Paradigma 1 2 2014

PARADIGMA PARADIGMA

1

Anul 22, Nr.1-2/2014

Anul 22, Nr. 1-2 / 2014

director fondator MARIN MINCU

Revistã multilingvã de culturã

ªTEFAN BORBÉLY

MARCO LUCCHESI

Microcomunitãþi utopice în Contracultura americanã a anilor ‘60

Achile ºi Broasca þestoasã

N

u ºtiu din ce parte sã pornesc spre a reuni acele bucãþi în stare sã compunã o micã parte a antologiei ce mã constituie. Mã grãbesc sã mãrturisesc cã mã risipesc în lucrurile pe care le adun. Sunt mai degrabã excesiv decât avar, ori, mai exact, mã înclin mai mult spre steaua întâmplãrii decât spre fazele sale. Dacã aº reuºi sã inversez fraza (eu mã adun în lucrurile pe care le risipesc) aº putea elabora fãrã ezitare un rezumat despre ceea ce sunt, spre a mã apãra într-o zi la tribunalul lui Osiris1 .

I

eºind victorioºi din marasmul celui de-al doilea Rãzboi Mondial, americanii s-au vãzut puºi în situaþia restructurãrii sociale ºi economice rapide, pe care o mai experimentaserã ºi la sfârºitului primei conflagraþii mondiale, când marea problemã a reprezentat-o deschiderea generoasã a graniþelor pentru a-i primi pe imigranþi.

Industria de pânã la 1945 lucrase preponderent pentru rãzboi, ceea ce a însemnat, în principal, privilegierea tehnologiilor grele în detrimentul celor nelegate în mod direct de fabricarea de armament ºi a produselor conexe. În loc sã furnizãm cifre concludente – textul de faþã e mai mult un rezumat, decât o analizã punctualã –, sã ne mulþumim cu un exemplu, aparent marginal în economia de ansamblu a beligeranþei, dar esenþial pentru starea de spirit a oamenilor.

Cosmeticele au fost drastic restricþionate în anii rãzboiului, ºi tot aºa s-a întâmplat ºi cu tot ce reprezenta excedent, lux sau stil, inclusiv în industria cinematograficã sau în entertainment. Asta însemna, în principal, demantelarea câtorva sute de mii (sau chiar milioane) de locuri de muncã, austeritatea extinzându-se în mod firesc ºi asupra altor domenii. Consecinþa tangenþialã a reprezentat-o relocarea forþatã – motivatã în primul rând financiar, economic – a multor familii de-a lungul ºi de-a latul întregului teritoriu, în timpul rãzboiului: oamenii s-au repliat, instinctual sau premeditat, în „cuiburi” familiale cunoscute, ceea ce le oferea, într-o primã instanþã, un relativ confort material, dar ºi alinare în cazul în care o veste funestã se întâmpla sã soseascã de pe front. Philip Wylie a denunþat ironic „momismul” (dominaþia maternitãþilor accentuate, combinatã cu efeminarea sau infantilizarea bãrbaþilor repliaþi pe lângã fusta femeilor puternice) în Generation of Vipers (1942), „capul de familie” slab, îmbrãcat cu ºorþul de bucãtãrie fiind iconic în filmul Rebel Without a Cause, cu James Dean, însã, dincolo de sarcasm, realitatea era mult mai durã: oamenii resimþeau necesitatea protecþiei spontane (alta decât aceea, destul de vagã, asiguratã de cãre stat), „vulnerabilizarea socialã” dovedindu-se a fi o realitate mult mai acutã decât aceea derivatã din hedonism comercial, cu care se vor ocupa analizele – inclusiv cele de la Casa Albã (o societate predispusã la panicã: panic prone society) – de la începutul anilor ’50.

Abandonând idealismul edulcorat al modelului eroic, exegeza relativ recentã a fenomenului insistã pe faptul cã – la fel ca în zilele imediat urmãtoare primului Rãzboi Mondial, când America a fost „destabilizatã” de imensul val de imigranþi sosiþi din Europa, unii foarte puternic marcaþi ideologic de socialism – restructurarea arhitecturii sociale americane se putea face în douã feluri. Primul e relativ lent: sã aºtepþi ca lucrurile sã se lege din nou, sã se refacã texturile economice ºi sociale, sã funcþioneze noul liant al abundenþei (cartea fundamentalã a perioadei este The Affluent Society, a lui Galbraith, 1958). Al doilea model este unul violent: sã te foloseºti de vulnerabilitatea deja existentã în societatea americanã, experimentatã deja în timpul rãzboiului, ºi sã forþezi, psihologic, o rearticulare a coeziunii naþionale, dar nu pe baza unor valori sufleteºti pozitive, ci pe aceea a spaimei ºi a periclitãrii naþionale. În consecinþã, s-a recurs din nou la „Spaima Roºie” (the Red Scare), experimentatã într-o primã instanþã la sfârºitul primului Rãzboi Mondial: ea îi avertiza, în esenþã, pe americani cã sunt supuºi unei invazii comuniste de neoprit, cã organismul american „curat”, de frontierist eroic ºi aventuros, e metastaziat de o „ruginã” care-i va distruge

(Continuare în pag.2)

Oricum ar fi, sunt înalt de un metru ºi ºaptezeci ºi nu cuprind întregul abis al prezentului. Cu ceva mai puþin de optzeci de kilograme – fãrã greutatea viselor –, folosesc ochelari graduali ºi semãn cu mama. Nu sunt un pãzitor al muzeului ºi nici n-aº vrea „sã devin în viitor”: mã reinventez, dialogând cu ieri ºi cu mâine, capturând din intangibilul acum, la izvorul cãruia buzele mele se precipitã. Sunt fiu al aºteptãrii, iubesc solaritatea ºi primele sale raze: tãcerea ºi distanþa. Am cunoscut deºerturi de piatrã ºi de nisip, din care ies cu vreun poem ºi o puternicã pneumonie.

ªtefan Borbély, Marco Lucchesi, George Popescu, Aniello Angelo Avella, Horia Dulvac, Viorel Pîrligras, ªtefania Mincu, Bogdan Creþu, Octavian Soviany, Ofelia Prodan, Mircea Þuglea, Adina Egor, Raffaelle Carrieri, Giuseppe Culicchia, Nicoleta Cãlina Acest numãr este ilustrat cu lucrãrile artistului plastic Tudorel Predan

Iubesc formele scurte, însã nu dispreþuiesc logica excesului. Îngrijesc cireada de cãrþi, pe care le înþeleg în limbile de pe patru continente ºi, dacã nu vorbesc limba lupilor, învãþ ceva din lãtratul bãtrânei mele ciobãniþe.

Limbajul pãsãrilor îl percep deja cât Attar2 ºi Francisc din Assisi. Visez Turnul lui Babel ºi scãrile sale nesfârºite. Urc ºi cobor acele trepte cu uimire ºi cu îndrãznealã. La douãzeci de ani eram deja imbatabil la cei o sutã de metri plat. Umblu ºi practic exerciþii fizice, rareori sintactice, mai ales semantice. Am început sã studiez devanagari3 ºi tupi4 strãvechi, fiindcã iubesc starea tranzitivã, podul ce „duce de la mine la Celãlalt”.

Am fost în câmpurile de la Sabra ºi de la Shatila5 , cu ochii plânºi de durere, ca ºi în închisorile vizitate la Rio de Janeiro. Avem un pact: nu-i întreb pe deþinuþi despre ce-au fãcut, nici ei nu trebuie sã ºtie ce-am fãcut eu. Am urcat pe Juazeiro do Norte6 cu pelegrinii pãrintelui Cicero7 ºi apoi am coborât la Canudos di Antonio Conselheiro8, scufundatã de apele Abito ºi Niteroi9. Ori poate cã nu: Niteròi locuieºte în mine, oraº pe care-l conjug la persoana întâi, spinã dorsalã a unei copilãriei permanente. Numele sãu poate însemna apã ascunsã – în a cãrei sân lichid creez o micã decuplare de lume (nu de conflictele mele). Locuiesc între Icarai ºi Itacoatiara10. Gãzduiesc nume indigene ºi operele barbare ale lui Dante, Nietysche ºi João da Cruz11.

M-am nãscut bilingv ºi traduc poezie din adolescenþã.

Iubesc credinþa religioasã a poporului ºi sunt neliniºtit din cauza dispariþiei lui Paolo dall’Oglio12 în tentativa, arzãtoare ºi solitarã, de pace din Siria. Nutresc speranþa cã se va întoarce: mã gândesc la copiii din Damasc ºi la moscheea lui al-Walid13 .

Cãlãtoresc prin lume. Tezaurul meu e plin de nume ºi de chipuri. Nu-mi plac întârzierile ºi cizelez spicele furiei mele cu ariile lui Bellini ºi sonatele lui Scarlati. Oxigenul meu este muzica – am studiat pianul ºi cânt ºi mai mult decât nulla sine linea prefer nulla dies sine musica. Am studiat pe Mozart ºi pe Debussy, ca pe ochii mamei mele ce m-au condus spre pian, ochi castanii limpezi, când încã mã îndoiam de limba oamenilor ºi de tãcerea lui Dumnezeu.

Cunosc pe dinafarã câteva rânduri din Machado ºi ochii de resac ai lui Capitu14. M-am nãscut la Copacabana, în golful în care Escobar s-a re-nãscut15 la Botafago.

Dacã mi-ar lua marea din viaþa mea, n-aº mai ºti cãrei istorii aº aparþine. Sarea a început sã-mi ardã buzele încã de tânãr. Am tensiunea sub control. Îl iubesc pe Camöes

(Continuare în pag.2)

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

Microcomunitãþi utopice...

(Urmare din pag.1) nu numai pe indivizi, ci ºi toate valorile pe care americanii au fost obiºnuiþi sã le fetiºizeze.

Audierile senatoriale de larg rãsunet, HUAC, campaniile isterice de lustraþie ideologicã duse de cãtre Senatorul Joseph McCarthy fac, toate, parte din aceastã exacerbatã psihozã a fricii sociale convertitã în vigilenþã. „Vigilantismul” se naºte acum, pe ruinele mereu fumegânde ale unei tradiþii sociale ce coboarã pânã spre 1700; filmul iconic al anului 1949 este I Married a Communist, în care o gospodinã fericitã (ceea ce însemna: stabilitate materialã) decoperã cu oroare cã bãrbatul pe care ea îl iubeºte (ºi cu care s-a cãsãtorit) este „infiltrat” de metastaze ideologice purpurii, emanate subversiv de la Moscova. Aceasta e, de altfel, ºi perioada în care, în trei state americane, se construiesc tabere de concentrare pentru a-i izola (containment) pe comuniºti – nu au fost folosite niciodatã...

-, sau în care unele firme fac averi fabuloase pe seama construirii ºi amenajãrii adãposturilor antinucleare familiale.

Paradoxul e aici: „cea mai puternicã” dintre þãrile planetei, crescutã în spiritul propriei sale invincibilitãþi, poate fi stucturatã doar prin exacerbarea psihologiilor negative (spaimã, teroare, infiltrare malignã), mai mult decât prin patriotism sau pozitivitate. Alfel spus: patriotismul american (real, incontestabil, ºi pe deplin justificat) e mai degrabã expresia reconvertitã a panicii sociale, comunitare, decât a orgoliului. Istoria va confirma aserþiunea. Se vorbeºte cu un soi de cinism (antiamerican în cercuri intelectuale franceze, de pildã) de faptul cã ori de câte ori vor sã se „adune”, SUA declanºeazã câte un rãzboi (Coreea, Vietnam, Irak etc.), ceea ce face ca dintre toate statele mari ale planetei, SUA sã se fi aflat cel mai mult în stare de beligeranþã în epoca de dupã sfârºitul celui de-al doilea Rãzboi Mondial. Întreþinerea psihozei de beligeranþã varsã sume fabuloase în vistieria diferitelor sisteme ºi instituþii de apãrare, aflate într-un continuu proces de elefantiazã ºi reduplicare.

Reflexul psihologic îl reprezintã eroismul patriotic: nu întâmplãtor, în anii fierbinþi ai vânãtorii de comuniºti din deceniul 6 (1951-1960) se legifereazã ºi obligaþia de a imprima In God We Trust pe bancnotele americane, ceea ce înseamnã, între altele – oricum am lua-o... – ºi o confiscare a lui Dumnezeu în favoarea patriotismului american, licenþã uºoarã dacã avem în vedere faptul cã la cealaltã supraputere – URSS – Dumnezeu pare sã fi fost ucis de ateism. În paralel cu aceste exerciþii de spaimã socialã indusã, se desfãºoarã, însã, o altã tendinþã, extrem de importantã: reconstrucþia americanã prin intermediul consolidãrii economice ºi imobiliare a clasei mijlocii. Elaine Tyler May (Homeward Bound. American Families in the Cold War Era, 2008: ediþia e completatã cu „învãþãminte” extrase din experienþa 9/11) vorbeºte, în acest sens, de câteva dinamici de geografie socialã, care sunt extrem de interesante. Cea mai cunoscutã dintre ele reprezintã ajutorul federal masiv investit în construirea sau achiziþionarea de case monofamiliale, consecinþa cea mai importantã fiind aceea a depopulãrii progresive a downtown-urilor din marile oraºe ºi crearea unui nou tip de melting pot: subcultura suburbiilor-grãdinã superbe, unde fiecare casã ºi gospodãrie reprezintã un mic paradis specific, dotat cu peluzã, tractoraº de tuns iarba, piscinã în spate, flori multicolore peste tot, driveway cu 2-3 maºini ºi 1 buc. câine (de rasã).

Partea interesantã nu e doar faptul cã aceste „oraºegrãdinã” se multiplicã la infinit, ci – nu ezitã sã precizeze autoarea – cã ele se transformã aproape firesc în mecanisme de etalonare moralã. Ca la þarã (la noi...), gospodãriile respective cedeazã intimitatea în faþa siguranþei: gardurile sunt aºa de scunde, cã permit oricând privirii sã se mute „dincolo”, se schimbã reþete, adrese de veterinar, de doctori sau agenþii de turism ºi nume de restaurante (etc.), incomodul film The Joneses, de mai târziu (2009), fiind nemilos în a sugera faptul cã microcomunitãþile de acest fel duc pânã la autodestrucþie voinþa de a nu fi mai prejos decât celãlalt, de a pune pe masã acelaºi tip de solniþã electricã pe care l-au vãzut la televizor sau la vecini. Statul incurajeazã suburban life & culture ºi pentru cã este un extraordinar ºi foarte facil mijloc de control social ºi de manipulare; nu întâmplãtor, câteva excese ale „vânãtorii de comuniºti” se nasc aici (de pildã: datoria patrioticã de a supraveghea gunoiul vecinului pentru a vedea dacã nu cumva aruncã documente purpurii), ºi tot în mediul culturii suburbiilor superbe prolifereazã „vigilantismul”, definit de cãtre R. Brown (Strain of Violence, 1975) ca „un comportament moral punitiv [spontan sau organizat], orientat înspre corectarea sau remedierea unor disfuncþionalitãþi sociale”.

Promovarea suburbiilor ca etaloane morale (trecem peste faptul cã, în majoritatea cazurilor, acestea erau ipocrite) e partea cea mai interesantã a fenomenului. Astfel – spune Elaine Tyler May - , suburbiile sunt preponderent albe, formate din familii nucleare, unde nelegiuiþii de genul poponarilor sau al lesbienelor erau fie excluºi, fie izolaþi (contained) prin oprobriu ºi suspiciune. „Religia” locului o constituia propovãduirea fericirii generale prin redobândirea legãturilor pierdute cu natura ºi cu prosperitatea, ceea ce deplasa întrucâtva accentele clasice

referitoare la bisericã ºi alte instituþii ale sacrului, cãrora li se „ceda” sufletul de dupã moarte, cel de acum, viguros ºi prosper, fiind înscris în categorii mult mai mundane.

Suburbiile genereazã „cultura de mijloc” (mid-culture), întinsã în spaþiul median dintre cultura „înaltã”, sofisticatã (claustratã, în general, în „rezervaþiile” de gândire pe care îl reprezentau campusurile universitare) ºi cea gregarã, atribuitã troglodiþilor frecventatori de baruri. Sincretismul de tip mid-culture va domina cultura popularã (popular culture), semnificând un sincretism necomplicat, posthermeneutic de surse intelectuale (simboluri, scenarii, stories) intercalate liber (anything goes...), accesibile tuturor, a cãrui esenþã consta în faptul de a nu jigni pe nimeni, indiferent cât de evanescent utilat cerebral ar fi acesta. Stimulând media, în general mediocrã, de comportament, tipul acesta de comportament cultural repudiazã iniþierile, sofisticãriile ºi excentricitatea. Se nasc ºi filme canonice în acest sens; de pildã, protagonista din My Son John (1952) e o gospodinã reponsabilã, care are trei fii, doi „tipici” (joacã fotbal american, sunt atletici, cuceresc fete, trãiesc în aer liber, nu citesc decât cãrþile cerute la ºcoalã), ºi unul atipic, interiorizat ºi problematizant, care stã toatã ziua izolat în camera sa, cu nasul pierdut în cãrþoaie, unele „ciudate”. Mai mult decât atât, el are ºi un început de homosexualism, ceea ce o face pe mamã sã cheme FBI-ul, deferindu-l pe excentric statului american care ºtie cum sã vindece asemenea tare.

Generalizarea vigilantismului moral ºi economic din anii ’50 îi face pe mulþi intelectuali sã se simtã inconfortabil, controlaþi excesiv, fiindcã în joc e o valoare dragã tuturor: libertatea. Controlul se realizeazã – afirmã ei – prin surpraorganizare etatizatã, motiv care îl determinã pe Philip Wylie (Generation of Vipers) sã distingã, nietzschean, între democraþiile occidentale „osificate”, lipsite de potenþial de creºtere, ºi comunitãþile „fluide”, dinamice, prin esenþã germinative, înzestrate cu potenþial evolutiv. Sub aspect atitudinal ºi politic, distincþia marca diferenþa dintre un stat narcisiac (care se admirã pe sine în tot ceea ce înfãptuieºte, fãrã sã-i acorde o prea mare importanþã cetãþeanului pe care e chemat sã îl serveascã) ºi o asociere de tip preponderent antropologic, comunitar, în care omul comun continuã sã conteze. Pornind de la psihoza organizãrii etatizate excesive, Paul Goodman scrie Growing Up Absurd, pe când Herbert Marcuse (care acuzã democraþia de tip nou ca fiind o formã de „toleranþã represivã”) propune, cu un ecou intelectual ºi exegetic imens, faimoasa sintagmã a „omului unidimensional”. Douã surse trebuie adãugate acestor psihoze, pentru a le explica obârºia: formidabila sugestie a lui Freud, potrivit cãreia „istoria e o maladie a mitului” ºi celebra distincþie dintre culturã (spontanã, germinativã, organic-evolutivã) ºi civilizaþie (fazã degenerativã) din Declinul Occidentului, al lui Oswald Spengler (1916) – una dintre „bibliile” Contraculturii.

Ce se reþine din aceste dihotomii transformate în ideologii justificative?: cã societatea, ultracivilizatã, hiperorganizatã, e potrivnicã omului ºi libertãþii sale (termenul de conformism e un sinonim pentru încarcerare...), singura soluþie reprezentând-o „ieºirea” din societate ºi din istorie într-o realitate alternativã, mai apropiatã de mit decât de progres ºi civilizaþie. Comunitãþile utopice contraculturale se nasc dintr-o asemenea dinamicã, fiind iniþiate, de regulã, în sânul naturii, departe de vecini ºi de poliþie, cu mijloace, materiale ºi imobiliare, în general improvizate, a cãror precaritate „sub-civilizaþionalã” nu reprezenta câtuºi de puþin sursa unor frustrãri, ci o poartã deschisã înspre fericire. Comunitarii erau adoratori ai Soarelui, practicau nuditatea ºi – foarte adesea – sexul liber, adicã adamismul edenic, combinat cu potenþarea „organicã” totalã, propovãduitã ca realizare energeticã plenarã de cãre Wilhelm Reich. Societatea trãieºte – spuneau ei – dupã normele terne, cenuºii, ale funcþionalului, unde fiecare om devine, mai devreme sau mai târziu, rotiþa unui angrenaj care-l alieneazã (Marx dixit...). Dimpotrivã, comunitãþile utopice alternative s-au nãscut atât din dorinþa recuperãrii unei simplitãþi naturale, cât ºi – mai ales – din convingerea sublimã cã a sosit vremea transsubstanþierii artistice a umanitãþii. Imperativul nietzschean al transformãrii omului în „operã de artã” stãtea la baza multor comunitãþile utopice alternative, unde anormalul sau excentricul nu erau câtuºi de puþin excomunicate, ci asumate deschis, ca o culoare puternicã, necesarã.

Numeroºi vizitatori ai acestor comunitãþi au remarcat artisticitatea electivã a membrilor ºi psihoza „de rol” (teatralizarea cotidianului) omniprezentã în asemenea medii.

De altfel, o scurtã listã a denumirilor pe care le aveau comunitãþile indicã limpede voinþa de estetizare: Garden of Joy, Reality Construction, The Family of Mystic Arts, Trans-Love Energies. Polisemantismul lui Gene Bernofsky, fondatorul comunitãþii Drop City din Trinidad, Colorado (1965-73), e realmente încântãtor pentru firile capabile sã depãºeascã scabrosul: pornind, foarte elevat, din propensiunea cãtre angelizare a beatnicilor, potrivit cãreia fiecare om trebuie sã trãiascã apoteotic, adicã în aºa fel, încât sã devinã propriul sãu înger, Bernofsky nu a fost mulþumit cu foarte plata sugestie – preluatã din Genezã –, potrivit cãreia oamenii au fost creaþi din humã, propunând ca alternativã naºterea lor din „cãzãturile” (droppings...) lãsate pe pãmânt de fiinþele celeste care ºtiu sã zboare (în special: pãsãri, dar ºi îngeri). Astfel, pre limbaj gnostic, oamenii poartã în ei înºiºi ºtiinþa luminii ºi a ridicãrii la cer, dar marea lor majoritate îºi þin aripile lipite de corp, închise.

A cam venit timpul sã le desfacã, sugera Întemeietorul...

2

Achile ºi Broasca þestoasã (Urmare din pag.1) pentru vigoarea senzualã a versurilor sale de opt silabe, în care nu lipsesc aromele ºi o îmbelºugatã salinitate. De aceea, beau cu moderaþie licioarea Insulei Iubirilor, cu iodul supremei sale poezii. Tot ceea ce ºtiu vine din cãrþi ºi din mare: nesfârºite potenþialitãþi, valuri ºi pagini. Marea ºi biblioteca constituie o suprafaþã vie, feroce ºi nesigurã, ce acoperã grote ºi vârtejuri. Îndur valurile învolburate lovite de stânci ºi uraganele istoriei tragico-maritime ºi mã lupt cu vulcanul negru. apropiindu-mã de Duarte Pacheco al lui Esmeraldo16.

Iatã sãlbãticia nemãsuratã a acestor ape.

M-am înmatriculat în ºcoala celor douãzeci, în adâncimi furtunoase, cu valuri duºmane, departe de o mare vlãguitã, mãturatã de un leºin milenar. La vârsta de trei ani, aproape scufundat în plajã, nu-mi abandonez nicio clipã jucãriile.

Azi traversez Baia de Guanabara ºi vãd forturile portugheze ºi bisericile care mã fascineazã mereu. Îmi aprind trabucul meu toscan, când intru în sintonie la radio cu Jorge de Lima ºi cu Fernando Pessoa. Sunt prieten cu pãrintele Vieira ºi apãr, cu toate puterile mele disponibile, armele Portugaliei contra celor ale Olandei. Am fost oaspete în Palàcio da Frontiera, bursier al Institutului Camões ºi, cu Fernando Mascarenhas, am bãut în cinstea amicului nostru Cesàrio Verde.

Soþia mea se numeºte Constança. ªi recunosc adagiul potrivit cãruia numele provin din lucruri. Mama mea fusese învestitã cu delicatul nume de Elena, precum fetele din vremea sa, în schimb tatãl meu fusese numit Eigidio. De ziua Sfinþilor Cosimo ºi Damian mã delectam cu pachete de cocada, mariola ºi maria-mole17 .

Albul cearºafurilor ce se înãlbeau pe uscãtor ºi erau ca navele ce prefãceau apã în pãmântul anilor mei verzi.

Birbante! striga bunica la bordul unei nave-cearºaf, în urma nepotului-corsar ce împingea rufele pe uscãtor. Birbante!

Pe care eu îl înþelegeam ca fiind un barbante18, legatã zalelor iubirii, expunându-mi pieptul tresãririlor, în bãtãlii de rozmarin ºi de mãghiran. În schimb exista ºi o altã bãtãlie, Cea de-a Doua, mult mai devastatoare. Casa bunicilor mei a gãzduit pe înaltul comandant al FEB, forþa brazilianã de expediþie. S-a întâmplat atunci când au eliberat oraºul Massarosa de sub ocupaþia armatei germane19. Am început sã scriu romane în aceºti ultimi trei ani, de când am pãrãsit Biblioteca Naþionalã, motivat de motorul ficþional al istoriei. Sunt profesor de literaturã comparatã la Universitatea Federalã de la Rio de Janeiro ºi mi-ar plãcea sã pedalez kilometri pe nerãsuflate, spre un orizont fãrã sfârºit, precum un Giorgio De Chirico, în ciuda faptului cã nu am o bicicletã. Mã plictisesc conducând prin traficul din Rio, iar echipa mea de fotbal este Flamengo. Fãrã sã exagerez. Nu merg la Maracanà din 1990.

Când eram mic vedeam adevãratul viitorul în ungher (puþin mai în spatele meu), cu paºi mici ºi timizi, precum broasca lui Achile20 . Astãzi eu sunt cel ce nu-l poate atinge.

Broasca þestoasã m-a depãºit ºi continui sã rezist gândului unic, rãzboaielor religioase ºi relelor Imperiului. Iar dacã viitorul nu are sfârºit, autobiografia mea îl urmeazã în mod fatal, incompletã.

Oh, Isis und Osiris, ai milã!21

1 Zeu al morþii ºi al lumii de dincolo, dar ºi al fertilitãþii ºi al agriculturii împreunã cu Iside. În Duat, lumea de dincolo, Osiris apãsa sufletelor morþilor pe un braþ al balanþei, în timp ce pe celãlalt se afla o panã. Sufletele atârnau mai mult din cauza pãcatelor ce erau date ca hranã lui Ammit, în timp ce cele destul de uºoare erau trimise lui Aaru. Ceremonia aceasta se numea psicostazã.

2 Farid al-Din Attar a fost un mistic ºi un poet persan, aici autorul face referinþã la opera sa cea mai cunoscutã Mantig altayr (Verbul pãsãrilor).

3 Alfabet strãvechi sanscrit (n.tr.).

4 Mare grup etnic indigen din Brazilia (n. tr.).

5 Masacrul de la Sabra ºi de la Shatila, întreprins de Falangele libaneze ºi de elemente legate de acestea. Mãcelul a avut loc între ºase dimineaþa din 16 ºi opt dimineaþã din 18 septembrie 1982 în cartierul Sabra ºi în câmpul de refugiaþi din Shatila, la periferia Beirutului.

6 Localitate în Statul Cearà.

7 Antonio Conselheiro, lider religios, considerat la timpul sãu un bandit de cãtre autoritãþile nordiste, ducea mesaje religiose ºi sociale în zona de nord-est de pe escat. În 1893 a întemeiat comunitatea, Arraial de Canudos, 8 Cicero Romao Batzista Centro de Crato 1844, Pãrintele Cicero. În ’45, când a fost sfinþitã prin gura preafericitei Maria de Anaujo, a fost înãbuºitã în sânge. Pãrintele Cicero fusese suspendat din ordin. Pelegrinii continuã însã sã viziteze locul.

9 Oraº al statului Rio de Janeiro.

10 Douã plaje la o distanþã de cca 11 km.

11 Ioan al Crucii (Juan de la Cruz, Fontiveros, 1542- Ubeda

PARADIGMA

3

GEORGE POPESCU

Orfeu în Bibliotecã

T

recutã prin experienþele, deseori liminare, ale atâtor revoluþii avangardiste, neo- ºi post-, Poezia a sfârºit prin a fi derobatã de o parte din aura ei genuinã ºi originarã. ªi, oricât de paradoxal ar pãrea, procesul acesta lung ºi anevoios, complicat ºi, într-o anumitã mãsurã, dureros, departe de a-i fi sustras ceva din funcþia ei princiarã, a sfârºit prin a-i potenþa latura ei ceva mai comunicaþionalã, conferindu-i o prizã mai directã la insidiile cotidianului.

Astfel, locul sonoritãþilor stelare, al arpegiilor nocturne ivite din dialogul tainic al inimii pindarice ºi hölderliniene cu kantianul „cer înstelat de deasupra” a fost luat de apostrofarea realului imediat: confesivul însuºi ºi-a abolit, în parte, dimensiunea lucrezianã a intimitãþii cu cosmosul sideral, preferând mãreþiei Tãcerii galactice zarva pietonalã.

Iatã sursa impresiei a insolitei surprize pe care am trãito, cu peste un deceniu în urmã, la întâlnirea cu poezia lui Marco Lucchesi.

Cãrturar de rezonanþã medievalã, în sensul cel mai exact al acelui ficinian uomo universale din Florenþa postdantescã ºi pre-vincianã de care oraºul natal al strãbunilor ºi pãrinþilor sãi, Lucca, este, nu numai geografic, atât de aproape, poetul ºi academicianul brazilian îndrãgostit de Eminescu, de Bacovia, de Sorescu, ca ºi de Enescu ºi de „Mioriþa”, garanteazã, în acelaºi timp – prin neobiºnuita întindere a cunoºtinþelor sale de limbi ºi de culturi – ºi acel atribut borgesian de bibliotecar babelian. Încât, încã o datã, poezia sa, hrãnitã ºi cultivatã mai degrabã din ºi cu cuvinte asumat împuþinate, reduse la pure ºi cristaline forme mono-silabice, penduleazã între mirare ºi þipãt, ca ºir de sunete mirabile pe claviatura unui inter-regn nefixat între Cer ºi Pãmânt, între strãvechi ºi actual.

Biografia însãºi, cu provocãrile ei particulare, ce nu-ºi refuzã, la rându-i, insolitul, pare sã-l singularizeze pe Marco Lucchesi în peisajul poeziei actuale, din Brazilia, din Italia ºi de oriunde: nãscut la Rio de Janeiro, într-o familie de imigranþi italieni, deprinde, fireºte, limba pãrinþilor sãi odatã cu deprinderea vorbitului, dar abia un pic mai târziu, la vârsta cititului ºi a scrisului, ºi-o va revãrsa, cu un spor de grijã ºi de îngrijorare, în destinul poetic.

Bilingvismul sãu nativ nu-i va modifica însã prea mult natura scriiturii: imaginativ debordant, aproape maladiv, sedus, de copil, de tainele matematicii ºi ale astrologiei, ºia îmblânzit elanurile „exactelor” ºtiinþe prin pãtrunderea, cu aceeaºi precipitatã ardoare, în fermecata grãdinã a muzicii, auditor ºi executant, iar simþul sunetelor marilor armonii, de la gravele acorduri ale liturghiilor ºi pânã la cele ale rapsodiilor enesciene, au sfârºit prin a-i distila versul. În aceastã distilare ce-mi pare, uneori, aproape de acel grai incomprehensibil al rugãciunilor primilor creºtini ipotizat de cãtre marele poet italian Mario Luzi ca fiind cea mai autenticã arte poeticã, consistã originalitatea, singularitatea, taina operei sale.

Marco Lucchesi ignorã, în aparenþã, presiunea cotidianului, a acelui acum ce ne provoacã din interstiþiile realului: îl ignorã, spun, fiindcã, în versurile sale în care se rãstoarnã, confiscate, ceruri (lucreziene ºi danteºti), planete, scurt-circuitate de un suflet, al sãu, gata sã refacã ordinea pierdutã, realul persistã, dar, vai, numai ca un bagaj abandonat, un martor ignobil al trãirii depline.

Nu-mi plac – le-am ocultat cu obstinaþie mereu – discursurile „tematiste” despre poezie; poezia lui Marco Lucchesi îmi susþine, convingãtor ºi concret, aceastã, sã-i spunem, opþiune ideosincraticã; universul ei se delimiteazã, în succesiunea scurtelor alonje lexicale, în confruntarea dintre Luminã ºi Întuneric, dintre Cosmos ºi Haos, dintre Viaþã ºi Moarte, Vis ºi Realitate, Tãcere ºi Discurs; ºi totul într-un traiect în care nuanþele sunt generatoare de Sens.

Iatã, într-o ordine aleatorie, câteva exemple în care ceea ce par incongruenþe, derapãri, denivelãri – ale cosmosului mare ºi ale omenescului din noi – îºi pierd orice atribut conflictual, asumând dimensiunea aporeticului care, de la Upaniºade trecând prin Platon ºi hermetienii medievali, ne insidiazã pânã astãzi:

1591) a fost un presbiterian ºi poet spaniol, întemeietor al Ordinului Carmelitanilor Desculþi, considerat unul dintre cei mari poeþi de limbã spaniolã.

12 Paolo Dall’Oglio e un iezuit italian cunoscut pentru a fi reîntemeiat, în Siria, în anii optzeci, comunitatea monasticã catolico-siriacã Mar Musa (Mãnãstirea Sf. Moise Abisianul), situatã la nord de Damasc.

13 al-Walid ibn ‘Abd al-Malik, al treilea calif al dinastiei Omayyade din ramura Marwanide, a guvernat califatul din 705 pânã în 715.

14 Personaj feminin din cartea Dom Casmurro de Machado de Assis.

15 Desnacer, în portughezã, a filosofa spre a te cunoaºte pe tine însuºi ºi a culege ceea ai realizat. O renaºte în memorie ºi cu memoria, spre a reintra în viaþã cu alte dinamici, într-un timp diferit ce reprezintã deopotrivã trecut, prezent ºi viitor. De la Maria Zambrano, Sentimenti per un’autobiografia. Naºtere, Iubire, Pietate, Mimesis Edizioni, Milano-Udine, 2012.

16 Esmeraldo de situ orbis, manuscris din 1506, împãrþit în cinci pãrþi, al cosmografului portughez Duarte Pacheco Pereira.

Anul 22, Nr.1-2/2014

MARCO LUCCHESI

Dualism Chipul tãu e limpede de-ntunecat mi-e somnul, vino sã mã gãseºti doar atunci când nu vreau, nu te lãsa gãsitã când nu te caut, cu cât mã-ncred în tine cu atât disper, de cauþi trecutul sunt viitor.

De spui adevãrul nu eºti sincer, de mã tem de chipu-þi mã simt în siguranþã, de vii la-ntâlnire nu te aºtept. ªtiu bine cã din privirea noastrã strãluce nimicul, cã, înainte de orice, suntem negarea cea mai adâncã, mai obscurã ºi mai dezolatã.

