ennio Di Vincenzo I

VIII Sintaxa ta, Ennio, se miºcã cu delirul geometric, fãrâmã jugul convenþiilor, reumple nimicul cu lucruri, gesturi, umbre, urme adânci ale unei vieþi ulterioare, unde nu-i gunoi ci plinãtate, unde moartea nu e grozãvie ci doar un alt spaþiu al vieþii, altã trebuinþã a materiei. A fi. To be. Înãuntrul uriaºei limfã ce totuºi curge în viscerele revoltate ale planetei, în aceastã parantezã a istoriei umflate cu puroi ºi cu false aventuri: or no to be. Pe perete lustrul nefiinþei: adicã, al minciunii universale, pe care pictura ta sculptatã o dezbracã ºi o denunþã cu tãioasã inteligenþã, contra oricãrei surditãþi, contra oricãrui sfârºit IX Labirintul însã are buze, deºi conceput ca sigiliu al tãcerii, impenetrabil. Are voce: vocea ta ce se-nalþã din munþi ºi se depune în metropole, protejatã de un bunker lemnos. ªi vorbeºte de fapte ce vin de departe, din tãrâmurile zãpezilor, al dulciurilor, al ciocolatei, al castanelor: ºi rezistã mulþimii violente de erori ºi amfetaminei vexaþiunii inexpresive.

Limba ta demoticã, ce se elibereazã de capcanele diseminate ºi cântã cu libertatea ºoimului. Gestul tãu de grafician precis ºi misterios. Hazardurile tale de culoare, trãieºti precum carnea vie: sunt profetice asemenea ochiului bandajat al lui Joyce, fãrã balamale.

X To be. Înstãpânire a fiinþei, cunoaºterea ei ºi justã poziþie în jocul dimensiunilor, contra vânaþilor prieteni. To be, încã.

A fi în picturã ca în viaþã: cu concentraþie de fier ºi abandon marin, în valurile zilei de azi ce înghit memorii (ºi viceversa, mereu). Dinamici de tine ºtiute, Ennio, pe calea capricioasei înþelepciuni, a pariurilor labirintice. Linia perenã ce se mlãdiazã cu muzica sa iubitoare de alb se înfige în spaþiu, determinat în ritmurile sale & întoarceri, ecouri ale unei spirale ce se înfãºoarã ºi se sloboade. Capcana e acolo jos: neutralizatã. Noi, aici, suntem ºoareci vânãtori, ne doare-n cot de iarnã.

Accademia Platonica, 31 decembrie 1998

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Complexele ºi „iluziile” literaturii române

26 La dezbaterea Complexele ºi „iluziile” literaturii române, apãrutã în numãrul 3-4/2009, dintr-o eroare a redacþiei, nu a apãrut textul d-lui Florin Mihãilescu.

Remediem acum, cu scuzele de rigoare.

1. Cum se explicã faptul cã diagnosticarea maiorescianã – nu tocmai exactã, dacã luãm în calcul instituþiile întemeiate de paºoptism – a devenit un stigmat cultural ce s-a acutizat în timp în loc sã se atenueze? Dar dacã Maiorescu a exagerat ºi a sosit momentul sã-l corectãm? E adevãrat cã, la 1867, existau la noi doar „forme fãrã fond”? Oare nu paºoptiºtii au fost primii reformatori, cel puþin în culturã?

2. De ce Ibrãileanu susþine cã „spiritul critic” ar aparþine exclusiv moldovenilor? Se pare cã, totuºi, muntenii sunt mai inovativi ºi au un apetit al universalizãrii mai aplicat. Putem vorbi de o „geografie literarã” care diferenþiazã creativitatea provinciilor româneºti? Ce înseamnã, atunci, „spirit critic” ºi sincronizare, dacã ne raportãm la originalitatea literaturii române?

3. Sicronismul lovinescian reprezintã doar o legitimare a atitudinii maioresciene sau, de fapt, continuãm sã confundãm noþiunile? Nu cumva Lovinescu vorbeºte de altceva ºi anume de procesul firesc al sincronizãrii? N-ar fi mai util sã înlocuim sincronismul (static) cu sincronizarea (procesualã)?

4. Þinând cont cã premisele culturale de la care pleacã Edgar Papu sunt verificabile, adicã existã ºi valori româneºti anticipatoare, cum a putut fi blamat/ ostracizat acesta atât de dur ºi de ce nu se rediscutã corect „dosarul protocronismului”?

5. Dincolo de obedienþa umilã faþã de ideologia globalizantã, totuºi nimic nu justificã defetismul absolut de ultimã orã al lui E. Negrici. Dacã toate miturile noastre fondatoare trebuie demolate cu atâta furie, ce mai rãmâne din literatura românã în urma pierderii tuturor „iluziilor”? Oare alte literaturi au procedat la fel de drastic cu propriile mituri? Ce pãrere aveþi despre isprava negricianã?

6. Nu cumva aceste „complexe” ºi „deziluzii” castratoare au doar o motivare fictivã care ne împiedicã sã fim noi înºine în culturã? Nu ar fi mai profitabil – în loc sã ne turnãm singuri cenuºã în cap – sã depãºim handicapul freudian autoindus printr-o altã angajare – mai eficientã – în actul creaþiei?

Florin Mihãilescu

o chestiune de încredere, de prudenþã sau de curaj 1. Existenþa unor „forme fãrã fond” la începuturile culturii ºi democraþiei noastre moderne, pe parcursul unei mari întinderi din secolul XIX, este – orice s-ar spune – incontestabilã. Tocmai împotriva reformelor iniþiate de paºoptiºti s-a ºi manifestat spiritul critic junimist.

Diagnosticul maiorescian a fost sever, dar în nici un caz eronat. Denunþarea imposturii intelectuale ºi a ineficienþei unor instituþii ºi mãsuri administrative sau legislative a lucrat, în ultimã instanþã, ca un factor de progres, prin asanarea vieþii publice a întregii societãþi româneºti. Se ºtie bine cã, dacã, mai întâi, junimiºtii au afiºat un radicalism excesiv, mergând pânã la încercarea de a înlãtura împrumuturile occidentale, considerate încã inadecvate pentru mediul nostru autohton, tot ei au meritul de a fi înþeles destul de repede cã procesul de modernizare devenise ireversibil ºi s-au strãduit, în consecinþã,sã-i confere întreaga funcþionalitate organicã, absentã într-o primã fazã, aceea pe care Lovinescu avea s-o numeascã, mai târziu, una a „imitaþiei integrale”. De altfel, cea mai convingãtoare ºi mai oportunã „corecturã”a teoriei formelor fãrã fond a venit tocmai de la autorul “Istoriei civilizaþiei române moderne” ºi, cel puþin nouã, personal, nu ni se pare cã amendamentelor lui esenþiale li se mai poate, deocamdatã, adãuga ceva.

2. Fãrã îndoialã cã regionalismul moldovenesc al lui Ibrãileanu,care angajeazã ºi critica, dar ºi literatura, poezia în speþã, implicã atât o exagerare, cât ºi un evident partizanat.

Spirit critic au ºi muntenii ºi nu e greu de exemplificat. Dar ideologul poporanist avea în vedere dinamismul mult mai activ al compatrioþilor meridionali pe de o parte ºi lentoarea atitudinii cu care ceilalþi români, dintre Carpaþi ºi Nistru, nu fãrã contribuþia unei fireºti influenþe spirituale ºi geopolitice orientale, au întâmpinat mai totdeauna înnoirile prea bruºte ºi prea generale. S-ar zice, în limbajul lui Ralea din “Fenomenul românesc”, cã spiritul muntean beneficiazã de un mai înalt potenþial de adaptabilitate, cu toate consecinþele inerente oricãrei pripeli, în vreme ce spiritul moldav ilustreazã, tot în sensul unei idei a aceluiaºi Ralea, reacþia de”amânare”, de întârziere, care acordã timpul necesar deliberãrii ºi gãsirii soluþiei optime. Înþelegând întro atare accepþie opinia lui Ibrãileanu, ea se poate admite pânã la un anumit punct. De bunã seamã însã cã evoluþia celor douã mari provincii româneºti, la care avea sã se adauge în 1918 ºi Transilvania, a tot estompat cu timpul diferenþele, pe mãsura mereu mai accentuatei integrãri ºi unificãri a spiritualitãþii noastre naþionale, ceea ce a dus mai curând la o admirabilã sintezã creatoare decât la orice opoziþie sau diferenþiere segregaþionistã, contribuind astfel de o manierã ºi mai hotãrâtoare la afirmarea originalitãþii celei mai adânci a culturii noastre naþionale.

3.Sunt aspecte importante ale concepþiei lui Lovinescu care se scapã din vedere. Sincronismul este pentru el un proces, nu o stazã, ºi implicã în mod obligatoriu douã faze:

„imitaþia integralã” ºi „adaptarea la rasã”, adicã la specificul naþional. A o menþiona numai pe prima, aºa cum din motive polemice au fãcut ºi unii contemporani ai lui ºi mai fac ºi azi unii contemporani ai noºtri, înseamnã a nu urmãri ºi lua în considerare desfãºurarea procesului pânã la finalitatea lui. Pledoaria lui Lovinescu a vizat întotdeauna originalitatea, ca ºi a lui Maiorescu, în fond, cu deosebirea cã primul avea în faþã un fapt împlinit, iar celalalt unul mai mult incipient, ceea ce schimba perspectiva fiecãruia, pentru unul în avantajul sãu, iar pentru celalalt dimpotrivã, obligându-l la speculaþii anticipative, întotdeauna dificile sau cel puþin aproximative, alunecoase ºi oricum inevitabil provizorii.

4. Procesul protocronismului s-a cam tot fãcut în deceniile din urmã ºi existã azi chiar câteva cãrþi care clarificã lucrurile. Ce sã mai adãugãm? Desigur cã orice literaturã, tocmai în funcþie de gradul sau de originalitate, fie ea oricât de micã ºi de puþin cunoscutã, conþine ºi elemente de anticipaþie, la nivel de tehnicã sau de viziune, în raport chiar ºi cu marile literaturi ale lumii. Din pãcate, printr-un handicap istoric ºi geopolitic, aceste elemente sunt recunoscute tardiv ºi rãmân îndeobºte neomologate.

Intervine apoi problema valorii, care poate sau nu promova ºi consacra o întâietate literarã. Demonstraþiile lui Edgar Papu s-au compromis în mare parte, în pofida bunei lui credinþe, prin exces de zel, iar întreaga lui teorie, admisibilã în principiu, a avut neºansa de a fi acaparatã ºi manipulatã, peste capul profesorului însuºi, de un binecunoscut grup de zelatori ai naþional-comunismului ceauºist. Aceasta a fost istoria. Astãzi putem discuta cu calm, „la rece”, despre orice aspecte ale eventualei noastre întâietãþi literare,sub rezerva probelor convingãtoare, dar nu vom putea schimba istoria aºa cum ea s-a consumat, ci doar nãzui s-o marcãm prin prezenþa noastrã mai consistentã pe cea viitoare. O

altã viziune, rectificatã, de tipul literaturii comparate, rãmâne insa, fireºte, oricând posibilã ºi chiar de dorit. Ne e teamã totuºi cã ea aparþine unei epoci care n-a venit încã ºi care, din nefericire, va trebui sã mai aºtepte.