Cum, Doamne, sã-þi gãseºti odihna când te preumbli pe calea neclintitei noastre singurãtãþi?

Din Poemas Reunidos Mãri de tãceri ªi scorii de stele Acostez la marea-muzã Nu lipsesc, din bestiarul resuscitat în cheie epifanicã, nici zei („O pisicã / pe acoperiºuri /mã priveºte / ca un zeu”), nici nimfe (precum acea Hyades, prin ai cãror ochi contemplã Roma pe care o trece prin filtrul propriei sensibilitãþi cu istoria ei cu tot) ºi nici mai ales îngeri, vechi ºi noi, în semnificaþia beniamianã, bifrons, adicã: bezna e semnul unei dezordini – de dincolo de orice memorie – în care simpla înºiruire a cuvintelor decantate muzical ºi aproape descântate devine actul poetic prin excelenþã, ca garant al unei noi ordini, redistribuite oniric: Întâia Beznã Sensul se înmieºte în alte sensuri iar numele se altoieºte în alte nume…

Tãcerea aceea mare ce se precipitã din cer nãucitã de azur

prin obeliscurile irevocabile ale lumii

tãcerea aceea mare ce se-nghesuie-n umbrele însângerate ale amurgului

se miºcã pãmântul

tãcerea aceea mare ce duce spaima îngerilor printre nori de fier ºi nebunie tãcerea aceea mare ce-nfurie ºi înãspreºte pãmântul stins de lacrimi tãcerea aceea mare ce rãzuie ceaþa zilelor ºi melancolia boilor tãcerea aceea mare spre care se-animã pãdurea de foºnete ce ne sfâºie ºi ne declarã rãzboi” sau, ca în aceste tulburãtoare scurte poeme, ivindu-se asemenea respirãri sacadate, bãtãi de aripi ale unor ciocârlii decretate pierdute:

Scris în portughezã, conþine coordonate geografice de latitudine ºi de longitudine ale porturilor cunoscute în epocã.

17 Prãjituri specific portugheze.

18 Sfoarã întinsã.

19 FEB (Forþa de Expediþie Brazilianã) în Italia a fost ataºatã Corpului IV al Armatei celei de-a 5-a Armate în timpul celui deal Doilea Rãzboi Mondial. Primul batalion a debarcat la Napoli, întâlnind probleme de experienþã ºi de ordin material de rãzboi.

Continentul a fost transferat la Tarquinia pentru antrenare. Da, s-a transferat în împrejurimile localitãþii Vada (Livorno), unde a primit vizita Primului-ministru Curchill. La sfârºitul lui august, odatã primite armele, brazilienii au intrat în contact cu germanii dincolo de localitatea Vecchiano (Pisa), urcând coastele Alpilor apuani în direcþia localitãþilor Massarosa ºi Camaiore.

20 Paradoxul “Ahile ºi Broasca Þestoasã” este Paradoxul lui Zenon cel mai faimos. Propus în sec. al V-lea a.Hr. de cãtre Zenon din Elea spre a apãra teza maestrului sãu Parmenide, ce susþinea cã miºcarea e iluzorie.

21 Zeiþa egipteanã a maternitãþii, fertlitãþii ºi magiei.

cerul într-un murmur zãnatic timpul þi se smulge de pe tâmple ºi lasã întâia beznã orizontului: tu visezi închipuite arãtãri în aceastã noapte uitucã de pace sensul însã se înmieºte apoi în alte sensuri iar numele cãtre nimic se prãbuºeºte Marco Lucchesi vâneazã magia (ºi ea ieºitã din uzul exerciþiului poetic curent) vechilor eresuri, în veºminte de cântãreþ arab din îndepãrtate secole ori de trubadur intempestiv pe la curþi domneºti din evul mediu târziu, însã imaginea ce-mi stãruie prin anii prin care poezia sa mã însoþeºte este aceea a unui nou Orfeu uiat, de sine însuºi, în Biblioteca Lumii, purificând-o de colbul milenar ºi vindecându-i posibila vacuitate prin irigãri de aer proaspãt împrumutat cosmosului infinit.

Aºa cum notam cu zece ani în urmã în prefaþa la apariþia primului sãu volum de versuri în românã, Marco Lucchesi este unul printre tot mai puþinii poeþi pentru care adevãrata modernitate e departe în urmã, iar adevãratul postmodernism ar putea fi identificat într-un vers pindaric. Cine aude, precum el, în tãcerea acestei lumi gãlãgioase, «melancolia boilor» poate sã ºi descifreze mesajul tãcut al unui zeu ce tocmai reinventeazã adevãratul idiom al poeziei.

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

4

ANIELLO ANGELO AVELLA

Marco Lucchesi, un poet dantesc la Universitatea Tor Vergata din Roma

P

e la jumãtatea anilor ’90 renunþasem sã mai þin socoteala cãlãtoriilor care mã purtau în mod frecvent din Italia în Brazilia. Dacã secolul XX se grãbea sã-ºi încheie ciclul sãu de „secol scurt”, primii mei cincizeci de ani de viaþã se dovediserã puþin mai mult decât o respiraþie pe oceanul traversat, survolat de atâtea ºi atâtea ori. În acel du-te-vino sfârºeam prin a amesteca hotarele geografice, caracteristicile culturale, trãsãturile somatice.

Regãseam la Rio situaþii ºi culori de la Napoli, la Sao Paolo mi se întâmpla sã sãrbãtoresc pe Sf Vito ºi pe Sf Gennaro, în Brazilia dãdeam peste statui cu lupoaica capitolinã ºi cu alte monumente ce aminteau de Roma, cuvinte dialectale din copilãria mea rãsunau pe neaºteptate în locurile cele mai îndepãrtate din Amazonia, în extremul Sud cu pajiºtile sale întinse, în târgurile populare din Nord-Est. ªi în arsura din sertão („deºert”), de fiecare datã, pãrea sã prindã viaþã câte o figurã cu trãsãturi familiare.

Nu mã aflam totuºi cu totul în regulã cu mine însumi, în acea perioadã, nu reuºeam sã împac mulþumitor proverbiala cordialitate brazilianã cu saudade („dor”) care, de fiecare datã, chiar ºi în cele mai fericite momente, mã fãcea sã mã simt în acea stare sufleteascã atât de bine exprimatã de Jose Rezio:”Não sei por onde vou, / Não sei para onde vou/ - sei que não vou por ai”. „Nesfârºita cãlãtorie”, deci, calma venã melancolicã cu care convieþuiesc; folosind ºi o expresie a lui Claudio Magris, „mã recunoºteam în rãtãcire în faþa naturii tropicale ºi încet încet începeam sã mã regãsesc în suavidade („suavitate”) despre care Mario Perniola a spus cã e ceva a-conceptual ºi exprimabil numai prin poezie ºi prin muzicã.

Poezia m-a fãcut sã-l cunosc pe Marco Lucchesi.

Auzeam de ceva vreme vorbindu-se de un tânãr intelectual italo-brazilian de o culturã neobiºnuitã: poet, scriitor, eseist, traducãtor (cunoaºte vreo cincisprezece limbi), expert în astrologie, iubitor de matematicã ºi de filozofie, muzician amator, frecventator pasionat de concerte ºi de spectacole de operã. L-am întâlnit personal întâia oarã, nu-mi amintesc dacã în 1998 sau 1999, când am fost invitat sã þin o conferinþã despre poezia de expresie portughezã la Universitatea Federalã din Rio de Janeiro. A fost începutul unei prietenii, o asociere pe care anii au fãcut-o tot mai intensã.

Când am aflat cã primise Premiul Uniunii Latine pentru versiunea în portughezã a „ªtiinþei Noi” (în 2000) ºi cã anul urmãtor Ministerul Culturii din Italia îi conferise Premiul Naþional pentru Traducere (Alfieri, Levi, Eco, Cotroneo etc.), în afarã de cele primite în Italia ºi nu mai ºtiu în câte alte þãri pentru opera sa poeticã, am fost asaltat de un fel de regret intelectual: mã simþeam vinovat de a nu-l fi rãsplãtit cât de puþin pentru frumuseþea luminoasã ce emana din figura sa ºi din tot ceea ce scrie sau spune. Am pus la lucru cunoºtinþele mele, m-am adresat unui prieten cãruia îi apreciez: sensibilitatea, dragostea pentru artã ºi atenþia pe care, în modul în care se achitã de datoriile sale instituþionale, o acordã difuzãrii culturii italiene în lume; s-a întâmplat astfel cã datoritã lui Tito Lucrezio Rizzo, înalt funcþionar de la Quirinale, Preºedintele de atunci al Republicii, Carlo Azeglio Ciampi, a decis sã atribuie lui Marco Lucchesi o recunoaºtere specialã: placheta „Prometeo d’Argento”.

Placheta i-a fost conferitã în „Salonul Elveþienilor” din Villa Mondragone, impunãtorul centru de congrese al universitãþii mele.

Cum se ºtie, Villa Mondragone a fost construitã între 1567 ºi 1573 din voinþa cardinalului Marco Sittico Altemps, care a încredinþat proiectul lui Martino Longhi il Vecchio.

MARCO LUCCHESI Dacã dupã-amiaza aceasta ar fi ultima

ºi nu un salut þi-ar lipsi între grãdinile de ºerpi sau de tenebre

ºi dacã de gheaþã-ar ficuvântul tãu sau de piatrã ºi s-ar dezvãlui acea durere atât de tare cã-n amurg s-ar sparge dacã dorinþele somnului ar tãcea între arborii melancoliei tale (spectral cimitir în clar de lunã) dacã stelele s-ar dezlipi de cerul înnebunit de disperarea ta uimite de o stranie ruinã n-ai mai fi o piatrã între multele pietre ale unui mozaic bizantin rãtãcitã în visele mele de moarte ori poate de milã Din Izvorul

Ridicatã pe structurile unei antice vile romane ce aparþinuse consulilor Quintili, ea a devenit apoi reºedinþa cardinalului Ugo Boncompagni ce va fi fost înãlþat la scaunul pontifical cu numele de Gregorio XII. Chiar la Villa Mondragone a fost promulgatã, în 1582, bula papalã inter Grovissimos, ce-a dat naºtere la reforma calendarului în uz astãzi, calendarul Gregorian.

Acel 24 aprilie din 202 a marcat prima etapã a istoriei lui Marco Lucchesi la Tor Vergata, inaugurarea calendarului special de întâlniri care, din acel moment, au readus deseori la Roma pe poet ºi pe savant, devenind cu adevãrat, cum se spune în Brazilia, „com chiave de ouro”.

Cea dea doua etapã a fost mai puþin solemnã, dar la fel de particularã.

Fãceam deja parte din colectivul de profesori ai ºcolii doctorale de italianisticã ºi de literaturi comparate. Un personaj precum Lucchesi, cu forþa clocotitoare a cunoaºterii sale ecumenice ºi însãºi povestea vieþii sale, nu putea sã nu intre în colectiv.

L-am invitat ca visiting professor ºi i-am cerut sã-mi dea un curriculum, potrivit cu exigenþele birocraþiei universitare. ªtiind cu cine aveam de-a face, l-am rugat sãmi dea o versiune abreviatã. Îmi amintesc ºi acum figura funcþionarului de la secretariatul departamentului atunci când i-am redirecþionat mailul ce-mi sosise. „ O, prof, dar când a avut timp în viaþa sa sã citeascã atâtea lucruri!!”, a exclamat surâzând între incredulitate ºi admiraþie, în simpaticul sãu dialect romanesc.

Marco ºi eu am decis ca sã þinã o conferinþã despre Dante Alighieri pentru profesorii ºi studenþii din cadrul doctoratului. Când am început sã fac cunoscutã vestea am avut impresia cã printre colegi, mai ales printre cei de italianã, circula un aer de suficienþã ºi de voalatã ostilitate, ca ºi cum ideea mea de a primi un cercetãtor dintr-o þarã consideratã îndepãrtatã nu doar pe plan geografic, precum Brazilia, spre a-i face sã împãrtãºeascã o lecþie despre Dante, ar fi fost o sfidare la limita imprudenþei. Mai exact, mi se pãrea cã citesc în gândurile lor: cunoaºtem valoarea lui Lucchesi, dar sã vinã sã vorbeascã aici, la Roma, chiar nouã, despre Divinul Poet e prea mult!

Când a început conferinþa, aula magna, unde au loc peste o mie de persoane, pãrea pe jumãtate goalã. Cei prezenþi erau cam o sutã, doctoranzi, studenþi din diferiþi ani ai cursului pe care eu ºi colaboratorii mei îi alertasem, câþiva puþini colegi de la diverse discipline împinºi de curiozitate ºi de amintirea zilei lui Lucchesi la Villa Mondragone.

Potrivit obiceiului sãu, Marco începu sã vorbeascã liber.

Cuvintele sale crearã imediat în public un aer de stupoare; Commedia devenise partitura unui concert sublim, un crescendo ce târa auditoriul în vertijul de citãri ºi de trimiteri de la Averroe la Kant, de la Vico la Croce trecând prin De Sanctis ºi Machado de Assis ºi o cantitate enormã de alþi autori de toate mãrimile, traversând teologia, hermeneutica, mistica, matematica, astronomia ºi o infinitate de teritorii ale cunoaºterii umane.

Mã prinsesem chiar ºi eu în fascinaþia acelei „muzici” atât de înalte încât sã nu observ, de la început, acel du-tevino ce tocmai avea loc în salã. Când am privit cu mai multã atenþie, am vãzut cã publicul sporise considerabil ºi continua sã sporeascã, clipã de clipã. Sosise unul din titularii de italianã, pe urmã un altul, ºi altul încã ºi într-o succesiune

MARCO LUCCHESI ªtiu bine cã ora a sosit

ºi încã eu nu am privit cereºtile înalturi pestriþe învãluiri

spre-ale dragonului pale pe-nnãmolite hotare spre universul lui Platòn în visul lui Scipiòn spre þevile de fum înroºite din calele ruginite cãtre licornul de-azur în al zilei ultim contur spre ale lumii dureri mãsurându-i poveri spre-nvolburata mare ce mã opreºte din cale ºi-acea rãzleaþã navã paºnicã ºi suavã în miez de vijelie ce inima-þi sfâºie rapidã, întregul corp profesoral de la doctorat, urmat de dascãlii de esteticã, de istorie medievalã ºi modernã, de diverse literaturi ce se predau la Tor Vergata, de geografie ºi aºa mai departe.

Dupã circa o orã de când Marco vorbea, sosi ºi decanul facultãþii însoþit de directorii tuturor departamentelor, deci colegii de la celelalte facultãþi avizaþi prin celular de tamtamul academic, chiar ºi prorectorul chemat de urgenþã de cineva dintre cei prezenþi. Studenþii anunþaserã pe alþi studenþi, erau oameni care ascultau deja în picioare. Aula Magna era plinã ochi, în cele peste douã ore de conferinþã nu s-a auzit nici mãcar un minimum de foºnet: numai vocea lui Marco Lucchesi ºi exegeza sa despre Dante Alighieri ce conducea auditoriul în paradisul cunoaºterii. Totul cu o dezarmantã simplitate expresivã, o profunzime de reflecþie criticã, un limbaj cristalin.

S-a întâmplat astfel cã poetul dantesc a intrat definitiv în universitatea din Roma Tor Vergata ºi în istoria sa. În acele momente de fericire intelectualã mi-am dat seama cât de genialã fusese intuiþia celui ce asimila acea saudade cu „desio” dantesc. Îmi era în sfârºit limpede, înãuntrul meu, sensul neliniºtii ce mã strãbãtea: acum puteam s-o numesc „pasiunea infinitului” ori mai curând „nostalgia dupã mai mult”, cu cuvintele lui Marco Lucchesi.

A pune nume unor lucruri ºi emoþii este marea îngãduinþã pe care numai poezia o dãruieºte celui care are umilinþa sã-i asculte vocea.

PARADIGMA

5

Anul 22, Nr.1-2/2014

VIOREL PÎRLIGRAS

HORIA DULVAC

Dialoguri cu Marco Lucchesi

P

rimul contact cu Marco Lucchesi evocã surprinzãtor fizionomia (spiritualã, ba chiar ºi fizicã) lui Mircea Eliade. O energie susþinutã, dar calmã, vastã, însoþitã de sentimentul tonic al unei comprehensiuni copleºitoare, însoþeºte figura acestui mare umanist.

Precedate de o reputaþie copleºitoare, oarecum inhibantã, conversaþiile cu Marco Lucchesi poartã marca seninãtãþii ºi spontaneitãþii marilor spirite.

L-am întâlnit acum câþiva ani - sã fi fost prin anii 2010la redacþia Revistei Mozaicul, unde mereu surprinzãtorul (ºi de descoperit) George Popescu îºi recita propriile poeme (în italianã ºi româneºte) – versuri de-un surprinzãtor rafinament ºi energie stilisticã.

Cu Marco Lucchesi am avut câteva conversaþii într-un hol de hotel si, un an mai târziu, într-o cafenea din centrul Craiovei ; am lopãtat împreunã printr-o ninsoare adversivã spre barul purtând cosmopolitul (craiovean) nume Sale and Pepe (ne-a mãrturisit cã se simte amuzat de acest melanj de etimologic latin care îl fãcea sã se simtã acasã).

Pentru ca grotescul sã fie mai rafinat, se întâmpla ca el sã vinã din Polonia, unde aterizase într-o iarnã plinã ºi rebelã.

Pãrea (era) foarte interesat de continuarea unui dialog pe care îl începusem despre conceptul creºtin de jertfã – îndeosebi de perspectiva lui ortodoxã. Ne-am oferit deîndatã cu disponibilitate diletantã sã pledãm pentru consistenþa lui specialã din perspectiva bizantinã - postura de gazdã turistico-culturalã îþi insuflã un soi de neaºteptat naþionalism.

L-am invocat cu mare mândrie pe Pãrintele Galeriu cu a lui „Jertfã ºi Rãscumpãrare”- lucrarea sa de doctorat publicatã la editura Anastasia.

Marco Lucchesi a înþeles imediat postura substanþialã în care aºeza Galeriu acest concept – apreciind susþinerea lui dincolo de o matrice sacralã: jertfa (ºarjând în psihanalizã) a cãpãtat incorecta semnificaþie publicã a unui act dureros, când ea este mai degrabã bucurie, sãvârºirea actului disociat de dorinþe în sensul Vedic (am evocat atunci un vers din Vede - din fericire accesibile nouã prin minunata traducere a lui Sergiu Al George – în care se spunea cã ºi respiraþia trebuie sã fie tot o dãruire, o jertfã; dar ºi pe Mireca Eliade, cu acel regressus ad uterum, ºamd.).

Din pãcate, cartea lui Galeriu se prãbuºise în gãrile negre ale bibliotecii mele complet haotice, aºa cã o zi mai târziu iam putut oferi volumul lui Dumitru Stãniloaie: „Studii de teologie dogmaticã ortodoxã”. Rar am avut senzaþia unui destinatar mai potrivit!

Sper ca discuþiile noastre sã mai poatã continua cândva.

VIOREL PÎRLIGRAS

Domnul L

U

n personaj ciudat. Aparent, un brazilian de origine italianã, inteligent, cult, simpatic. O persoanã pe care o doreºti în anturajul propriu, o persoanã fãrã duºmani, o persoanã pe care o ageezi de la prima vedere.

Un om ideal. Tipul de om care însã nu existã în lumea noastrã.

Tipul de om la care doar visãm ºi pe care ne amãgim cã îl întâlnim în persoana unuia sau altuia, inºi care mai apoi ne împovãreazã cu dramatice dezamãgiri. ªi totuºi, aceastã persoanã existã. Ne-a vizitat oraºul în câteva rânduri, venit de pe partea opusã a planetei. Special pentru noi, pentru georgepopeºtii rãtãciþi prin cafenelele craiovene. Îl cheamã Domnul L – Lucchesi în acte, Marco pentru familie ºi prieteni. Foarte mulþi ºi totodatã atât de puþini prieteni. Are o constituþie fragilã ºi o sensibilitate ieºitã din comun care par sã-l condamne la o detenþie grea în propriul sãu apartament. În realitate, elemente iluzorii, deoarece domnul L a colindat toatã lumea. A bãut ceai în deºerturile celor O mie ºi una de nopþi, ºi-a oglindit chipul în apa Nilului, a mângâiat cu privirea o pisicã dintr-o fereastrã din Craiova. Puþine palme de pãmânt din gogoloiul acesta ce se roteºte în jurul soarelui îi sunt încã strãine.

Nu vã lãsaþi amãgiþi de identitatea sa. Oficial, domnul L este profesor la Universitatea Federalã din Rio de Janeiro, membru al Pen Club-ului, al Societãþii Braziliene de Geografie ºi colaborator al celor mai importante ziare braziliene. ExDirector al revistei „Poesia Sempre”, editatã de Biblioteca Naþionalã. Distins cu Medalia Camerei de Comerþ din Lucca (Italia), cu Premiul Prometeo d’Argento al Preºedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi, ºi cu Premiul Ministerului Bunurilor Culturale de la Roma, ca ºi cu Meritul Uniunii Braziliene a Scriitorilor. O colecþie de trofee venite din þãri care nu le acordã cu aceeaºi uºurinþã ca în România.

Desigur, vã veþi spune, ceva e în neregulã la acest personaj.

Poet, traducãtor, autor de studii ºi comunicãri despre sclipirile creatorilor din prima linie a literaturii, domnul L pare mediatorul, curatorul sau administratorul, cum vreþi sã-i spuneþi, care, cu bagheta lui magicã, induce cititorilor descântecul fericirii.

Am reflectat mult asupra persoanei sale. Mersul sãu stângaci, în eforturile de a þine pasul cu profesorul George Popescu, imposibilitatea „gustului” vizual ce-ar trebui sã-þi rãmânã dupã întâlnirea cu el – persistã doar o aromã de cãldurã sufleteascã, dar nu o siluetã umanã –, sunt tot atâtea argumente ale faptului cã domnul L nu este din rândurile noastre. Domnul L nu are slãbiciuni. Trufia, orgoliul, lãcomia sau setea de glorie, tot ceea ce ne defineºte pe noi în rãu, la acest domn nu existã. A, o uºoarã pasiune pentru caºcaval, excepþia care confirmã regula, accentuând imaginea unei experienþe noi pentru cineva care vine de foarte departe de ceea ce cunoaºtem. Capacitatea de a se adapta uºor, de a vorbi aproape toate limbile pãmântului, inclusiv româna,

impresia de inconsistenþã fizicã, lipsa caracteristicilor întunecate ale tiparului uman, colosala carismã pe care o posedã, toate aceste atribute sunt atribuite de cãtre cãrþile sacre fiinþelor aptere ce trãiesc printre noi.

Domnul L a venit din adâncul speranþelor din visele noastre, ne face cadouri sufleteºti, ne mângâie cu simpla sa prezenþã, ne încântã cu uimirea nativã pe care o afiºazã sincer în faþa spectacolului uman, ne face sã ne reconsiderãm atitudinea faþã de semenii noºtri, ne alinã durerile ºi amintirile neplãcute, ni se alãturã cu inocenþã când ne drogãm cu lichidul negru, aburind, pe care-l consumãm cu obstinenþã în cafenele.

Domnul L este fratele nostru din edenul fiecãruia.

MARCO LUCCHESI Dormi iubitã stea

Cânt

razele nopþii þes coliere de lumini totul se odihneºte de-acum plin de absenþã ºi de frumuseþe vegheazã veacurile chipul tãu lunar dormi cât iubirea nu fuge la sunetele sale ºi vegheazã se schimbã vremile ºi numele îndrãgostiþilor însã doar iubirea-i neschimbatã ºi-n timp ce se stinge acest cânt de patimã un alt cânt vei auzi de patimã egalã ºi veºnic vei dormi

Din Lucca dinlãuntru-mi

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

6

BOGDAN CREÞU

Memoriile lui Paul Cornea, cu lumini ºi umbre

N

u am putut niciodatã admira, ba chiar m-au iritat memoriile contrafãcute, care decupeazã doar aspectele pitoreºti, colorate ori de-a dreptul solare ale unei experienþe ºi ale unei epoci, cum e cea a primilor ani de comunism, care e marcatã de crime, exterminãri în masã ale „duºmanului de clasã”; de regulã, ajunºi la vârsta senectuþii, când teoretic nu ar mai avea ce pierde (e drept cã nici ce câºtiga imediat), martorii angajaþi ai acelor vremuri îºi scriu ºi îºi publicã „amintirile deghizate” ori vizibil falsificate, ratând ºansa de a depune necesare mãrturii, neasumându-ºi curajul (purificator, dacã e susþinut pânã la capãt) de a da cãrþile pe faþã, de a spune adevãrul gol-goluþ, oricât de neconvenabil, de hidos ar fi acesta, privit din perspectiva unui prezent acuzator. E drept, pe de o parte, cã memoria are ea însãºi neajunsul de a deforma realitatea, selectând, uneori, numai ceea ce conºtiinþa a reuºit sã digere; pe de altã parte, unele lucruri nu pot fi uitate pânã la capãt decât în urma unui efort concentrat ºi e o probã extrem de exigentã sã încerci sã evaluezi, peste ani, dintr-un unghi cu totul diferit, fapte pe care ºtii bine cã le-ai comis, dar de care te simþi strãin. În orice caz, sunt puþine, extrem de puþine tentativele de confesiune nudã, de asumare a vinovãþiei sau de explicare a compromisurilor sau mãcar tentativa de justificare a unui trecut socotit azi problematic. Prea puþini activiºti sau comuniºti convinºi au simþit nevoia sã-ºi motiveze, cu maximã onestitate, opþiunile, iluziile, deziluziile etc. Celãlalt talger al balanþei este, în schimb, extrem de aglomerat: mãrturiile victimelor comunismului sunt de ordinul sutelor, ceea ce duce la o imagine dezechilibratã: priviþi din extremitãþi, din puºcãrie ori din birourile oficiale, anii 50 nu par aceiaºi. Lucru absolut firesc, deºi minime puncte tangente ar trebui sã existe. În dialogul sãu cu Daniel Cristea-Enache, intitulat promiþãtor Ce a fost. Cum a fost (fãrã semne de întrebare), Paul Cornea pare a-ºi impune tocmai o clauzã a maximei sinceritãþi: acceptând lucid ºi cu o liniºte aparent rece, dar care se trãdeazã prin autoironie, faptul cã se aflã aproape de capãtul drumului, istoricul literar simte cã e momentul pentru a reconstitui rãtãcirea ideologicã, naivitatea, crezul înºelat care i-a marcat tinereþea: „ªtiam cã venise vremea sã-mi fac bagajele, cã era nevoie chiar sã mã grãbesc, sã ies cu ceea ce vreau sã transmit înainte ca fiziologia sã se rãzvrãteascã ºi sã mã trimitã într-un definitiv concediu intelectual. Þineam mult sã nu plec înainte de a-mi destãinui experienþa crucialã a vieþii, ºi anume: militantismul în slujba utopiei ºi dezangajarea, survenitã cu greu, prin destrãmarea crezului tinereþii ºi recâºtigarea normalitãþii. Socoteam cã restituirea onestã a parcursului meu existenþial va fi de folos tuturor celor care-mi ignorau antecedentele ºi intimitãþile, fie ei prieteni, colegi, studenþi ori simpli cititori. Îndeosebi mi se pãrea cã povestea cãderii în eroare ºi a edificãrii mele laborioase va putea fi utilã tinerilor, celor lipsiþi de percepþia directã a ceea ce s-a petrecut înainte de 1990, tentaþi uneori sã judece expeditiv ºi nechibzuit, sub ademenirea idealitãþii unui program care, în ciuda tuturor evidenþelor negative ºi a demascãrilor, e departe de a-ºi fi

irosit potenþialul activ”. Decupez douã sintagme din acest preambul: verbul „a destãinui” ºi „experienþa crucialã a vieþii”. Ar fi vorba, deci, de un trecut dezagreabil, nu ascuns sub preº, dar, oricum, nici afiºat sau scos în faþã; pe de altã parte, nu e vorba nici de o eroare de tinereþe, pentru cã tânãrul Paul Cornea s-a angajat, cu totul entuziasmul, ca ilegalist în lupta comunistã la vârsta de 19 ani ºi s-a „eliberat” (sintagma îi aparþine) în plinã maturitate, în 1965, la peste 40 de ani. Între timp, a ocupat funcþii extrem de importante în aparatul cultural, conducând, pe rând, Direcþia Generalã a Teatrelor ºi Muzicii, Direcþia Generalã a Editurilor, Studioul de filme artistice Bucureºti, retrãgându-se, în cele din urmã, ca ºef de sector la Institutul „G. Cãlinescu” ºi urmându-ºi consecvent o exemplarã carierã universitarã la Catedra de Literaturã românã a universitãþii bucureºtene.

Nu e greu de observat cã Paul Cornea a ocupat, în anii cei mai duri ai comunismului, funcþiile de vârf în instituþiile cele mai importante din domeniul artistic, subjugat în epocã de obligaþii propagandistice. Erau sectoarele cele mai atent controlate ideologic, cãci comunismul a avut grijã ca artele cu impact în rândul maselor (teatrul, muzica, literatura, cinematografia) sã fie nu doar atent supravegheate, ci deturnate de la specificul lor estetic ºi transformate în instrumente de îndoctrinare, de formare a „omului nou”. E o simplã observaþie, o evidenþã, nu o acuzã; oricum, acest statut face ca memoriile sale sã fie cu atât mai preþioase.

Dar ºi problematice. E adevãrat cã, de la momentul ieºirii din rândurile aparatului comunist, Paul Cornea a devenit unul dintre criticii, istoricii literari ºi teoreticienii de marcã, cu o operã care a primit, pe bunã dreptate, recunoaºterea ºi aprecierile meritate. Celor care l-au cunoscut doar în aceastã ipostazã academicã (cei mai mulþi), le poate pãrea incredibilã cariera sa politicã din „obsedantul deceniu”. În realitate, istoria recentã ne învaþã cã existã mai multe chipuri ale unei personalitãþi ºi cã binele ºi rãul nu sunt logic distribuite.

Important, mai mult de atât: esenþial este însã cum înþelege Paul Cornea sã îºi asume cele douã decenii de angajament, în perioada cea mai durã, cu adevãrat criminalã, a regimului comunist. Adeziunea sa, la o vârstã a candorii, a idealismului nu e cu nimic incriminantã. În plus, deºi iudaitatea sa a fost, admite el, mai curând una abstractã, nu avea cum sã nu simtã teroarea fascismului; nimic mai logic decât orientarea cãtre spectrul stâng al politicii: nici nu ar fi fost posibilã o altã alegere. Oricum, ca ilegalist, care a riscat destul, lipind afiºe ºi împrãºtiind manifeste agitatorice, el s-a aflat într-o situaþie privilegiatã atunci când comuniºtii au câºtigat, oficial, puterea. Evaluându-ºi opþiunile de la nivelul celor 90 de ani, autorul nu ezitã sã afirme tranºant: da, a crezut cu totul în comunism, s-a lãsat sedus de utopia egalitaristã. „Comunismul, spune el, nu era atunci pentru mine doar o viziune despre lume, îmbrãþiºatã cu frenezia vârstei, dar superficial, de care mã puteam descotorosi ca de o hainã ce nu-þi mai serveºte. Optasem pentru el fãrã nici o fãrâmã de oportunism, din toatã fiinþa. Era nu doar o filozofie, o concepþie despre lume ºi viaþã, era, de asemenea, un vis ºi o speranþã.” Pânã aici, nimic tulbure. Ce se

întâmplã însã când realitatea dã semne din ce în ce mai insistente, mai agresive, cã utopia a fost trãdatã? De cele mai multe ori, analiza trecutului, dintr-o perspectivã raþionalã, criticã, a prezentului ia faþa reconstituirii propriuzise a faptelor. Ticurile de critic literar, de hermeneut îl cam saboteazã pe memorialist exact în momentele-cheie, atunci când cititorul ar aºtepta avid o reconstituire nudã a faptelor.

Sigur cã mã intereseazã cum se judecã acum Paul Cornea, cum îºi evalueazã opþiunile, deciziile de acum cinci-ºase decenii, dar mult mai interesantã mi s-ar fi pãrut o relatare seacã a evenimentelor, o reconstituire din interior a regimului. Nu spun cã aceasta lipseºte, dar nu ea ocupã, oricum, prim-planul. Cum a fost e mult mai detaliat decât ce a fost. Uneori, memorialistul îºi dã seama la timp ºi face pasul înapoi: „Nu vreau sã las în nici un caz impresia cã observaþiile pe care le fac îmi exprimã cumva spiritul critic de-atunci. Departe de a-mi atribui o perspectivã lucidã asupra lucrurilor, mãrturisesc cã multe dintre practicile jurnalistice inacceptabile pe care le descriu îmi aparþineau ºi mie în 1946 ºi 1947...” Autorul nu vrea sã ascundã adevãrul, dar nici nu are poftã sã-l detalieze. Nu se iartã, dar nici nu se spovedeºte decât principial, în linii mari.

Ar fi necuvenit sã judecãm acum, dupã ce comunismul ºi-a demonstrat falimentul ºi dupã ce oroarea sa a fost documentatã în mod sistematic, opþiunile, cedãrile unui tânãr activist, luat de valul revoluþionar, cãruia i-a luat destul sã se dumireascã în legãturã cu divorþul dintre realitate ºi promisiunile propagandistice. Sunt câteva momente delicate, extrem de dificil de înþeles în plenitudinea lor, dar, probabil, ºi mai dificil de povestit. Întrebarea principalã, pe care nu are rost sã o ocolim, se declanºeazã de la sine: cum se vedeau lucrurile în anii 50 de la vârful puterii, când puºcãriile gemeau de deþinuþi politici, când Securitatea devenise deja o instituþie de temut, de opresiune? E un punct nodal al acestei confesiuni. Iniþial, Paul Cornea tinde sã-l taie apelând la credinþa în utopie, care orbeºte, nu înainte de a adãuga ceea ce va tot repeta dupã fiecare rememorare a fiecãrei etape a carierei sale politice: cã s-a strãduit, de fiecare datã, sã facã tot binele posibil, tot binele admis, fãrã sã realizeze cã slujea rãul. „Cauza cãreia îi dedicam toate eforturile era perversã ºi corupãtoare, dã el verdictul acum. Gândeam cã servesc o revoluþie izbãvitoare ºi, de fapt, serveam stalinismul, varianta cea mai ticãloasã ºi mai retrogradã a comunismului.” Curm citatul, pentru cã el nu þine de viziunea de atunci, ci de cea de acum. Or, dilema mea fireascã vizeazã deceniul al ºaselea, contemplat de sus, de la lojã, din protipendada comunistã. Sigur, tânãrul de atunci, lipsit de experienþã, avea impresia cã toate marile reforme (naþionalizarea, reforma monetarã, colectivizarea, electrificarea) se înnodau ºi desãvârºeau procesul de modernizare iniþiat timid de paºoptiºti. E nevoie de o mare dozã de încredere, de naivitate ºi, poate, de stãpânire de sine ca sã traduci tot ce se întâmpla în acei ani în acest mod extrem de optimist. Ai impresia cã România despre care vorbeºte autorul este cea din gazetele vremii, care raportau cu aplomb marile realizãri ale regimului, glosând pe marginea entuziasmului popular care rezulta de aici. Doar cã exista ºi cealaltã faþã a realitãþii, cea hâdã. Existau duºmanii de clasã, uzurpatorii, sabotorii, foºtii exploatatori, existau intelectualii diversioniºti. ªi, cum aceºtia erau foarte numeroºi, revoluþia se cerea permanent apãratã. Sigur,

7 admite acum memorialistul, „aceste mãsuri lezau totuºi burghezia”, ba chiar „o determinau sã se împotriveascã, uneori prin acþiuni insidioase de blocare ori stânjenire a cursului în care se îndreptau lucrurile, ceea ce avea drept efect aruncarea a mii de oameni în temniþã, era, desigur, regretabil, dar pânã la urmã – îmi ziceam –, de neocolit.”