5.Am scris déjà despre cartea lui Eugen Negrici ºi nu vom relua pe scurt decât ideea cã, dincolo de utilitatea sa ca replicã la exaltãrile de tip protocronist ºi naþionalist în genere, ea alunecã la rândul ei în exagerãri de tip contrar, aplicând valorilor noastre literare un duº atât de rece, încât riscã sã le anihileze orice suflare de viaþã. Or, literatura românã nu meritã poate „ni cet exces d’honneur, ni cette indignite”. Adevãrul este, ca mai totdeauna, pe undeva pe la mijloc, ceea ce impune mai multã ponderaþie ºi mai multã încredere în puterea spiritului nostru creator. În ce ne priveºte, suntem ºi am fost întotdeauna convinºi cã, cel puþin prin câþiva mari scriitori, ne aflãm la aceeaºi înãlþime cu semenii lor cei mai redutabili din orice literaturã, a oricãrei þãri, oricât de importante, chiar dacã nu beneficiem pânã acum de o asemenea recunoaºtere.

Viitorul ne va da cândva dreptate. E o simplã opinie personalã,dar una în care credem cu obstinaþie ºi cu destulã energie, pentru a nu renunþa niciodatã la ea. În definitiv, valorile sunt ce sunt tocmai prin adeziunea noastrã la ele. ªi cu cat cercul acestei adeziuni se mãreºte, cu atât recunoaºterea lor devine mai largã. ªi nu e acesta ,în momentul de faþã, însuºi procesul inserþiei literaturii române în concertul european ºi universal? Va trebui timp, va trebui rãbdare, dar mai ales, vor trebui eforturi pentru mai buna cunoaºtere a valorilor noastre în întreaga lume ºi abia atunci se va vedea dacã am avut dreptate sã fim optimiºti. E o chestiune de încredere sau de scepticism, de prudenþã sau de curaj, de speranþã sau poate doar de simplã ignoranþã, în orice caz de opþiune liberã ºi foarte personalã, fiecare îndreptãþitã la fel ca oricare alta.

6.No comment!

PARADIGMA

27

ªtefania Mincu

MIORIÞA – FRAGMENTE RESTANTE TRANSGRESIUNEA REALITÃÞII SAU NECESITATEA HERMENEUTICII CORPUSULUI MIORITIC În ce mãsurã este sau era necesar demersul conceput de noi în legãturã cu Mioriþele, dat fiind cã acest corpus cunoaºte deja, cum s-a arãtat, o întinsã exegezã, ce aproape nu poate fi epuizatã astãzi prin lecturã de cel ce întreprinde o nouã cercetare asupra obiectului?

Credem cã se impune astãzi mai mult ca oricând o hermeneuticã propriu-zisã (adicã o interpretare, ºi nu o „analizã”), deoarece ea, hermeneutica, este, aºa cum preconiza Paul Ricoeur în Du texte à l’action. Essais de hérméneutique (Ed. du Seuil, Paris, 1986), o rezistenþã la interpretãrile „reducþioniste”, la exegezele bazate pe un singur cod, pe o grilã sau pe o structurã, care în fond au sãrãcit atât de mult reflecþia asupra creaþiei într-o bunã parte a secolului nostru. În ciuda tuturor structuralismelor, s-a observat de mult cã existã în arte, iar multe dintre aceste arte nu sunt bazate (mãcar) pe cuvânt, un reziduu necodificat, liber, o deschidere a interpretãrii, care trimite întotdeauna cãtre inepuizabilul ontologic ºi mai ales existã, nedeterminatã în întregime, o anumitã eficienþã a textului, o acþiune pe care el o provoacã, departe de originile sale, acþiune care nu poate fi determinatã niciodatã aprioric, ci doar aproximatã. La nivelul textului, cum s-a spus de atâtea ori, prin schimbarea destinatarului ºi a receptorului, acþiunea este greu determinabilã, în felul ei insondabilã. P. Ricoeur definea astfel acþiunea textului: „Înþelegem în felul acesta cã o acþiune este un mijloc numai dacã provoacã în istoria naratã o schimbare de destin, un „nod” de dezlegat, o „peripeþie” surprinzãtoare, o succesiune de întâmplãri „pline de pietate” sau de „groazã”; nici o acþiune, în fine, luatã ea însãºi nu e un scop, decât întrucât în istoria naratã încheie un curs de acþiune, dezleagã un nod, compenseazã peripeþia printr-o recunoaºtere, sigileazã destinul eroului printr-un eveniment ultim care clarificã întreaga acþiune ºi provoacã, în ascultãtor, „katharsis-ul pietãþii ºi al groazei” (op. cit.).

Acþiunea textului nu e, prin urmare acþiunea internã (cea naratã), ci cea provocatã în ascultãtor, este acþiune de discurs, are persuasiune ºi „terapie”; organizarea textului e cerutã pînã la urmã, de funcþia lui externã. Textele Mioriþei nu nareazã pânã la urmã o acþiune (un omor), ci provoacã o acþiune, acþioneazã asupra ascultãtorilor atunci cînd sunt „zise”, sau provoacã o interpretare, provoacã o hermeneuticã, adicã creeazã interpreþi. Textul funcþioneazã în cele din urmã ca interpretant al realitãþii, nu ca simplu reflectant al ei.

Dacã vrem, „întâmplarea” din Mioriþa sau ceea ce luãm în mod obiºnuit în ea drept întâmplare (omorul, accidentul) neagã compoziþia, structura, finalitatea ºi pun fiinþa ca atare pe primul plan, ca perplexitate, miracol unic, necerut de o tramã sau care nu are nevoie de o tramã. De aceea, propriuzis Mioriþa nu are tramã, ci se consumã în rotaþia de „variante” (un fel de intermezzo-uri) ale faptului trãit ca atare ºi semnificant ca atare, în constanþã, pînã el devine principiu organizator, fapt trãit pe planul conºtiinþei, fãrã a mai intra într-o tramã ºi migrând de la un gen la altul ca un fel de structurã profundã ºi constanþã a noastrã. Important e faptul, nu genul. El comandã semnificaþia ce trebuie luatã „aºa cum e”, nu încadratã aprioric într-o „combinaþie de motive”. Faptul dicteazã structura, nu invers. În Mioriþa anistoricul ºi imediatul sunt tangenþiale, se intersecteazã, sunt practic egale metafizic, ca în poezia post-modernã a lui T. S. Eliot, de exemplu, unde eroii Odiseii pot fi întâlniþi în stradã. Între a trãi ºi a nara se instaureazã un écart, fie el ºi minim. Viaþa e trãitã, istoria e povestitã. Naraþiunea-text cere o operaþiune faþã de real, nu faþã de text. Faptul ca atare te face sã te „cruceºti”, sã te opreºti, nu sã-i urmãreºti urmarea, derularea ca „organizare narativã”; te obligã sã iei in seamã eterogeneitatea ºi discordanþa sa specificã ca fapt de viaþã brut, colocat într-un „spaþiu de trecere”, totdeauna „crucial”, neparadigmatic (dar care, el, la limitã, propune o paradigmã proprie). Competenþa ce se cere aici autorului nu mai e aceea de constructor al intrigii, ci de a

revela o topologie a faptului în sine, a importanþei lui zdrobitoare, de a-l „localiza”ca implacabil.

Structuralismul, arãta P. Ricoeur (op. cit., p. 16) înlocuieºte cronologia cu structura ca principiu de organizare. Scriitura înlocuieºte structura, face sã disparã de tot întriga. În Mioriþa întâmplarea, miracolul, faptul, accidentul tragic – nu au sau nu sunt o structurã, nu au „coloanã vertebralã”; se nasc din „presentiment”, rupt de evenimentul propriu-zis (care nu are loc), care urmeazã, ºi astfel evenimentul, faptul mioritic (omorul) e un eveniment perplex, „cuvânt” þâºnit ºi numai apoi evaluare a evenimentului, a actului, privire retrospectivã dintr-o altã sursã; ruptã ºi ea, perplexã, fãrã „istorie” (fãrã „structurã” de ordin narativ), ci doar una de ordin spectacular. În parantezã fie spus, se constatã de pildã, cum romanul secolului 20 devine scriiturã, nu structurã; nu nareazã, ci provoacã o acþiune exotextualã, o interpretare în cititor.

Numai ceea ce e perplex ºi zdrobitor – adicã fãrã structurã în punctul sãu de pornire – poate provoca interpretare (poate convoca hermeneuticã).

Pentru aceasta e nevoie de evenimente ce s-au produs în mod real, nu de construirea unor ficþiuni. Ne ameninþã ºi ne provoacã numai ceea ce nu a avut încã loc sau a avut deja loc. În loc de referinþa unei ficþiuni, i se cere hermeneutului sã creeze referinþa unui fapt real (existent în documente, atestat într-un jurnal etc.), adicã i se cere sã documenteze documentul, cum se deduce lesne de aici, sã caute o atestare în realul sãu pentru realul faptului prezentat în text (în „documentul” scris). Aceasta, deoarece, tot în parantezã fie spus, se dovedeºte cã nici realul însuºi, în ultimã instanþã, nu poate (sau nu mai poate astãzi, mai mult ca oricînd) fi documentat, atestat. (Ci doar „produs” pentru a fi „productiv” în receptor).

Mioriþa atestã în felul ei aceastã rãsturnare: de la acþiune la ficþiune: de la actul perplex al omorului (care nu se poate sã nu fi fost atestat mãcar o datã în real) la simularea lui (la transformarea în ritual). Când cei doi se prefac (fingere) cã-l ucid ºi-l îngroapã pe cel de-al treilea (dacã admitem cã textul mioritic îºi are punctul de pornire în ritualul iniþiatic), nu mai avem realitate, ci ritual, prefacere a acþiunii în ficþiune ºi invers – a ficþiunii în acþiune pe planul receptorului (prezentatã chiar în real, prin paradoxul pe care ritualul îl presupune) un fel de real-fictiv ºi un fictiv-real; iatã punctul cãruia trebuie sã-i acordãm maximum de atenþie!) ºi de aici în text – iar textul desfiinþeazã lumea realã (a omorului) în lume a textului (în care omorul, tocmai, nu are loc, nu mai are loc realmente); iar aceastã lume a textului tinde sã provoace în ascultãtor crearea unei „lumi noi” în care omorul (faptul) sã fie ocolit, abolit, sã nu mai poatã avea loc niciodatã, sã fie o armonie universalã, o „feerie” cosmicã, acþiunea textului este desfiinþarea lumii reale ºi instaurarea lumii textului (a lumii fictive) ca lume realã ce o contrazice fundamental pe aceea pe care textul o evocã (acel real – ca real care tinde sã disparã. A te preface, a simula ( în cazul nostru, omorul) este echivalent cu a face ( a înfãptui) ºi a metamorfoza, desfiinþarea omorului chiar prin actul simulãrii lui. Dar nu se poate simula realmente decît ceea ce a avut loc, aici e paradoxul: faptul, ca sã poatã fi simulat, prefãcut, ca sã devinã ficþiune, trebuie sã fi fost real; ficþiunea neagã realul ºi instaureazã negativul lui (un fel de imagine golitã de real a realului ca atare: acesta este tipul ei de „acþiune”. A face efectiv este echivalent (în text) cu a transgresa faptul trãit în prefacere, în ficþiune, a-i schimba (transmuta) originea, a-l transpune în alt regim.