Cui îi aparþin aceste comentarii: lui Paul Cornea cel de acum sau ele traduc perspectiva activistului de atunci? Un indicator („îmi ziceam”) mã îndeamnã sã cred cã celui de atunci. Pentru cã a accepta cã întemniþarea zecilor de mii de oameni care nu se fãceau vinovaþi decât pentru cã îºi apãrau proprietatea sau dreptul la proprietate sau pentru cã aveau alte idei politice decât cele oficiale este legitimã, mi se pare o mostrã de cinism pe care doar credinþa oarbã, lipsitã de luciditate o poate explica. Se intrã în logica oribilã a „victimelor colaterale”; sigur, au fost închiºi zeci de mii de români, dintre care mulþi au fost torturaþi cu sãplbãticie ºi uciºi meticulos, ceea ce este... „regretabil”; regretabil, dar inevitabil („de neocolit”). Pentru cã, adaugã memorialistul, „în definitiv, repetam ºi eu, ca atâþia alþii, adevãrul cinic, cã «nu se poate face omletã fãrã a sparge ouã».” Teoretic, acceptarea acestui groaznic punct de vedere o fi posibilã; practic însã, cum o fi sã ºtii cã iei parte la edificarea unui regim care ucide sistematic, aplicat, mii de oameni? E o întrebare frontalã, extrem de durã, la care Paul Cornea nu are de ce sã caute rãspuns. Pentru cã, ne asigurã el, deºi admitea „cu mare uºurinþã” aceastã explicaþie a „pagubelor colaterale”, ignora dimensiunile reale ale ororii: „Aºa cum – am mai spus-o – în timpul rãzboiului nu aflasem de lagãrele de exterminare naziste, la fel n-au ajuns la mine, la începutul anilor 50, decât informaþii anemice ori irelevante despre ororile sãvârºite în închisorile noastre ori la Canal.” Nu sunt suspicios, dimpotrivã: tind sã îi acord încredere reputatului istoric literar. Dar firul logic nu mã lasã sã-mi înghit o altã întrebare: era posibil, la începutul „obsedantului deceniu”, omisiunea fricii generalizate; era posibil sã nu faci legãtura între zecile, sutele de persoane care se aflau în anturajul oricui, care dispãruserã în puºcãrii? Dintre acestea, multe erau figuri publice, scriitori, artiºti, oameni politici de notorietate... Puse cap la cap, nu alcãtuiau toate acestea „accidente” o imagine terifiantã? Întreb, mã întreb, fãrã sã cutez sã dau un rãspuns ºi, mai ales, fãrã ca dilema mea sã aibã ceva insinuant. Oricum, explicaþia e valabilã, dupã cum precizeazã chiar Paul Cornea, pentru începutul anilor 50, când oamenii, probabil ºi cei aflaþi nu doar în graþiile, ci la vârful ierarhiei comuniste, nu se dumiriserã încã unde duce revoluþia, care este preþul real. Deºi era greu sã nu fi aflat cã Argetoianu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brãtianu muriserã în puºcãrii. Fie, aceºtia erau duºmanii politici ai regimului, moartea lor putea pãrea justificatã (ba chiar „necesarã”, aºa cum ºi rapida împuºcare a cuplului Ceauºescu li s-a putut pãrea unora acceptabilã). Dar mai târziu, când, odatã cu al doilea val de arestãri de dupã revolta din Ungaria, lucrurile erau limpezi pentru oricine dorea sã le vadã? Mai era atunci posibilã ignoranþa? Te puteai preface cã nu ºtii unde se aflã Vasile Voiculescu, Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat? Desigur cã nu. Dar dupã demascarea ororilor girate de Stalin, odatã cu preluarea conducerii de cãtre Hruºciov?

Nu îºi arãta comunismul chipul evident hidos? Paul Cornea evitã subiectul, dar precizeazã prompt cã a avut „norocul” (dacã e un noroc acesta) sã nu fie pus „în faþa unor alegeri personale care sã comporte, în numele idealului, inumanitãþi ºi abjecþii.” E adevãrat, nici o decizie a sa nu a lezat direct viaþa cuiva. Dacã ar fi ajuns în aceastã fundãturã, ar fi fãcut, bineînþeles, pasul înapoi. Aºa, nu l-a fãcut sau l-a fãcut târziu, când marele rãu deja se consumase. ªi se consumase, de ce sã ocolim realitatea, sub privirea, tulbure, ameþitã, înspãimântatã ori, dupã caz, cinicã, a celor care slujeau puterea. Aceeaºi putere criminalã care ucisese mii de oameni în numele „reeducãrii”. Deja utopia începe sã scârþâie, deºi elanul revoluþionar lasã locul unui compromis tacit. Nu am nici o îndoialã cã verdictul meu porneºte ºi de la o simplificare inevitabilã a lucrurilor, dar suntem obligaþi sã scurmãm în zaþul sulfuros al unei realitãþi terifiante, dacã vrem sã o înþelegem. Cã o vom înþelege – nu e sigur, dar sigur e cã avem datoria sã încercãm.

Desigur, ultragiat în credinþa în idealurile comuniste, dezamãgit din ce în ce mai mult de turnura situaþiei, conºtient de imposibilitatea de a evita compromisul, Paul Cornea dã înapoi. Mai ales cã îi devenise limpede cã o carierã administrativã îl împiedica sã-ºi urmeze reala vocaþie: aceea de cercetãtor ºi profesor. Dar cazul lui este unul simptomatic ºi tocmai de aceea confesiunea sa este preþioasã: care erau posibilitãþile intelectualului autentic în acei ani? Avea de ales, cum s-a spus simplist, doar între Academie ºi puºcãrie? Exista posibilitatea unui interval al neutralitãþii? Era tolerabilã eschiva? Era posibil angajamentul fãrã a participa la rãul cel mare? Iatã întrebãri care, în lipsa unor mãrturii autentice, cad în abstracþiune.

Paul Cornea rãspunde, explicit sau implicit, multora dintre aceste dificultãþi. Soluþia sa a fost aceea de a accepta funcþiile, pe care adesea le-a resimþit ca pe niºte sarcini de nerefuzat ºi sã facã, din acea poziþie privilegiatã (sau nu?) tot binele pe care îl putea face. Sã facã, altfel spus, un minim de bine admis din centrul unui rãu uriaº, conºtientizat, treptat, ca atare. Sã aplice, cum singur comenteazã, „filozofia paºilor mici”. Dar verdictul sãu este limpede ºi nu cautã sã cosmetizeze realitatea: da, a încercat sã realizeze, pragmatic, dar precaut, tot ce considera a fi posibil în contextul dat, dar cu preþul compromisurilor inevitabile. „Fãrã concesii nu era cu putinþã, trebuia sã trãieºti pe altã planetã ca sã nu le faci. Ceea ce mi-am fãgãduit a fost sã le limitez la minimul necesar.” Meritã acest negoþ?

PARADIGMA

Unii ar tranºa discuþia ºi ar spune cã, în mod categoric, nu.

Alþii ar replica, nuanþat, cã fãrã aceste mici victorii, rãul ar fi devenit sufocant. În orice caz, nu e o situaþie facilã; ºi nici un rãspuns „corect” nu existã.

Devine însã limpede cã rãul fusese conºtientizat ca atare, cã naivitatea dispãruse, cã fascinaþia lãsase locul dezamãgirii. Paul Cornea nu se rupe brusc de iluzia în care crezuse. Ba, aº spune, procesul se prelungeºte destul. Întrun stil un pic cam anchilozat, îºi denunþã eºecul: „Dupã ani de eforturi, cu dorinþa aprigã de a face binele, îmi constatam cu o nesfârºitã tristeþe eºecul deplin al muncii politice.”

(Deschid o parantezã: sunt destule locuri în aceste pagini memorialistice în care limbajul de lemn se reactiveazã suspect, nu întotdeauna sau ce puþin nu vizibil în cheie parodicã; autorul vorbeºte, uneori, în stilul epocii: constatã „baza idealistã” a prelegerilor lui Cãlinescu; „recoltase succese” ºi se bucura de respectul celor pe care îi administra; se plânge de unii „factori de diminuare a productivitãþii, la care se adãuga inexistenþa unei politici de stimulare a performanþei” etc. etc.) Convins cã binele nu poate fi instituit cu picãtura, „trezit din închistarea dogmaticã”, având, în cele din urmã, probleme de conºtiinþã („Eu nu fãcusem rãu nimãnui. Mã frãmânta însã din ce în ce mai mult povara unei întrebãri chinuitoare: în pofida vicleniilor ºi eschivelor care-mi îngãduiserã sã mã strecor, nu eram totuºi, prin funcþiile mele, complice cu regimul?”

Izbãvitoare dilemã, deºi un pic tardivã...), decide sã iasã din scenã. Ceea ce nu e chiar simplu, cãci vremurile sunt complicate. În cele din urmã, se retrage acolo unde îºi dorea sã ajungã: în cercetare ºi în învãþãmântul universitar. De aici încolo, începe o altã viaþã; începe, de fapt, cariera diurnã, admirabilã, a lui Paul Cornea. S-a lãmurit greu, s-a trezit dintr-un coºmar care a þinut mai mult de douã decenii. Dar, la 40 de ani, se poate dedica realei sale pasiuni. Are ce sãºi reproºeze? Ar fi câteva lucruri, dar cu jumãtate de gurã.

Mai întâi, el nu a fost un publicist fervent. Cele câteva articole dogmatice s-ar justifica prin intervenþiile în text ale redactorilor. Ale lui Sorin Toma, în speþã. Deºi indignat, nu are ce face ºi se aflã pus în faþa faptului împlinit: semnãtura sa apare sub texte care nu-l reprezintã. Lãmurit, intrã în silenzio stampa vreme de un deceniu, pânã prin 1957. Dupã care mai publicã, e drept cã rar, câte un articol care azi poate stârni suspiciuni. Cum ar fi, de pildã, un text cu greutate în 1963, când apãrea în „Viaþa româneascã”, în care, polemizând cu Liviu Rusu, care încerca, fie ºi prin apropierea de marxism, sã-l reintroducã în circuit pe Titu Maiorescu (considerat printre acele nomina odiosa vreme de mai bine de un deceniu), dã un verdict tranºant, pe linie: „poziþiile ideologice maioresciene au devenit, dupã Eliberare, adevãrate metereze ale rezistenþei faþã de socialism”; „Toatã gândirea lui Maiorescu se alimenteazã din surse idealiste ºi contrarevoluþionare”. Textul e reprodus apoi, ca atare, ºi în volumul de la finele anului 1965, De la Alexandrescu la Eminescu, prilej pentru autorul sã insiste, într-o notã, cã nu are nimic de rectificat. Sigur, e un detaliu, care nu meritã reþinut în memoriile lui Paul Cornea, dar parcã nu meritã nici uitarea. Criticul se situa,

Anul 22, Nr.1-2/2014

deci, ºi la finele lui 1965, când fãcuse pasul în afara sistemului administrativ comunist, pe poziþii marxiste ºi ataca ferm diversiunile estetizante ºi „atitudinea apologeticã faþã de moºtenirea clasicilor”, pe care o considera „dãunãtoare”.

Cu toate aceste scãpãri, trebuie spus, ca sã fim corecþi, cã Paul Cornea nu se numãrã printre combatanþii cei mai zeloºi ai criticii ideologice, castratoare, numele lui nu inundã paginile presei culturale ideologizate. Deºi poziþiile sale sunt, dupã cum se poate observa, aliniate politic pânã când acest angajament devine inutil ºi anacronic.

Dincolo de aceste mici accidente, intrat el însuºi, din cauza (aici merge ºi „datoritã”) vederilor sale liberale în vizorul autoritãþilor, fiind ascultat în propria locuinþã, riscã, dupã cum afirmã, chiar sã fie arestat. Ba e chiar de-a mirãrii cum de a scãpat teafãr. „Mai ales cã, doar cu câþiva ani înainte, oameni de culturã remarcabili înfundaserã puºcãria pentru delicte de opinie mai puþin grave”. ªi totuºi, nu era chiar lipsit de importanþã din ce poziþii se emiteau aceste „delicte de opinie”. Unui ostaº fidel Partidul era dispus sãi mai treacã cu vederea, chiar dacã avea sã-l tragã pe linie moartã; dar aceastã linie moartã însemna, oricum, tot o plasare în centru. O poziþie pe care, nu-i vorbã, Paul Cornea a demonstrat cã o meritã cu prisosinþã. Dar parcã e un pic stridentã aceastã auto-eroizare la spartul târgului, în 1964, când deja începuse liberalizarea strategicã a regimului. De altfel, criticul aºa îºi ºi explicã faptul cã a rãmas în libertate (ceea ce înseamnã ºef de Sector la Institutul „G. Cãlinescu” ºi profesor universitar la Litere): „Existã un singur rãspuns plauzibil. Fiindcã la sfârºitul lunii iunie 1964 «nu mai era momentul». Eliberarea prizonierilor politici, survenitã în aprilie, crease un climat de destindere, în care, mãcar pentru o vreme, tãierea de capete devenise inoportunã.” Poate mã pripesc, dar nu sunt dispus sã accept o astfel de ipotezã: nu cred cã Paul Cornea chiar risca pierderea libertãþii. Nu au pãþit-o nici lideri mult mai importanþi, care defectaserã mai spectaculos. Dar, la urma urmelor, nici nu sunt atât de profitabile aceste speculaþii contrafactuale. Important e cã Paul Cornea ºi-a cucerit, începând cu ieºirea sa din aparatul Partidului Comunist, libertatea de gândire ºi timpul necesar cercetãrii. Literatura românã a câºtigat, în acest fel, un mare savant.

De aceea, ultima parte a cãrþii e mult mai luminoasã: Paul Cornea îºi descrie, cu bucurie, reuºitele, satisfacþia muncii, urmarea vocaþiei. ªirul memoriilor se încheie la anul 1990, când începe o altã lume. Paul Cornea are o poziþie de magistru, pe deplin meritatã ºi poate privi cu înþelepciune ºi fãrã sã fie luat prin surprindere noua realitate: el a cunoscut dinãuntru rãul, a suferit ºocul dezamãgirii, a avut, ceea ce este mult mai important, puterea sã se reinventeze.

Din pãcate, ca sã fiu onest, nu am putut scrie înecat de admiraþie, aºa cum s-a scris aproape fãrã excepþie, despre aceastã carte. Ce a fost. Cum a fost, memoriile lui Paul Cornea stârnite ºi dirijate, uneori decorativ, alteori inspirat, de Daniel Cristea-Enache reprezintã însã o carte absolut necesarã: ea ne permite sã privim în opacitatea unei lumi pe care, condamnând-o fãrã nuanþe, cu cerbicie ºi furie, riscãm sã nu o mai înþelegem.

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

8

OCTAVIAN SOVIANY

O searã din viaþa lui Siegfried

D

upã ce am urcat-o pe Danuta într-un taxi, am luat-o la întâmplare, urmat, ca de obicei de umbrele Nibelungilor, pe una din strãduþele din apropierea localului. Trebuia sã-mi adun gândurile, trebuia sã fac un efort pentru a înþelege ce se întâmplã în cele din urmã cu mine. ªi aºa m-am pomenit întrebându-mã dacã nu cumva sunt îndrãgostit de Danuta.

Dupã momentul acela de apropiere extaticã ºi dupã acel tonus vital paroxistic pe care mi-l infuzaserã degetele fierbinþi ale polonezei, aveam sentimentul cã relaþia noastrã nu mai era aceeaºi ca pânã acum, dar nu eram convins cã e vorba de dragoste.

Ce farmece aº fi putut sã gãsesc la aceastã femeie doar pe jumãtate femeie? Prea înaltã, cu picioare ºi braþe prea lungi, puþin adusã de spate din pricina pianului, cenuºie la faþã ca hârtia de sugativã, Danuta mi se pãrea acum urâtã de-a dreptul ºi m-am pomenit reproºându-mi cã intrasem în vorbã cu ea dupã seara de muzicã de la Legaþia Franþei. Era o interpretã destul de mediocrã a lui Chopin ºi dacã fusesem atât de miºcat de prestaþia ei, cauza acestei emoþii nu putea fi calitatea interpretãrii, poate cel mult intensitatea cu care aveam impresia cã trãieºte Danuta fiecare acord: sub degetele ei pianul se transforma într-un instrument de supliciu care îi contorsiona cu brutalitate muºchii subþiri de semi-adolescentã, dându-i feþei sale prelungi o expresie stranie, de extaz ºi de suferinþã în acelaºi timp, care mã ducea cu gândul cãtre sculpturile cu subiect mistic ale lui Canova.

Purta o rochie neagrã de searã, care lãsa sã se vadã, cu atrocitatea sângeroasã a ecorºeurilor, desenul bine conturat al claviculelor ei dizgraþios de mari ºi dizgraþios de impudice, tãindu-þi de la bun început orice dorinþã eroticã.

Am schimbat cu ea mai întâi câteva fraze convenþionale, apoi, descoperindu-i interesul pentru literatura germanã, m-am pomenit cã încep sã-i vorbesc despre jurnalul lui Heinrich, despre obiºnuitele mele plimbãri duminicale la Wannsee ºi despre banca aceea, lipitã de trunchiul unui stejar uriaº, pe care o porecliserãm banca lui Werther.

Danuta mã asculta cu niºte ochi umezi ºi mari de sãlbãticiune, iar amintirea lui Heinrich a creat între mine ºi tânãrã polonezã în seara aceea un început de intimitate.

Ne-am propus sã ne revedem, apoi, nu dupã mult timp, întâlnirile noastre au început sã se succeadã cu o anumitã regularitate. Kurt a acceptat o singurã datã sã ne þinã tovãrãºie: Danuta i-a displãcut de la început, e încredinþat cã este evreicã, poate chiar spioanã britanicã, ºi cã aceastã relaþie ne-ar putea duce pe amândoi dacã nu în faþa tribunalului militar, atunci, cel puþin, pe frontul de rãsãrit.

N-am acordat niciodatã prea multã atenþie semnalelor de alarmã trase de Kurt, care e fricos ca un iepure, dar acum mã trezesc gândindu-mã cu îngrijorare cã acceptasem atingerile echivoce ale Danutei într-un local public ºi în faþa unor martori suspecþi, cum ar fi bunãoarã acea chelneriþã cu picioarele groase, care se uitase la noi cu o insistenþã de neînþeles. ªi un început de fricã se strecoarã, ca un uriaº melc fãrã casã, sub postavul tunicii mele ofiþereºti: iatã cã din cauza bolii mele de nervi am început sã renunþ la mãsurile de prudenþã cele mai elementare, sã sãvârºesc niºte gesturi compromiþãtoare, ale cãror consecinþe mi-ar putea compromite cariera militarã definitiv. Îmi simt ceafa dureroasã ºi þeapãnã ºi – puþin muiat de coniacul franþuzesc al ospãtãriþei – e cât pe ce sã mã ciocnesc de arãtarea care-mi taie calea pe neaºteptate. E o bãtrânã înaltã ºi slabã, aproape scheleticã, fãrã doar ºi poate þigancã. Într-o mânã þine de picioare o gãinã mare ºi albã, cu capul tãiat, iar în cealatã o þigarã consumatã pânã la jumãtate, pe care ºi-o vârã între buzele vineþii, apoi îmi solicitã prin semne un foc. Din gâtul gãinii se mai preling încã niºte bobiþe negricioase de sânge, dintre care una mia atins în cãdere dunga perfectã a pantalonului. Încerc sã o dau deoparte pe zgripþuroaicã, iar atingerea corpului ei costeliv, din care emanã o duhoare stãtutã de bãtrâneþe ºi murdãrie, îmi întoarce stomacul pe dos.

Miºcarea a fost mai brutalã decât mã aºteptam, baborniþa îºi pierde pentru moment echilibrul, scapã gãina din mânã, izbuteºte însã în ultimul moment sã punã o palmã pe caldarâm, ºi sã amortizeze ceva din ºocul cãderii.

Din gura ei ºtirbã ºi împuþitã izbucneºte un potop de înjurãturi.

Atunci, picioarele mele se pun parcã singure în miºcare ºi mã pomenesc luându-o la fugã, printre ºirurile paralele de case-vagon toropite încã de arºiþa acelui sfârºit de dupãamiazã torid, urmãrit de vocea chelãlãitã a bãbãtiei.

Mã opresc dupã câteva sute de metri sã-mi trag respiraþia. Privesc de câteva în susul ºi în josul strãduþei, ca un animal încolþit, având presimþirea unui pericol, dar nu reuºesc sã descopãr nici o miºcare, nici o prezenþã ºi o liniºte nefireascã învãluie acest cartier cu aspect de periferie, unde mã îndoiesc cã voi gãsi un taxi.

Vântul a început sã adie uºor, aducând un miros vag de mâl ºi de papurã putrezitã dinspre lacurile de la marginea Bucureºtiului.

Întâmplãrile penibile par sã nu-l ocoleascã astãzi pe ofiþer. De aceea miºcãrile sale nu mai au acea rigoare ºi siguranþã, pe care le remarcasem atunci când l-am surprins aplecat peste agenda lui cu coperþi cenuºii, inscripþionând, ca ºi cum s-ar fi folosit de vîrful unei florete, niºte litere foarte mari ºi foarte citeþe. Dupã ce a alergat aproape cinci sute de metri, e roºu la faþã ºi transpirat; scoate batista, îºi ºterge mai întâi faþa, apoi îºi ºterge monoclul, care pune între el ºi atmosfera insanã a Bucureºtiului o peliculã de protecþie. Suntem atât de aproape încât îi putem auzi pânã ºi respiraþia puþin gâfâitã (semn cã trupul sãu, alimentat din belºug cu coniac franþuzesc, rãspunde cu oarecare efort solicitãrilor fizice), cât despre pata de sânge, nu mult mai mare decât o gãmãlie de ac, de pe dunga pantalonului sãu impecabil, aceasta ar putea fi în definitiv ºi o iluzie opticã. Dupã ce ºi-a ºters bine monoclul, îl vedem clipind repede de câteva ori, parcã i-ar fi intrat ceva în ochi, iar colþul gurii îi zvâcneºte dintr-o datã în sus, boþindu-i pentru a nu ºtiu câta oarã faþa frumoasã de arian. Apoi se urneºte din loc (probabil în cãutarea unui taxi) ºi în timp ce cizmele lui perfect lustruite îºi întipãresc urmele pentru totdeauna

nu doar în colbul acelei ulicioare bucureºtene, ci ºi în memoria acestui laptop mânuit de destin, putem constata cã acum umbrele Nibelungilor plutesc deasupra capului sãu, sub forma unui noruleþ cenuºiu, din care se desluºeºte chipul posomorât ºi bãrbos al lui Hagen ce ne va urmãri obsesiv pe parcursul întregii noastre istorii Ce vreþi, pânã la urmã Hagen e moartea.

Umblu la întâmplare, prin acest labirint de strãduþe întortochetate, cu un început de durere în ceafã ºi cu mîinile încã electrocutate de degetele Danutei, iar în cele din urmã descopãr o micã piaþã, cu un scuar ºi câteva bãnci, unde mã aºez pentru câteva clipe.

Gustul dezgustãtor al coniacului franþuzesc îmi vine iarãºi pe gât. Da, am abuzat în ultima vreme de bãuturã.

Durerea de cap mi se întinde acum de la ceafã spre tâmple, apoi îmi cuprinde orbitele.

M-am oprit aici ca sã-mi examinez cu atenþie mâinile în care, peste atingerile magnetice ale polonezei, s-a suprapus, într-un mod atât de trivial ºi penibil, duhoarea de mortãciune a zgripþuroaicei. Nu reuºesc sã descopãr nici o urmã de murdãrie, nici un miros neplãcut, totuºi, pentru orice

Tudorel Predan

9 eventualitate, îmi scot briceagul din buzunor ºi încep sã-mi curãþ meticulos unghiile. Gîndurile îmi zboarã la întâmplare ºi îmi vine din nou în minte asemãnarea izbitoare dintre Danuta ºi Henriette. Îmi amintesc de ultima paginã din jurnalul lui Heinrich: Pe fundul sticlei a mai rãmas doar o înghiþiturã. Arunc o privire pe ceasul de buzunar, apoi îi cer cârciumarului sã întocmeascã nota de platã. O voi face exact peste zece minute. ªi chiar deasupra acestor cuvinte, scrise cu litere ºovãielnice de beþiv, e o patã mare de vin care seamãnã cu o patã de sânge, tatãl meu credea cã e chiar o patã de sânge, asta l-a fãcut pe el, care nu avea nici o înclinaþie spre literaturã, sã-i consacre acestui jurnal un cult aproape religios.

De câte ori n-am privit cu evlavie la pata aceea de un roºu puþin spãlãcit, de câte ori nu i-am vãzut în închipuire coborând la braþ cãtre banca lui Werther: el puþin militãros, puþin þeapãn, ea ameþitã tare de bãuturã, inconºtientã aproape, îngânând din vârful buzelor un cântecel de petrecere, de câte ori n-am auzit cu urechile minþii cele douã focuri de revolver, care au speriat veveriþele din pãdurea de la Wannsee ºi au împrãºtiat coþofenele!

Tatãl meu a avut grijã de timpuriu ca pelerinajele la mormântul lui Heinrich sã devinã pentru mine o obiºnuinþã.

Iar în timpul lungii mele logodne cu Trude, pe care nu mã puteam hotãrî s-o iau în cãsãtorie, deranjat de apucãturile ei habotnice ºi de corpul ei mare ºi lãtãreþ, care manifesta de atunci o evidentã tendinþã spre îngrãºare, am luat nu o datã trenuleþul spre Wannsee, unde i-am fãcut logodnicei mele ºi primele declaraþii prefãcute de dragoste. În cele din urmã m-am însurat, pentru cã tatãl meu þinea enorm la aceastã cãsãtorie. ªi curând a fost rândul picioruºelor subþiri ale fiului meu, care se iveau ca niºte macaroane din spielhosenul cu fluturi, sã înveþe drumul spe mormântul acela de la marginile Berlinului, a cãrui severitate se potriveºte atât de bine cu tradiþia ofiþereascã a familiei noastre. Iar faptul cã Günter îmi moºteneºte respectul pentru memoria lui Heinrich, care a fost înainte de toate, domnilor cititori, militar ºi nu literat, mã umple, trebuie sã recunosc, de mândrie. ªi pe monoclul ofiþerului, pe care cade acum o razã pieziºã de soare, n-ar fi de mirare sã descoperim în aceste momente imaginea rãsturnatã a polonezei, cu faþa ei de culoarea hârtiei de sugativã ºi cu buzele ei fardate strident. Îmi aduc aminte cã în buzunarul vestonului ar trebui sã am câteva aspirine.

Simt în gâtlej o contradicþie dureroasã, în timp ce mã chinuiesc sã înghit fãrã apã patru tablete a cãror culoare îmi aduce aminte de culoarea Danutei.

Frica are probabil aceeaºi culoare.

2 S-a fãcut deja searã.

Mã ridic de pe bancã grãbit, îmi aranjez la repezealã þinuta, apoi pornesc hotãrât în cãutarea unui taxi.

Strãduþa coteºte brusc, catapultându-mã pe unul din bulevardele centrale ale oraºului.

Cerul e acum indigo, aproape negru, stãpuns ici ºi colo de lumina firavã a unei steluþe.

O mulþime posomorâtã se scurge de-a lungul trotuarului: figuri pãmântii, strivite parcã de zãpuºeala înecãcioasã, cu buze ursuze ºi priviri duºmãnoase. Mulþi par sã fie slavi sau evrei, ºi mai mulþi încã – fãrã doar ºi

PARADIGMA poate – þigani. Mi se pare cã simt de sub cãmãºile lor transpirate mirosul usturoiului, care mã urmãreºte obsesiv în ultima vreme, iar culoarea acestor chipuri pârjolite de soare, pe care se desluºesc fãrã greº semnele trândãviei ca ºi ale abuzului de mâncare ºi bãuturã mã face sã mã gândesc la nu ºtiu ce þarã arabã îndepãrtatã.

Nicio pereche de ochi albaºtri, nicio figurã de arian, nicio coamã blondã de Siegfried.

Tramvaie întunecate zdrãngãnesc unul dupã altul, ca niºte ciudate galere metalice, în care se ghicesc ciorchini de oameni pe jumãtate sufocaþi, cu ochii scoºi din orbite, înghesuindu-se, împingându-se, înjurându-se (sau cel puþin aºa îmi închipui) cu niºte sudalme lungi cât o rugãciune, printre râgâituri ºi sughiþuri cu damf de rachiu ºi birt levantin.

De o parte ºi alta a bulevardului se cascã niºte ganguri întunecoase. Iar pe lângã faþadele caselor cenuºii alunecã mulþi, foarte mulþi câini costelivi ºi lãþoºi, ce privesc cu indiferenþã la ºirurile de oameni pe care mãruntaiele acestui oraº par sã le vomite la nesfârºit.

Am o senzaþie de gol în stomac ºi pãºesc uºor ameþit, încercând sã pãstrez o cât mai mare distanþã între mine ºi trecãtorii leoarcã de transpiraþie ce se bulucesc aproape ciocnindu-se unul de altul spre cele douã capete ale bulevardului. Ar trebui poate sã mãnânc ceva, dar viscerele mele refuzã cu încãpãþânare sã se înfrupte din delicatesele bucãtãriei balcanice. Doar gândul la ciorba groasã de mãruntaie ºi la cârnãciorii cu cimbru ºi usturoi îmi provoacã o contracþie dureroasã a diafragmei.

Mã hotãrãsc totuºi sã trec pragul unui local.

Restaurantul e aproape pustiu. Are doar un singur client: un bãrbat rotofei, foarte roºu la faþã, care, cu ºervetul la gât, se luptã cu un platou uriaº de fripturã. Deduc, din purtarea chelnerului mãtãhãlos, cu mustaþã de bulibaºã, care îl trateazã cu un respect neobiºnuit, chiar ºi pentru aceastã rasã, atât de predispusã la slugãrnicie, cã rotofeiul trebuie sã fie un personaj important. La vederea mea, se ridicã greoi în picioare ºi îmi adreseazã un Heil Hitler bãþos, la care rãspund printr-o privire tãioasã ºi o clãtinãturã din cap.

Apoi mã privesc pentru câteva clipe în oglinda veneþianã care atârnã pe unul dintre pereþii acestui local cu pretenþii pariziene. Sunt foarte palid, am buzele albe, iar obrajii mei au cãpãtat culoarea murdarã a culorii de sugativã, de parcã m-aº fi molipsit de aerul suferind al Danutei. Din fericire þinuta e impecabilã: vestonul stã pe mine perfect, cizmele strãlucesc, aº putea face faþã pânã ºi celei mai pretenþioase inspecþii. Doar pe dunga pantalonului mi se pare cã desluºesc o patã cafenie, nu mai mare decât gãmãlia unui chibrit.

Ospãtarul care mã ia în primire e un bãtrânel cu ochii ºireþi ºi cu faþa zbârcitã ca o smochinã. Vorbeºte destul de bine germana ºi îmi recomandã specialitatea casei: muºchl de vacã în foietaj. Mi se pare suspect de la prima vedere: ºtiu cu certitudine (iar Kurt mi-a întãrit de nenumãrate ori aceastã convingere) cã iscoadele Gestapoului miºunã peste tot, cã nici o miºcare de a noastrã nu trece nesupravegheatã ºi cã în notele informative, care circulã necontenit spre Berlin, e consemnat pânã ºi numãrul feliilor de pâine cu unt pe care le consumãm la micul dejun. Îi spun cu o voce metalicã ospãtarului cã nu doresc decât puþin Courvoisier, hotãrât sã nu zãbovesc în acest local dubios mai mult de zece minute. Corpul meu reclamã imperios sãpunul ºi apa fiebinte, cãci îmi simt subþiorile nãclãite de transpiraþie ºi am senzaþia cã sunt acoperit de sus pînã jos cu o depunere subþire de praf: praful fetid ºi

Anul 22, Nr.1-2/2014

fierbinte al Bucureºtiului.

Mã duc la toaletã ºi îmi sãpunesc meticulos mâinile, apoi îmi dau cu puþinã apã rece pe faþã, pe gâr ºi pe ceafã.

Mirosul tare de dezinfectant al prosopului, de care refuz sã mã folosesc, trecându-mi-l doar de câteva ori pe la nas, îmi curãþã parcã plãmânii, fãcându-mã sã respir mai uºor.

Mi se pare cã ºi coniacul are un iz uºor de dezinfectant.

Iar în spatele meu, umbrele Nibelungilor cresc ameninþãtor pe perete.

Oare totul sã fi început de la jurnalul lui Heinrich sau de la filmul acela, pe care l-am vãzut, ca tânãr cadet, întrun mic cinema, aºezat nu departe de Tiergarten, unde am avut primele mele atacuri de panicã? Þineam morþiº sã vãd aceastã ecranizare stângace dupã Cântecul Nibelungilor, dar am fost dezamãgit foarte repede: regia era mediocrã, Günter prea gras, Hagen semãna cu un urs împãiat, iar Krimhilda avea aerul unei schizofrenice cam trecute.

Filmul se apropia de sfârºit, copleºite de mulþimea rãzboinicilor lui Etzel, neamurile Krimhildei începuserã sã plãteascã pentru moartea lui Siegfrid.

Mã uitam plictisit la o scenã de luptã, dominatã de chipul bãrbos ºi posomorât al unui cãlãreþ hun înarmat cu o suliþã, a cãrui imagine creºtea ºi se lãþea tot mai mult, acoperind treptat toatã pânza ecranului. Atunci am avut impresia cã hunul acela mãtãhãlos, ce îºi întindea ameninþãtor suliþa cãtre rândurile pe jumãtate goale de scaune, înainteazã spre mine cu viteza debordonantã a unei motociclete de curse ºi am vãzut, am vãzut efectiv, cum unul dintre picioarele din faþã ale calului sãu zvâcneºte puternic, perforeazã cu uºurinþã pânza îngãlbenitã, începe sã se lungeascã parcã la nesfârºit ºi încremeneºte în aer, la cîþiva centimentri de feþele spectatorilor din rândul întâi, lãsând sã i se vadã potcoava masivã, pe care se distingeau pânã ºi capetele mari ale cuielor bãtute de jur împrejur.