Ricoeur exprima aceastã operaþie astfel: „în acest stadiu referinþa e oarecum þinutã în suspensie: acþiunea imitatã e o acþiune numai imitatã, adicã elaboratã, simulatã. Ficþiune înseamnã fingere ºi fingere înseamnã a face. Lumea ficþiunii, în aceastã fazã de suspensie, nu e altceva decît lumea textului, o proiecþie a textului ca lume” (P. Ricoeur, op. cit., p. 17).

Mioriþa în fazele pe care interpretarea noastrã le propune, nu se poate sã nu fi cunoscut aceastã trecere de la fapt la ritual, de la ritual la lege, de la lege la iniþierea în lege [adicã la rostirea textului legii ca ritual (precizãm!) ºi apoi la ritualul rostirii ca atare, ca acþiune consemnatã în cele din urmã în textul scris.

Am putea imagina un proces complex al acþiunii (ºi al acþiunii textului) în evoluþia Mioriþei, cam astfel: omorul ca atare (faptul), oricât de vechi sau oricât de recent, trebuie sã fi avut loc; – omorul ritual, pentru reducerea sau anihilarea omorului haotic, trebuie sã fi avut de asemenea loc, fiind atestat de o întreagã literaturã pe aceastã problemã la toate popoarele, iar în cazul nostru aceastã atestare (singura ºi în plus discutabilã, deorece nu ºtim cu precizie dacã ea se referã la

Anul 19, Nr. 1-2/2011

stadiul omorului ritual ca atare, sau doar la „zvonul” lui, la tradiþia oralã care ar putea consemna deja un stadiu succesiv – vezi mai jos) e atestarea din Herodot a ritului zamolxian; – simularea omorului, naraþiunea prin gesturi, configurarea unui ritual, un prim stadiu al naraþiunii rituale (repetãm, nu putem discerne nici astãzi cu precizie dacã atestarea lui Herodot consemneazã omorul ca atare sau doar simulacrul, deoarece ritul zamolxian lasã sã se vadã o instituþionalizare, pe de o parte, iar pe de alta ceea ce face Zamolxe, „moartea” ºi „învierea” sa dupã patru ani, sunt evident simulacre, înþelese ca atare ºi de Herodot); – stadiul urmãtor ar fi instaurarea legii ca naraþiune terapeuticã, (adicã dispariþia ºi a ritualului propriu-zis, a simulacrului de omor; acest stadiu pare sã fi dispãrut el însuºi foarte devreme, întrucât numai subzistã astãzi vestigii de simulacru; aici ar fi sarcina etnologilor sã vadã dacã anumite urme se mai pãstreazã sau nu); acum articolul de lege este formulat ca naraþiune, ca epicã a faptei incriminate (omorul). Legea însãºi simuleazã (fingere), „face” omorul, îl pune în acþiune prin faptul cã îl spune în formã epicã (Doi s-au sfãtuit sã-l omoare pe al treilea, ºi atunci). Simpla povestire succintã a faptului, amintirea ritualã (la date oarecum fixe) a faptului incriminat, îl reînscrie în memoria colectivitãþii ca fapt incriminant, inscriptibil în memorie ºi totodatã neprescriptibil de cãtre Lege, fapt ce cade sub culpã („Ei s-au vorbit sã omoare” – textul legii în stadiul primitiv este cumva echivalent pentru colectivitatea „au omorât”; deci „nu trebuie sã te vorbeºti cu cineva” (sã te asociezi) sã-þi omori aproapele sau strãinul, sau pe cel mai mic decât tine, mai bogat, mai frumos decât tine (cu alte cuvinte, pe nimeni), deoarece aceasta cade sub culpã, sub „Legea grea”, se pedepseºte cu pedeapsa capitalã. Legea împiedicã fapta, nu o exaltã: o scrie, nu o prescrie. Prin chiar funcþia ei primitivã de memento, prin faptul cã primordial ea transcrie epic memoria colectivitãþii, ea atrage atenþia asupra faptelor care s-au dovedit blamabile ºi regretabile; – simularea a ceea ce textul formuleazã narând – înfãptuirea legii, aplicarea ei prin ritualul simulãrii (stadiu când textul pune lumea fictivã ca lume realã, o joacã cu roluri, o reprezintã cu mãºti, ar fi mimesis-ul teatral, mimarea inversã (nu a realului, ci a lumii reprezentate textual), unde textul este replicã („Cum vrei moartea sã þi-o facem?”, „Ce mioriþã þi-i alege?”) ºi rãspuns („Voi pe mine mã-ngropaþi” etc.). jocul reprezintã absurdul, fictivul Legii ºi face niºte începuturi de acþiuni (aceasta ar fi reluarea pe altã treaptã a celei de a doua faze, descrise mai sus), anume simularea uciderii ºi a îngropãrii unei victime, dar ca scenariu adãugat existenþei textului, fapt care face ca ritualul sã fie interpretat, în mod conºtient, de actori ºi nu de actanþi ai ritului. Ritualul acesta nu e pregãtirea unui omor real (sau simularea lui), ci simularea (deja) a unui ritual care în stadiu anterior era ritual propriu-zis, adicã era lipsit de text; ºi totodatã este implicit ºi negarea oricãrui omor real, e ritualul devenit simultan ºi paralel cu textul Legii; – urmeazã etapa renunþãrii la gest (la simularea, fie ºi extrem de sumarã a omorului) ºi recitarea („zicerea”) doar a textului; zicerea (rostirea, proferarea) legii, proferare cu caracter de ferire de faptã, proferare magicã, dacã vrem (act de propiþiere); simpla rostire a textului (care ºi-a pierdut mai multe legãturi cu realul între timp) este de data aceasta ritualul ca atare, fapta, devenitã magie prin opoziþie, sau magie prin inversiune, când ceea ce textul spune lipseºte din real, lipseºte ºi din ritual, devine memorie de sine stãtãtoare cu rol activ (activatã prin reiterarea actului ritual de rostire periodicã) ºi atâta tot. Deja textul e aici text rostit (încã nescris în literã, dar e deja scripþie, încrustare, sãpare în memorie, rupturã de real ºi urmã adâncitã a acestei rupturi, adicã literã grãitoare, un fel de „literã” de lege (schrift) nescrisã.

– N-ar mai rãmâne, ca ultim stadiu, decât fixajul în text, consemnarea efectivã în scris, cînd nu mai existã (se presupune, cel puþin) nici omorul, nici nararea gestualã, nici legiferarea prin narare, nici aplicarea iniþiaticã a legii ca text cu reprezentare ritualã, nici rostirea ritualã a textului, decât ca stadii anterioare, refuzate ºi depãºite, înglobate în pura inscripþie a textului, devenite acum destul de absconse prin acest sincretism de înglobare ºi prin ºtergerea urmelor clare ale travaliului semnificant ºi consemnarea doar a urmei rezultante din acest travaliu. Acum ceea ce textul spune e sibilinic (aºa cum ni se par practic textele, mai ales cele de colindã mioriticã), hermetic: e lege care miºcã estetic conºtiinþa, e chiar contemplare a unei „legi grele” care nu se mai aplicã (nu mai e în uz, e scoasã din uz) o lume depãºitã, dar foarte vie ca urmã, ca vestigiu a ceea ce a dispãrut din real ºi a rãmas scris pentru a fi doar contemplat ºi gustat estetic. Acþiunea textului scris e o provocare a

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

contemplãrii (contemplarea însãºi este acum chiar acþiunea prevãzutã de text ºi interpretarea potrivit exigenþelor unei lumi care nu mai este aceea de la care textul a luat punct de pornire, ci este aceea la care textul a ajuns s-o fundeze dincolo de litera lui (lume ce se vrea în cele din urmã esteticã: lume unde culpa ºi pedeapsa sunt doar „pilde”, „poveºti”, nu fapte ºi consecinþe ºi unde crimã ºi pedeapsã sunt chiar crearea textului (o muncã a autorului – funcþie ce depãºeºte pe cele iniþiale – de actant ºi de victimã a legii). Textul creazã la rându-i o referinþã, fictivã în sensul cã nu e document ci construct.

Documentul nu are propriu-zis intrigã, configureazã sau proiecteazã o intrigã ce poate avea loc în real (este potenþialã în real).

II Aºa-zisul motiv al oii nãzdrãvane pune probleme care nu sunt deloc de neglijat în marele complex de sens mioritic.

Chiar dacã el lipseºte aproape total în aria transilvanã, aceasta nu schimbã absolut deloc importanþa topologicã pe care o are în corpusul mioritic, mai ales cã dã ºi titlul unui numãr foarte mare de variante („Mioriþa”, „Cântecul mioarei”, „Oaia” etc.), pe lângã alte titluri pe care le vom analiza în altã parte.

Din multe variante muntene ºi oltene lipseºte, dimpotrivã, instanþa naraþiunii obiective ºi e prezentã doar „acþiunea” ce rezultã din dialogul baci-mioarã, care este, evident, un dialog al interioritãþii. Ca printr-o amnezie, informatorii amputeazã cântecul de orice început ºi sfârºit ºi îl centreazã pe straniul schimb de replici care aduce în prim plan auzirea ºi interpretarea veºtii de moarte. Nu aflãm nimic despre tentativa realã a lui vrâncean ºi a lui ungurean de a-l omorî pe moldovean (tentativã pe care o ºtim din alte „variante”, însã e nevoie sã facem abstracþie de ea cînd luãm în considerare grupuri de texte mioritice cu o structurã comunã), ci aflãm numai ce a auzit mioara nãzdrãvanã, purtãtoare de mesaj. E un mesaj care nu se verificã în exterior; e numai presupunerea, interpretarea datã de cele douã instanþe – baciul ºi mioara. Ar fi prea comod sã considerãm astfel de variante niºte simple „fragmente neesenþiale”, niºte resturi ale Mioriþei. Ar însemna sã prescriem în acest fel creaþiei populare ºi circulaþiei ei niºte legi constrângãtoare; or ea se produce ºi circulã tocmai prin motive ºi variante libere (în sens semiotic libere, adicã putând cumula oricând sau accentua unul dintre sensuri). În „variantele” de care vorbim (ºi nu numai în ele, ci în toate textele mioritice care conþin motivul) lipseºte total partea de naraþiune obiectivã de la început, aceasta devenind, ad-hoc, doar un reflex al interioritãþii. E de presupus cã „ei au hotãrât / ca sã mi te-omoare” etc. numai

pentru cã aºa-i spune baciului mioara, vocea lui interioarã care „a auzit” etc.. Mioara nãzdrãvanã e o instanþã extrem de importantã, un intermediar intre subiect ºi real în complexul proces de interpretare a realului, de înþelegere a semnelor acestuia ºi apoi de forjare a propriului semn de rãspuns. Mioara e instanþa-auzire (receptor) a unui stimul sau semnal, iniþial neinteligibil, din partea realului.

Subiectul (baciul) va trebui sã se constituie ca instanþã emitentã a unei vorbiri. Se ºtie, iar cel care atrage atenþia în mod repetat asupra faptului (important din punct de vedere semiotic) este Lacan, cã nu existã vorbire farã auzire. „Mioara” este deci o instanþã constitutivã, nu întâmplãtoare a subiectului ºi a sensului. Cei doi interlocutori (baci-mioarã) formeazã împreunã o instanþãpacient, a realului, în timp ce în replica-i ultimã, rostitã pe cont propriu, baciul va alcãtui instanþa-agent, a vorbirii. (În parantezã fie spus, instanþa-pacient este singura care poate fi convocatã pe drept ca martor imparþial în orice „tribunal” dupã ce a trecut deja prin aceastã pacienþã. Pânã nu cunoaºte ipostaza pãþirii, a pãtimirii, trecerea prin pathos-ul tragic, subiectul nu poate servi de testimoniant veritabil, ºi prin urmare, nici de semnificant (în sensul major de origine a semnificãrii, de emitenþã).

Din moment ce existã auzire, trebuie sã conchidem cã ea reprezintã realul auzit ca semn, (semnul realului), care cere cu necesitate interpretare ºi apoi forjare, în replicã, a unui real al semnelor. Ceea ce se prezintã ca semn, ca neinteligibil, este partea sau suprafaþa de contact a subiectului cu realitatea. Ceea ce aude în fapt ciobanul este zbieretul straniu al oii, semn fãrã semnificat, început de articulare a unei vorbiri care deocamdatã nu existã; simptom vag, ºi care nu poate angaja decât o primã interpretare malignã (semn rãu) ºi o posibilã pacienþã, o suferinþã pe care realul o provoacã, fãrã a i se cunoaºte motivele. De multe ori baciul îi reproºeazã mioarei zbieretul straniu, amintindu-i cã el a pãscut-o ºi a adãpat-o, a îngrijito cum trebuie, deci n-ar trebui sã existe motive pentru ca ea, vocea interioarã, sã se altereze, sã se alieneze, sã „audã” ºi sã „vorbeascã” iraþional, obscur. Actele subiectului în realul-ca-real au fost normale; nu e nici un motiv ca realul sã-ºi iasã din cadre ºi sã dea semne neinteligibile (iar atunci cînd el dã astfel de semne, singura interpretare posibilã, dat fiind cã e vorba de un neinteligibil, este aceea a morþii, ca eveniment-semnificat absolutamente absurd, fãrã determinãri în conºtiinþã, fãrã nici o „pricinã” ce ar putea fi „judecatã” de vreun „tribunal” al sensului). Încã o datã, mioara aude ce spun ceilalþi ºi transmite (este desemnatã ca purtãtor de mesaj) ceea ce spune victima; ea e locul în care se întâlnesc receptorul ºi emitentul (receptorul unui mesaj exterior – al realitãþii – ,cu emitentul unui mesaj interior, al subiectivitãþii), un fel de loc neutru al logosului-testimoniu, loc în care se întâlnesc

28 Legea exterioarã, norma de sens a colectivitãþii ºi Legea interioarã, loc de joncþiune al celor douã articulãri ale cuvîntului. Dialogul cu mioara e tocmai acest loc într-o posibilã „structurã” a Textului Mioriþei (care existã, evident, decît ca idealitate purã, construct abstract al corpului variantistic). Partea de început a acestui Text (epicul) e exteriorul, iar a treia parte, interiorul. Sau: Realul (ca real) ºi Semnul (ca semn). Partea de mijloc a Textului Mioriþei reprezintã tocmai incipit-ul graiului, articularea Logosului în doi (ºi în doi timpi), trecerea de pe planul exterioritãþii pe cel al interioritãþii.

Instanþa receptoare, strãinã (stranie) ºi afectivã totodatã, aflatã în prim plan (primordialã), „trage cu urechea”, spioneazã, culege: e situatã înaintea celei emitente din punct de vedere al interioritãþii. E o instanþã greu de cuprins ºi de fixat, în care vorbeºte, am zice, atât Eul, cât ºi Non-eul.

Moartea ca eveniment în sine, rupt de problematica subiectului, se petrece într-un real total, în sensul cã e total inabordabil, neputându-se accede niciodatã la semnificantul ei real. Ea copleºeºte prin aceastã brutalã prezenþã a realului tangibil ºi totodatã inabordabil, concret ºi absent, iar în felul acesta, deconcertant, „abject”.

Imaginarul este mai originar, mai greu interpretabil decât simbolicul. Este cu adevãrat perplex, intempestiv, nefizic, rezidual, „apocaliptic”. Dã de vãzut, fãrã a putea fi ºi interpretat mulþumitor, deoarece e intraductibil. Investirea morþii cu semnificaþie þine totalmente de imaginar (nu de simbolic), iar imaginarul se suprapune direct (nemijlocit) peste real, rupând semnul (semnul este „a cãzut o stea”, la rândul lui simbol cu direcþionare unicã; indescifrabilitatea lui nu lasã deschisã decît o singurã posibilitate de interpretare); imaginarul e credibil, e revelaþie, epifanie în subiect, transcendentalizare a sensului, rãsturnare a lui fãrã semn; e, dacã vrem, religie, nu superstiþie. Simbolicul e superstiþie, interpretare de semne. Imaginarul „nu cere semne”, are credibilitate absolutã faþã de inabordabilitatea – la limitã – a realului.

Revenind la instanþa primordialã a auzirii, prima acþiune de situare adecvatã a subiectului în real, este grija deosebitã pe care trebuie s-o arate permanent acesta faþã de ea (îngrijirea oii), un fel de curã asupra propriei „urechi”, menþinerea ei în stare de sãnãtate, pentru a înregistra corect semnele realului. Covârºitor este numãrul „variantelor” în care eroul vorbeºte, justificîndu-se, despre grija arãtatã oii: „Cã ieu te-am pãscut Tot prin livezi verzi ªi prin ape reci Unde apa curã Pietrele rãsunã” sau: „ – De ce vgheri oiþã, Iarbã nu þi-am dat Prin livezi Cam verzi?

Apã þi-am dat Din izvoare reci.

– Stãpânule bace, Apã mi-ai dat, Iarbã m-ai pãscut.

Da’ ieu am auzit...”

Aceastã „auzire” se produce oricum, în pofida subiectului ºi împotriva grijii fatalmente, ca o pulsiune de moarte ºi de alienare. Ea este primejdia pe care omul o are de întâmpinat în „iniþierea sa” existenþialã. Invariabil revine recunoaºterea, din partea oiþei a grijii deosebite care i-a fost arãtatã de cioban ºi totodatã motivarea printr-o auzire inopinatã a „veºtii”. În plinãtatea fiinþei rãsunã deodatã, fãrã motiv aparent auzirea semnalului tulbure al morþii; un simptom care prezice ºi totodatã simptomul realului ca atare, confundându-se cu realul însuºi indiscernabil, un rãu intempestiv ºi neculpabil. Instanþa „sãnãtoasã” decreteazã realul morþii; aici e paradoxul ei. Nu e o instanþã psihicã alteratã, ci chiar una normalã. A auzi semnalul morþii (ce se identificã, dupã cum accentuam, cu semnalul realului ca atare, „a fi sã mori”, a fi pentru moarte, e ceva absolut normal. Grija arãtatã instanþei ce comunicã acest fapt ar trebui sã excludã vestea de moarte ce se comunicã prin ea; ºi totuºi, la limitã, tocmai aceastã grijã, aceastã parare preventivã a morþii prin grija logosului, duce inevitabil la comunicarea nebãnuitã ºi inevitabilã a realului morþii.

Subiectul interpreteazã invariabil ca boalã comportamentul ciudat al oii. El cautã în propriul mesaj o

29 terapeuticã a semnului de moarte. Terapeutica instanþei auditive, va consta, pe de o parte, în evocarea auzirii cântecului de dupã moarte: „Floierel de os, De cântã duios, Floierel de salcã De cântã sã-mi treacã” Cântecul, rãspunsul-remediu la semnul patologic al realului este chiar semnul poeziei – singura replicã viabilã – nicidecum neglijabilã – a omului în faþa morþii, o practicã originarã la daci. Am putea preciza, în parantezã, cã nu e vorba propriu-zis de cântarea de dupã moarte, ci de dupã auzirea morþii, dupã realul ei (adicã dupã intrarea ei ºi pe planul subiectului, aceasta fiind moartea realã, nu faptul concret al morþii), ca ºi cum moartea ar fi avut deja loc („ar fi fost sã fie”), din moment ce ea începe sã „aibã loc”, sã locuiascã realmente în realul subiectului. Întregul „testament” al baciului nu va fi decât o terapeuticã a „mioarei”, a vocii sale interioare, o cântare în „auzul” acesteia pentru a o dezbolnãvi de presentimentul morþii: moarte. În aceastã ordine de idei, expresia „a fi sã fie” este echivalentã cu „a fi real”, cu realul lui a fi, care este realul subiectului, nu realitatea exterioarã. Mioara este membrana diafragmaticã a limbajului, care separã ºi totodatã uneºte subiectul cu realul ºi cu propriul sãu real. Ca instanþã sãnãtoasã, deci constitutivã subiectului, ea decreteazã legic moartea: – Stãpâne, stãpâne, Ieu nu sunt bolnavã, Iarba mie-mi place ªi iarba ºi apa Apa din uluc, Iarba de pe cîmp, Dar cu oi umblând, Tot pe câmp pãscând, Ieu am auzit tãinuind...”

O boalã ne-boalã, o boalã fãrã leac, care nu are alt remediu decât soluþia elaborãrii ei în realul subiectului; iar acesta va forja ritualul ºi cântecul, cu pãstrarea totodatã lucidã a conºtiinþei acestui real scindat, caracterizat printro sãnãtate „nezdravãnã” (cum mioara nu e bolnavã ci „nãzdrãvanã”, iar simptomul ei este semn; prin ea realul se indicã ºi totodatã îºi prezice propria anulare în subiect). E vorba de un real inalienabil, inerent, de care subiectul trebuie sã ia cunoºtintã ºi totodatã sã pãstreze aceastã luare de cunoºtinþã; un real al subiectului caracterizat prin înstrãinare, rupturã, separaþie, ca ºi prin legãturã, „nuntã”, frãþie cu sine – douã laturi la fel de puternice ale fiinþei, care trebuie sã transparã lucid în expresia subiectului, acolo unde el se exprimã în limbaj, unde se elibereazã ºi totodatã expirã ca subiect, unde „îºi dã sufletul”. În disocierea fiinþei este ºi premisa „nuntirii” ei maxime; în despãrþire – nuntirea.