Am scos un urlet de spaimã ºi mi-am ascuns capul între genunchi. În momentul acela filmul s-a rupt, privitorii au început sã fluiere ºi sã tropãie nemulþumiþi din picioare.

Am izbutit cu greu sã mã smulg de pe scaun, rãtãcind dupã aceea câteva ceasuri prin Tiergarten, cu totul nepãsãtor la ploaia rece de toamnã ce mã pãtrundea pânã la oase, urmãrit de imaginea acelui picior gigantic de cal care mã umplea de o groazã inexplicabilã. Am ajuns acasã târziu, cu hainele în dezordine ºi cu o febrã de treiezeci ºi nouã de grade care avea sã mã þintuiascã la pat pentru trei sãptãmâni. Dupã spusele bunului doctor Fabricius fãcusem o formã gravã de pneumonie, iar eu i-am lãsat pe pãrinþii mei sã creadã cã rãcisem în Tiergarten, ba mai mult, încercam chiar sã mã amãgesc pe mine însumi, spunându-mi cã spaima prin care trecusem nu era decât unul dintre efectele secundare ale pneumoniei.

Nici nu ºtiu când i-am comandat ospãtarului încã o dozã de Courvoisier.

Acesta mi-adus bãutura, apoi s-a aplecat spre mine ºi m-a întrebat în ºoaptã, schimonosindu-ºi faþa zbârcitã într-un zâmbet insidios, dacã nu doresc sã fac cunoºtinþã cu o tânãrã polonezã.

Am rãmas ca izbit în moalele capului, în timp ce omuleþul clãtina în continuare din tigva lui chealã, iar, în ochii lui mici ºi nesinceri mi s-a pãrut cã pot desluºi un licãr de ironie. (fragment din romanul în pregãtire Moartea lui Siegdried)

Tudorel Predan

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

OFELIA PRODAN

Întoarcere în timp

o sã fiu în regulã azi, mi-am repetat asta de nenumãrate ori în gând. ºi da, nu mai cred de mult în puterea iluzorie a autosugestiei. în mijlocul camerei, mãsuþa pe care o acopeream cu o pãturã când eram copil ºi era pe atunci cãsuþa perfectã. îmi doresc un fel de liniºte, sã fiu undeva sub ape ºi sã privesc oamenii, sãlciile ºi razele soarelui infiltrându-se prin suprafaþa un pic tulbure. aº sta acolo singurã nemiºcatã, înregistrând fiecare schimbare din lumea de deasupra, cea care acum îmi pare cã vine sã mi se arate sub mii de chipuri ºoptind acelaºi cuvânt întunecat. nimic nu poate fi cu adevãrat în regulã. nimic nu te poate liniºti, trebuie doar sã te întorci în trecut, sã te revezi în mijlocul curþii bunicilor, în picioarele goale, mâncând cu poftã printre gãinile speriate o felie de pâine înmuiatã în apã, apoi presãratã cu zahãrul acela al cãrui gust nu-l poþi uita deºi nu-l mai regãseºti nicãieri. mã apropii de mãsuþã ºi îmi pun capul pe ea cu urechea lipitã ca de pieptul unui om cãruia îi asculþi inima. o clipã de liniºte ºi totul se vede într-o luminã atât de limpede ºi indiferentã: camera, mãsuþa care nu mai ascunde nimic în interior, curtea bunicilor ºi mai ales apa de sub care privesc acum lumea, într-o nemiºcare continuã.

despre singurãtate

nu existã singurãtate. cineva trebuie sã fi spus cândva ºi chestia asta. cineva

10

Poeme trebuie sã fi spus ºi cã tot ceea ce conteazã e sã trãieºti printre oameni, sã fii asemeni lor. mie îmi par teorii de doi bani ca niºte lentile bine ºlefuite prin care dacã priveºti lumea te simþi un fel de savant. unul care observã tot, notezã tot în caietul lui îndoit pe la colþuri, pãtat de cafea ºi cãruia îi vin dintr-odatã în minte mii de idei ce pot revoluþiona omenirea, dar, desigur, utopice. nu mi-e teamã de singurãtate, ba chiar mi-e dragã. e ca o zânã bunã ºi micã, atât de micã încât o poþi lua în palmã ºi îi poþi privi cu încântare aripile strãvezii. ea ar zbura departe, îndeplinindu-þi cine ºtie ce dorinþã secretã, dar se aºazã în palma ta ºi te priveºte cuminte ºi curioasã în ochi.

pacientul

aparatele ultrasofisticate mã þineau în viaþã contectat la ele ºi prin ele îmi extrãgeam substanþe nutritive stimulenþi artificiali mici electroºocuri pentru revigorarea sistemului nervos nu mã puteam miºca deloc vedeam ºi auzeam totul erau îngrijoraþi ºopteau cã poate ar fi mai bine sã mã deconecteze undele de fricã îmi paralizau orice gând au trecut trei zile de când mã menþin aºa în viaþã aº avea dreptul sã-mi negociez moartea

însã fãrã sã-mi explic de ce respiram aerul cu lãcomie priveam ºi auzeam totul cu simþurile ascuþite ca ale unui animal de pradã nu m-au întrebat nimic chiar mã evitau circumspecþi poate privirea mea compulsivã îi respingea în ziua a patra mi-am revenit inexplicabil medicii îmi citeau cu voce tare analizele încuviinþând mi-au adus hranã adevãratã la pat am mâncat exact ca un condamnat la moarte mârâind ºi arãtându-mi caninii când cineva se apropia de mine

Tudorel Predan

PARADIGMA

11

Anul 22, Nr.1-2/2014

MIRCEA ÞUGLEA

Fulgi ªobolãnuþul

Tocmai ce-am vãzut un ºobolãnuþ cum se juca prin iarbã, înconjurat de trei pisici leneºe, care se lingeau pe lãbuþe.

Pãreau sã se gândeascã dacã sã-l mãnânce sau nu. ªobolãnuþul îºi vedea impasibil de treabã.

Alien vs Predator

Intram astãzi în scara blocului, printre niºte puºti care se zbenguiau. “Domnu’, domnu’!”, m-am auzit strigat.

“Spuneþi-ne dacã-i cineva ascuns în scarã!”. Am dat din cap înþelegãtor ºi-am intrat. “Este?”, m-au întrebat ei.

“Este”, le-am zis. “În stânga este un Alien ºi-n dreapta e un Predator”.

Cineva acolo

Mi-a cãzut în cap un pufulete pe stradã. Ia te uitã, miam spus, cineva acolo sus mãnâncã pufuleþi.

Aromã de foc

Mã uit pe ambalajul unor chipsuri. Vãd cã au în compoziþie aromã de fum. Probabil produsã prin aromã de foc.

Pisici negre

Douã pisici negre mi-au tãiat astãzi calea. Cât de nerãbdãtoare mã aºteaptã a treia!

Telefoanele

lui Luca, care claxona de dimineaþã grãbitã sã ne întoarcem la el.

Fasolea

“Este rece”, am zis. “Nu-i nimic”, mi-a zis. “κi revine”.

Ce vor românii

Un google-it dupã „vreau sã”: 905000 rezultate cu „vreau sã mor”, urmate de 478000 rezultate cu „vreau sã desenez”.

Puþin mult

Îi întind cana de apã ºi spun: “Bea puþin”. Îmi rãspunde: “Puþin mult”.

Omul cu roata

Astãzi am vãzut un om stând gânditor pe un scãunel ºi privind la o roatã.

Bunãtatea

Pe scãrile de la Tarom, un cerºetor repeta pierdut, monoton: “Vã mulþumesc pentru bunãtatea de care aþi dat dovadã”.

Evadarea

“Tu evadezi citind Arhipelagul Gulag”.

Apocaliptic

Varzã

Sorin îmi zice la telefon cã, dacã tot n-am venit la Ciuta, mãcar sã scriu ceva post-apocaliptic. “De ce nu preapocaliptic?”, întreb. “Bine”, rãspunde el, “dar sã fie neapãrat cu apocaliptic”. Gata, s-a fãcut. Iatã un banc de Constanþa, auzit astãzi în taxi, în varianta pre-apocalipticã: cum cheamã taxiul doctoriþa care lucreazã la morgã ºi locuieºte în zona Groapã? “Un taxi, vã rog, de la morgã pânã la Groapã!”. ªi, în varianta post-apocalipticã, acelaºi banc cu doctoriþa care se duce dimineaþa la serviciu: “Un taxi, vã rog, de la Groapã pânã la morgã!”.

Oda Centrului

Am gãtit o fripturã din ceafã de înger, prãjitã în unt, dupã cum ne-a învãþat Julia Child. A fost delicioasã, pânã ºi îngerul ºi-a lins degetele. “Sã mai faceþi”, ne-a zis, “aduc eu ceafa!”.

... îmi sunau disperate astãzi pe la prânz. La primul la care-am rãspuns am fost întrebat dacã-am murit. N-am murit, am zis, dar nici nu trãiesc.

Mã întorceam acasã trãgând de-o sacoºã de la Profi în care se afla una de la MegaImage ºi-n ea alta mai micã de la Sensiblu cu o cutie de iaurt Danone în care aveam niºte varzã.

Mã cam plictisisem, aºa cã am pus varza în sacoºa de la Sensiblu, ºi pe asta în cele de la Profi ºi de la MegaImage, dupã care le-am îndesat pe toate în cutia de Danone.

“Noi, angajaþii de la Centru / Fiind în contra, suntem pentru!”.

[Centrul = Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice ºi Corupþiei al Republicii Moldova.]

Sunt curajos!

Era dimineaþã. Rezemam portiera. Fumam. O tanti în trecere m-a întrebat brusc: “Sunteþi curajos?”. “Da!”, am rãspuns cu mândrie. “Atunci, mã ajutaþi sã trec aleea asta, vã rog?”. “Sigur!”, am spus eu amabil. Eram foarte încântat.

“Dar ce-i cu aleea asta?” am întrebat. S-a uitat neliniºtitã în jur, de teamã sã n-o audã altcineva: “Este acolo un cãþel care mã latrã”.

La cimitirul central

M-am enervat rãu astãzi în trafic. Trebuia sã ajung undeva pe lângã Cimitirul Central ºi m-am rãtãcit pe niºte strãduþe.

Ceafã de înger

Pisica sau motanul?

Încercam astãzi sã completez niºte formulare la Registrul Comerþului ghidându-mã ca tot prostu’ dupã niºte modele.

Unul era deja completat cu S.C. Pisica S.R.L., altul cu S.C. Motanul S.R.L. În faþa mea era alt dobitoc de contribuabil la care funcþionara urla: “Acolo sã puneþi numele firmei dumneavoastrã, nu pisica ºi nici motanul!”

Rãþuºca vitezomanã

Conduce o maºinuþã albastrã puþin mai mare decât o scamã.

Teatrul de pãpuºi

„Mai existã teatru în oraºul ãsta?”, mã întreabã doamna ªtefania. „La aºa oraº, aºa teatru”, îi rãspund. „De pãpuºi”.

Cãluþi

Am visat cã împãrþeam invitaþii. Cineva m-a întrebat: «Invitaþii la nuntã?». «Nu», i-am rãspuns, «Invitaþii la moarte».

Moare cu câþiva ani mai bãtrân numai din boala sarcasmului pur.

Adormisem c-o melodie-n cap în care mi se pãrea cã mãrºãluiesc niºte cãluþi.

Vultur sau taur?

Kung Fu Dream

Superfurnica

“Cu cine vorbeºti la telefon?”, mã întreabã. “Cu un om”, îi rãspund. “Da’ cu cine?”, insistã el. “Ei, cu nimeni, a fost o greºealã”. “Vorbeºti cu omul-greºealã?”

Am masacrat mai demult niºte furnici în baie. Acum am dat tot în baie de-un gândãcel ºi m-am speriat crezând cãi o superfurnicã venitã sã se rãzbune.

Gâsca din Travemünde

Priveºte atentã în ape, înainte sã se scufunde.

Nefumãtorul pasiv

Pe o faþã a brichetei mele scrie “Vultur”. Pe cealaltã faþã scrie “Taur”. Ce sã aleg? Cu ce sã-mi dau foc?

Am avut de dimineaþã un vis cu maestrul Tai Lung. Se fãcea cã se ascunsese într-un muºuroi, dupã ce hipnotizase toate furnicile.

Joimâine

«Zilele sãptãmânii sunt marþi, astãzi, mâine ºi joimâine».

Omul-greºealã

La delfini, cu vitezã maximã micã

Invitaþii la moarte

Televizorul

«La ce te uiþi?». «La televizor». «Dar televizoru-i închis!». «Mã uit la el, aºa, cum aratã».

Trei mere

Am privit împreunã un rãsãrit de soare pe YouTube.

Dupã care am mâncat trei mere.

Schema lui tati

(În maºinã): «Tati a fãcut iarãºi schema lui tati!»

Gust de sânge

Am visat cã stãteam la Paris, în spatele unor cascade.

Ne-am cãþãrat pe niºte þepuºe, ca alpiniºtii, ºi ne-am dat seama cã eram marchizi.

Marchizi

luni, august 16, 2010 L-am rugat sã ne ducã mâine la delfinariu cu trotineta.

“Vã duc cu vitezã maximã mare!”. „Nu-þi confiscã poliþia trotineta?”. “Atunci, cu vitezã maximã micã!”.

Sânge pe maºinã

Cogealac

«Ce animale norocoase sunt pãsãrile!», mi-a zis, întins pe iarbã ºi privind cerul.

Vina

«Cum sã rãmânã parfumul fãrã parfum?», s-a mirat cercetând în luminã sticluþa goalã.

Prin Buzãu

Astã-noapte am dormit cu fereastra deschisã, ºi dimineaþa am auzit un tril consistent de pãsãri care parcã aplauda rãsãritul soarelui, cum fac pasagerii la aterizarea avionului. Bravo, îi spuneau soarelui pãsãrile, ai reuºit încã o datã sã te cobori! Gata, ne scoatem centura!

Am sânge pe maºinã, de la un cãþel care a fost tãiat în douã pe drumul spre Constanþa. Oprisem la o þigarã, am auzit bufnitura ºi apoi schelãlãitul agonic al unei jumãtãþi de cãþel zbãtându-se prin aer.

Claxonul

Am auzit toatã ziua un claxon insistent. Când am oprit maºina încã-l mai auzeam. Am ascultat cu atenþie ºi mi-am dat seama cã vine din interior. Am dat târcoale maºinii de câteva ori, cam speriat. Era stins, parcã înãbuºit, dar insistent ca la stopuri. Într-un târziu am realizat cã venea din portbagaj. Mi-am ºi amintit cã acolo þineam maºinuþa

«Avem ºi noi acasã un tablou de Cogealac», zice. «Îl folosim ca televizor».

«Mama a dat vina pe mine fiindcã l-am trezit.» ªi, parcã scuturându-se de scame: «O mai am pe mine?»

Un cãþel cu nasul mânjit de zãpadã, o pisicã prinzând fulgii ca ºoarecii. Cam atât.

«Piersica are un gust ciudat», a spus unul. «Are gust de sânge?», a întrebat celãlalt.

Animale norocoase Parfumul

Tril de pãsãri

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

12

Literatur@. Lasã-ne sã te citim Ediþia a VIII-a

L

a iniþiativa Colegiului Naþional „Mircea cel Bãtrân” din Constanþa, instituþie centenarã dintre cele mai prestigioase din þarã, continuã ºi anul acesta un concurs care a atras sute de tineri de pretutindeni. Un merit deosebit în organizarea lui le revine doamnelor profesoare Evelina Cîrligeanu ºi Mirela Ghinea.

ªtefania Mincu

Mumie oasele îmi cer apã roua curge prin mâna zeilor prin nori nevãzuþi în cantitãþi drãmuite în catastif dimineaþa femeile culeg luminiþe din cer ea doarme respirã adânc ºi fluid distonocalm ºi morfinã pupilele mele concureazã la bras când îºi ridicã genele lungi burlanele Raiului se umflã oasele îmi cer apã cu demnitate mã descompun lent în aºteptarea ochilor ei pot fi un rege etern sceptru ºi tron, oase de aur fãrã ea, rãmân o mumie.

Î

n poemele lui Mircea Andrei Florea (Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureºti, clasa a XI-a, premiul al III-lea la secþiunea Poezie) se ghicesc simptome alarmante: anxietate, izolare, depresie ºi vulnerabilitãþi delirante. ªi pendularea într-o lume cu reflexe halucinante, exprimate nesigur pe alocuri, în stil avangardist-dadaist. Credem cã mai are de cristalizat. (ª. M.)

V

icenþiu-Eduard Dine (clasa a IX-a, Colegiul Naþional „Sfântul Sava” din Bucureºti, premiul al II-lea pentru poezie) se ambiþioneazã sã facã praf mitul femeii-sheherezade, în stil teribilist, dar sugestionabil ºi cuceritor prin faptul cã reabiliteazã imediat ceea ce a discreditat. (ª. M.)

VICENÞIU – EDUARD DINE

MIRCEA ANDREI FLOREA

Fata morganã vãzutã din profil

lovedream sunt zile în care cred cã ieºi din oglinda din lift pielea toatã pe pereþi/ picioare/ prind

sheherezada e doar un dubiu e o iluzie o draperie pe care se urcã pãreri de rãu de sus în jos pãianjenii þes intrigi în jurul corpului ei din o mie ºi una de piese de lego fãcut

formã strãinã inspir/ se instaleazã anxietatea

femeie e doar imaginaþie e doar o sperietoare de ciori cocoþatã în vârful Everest cum muntele izvorãºte din fundul oceanului doar o perdea de fum ciudat în ceaþa londonezã o mie ºi una de amintiri toate sunt þãndãri fãcute dupã beþia de azi noapte în camera oglinzilor din centrul capului meu o mie ºi una de amintiri. te-am desenat într-o ciocolatã caldã cînd comandam un covor fermecat dintr-o fabricã mai mult decât bizarã cu o lingurã þi-am desenat capul din trei sute patru zeci ºi trei de piese am suflat peste tine ºi restul de ºase sute ºi ceva au cãzut în amintirea mea, în amintirea mea o mie de amintiri ºi una-i a mea tot ce azi e sigur mâine e înceþoºat trãim pe fugã cu iluzia în spate ca un sac de dormit fãrã fund femeile se ciocnesc frontal cu tine ºi te rãstignesc în puºcãria abisalã tot ce e sigur azi sunt cerculeþele ce ies din gura mea ºi cam atât.

D

in grupajul de poeme simple, coerente, tuºante, cu accente apocaliptice ale Teodorei Popa (premiul al III-lea pentru poezie), în care desluºim imagini de „iarnã grea” ºi de „potop”, am ales unul singur spre publicare. Deocamdatã. Este elevã în clasa a XI-a la Colegiul Naþional „Fraþii Buzeºti” din Craiova. (ª. M.)

TEODORA POPA De moarte, de viaþã În Limba românã nu se plânge, În Limba românã se moare frumos.

Bunica mea a murit în Limba românã. „Mã duc. Dar am dat vin mereu.”

Mereu s-a nãscut în limba românã ªi mereu s-a tãcut întru ea.

Robii se odihnesc sub grâuri, stãpânii mor pe munþi de gunoaie.

Pãmântul miroase a iascã, salcia se-ndoaie a ploaie. În Limba românã nu se plânge, În Limba românã se moare frumos.

.anxietate când/ te izbeºti de toatã/ memoria cum izbeºti replici în tastaturã becul începe/ sã tremure gâtul uºor/ mai uscat când încã refuzi sã pronunþi nume/ conversaþii fãrã importanþã .þi-am mai spus/ prinzi un glow anume când vorbim de izolare&versuri convulsive legãnãm unul altuia frica/ de certitudini instinctul de apãrare n-a oprit niciodatã pe nimeni o sã se gãseascã/ cineva sã scoatã/ artã ºi/ din tentativele noastre de adãpost acum putem sã râdem acum teleghidaþi. uneori îmi vine/ sã pronunþ numele pe/ silabe sã verific sã ating obraji cu ambele/ palme sã strâng buze a tremur strâng lumina cu pleoapele

PARADIGMA

13

Anul 22, Nr.1-2/2014

Literatur@. Lasã-ne sã te citim Ediþia a VIII-a

parcã o torturez pe frunte - asiguri funcþii vitale - uiþi - mijlocul strãzii - te cauþi absent adorm acum lumina distorsioneazã zgomote &empatie senzaþia ca eºti strigat pe ambele nume ore renunþã la o formã concretã pânã la urmã o camerã 3 pe 4 sã fie de ajuns .îndrepþi coloana/ cãºti în urechi/ emoþii pe on&alte gesturi de amortizare certitudinea ca un neon stricat asta-li-se-întâmplã-ãlora-cu-vis-sufocat/ dupã renunþi ºi la asta/ rãmâne poezia.

D

iana ªtefãnescu (Colegiul Naþional „Unirea” din Braºov, menþiune pentru poezie) scrie cu acurateþe despre slãbiciunile umane. Probabil va descoperi ºi mai multe. Textele ei sunt fireºti ºi, probabil, apelând la comunicarea directã ca ºi acum, vor fi din ce în ce mai convingãtoare. (ª. M.)

DIANA ªTEFÃNESCU Urmaºii lui Manole Sentimentele stau la fundaþia fiecãrui om ºi nu existã decât zile lucrãtoare pe ºantierele în lucru, de când orice ridicãm e blestemat sã se surpe peste noapte de parcã trãim fiecare povestea lui Manole.

Lucrãm cot la cot unul cu altul ºi ne-am promis sã nu zidim pe nimeni nevinovat, aºa cã am luat din noi bucãþi de suflet care aparþineau de trecut de parcã ele trebuiau sã ne ispãºeascã pedeapsa.

Le-am minþit cã totul e un joc la care trebuie sã ia parte fãrã sã se miºte, iar apoi le-am zidit fãrã nicio remuºcare.

Nu e de mirare cã la cea mai micã fisurã ne dãrâmãm peste noi.

Oamenii s-au învãþat sã-ºi construiascã temelia peste amintirile pe care nu le-au mai vrut de parcã cu pãmânt se îngroapã trecutul.

A

lexandra Pãtrãu (clasa a XI-a la Colegiul Naþional „Costache Negruzzi” din Iaºi, menþiune pentru poezie) scrie o poezie simplã, emoþionantã, de vârstã. Nu prea ºtie unde sã taie poemele, le face prea explicite, rãpind ceva din puterea de sugestie. Dar promite. (ª. M.)

ALEXANDRA PÃTRÃU Fluturi în pumni

U

I

oana Silvia Herghelegiu (menþiune la secþiunea Poezie), clasa a XI-a, Colegiul Naþional „Barbu ªtirbei” din Cãlãraºi, fascinatã de ecuaþiile poetice hermetiste ale lui Ion Barbu, izbuteºte uneori, dar încã nu perfect, niºte ode inverse închinate imperfecþiunii existenþei. Spicuim textul cel mai plauzibil. (ª. M.)

IOANA SILVIA HERGHELEGIU Alfa ºi Omega. Trei

n „pastel” cu program à rebours scrie Maria Petrutz (clasa a XII-a, Colegiul Naþional „B.P. Hasdeu”, Buzãu) pentru a exprima starea perplexã în faþa dezumanizãrii generale pe care o simte generaþia ei. Dar o ºi experimenteazã. (ª. M.)

MARIA PETRUTZ Primãvarã. Pastel Vãd fumul gri ce se înalþã din hornul Fabricii industriale. Formeazã pe cer un Curcubeu monocrom, pe care ochii mei Mari îl absorb, lacomi.

Din punctul implozic fecund se afundã-n Vâscoasã matrice zeiþã rotundã În roiuri atomici abrupt se desface În oul dogmatic etern se preface.

Când mâinile ni se ating, mãnuºile Noastre foºnesc uºor, timid, intim.

Ne zâmbim, iar din spatele mãºtilor De gaze rãsar sentimente.

Din Alfa disjuns – (deschizând paranteze) Romeo-mbãtat de prea multe viteze În punct relativ balconu-l preface ªi pe Julieta-n Omega o-ntoarce.

Patru perechi de ochi sclipesc cãtre Cerul negru. Râturile mãºtilor de gaze Fornãie spre curcubeul monoton.

O grenadã aprinde cerul.

Cu þipãt ºoptit s-a stropºit cãtre Soare.

El, Alfa, cerºea la necaz o licoare!

Pe zei îi conjurã sã scrie un soft Omega sã-ntoarne din drumu-i pe loc!

Mâinile mi le încruciºez pe piept, apoi Arãt spre tine. Zâmbesc, dar nu poþi vedea.

Ce mã bucur cã suntem surzi, dragule!

Altceva nu vreau sã aud.

Androgin în zale, onorabil zeu Pregãti în stele vestit panaceu: ”Seara, la culcare, la rându-þi sã iei Trei linguriþe de Omega. Trei.”

Apusul se coloreazã de la o nouã Grenadã. O mânã smulsã din umãr Ne salutã fugar. Fumul traseazã pe cer Linia vieþii noastre.

Degeaba i-ai deschis acum.

Pumnii tãi.

Deja au murit toþi fluturii, i-ai distrus pe rând, cu fiecare deget, apãsându-i mut ca pe niºte clape.

E groaznic sã îþi pierzi vederea, nu?

Sã orbeºti la apropiere, sã nu vezi ce e în faþa ta.

Am avut fluturii noºtri. În ochi, pe buze, pe tot trupul...

Se zbãteau ºi zburau, þii minte?

Nu, bineînþeles cã nu, când nu vezi nu ai amintiri colorate.

Fluturii mei s-au zbãtut ºi azi dar nu au mai zburat.

Voiai sã uiþi, fiinþã naivã, dar nu ºtiai nimic, nu aveai ce sã pierzi.

Cum e sã ai fluturi în pumni?

Nu te dor deloc de greutatea lor?

Cãdere Suntem prea grei, prea vechi sã mai plutim.

Deasupra noastrã cete de îngeri bat din ce le-a mai rãmas din aripi, dar ce ºtiu ei?

Ei nu au cãzut decât o datã, noi cãdem în fiecare zi ºi nu ºtiu cum se face, aº putea cãdea oriunde dar cad doar acolo unde mã ridici, acolo unde cãderea e muzicã.

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

14

Literatur@. Lasã-ne sã te citim Ediþia a VIII-a

I

oana Irina Rezuº (premiul I, Prozã) dovedeºte condei matur pentru proza eseistico-poematicã ºi o putere de exprimare sinteticã de invidiat la vârsta ei (e în clasa a X-a la Colegiul Naþional „Costache Negruzzi” din Iaºi). Are ºi lecturi tot atât de mature.

Probabil cã se va cufunda în ele pânã la... desprindere.

Bine ar fi. (ª. M.)

IOANA IRINA REZUª Armonicele tãcerii

C

uvântul apare în lume având drept nucleu germinativ contemplaþia, deci, dimensiunea tãcerii devine o formã aprioricã a Creaþiei. Dupã cum viaþa individului uman este o încercare de refacere, în alte coordonate, a itinerariilor biblice, omul are datoria de a pãtrunde, de asemenea, în tãcere, pentru a o putea modela apoi sub forma unui produs. Rezultatul suprem al fiinþei umane este comunicarea, întrucât, dupã a doua cãdere a omului – distrugerea Turnului Babel – acesta a încercat sã îl reconstruiascã pe pãmânt. Altfel spus, tãcerea este o anticamerã a vorbirii, un element „sine qua non” al oricãrui tip de comunicare.

Simfonia lumii rezultã din acordurile individului la ritmul universului, astfel încât omul –microcosmos particular – este într-o continuã cãutare a locului sãu în sânul cosmosului real. Pentru a realiza aceastã contopire, individul iniþiazã un contact cu divinitatea, prin plasarea în preajma unui „axis mundi” care îi permite accesul la o „res sacra”, la o „hierofanie” (Mircea Eliade, „Sacrul ºi profanul”). El doreºte sã aibã cu divinitatea o relaþie dialogicã, polifonicã, însã ambele pãrþi sunt tãcute, comunicarea fiind, totuºi, activã. În încercarea de a-ºi exprima suferinþele, chinurile prin care trece ºi dorinþele arzãtoare de neatins, individul exprimã o rezultantã a lor, care devine nulã ºi poate fi transmisã doar prin intermediul gândului, aceastã cale permiþându-i o intensificare mult mai profundã a emoþiilor decât cea vorbitã. Prin rostire, mesajul se risipeºte în toate colþurile, forþa cu care este propulsat cãtre receptor fiind diminuatã de factorii externi. Însã prin tãcere, atributele sinelui sunt cumulate în gânduri, încapsulate ºi orientate precis cãtre divinitate, pe traseul pragului metafizic dintre lumi. Dumnezeu, la rândul sãu, tace. Înainte de Creaþie a fost tãcere, a urmat Cuvântul, iar în final, tãcere. Aceastã acalmie ulterioarã marcheazã, paradoxal, maxima receptivitate a supranaturalului faþã de nevoile naturalului. „Aruncat” în lume, omul este lãsat sã îºi refacã lumea, sã o ordoneze dupã criteriile sale, divinitatea percepând aceste imperative ale umanului ºi dirijându-le ca un pãpuºar ascuns în umbra scenei jocului de pãpuºi. Cosmosul ascultã ritmurile individualului ºi nu îi rãspunde prin altã melodie, ci aºteaptã momentul propice de a îngloba cântecul fiinþei în simfonia universalã, fapt ce se petrece, aparent, în tãcere.

Imnul lumii este determinat de acordurile dintre notele fiecãrui individ, deci ºi de potrivirile tãcerilor dintre oameni.

Când Unu conºtientizeazã existenþa lui Doi, el îi cunoaºte mai întâi latura comunicativã, în sensul propriu al cuvântului, cea care se exprimã direct. Însã Unu ºi Doi nu se pot înþelege complet, cu desãvârºire, decât prin plasarea într-o dimensiune contemplativã a tãcerii, care sã îi determine sã se asculte, pentru a putea mai apoi sã se perceapã, atât ca individualitãþi, cât ºi ca binom. Discursul este, astfel, înlocuit prin prezenþã, care dovedeºte stabilirea unei conexiuni fortificate între Identitate ºi Alteritate, o legãturã organicã, mult superioarã celei construite din cuvinte. Tãcerea ascunde mesajul verbal, dar transmite un altul simbolic, al apropierii de Celãlalt, al risipirii de sine în scopul completãrii Celuilalt. Acest tip de tãcere este, de

multe ori, asociat cu motivul ochiului, puntea privirii anulând-o pe cea a vorbirii ºi introducând individul într-o sferã a liniºtii, a comunicãrii spirituale nonverbale. Se realizeazã, aºadar, o „tãcere atentã” (Andrei Pleºu, „Despre îngeri”), orientatã cãtre Doi, al cãrei scop este relaþionarea între indivizi. Acestui fenomen i se opune „tãcerea obositã”, neexpresivã, leneºã, care pericliteazã comunicarea ºi o deterioreazã, formând o pauzã în cântecul lumii.

Fiind o reprezentare la scarã diminuatã a universului, omul cautã reþeta perfectã de acordare a notelor sale interioare. Creator ºi creaþie deopotrivã, individul uman tace pentru a modela tãcerea, care devine fãptuitoare.

Ascultându-ºi atent pulsaþiile interioare ºi ordonându-le, el le imprimã un anumit ritm, le desãvârºeºte, testându-ºi capacitãþile demiurgice prin eliberarea fiinþei în labirintul lumii. Dialogul cu sinele are loc în tãcere ºi ia forma unei limite postulate de existenþã. Individul trebuie sã atingã punctul în care tãcerea sã devinã, pentru el, grãitoare, în care tãcerea sã completeze vorbele ºi nu invers. Prin întoarcerea cãtre „centru”, cãtre sine, fiinþa se adânceºte în tãcere, în liniºtea primordialã, singurul mod de recuperare a timpurilor genezice ºi a experienþei lor. Armonia pregenezicã era sunetul perfect al tãcerii, în care cuvintele erau dizolvate ºi insolubile rãmâneau doar gândurile ºi sentimentele, exprimate prin manifestarea nonmanifestatului. Regãsirea acestei armonii reprezintã apogeul comunicãrii cu sinele, punctul final al desãvârºirii ca existenþã.

Totodatã, entitate definitã de dualitate, omul are un „dublu ceresc”, îngerul, cu care se aflã în continuã comunicare (Andrei Pleºu, „Despre îngeri”). Tãcerea îngerului este de multe ori perceputã drept absenþã, indiferenþã, însã, dimpotrivã, acesta este elementul divinitãþii care are cel mai profund efect asupra individului uman.

Fãrã a-i trasa direct liniile destinului, îngerul însoþeºte omul în traseul sãu iniþiatic prin viaþã ºi îl asistã la trecerea fiecãrui prag, pãzindu-l în tãcere, încât individul sã poatã beneficia de liberul arbitru, de darul de a alege singur între bine ºi rãu. Tãcerea din dialogul cu îngerul diferã de cea caracteristicã convorbirii cu Dumnezeu prin faptul cã primul menþionat este un intermediar, este mai apropiat omului, ia fost ales lui în mod special, drept care tãcerile celor doi iau forma unor piese de puzzle care se potrivesc perfect. Învãþând sã asculte ºi sã înþeleagã tãcerea îngerului sãu, individul desluºeºte sensul cel mai profund al vieþii ºi gãseºte calea spre mântuire, spre pãtrunderea în dimensiunea în care tãcerea devine, din formã de comunicare, formã de existenþã.

Prin urmare, tãcerea este un atribut al Absolutului, singura modalitate umanã de a-l atinge fiind comunicarea cu diverse entitãþi, schimbul de date dintre om ºi divinitate.

N

e-a convins ºi condeiul eseistico-jurnalistic al Alexandrei Fuioagã (Colegiul Naþional „Costache Negruzzi” din Iaºi, premiul I la secþiunea Prozã). Scrie sobru, realist, convingãtor. Am ales doar o mostrã, dar grupajul cu care a participat la concurs este mult mai consistent. (ª. M.)

ALEXANDRA FUIOAGÃ Arta, un drum cãtre adevãr Motto: Arta nu este ceea ce vezi, e ceea ce îi faci pe alþii sã creadã.

(Edgar Degas)

Î

n 1917 pictorul francez Marcel Duchamp a trimis la o expoziþie din New York un pisoar intitulat Fountain ºi semnat R. Mutt. Întrebarea lui era: Putem produce opere care sã nu fie „de artã”? Un rãspuns îl dã arta modernã cu intenþia ei de depãºire a valorilor tradiþionale aºa cum

au fost ele stabilite de aristocraþie, religie ºi meºteºug, care erau grevate de o clasã de stãpâni uzurpatoare, ce nu putea decât sã maimuþãreascã aristocraþia, sã afiºeze convingeri religioase inexistente ºi sã reproducã forme culturale. Noua artã trebuia sã izvorascã din sentiment ºi din senzaþie ºi sã se sprijine pe un alfabet vizual elementar. În dialogul lui Platon, Hippias Maior, Socrate îl întreabã pe Hippias ce este frumosul. Toate încercãrile de a defini frumosul au eºuat, lucru care îl determinã pe Socrate sã spunã: „...pare-se cã încep sã ºtiu ce vrea sã spunã vorba «sunt tare grele cele frumoase».”