E un paradox al limbajului însuºi, care nu poate exprima nimic fãrã trauma absolut necesarã a emitentului. Nu se poate constitui ca martor al realului decât punînd în evidenþã aceastã disociere-asociere; rupturã-suturã, pe planul subiectului, cât ºi pe plan intersubiectiv. Pentru ca baciul din Mioriþa sã se poatã asocia cu ai sãi trebuie sã se disocieze de sine ºi – concomitent – , pentru a se regãsi pe sine trebuie sã trãiascã ruptura de ceilalþi.

Dialogul cu „mioara nãzdrãvanã” (cu alte cuvinte, dialogul subiectului cu realul-ca-semn) cunoaºte câteva miºcãri în desfãºurarea sa sau câteva etape care survin aproape invariabil. Mai întâi întrebarea asupra realului (manifestat ca simptom): – Mieluþã, mieluþã, De ce stai tu tristã, Tristã ºi mâhnitã?”

(Olt.,18) „ – Ce stai tristã aºa?

Ori nu te-am pãscutã, Apã nu þi-am datã, Nu te-am adãpat De te-ai întristat?”

(Olt.,24a) „ – Cea oiþã, iþã Oaie mioriþã Cu lâna plãviþã De ce stai ºi plângi?

Iarbã nu mãnânci...” (Olt.,24b) „ – Oiþã, Beluþã, Mândrã, ocheºiþã, Ce stai, nu cobori?” „Mioriþa mea, De ce vgheri într-una?

Or de târla mea, Or de capu meu?

PARADIGMA

– Ba de capu tãu, Nu de târla ta”.

Dupã întrebare cum se vede din textele selectate mai sus, urmeazã supoziþia, tatonarea realului, interpretarea simptomului prin posibile cauze. Zbieretul oii e interpretat mai întâi direcþional, fie ca efect al unor acte anterioare (pe care ºi le atribuie mai întâi sieºi), fie ca premisã, premoniþie a unor acte care urmeazã sã aibã loc; iar ca premonitoriu, semnul oii este totodatã ºi „inculpat de subiect, e un semncauzã al realului. Este un semn (simptom) post sau semnante? Este o cauzã sau un efect? Este subiectiv (al meu) sau obiectiv? Tulburele „semn”, deocamdatã indescifrabil, provoacã scindãri multiple în subiect, scindãri care sunt chiar premizele posibilitãþii dialogului, pe de altã parte.

Auzirea înseamnã obiectivare a propriei instanþe interioare, receptarea mesajului ei ca venind de la un altul, ca din exterior (eventual de la o oaie „nãzdrãvanã”), care poate primi reprezentare aparte, în afara (în exteriorul) subiectului.

A auzi (simþ intern) e sinonim cu a simþi, a presimþi ºi cã în limba românã „simþ” este sinonim cu „sunt” ºi cu aud (sentire în celelalte limbi romanice a simþi înseamnã ºi a auzi) ºi cu „mi se face semn”, „presimt”, „am simptom”, simt semn”. E posibil ca verbul „sunt” sã aibã la noi o dublã etimologie – sum ºi sent(u) (sentio, ire =a auzi); precum ºi a intui cu anticipaþie sensul. În momentul când începe sã se audã în interiorul subiectului propria voce existã motive puternice pentru simptonul unei alienãri (psihologii ºi psihiatrii o ºtiu bine aceasta), ca ºi pentru simptomul unei unificãri(simptonul „rupturii” ºi al „legãturii”, al „regãsirii”, ca sã folosim un termen lacanian); cu alte cuvinte, existã suficiente motive pentru a diagnostica faptul receptãrii acute al lui „a fi” de cãtre subiect, receptarea realului, a ceea ce vine de la „ceilalþi”, ca auzire a veºtii de moarte, care cere, pe planul interioritãþii forjarea unui rãspuns.

Deocamdatã, în primã instanþã, în primã „audiþie”, el este oricum, un semn rãu ºi aceasta chiar prin indecidabilitatea sa, prin faptul cã nu poate fi încã descifrat, ci doar „presimþit”, pre-vestit.

Simptom înseamnã a simþi semnul, nu a-l vedea. A vedea, a avea viziune asupra realului, e abia rãspunsul la auzire, la simptom.

Mioara – e instanþa cea mai teafãrã din turmã (ºi totodatã mai „nãzdrãvanã”: ea simte cã ceva „este sã fie”, sã se petreacã difuz, adicã nelocalizat ºi nepersonalizat. E poate chiar raþiunea, are antenã justã la real pânã-n momentul auzirii morþii. Nu poate fi suspectatã, „aude bine”, tocmai de aceea e ºi luatã în seamã ºi cercetatã. „Semnele” ei au întotdeauna „feeling” la real, am putea spune: „Când simþea de vreme rea, Trãgea oile la perdea, ªi simþea de vreme bunã,

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Trãgea oile la pãºune, Unde iarba e mai bunã” ( Munt. 1) Ea are o dublã facultate: a simþi (a auzi, a fi) de rãu ºi a simþi de bine, dublul regim semantic în care subiectul tatoneazã realul pentru a-l lecui, a i se integra. Aceasta e o presimþire, nu e o simþire. E o pre-fiinþã, nu o fiinþã; un simptom de fiinþã. Se înþelege cã subiectul (lãuntrul) e în esenþã orb ºi aproape surd; netopologic ºi netemporalizat decât aproximativ, este mai ales ºi mai înainte de orice o pacienþã a realului. Aceasta e chiar condiþia primordialã a subiectului ca atare. (Ne vin în minte aici versuri de Nichita Stãnescu: „El e orb ºi surd,/ el e ºchiop, /el e nenãscut” – Laus Ptolemaei).

Odatã auzitã însã, vestea de moarte nu mai poate fi neglijatã; gândul morþii trebuie dus pânã la capãt, pânã la eventualitatea „realizãrii” lui (pânã la coincidenþa în plan semantic a realului exterior cu cel interior), astfel nu existã terapeuticã realã, nici în fugã, nici în prudenþã, nici în chemarea unor ajutoare, a „câinelui bãrbãtesc”, de pildã.

Acest câine trebuie comentat aparte – prudenþa, paza, pararea morþii este o mãsurã ce trebuie luatã pe plan interior; exterior, nu e suficientã.

Oaia e „tristiºoarã”, „bolnãvioarã” (nu bolnavã la propriu ci doar contaminatã, am zice); lâncezirea, a-stenia, lipsa de „poftã”, tânjirea, inversul poftei de viaþã, inversul dorului sau chiar dorul, ele confundându-se la limitã, se transformã în dorul de a ºti, de a gãsi interpretarea justã a semnelor realului, de fapt dorul de a fi. E o boalã hermeneuticã, se poate spune. Trece prin delir de interpretare, înainte de interpretarea propriu-zisã.

Pentru cei care vor aborda de acum încolo colecþia Fochi, atragem atenþia asupra variantei Olt. 29, foarte extinsã (147 versuri) ºi foarte frumoasã, care nu are decât doi „eroi”, baciul ºi mioara (de fapt unul cum am demonstrat) ºi constã în întregime dintr-un monolog dialogat sau dialog monologat, infirmând posibilitatea interpretãrii ei ca „rest” al fragmentãrii textului mioritic. Semnele tulburi de tristeþe nemotivatã îi vin ciobanului de la vremea rea ºi numai dupã aceea se accentueazã prin zbieretul unei oi din turmã: „Pe vârf de mãgurã Ceaþã ºi negurã, Jos la rãdãcinã Tot ploaie ºi tinã.

Nu se mai rãzbunã, Sã-mi fac voie bunã Cu fraþi dimpreunã, Cu pahare pline, Streinel de mine; Colea mai la vale Senin e ºi soare, Cârduri de mioare – Inima mã doare.

Pasc oiþele,

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Îmi plâng pãcatele.

Pânã astã varã ªi-astã primãvarã Eu cã m-am þinut Tinerel copil, Cu mintea deplin, Iar de-atunci încoace Eu cã m-am vãzut Bãtrân ºi cãrunt, Rãu cã mi-a pãrut ªi nu-s pre de mult.

Cea mioarã laie, Laie bucãlaie, La lânã þigaie, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace” etc.

Apare ca element nou faþã de alte variante, frica ºi boala eroului, la propriu, fuga de la oi ºi retragerea, tânjirea, dorul, apoi cãutarea de cãtre mamã, care-l gãseºte ºi-l readuce acasã (vom comenta aparte acest „motiv” al mamei), în fine întâlnirea cu o „femeie din Breb” ºi, dupã schimbul cuvenit de replici cu aceasta, cãsãtoria ciobanului. Aceste etape ale naraþiei prezentei variante spun ele însele destul despre drumul regãsirii subiectului (dupã ce mai întâi a fost „pierdut” ºi cãutat – mamã), al „reconstrucþiei” sau al restructurãrii lui în limbaj, despre care vorbeºte Lacan.

Dar este cazul, deocamdatã, sã mai zãbovim asupra acestei ciudate instanþe care este „mioara nãzdrãvanã”.

Comportamentul ei avertizeazã un fel de scãdere a puterilor vitale: „– Oiþã, oiþã, Cu lâna plãviþã, Tu-mi erai fruntea ªi-ai rãmas coada” (Munt. 7) Sau „Eu te ºtiam dã frunte ªi-acum eºti dã coadã” Oaia aceasta reprezintã un fel de avant-post al fiinþei; ea simte, cu ea se simte, tocmai ea va simþi moartea; cu ea „simt, adicã sunt”. Prin ea realul dã semn; ea este sãmânþa turmei, originea celorlalte feluri de constituire a sensului, a celorlalte „simþuri” îndreptate cãtre real: „Iar cea oaie bucãlaie, Care-i fãcuse turma, Mergea-n fruntea oilor, Mânca fruntea florilor; .............................................

Ea pe urmã rãmânea La ei asculta” (Munt. 9) Ea este situatã simultan înainte ºi în urmã, acolo unde aceste douã momente de fapt se suprapun pentru a da decizie realului; a fi înainte este echivalent cu a rãmâne în urmã (ante hoc) pentru a se simþi pe sine; este, am putea spune conºtiinþa primarã, o conºtiinþã pur perceptivã, înainte de aceea imaginantã, simbolicã sau de cea reflexivã.

(Iarãºi în parantezã, ne vin în minte versuri de Nichita Stãnescu: „Mi-a rãmas un ochi în urmã / care singur m-a vãzut”; ele transcriu pe de o parte un fapt pur perceptiv, care þine de percepþia modernã, a vitezelor super-luminice, ce permit o astfel de viziune post-hoc din poziþia ante-hoc, iar pe de altã parte, un fapt de percepere abstractã a situãrii subiectului în propriu-i regim de existentã semanticã).

Ce fel de boalã atinge aceastã gingaºã ºi totodatã mirabilã instanþã de trecere cãtre realul exterior (ºi invers)?

E oare vrerea de moarte, cum bãnuieºte ciobanul? Iatã: „ – Or sare-ai lingea, Or apã mi-ai bea, Or tãrâþe mi-ai mânca, Or gâtul þi l-aº tãia?!” (Munt.17; se ºtie cã de obicei oaia capie din turmã este tãiatã, deoarece se crede cã îºi prooroceºte ori propria moarte, ori pe cea a stãpânului). Dar nu: „Stãpâne, stãpâne, Sare n-aº lingea, Tãrâþe n-aº mânca Nici apã n-aº bea, Gât nu mi-aº tãia” (aceeaºi variantã) Nu e vrerea de moarte, ci dorinþa-nedorinþã, presimþirea-simþire, obscurã ºi intraductibilã, de fapt o neºtiinþã totalã: neºtiinþa ei aparþine de fapt „interlocutorului”, celui care aflat într-un moment de obscurizare plasmaticã a sensului ºi totalmente timorat, întreabã:

„ – Mioriþã laie, Laie, bucãlaie, C-o ureche peagã ªi cu alta bleagã... .............................

– Stãpâne, stãpâne, Încã nu ºtii bine, Tovarãºii tãi...” etc. (Munt.19) Aceastã instanþã-ureche e „peagã”, „atinsã”, „pãtatã”, „mãºcatã”, „bleagã”, ne-comunã; e firesc ca semnul care i se face sã fie imperfect, sã fie un distinguo de sens, singurul care scoate de sub normã ºtiutul, sub forma lui a nu ºti, sau a nu ºti încã. Este o instanþã care nu-l deþine pe a ºti, vorbeºte chiar atunci când nu-l deþine deplin (prin urmare nici pe a fi, dacã avem în vedere baza ontologicã a sensului); a simþi este chiar egal cu a nu ºti, cînd ceva se zãreºte tulbure, sau se aude doar ca zgomot de fond al realului („gomot”, „gomãt”, „gomãn”, „zvon”, „glas” etc., „jojonealã”, „tainã”) ºi abia când se lãmureºte, când se descifreazã complet devine ceea ce ºtim, „prinsoare”, „legãmânt”, „hotãrâre”, „sfat” etc., în esenþã pact de ucidere, cum se dezvãluie el a fi pânã la urmã.

Ar mai fi multe de semnalat în legãturã cu aceastã „instanþã”. Ea vorbeºte (înainte de a ºti, cum am mai arãtat), în locul „celorlalþi”, fiind reprezentanta mesajului lor în interioritatea subiectului, ºi este pusã sã vorbeascã (tot pe planul interioritãþii) în locul subiectului, transmiþând un mesaj cãtre ceilalþi (cãtre real); este o instanþã ei-eu ºi simultan eu-ei, o diafragmã double-face a limbajului, un loc neutru ºi în acelaºi timp, cu dublã direcþionare, dublu deixis al procesului de semnificare / comunicare. Acest loc este uneori ºi explicit marcat în expresie, prin dativul etic: „Drãguþã mioarã, Tu sã-m spui aºa Cu guriþa ta, Pã min’ sã mã luaþi ªi sã mã-ngropaþi La stâna bãtrânã Cu muºchiu pã bârnã” Acest mi („tu sã-mi spui”) are o multitudine de funcþii semantice perfect suprapuse. El înseamnã „sã spui din partea mea”, sã spui mie ca ºi cum ai spune lor, ºi sã spui lor ca ºi cum mi-ai spune mie, sã spui eu în locul meu. Este chiar instanþa delegatã sã rosteascã „testamentul” ciobanului în numele acestuia, sã se exprime la persoana întâi în locul sãu, în absenþa lui (realã sau posibilã). Este chiar locul de absenþã în care se situeazã sursa vorbirii.

Este locul, pe scurt, unde subiectul poate vorbi cu sine ºi ca atare, poate sã se adreseze ºi altuia; instanþã de oblicvitate gramaticalã, unde mie se confundã cu þie ºi invers, unde survine chiar maxima înstrãinare, rupturã a subiectului de sine ºi, totodatã se poate institui legãtura, articularea limbajului ºi a dialogului, „frãþia”. Textele, admirabile în rotaþia lor variantisticã, ne furnizeazã nenumãrate dovezi în acest sens, ºi numai spaþiul restrâns nu ne permite sã aducem prea mult material în sprijin, decît cu maximã parcimonie. Iatã: exemple de confundare a instanþelor, a lui eu-tu, tu-eu, mie-þie, tu-ei etc. : „Or dã capu tãu, Or dã capu meu” (Munt. 25) „Ce lupii þi-e þie?

– Ce lupii mi-e mie Þi-oi spune ºi þie...” (Munt. 42) Mi ºi þi atrag atenþia cã eu ºi tu sunt la origine, în locul neutru (în urechea internã, acea „oaie nãzdrãvanã”), instanþe oblice care se semnificã, dialogheazã, vocifereazã în duet, se ceartã ºi se ameninþã, se diagnosticheazã reciproc, într-un paralelism de identificare totalã. „ – Iarba-ni placi, Toati-ni placi, Da þia n-am ce-þi faci: Pâ l-apus di soari Au sã te omoari...” (Munt. 48) De aici frecvenþa neobiºnuitã a pronumelor zise neaccentuate (þi, mi, te, ne) ºi a cazurilor oblice. Într-un mesaj în care nu se comunicã decât un mesaj foarte sãrac, am zice, unic, cel de moarte; de fapt, pare cã centrul mesajului este chiar cearta acestor instanþe ºi nimic altceva, fiind ea însãºi semnul indubitabil de separare, de „moarte”: „ – Ba n’i iarba-ni placi, ªî apa câ-n’i placi, Cî iarba-i cu rouî, Cum ne placi nouî, ªi apa-i sãlcii

30 Cum în’i placi n’ii, Da n’i s-a vorg’it...” (Munt. 49) Încã ceva: oaia e în toate sensurile instanþa-martor. Ea dã semn despre real; tot ea ar putea mãrturisi cã ciobanul nu-i bun (cã n-o paºte, cã n-o adapã etc.) tot ea-l va justifica în faþa „tribunalului” celorlalþi, îl va plânge eventual „dupã”.

Chiar dacã interpretãm „cazul” din punct de vedere „juridic”, aici, în aceastã „instanþã” gingaºã se pune fundamentul eticii. Vindecarea, terapeutica ei este esenþialã.

Antropologia, etnologia, etnografia nu fac decât sã justifice, sã valideze concluziile noastre desprinse din punct de vedere al semnificãrii. Ele ar trebui evident subordonate în etapa în care ne aflãm ºtiinþei semnificãrii, ca ºi esteticii (ca valoare absolutã a eticii subiectului, justificabilã în sine).

Nu e vorba cã ciobanului nu-i mai e dragã viaþa sau cã tinde cãtre „uniunea misticã cu moartea”, ci de moarte ca eveniment care erupe pe neaºteptate în psihic, chiar în teritoriul echilibrului fiinþei, chiar în real (realul subiectului), în suprafaþa de contact a subiectului cu realul sub formã de veste, semn, fãrã explicaþie raþionalã ºi care nu admite posibilitate de opoziþie (e ca ºi cum am putea sã ne opunem vreodatã erupþiei limbajului!); nu poate duce, într-un prim moment decât la alienare. Dezalienarea e problema cea mai grea pe care Mioriþa o rezolvã. În spatele versurilor ei se citeºte o raþionalitate profundã ºi grea, o maturitate înþeleaptã ºi bãrbãteascã a conºtiinþei eticii limbajului, în faþa iraþionalitãþii nebune, zãnatice, inexplicabile, a erupþiei morþii. Dar este o iraþionalitate care frizeazã limita, punctul unde raþionalul este pus sã rezolve însuºi absurdul. E vorba aici de o Raþiune mai mare decât raþiunea; o Raþiune ce dominã paliere opuse – raþionalul ºi iraþionalul, firescul ºi absurdul, le cuprinde în Cuprinzãtor (ca sã folosim un termen... jaspersian), în Subiectul ce dezalieneazã subiectul.

Ce alte întrebãri-supoziþii se mai pun instanþei mioritice înainte de descifrarea propriu-zisã a realului? „Ori iarba nu-þi placi?

Ori porneala mea nu-þi placi?

– Nii iarban’i placi, ªi porneala ta în’i placi...” (Munt. 50) „Porneala”, al meu primum movens, sã zicem aºa, felul cum exist, cum iau cunoºtinþã de mine, cum judec ºi cum fãptuiesc – toate acestea pot fi cauze ale unei „auziri” nesãnãtoase, ne-bune a realului. „Ori apa nu-i bunã, Ori nu te þiu g’ini?” (Munt. 53) „Ba n’ii iarba-ni placi...

Da tu ºtii stãpâni, Ori nu ºtii Cî n’i s-a vorg’it...” (Munt. 54a) „Ori nu-þi vine bine Sã mai fii cu mine?” (Munt. 60) „Or semn þî sî faci?” (Munt. 58) Lipsa de determinism a morþii presupune ca ºi subiectul sã se instituie pe sine ca a-cauzal, ca îndreptãþit „fãrã lege”, doar de legea sa interioarã, iar aceasta, precizãm, se petrece numai la limitã. Auzirea veºtii de moarte este auzire a unei vorbiri care are toate aparenþele obiectivitãþii; o vorbire „din afarã” intrã prin instanþa mioriticã pe planul interioritãþii.

Uneori versurile care fac „portretul” mioarei o prezintã pe aceasta „cu corniþu-n gurã”: un extraordinar epitet descriptiv care permite decriptarea în subtext a funcþiei exacte a mioarei. La ea organul auzirii e întors cãtre gurã, se confundã cu gura; aceastã instanþã e o gurã-ureche ºi o ureche care vorbeºte, un rezonator cu dublu sens. Numai o astfel de instanþã poate fi în esenþã profeticã, deoarece nu se poate spune cu precizie de unde anume vine. Ea obiectiveazã o subiectivitate, ºi invers: subiectiveazã ceea ce vine din exterior, încalcã limita. Nu întâmplãtor se spune în popor despre cineva care nu aude ce se spune, ci aude ceea ce crede el cã se spune: „Aude ca cucul în gurã”.

Cucul pare a reproduce propria-i auzire, se aude ºi se spune pe sine, îºi dã nume. E o ureche internã care vorbeºte în gurã, în cavitatea emiterii vocii, de fapt instanþa originaremitentã, cum am mai subliniat. Acestã instanþã este totodatã proiectivã faþã de real. Ea proiecteazã un sens asupra realului, sub formã de supoziþie întrebãtoare.

Acestei proiectãri sau prospectãri trebuie sã i se rãspundã printr-o proiecþie-decizie, proiecþie-rãspuns. Supoziþia ºi decizia se confundã pe planul interioritãþii subiectului, în aceastã instanþã care nu are propriu-zis pronume personal adecvat (este un eu-tu, eu-el, cum am mai arãtat). E o instanþã care îmi spune ºi mã spune; îi spune pe ei ºi le spune lor º.a.m.d. [...]