Frumosul este strâns legat de noþiunea de artã. Dacã Platon voia sã alunge poeþii din cetate, Artistotel considera cã experienþa artei ºi a frumosului este o îmbogãþire a vieþii. În modernitate, opera de artã devine recreare conºtientã a lumii de cãtre individ, apãrând o lume nouã, artificialã ºi nu o imitare a celei deja existente. „Avem arta pentru a nu fi distruºi de realitate”, spunea Friedrich Nietzsche, iar Paul Klee afirma cã arta nu redã ceea ce se vede, ci produce vizibilul. Nereflectând lumea ca o oglindã, ci producând-o într-un proces creator, ea aduce vizibilul la suprafaþã, mai ales acolo unde transformã chiar ºi condiþiile de vedere. Treaba artistului ºi a puterii sale de imaginaþie e sã aducã la luminã vizibilul latent. Un tablou nu semnificã în primul rând ceea ce vedem, ci ceva în funcþie de care ºi cu ajutorul cãruia putem sã vedem.

Sã luãm, de pildã, un tablou al lui Van Gogh intitulat „Încãlþãrile”. O pereche de încãlþãri þãrãneºti. Toatã lumea ºtie cã ele servesc la protejarea piciorului. Nu e vorba de a reprezenta la modul general o pereche de ghete, ci din detaliile prezente în tablou rezultã întreaga lume a þãranului.

Tabloul face vizibil ceea ce nu se vede explicit. Observãm din lãbãrþarea lor truda paºilor munciþi. Sunt încãlþãri solide, care au fost de multe ori reparate ºi „simþim” parcã asprimea brazdelor de sub paºii celei care le-a purtat, bãtaia vântului ºi mustul pãmântului. Este prezentã grija faþã de familile, faþã de ziua de mâine, uimirea în faþa rãsãritului soarelui.

Din ele, seara, obosite, ies picioarele þãrãncii, dar putem intui ºi încrederea cã ele îi vor sluji în continuare. Botinele aduc în faþã, fac vizibilã întreaga lume a þãrãncii, a vieþii de zi cu zi, a speranþei, dar ºi a morþii.

Arta este cea care înfiinþeazã, face sã fie cu putinþã ceva la care altfel n-am avea acces. Ea, de fapt, mai mult sugereazã, ne conduce cãtre ceea ce pânã la urmã are legãturã cu propria fiinþã: cunoaºterea de sine. Vizibilul este în raport cu întregul lumii doar un exemplu izolat, lumea fiind mult mai largã decât credem noi la prima vedere. Arta merge cãtre esenþa lucrurilor ºi a lumii, fiind totodatã drumul cãtre adevãr.

M

ãlina Amortoaie, elevã în clasa a XI-a la Colegiul Naþional „Sfântul Sava” din Bucureºti, a obþinut premiul al II-lea la Prozã. Grupajul trimis de ea pentru concurs aratã cã ºtie sã scrie prozã scurtã, sã construiascã personaje plauzibile, sã le punã în dialog, sã creeze suspans în jurul destinelor lor ºi sã le punã în situaþii destul de variate. Ceva ne spune cã va continua sã scrie. (ª. M.)

MÃLINA AMORTOAIE Despre de ce nu o sã mã mãrit ºi nici copii n-o sã am – M-am nãscut cu o gurã mare, care m-a bãgat în multe încurcãturi, dar care m-a scos din ºi mai multe. De-aº crede în vreun Dumnezeu, aº spune cã cineva acolo sus a avut grijã de mine. Dar nu cred, aºa cã o sã zic cã am avut noroc.

Nu trebuie sã fie mare lucru de capul tãu dacã ai noroc. Mam aranjat pe viaþã acum vreo 5 ani. ªi la 30 ai mei, chiar mã simt tare bine sã ºtiu cã mâine pot dormi toatã ziua ºi pot petrece toatã noaptea, prin oricare club de prin oraº unde

PARADIGMA

15

Anul 22, Nr.1-2/2014

Literatur@. Lasã-ne sã te citim Ediþia a VIII-a

merg vip-urile. Dar nu am aºa mulþi bani de cancan, ºi nici nu le-ar sta bine ziarelor cu moaca mea, aºa cã nu petrec în exces ºi am grijã cu cine umblu. N-ai sã mã prinzi la emisiunile de dupã-amiazã de la televizor.

Nu cã aº fi urâtã. Nu ºtiu cum o fi arãtat maicã-mea, nici taicã-miu, dar unul din ei a avut ceva bun de se uitã aºa la mine craii din club. Din nou, am avut noroc. N-am fost un copil urât, ba chiar blond, cu ochii albaºtri, un înger, ce mai! Pe dracu, altfel n-aº fi stat atâþia ani în orfelinat.

Dar acum duc o viaþã dulce, o! ba chiar mai am puþin ºi dau în diabet. Stau la mare vara ºi când e frig, mã instalez la munte. Eu ºi regele, eu ºi crema cremelor, de-ar fi fost ºi mai mult noroc aveam reºedinþã ºi la Monaco. Noroc chior. Dar e frumos, chiar dacã nu am nevoie, mai lucrez de vreo 2 ori pe an ca profã de balet. Baletul mi-a mai rãmas. Aþi mai auzit de balerine alcoolice ºi mitomane? A, nu? Mai ºi fumez în prostie, dar nu o fac cã îmi place. E doar ce pãstrez aºa, sã las ceva sã nu moarã din mine. Cea mai faimoasã brutãrie din Paris, veche de ceva sute de ani, are în reþetã o bucãþicã de aluat din ziua precedentã. ªi aºa pâinea pe care o mãnânci, dacã ai bani de brutãria asta, e veche de sute de ani, zic brutarii ãºtia mai bine-plãtiþi decât doctorii de pe la noi. Aºa sunt ºi eu cu fumatul. Þigara de acum vine dupã cea de acum o orã, iar cea de acum câteva ore, vine dupã cea de azi-noapte, de dinainte de somn, iar cea de ieri vine dupã cea de alaltãieri ºi tot aºa ani la rândul. Mã mai mint cu þigãrile astea cã n-o sã îmbãtrânesc. Cã o sã fiu mereu ca la 19, ca atunci când m-am apucat. Dar pe frunte tot se adâncesc urmele anilor ce au trecut, ºi dacã n-ar fi trecut atât de idiot, atât de stupid ºi atât de fãrã sens, acum aº fi avut fruntea netedã ca a ãlora din reclamele la cremele de faþã.

Sunt mitomanã.

– Mitomanii sunt cei care mint mult?

– Întocmai, eu mint de rup.

– Dar mie mi-ai pãrut sincerã pânã acum.

– Trebuie sã fiu. Dacã nu, nu o sã poþi înþelege nimic, nimic! Haide, stai aici. Revin cu un album de poze sã îþi explic.

Bãtrâna iese din sufrageria cu miros de naftalinã. În casele vechi, totul miroase a naftalinã. Urãsc mirosul de naftalinã. Ar trebui sã mã strecor ºi sã plec de aici, am intrat în casa unei nebune, dar n-o s-o fac. Vreau sã aflu ce are de zis. Cu siguranþã vrea sã-mi spunã ceva. Oare ar trebui sã sun la poliþie? Oamenii ca ea nu pot umbla pur ºi simplu liberi pe stradã. Dar ea nu umbla pe stradã. Ea stãtea în faþa casei ei. Are o casã veche, dãrãpãnatã puþin, cu o grãdinã plinã de copaci bãtrâni ºi niºte panseluþe ici-colo, aºezatã pe colþ, la intersecþia strãzii Alexandru Roman cu strada Sfântul ªtefan. ,,Nu vreþi sã cumpãraþi ceva?’’, mã întreabã.

Eu mã apuc sã stau de vorbã cu ea ºi mã pofteºte apoi în casã, sã-mi arate ce vinde. ªi eu intru ca ºi cum ar fi ceva normal, cum intru la mine acasã. Trebuia sã ajung la cursul de artã, dar n-am vrut sã plec, fascinatã de încãperea prãfuitã.

Deasupra canapelei era un Grigorescu. Iar candelabrul, covorul ºi perdelele bãtrânei trebuie sã fi costat o pãlãrie de bani la vremea lor. Un televizor butucãnos, de prin anii 90, stãtea pornit, cu volumul dat la minim. ªi mai eram ºi eu, aºezatã pe o canapea prãfuitã din piele, cãutând probleme cu lumânarea.

Bãtrâna se întoarce cu un album ºi cu un volum gros în braþe.

– Uite, sunt scriitoare în timpul liber! Dar nu vrea nimeni sã mi-l publice, am lucrat la el mult de tot, dar, þi-am zis, ºi norocul meu are o limitã. Îmi place sã scriu în cafenele goale. Tot Centrul Vechi mã ºtie. Îmi pune cartea în braþe. Era scris de mânã, pânã la ultima paginã. Pe prima paginã scria ,,Jurnalul unei proaste’’ ºi dedesubt, ,,de Margareta Stãnciulescu’’. Mã uit la data primei scrieri: 25 decembrie 1960.

– E despre o femeie care îºi noteazã viaþa, de la 30 pânã la vârsta de 70 de ani. E de vânzare. Cât îmi poþi oferi pe el?

Am muncit o vreme, dar ºtii, cu stilul meu de viaþã... a durat mai mult decât am crezut...

– Eºti sigurã cã ai vrea sã vinzi aºa ceva?

Am intrat în jocul ei, dar era cazul sã îmi gãsesc uºor uºor drumul spre cele normale.

– Cine sã-l publice? E vorba despre o viaþã tare anostã, plictisitoare, a unei femei care nu a putut face nimic, niciodatã. Nu a cãlãtorit niciunde, nu a avut copii, nu s-a cãsãtorit, nu a plecat vreodatã nicãieri. A stat mereu acasã.

Cine ar citi aºa ceva?

– Dar de ce nu a putut face nimic?

– Frica, scumpo, ne opreºte sã facem tâmpenii, sã riscãm. E ce ne þine în viaþã, de fapt. Þi-am zis cã sunt mitomanã? Uite, pe mine m-ar fi tras rãu de tot asta în jos dacã nu aº fi învãþat cum sã mã controlez. E drept cã am avut de pierdut multe pânã m-am învãþat, dar acum e OK. Mã mint singurã acum. Sunt o mitomanã pasivã, aº putea spune. Am iubit acum câþiva ani ºi l-am omorât cu minciunile mele. M-a iubit.

Sã ºtii, eu de micã am început sã mint. Aº vrea sã am suficienþi bani sã adopt toþi copiii din orfelinate. Eu a trebuit sã mã salvez de o bãtaie, cã, pentru orice boacãnã, þi se

ardea o mamã de bãtaie, ºi am dat vina pe un bãiat. Aia a fost prima mea minciunã. Dar sã mã întorc la cartea mea. Nu o s-o publice nimeni. Exprimarea mea e bolovãnoasã, iar ideea slãbuþã. Am citit mult în ultimii ani, ºtiu ce înseamnã un scriitor bun ºi ce înseamnã un scriitor naºpa. Dar oricum, scriu mai bine decât Coelho ãla. O sã citeºti ºi o sã vezi.

Mai am de vânzare bijuterii, dacã ai bani, ºi uite am ºi albumul ãsta foto... dar nu, lasã, pe ãsta îl pãstrez. Sunt o norocoasã. Trebuie sã pãstrez unele lucruri sã-mi aduc aminte de asta.

– Dar de ce le vinzi?

– Simt cã nu am aer în casa asta. E moºtenitã de la el. Era casa pãrinþilor lui. Vreau sã o redecorez. Dar vreau mai întâi sã scap de unele lucruri. Eºti interesatã de carte? Uite, rãsfoieºte-o, gândeºte-te cã e ceva unic. Eºti singurul cititor al ei.

Mi s-a pãrut într-o zi c-o vãd pe doamna Margareta în Ciºmigiu, pe o bancã. Scria atentã într-o carte ce semãna cu cea pe care aº fi putut sã o cumpãr. Era sau nu era doamna Margareta?!

– De ce îi era fricã?

– De tot ce ne este fricã nouã.

– ªi atunci? Era ceva în neregulã cu ea?

– Eu zic cã nu era...

– Pãþise ceva?

– Chiar nu vrei sã o citeºti?

– Ba da... dar nu cred cã am suficienþi bani pentru ea.

– Atunci þi-o dau þie. Fãrã sã plãteºti. Poate vei putea sã i-o vinzi altcuiva.

Bãtrâna se aºazã gânditoare la geam ºi începe sã fredoneze o melodie foarte difuzatã la radio acum câteva luni.

– Îi era teamã sã nu fie cumva nebunã.

– Dar de unde ºi pânã unde? o întreb, începând sã îmi dau seama despre ce este vorba, de fapt.

– Schizofrenia este ereditarã.

Pãrinþii ei erau nebuni amândoi. Au murit când era micã. ªi-au dat foc la propria casã, când erau înãuntru! Cât de tragic e asta? Mie mi se pare o adevãratã tragedie! Pornind de la ideea aceasta am început sã scriu. ªtii ce s-a întâmplat apoi cu ea? A fost adoptatã de sora mamei ei. Altã nebunã!

Eu de asta nu o sã am copii. N-o sã mã cãsãtoresc mãcar!

Dar, de fapt, ce ne întristãm acum? E o poveste tare tristã. ªi te-am reþinut mult. Chiar nu vrei sã cumperi nimic?

– Nu prea mã ajutã portofelul de studentã.

– A, eºti studentã? Te reþin?

– De fapt...

– Haide sã te conduc. Eºti sigurã cã nu mai poþi sta?

– Chiar ar trebui sã plec.

– Poate mai poþi veni ºi mâine. Dacã eºti curioasã.

Ieºim din sufragerie. Bãtrâna, îmbrãcatã într-un halat de mãtase vechi, se aºazã iar în faþa porþii ºi-mi face cu mâna, spunându-mi ,,la revedere’’. Îi zic ºi eu ,,la revedere’’ ºi mã uit la ceas. S-a dus cursul de artã pe ziua de azi. În ziua urmãtoare, îndreptându-mã din nou spre curs, o vãd pe bãtrânã, în acelaºi halat de mãtase vechi ºi peticit.

Trec sã o salut ºi mã întreabã, de la depãrtare: – Nu vreþi sã cumpãraþi ceva? Haideþi, domniºoarã, faceþi o faptã bunã.

Dacã aº fi studiat psihologia, ar fi fost un caz interesant de urmãrit. O refuz politicos ºi mã îndrept spre un bancomat sã scot niºte bani. Când mã întorc, o gãsesc tristã în faþa porþii.

– Aº vrea sã cumpãr ceva, dacã mã gândesc mai bine.

– Intraþi, intraþi vã rog! Nu vã fie fricã!

Pleacã ºi se întoarce cu acelaºi volum pe care mi l-a prezentat ieri.

– Sunt singurã. Nu am pe nimeni ºi mã descurc tare greu. Nu am vrut copii niciodatã, am avut niºte probleme de sãnãtate. ªi de iubit, am iubit, dar n-am avut noroc, nu am avut noroc deloc! Uitaþi, jurnalul meu. Eu nu mai vãd bine ºi nu pot scrie. Nu-mi mai e de folos. Asta mi-a mai rãmas de vândut. Ce e în casã nu pot vinde. Nimeni nu vrea sã cumpere nimic. Dar dacã vrei, orice vrei, îþi vând.

Medicamente pe tablouri, ce am ajuns...

– Este jurnalul dumneavoastrã?

– Da, al meu este. Singurul ce mi-a þinut de urât toatã viaþa mea. Începe sã plângã.

– N-am avut copii... aºa mult mi-am dorit... Dar când nu ai noroc, nu ai! Aºa e cu viaþa asta... Îi întind un plic cu bursa mea. Îi spun cã voi mai trece sã o vizitez. În ziua urmãtoare, o ambulanþã ºi o maºinã de poliþie erau parcate în faþa casei ei. O mulþime de oameni se îngrãmãdeau ºi încercau sã ajungã în curtea casei. Poliþiºtii nu îi lãsau. Întreb o femeie obositã de atâta fugit, care încearcã sã mã depãºeascã, ce se întâmplã. Îmi rãspunde ,,A murit nebuna Margareta!’’. ªi fuge mai departe, sã ajungã la casa doamnei Margareta. Vãd din depãrtare o bãtrânã întinsã pe o targã, cu ochii închiºi, în acelaºi halat de mãtase învechit ºi peticit. Dar nu era doamna Margareta.

A

lexandra Ioana Doicescu (de la Colegiul Naþional „Mircea cel Bãtrân” din Constanþa, premiul al III-lea, secþiunea Prozã), descrie ºarjat „fiziologia” elevului din zilele noastre. Ne-a mai trimis ºi un mini-roman gen „cronicã de familie”, scris sobru, obiectiv. E abia în clasa a IX-a. Cine ºtie ce va mai scrie! (ª. M.)

ALEXANDRA IOANA DOICESCU Însemnãrile unui elev iminent

E

levul, expulzat într-un mod aproape brutal din viaþa sa frumoasã ºi fãrã griji, este silit sã urmeze drumul ºcolii, acesta fiind pavat cu multe aventuri care, ipotetic vorbind, îl vor iniþia în aºa-zisele taine ale învãþãturii. Ajuns la Liceu, nu mai existã nicio ºansã de scãpare ºi nicio cale de întoarcere. Binele fãcut nu mai merge îndreptat. În aceasta situaþie se aflã ºi elevul Mihai al Colegiului Naþional... sã zicem, „Ion Sadovenu”. Un bãiat simplu, despre care nu se poate spune cã se deosebeºte cu ceva de colegii sãi, din punct de vedere intelectual. Cu un IQ puþin mai ridicat decât al unui elefant, Mihai a fost selecþionat de cãtre o instituþie nonguvernamentalã, în urma unor dezbateri milenare, sã-i previnã pe viitorii elevi cu privire la riscurile ce-i pândesc odatã cu pãtrunderea în lumea sacrã a Liceului.

Ca orice nou venit, viitorul elev de liceu trebuie sã treacã prin niºte etape ale iniþierii. Acestea nu este un simplu joc care poate fi câºtigat de oricine. Iniþierea este un proces complex ce însumeazã o mulþime de obstacole greu de depãºit pentru cei care nu sunt pregãtiþi sã intre în numitul templu al cunoaºterii.

Un prim test este straºnica înfruntare dintre starea naturalã de fericire a omului primitiv ºi spaþiul grav al sãlii de clasã. Rezultatul: elevul îºi pierde strãlucirea din privire, cel puþin pe durata ºcolii.

A doua etapã este strâns legatã de aspectul viitorului om instruit. O siluetã de invidiat este absolut necesarã în rândul fetelor ce au pornit cãlãtoria în aceastã lume rece a semnelor. Pentru ca intrarea acolo unde cãrþile sunt stãpâni sã fie una demnã de þinut minte, viitorii slujitori ai condeiului, alias pixului cu gel, sunt nevoiþi sã poarte (neapãrat pentru nou-venite!), pe braþ, un geamantan imens, cu o siglã cât jumãtate din suprafaþa sa ºi o culoare vizibilã, de exemplu roz-neon. Pantalonii animal-print sunt þinuta obligatorie, ca ºi tricourile cu logo uriaº. Un accesoriu-cheie este telefonul mobil (de preferat Iphone 5 Silver), care trebuie protejat de zgârieturi cu o husã cu pietre Swarovski. Mersul clãtinat pe tocuri de 15 centimetri face parte tot din stadiile iniþierii. Acesta se numeºte „dansul creaþiei”. Prin aceastã îmbinare de simboluri sacre, cel implicat în jocul iniþierii îºi dovedeºte calitãþile morale ºi fizice. Aproape de locul de invazie a cãrþii, adolescentele trebuie sã se protejeze de lumina orbitoare a sacrului, mascându-se cu fel de fel de produse, mânuind pensule ºi vopsele. Ele vor trece pragul ºcolii cu preþul unei a doua naºteri, simbolice.

Dupã ce se sfârºeºte acest lung ºi complicat proces, putem conchide cã elevul s-a desprins complet de paradisul sãu familiar ºi este pregãtit sã pãtrundã în miezul sobru ºi intimidant al ºcolii.

Cãlãuze în acest mediu de invazie a cunoaºterii sunt, desigur, stimaþii domni profesori. Rolul acestora este de ai pedepsi pe cei care se îndoiesc de puterea supremã a

(Continuare în pag.17)

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

16

ADINA EGOR

Corespondenþa dintre Mihai Eminescu ºi Veronica Micle ºi legãtura ei cu textul eminescian

C

orespondenþa dintre Eminescu ºi Veronica Micle a constituit pentru istoricii literari un material de o valoare inestimabilã, acoperind numeroase spaþii albe din biografia poetului, iar pentru critici a înlesnit stabilirea unor punþi de legãturã cu creaþia literarã. Ba mai mult, s-au creat ºi unele confuzii polemice legate de asimilarea creatoare a elementului biografic, ºtiut fiind cã iubitele lui Eminescu sunt: unice în frumuseþea ºi suavitatea lor, blonde, cu „mâini reci” etc.

Lãsãm la o parte celelalte iubite ale poetului ºi reamintim cã apropierea de Veronica s-a produs parcã în modul cel mai firesc posibil (chiar dacã data este neclarã ºi declaraþiile contemporanilor contradictorii): „Douã inimi – scria poetul – a mea urâtã ºi a ta albã ºi subþire care, deºi nu ritmau, s-au strâns într-o strofã de zece degete”. Pe atunci poetul, student fiind, arãta ca eroul din Geniu Pustiu: „frumos, de o frumuseþe demonicã. Asupra feþei palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte seninã ºi rece, ca cugetarea unui filosof”. Este chipul pe care-l imortalizeazã ºi fotografia din tinereþe a lui Eminescu ºi despre care Adrian Sãvoiu, analizând sursele, spune cã ar fi fost fãcutã la Praga prin 1869. Tot ea îi va imprima pentru totdeauna efigia de „tânãr voievod”, cum îl definise Lucian Blaga, fotografia intrând ºi în conºtiinþa naþionalã (dovadã cã elevii, atunci când li se prezintã la clasã celelalte trei fotografii ale lui Eminescu, nul recunosc decât vag în cele din 1878 ºi 1885 ºi sunt de-a dreptul consternaþi de lipsa de asemãnare cu imaginea din 1887. Cu ochii închiºi, duºi în fundul capului, cu faþa rãvãºitã de boalã ºi slãbitã nu mai aduce deloc cu imaginea pe care ei ºi-o întipãriserã în minte.).

Nu se ºtie cu exactitate când a cunoscut-o Eminescu pe Veronica, dar dintr-o scrisoare a poetului, datatã 20 august 1879 aflãm însã ceva ºi mai important decât acest amãnunt biografic: Cunoscându-te la Viena, modestia ºi, mai ales, darul dea povesti vesele întâmplãri din viaþa marilor gânditori m-au fãcut sã-þi port respect. ªase ani, cât am stat în capitala austriacã, mi s-au pãrut ºase zile.

Aceastã scrisoare ºi toate celelalte au un rol deosebit de important. Nu se va insista pe cele intens analizate (18 ale lui Eminescu ºi 48 ale Veronicãi) ci mai ales pe cele mai nou date publicitãþii. Strãºnicia cu care au fost ascunse ºi efortul pe care Christina Zarifopol-Illias mãrturiseºte cã l-a depus pentru a le putea obþine ºi publica sunt dovezi suficiente cã ele nu au fost scrise pentru „ochii tuturor”.

Totuºi, aºa cum atrãgea atenþia Marina Cap-Bun, Veronica a luat totuºi în calcul faptul cã ele ar putea fi cândva publicate, sau cel puþin cercetate de ochi indiscreþi. Pledeazã în acest sens datãrile, lãmuririle cu privire la tipul de relaþii actuale în momentul scrierii/ primirii scrisorilor, dar ºi ºtersãturile, care par sã ascundã unele alunecãri indecente ale textelor, stilul „buruienos” pentru care Eminescu se scuzã ulterior.

Autenticitatea acestui epistolar, transmis din generaþie în generaþie de urmaºii Veronicãi, este greu de a fi pusã la îndoialã. S-a pãstrat un înscris facsimilat în ediþia lui O. Minar, Cum a iubit Eminescu, în care Veronica consemna, pe învelitoarea ce adãpostea scrisorile celor doi: „Aici este corespondenta mea cu Eminescu, o parte din/ scrisorile mele sunt aici, o parte a rãmas la el./ De voi trãi voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist ºi nenorocit, de voi muri lumea sã ierte/ «Toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt»/ cum a zis însuºi Eminescu./ Veronica Micle”. Avea ca titlu „Dragoste ºi Poezie/ Ale lui cãtre mine/ Ale mele cãtre dânsul”. ªi tot aici se poate citi: „Sufletul meu ºi dupã moarte/ va cãuta umbra poetului iubit/ Veronica”.

Pare destul de clarã intenþia poetei de a construi romanul epistolar al dragostei dintre ei, lucrare la care va porni imediat dupã moartea poetului. Din nefericire, murind la doar douã luni dupã Eminescu, proiectul nu va mai fi dus la capãt. Ideea existenþei unui asemenea proiect este oricum o supoziþie ºi nu o certitudine.

Cert este faptul cã prima scrisoare a marelui poet cãtre Veronica e datatã 8 noiembrie 1874, din care reiese cã se cunoºteau mai demult ºi îi mãrturisea cã, vãzînd-o într-o lojã la o reprezentaþie, ºi-a adus aminte “de invitaþia primitã de a veni într-o joi la seratã dv. literarã” ºi o vestea cã va veni, citind, acolo, o poezie. Se pare cã, în timp, Veronica ºi l-a apropiat pe poet de inima ei. Brusc, în a doua scrisoare pãstratã, din 1876, poetul se plângea cã a fost înºelat în simþãmintele sale, cã Veronicãi îi plãcea sã se ºtie, la Iasi, cã e iubitã de Eminescu, iar ea “în realitate iubeºti pe cine ºtie cine.” Urma, apoi, vestea unei decizii: „Dar cred cã trebuie sã sfârºim odatã” pentru cã are convingerea cã, pentru ea, el este un capriþ al d-tale, nu mai putea rãmâne astfel, pentru /cã/ nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit d-ta face din mine? Mi-ai omorât orice idee mai bunã în cap; am stat aice, în acest oraº pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o datã pe sãptãmânã ºi pentru a fi ridicol în faþa lumii ºi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale. Credeam în d-ta, nu mai cred. Cine mã cunoaºte cum m-ai cunoscut dta, cine ºtie, cum ºtii d-ta, cã n-am putut iubi nici pe mumãmea mai mult decât te-am iubit. Ce sã mai continuãm, doamnã,

o comedie, pe care d-ta ai ºtiut s-o joci bine, nu-i vorbã, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine... Nu crede cã-þi fac împutãri. Ce împutãri se pot face unei femei uºoare?

Reiese, de aici, cã amorul lor ajunsese destul de departe ºi cã poetul trãia amara, dezamãgitoarea concluzie cã iubita este o femeie uºoarã si o pãrãseºte. De remarcat sunt ºi trei poezii din aceastã perioadã: Când te-am vãzut, Verena..., Pierdutã pentru mine, zâmbind prin lume treci! ºi Icoanã ºi privaz. În ele vorbeºte Eminescu-omul, la fel ca în epistole, realizând parcã o disecþie conºtientã a trãirilor interioare.

Femeia ademeneºte, „venin e sãrutarea”, este „înger” ºi „heterã”, îndeamnã cãtre pãcat pe cel care se fereºte parcã cu atâta „rãcealã” de ademenirile ei. Interesant este însã titlul primei poezii menþionate mai sus, cãci trimiterea cãtre Veronica Micle este mai mult decât evidentã, dacã este sã ne amintim încercãrile lui Eminescu (din manuscrise) de anagramare a numelui iubitei. Idea cã iubirea lui este „vinovatã”, „un pãcat” apare ºi ea frecvent în poeziile scrise în 1876. Declaraþiile sunt însã constante, aproape cu aceleaºi cuvinte ca în scrisorile de mai târziu: O, tu! tu dumnezeul ºi viaþa vieþii mele, Priveºte-amãrãciunea-mi ºi spune, nu þi-i jele? .......................................................................

Pe maicã-mea sãrmana atâta n-am iubit-o, În Icoanã ºi privaz apare copila „cu gurã caldã, cu picioruºe reci” din scrisori, iar versul final ni-l reaminteºte ºi el pe poetul îndrãgostit: „– Eºti prea frumoasã, Doamnã, ºi prea mult te iubesc!”. Într-o altã epistolã, din acelaºi an 1876, redactatã în franþuzeºte, reiese cã, atunci când Veronica se plimba prin parc (Copou), era “în societatea de ofiteraºi a unei artilerii considerabile prin mustãþile sale mari”. Aceeaºi scrisoare ne face pentru un moment sã înþelegem atât atitudinea lui G. Cãlinescu, dar ºi a lui E. Lovinescu despre celebra iubitã a lui Eminescu. ªi, totuºi, aceste declaraþii de jignitã despãrþire nu sunt decât expresia unui amor nãbãdãios.

Pentru cã urmãtoarea epistolã, datatã 20 august 1876, începea cu apelativul “dulcea mea amicã” ºi cu mãrturisirea cã ar voi o fotografie a iubitei fãrã coafura ei înaltã, pentru cã “în genere te iubesc în proporþii cât se poate de proprii”.

Prima scrisoare cunoscutã a Veronicãi e din 27 octombrie 1877 ºi începe cu “Mult iubite Titi”. (În general, apelaþiile ei drãgãstoase sunt : “micuþule iubit”, “Miþule”, “Miþul meu”, “Eminul meu”, “Micuþul meu Eminescu”). Aici i se mãrturisea: Tu mã crezi prea uºuraticã spre a-mi presupune o inimã ºi eu îþi pot afirma cã sunt o femeie sincerã, ºi n-aº vrea cu nici un preþ sã-þi creez o viaþã penibilã... Vreau sã ºtiu dacã mã vei ierta, dacã mã mai iubeºti un pic rãutãciosule mic, bebeluº mic ºi prea iubitul meu Titi.

Dacã de Crãciun ar veni la Iaºi (Eminescu se afla la Bucureºti, lucrând la Timpul) “te voi vedea adormind pe braþul meu. Îþi jur cã nu voi mai fi niciodatã rãutãcioasã cu tine”. ªi, în decembrie 1877, îl vestea: “dac-ai ºtii cât doresc sã fiu lângã tine, mi-e lehamite de lumea asta”.

Mergând pe coordonatele paralelismului epistolar ºi poetic, ne oprim asupra perioadei 1877-1879 în care se încadreazã ºi poezia Te duci cu variantele ei succesive, încorporatã în ediþia princeps Maiorescu din 1883. Nostalgia pentru perioada vienezã revine permanent în sufletele celor doi ºi poetul îi declarã într-o epistolã: Vãzându-te, am ºtiut cã tu eºti singura fiinþã din lume care în mod fatal... are sã determine întreaga mea viaþã... Însã poezia mai sus-menþionatã surprinde un moment de despãrþire (ºi au fost destule în relaþia celor doi), moment cauzat probabil de plecarea la Iaºi a Veronicãi, în pofida rugãminþilor fierbinþi ale poetului de a fi mereu împreunã, ºovãind între dragoste ºi urã, dezamãgire ºi suferinþã: Te duci ºi ani de suferinþã N-or sã te vazã ochii-mi triºti, Înamoraþi de-a ta fiinþã, De cum zâmbeºti, de cum te miºti [...]

Puteam numiri defãimãtoare În gândul meu sã-þi iscodesc, ªi te uram cu-nverºunare, Te blestemam, cãci te iubesc.

Poezia Atât de fragedã, datatã 1 septembrie 1879, este ºi ea reprezentativã pentru aceastã perioadã alãturi de cele trei Sonete. Termeni ºi structuri precum „înger”, „vis ferice de iubire”, „braþe reci”, „dulce” sunt specifici atât liricii cât ºi corespondenþei eminesciene. Iar întrebarea din finalul poeziei: „Unde te duci? Când o sã vii?” pare ea însãºi un motiv care se repetã cu regularitate, chiar dacã nu neapãrat în aceeaºi formã, ºi în scrisorile adresate Veronicãi. Iubita trebuia sã rãmânã „ visul de luminã”, metaforã care sugereazã devenirea, metamorfoza ei în Iubirea ca model ideal, ca o reprezentare a sublimului: „ª-o sã-mi rãsai ca o icoanã/A pururi verginei Marii”, adicã Virtutea însãºi: „Pe fruntea ta purtând coroanã” idee regãsitã mai târziu în Luceafãrul). În finalul unei alte scrisori din aceastã perioadã, Eminescu, dupã ce îi reproºeazã starea de solitudine ºi ridicolul aºteptãrii, doreºte o reîntoarcere condiþionatã:

Dacã aº ºti cã ai o scânteie de iubire pentru mine, aº aºtepta ºi o sutã de ani, dar ºtiind cã n-ai, de aceea condiþia mea e cea mai grea posibilã.

Cu pseudonimul utilizat ºi alte dãþi, Tola, Veronica îi rãspunde în limba francezã, chemându-l de sãrbãtori la Iaºi, cu jurãmântul de a fi tot timpul împreunã, însã conºtientã ºi temãtoare de superioritatea absolutã a poetului, ce-i poate altera dragostea: „Tu eºti prea inteligent, dar dragostea nu te lasã sã judeci...”

Tot de inspiraþie „veronianã” este ºi Lasã-þi lumea... în care Eminescu îi cere iubitei, ca în scrisoarea din octombrie 1877, sã fie a lui „oricum ºi oriunde”, fapt ce nu ºtim cu certitudine dacã s-a întâmplat pentru cã ea se simte „spionatã de oameni”: Lasã-þi lumea ta uitatã, Mi te dã cu totul mie, De þi-ai da viaþa toatã, Nime-n lume nu ne ºtie.

Vin’ cu mine, rãtãceºte Pe cãrãri cu cotituri, Unde noaptea se trezeºte Glasul vechilor pãduri.

Inclusã în unicul volumul antum de versuri al poetului (Poesii,1883), figurând într-un prim manuscris datat 1876, poezia Lasã-þi lumea… a fost definitivatã la Bucureºti ºi se pãstreazã în 8 manuscrise ºi vreo 18 versiuni. Eminescologul Dimitrie Vatamiuc apreciazã cã: ,,Poezia ridicã o problemã interesantã. Situatã, prin elaborare, în epoca bucureºteanã, prin peisaj si atmosferã, ne îndrumã spre Iaºi’’. Încadrabilã, prin tonul elegiac ºi prin muzicalitatea versurilor în specia ,,romanþei cantabile’’, poezia denotã o atmosferã seninã, încrezatoare în iubirea împãrtãºitã sub semnul îndemnului voluptuous: ,,Lasã-þi lumea ta uitatã…’’. Tot ce o separã pe femeia îndrãgitã de ursitul sãu trebuie aruncat în uitare, cãci singura realitate semnificativã nu mai este a ei sau a lui, ci a lor ca pereche. Cu siguranþã cã acelaºi lucru îºi doreau ºi îndrãgostiþii Eminescu ºi Veronica în viaþa realã.