31

PARADIGMA

Anul 19, Nr. 1-2/2011

Umberto Eco EMBRIONII AFARÃ DIN PARADIS (Urmare din pag. 32) ar fi condus pânã la a deveni ºi senzitiv; în fine, ar fi fãcut sã devinã suflet intelectiv, nu chiar prin virtutea activã a seminþei, ci prin virtutea unui agent superior, adicã a lui Dumnezeu, care din afarã ar veni sã-l ilumineze.

Dar toate acestea nu stau în picioare. Mai întâi, pentru cã nicio formã substanþialã nu este susceptibilã de sporire ºi diminuare; ci adãugarea unei perfecþiuni mai mari schimbã specia, aºa cum adãugarea unei unitãþi schimbã specia numãrului. Însã nu e posibil ca una ºi aceeaºi formã sã aparþinã unor specii diferite. Al doilea, pentru cã ar însemna cã generarea animalã ar fi o miºcare continuã, înaintând de la ceea ce e imperfect la ceea ce e perfect; cum se întâmplã în alterare. Al treilea, pentru cã generarea omului sau a animalului n-ar mai fi o generare în sens strict. Al patrulea, pentru cã ceea ce ar fi cauzat de Dumnezeu, ori ar fi ceva subzistent: ºi atunci ar trebui sã fie în chip esenþial diferit de forma preexistentã care nu are subzistenþã; ºi s-ar recãdea în opinia acelora ce admit o pluralitate de suflete în trup. Ori nu ar fi ceva subzistent, ci o perfecþionare a sufletului preexistent; ºi atunci sufletul intelectiv ar ajunge sã sufere coruperea corpului: iar aceasta e inadmisibil. [...]

Trebuie, de aceea, sã considerãm cã, la adãugirea unei forme mai perfecte, se efectueazã coruperea formei precedente, deoarece generarea unei fiinþe implicã totdeauna coruperea unei alte fiinþe, atât la om, cât ºi la animale: ºi aceasta are loc în modul ca forma urmãtoare sã aibã toate perfecþiunile celei precedente ºi ceva în plus.

Astfel, prin diferite generãri ºi coruperi, se ajunge la ultima formã substanþialã, atât la om cât ºi la celelalte animale. Iar aceasta se vede chiar ºi sensibil la animalele generate în putregai. Deci, se cere sã afirmãm cã sufletul intelectiv e creat de Dumnezeu la capãtul generãrii umane, cu dispariþia formelor existente anterior, ºi cã el este în acelaºi timp senzitiv ºi nutritiv.

Deci, în momentul în care este creat, sufletul raþional, ca sã spunem aºa, formateazã cele douã suflete, vegetativ ºi senzitiv, ºi le reseteazã ca implicate de sufletul raþional. În Summa contra gentiles II, 89, 11 se repetã cã existã o ordine, o gradaþie în generare, „din cauza formelor intermediare cu care va fi dotat fãtul de la început pânã la forma sa finalã”2 În ce moment al formãrii fãtului este infuzat acel suflet intelectiv care face din el o persoanã umanã cu toate consecinþele? Doctrina tradiþionalã era foarte precautã în privinþa acestui lucru ºi se vorbea în genere despre patruzeci de zile. Toma spune doar cã sufletul este creat când trupul fãtului e pregãtit sã-l primeascã. În Summa Th. III, 33, 2 Toma se întreabã dacã sufletul lui Hristos a fost creat odatã cu trupul. Sã reþinem cã, deoarece conceperea lui Hristos nu s-a petrecut prin transfer de sãmânþã, ci prin harul Duhului Sfânt, n-ar fi de mirare dacã într-un caz ca acesta Dumnezeu ar fi creat în acelaºi timp ºi fãtul ºi sufletul raþional. Dar ºi Hristos, ca om-Dumnezeu, trebuie sã urmeze legile omeneºti:

„Momentul infuzãrii sufletului poate fi privit sub douã aspecte. Primul, în raport cu dispoziþiile trupului. În acest sens, sufletul lui Hristos, ca ºi sufletul celorlalþi oameni, a fost insuflat atunci când trupul a fost format. Al doilea, doar în raport cu timpul. ªi aºa cum trupul lui Hristos a fost format în mod perfect într-un timp mai scurt decât cel al altor oameni, tot astfel a primit ºi sufletul înainte de ei.”

Dar aici nu e în chestiune atât problema lui când anume un fãt devine o fiinþã omeneascã, ci dacã embrionul este deja o fiinþã omeneascã. Iar în privinþa aceasta Toma, dupã cum s-a vãzut, e foarte clar. ªi chiar dacã Suplimentul la Summa Theologiae nu e scris de mâna lui, ci probabil de a discipolului Reginaldo da Piperno, e interesant sã citim întrebarea 80, 4. Problema este dacã odatã cu resurecþia trupurilor resuscitã tot ceea ce a contribuit la creºterea acelor trupuri, de unde unele întrebãri aparent groteºti: hrana se transformã în substanþã de naturã umanã. Se întâmplã, însã, sã ne hrãnim cu carne de bou. Dacã, prin urmare, va reînvia tot ce a fost substanþã de naturã umanã, va reînvia ºi carnea de bou? E cu neputinþã ca unul ºi acelaºi lucru sã reînvie în oameni diferiþi. ªi totuºi e posibil ca un lucru sã fi aparþinut din punct de vedere substanþial unor oameni diferiþi, ca în cazul canibalului care se hrãneºte cu carne de om, pe care o transformã în propria-i substanþã.

Atunci, cine reînvie? Cel care a mâncat sau cel mâncat? Întrebarea 80 rãspunde în mod complex ºi întortocheat ºi nu pare sã ia atitudine între diverse opinii. Însã ceea ce ne intereseazã este cã la sfârºitul discuþiei se spune cã fiinþele naturale sunt ceea ce sunt nu în virtutea materiei, ci a formei lor. De aceea, cu toate cã materia care a avut la început formã de carne bovinã ar reînvia mai apoi în om cu forma de carne omeneascã, nu va fi deloc carne a unui bou, ci a unui om. Altfel ar trebui sã spunem cã va reînvia ºi noroiul din care a fost scos trupul lui Adam. Cât despre ipoteza canibalismului, potrivit unei opinii, cãrnurile consumate nu reintrã niciodatã în adevãrata naturã omeneascã a celui care le mãnâncã, ci în aceea a celui care a fost mâncat. De aceea, respectivele cãrnuri vor reînvia în acesta din urmã ºi nu în cel dintâi. Însã lucrul esenþial care ne intereseazã este cã potrivit acestei întrebãri embrionii nu vor lua parte la resurecþia cãrnii, dacã mai întâi nu vor fi fost însufleþiþi de sufletul raþional.

Or, ar fi infantil sã-i cerem lui Toma niºte absolviri pentru cineva care face un avort într-o anumitã perioadã de timp ºi probabil cã el nici nu se gândea la implicaþiile morale ale discursului sãu, pe care astãzi l-am numi de tip rafinat ºtiinþific. Este totuºi ciudat cã Biserica, deºi întotdeauna se revendicã de la învãþãtura doctorului d’Aquino, în chestiunea aceasta a hotãrât sã se depãrteze tacit de poziþiile lui.

S-a întâmplat oarecum cam ce s-a petrecut ºi cu evoluþionismul, cu care Biserica ajunsese la înþelegere de mult timp, pentru cã e de-ajuns sã interpretezi, în sens translat cele ºase zile ale Creaþiei, cum au fãcut întotdeauna

pãrinþii Bisericii, ºi iatã cã nu existã contraindicaþii biblice la o viziune evoluþionistã. Mai mult, Geneza este un text rafinat darwinian, deoarece ne spune cã creaþia s-a petrecut în faze, de la mai puþin complex la mai complex, de la mineral la vegetal, la animal, apoi la omenesc. „La început a fãcut Dumnezeu cerul ºi pãmântul.[...] ªi a zis Dumnezeu :«sã fie luminã!» ªi a fost luminã. ªi a vãzut Dumnezeu cã este bunã lumina, ºi a despãrþit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuã, iar întunericul l-a numit noapte. [...] A fãcut Dumnezeu tãria ºi a despãrþit Dumnezeu apele cele de sub tãrie de apele cele de deasupra tãriei. [...] ªi a zis Dumnezeu: «Sã se adune apele cele de sub cer la un loc ºi sã se arate uscatul» ªi a fost aºa. [...] Uscatul l-a numit Dumnezeu pãmânt, iar adunarea apelor a numit-o mãri. [...] Apoi a zis Dumnezeu: «Sã dea pãmântul din sine verdeaþã: iarbã, cu sãmânþã întrînsa, dupã felul ºi asemãnarea ei, ºi pomi roditori, care sã dea rod cu sãmânþã în sine, dupã fel, pe pãmânt! [...] A fãcut Dumnezeu cei doi luminãtori mari: luminãtorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei ºi luminãtorul cel mai mic pentru cârmuirea nopþii, ºi stelele. [...] Apoi a zis Dumnezeu: «Sã miºune apele de vietãþi, fiinþe cu viaþã în ele ºi pãsãri sã zboare pe pãmânt, pe întinsul tãriei cerului!” A fãcut Dumnezeu animalele cele mari din ape ºi toate fiinþele vii, care miºunã în ape [...] Apoi a zis Dumnezeu: Sã scoatã pãmântul fiinþe vii, dupã felul lor: animale, târâtoare ºi fiare sãlbatice dupã felul lor [...] ªi a zis Dumnezeu: «Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã.» [...] Atunci, luând Domnul Dumnezeu þãrânã din pãmânt, a fãcut pe om ºi a suflat în faþa lui suflare de viaþã ºi s-a fãcut omul fiinþã vie.”* Opþiunea unei bãtãlii antievoluþioniste ºi a unei apãrãri a vieþii, care ajunge pânã la embrion pare mai degrabã o aliniere pe poziþiile protestantismului fundamentalist – cu alte cuvinte, dacã am dori sã fim rãi, mai fireascã pentru o axã politicã Bush-Ratzinger decât pentru niºte consideraþiuni teologice.

Dar spusesem cã aceastã intervenþie a mea nu înþelegea sã ia parte la disputele actuale, ci doar sã-i dea dreptate gândirii lui Toma d’Aquino, cu care Biserica din Roma poate sã facã ce vrea ºi deci mã opresc aici, încredinþând aceste documente opiniei ascultãtorilor mei.

2 „In generatione animalis et hominis in quibus est forma perfectissima, sunt plurimae formae et generationes intermediae, et per consequens corruptiones, quia generatio unius est corruptio alterius. Anima igitur vegetabilis, que primo inest, cum embrio vivit vita plantae, corrumpitur, et succedit anima perfectior, quae est nutritiva et senzitiva simul, et tunc embryo vivit vita animalis; hac autem corrupta, succedit anima rationalis ab extrinseco immisa, licet praecedentes fuerint virtute seminis”. *Biblia sau Sfânta Scripturã, ed BOR. cit., Facerea, pp.