Precum în Dorinþa ori în Floarea albastrã, îndemnul este acela de a ,,rãtãci’’ pe cãrãrile întortocheate ale ,,vechilor pãduri’’- martore unice, alãturi de stele, la tabloul idilic al îmbrãþiºãrii perpetue. Versurile-refren din primele trei strofe sunt aproape identice ºi converg spre nevoia îndrãgostitului de a ocroti fiinþa adoratã: ,,Nime-n lume nu ne ºtie’’, ,,Nimelume nu ne vede’’. Formula aceasta este parcã asemãnãtoare cererii lui Cãtãlin din Luceafãrul: – Tu eºti copilã, asta e...

Hai º-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele ªi nu ne-or ºti de nume.

Cititorul care se aºteaptã ca scrisorile lui Mihai Eminescu cãtre Veronica Micle ºi, eventual, ale ei cãtre el sã fie poetice, sã fie capodopere literare, va fi dezamãgit. Abia dacã rãzbate câte o metaforã, câte o întorsãturã romanticã a frazei care amintesc de “poetul naþional”. Din fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decât rarisim în epistolele sale ºi tocmai de aceea ele nu dateazã. Viaþa cotidianã a gazetarului de la Timpul ºi problemele lui sunt uimitor de actuale: se pare cã lumea româneascã nu s-a schimbat prea mult de un secol ºi ceva încoace. Din scrisori se formeazã spontan imaginea omului, cu tot omenescul sãu precum ºi aerul timpului, pe care poezia, fraza cãutatã le-ar fi destrãmat. Corespondenþa romanticului Eminescu reprezintã aspectul realist al creaþiei sale. Ceea ce nu înseamnã cã scriitorul lipseºte cu totul din paginã, cã oricine scria asemenea scrisori în veacul romantic.

Un simþ epistolar înnãscut se manifestã nu numai prin ce conþin aceste scrisori, dar mai ales prin ceea ce nu conþin.

Ajunge o simplã comparaþie între paginile celor doi corespondenþi pentru a vedea diferenþa: la el registrele diferite (tonul ludic sau grav, tonul de zile mari sau cel de toatã ziua) sunt stãpânite perfect ºi nu stricã omogenitatea întregului. Micile jocuri amoroase stau foarte bine lângã durele adevãruri dezvãluite iubitei sau lângã ºtirile nesemnificative, gelozia lângã dragoste, oboseala ºi blazarea lângã momentele de încredere sau de liniºte sufleteascã: Ieri am primit ultima ta scrisoare ºi alaltãieri penultima.

Iartã-mi gelozia ºi explic-o prin depãrtarea în care suntem unul de altul ºi prin dispoziþia posomorâtã în care am rãmas fãrã tine. De aceea mi se ºi urãºte o casã de unde plec dimineaþa ºi nu vin decât spre searã pe la 6, 7 obosit ºi fãrã dispoziþie de lucru sau de citiri. Asta-i cea mai rea din toate dispoziþiile, mica mea pasãre ºi gãsesc cu cale sã þi-o explic, dacã scrisorile mele nu vor ieºi tocmai amuzante.

La Camerã mã duc în toate zilele [...]. Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruºine cã nu existã în toatã adunarea decât doi oameni cari pot construi o frazã corectã: Cogãlniceanu ºi Maiorescu. (scrisoarea 42, 12 fevr.1882).

Revenind însã la prima dintre scrisorile date publicitãþii de Christina Zarifopol-Illias ºi aparþinând lui Eminescu, aceasta este datatã 10 august 1879, deci scrisã la doar câteva zile de la moartea lui ªtefan Micle. Formula de adresare „Scumpa mea amicã”, deºi indicã o evidentã apropiere între expeditor ºi destinatar, analizatã împreunã cu corpul scrisorii pare sã fie a unui prieten dornic sã ajute ºi care-i transmite

PARADIGMA

17

Tudorel Predan Veronicãi sincerele regrete pentru pierderea ºoþului.

Semnând însã scrisoarea din 17 august „Al tãu Gajus” deja ne lasã sã înþelegem cã între el ºi Veronica existã intimitãþi ca într-un cuplu bine sudat.

Aºa cum s-a mai spus deja, relaþia dintre Eminescu ºi Veronica se pare cã nu rãmãsese pe parcursul acestor ani platonicã, chiar dacã ea însãºi se strãduieºte sã ascundã acest lucru redatând scrisorile, dovadã fiind ºi „miile de sãrutãri” pe care i le trimite într-o scrisoare din 23 octombrie 1879 ºi dorinþa ca ea sã fie „a mea ºi pentru totdeauna”, dorinþã pe care ºi-o exprima încã din 29 august 1879. Îndrãgostiþi unul de altul, aflaþi la distanþã ºi pe lungi perioade singuri, se ºi suspecteazã. La supãrarea ei cã o neglijeazã, vãduvind-o de rãspunsurile aºteptate, cautã aºi explica situaþia de ziarist înhãmat la o corvoadã ce nu-i face nicicum plãcere. Pentru a-i calma neîncrederea, subliniazã cã sãrbãtorile, sigur ale Crãciunului, (scrisoarea a 11-a este datatã 28 decembrie 1879) le-a petrecut bolnav în casã, doar în una din zile (un amãnunt ce meritã reþinut), va veni Maiorescu la locuinþa sa din mahala, pentru a-l lua la masã.

Alteori, considerându-se nevrednic de iubirea Veronicãi, conºtient de bunãvoinþa acesteia de a-i fi trecut „cu vederea acea evidentã slãbiciune de caracter, acea lipsã de acþiune care e cauza tuturor relelor mele”, se acuzã, în a 18a epistolã, de toate pãcatele posibile ºi-i cere: Pentru Dta va fi, fãrã îndoialã, mai bine de-a lepãda departe aceastã sarcinã, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai þi-ar mânca zilele cu propria lui neputinþã ºi laºitate. Neavând curajul vieþii, neavând o razã de senin în suflet, am îndrãznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinþa de-a fi a mea peste orice consideraþii ºi peste orice cuvinte de cruþare aº fi avut; mã sperii eu însumi de rãutatea cu care te-am tratat. Îl apasã ºi o grea sãrãcie ºi o cauzã ar putea fi ºi lipsa lui de chibzuinþã pe care, de altfel, ºi-o recunoaste. E atât de lipsit de mijoace materiale cã, deºi doreºte din inimã sã vinã la Iaºi, îi este „absolut cu neputinþã de-a veni în douã trei zile, cãci n-am cu ce” – aflãm din aceeaºi scrisoare.

Realizând aici o scurtã parantezã, am putea afirma, fãrã sã greºim prea mult, cã Eminescu nu era în viaþa de zi cu zi ceea ce se numeºte un om „cu simþul banului”. Cheltuielile lui, dupã declaraþiile contemporanilor, dacã nu exagerate, erau cel puþin iraþionale. Am greºi poate dacã am exagera ideea sãrãciei extreme în ceea ce-l priveºte pe poet, chiar dacã el însuºi se plânge de nenumãrate ori de lipsa banilor.

Este însã motivul pe care el îl invocã cel mai frecvent Veronicãi atunci când vine vorba de cãsãtorie.

Boala este iarãºi un motiv invocat frecvent de poet, boalã ce l-ar îmipedica sã cãlãtoreascã, dar ar constitui ºi un impediment în realizarea cãsãtoriei. Nu este un motiv inventat, cãci scrisorile de mai târziu ale Harietei o

dovedesc, dar nu pare a fi nici luesul de care vorbea Cãlinescu ºi care l-ar fi fãcut inapt pentru o cãsãtorie.

Reevaluând situaþia ºi luînd în calcul scrisorile inedite nu putem fi de acord cu G. Cãlinescu care, în 1882 îl vede pe Eminescu „puþin înspãimântat” de urmãrile dragostei lui – ºederea pentru un timp a Veronicãi la Bucureºti. Este posibil sã fi simþit ºi teamã, dar la fel de bine putem considera cã încercãrile sale de a-ºi construi siguranþa unui cãmin sunt sincere. Amânarea cãsãtoriei fusese însã ºi motivul despãrþirii din 1880: Tu mã-ntrebi când vom fi uniþi pentru totdeana. Îþi rãspund cât se poate mai curând. Numai te rog sã judeci cu toatã rãceala dacã aceastã unire „oficialã” se poate face fãrã sã am o poziþie cât de puþin asiguratã.[...] Dar spune tu singurã dacã de dulcea ºi iubita datorie de a-þi asigura soarta ta, pe care o primesc în orice moment, nu mi-aº incumba ºi o responsabilitate grea pentru soarta copiilor tãi [...] Din momentul în care ar exista o perspectivã oarecare – fie pensia, fie o asigurare mai temeinicã a sorþii mele – dea creºte cuviincios pe cei 2 copii ºi a îngriji de casa ta, nu mai e nici o piedicã pentru unirea noastrã oficialã” (4 aprilie 1880) Unirea oficialã nu se va produce niciodatã, iar Eminescuomul se lasã pradã visului romantic, ca ºi Eminescu-poetul: „... te visez cu ochii deschiºi ºi par a te vedea plutind în aer ºi-mprejurul meu...” (7 aprilie 1880). Pare s-o cheme pe iubitã aºa cum o face îndrãgostitul din Sonete: Când înºuºi glasul gândurilor tace, Mã-ngânã cântul unei dulci evlavii – Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Riscând o afirmaþie pripitã, uneori asemãnãrile de limbaj dintre textul poetic eminescian ºi corespondenþa intimã a poetului sunt izbitoare. În poezia Despãrþire (1 octombrie 1879) iubitul mditeazã asupra destinului crud care este implacabil („simþirea crudã a stinsului noroc”). Desprins parcã de tot ceea ce-l înconjoarã, Eminescu are ºi în corespondenþã acea intuiþie a inutilei încercãri de a schimba destinul: „Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra cãruia puterea individului nu mai are nici o influenþã.” (3 mai 1880).

Nu putem afirma cã poetul intuieºte cu adevãrat sfârºitul tragic ce-i va fi destinat, dar pare mult mai constant în afirmaþii decât Veronica, pe care vedem sau o intuim mai tot timpul capricioasã ºi inconstantã în afirmaþii. El însã îi va declara de mai multe ori: „tu eºti cel dintâi amor al meu ºi vei fi unicul ºi cel din urmã” (august 1882), la fel cum Cãtãlin îi declarã Cãtãlinei în Luceafãrul: ªi de asupra mea rãmâi Durerea mea de-o curmã, Cãci eºti iubirea mea dentâi ªi visul meu din urmã.

De altfel nici Veronica nu se dezminte ºi seamãnã în exprimare Cãtãlinei: În fond strãini unul altuia suntem de mult, în mascarada vieþii însã, trebuiesc ºi mai cu sfinþenie pãzite formele[...]

(31 august 1881) Totul se deruleazã în continuare aproape în aceeaºi manierã cãci „aºa ne-a fost scris amânduror – prin despãrþiri sã trecem ca sã se lãmureascã prin amãrãciune sufletele noastre”. Interesant este însã faptul cã deºi ne imaginãm cu toþii pe cei doi îndrãgostiþi plimbându-se „mânã-n mânã, gurã-n gurã” pe sub teii în floare ºi aceastã imagine pare sã fi fost doar o proiecþie în viitor ºi nu o realitate. Astfel, în scrisoarea din 17 martie 1882, Eminescu încã visa: „...or sã înfloreascã teii ºi am sã te plimb sub tei, ceea ce am visat de atâtea ori, fãrã sã se fi împlinit vrodatã”.

Din aceeaºi lunã martie poetul vestea cã a discutat cu d-na Slavici pentru a-i gãsi, ei (Veronicãi) ºi lui, o locuinþã potrivitã pe Podul Mogoºoaiei, unde se va muta de Sf. Dumitru. Pentru ca, la sfâºitul lui martie, Veronica sã i se plângã cã el e inutil gelos ºi cã presimte cã doreºte sã rupã relaþiile cu ea. Apoi, ca ºi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îi cerea un permis pe calea feratã pentru a veni la Bucuresti.

Iar el, în mai 1882, se gândea cã ar putea obþine, la Iaºi, un post de profesor de limba germanã. În iunie 1882 poetul îi scria de la Constanþa, unde venise sã facã bãi de mare. În octombrie Veronica, nevricoasã, i se adresa cu “domnul meu”, vestindu-l cã are gânduri de sinucidere. A venit, apoi, galopanta boalã a lui Eminescu, pe care, dupã mãrturisirile lui Negruzzi, Veronica, în tovãrãºia unor ofiteraºi, ar fi primit-o cu indiferenþã. S-au revãzut la Iaºi, unde poetul, iremediabil bolnav, fusese stabilit, având o formalã slujbã, banii de leafã vãrsându-i, prin colectã, Maiorescu. Amorul se stinsese, deºi e cunoscut episodul, din 1888, când Veronica, dupã mulþi ani de indiferenþã totalã, l-a rãpit, din Botoºani, unde locuia la sora sa Henrietta, plecând împreunã la Bucureºti. S-a pãstrat o ultimã scrisoare, datatã decembrie 1888, a lui Eminescu cãtre Veronica. Dar ea provine din fondul Octav Minar, pierzându-ºi astfel credibilitatea. Dacã textul acesta nu e apocrif, poetul îsi exprima, aici, regretul pentru viaþa dezordonatã pe care a dus-o, sfãtuind-o pe cea pe care declarase cã a iubit-o atât de mult: “Uitã totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulã pedeapsã pentru cã n-am voit sã te ascult”. Apoi a venit sfârºitul.

Putem concluziona, asemenea Marinei Cap-Bun: Nu doar evidentele interferenþe cu spaþiul poetic dau savoare acestor lecturi, ci ºi forma lor de roman epistolar involuntar, ce le transformã într-un soi de teritoriu al schimburilor ºi întrepãtrunderilor între viaþa realã ºi teritoriul de vis al literaturii.

Anul 22, Nr.1-2/2014

Însemnãrile unui elev iminent (Urmare din pag.15) semnelor, fie cã sunt ele litere, cifre sau simboluri, ºi pe cei care îndrãznesc sã le minimalizeze autoritatea.

Mihai, acest adolescent abia trecut de pragul iniþierii ºi încã proaspãt dezrãdãcinat din viaþa sa paradiziacã, poate sã descrie profilul psihologic al profesorilor sãi cu ajutorul unor ochi puri, încã neorbiþi de lumina cunoaºterii. Începând de la irascibila ºi severa stãpânã a cifrelor, doamna T., sau pe numele ei mic „Big boss”, pânã la maestrul notelor muzicale, domnul Dreaptã, alias „Mustache”, în acest loc se pot întâlni o sumedenie de tipologii umane Pentru fiecare existã o abordare diferitã ºi o minã adecvatã. Cunoaºterea acestor elemente asigurã succesul ºcolar deplin, dar pentru punerea în scenã ai nevoie de mult talent.

O altã problemã semnalatã de Mihai, prezentã în toate colþurile lumii aspre a cãrþilor de matematicã ºi a culegerilor, este virusul ce începe sã afecteze din ce în ce mai mulþi învãþãcei. Numele acestuia este „Trigonometrie” ºi este extrem de contagios. Cei ce suferã de boala cauzatã de acest virus sunt predispuºi la diferite simtome, precum: alergie la sin ºi cos, transpiraþii reci, greþuri, temperaturã de peste tg de 90 de grade ºi multe altele. Pentru a nu contracta virusul, elevii sunt sfãtuiþi sã pãrãseascã incinta în cursul orelor de matematicã, mediul de incubaþie predilect al acestuia. Acþiunea nu e, însã, aºa simplã, cãci oricine îndrãzneºte sã iasã din spaþiul ºcolii va fi urmãrit de Erinii ºi Furii trimise pentru a le încetini pãcãtoºilor drumul spre fericirile de altãdatã.

Se cunoaºte un singur mod de a regãsi starea magicã a omului adamic: licoarea vieþii veºnice sau, cum le place adolescenþilor sã-i spunã, Sucul cu colegii. Aceastã poþiune, adaptatã anului 2014 ºi urmãtorilor, nu se bea oriunde ºi oricum. Ea poate fi achiziþionatã doar de la vracii cu locaþii generoase, care au reuºit sã depãºeascã graniþa profanã, putând, prin meditaþie, sã ajungã în miezul sacrului. Trebuie urmat cu stricteþe un plan, ce cuprinde: locaþia (de dorit un loc întunecat, mobilat cu canapele, o scenã mare ºi boxe), ambianþa (muzica datã la maxim, cu un ritm alert, de bubuie întreaga încãpere), acompaniamentul (un grup de adolescenþi teribiliºti) ºi ora (de preferat, dupã 12 noaptea). Se folosesc pahare tip sondã, dotate cu paie colorate.

Pe de altã parte, copiii trebuie sã-ºi mai croiascã ºi singuri drumul. Nu este o misiune uºoarã! Un factor decisiv este Facebook-ul. Cu ajutorul acestui substitut al divinitãþii, care funcþioneazã pe baza de Like-uri, învãþãceii pot sã dovedeascã cine este cel mai popular doar prin numãrul de aprecieri de la o pozã. Desigur, nu orice fel de poze pot fi postate pe Facebook. Precum suntem obiºnuiþi, ºi acestea trebuie sã întruneascã anumite condiþii. O fatã trebuie sã ºtie cã poza care apare pe profilul ei trebuie neapãrat sã conþinã tipica expresie facialã a oamenilor din mediul profan, adicã botul de rãþuºcã ºi ochii mari. În caz de mici imperfecþiuni, este un lucru ºtiut cã airbrush-ul rezolvã orice problemã. Tipul doi de pozã, mai exact poza cu tot corpul, trebuie sã afiºeze partea posterioarã a domniºoarei dornice sã fie popularã. Dacã nu se poate asemui cu un model din reviste, acest lucru nu ar trebui sã-i dea dureri de cap: Photoshop-ul s-a dovedit a fi un adevãrat prieten!

Tot Mihai ne spune cum sã înveþi sã fii performant fãrã sã-þi pierzi popularitatea: în faþa profesorilor te prefaci cã nu eºti popular, iar în faþa colegilor cã nu eºti performant.

Mulþumim, Mihai! Mulþumim, ONG-ule! Mulþumim cercetãtorilor englezi!

Viorel Pîrligras - Intrusa

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

18

Comentarii… Comentarii… Comentarii

ªTEFANIA MINCU Dan Sociu: Vino cu mine ºtiu exact unde mergem, Ed. Tracus Arte, 2013

N

-am mai scris despre Dan Sociu din 2006 (despre Fratele pãduche ºi Cântece excesive; articol publicat în Tomis ºi cuprins apoi în vol.

Douãmiismul poetic românesc, Pontica, 2007). De atunci s-au întâmplat multe, dar dintre evenimentele crunte ce ar putea fi amintite este unul, declarat recent de Sociu însuºi într-un interviu, cu care suntem absolut de acord: „Cultura este mortificatã de stat”. Nu este o declaraþie „politicã” în sensul curent (acela cã poetul n-ar fi de acord cu un guvern sau altul), ci una mult mai serioasã – sau, cel puþin, eu aºa am înþeles – ºi anume cã statul nostru ºi-a abandonat cultura ºi chiar când se preface cã o sprijinã, nu o face decât formal.

Dar acesta este un alt subiect ºi ar trebui dezbãtut cu efect, mai ales de generaþia tânãrã de acum. În altã ordine de idei, schimbând simple impresii cu cei din jurul meu, am aflat de acest ultim volum al lui Dan Sociu pe cale oralã (internet n-am, trãiesc într-un oraº mort culturaliceºte, primesc prin poºtã volumete de „poezie” bune de dat la casare imediat dupã tipãrire) ºi mi s-a spus cã ar fi „cel mai slab Sociu de pânã acum”, ba chiar „neînchipuit de slab”, încât, gãsindu-l în cele din urmã, am dorit sã-l citesc, sã mã conving; mai ales cã, în afarã de mortificarea culturii ca politicã „de stat”, s-a instalat, cu efecte din ce în ce mai vizibile, ºi o derutã a criticii, care devine iarãºi pur impresionisticã, survolant-telegraficã ºi umoralã, cu prea puþine exigenþe faþã de propriu-i act ºi cu prea puþinã implicare, chiar pânã la riscul autodiscreditãrii nepãsãtoare a propriei terminologii expirate.

Ce este acest Vademecum al lui Sociu, concentrat în vreo douãzeci de pagini cu totul (între altele, ideea din titlu ne aminteºte ºi de „Cãlãuza” Ofeliei Prodan...), decât un poem comasat, aºa-zicând, din secvenþe monotone ºi „albe”, în sensul cã nu þin deloc la relieful lor expresiv, ci se deruleazã lent, riscând sã nu se imprime de la prima lecturã, printr-o poeticã efasatã parcã în mod expres, pornind de la constatãrile cele mai banale: „E interesant cum ne începem poveºtile cu o descriere/ ca ºi cum am fi înþeles cã primul lucru de spus despre noi/ e cã plouã, ninge, bate vântul sau nu”. Pãcat cã n-am citit (n-am avut, n-am gãsit, n-am avut timp sã insist) nici unul dintre cele câteva „romane” ale lui Sociu. Credem cã poezia i s-a contaminat din prozã sau poate cã a experimentat înadins romanul pentru a ajunge sã producã în poezie acea „prozã în prozã” despre care se vorbeºte în ultimul timp pe alte meleaguri – iar douãmiiºtii români nu sunt nicidecum ultimii în aceastã privinþã, ba chiar dimpotrivã: ceea ce se vede acum vine tot în siajul douãmiismului (nu numai românesc).

Ceea ce se contureazã încã de la prima secvenþã este o percepþie în felul ei nouã a subiectului uman, mai greu decelabilã, estomptatã în prolixitatea versurilor ºi mascatã în aparenta anodinitate a mijloacelor specifice prozei: o evanescenþã totalã a fiinþei umane, care pare sã nu mai existe deloc ca entitate autodeterminatã. E o banalã constatare, aceea cã am fi niºte simple fiinþe meteo, aºazicând, lucru pe care proza ca gen l-a ºtiut dintotdeauna atunci când fixa locul ºi momentul acþiunii, luându-l ca de la sine înþeles ºi pe care nici nu-l aprofundeazã vreodatã, deoarece nu serveºte, în fond, decât la fixarea tacitã în obiectivitate a faptelor care, ele concentreazã întreaga atenþie a lecturii. Doar cã acum condiþia meteo capãtã proporþii metafizice. Poezia, ea, are prin tradiþie atenþia concentratã pe subiect, pe emoþiile ºi sentimentele acestuia.

Dar... emoþiile ºi sentimentele, tocmai ele, au dispãrut...

Ultima secvenþã a volumului tocmai asta decreteazã: „Nu existã emoþii/ pentru ce simt acum/ parcã ducem împreunã/ copilul beat la ºcoalã”. Nucleul volumului îl alcãtuieºte tocmai aceastã constatare liminarã ºi prozasticã pe care omul o înregistreazã abia acum, într-un târziu apocaliptic: faptul cã este nu doar o fãpturã influenþabilã ºi vulnerabilã, ci cã este, în fond, absolut iluzoriu, aproape inexistent, determinat în întregime (ºi dependent) de cascadoria unei entitãþi metafizic-evanescente la care nu are acces: mai dependent chiar decât toate celelalte creaturi ºi, în esenþã, neliber.

Poemul socian se deruleazã aparent în sfera banalului prozaic, conþinând ici-colo câte un tãiº fulgerãtor de poezie, însã atât de estompat, încât riscã sã treacã neobservat.

Realitatea „meteo” are un efect hipnotic. Nu doar noi suntem determinaþi de miºcãrile spaþiului „meteo” (de „vreme”), care pare un aprioric spaþio-temporal concret ºi, în felul sãu, etern), ci ºi amintirile noastre se stocheazã în „nori”; dar, mai mult de atât, ele sunt chiar produse, de-a dreptul, de „meteorologie”, „dupã legi ºi scopuri obscure”, funcþionând simþitor altfel decât aprioricele kantiene, de pildã. Chiar prezentul punctual, evenimentul ca atare pe care îl trãim, este predeterminat prin readucerea la suprafaþã a unor amintiri intrate în gena specificã individului (fireºte, când acesta ºi-o pãstreazã).

Unul dintre „tãiºurile” (tãieturile poetice în calupul de „prozã”) despre care vorbeam este un accident de patinaj artistic urmãrit la televizor: în mijlocul unei figuri complexe, pe gheaþã, patinatoarea chinezoaicã pierde contactul cu realul, privirea i se rupe, devenind de un alb înspãimântãtor ºi urmeazã, desigur, moartea: ‚îi vãd privirea: s-a rupt. A ieºit de sub dominaþia vremii.// Ochii i se albesc, dar nu e nici albeaþa varului de pe copaci (...) sînt douã fâºii îngrozitoare de alb – prin contrast, albul patinoarului pare liniºtitor de uman”. „E în afara determinãrilor macro sau cuantice, în afara fluxurilor energetice/ dar ºi a oricãrei reprezentãri, prin imagine sau cuvinte sau logicã matematicã.”

Spuneam altãdatã cã „punctul forte al lui Sociu e moartea” (art. cit.) ºi-mi amintesc cã unii congeneri ai sãi au zâmbit foarte amuzaþi la aceastã formulare, involuntarcomicã a mea. Acum, însã, îmi vine s-o repet. E problema generalã a volumului în cauzã – o percepþie aparte, ineditã, asupra morþii. Mai întâi intempestivitatea survenirii ei... filmate. Apoi faptul cã, în chip paradoxal (prin acea „intrare pe contrasens” a ideiei la acest poet, despre care, iarãºi, am mai scris), moartea este singura scãpare de determinãri, singura libertate autenticã, deºi este suprema limitã.

Poate cã în acest poem sui-generis Sociu dezleagã în felul sãu ºi cu mijloacele poeziei, fie ea ºi camuflatã în proza cea mai prozasticã, acel x în care sensul se dã peste cap ºi intrã pe contrasens: tocmai acolo unde subiectul îºi descoperã totala dependenþã ºi emarginare ºi unde visul (sau „proiectul” sãu) este totalmente îngenunchiat se gãseºte principiul sãu de libertate pentru care el opteazã într-o clipitã ºi scapã, la propriu, de orice determinare: „Orice e posibil ºi ce nu e se ridicã pe picioarele din faþã/ ºi plânge cu riduri pufoase la camerã, aºa cum nu mai e necesar/ ca un bilet de ieºire strâns în pumn apoi întins/ sã semene cu cortexul ridat al unui ºoarece alb. E vorba de un alt ºoarece/ celãlalt a scãpat dintre degetele laborantei, s-a ascuns dupã neoane sau e la ea acasã (...)”

Momentele sesizabile de poezie apar exact acolo unde se petrec astfel de rupturi bruºte, când în plinã desfãºurare a unui fenomen în curs se produce insesizabil o suspendare intempestivã a decursului evenimenþial monoton („era ultima ploaie din acea toamnã ºi ploaia se oprise la jumãtatea ferestrei/ ca ºi cum n-ar fi ºtiut dacã sã cadã sau nu”). Dacã am dori sã speculãm, am spune cã tocmai o asemenea clipã de suspans ontologic asigurã desfãºurarea evenimenþialã a vieþii ºi pune în miºcare (un fel de primum movens indemonstrabil ranversat, dar perceptibil în chip uluitor) din care se poate decola rãmânând pe loc, în cele mai îndrãzneþe vise ale ficþonãrii realului: prin ficþionare inversã acesta (realul) devine exorbitant ºi totodatã literalmente real: ‚se ridicã mereu spre cer avioane grele de apã. Dar nu ne mai pãcãlim/ am pornit ºi ieri spre aeroport ºi alaltãieri, toatã primãvara de fapt/ ºi am întârziat. Sufletele noastre au nimerit din prima zi ºi acum se plimbã// pe alei însorite (...) ce reale sînt aceste cereale.”

Poate cã este mai dificil (ºi mai riscant) ceea ce face Sociu acum. Poezia sa alunecã spre zone ce par mai greu omologabile, scrise pe un ton mai resemnat, fãrã ambiþia poeticitãþii ºi a poetizãrii exprese. Dar sub ele se simte starea nostalgiei trãite aproape incomunicabil, deºi extrem de implicat, de a accepta paradoxul trãirii prin altul, de a comunica prin incomunicare, de a accepta inacceptabilul ficþiunii condiþiei ontologice paradoxale. Lumea autosugestionatã este cea realã, iar cea pe drept cuvânt realã nici nu existã, pare doar o fugitivã stare meteo, o evanescenþã care dispare imediat ce a avut loc. O poeticã hipnoticã ºi abulicã ce scoate metafora din funcþie instalând-o în real.

Sentimentul nu mai e sentiment, e schimbat ca percepþie,

e o euforie lucidã, translatã, o melodie „chinezeascã”. Ceva se schimbã, se tot schimbã în genomul poeziei actuale. Îmi amintesc cã l-am întâlnit pe tânãrul Dan Sociu într-o searã la Club A ºi, schimbând câteva cuvinte (erau acolo mai toþi douãmiiºtii, fuseserãm invitaþi de Þupa, eram împreunã cu Marin Mincu), el spunea ceva în sensul cã nu-l mai intereseazã poezia românã ca atare, cã el comunicã pe net cu poeþii de pretutindeni ºi cã vrea sã schimbe ceva, nu spunea clar ce anume, prin aceastã desprindere. Eu am zis – fiindcã mie mi se adresa în acel moment– : „D-ta vrei sã schimbi genomul, dar asta nu se poate. N-ai cum. Nu poþi decola decât rãmânând pe loc.” Cam aºa cred cã m-am exprimat, fiiindcã îmi pãrea rãu sã aud de la un tânãr una ca asta. Înclin sã cred cã el sesiza aceastã condiþie staticglobalã, fãrã precedent, a poeziei.

Iatã un citat pentru momentul „libertãþii necondiþionate ºi totale, libertate oferitã de acel „nu” total pe care îl opune moartea. În punctul ei central, aceastã nulitate oferã maxima posibilitate de contracarare a tuturor „nu”-urilor rezistente ale realitãþii ºi te face sã ai, în concret, senzaþia „realuluireal” în chip autentic: „Acelaºi organism metafizic care, într-o dimineaþã ploioasã, a inventat limitele/ îþi dã un fel de bicicletã pentru pierderea controlului./ O bicicletã fãrã ghidon, sã-þi înveþi mâinile cu nimic de apucat/ fãrã pedale, sã uiþi de picioare/ fãrã roþi, sã te obiºnuieºti cu nici o direcþie de urmat./ Genunchii unui bãrbat strãin urcã ºi coboarã/ se apropie ºi se îndepãrteazã ritmat.” „Subiectul” – sau ce a mai rãmas din el în epoca noastrã, dupã ºtergerea persoanei, un fel de subiect genetic – se compune din acest tandem ciudat: „actorul” ºi „organismul metafizic” pomenit în textele lui Sociu ºi care ia locul divinitãþii, oferind prin unul ºi acelaºi gest limitele ºi posibilitatea – singura realã – de libertate totalã. Subiectul – repetãm – este „strãinul” nostru, „mortul nostru” aºazicând, cel care în noi, invizibil, ia comanda miºcãrilor ºi decide, intempestiv ºi fãrã determinare vizibilã, sã taie legãturile: nu numai cele dintre noi ºi real, dar ºi cu propriul nostru suflet, deci cu lumea emoþiilor: Pisica ta fãrã gurã, Saudade, se apropie de pleoapele tale închise/ ºi scânceºte din piept sã o atingi./ Omul zburãtor cimentat între crengile plopului/ te priveºte prin fereastra deschisã/ ºi te roagã din ochi sã-l atingi.” Zicã oriºicine cã aici Sociu nu face poezie sau nu este poet. Eu nu voi spune aºa ceva. A-þi vedea „mortul propriu” ºi a nu-l mai putea atinge – acel subiect profund de care ne despãrþim subit – printro imagine de „accident” aviatic sau de defenestrare... realfictivã. Sunt percepþii noi ale morþii, specifice generaþiei nihilocentrice douãmiiste. ªi mai sunt de spus multe, dar nu dorim sã epuizãm „materia”, ci doar s-o semnalãm.

Subiectul acesta nu poate fi prins, nici sesizat, nici comunicat propriu-zis, ci subzistã, paradoxal, doar în imaginea creatã artificial..

Fiecare ºi-l vede altfel: „Ultima oarã, lângã debarcader, ne-am fãcut teste/ pe imaginea întunecatã a pãdurii ºi imaginea pãdurii în lac./ Eu am vãzut un iepure, pescuia cu uechile/ Gabi a vãzut una dintre creaturile alea pufoase de doliu/.../ Anto a vãzut cenuºa pãdurii”. Singur ºi etern este doar „decorul” („stupid ºi fix”) ºi liber, (adicã „nebun”), iar noi nu.

E chiar foate coerent acest ultim Sociu. ªi volumul sãu nu e nicidecum „slab”, ci matur. E volumul unui Sociu matur.

Fiecare secvenþã, prezentã doar ca o masã textualã nedecisã în ochii unui cititor neatent, îºi are rostul ei, creînd un aspect inedit dintr-o aºa-zisã percepþie „pneumaticã” (recte: autenticã), ºi nu „tematicã” a morþii – ºi deci a existenþei.

Noul subiect (aproape incomunicabil) este, tocmai de aceea, sociopatul (sau, Sociu, ca sã ne pretãm la un joc de cuvinte – parcã predestinat).

Noul subiect – îi zicem noi, în lipsã de altceva mai bun – e un fel de cobai (vezi supra, citatul cu ºoaecele alb) care „scapã” într-o lume de neoane ºi de „muzici date la maxim” pentru a bruia moartea celui cu cortexul deschis în laborator.

Condiþia libertãþii ar fi sã te vezi mort de la început, sã fii „mort” de la început, sã-þi vezi secvenþa (segmentarea fulgerãtoare a propriei vieþi, în plinã viaþã) ºi sã te bucuri doar de niºte „cesiuni” cazuale de viaþã realã din partea altora, de niºte surogate. Actorul e biografie (secvenþa 5) trãind într-o lume autosugestionabilã, dar „strãinã” („Fiecare nanometru e fibrã din mine îmi e strãin”) în care totul dispare rapid ºi este, în esenþã, real-fiction, azvârlind dintr-o datã literatura cu principiul ei de aºa-zisã „libertate” obþinutã prin ficþiunea metaforei. Cerându-mi scuze pentru pedanteria rândurilor de mai sus , înregistrez cu mare interes un mare poet care rezistã, evident ºi în etapa a II-a a douãmiismului, acolo unde critica se pare cã a sombrat. – Un fel de raccourci-uri ale percepþiei, din când în când: am vãzut – poetul spune cã memoria se „stocheazã în nori”; nu cã am þine minte norii, ci cã ei ne þin minte: un fel de evanescenþã totalã a noastrã, dar ºi a memoriei noastre ºi, în acelaºi timp, o fatalitate intempestivã a receptãrii genomului strãmoºesc în simplele fenomene meteo ale fiinþei noastre disparente, cu percepþie fulgurantorbitoare. Paradoxul vieþii muritoare e prezent în chip neaºteptat ºi în secvenþa 7 (numerotarea ne aparþine). Iatã femeia (socianã), frumoasã în sensul morþii-nuntã (cea din „genomul” nostru cultural): „Te-am vãzut într-o pozã la pompe funebre pe Dudeºti/.../ sau poate veneai de la o

PARADIGMA

19

Anul 22, Nr.1-2/2014

Comentarii… Comentarii… Comentarii nuntã când ai pozat pentru piatra de mormânt.” Numai figura fictivã nu are limite (sau nu are limite la limitã, totuna): Dacã tot nu ai limite, ai fi putut sã vii/ sã mã îmbrãþiºezi strâns pe dinãuntru, ca alcoolul” – O ultimã imagine a lumii în poezia lui Sociu este aceea de aeroport sau garã.

Spaþiile umane în actualitatea poeziei par a fi devenit din ce în ce mai stranii, aproape irecognoscibile, confundabile cu spaþiile neatinse, de dincolo (din viitor sau din trecut, totuna), într-un fel de laborator experimental în care vegeteazã la un loc nenãscuþii ºi morþii. Fiinþa individualã a noastrã þine de ambele, în aceeaºi clipitã: „ Nici pânã acum nu þi-au crescut toate trãsãturile ºi restul din tine/ sînt doar colonii de horcãituri care urcã ºi coboarã.” Moartea se produce, prin decizie bruscã de separare a celor 2 gemeni: nenãscutul ºi mortul, în chip absurd. ªi mai absurdã e secvenþa 9, pe care o lãsãm necomentatã. Dar e vorba tot de „separaþie” ºi de „legãturã”, iar în secvenþa 10 ne lãmurim oarecum: e din cauzã cã „dispecera are limba despicatã” ºi este, în esenþã, misterioasã: „am putea sã desfacem dispecera (moartea – n.n.) sã-i gãsim mecanismul/ ºi sã nu gãsim nici un mecanism”. Misterul morþii rãmâne totuºi inviolabil ºi nul. Dã libertate totalã ºi autonomie subiectului prin nulitatea ei inviolabilã: „Apoi din fotografiile cu mine în avion i-am ºters pe ceilalþi.// Am ºters ºi avionul am pus câþiva nori ºi// acum sînt numai eu// plutind pe cer cu o ceaºcã de ceai aburind în mânã”.

Axul volumului, poate, e în secvenþa 12 unde existã un echilibru abscons: „ceva trebuie sacrificat/ când altceva e salvat”. Dar, în ce ne priveºte, ca specie, „N-avem în comun decât morþile noastre nesincronizate”.

Reflecþia este cea care schimbã datele problemei.

Primatele lui Jung care aspirã la conºtiinþã sînt sublime; omul zilelor noastre o are în exces, e sortit pieirii ºi întunecã totul prin absenþa inocenþei prime, devenite imposibile.

Durerea conºtiinþei e un sentiment nou, care întunecã toate celelalte emoþii (copilãreºti) ale omului, fãcându-l bãtrân.

Acesta de acum este un „Sociu bãtrân” (cum se intitula primul sãu ciclu din „Fratele pãduche”) ºi atâta tot. Totul e inedit. Copilul e atins din fragedã pruncie de alcoolismul (artificial) al conºtiinþei, nu mai poate fi vindecat: „Nu existã emoþii/ pentru ce simt acum/ parcã ducem împreunã copilul beat la ºcoalã”. Sau, pe bãtrâneºte spus: „Cine ºtie multe, moare”. Nu-i mai rãmân decât mici chinezãrii, mici emotivitãþi homeopatice.

Acest „ghid” socian s-ar putea intitula simbolic, prin parafrazã: 13 elegii; însã ar fi impropriu, deoarece sentimentul elegiac este de data aceasta de perplexitate prozaicã ºi coºmarescã în acelaºi timp: apocaliptic.

Nediferenþiator. Apodictic.

OCTAVIAN SOVIANY O poetã de neignorat

C

a ºi alþi poeþi de excepþie (un Ionel Ciupureanu, un Viorel Mureºan, o Judith Meszaros), Ioana Greceanu se înscrie în categoria „franctirorilor singuratici”, strãini de toate cabalele literare, care, cu o admirabilã abnegaþie ºi perseverenþã îºi urmeazã propriul destin artistic, indiferenþi la aplauzele (câteodatã atât de fãþarnice!) ale criticii de întâmpinare. Câtuºi de puþin rãsfãþatã de recenzenþi, care, cu puþine excepþii (Geo Vasile, Emanuela Ilie), mai degrabã au ignorat-o, autoarea este totuºi una din vocile puternice ale poeziei actuale, care a reuºit sã-ºi descopere (mai ales în ultimele sale douã volume) propriul teritoriu: acela al unei lirici introspective, care are ceva din atrocitatea unei vivisecþii, secþioneazã nemilos fibrele viscerale ºi sufleteºti în poeme care amintesc de cruzimea abjectã a ecorºeurilor.

Volumul sãu de debut (Poeme în pierdere, Editura Eminescu, 1999) însemna deja o tentativã de singularizare în raport cu poezia momentului, cãci autoarea, departe de a împãrtãºi gustul pentru peisajele citadine, tratate în registru mizerabilist, al ultimelor promoþii poetice, scrie acum o liricã a rodului ºi a rodirii în care abundã imaginile vegetalului ºi se face prezentã o întreagã mitologie a germinaþiei: „dar verdele ce-l poartã frunzele/nu este al lor/ le este dãruit/el este vestitorul florii/ºi-al fructului/în sineºi poartã fructul/ca pe un blestem/ci frunza /redã ramurii fragede darul întreg/nu e vestejire ce pare a fi/ci doar tãinuitã putere./Tremurã frunzele toamnei ca dupã o naºtere grea/ºi verdele se scurge grãbit prin nervuri” (Exerciþiu de admiraþie). Aceastã obsesie a rodirii face ca timpul sã fie integrat într-o spiralã a devenirii, pierzându-ºi aspectele neliniºtitoare ºi convertindu-se câteodatã în melos, ceea ce face ca „peisajele” poetei sã dobândeascã adesea o structurã „simfonicã”, de vreme ce muzica reprezintã o formã eufemizatã a temporalitãþii devastatoare, exprimând „coincidenþa contrariilor” ºi fiind totodatã „timp pierdut” ºi „timp regãsit”: „acea obosealã a serii/de cântec de leagãn, ºoptit monoton,/melopee prelungã/când totul este mai rar, mai uºor,/când gând peste gând se aºazã molcom./O, vise tãcute în lumina spectralã/fulgerãri/pe fruntea adormitului plumburie/închis ca-ntr-o criptã în somn./De jur împrejur, acea profunzime a serii/ca o deasã pulbere de aur visele lumii/licãriri pe mormintele vechi./Închis în oasele lucii/zorul nebun al timpului” (Acea obosealã a serii). Plasate astfel sub semnul metamorfozelor, poemele Ioanei Greceanu vor celebra amestecul candid al regnurilor, pe fundalul unei lumi aproape paradisiace unde personajul liric va lua el însuºi ipostaza omului-arbore, a cãrui imagine totalizeazã (aºa cum arãtau filosofii imaginarului) aspectele contradictorii ale devenirii: „în locul oraºului/o orbitoare explozie verde/duc mâna la ochi/dau de petale/duc mâna la tâmplã/pielea se umflã, trozneºte/sub împunsãtura din tâmple cresc ramuri/din degete frunze/din tãlpi rãdãcini” (Mã rãmuresc). Aºa încât pentru Ioana Greceanu poezia înseamnã o (re)conectare la cosmic, versurile sale rãmân cu totul strãine de acea angoasã a decosmicizãrii prezentã în textele grupului 2000. Iar produsul poetic implicã o demnitate a rostirii, o stare sãrbãtoreascã a cuvântului, care îl transformã în cântec, ceea ce nu înseamnã cã asemenea momente de jubilaþie exclud stãrile de anxietate, dimpotrivã. Cãci poeta este o naturã anxioasã, extrem de sensibilã la aspectele devastatoare ale timpului, care sunt percepute acut în toate cãrþile sale de poezie. Deocamdatã, în volumul sãu de debut, spaima de timp îºi gãseºte concretizarea în fabule metafizice cu vagi inflexiuni blagiene, populate de imaginile degradate ale angelitãþii sau în peisajele eschatologice, aparþinând unei lumi erodate de fluxul timpului heraclitic: „În zare, risipire de sânge/Pe lespezi, frunze roºii,/un alfabet netãlmãcit./Putrezit aerul se prãbuºeºte cu vuiet/pe mormintele proaspete./Pãsãri întârziate scriu semne ciudate pe cer./Inima vãzduhului se zbate, tresaltã./Îngerul pruncului nenãscut/cade cu rãbufnire de plâns” (Pastel). Chiar actul poetic se dovedeºte în esenþa lui o tentativã de exorcizare a timpului, lucru evident mai ales în poemele din volumul Singurãtatea poartã o pelerinã roºie (Editura Junimea, 2003).

Acum poezia Ioanei Greceanu se naºte dintr-o conºtiinþã a poeticului/poeticitãþii care îi permite autoarei sã ajungã de la amãnuntul autobiografic sau de la micile experienþe ale vieþii de zi cu zi la o mitologie a scrierii, care încearcã sã reveleze implicaþiile existenþiale ale actului scriptural. Iar viziunea poetei se întemeiazã pe distincþia tranºantã dintre rostire ºi arãtare; poezia e „urma” lãsatã pe o hârtie, ea aratã ºi nu rosteºte, este vãzutã ºi nu auzitã. astfel încât alchimia scrisului se fundamenteazã pe vizualizarea discursului, pe acea „spaþiere a timpului” care marcheazã distanþa dintre cuvântul spus ºi cel scris. Plecând de aici, vãzul devine în poemele Ioanei Greceanu o facultate superlativã, ochiul ºi privirea (frecvent evocate) având aici valenþe cosmogonice, dar ºi textualizante. „Ca o vestire înceatã ºi linã/ochiul meu ajunge la vãz/vãzut-a vãzutul/o enormã privire/ca un vis de-nceput, neînceput/locuirea în ochi îmi este menirea/(…) Binecuvânteazã, Doamne, / vãzutul vãzut/ ºi ochiul în ochiul ceresc îl însumã/cãci ochiul e Muma”. Asemenea „reverii cosmogonice” alterneazã însã cu panoramele apocaliptice; nãscute din magia privirii, lumile Ioanei Greceanu rãmân fragile ºi vulnerabile, iar simpla închidere a pleopelor, opacificarea vederii pot sã instaureze praful ºi pulberea, regresiunea la haos, de vreme ce, din perspectiva poetei, a exista echivaleazã cu a fi scris sau citit: „Mi-am privit în faþã toate vieþile/cât una singurã, încãpãtoare ºi strâmtã/Câtã privire, atâta viaþã – aceastã mãruntã retoricã/Iar în spatele meu un zid prãbuºit/ºi în faþa mea un perete pânã la cer/ºi degetele împuþinate, roºii viermiºori,/scrijelesc o viaþã în scãdere (copil fiind – te ridicai pe vârfuri ca mãsurãtoarea/sã fie înaltã)/Iatã, eºti lichenul acesta/de la baza zidului, în partea umbritã, desigur/ singura vizibilã de aici, dinspre nord/ºi o înfrigurare ca la sosirea/neaºteptatã a iernii,/o glisare pe gheaþa ochiului,/ «O. voi Aplecate Pleoape,/Nu vã mai ridicaþi niciodatã»/ ªi-n timp ce Alvaro de Campos/spune aceasta, Fernando Pessoa te priveºte dintr-o datã, fix, în ochi”. Acum spaþiul lumilor scrise începe sã stârneascã oroare, iar remediul

coºmarului va fi trecerea într-un registru al eufemizãrii ºi al reveriilor materne. Astfel cã poemul capãtã accente psaltice ºi invocã „maternitatea cosmicã”,faþa femininã a divinitãþii, ce tuteleazã taina celei de-a doua naºteri, din duh ºi cernealã: „Înghite/mã, Tu/în pântecul tãu sã ajung/unde este foamea mai mare/pentru pruncii Tãi cei mai flãmânzi/o carne mai fragedã/Fã-mã iarbã pentru vitele Tale/Fã-mã lapte în ugerul lor/Fã-mã prunc încã o datã/ - pruncul tãu cu pielea sãratã -/ºi naºte-mã-n chinuri/ºi linge-mã de sângele Tãu/ºi înghite-mi placenta”. Cãci mistica Ioanei Greceanu este în cele din urmã mistica profanã a textului, iar miza ei este identificarea generatorului de scriiturã nu cu divinitatea, ci cu Marele Scrib, cu acea instanþã supraindividualã care impune legile, mai stricte încã ºi mai apãsãtoare decât necesitatea realului, ale textului ºi ale producerii lui: „Închid ochii ºi pipãi pe pagina rece/treptele abrupte ale poemului/rãdãcina lui mai adâncã decât a mea/ încordarea chipului unui scrib egiptean/cu privirea halucinatã/cu mâna atentã/pe tãbliþa de lut”.Nunta cosmicã este substituitã în felul acesta cu nunta scripturalã, iar egoul capãtã aspectul unei fiinþe bidimensionale, „aplatizate”, care se miºcã în lumea lipsitã de adâncime a scriiturii, identificându-se în cele din urmã cu scrierea însãºi, în timp ce vocea auctorialã se depersonalizeazã, devenind tot una cu vocea textului ce îºi etaleazã propria plãmãdire: „Merg în întuneric, desculþ, ca ºi când aº scrie/scriu noaptea ca ºi când aº merge pe întuneric, desculþ,/în deºert. Scrisul acoperã hârtia de semne cum nisipul/îmi acoperã talpa”. O asemenea metamorfozã a fiinþei vorbitoare într-un grafem presupune ritualul „imolãrii” în text potrivit „legii necruþãtoare” despre care vorbeau teoreticienii textualismului: un text nu poate exista decât în mãsura în care-ºi anihileazã propriul autor. ªi, în consecinþã, poemele Ioanei Greceanu nu vor întârzia sã evoce actul sanguinar al decapitãrii, figurând moartea scriptorului în miºcarea nimicitoare a scriiturii: „Omul îºi înãlþa capul cu ambele mâini/în acordurile orgii sãlbatice/proiectat pe pânza neagrã/cu ochi ºi cu gurã/cu labele acelea calde pe pântece/ /ca ºi când ai vedea prima oarã/ca ºi cum lumea þi s-ar dezvãlui plinã de sânge//El pãrea a fi ultimul dintr-un/lung ºir de fraþi decapitaþi/iatã imaginea singurãtãþii/a lumii//ºi tu, ascultând ca pentru prima oarã/acordurile orgii/ca ºi când muzica ar nãvãli dintr-un gâtlej retezat/odatã cu sângele” (Recviem pentru omul din cub). Rezultatul acestei ceremonii violente este pata de sânge, viaþa convertitã în „dârã”, spre care trimite cu gândul imaginea pelerinei purpurii, figurare a semnului în ipostaza lui de reziduu al vieþii: „Cãci ºi eu am cunoscut singurãtatea/singurãtatea poartã o pelerinã roºie, grea/n-o poþi atinge, n-o poþi lovi/ lasã doar urme adânci unde stã/în care te îngroapã de viu, puþin câte puþin/dar nu te îngroapã de tot/ci doar atât cât sã ºtii/ce înseamnã sã fii/pe jumãtate mort ”. Gustul pentru scenele violente asociate cu actul producþiei textuale o apropie pânã la un punct pe poetã de lirica Angelei Marinescu, dar, spre deosebire de autoarea Parcului, Ioana Greceanu nu scrie o poezie a visceralitãþii în suferinþã, ci una a cortexului ulcerat ºi a „nervilor”, lucru lesne de observat mai ales odatã cu volumul Cu o sabie imprevizibilã începe ziua (Editura Vinea, 2007) Aici starea liricã se confundã, din pespectiva autoarei, cu o inflamare a neuronilor, e o scurt-circuitare a fibrei nervoase, de vreme ce orice act creator se defineºte ca o „enervare” în care se intersecteazã spiritualul ºi corporalul.

Poemului visceral Ioana Greceanu îi va opune astfel – în mod programatic – poemul-enecefalogramã, care îºi propune sã surprindã electricitatea secretã a þesutului cerebral, de unde se naºte miracolul gândului. Avem de a face cu o poezie nãscutã dintr-o hipertrofie a inteligenþei, care se autocontemplã ºi se autoproiecteazã la dimensiuni cosmice, în virtutea raporturilor de analogie dintre micro ºi macrocosm: „Binecuvântatã sã fie deci enervarea/ca un elan ce precede toate salturile/toate desprinderile de pe Terra/toate atingerile cu fiinþele intermediare/cu nervii supranaturali/toate religiile ºi toate schismele/toate cãinþele în genunchi ºi pe coate/cu nervii zdrenþuiþi pânã la os/toate acuplãrile într-un rut de eflorescenþã a sexelor/flori fosforescente în carne ºi sânge,//însãºi Creaþia/Însuºi Cuvântul./La început a fost enervarea” (Odã nervoasã).

Acest exces de cerebralitate sfârºeºte prin a dobândi însã creºterea bolnavicioasã a celulelor infestate, devine excrescenþã, metastaziazã (metaforic vorbind), ajunge parte care se revoltã împotriva întregului, inteligenþã care devoreazã viaþa, asemenea unui þesut canceros: „Cu o sabie imprevizibilã începe ziua/mâna mea dreaptã ia forma capului meu/se muleazã pe oasele þestei sale/ca orice instrument de ºlefuit marmura/este plinã de fervoare ca mâna unei cãlugãriþe/în clipa în care-ºi taie pãrul;/Capul meu fãrã pãr/ capãtã o formã sfericã perfectã/ca un cap de Brâncuºi/fãrã inimã/se desprinde de gât ºi toate cuvintele/care vin din viscere/se rãspândesc pe piept ºi pe pântece/ ºi alcãtuiesc un fel de armurã, un text impenetrabil” (Cu o sabie imprevizibilã începe ziua). Transformatã într-un organ al „urii de viaþã”, inteligenþa glacificã astfel aproape orice frisonare a materiei vii, excesul de luciditate conduce la încetinirea proceselor metabolice, la stãri de semicatalepsie, pe al cãror parcurs corpul se converteºte întrun pachet de substanþã thanatizatã: „Existã un fel de a fi/ca

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

20

Comentarii… Comentarii… Comentarii într-un tumul, în adâncul mãrii,/peste care au crescut plante acvatice/în asemenea zile încui uºile ºi acopãr bine ferestrele/apoi îmi smucesc încolo ºi încoace corpul/totul abia ce mai miºcã între cutele din draperii/în mine ºi în oglinda/în care am fost vãzutã ultima datã/sunt ca o statuie care se clatinã pe soclu/(…) tot/ce nu împietreºte în mine/ are tendinþa sã mã ucidã”. Consecinþa acestor stãri de colaps vital, niciodatã benigne, sunt viziunile autiste, sentimentul înstrãinãrii, lipsa de cãldurã ºi de apropiere din care se naºte poemul, perceput ca o emisiune hemoragicã de fluid vital, mereu parcã însã tot mai sãracã, mereu parcã pe cale de epuizare: „Descopãr cã liniºtea face parte/din cuvintele fãrã sânge/abia rostite în aceastã dupãamiazã de iarnã:/liniºtea are o faþã palidã/ºi pe ea nu tresare nici un muºchi/exact ca zidul/prin care vorbim;/trupurile noastre apropiate/fiecare în îngheþul sãu/fiecare în carnea sa/paralelã:/acum mã miºc în tine/mã rãsucesc mã contorsionez mã dezintegrez/mã refac/pecetea mea, un miriapod care/îºi miºcã picioruºele spasmodic/provoacã sângerãri minuscule/ºi ce înseamnã toate aceste lucruri roºii/nici eu ºi nici tu nu ºtim” (Însã existã cuvinte) Nu e e mirare aºadar cã, odatã cu Fragment dintr-un viu (Editura Tracus Arte, 2012), poeta descopera marasmele unei vitalitãþi agonice, aproape dejecþionale, e oripilatã de descompunerea þesuturilor organice, pe care le scruteazã cu un exces aproape atroce de luciditate: „eu sunt din ce în ce mai lucidã/ca o lacrimã care se suie la cap/ºtiu, sunt un coºmar alb pentru tine/aº putea sã te demontez (ca pe un ceas)/aº putea apoi sã stau în faþa ta calmã ºi neatentã/ca ºi când m-aº afla în faþa unui ºarpe imobilizat/de care, brusc, nu-mi mai este teamã” (Îmi voi asmuþi capul). Tocmai aceastã luciditate superlativã îi permite autoarei sã descopere pretutindeni semnele vulnerabilitãþii trupeºti, ale bolii ºi agoniei, pe care le transcrie în veritabile „fiºe de observaþie”, cu o rãcealã ºi o siguranþã de bisturiu: „vei fi poate chiar tu/într-un scaun cu rotile ºi vei refuza/sã faci ºi cel mai mic efort de voinþã/ca pe pildã sã învârþi roþile cu mâinile încã puternice/vei rãmâne înþepenit/între ei/cu inima ta devenitã cord/cu persoana ta devenitã cardiac/cu picioarele tale anchilozate acoperite cu o pãturã veche/cu gura ºtirbã ca de copil, scâncind/vei fi indecent ca o þigancã care-ºi ridicã fustele ºi-ºi aratã sexul la trecãtori/ºi toþi îºi vor întoarce capul de la tine/chiar ºi cei mai apropiaþi” (Vom fi terminaþi). De altfel umanitatea agonicã pe care o invocã la tot pasul poeta se defineºte esenþialmente prin durere ºi suferinþã; într-o lume în care viaþa, limbajul, comunicarea au devenit îndoielnice, durerea e ridicatã la dimensiunile unui „confirmator ontologic” ºi ajunge sã reprezinte singura probã a existenþei: „nu trebuie sã opreºti sângele/nici sã-þi bandajezi rana/nu trebuie sã te ghemuieºti/nici sã plângi nici sã tremuri nici sã gemi/nici sã urli: durerea este/singurul sentiment//tot ce nu doare/e dus cu luntrea peste o apã” (Dragostea nu este un sentiment). Spitalul, bandajele pãtate de sânge, grefele sau scaunul cu rotile se vor numãra astfel printre motivele emblematice ale acestei poezii, în care viaþa e perceputã întotdeauna la timpul trecut („îmi amintesc foarte vag de un loc/unde toþi oamenii sunt vii”), procesele metabolice se apropie de punctul lor zero ºi unde abia mai pâlpâie vag dejecþii de energie vitalã: „cine mã citeºte/ citeºte amintiri din moartea mea/nu ºtiu cu ce sã acopãr acest ochi de apã îngheþatã/care se uitã la mine/viaþa îmi atârnã de cap/ca un vãl de mireasã pãrãsitã în ziua nunþii”.

Existenþa este perceputã acum ca un amestec lugubru de viaþã ºi moarte („De ani de zile aºtept un aparat/de extras moartea din viaþã/ca pe o tumorã din creier”), iar personajul liric nu întârzie sã-ºi descopere „dublul tenebros”, moartea care erodeazã insidios, din interior, ca un cancer, materia din care suntem alcãtuiþi: „atunci am cunoscut-o pe cealaltã ºi nefiind în stare/sã-i pun mâna pe gurã mi-a vorbit/o toamnã întreagã/o moartã cu voce seducãtoare/m-am jucat cu mâna ei de fier cum mã jucam în copilãrie/cu singura pãpuºã pe care am avut-o” (Tai de la rãdãcinã). Corpul ºi umorile lui vor provoca, prin urmare, repulsie ºi axietate, sila de sine devine aproape obsesie: „acum mi-e greaþã de sângele meu ca de-un vierme/care înainteazã prin vene spre inimã/mã doare capul/de mine însãmi/ºi nervii mi s-au rãcit” (Sunt influenþe nevrotice în jur). Morbii extincþiei nu atacã însã doar plasmele viscerale, ei produc simultan blocaje ale memoriei, rateuri ale percepþiei, care se „aplatizeazã”, ajunge anamorfoticã: „ºi uneori simt foarte adânc în carne un eu monstruos/ca un tampon uriaº de hârtie în inimã/ aproape cã nu mã mai pot miºca în mine însãmi/sunt amnezicã ºi închisã ca o gurã care se învecheºte/lumea mi se dezvãluie aplatizatã/ca de pe un pat de spital” (Fragment dintr-un viu). Dobândind tot mai mult fizionomia „omului descompus”, a fiinþei agonice cu îndepãrtate rãdãcini bacoviene, personajul liric e oripilat de spectacolul, trivial ºi abject, al propriei sale dezagregãri care îi provoacã frisonãri de pudoare; „sunt pãrãsitã întotdeauna desfiguratã/ºi uneori cred cã aº putea sã mã obiºnuiesc cu apãsarea mâinilor pe faþã/am nevoie de palme ca de o mascã permanentã!/dezgolirea prin care se aratã orice faþã/este un ecorºeu zilnic al morþii//nu vreau sã fiu vãzutã cum mor” (Fragment dintr-un viu). Experierea agonicului, pe care Ioana Greceanu ºi-o asumã în totalitate, face ca existenþa sã devinã îndoielnicã („aºtept sã plezneascã ceva pentru a nu mã îndoi dacã sunt/sau nu vie”) sau declanºeazã crize

ale identitãþii („nu mã ajutã la nimic sã-mi amintesc/acum eu sunt altcineva cu amintirile lui”), culminând odatã cu revelaþia unui dezolant nihil interior: „În viaþa mea sunt tot mai puþini oameni/mai mulþi ca morþii/mai mulþi ca bolnavii/ mai mulþi ca tinerii îmbãtrâniþi înainte de vreme/mai mulþi ca nebunii inofensivi/mai mulþi ca surdo-muþii/mai mulþi cu mãrunþiºul în inimã//ºi mulþi or sã ºi moarã sub mascã/mai mulþi ca mine/ajunsã nimeni” (Ajunsã nimeni). Scrisul, la rândul sãu, e un act de supliciu, provoacã hemoragii ale organelor locutorii, constituie o formã rafinatã de autotorturã de unde lipseºte catharsisul: „Am propria mea camerã de torturã în casã/pentru orele de noapte cele mai întunecate/numai aºa pot eu sã fiu curajoasã/dimineaþa când speranþa mea de viaþã e zero//noaptea sunt un cadavru inteligent/care vã scrie(...) singurãtatea (de sex feminin) de sânge/înroºeºte organul reproducãtor al vorbirii/cu el bolborosesc un poem/care nu va fi înþeles” (Am propria mea camerã de torturã). Finalmente, actul scriptural capãtã însã aici, ca în producþiile textualiºtilor, valenþe suicidale; el duce la anihilarea eului în carne ºi oase care va fi substituit prin ego-ul „de hârtie” ºi la naºterea omului-text: „mâna mea fâºâie nenatural ca o aripã de hârtie/cineva se lipeºte de mine cu o scândurã/ºi nu mai am nimic pe faþã/decât un text/scris cu un creion cu vârf ascuþit/care-mi pãtrunde în piele pânã la sânge/cu toate interpretãrile” (Decât un text).

Aºadar „mântuirea prin scris” pare a fi totuºi, oricât de dureroasã, soluþia crizei pe care poeta o trãieºte cu o intensitate paroxisticã ºi ºtie sã o transcrie cu o autenticitate de invidiat. Dar miza poemelor din volum este mult mai mare decât pare la prima vedere, cãci Ioana Greceanu ridicã trãirea personalã la coeficienþii reflecþiei, iar cartea sa este în fond un mic tratat de ontologie a „viului” (cum îi place sã spunã autoarei) sau, dacã vreþi, o istorie o „fiinþei pentru moarte”, rostitã cu vocea bine articulatã a unei poete de neignorat.

ªTEFANIA MINCU Vlad Drãgoi: Metode, Casa de editurã Max Blecher, 2013

E

multã vreme (deja) de când poezia a renunþat la prerogativele – ºi soluþiile – ei de a idealiza în chip extatic existenþa ºi de a-ºi oferi surogatele de supravieþuire romantic-feerice sau extatic-ficþionale ºi s-a mutat, când mai abrupt ºi mai candalos, când mai insesizabil, pe partea cealaltã, a autenticitãþii, oferind spre contemplare rãul existenþial de la nivelurile cele mai inavuabile, infernul fãrã speranþã al violenþelor noastre lãuntrice. Acesta, investigat fãrã mãnuºi ºi fãrã anestezie, cu incizii adânci, practicate aparent în joacã, în textele lui Vlad Drãgoi, provoacã o lecturã traumaticã de-a dreptul bietului cititor neprevenit, nemailãsându-i nicio punte de salvare utopicã – singura salvare ar fi sã-ºi dea singur o cale de ieºire din calvarul propriei violenþe ºi agresiuni a fricii induse de text: sã decidã, anume, cã toate acestea þin de domeniul ficþiunii textuale ºi, ca atare, pot fi spulberate printr-un singur gest – al liberului arbitru al conºtiinþei ºi o menþinere a minþii în limitele unei raþiuni limitate, dar sãnãtoase. Dar nici atunci nu ar fi pe deplin liniºtit.

Vlad Drãgoi dãdea semne de la început, când abia debutase ºi a citit în cadrul cenaclului «Marin Mincu», la BMB, câteva poeme din ciclul «Gonzo ºi oamenii de subgresie» cã este interesat de anumite ciudãþenii idiosincrazice ale mentalului cotidian al indivizilor, devenite violenþe printr-o logicã ciudatã, a agresiunii interne minim agresate din exterior ce transformã violenþa în regulã generalizatã, pânã a nu mai putea fi gestionatã.

Existã surse incredible ºi absurde ale violenþei umane, cum se vede încã din primul ciclu, Micrometode: de pildã manifestarea neîngrãditã a bucuriei infantile, devenitã forþã instinctualã de ucidere: „1. l-au adus pe dl. nadler înapoi în salon m-am aruncat/ vesel peste burta lui ºi i s-a spart/ operaþia a urlat ºi a strâns din ochi ºi din dinþi o vreme/ m-am dat cu patul cu rotile în salon m-au condus/ douã etaje mai jos cu degetul în gurã i-am rugat/ dacã pot sã fac treaba mare cu ºerveþelele au zis da”. Nu-i aºa cã-i înfiorãtor? Cam aºa sunt toate secvenþele din primul ciclu al volumului. Care este totuºi sursa violenþei aici? Pare-se cã plãcerile nevinovate ºi chiar lucrurile „frumoase” ºi „normale” sau „bune” iscã ireparabilul: „ºi la pãdure a fost bine singur insecte nu/ nu mi-a fãcut nimeni dragoste în fund 1 ºi am citit/ poveºti frumoase lângã foc patru felii de slãninã/ prãjitã douã de salam pâine la întoarcere gunoaie/ albastre ºi roºii sub buza dealului vezi cã ãia sunt oameni” (9. pãdure deal 2 dragoste în fund 1).

O dialecticã ciudatã – total absurdã la prima vedere – se insinueazã între bine ºi rãu, prezente frecvent în texte, ca niºte perversiuni ale inocenþei, greu de combãtut: a-i face rãu semenului pentru a-i putea arãta apoi „iubirea” ta, vindecându-l de fricã. Când aceastã fricã nu existã, ea este provocatã expres: „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu/ acum e bine ba nu e am adus/ un ferãstrãu þi-am tãit-

o nu/ mai ai mânã de ce ai fãcut asta// (11. fricã 1) mi-e fricã nu trebuie sã-þi fie dar dacã/ nu mi se mai o sã þi se/ mai ºi dacã infecþie dacã infecþie pui/ tetraciclinã ºi trece ºi dacã nu dacã/ nu asta e te iubesc ºi fãrã”. S-a schimbat mult conceptul de „bine” din triada clasicã bine-adevãrfrumos în lumea actualã unde binele firesc nu mai e apreciat fãrã înscenarea artificialã (virtualã) a unui rãu major, iar imaginea acestuia e cu mult mai veridicã decât realitatea.

Secvenþele citate mai sus, deºi sunt înfiorãtoare, pot face parte din dialogurile obiºnuite ale celor de la grãdi care frizeazã ficþiunea neîngrãditã a inocenþilor: aeºtia se complac în agresiuni gratuite, „de jucãrie”, mirobolante prin absurdul lor total, cumplite prin apetitul lor pantagruelic care doreºte în mod expres forþarea limitelor, demonstrarea puterii ºi înlocuirea principiului de realitate cu un principiu de plãcere („5 kile de prune un coº plin atât am mâncat”) cu orice preþ, exaltarea imaginii senzaþionale („ajutã-mã sunã la nu te ajut iau/ camera ºi filmez”).

Aeastã ficþionare (inocentã, subliniem) dispune, pentru a înfiora ºi mai mult, de „metode” ºi „tehnici” perfecþionate pânã la detaliu (spre deosebire de zmeii din basme, destul de primitivi, care aveau permanent un adversar de temut în Fãt-Frumos, cu gâzele lui, cu animalele lui neajutorate...) – ºi chiar aceasta este, în fond, sursa propriu-zisã a violenþei ca atare, în viziunea lui Vlad Drãgoi; precum ºi de tehnici de persuasiune la fel de perfecþionate: un fel de capodopere „cu stil” în scenariile lor fictive, bazate pe simetrie formalã perfectã: „ia mâna îþi pun pistoale 2/ simetric la tâmple gloanþele se pupã/ înãuntru ºi explozia atinge/ graniþa oaselor de la nas/ frunte ºi gurã ca zece mii/ de supernove într-o sferã/ dyson gri” Ce tehnicã a imaginii! Ce fantezie de bandã desenatã super! Gestionate de pura plãcere a libertãþii ficþionale ºi a „esteticii” epatante prin mirobolanþa detaliilor „filmate” ºi expuse cu o dexteritate exclusiv verbalã (= textualã), acestea se vor transforma, la nivelul urmãtor, în complicate jocuri pe calculator, cu complexitãþi din ce în ce mai mari, care, practicate, nu deºarjeazã, ci complicã ingenios ºi din ce în ce mai greu de contracarat crima virtualã fãrã catharsis, mai înfiorãtoare cu mult decât aceea din teatrele tragice ale Atenei.