11-12 (n.tr.)

PARADIGMA Umberto Eco

Anul 19, Nr. 1-2/2011

32

EMBRIONII AFARÃ DIN PARADIS1

A

ceastã intervenþie a mea nu doreºte sã susþinã poziþii filozofice, teologice ºi bioetice pe probleme privind avortul, inseminarea, embrionii ºi aºa-numita ocrotire a vieþii. Intervenþia mea are caracter pur istoric ºi înþelege sã povesteascã ce anume gândea despre aceste chestiuni sfântul Toma din Aquino. Cel mult, faptul cã gândea altfel decât Biserica actualã face ca reconstituirea mea sã fie, în felul ei, deosebit de curioasã.

Dezbaterea e foarte veche, ia naºtere odatã cu Origene, care socotea cã Dumnezeu a creat încã de la origini sufletele omeneºti. Opinia fusese imediat respinsã, chiar în lumina expresiei folosite în Genezã (2, 7), potrivit cãreia „Atunci, luând Domnul Dumnezeu þãrânã din pãmânt, a fãcut pe om ºi a suflat în faþa lui suflare de viaþã ºi s-a fãcut omul fiinþã vie”.* Aºadar, în Biblie, mai întâi Dumnezeu creeazã trupul ºi apoi îi insuflã sufletul, iar aceastã doctrinã, care a devenit cea oficialã a Bisericii, se numeºte creaþionism.

Dar aceastã poziþie punea probleme în ce priveºte transmiterea pãcatului originar. Dacã sufletul nu este transmis de pãrinþi, de ce copiii nu sunt liberi de pãcatul originar pânã-ntr-acolo încât trebuie botezaþi? Astfel, Tertullianus (De anima) susþinuse cã sufletul pãrintelui se „traduce” din tatã-n fiu cu ajutorul seminþei. Dar traducþionismul a fost imediat socotit eretic, deoarece presupunea o origine materialã a sufletului.

Cel care s-a aflat în încurcãturã a fost sfântul Augustin, care trebuia sã ia seama la pelagieni** care negau transmiterea pãcatului originar. Astfel, pe de o parte el susþine doctrina creaþionistã (împotriva traducþionismului trupesc), iar pe de alta admite un soi de traducþionism spiritual. Însã toþi comentatorii considerã poziþia lui destul de întortocheatã. Augustin fusese tentat sã accepte traducþionismul, dar, pânã la urmã, în Epistola 190 mãrturiseºte propria-i nesiguranþã în problema aceasta ºi observã cã Sfintele Scripturi nu susþin nici transpoziþionismul, nici creaþionismul. Vezi ºi oscilarea lui între cele douã teze în De genesi ad litteram.

Sfântul Toma din Aquino va fi în chip hotãrât creaþionist ºi va rezolva chestiunea culpei originare în mod elegant.

Pãcatul originar se transmite odatã cu sãmânþa ca o infecþie naturalã (Summa Theologiae, I-II, 31, 1), dar aceasta nu are nimic de-a face cu transmiterea sufletului raþional: „Se spune cã fiul nu va purta nelegiuirea pãrintelui”, în sensul cã nu va fi pedepsit pentru pãcatul tatãlui, dacã nu este pãrtaº la vinã. Aºa se întâmplã însã în cazul nostru: într-adevãr pãcatul originar se transmite din tatã-n fiu prin generare, dupã cum se transmite prin imitare cel actual. [...]

Cu toate cã sufletul nu se transmite, neputând virtutea seminþiei sã producã un suflet raþional; totuºi, sãmânþa contribuie la aceasta ca dispoziþie. De aceea, în virtutea seminþei se transmite natura omeneascã de la pãrinþi la copii, iar odatã cu natura, ºi coruperea acesteia. Într-adevãr, individul care se naºte devine pãrtaº la culpa celui ce l-a procreat; pentru cã, în virtutea generãrii, de la el îºi primeºte natura.

Dacã sufletul nu se transmite prin sãmânþã, când este el introdus în fãt? Amintim cã dupã Toma, vegetalele au suflet vegetativ, cã în animale el este absorbit de sufletul senzitiv, pe când în fiinþele omeneºti aceste douã funcþii sunt absorbite de sufletul raþional, care este cel care-l face pe om sã fie înzestrat cu inteligenþã – ºi, adaug eu, face din *Biblia, Ed. B.O.B. (Sub îndrumarea prea-fericitului patriarh Teoctist), Bucureºti, 1991 (n. tr.) **Eretici, discipoli ai lui Pelagie (n. tr.)

el o persoanã, întrucât persoana era, prin tradiþie strãveche, „substanþã individualã a unei naturi raþionale”. Însã sufletul care va supravieþui stricãrii trupului ºi care va fi chemat la osândã sau la slava veºnicã, acela care face ca un om sã fie om ºi nu un animal sau un vegetal, altceva nu este decât sufletul raþional.

Toma are o viziune foarte biologicã despre formarea fãtului. Dumnezeu introduce sufletul doar atunci când fãtul dobândeºte, în chip gradat, mai întâi suflet vegetativ ºi apoi suflet senzitiv. Doar în acel moment, într-un trup deja format, este creat sufletul raþional (Summa Th. I, 90).

senzitiv în cel ce doarme. Când însã începe sã atragã alimentul, atunci acþioneazã în fapt. Aceastã materie, prin urmare, suferã o transmutare de la virtutea închisã în sãmânþa masculului, pânã ce ajunge la actul sufletului senzitiv: nu în sensul cã virtutea prezentã în sãmânþã trece sã devinã suflet senzitiv; deoarece, în acest caz, nãscãtor ºi nãscut ar însemna sã fie acelaºi lucru; iar procesul ar avea mai mult caracter de nutriþie ºi de creºtere decât de generare, dupã cum observã Filozoful. Însã atunci când, prin virtutea principiului activ al seminþei s-a produs în cel generat sufletul senzitiv în structura lui principalã, atunci sufletul senzitiv al progeniturii începe sã acþioneze în vederea împlinirii propriului trup, prin actele nutriþiei ºi ale dezvoltãrii. Virtutea activã a seminþei înceteazã sã existe, odatã ce s-a împrãºtiat sãmânþa ºi a pierit spiritul ascuns în ea. Nici în acest fapt nu e nimic ciudat, deoarece aceastã forþã nu e un agent principal, ci instrumental; iar miºcarea instrumentului înceteazã, când efectul s-a produs deja în fiinþã.”

Iar în Summa Th. I, 118, 2 (Resp.) Toma neagã cã virtutea seminþei poate sã producã principiul intelectiv ºi cã, deci, existã un suflet în momentul în care se concepe. Deoarece sufletul intelectiv este o substanþã imaterialã, el nu poate fi cauzat prin generare, ci numai prin creaþie din partea lui Dumnezeu. Cine ar admite cã sufletul intelectiv se transmite cu ajutorul seminþei, ar trebui sã admitã ºi cã el nu este de sine stãtãtor ºi cã, în consecinþã, se stricã odatã cu stricarea corpului.

De aceea embrionul are doar suflet senzitiv (Summa Th., I, 76, 3): „Filozoful ne învaþã cã embrionul este mai întâi animal ºi apoi om. Dar n-ar putea sã fie aºa, dacã ar fi identicã esenþa sufletului senzitiv ºi a celui intelectiv: fiindcã acesta este alcãtuit ca animal de cãtre sufletul senzitiv, omul este, în schimb, alcãtuit de cel intelectiv. Deci în om nu este unicã esenþa sufletului senzitiv ºi a celui intelectiv. [...] Se cere, prin urmare, sã afirmãm cã în om existã un singur suflet, care e senzitiv, intelectiv ºi vegetativ. Cum are loc acest lucru, se poate arãta cu uºurinþã, dacã avem în vedere deosebirile dintre specii ºi dintre forme. Existã, într-adevãr, lucruri ale cãror specii ºi forme diferã între ele dupã felurite grade de perfecþiune: astfel, în ordinea naturii, fiinþele însufleþite sunt mai perfecte decât cele neînsufleþite; animalele mai mult decât plantele; oamenii mai mult decât fiarele; ºi, în plus, în fiecare gen se întâlnesc diferite grade.

Din acest motiv Aristotel [...] comparã diferite suflete cu figurile [geometrice], dintre care una o conþine pe cealaltã, pentagonul, de ex., conþine patrulaterul ºi îl depãºeºte. În chip analog, sufletul intelectiv conþine în virtualitatea sa tot ceea ce e posedat de sufletul senzitiv al animalelor ºi de cel vegetativ al plantelor. Dupã cum, deci, suprafaþa pentagonului nu conþine patrulaterul în virtutea unei figuri diferite de cea a pentagonului, deoarece figura patrulaterului fiind conþinutã în pentagon ar fi de prisos, tot astfel Socrate nu este om în virtutea unui suflet diferit de cel prin care este animal, ci în virtutea unui singur ºi identic suflet. [...]

De la început embrionul are un suflet, care-i numai senzitiv; odatã eliminat acesta, se adaugã un suflet mai perfect, carei în acelaºi timp senzitiv ºi intelectiv”. În Summa Th. I, 118, 1 (ad 4) se spune cã sufletul senzitiv se transmite odatã cu sãmânþa. „La animalele perfecte, care sunt generate prin coit, virtutea activã, luându-ne dupã cele ce ne învaþã Filozoful, rezidã în sãmânþa masculului: pe când, de la femelã este furnizatã materia fãtului. Însã, în aceastã materie, se gãseºte deîndatã, încã de la început, sufletul vegetativ, nu din momentul al doilea, ci din primul moment, cum e sufletul

Tot în aceeaºi chestiune (ad secundum), Toma neagã ºi faptul cã dupã sufletul vegetativ, prezent încã de la început, s-ar adãuga un alt suflet, ºi anume cel senzitiv; iar dupã acesta încã unul, adicã cel intelectiv. În acest fel ar exista în om trei suflete, dintre care unul ar fi în puterea celuilalt. ªi neagã cã acelaºi suflet, care de la început era numai vegetativ, mai apoi, prin acþiunea virtuþii seminþei, Traducere de ªtefania Mincu Fragment din cartea CUM NE CONSTRUIM DUªMANUL ºi alte scrieri ocazionale în curs de apariþie la Editura Polirom.

1 Comunicare þinutã la 25 noiembrie 2008 la Bologna, la ªcoala Superioarã de Studii Umaniste, cu prilejul unei consfãtuiri despre etica cercetãrii, apoi publicatã în actele ei (Francesco Galofaro, ed., Etica della ricerca medica e identità culturale europea, Clueb, 2009.

(Continuare în pag. 31)

PARADIGMA Revistã de culturã ºi literaturã Colegiul de redacþie: ªtefan Borbely Bogdan Creþu ªtefania Mincu Luca Piþu George Popescu

Fundaþia Culturalã Paradigma ISSN 1221-8839 DTP: Mihaela Chiriþã Tipãrit la Sim Art Craiova str. Paºcani, nr. 9, tel/fax: 0251-596136 e-mail: simart.ed@gmail.com