Violenþa cumplitã, fãrã motivaþie plauzibilã (în afarã de sindromul idiosincrazic ajuns sã facã parte din genã, ca un fel de minus-umanitate fatidicã ce duce garantat la autodistrugere, þine de autenticitate, nu de aisthesis propriu-zis. Un apocaliptic avertisment, un tragic fãrã mãreþie (sau, poate un „catharsis negativ”; cum îl numea Marin Mincu...), adicã fãrã recuperarea, pe revers, a unor valori de naînlocuit... Aceasta ar presupune, în viziunea noastrã un tragism în afara limitelor textului, extins la scara unui strat generalizat de subumanitate. Contracararea lui nu e posibilã decât ca anulare: anularea unui soi de viciu genetic alb, adicã, dacã vrem, violenþa inocentã, fãrã motivaþie, alta, decât, principiul plãcerii pure, fãrã realitate ºi fãrã motivaþie (decât una autoindusã, idiosincrazicã, ce nu doreºte decât satisfacþia fãrã limite, pusã în acþiune sadicã (vezi 14. terminator 2 de james cameron: fii bun te rog ºi spune-mi dacã fac bine mai întâi decupez cu un cutter cu mâner/ galben pielea de pe braþul drept o rulez/ ca pe o ºosetã udã pânã la degete þi-o dau/ þie în mânã ce-o sã faci din ea din ea îmi fac cãciulã/ ºi fular din ea mi-e frig” Nu existã proiect pentru acþiunile sadic-„metodice” scabroase cum e cea de mai sus; existã doar necesitãþile de acoperire e unor nevoi primare, reale sau doar invocate: frig, fricã, foame, lipsã de iubire. Subiecþii tind sã devinã (sau sunt deja) niºte handicapaþi morali. Toate cele invocate sunt niºte urgenþe devenite obsesii, ce îºi impun capriciul pânã la pervertirea totalã a proiectului iniþial într-o lume rãmasã, trebuie s-o spunem, fãrã idealitate. Proiectul sadic îºi are „estetica” lui, aºa-zicând (cu care Vlad Drãgoi poartã un rãzboi subtil), absolut pervertitã, într-un soi de ingeniozitate tehnologicã împinsã pânã la perfecþiune, dupã cum am vãzut.

Sunt proiecte fãrã cauzã cele ale plãcerii (le plaisir du texte! ne vine sã exclamãm): proiecte libidinale primare, de satisfacere egoistã, autoindusã ºi, ca atare, nu au explicaþie: sunt ori scene sexuale, ori culinare, ori de distrucþie vindicativã, ce apoi, augmentate prograsiv, devin motivaþii personale. Ele se bzeazã nu pe privaþiuni reale, ci pe nevoia de satisfacere în exces. Subiectul alege de ce boalã sã sufere ºi ºi-o aplicã sieºi ca pe o emblemã ce-i îngãduie sã facã rãu, adicã îi conferã o libertate fãrã limite asupra celor care îl incomodeazã. Un principiu pur hedonist, deformat pânã la sadismul cu detalii (principiul de „plãcere al acþiunii”, cum îl definesc unii psihanaliºti); un soi de satisfacþie a reprezentãrii actului, a lui cum anume se va face; o imagisticã de-a dreptul repelentã, declanºatã filmicvoyeuristic, a „esteticii” fãrã eticã: „nu te ajut iau aparatul ºi filmez”. Existã multe alte tipuri de plãcere, pânã la cea verbal-canibalicã, de posesie, ca sã-i spunem aºa: „tati mia mâncat ochii direct din cap” (p. 18). Existã ºi plãcerea distrucþiei, pentru a te bucura, prin abuz, de un surogat consumist oarecare („doi covrigi calzi cu susan”, „un tedi mic cu mãr ºi bananã”). Vlad Drãgoi a sesizat foarte bine „mesajul” pervers al lumii în care trãim ºi a pus în releveu îngrozitoarel „metode” de anihilare virtualã a semenului.

21

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

Comentarii… Comentarii… Comentarii Killer-ii sãi virtuali nu sunt cu nimic mai prejos decât cei reali.

Un text din ciclul macrometode poate fi citat în întregime (dar nu e singurul), în sprijinul celor spuse mai sus: „stau la coadã sã-mi iau bilet. în faþa mea o fe/ meie îºi face abonament. din cauza asta coa/ da se lungeºte tot mai mult troleele pleacã nu stau dupã noi. mã gândesc cã întârzii la curs ies din rând mã duc la femeie ºi îi dau un pumn în/ urechea dreaptã buf. cade pe cãrãmizile octo/ gonale ºi îºi rupe o mânã trosc încep sã îi dau/ cu picioarele în gurã pânã se umple de sânge ºi/ nu se mai miºcã deloc. mã uit puþin la ea dau sã/ mã întorc la coadã dar alunec pe balta proaspã/ tã ºi cad lângã cadavru buf. cineva în/ cearcã sã mã ajute sã mã ridic îmi întinde o mâ/ nã eu îi fac semn cã nu cã dacã îi dau ºi eu mâna/ ne mânjim amândoi ºi mai bine nu. mã ºterg de/ pantaloni mã uit la degete ºi la palmã zic se pu/ tea ºi mai bine dar asta e. dupã cinci minute sau/ mai mult nu ºtiu sigur mã ridic îmi iau bilet ºi sar/ în troleu. sunt fericit cã ajung la timp.”

La polul celãlalt al acestei întâmplãri cu happy-end pot rãsuna niºte versuri ale lui Alecsandri, de pildã: „Noroc bun! Pe câmpul neted ies plugarii cu-a lor pluguri...” Nu întâmplãtor, ne gândim, ºi Ioan Es. Pop are un ciclu în care Alecsandri e întors în „pasteluri” de coºmar. Asta dacã privim ce s-a petrecut între timp în literaturã, nu numai în cea românã, cu „estetica” ºi cu poeticitatea.

La drept vorbind ºi lãsând deoparte reflecþii atât de îndepãrtate, dacã privim cu atenþie textul de mai sus, el este foarte bine scris ca principiu autotelic ºi autocomandat: chiar ºi cuvintele „tãiate” de marginile rândurilor („fe/ meia”, „coa/ da”, mâ/ na”) sau recurenþa „mai bine”-lui, ca ºi intervenþia veridicã a interjecþiilor la locul potrivit... toate acestea au un sens. Dar nu ele stau pe primul plan în noua „poeticã”, ci mai degrabã ceea ce „face” textul cu noi în timp ce citim – poate acel raport schimbat dintre „dire” ºi „faire” mult discutat de filosofia lingvisticã a secolului (deja) trecut. Mai degrabã astfel de „aventuri” cotidiene ale subiectului ne îngrijoreazã, ba chiar ne dislocã. Sunt niºte semne cu privire la tot soiul de discriminãri care funcþioneazã în mintea sa: oameni-gunoaie, un þigan care te agaseazã dorind sã-þi vândã ceva, o femeie în doliu care stã prea mult la un ghiºeu, o fatã de liceu angajatã într-o acþiune caritabilã, care sunã la uºã, întrerupându-þi concentrarea la jocul pe calculator, copilul familiei cutare care lipãie desculþ pe culoar, o mamã cu doi copii de mânã care-þi stã în cale împiedicându-te sã treci... Toþi aceºtia sunt absolut indezirabili, întrerup acþiunile pur hedoniste ºi paºnice ale subiectului, idila sa filmico-internautico-ludicã ºi consumistã, ducând la rãzboaie apocaliptic-sadice. În schimb, subiectul în cauzã nu mai e capabil de nici cea mai micã acþiune pragmaticã, delegând-o (cu toatã bunãvoinþa) permanent altora: „ºeful de scarã mã întreabã dacã pot sã/ repar senzorii becului de la etajul doi. îi spun cã nu dar/ cã o sã-l întreb pe tata. pentru cã tata e un electronist/ foarte bun”. O menþiune pentru Gonzo: acesta pare a fi fostul „erou al clasei muncitoare”, „fãcãtorul a toate” ajuns un beþivan încrezut, bãtãuº ºi inutil, dezorientat ºi ineficient, absent în momentele când ar fi nevoie de el, fãrã simþ civic º.a.m.d.

Ar mai fi multe de spus, dar nu. „Dragostea frumoasã” (esteticã? – n.n.) din ultimul ciclu („ultimele poveºti frumoase cu vlad”) ar consta într-un fel de contenenþã a gesticii ºi în renunþarea la execrarea idiosincrazicã a celorlalþi, pentru a pãstra rãul existenþial la cote suportabile, cu – neapãrat! – o dozã homeopaticã de umor: „ai bãgat rapid/ glumiþa cu peisajul încã fain/ de pe geam la stânga bucegii la drapta/ mãgura în faþã cimitiru”.

A te mulþumi cu mici proiecte de jucãrie, a nu aspira la cele imposibile; a integra pierderile ireparabile fãrã traumã; a renunþa la hedonismul singurãtãþii satisfãcute... Altã moralã ºi altã „esteticã”, nu? Nouã aºa ni se pare. În orice caz, Vlad Drãgoi ni se pare un poet destul de matur care probabil va continua sã scrie ºi nu va încheia brusc precum mulþi douãmiiºti ai primului val.

informativã vechile mijloace de apãrare ale omului nu mai servesc ºi nici vechile sale speranþe de autoproiectare în viitor: „iau cãrþile una câte una,/ le deschid ºi dupã puþin timp/ le arunc cu furie/ la fel cum aº arunca o armã blocatã/ în timp ce asupra mea se trage,/ inamicul are arme mai puternice decât mine” (Vine un tractor,un T825). Singura care mai funcþioneazã este retorica narativã, al cãrei gât se pare cã nu are rost sã fie frânt, ci, dimpotrivã, se cere a fi lãsatã sã funcþioneze liber, în starea de urgenþã apocalipticã pe care insul o trãieºte actualmente: Ion Buzu „povesteºte” colorat, cu umor neaoº, secvenþe autobiografice ale cãror consecinþe sunt cu totul paradoxale: „urmãream tipi dubioºi/ care sã mã tragã întro parte ºi sã mã batã,/ aveam nevoie de degradare,/ voiam sã scap de vechiul meu sine pârlit” etc. Cum se vede, omul noii ere, descentrat de frica tehnologicã, simte brusc nevoia de degradare, ca pe un act de autopedepsire pentru mai vechile-i vise utopice de spiritualizare.

Muncind la cartofi pentru stârpirea dãunãtorilor, poetul ºtie cã doza letalã (3 ml de KONFIDOR) poate fi aceeaºi ºi pentru sine, ba chiar ºi pentru Creatorul suprem: „Auzi Andruºa, nu þi-a trecut prin cap/ cã acolo sus cineva încearcã sã ne extermine la fel cum noi facem cu aceºti gândac/.../ ºi la rândul lui sã-i fie crãpatã maºina sa de stropit,/ sã-i curgã ºi lui otrava pe spate.” (3 ml de Konfidor) Noul om-insectã post-kafkian se descoperã pe sine în postùri inedite: din „partea blestematã” despre care ne vorbise deja (în scris) Georges Bataille, munca a devenit „o treabã murdarã”, care cere obedienþã absolutã ºi în care cel care munceºte se simte absolut echivalent cu obiectul muncii sa, definitiv condamnat – ºi, paradoxal – numai în acest sens, „liber”: „în sac mi se pare OK;/ în sac te afli ca un mail în spam,/.../ în sac nu mai respiri, nu te mai dor muºchii, îþi pui braþul sub cap ºi te/ odihneºti,/ în sac poþi face un cenaclu al tãu” (Mail în spam – o treabã murdarã).

Purgarea (idee obsedantã cu care, de altfel, Ion Buzu îºi începe volumul), nu e posibilã decât prin eliminarea alienului din burtã („a ajuns ceva strãin sã creascã în mine”), iar aceastã operaþie nu e posibilã decât prin extirparea propriei fiinþe ca singurã posibilitate de autoexorcizare. Sau autorecluziunea deliberatã. Poate cã singurul neajuns (dar neglijabil) al textelor tânãrului poet ar fi prea marea coerenþã ºi directeþe a ideii înfiorãtoare cã trebuie „scãpat de cadavru” (în douã episoade-text bãiatul e trimis de tatãl sãu sã scape de cadavrul unei gãini moarte aruncându-l în

pârâu; al doilea este chiar expresia spaimei paroxistice cã este urmãrit în timp ce încearcã sã se debaraseze de (propriu-i) „cadavru”. Urmãrirea se multiplicã: toþi fac acelaºi lucru, ba chiar o fac de la Camus încoace. Senzaþia pe care textele o transmit este foarte puternicã. Acolo ar putea fi Ion Buzu în formula sa cea mai bunã: sentimentul neo-camusian al zilelor noastre, cu motivaþiile-i inversate ºi cu pulverizarea totalã a entitãþii umane care, rãmasã fãrã identitate ºi atonizatã la maximum, nu mai reuºeºte sã sperie pe nimeni: „Aveam 10 ani ºi m-au pus sã meºteresc o sperietoare/ pentru cireºul din curte. Am luat o cãmaºã de-a mea/ ºi am fãcut sperietoarea aia la repezealã./ În 2 zile, graurii au ras tot copacul de cireºe” (Sperietoarea).

O realitate neprocesatã, o lume-deºeu, care nu se mai poate nici mãcar deversa cãtre „alt sistem”, ne aduce în faþa ochilor acest poet, pânã-ntr-acolo încât individul însuºi devine o materie confuzã, ingombrantã pentru propriu-i organism. E o lume din care, deºi devenit inutil, omul nu mai poate scãpa, nici mãcar prin accident ºi, prins în plasa programãrii globalizante, imagineazã trecerea în altã lume prin încetinirea ciclurilor cerebrale, devolutiv. Cu toate cã a devenit inutil, omul-insectã (neo-kafkian) nu poate încerca nici sã devinã radical, sã se revolte, sã fie „demascat”, sã întrerupã cursul obiºnuit. Tocmai aceasta i se refuzã.

Regulile sunt date, operaþiunile stabilite, tariful lor este uniform („Camus ºi Cioran m-ar bate prieteneºte pe umãr fiind mândri de mine,/ am înþeles lecþia finalã a inutilitãþii”(Jaluzele). Dreptatea însãºi nu e un principiu, ci un mecanism abscons, înfiorãtor prin perfecþiune ºi neraþionalizabil. Lupta angajaþilor în noul capitalism globalizant-informatic nu are sens: nici mãcar nu poþi demisiona din ea. Se mizeazã cel mult pe niºte erori: omul poate fi salvat numai de ele din sistem. Nu existã armã de detonat sistemul decât fiind una dintre piesele lui: „Un tip fabricat într-un subsol ascuns pe undeva în Pakistan,/ fabricat pentru un scop precis – / ticãitul din cap.// Oamenii mei îmi vor folosi corpul pentru a arunca în aer clãdirile/ în care cu toþii ne-am vãzut anii împuºcaþi în cap”.

Fapt interesant: ficþiunea ºi realul încep sã aibã aceeaºi putere de sugestie – în gol: viaþa la televizor sau luptele cu monºtrii din calculator – sunt la fel de epuizante.

Recluziunea în lumea lor nu vindecã. Ion Buzu ar putea trece la prozã „cum au fãcut ºi alþi douãmiiºti. Dar nici asta nu conteazã. Prozã sau poezie – totuna. Fapt e cã ºtie de pe acum precis, vorba lui Sociu, „unde mergem”.

ªTEFANIA MINCU Ion Buzu, 3 ml de KONFIDOR, Casa de pariuri literare, 2013

O

poezie de un realism brut, à la Bukowski, un fel de prozã spontanã, voit perisabilã, fãrã grija excesivã pentru forma expresiei ºi fãrã transcendere a actului scriptural prin comandamente aºazis „textuale” scrie tânãrul Ion Buzu, debutant din Basarabia, care a atras deja atenþia câtorva critici. Scrisul în sine pare a-ºi fi modificat definitiv funcþia faþã de ceea ce cunoaºtem din tradiþie: el are un efect... purgativ, de deºarjare fãrã complexe ºi de canalizare a douã rele postmoderne (sau post-postmoderne?) nou-nouþe ºi absolut complementare, frica ºi violenþa, douã instincte care modificã existenþialul pânã la dezvãluirea unor noi faþete ale absurdului. În noua erã tehnologicã mediatico-

Tudorel Predan

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

22

RAFFAELLE CARRIERI

Poeme Bocet

Nu-i grea puºca pe grumaz nici mantaua nici cartuºiera cizma nu-i grea pe înserat nici bruma pe bandulierã.

E douãzeci ºi doi ora fãrã un minut: înconjurul lunii s-a împlinit. În beznã pietrele sunt culese de neaºteptata tacitã moarte. În cer nu curg râuri frunza nu mai strãluce zidul a redevenit zid ºi cizma iarãºi cizmã pe inima vameºului.

Aºteptare de nimic

Lumina nu mi-a fost tovarãºã pe pãmânt nici apa surioarã. Îngãduitoarea apa de ploaie care mãmoasã îl adoarme pe bãtrânul vameº ºi pe tânãra broascã.

Aº fi dorit sã-nchid cerul ca pe o oarecare uºã spre a rãmâne o zi fleaºcã pe iarbã în aºteptare de nimic.

Zid peste zid

Blestematã fie aceastã tãcere ce-nalþã zid peste zid: cerul separã de trup privirea ochiului. Între o mânã ºi cealaltã se-ntinde spaþiul unei vãi.

Blestematã fie aceastã tãcere ce-nalþã zid peste zid.

Lãmâiul meu

Crengile tale sunt lungi mâini de fetiºcane brune al cãror puls flecar e cântat de verduiele brasarde.

Aroma ta e o scarã cu rotunde teºite trepte ce fug în spiralî în jurul lunii.

Frunza ta e de trei ori verde cum verde fanionul de algã în duminica sicilianã

Sfârºit de zi

La fiece sfârºit de zi când moare cerul cu gâtul tãiat precum gãina neagrã rãmâm singur pe pajiºte cu miresmele serii ºi sacul de chin în care culeg cenuºile ceasurilor mele pâmântene.

Mã doare

Îmi urmez pipa Ca un orb urmând Un alt orb.

Nu-i cer astã-searã, nu e nici mãcar un picur de cer spre care sã merg.

Mã doare pipa, astã-searã.

Mica moarte

ªtiu asta, era un soldat cu o pereche de ghete noi care-i stãteau alãturi sã-l vegheze zi ºi noapte.

Avea o împuºcãturã în piept ºi când tuºea privea cu ochii albãstrii ghetele ce vegheau precum câinii hamacul infirmeriei.

A murit la cinci dimineaþa spunând aceste singure cuvinte: „puneþi-mi prieteni ghetele sosit-a ceasul sã mã duc”.

A murit la cinci dimineaþa cu ochii întorºi cãtre ghete.

Cine umblã prin mine

Cine umblã prin mine ºi lasã urmã de fugã?

Cine abate strãvechea mânie, cine arde, cine mã scotoceºte?

Cin se foloseºte de piciorul meu ºi trece drumul nu al meu?

Cine zdrobeºte prietenul Cu buna mea mânã?

Fragmente din alte vieþi, amintiri de pãcate strãvechi duc ºi eu.

Moartea râului

Nu erau femei care sã plângã moartea fluviului nici madone cu spade ºi batiste: în întuneric murea ca un cavaler cãzut de pe cal. Nu era lunã sã plângã nici logodnicã pe când negrii rãzboinici loveau pe întuneric cu bâte ºi cu ciocane trupul mort al râului.

Nu erau cãlugãriþe sã plângã nici biete orfane nu era îngerul îngerul serilor de iarnã cine ºtie pe unde umbla cu sania sa albã ºi cu lânile sale.

Din Bocetul vameºului

Rãmas-bun pentru Garcia Lorca

La zid, poetul la zid ziceau ziarele, Lorca împuºcat la zid.

Pentru telegraf un zid e la fel cu orice zid. Îngerii nu au plâns n-au pus întrebãri fiindcã în paradis e interzis.

Au privit zidul.

Au privit sângele.

Cum s priveºte un trandafir Peste un zid d var.

Ai cules trandafirul ªi-ai început sã joci: era ca la sãrbãtoarea de la Cordoba era ca la coridã, era ca la poarta soarelui ziua Sf. Isidor.

Era frumos sã vezi îngerii Vrãjiþi de tine, Garcia.

Copiii Seviliei fuseserã ªi te cinsteau.

Deodatã devenirã triºti, trandafirul era mai alb ºi tu mai firav.

Copiii Seviliei erau ºi ºtiau cã un zid e diferit de un orice zid. În cer l-ai luat cu tine fiindcã va fi fiind unul mai puþin.

Alþii au luat cai, au luat lebede ºi porumbei: Tu, Garcia, un zid un zid peste care nu se trece.

Din Souvenir caporal (1946)

Farmec de iarnã

Farmec de iarnã mã þine ºi focuri în bârlog.

Nu mã voi întoarce nicicând nopþile pe mare sub veselul Capricorn.

Nu voi presãra nicicând frunze de chitru pe fruntea venerei nici nu voi asculta la umbrã strigãtul grotesc al vânzãtorului de terenuri ce trece pe cal cu ºapte glasuri ca ºapte licori.

Unde merg eu nimeni nu vine

Nu vreau sã-mi desfac braþele N-am nimic bun ºi unde merg eu nimeni nu vine.

Pãmânt dupã pãmânt ºi iar pãmânt.

Pãmânt cu pâine ºi pãmânt cu vin ºi încã pãmânt spre a muri.

Eu nu vreau sã dsfac braþele.

Nu am nimic de dãruit nimic de primit ºi unde merg eu existã spini.

Spini seara spini dimineaþa spin spre a coborâ ºi spini spre a sui.

Din Cucuveaua (1949)

Strãin în oriºice loc

Strãin am fost în oriºice loc mai mult luccan în Brazilia vânzând regi de ipsos.

Am cutreierat þarã cu þarã ca þânc calabrez astrolog ºi umbrelar.

Am chivernisit ºi risipit am fost clientul zidarului ce traverseazã marea spre-a ridica un zid în Austrália.

Searã în Africa

Cãmilarii au oprit cãmilele.

Vãzduhul era plin de tobe aºa cum un coº e plin de struguri.

Coborât din turnul meu de cârpe am strâns multe mâini ºi multe plecãciuni am fãcut.

Ce joc întrerupt am reluat?

Mileniile au devenit oglinzi nãluciri ºi splendide ocheade.

Am luat-o de nevastã pe Sara cu privira ºi negrul pãr al meu a fost ºi iasomia sânilor.

Fãrã a strânge pânzele am apucat drumul mãrii. În talerul pãstrat în cãptuºealã Sara iarãºi rãsunã în vãzduhul serilor mele din África.

Din Trubadurul (1953)

Moartea mã confundã

Încã moartea mã mai confundã piatrã sau aºchie eu sunt cel ce mutã barca ºi restul la sângele ce vegheazã. Încã moartea mã mai confundã cu coastele, cu þãrmurile pe unde mã aflu, rândunelii ce-n mine moare iertare cer.

N

ãscut la Taranto, la 17 februarie 1905, a murit, la Pietrasanta, în 1984, Raffelle Carrieri, sub aspect biografic, îndeosebi în prima parte a adolescenþei ºi a tinereþii sale, s-a înscris, aproape voluntar, în categoria poeþilor maudits: a fugit de-acasã la paisprezece ani, mai întâi în Albania, apoi în Muntenegru, profesând diverse îndeletniciri cât sã-ºi asigure existenþa. Curând va lua parte la aventura dannunzianã de la Fiume, în timpul cãreia a fost rãnit.

A revenit în Italia, la Taranto, unde ºi-a petrecut perioada de convalescenþã, spre a se îmbarca apoi ca marinar pe vase comerciale, prilej cu care a cunoscut numeroase porturi mediteraneene, europene ºi din Orientul Mijlociu, inclusiv din Turcia, ale cãror ecouri se vor regãsi în poemele sale de mai târziu.

A lucrat, ulterior, ca vameº, la Palermo, interval ce-i va mijloci ºi scrierea ºi publicarea volumului sãu de debut, Il lamento del Gabelliere („Tânguirea Vameºului”), ce va fi editat la Milano, în 1945. Pe urmele lui Ungaretti, în a cãrui post-promoþie se numãrã, ajunge la Paris, în 1923, unde se apropie de cercurile avangardiste.

Se stabileºte la Milano, în 1930, unde începe o carierã de critic de artã pentru diverse cotidiane ºi publicaþii de specialitate, de mare ajutor fiindu-i experienþa parizianã. Devine colaborator permanent la „Corriere della sera”. Fãrã a renunþa la poezie, cãreia îi va consacra un interes constant, publicând, printre altele, Souvenir caporal (1946), La civetta („Cucuveaua”, 1949), Il trovatore („Trubadurul”, 1953), Calepino di Parigi („Ceaslovul de la Paris”, 1954), Canzoniere amoroso („Canþonierul îndrãgostit”, 1958), La giornata è finita („Ziua a luat sfârºit”, 1963), Io che sono cicala („Eu ce sunt greier”, 1967), La formica Maria („Furnica Maria”, 1967), Stellacuore („Stea-inimã”, 1970), Le ombre dispettose („Supãrãtoarele umbre”, 1974), Il venditore di ventagli („Vânzãtorul de evantaie”, 1975), s-a dedicat cu acribie ºi devoþiune, câºtigându-ºi un notoriu ºi binemeritat prestigiu, artelor vizuale.

Astfel, a scris monografii de referinþã despre Modigliani, Picasso, Centrars, Campigli, Fiume, Guttuso ºi alþii.

Poetica sa, departe totuºi de freamãtul ermetismului postungarettian ºi post-montalian, conservã ceva din naturaleþea elanului dannunzian ºi un gust al solitudinii, tentând mântuirea în peisajul în intimitatea cãruia cautã simplitatea stilisticã cu gestul pascalian de a fi gãsit necãutatul. Critica a acuzat o dificultate majorã de a omologa linii ale biografiei în oferta semanticii poeziilor sale. Un efort nelipsit de ispite, câtã vreme, ici-colo, în pliurile sintaxei lirice se interfereazã lexeme-cifre ale itinerariului sãu aventuros, îndeosebi din acea tinereþe asumat picarescã, prin porturi ºi cetãþi de la malurile Bosforului ori ale Mediteranei. Existã, în registrul unei simplitãþi pe cât de fascinante pe atât de intrigante, un abil joc între aparenþã ºi realul disimulat prin metafora vie, un interschimb realficþional, sub marca trãitului supus unei transparenþe în care adevãrul ºi falsul, ºtiutul ºi neºtiutul se amestecã în pasta densã a versului a cãrui mizã rãmâne el însuºi, ca într-o rodnicã gratuitate.

Aº fi voit sã-nchid cerul / Ca pe o uºã normalã / Spre a rãmâne o zi / ascuns în iarbã / în aºteptare de nimic”, noteazã el într-un poem de maturitate. Ori, ca în acest sentenþios autoportret înscris parcã în marmoreenele notaþii din „primul Naufragiu” ungarettian: Sunt / Singur / ªi asta / E totul.

Poetica carrierianã penduleazã între ironie, ea însãºi îmblânzitã în pasta ludicului, ºi gravitatea evenimenþialã, aceasta luând deseori forma unor denunþuri de reportaj jurnalistic ori de cronicã, în orice caz conturând un tipar „diaristic” din care însã lipseºte orice pretenþie a verosimilului.

Prezentare ºi traducere de George Popescu

Cineva care-mi seamãnã

Într-o searã aici pe Quai Voltaire cineva care-mi seamãnã va veni sã reînceapã acordul privirilor.

Cineva care-mi seamãnã fugar ca ºi mine te va amãgi cu sunetele rãguºite ale râului.

Cineva ca-mi seamãnã te va culca ca pe-o narcisã.

Harpã de apã

Câtã atenþie: auzul, urechea.

Câtã plãcere a distinge, a confunda apa harpa ºi clopoþelul brumei ce se frânge în vãzduh. cuibãritã râzi de glumeþu zid ce ne desparte.

Din Canþonierul îndrãgostit (1958)

PARADIGMA

23

Anul 22, Nr.1-2/2014

GIUSEPPE CULICCHIA

Podul de piatrã s-a dãrâmat Strada Po, piaþa Castello, strada Roma. Piaþa San Carlo, strada Carlo Alberto, strada Lagrange. Piaþa Carignano, piaþa Carlo Alberto, strada Po. ªi apoi de la capãt: piaþa Castello, strada Roma, piaþa San Carlo. În fiecare zi. Zi dupã zi. Kilometru dupã kilometru. La nesfârºit. Tãlpile singurei mele perechi de pantofi erau roase de tot. Mã chinuiam sã merg atingând cât mai puþin posibil drumul, dar nu reuºeam decât sã þopãi. Nu vroiam sã fiu angajatul nimãnui. Nu vroiam sã fac carierã. Nu vroiam sã mã închid într-o cuºcã. Între timp, oraºul era oricum, cuºca mea. Strãzile sale neschimbate erau labirintul meu. Fãrã vreun fir de care sã mã agãþ. Fãrã ca sã mai am ce vedea.

G

iuseppe Culicchia (Torino, 6 aprilie 1965), câºtigãtor al Premiului Montblanc în 1993 ºi al premiului Grinzane Cavour – pentru debut ca autor în 1995, este unul dintre cei mai interesanþi ºi vivaci scrittori italieni din ultima decadã a secolului XX, care s-a impus pe scena literarã italianã contemporanã, prin intermediul scriiturii sale originale, drept un valoros talent.

Cel care i-a fost maestru ºi s-a ocupat de publicarea primelor sale scrieri a fost Pier Vittorio Tondelli.

Colaborator al cotidianului “La Stampa” ºi al sãptãmânalului “Torinosette”, Culicchia a publicat primele sale povestiri în 1990 în antologia Papergang-Under 25 III ºi, începând cu acel an, cu o inspiraþie de invidiat, câte un roman aproape în fiecare an, la prestigioasa editurã Garzanti din Milano Tutti giù per terra în 1994, Paso Doble în1995, Bla, bla, bla în 1997, Ambarabà în 2000, A spasso con Anselm, tot în 2000, Liberi tutti, quasi în 2001, Il paese delle meraviglie în 2004. Vor urma Torino è casa mia, Ecce toro în 2006, Un’estate al mare în 2007, Ritorno a Torino dei Signori Tornio ºi recentul E così vorresti fare lo scrittore din 2013, publicate la Editura Laterza. Unul dintre cele mai frumoase romane ale lui Culicchia, în opinia noastrã, este Venere in metrò apãrut în 2012 la Editura Mondadori.

Astãzi, scriitor experimentat ºi de mare talent, depãºind de mult statutul de tânãr scriitor, Culicchia sondeazã în continuare în romanele ºi povestirile sale, cu abilitate, umor ºi pe alocuri, cu ironie, o întreagã galerie de tipologii ºi psihologii.

Ca traducãtor, a publicat la Editura Feltrinelli Le avventure di Huckleberry Finn de Mark Twain, la Editura Einaudi romanele American Psycho, Lunar Park ºi Imperial Bedrooms de Bret Easton Ellis, iar pentru Editura Garzanti volumul de povestiri Lo sfidante de F.X. Toole. La rândul lor, cãrþile sale au fost traduse în Germania, Franþa, Spania, Olanda, Grecia, Rusia, România, Cehia ºi Coreea de Sud.

Prezentare ºi traducere de Nicoleta Cãlina Babillei Hungry darkness of living Who will thirst in the pit?

She spent a lifetime deciding How to run from it GHETTO DEFENDANT COMBAT ROCK, THE CLASH, 1982

Capitolul întâi 1.

Podul de piatrã s-a dãrâmat, a venit apa ºi l-a luat…

Spre sfârºitul anilor 80’ lumea chiar pãrea cã e pe punctul de a se dãrâma, iar eu, parcã aºteptând ca asta sã sentâmple, mã limitam la a lua la rând toate podurile, zi dupã zi. Strãbãteam în fiecare zi cam acelaºi traseu. Fãrã vreo þintã. În fiecare zi aceleaºi strãzi. Aceleaºi vitrine. Aceleaºi feþe. Vânzãtorii priveau la lumea de afarã aºa cum animalele de la grãdina zoologicã priveau turiºtii. Spre deosebire de ei, eu mã simþeam în libertate. Dar eram doar liber sã nu fac nimic.

2. Într-una din zile primesc o recomandatã de la comenduirea garnizoanei. κi dãduserã seama, cu doi ani de întârziere, cã nu-mi fãcuserã niciodatã controlul medical de încorporare.

La unitate, medicul care trebuia sã evalueze condiþia mea de sãnãtate îºi întrerupse lectura din „Trotto Sportsman”, la un sfert de orã dupã intrarea mea în cabinetul sãu.

– Cum stai cu tensiunea? mã întrebã.

– Nu ºtiu, domnule. Nu mi-am luat-o niciodatã.

– Mda, la vârsta ta toþi au tensiunea perfectã.

– Toþi?

– Toþi, absolut toþi. Nici nu-i nevoie sã þi-o iau.

Scrise ceva pe fiºa mea. Cu aceeaºi atenþie îmi examinã vederea ºi-mi fãcu analizele pentru urinã ºi sânge.

– Bine, zise, consideraþi-vã apt ºi recrutat.

Vizita nu durase mai mult de douã minute. Evident cã încercau sã recupereze timpul pierdut.

Dãdui sã ies, dar la uºã remarcai un anunþ. Era afiºat un concurs pentru ºcoala de ofiþeri în rezervã. Poate cã, la urma urmei, exista posibilitatea de a câºtiga ceva, mã gândii.

– Care sunt cerinþele pentru a participa la acel concurs? îl întrebai pe rivalul lui Albert Schweitzer1 . Tocmai reluase lectura unui articol intitulat OTTOBRUNGAL SPRINTEAZÃ LA MOMENTUL POTRIVIT, SE ARUNCÃ ªI TRECE DE PANGLICÃ.

– Ai generali în familie?

– Nu. – Consilieri, miniºtrii, secretari de partid?

– Nici vorbã.

– Episcopi, cardinali, preoþi?

– Da’ de unde!

– Atunci renunþã. Alea sunt pe pile. Nu ai trece nici mãcar de probele eliminatorii.

3.

Apoi aflai cã se dãdea un fel de salariu pentru cei care se înscriau în serviciul militar alternativ. Echivalentul sumei cheltuite de stat cu întreþinerea unui soldat. Nu-mi amintesc bine cifra. Trebuia sã fie în jur de trei sute de mii de lire pe lunã. Bãieþii în kaki duceau o viaþã destul de spartanã. Plata lor dupã cheltuielile cu masa, cazarea ºi þinuta se reducea la doar ºaizeci de mii de lire. Poate cã ºi din cauza aia se sinucideau. Îmi fãcui câteva socoteli. Mâncarea nu era o problemã, pentru cã mâncam puþin. Ai mei încã nu mã dãduserã afarã din casã. Ce sã pun pe mine încã mai aveam.

Mã hotãrâi sã rãmân civil. Fiecare om îºi are preþul sãu.

Pentru mine fusese suficientã o diferenþã de douã sute patruzeci de mii de lire.

4.

ACSMA – Asociaþia Celor din Serviciul Militar Alternativ – avea sediul într-un subsol de la marginea oraºului. În staþia de autobuz, cineva scrisese cu spray: PERIFERIE, LOCUL CEL MAI SCÂRBOS DIN GALAXIE. Mergând pe marginea trotuarelor pline de gunoaie, ajunsei într-o curte interioarã unde douã familii se certau. Bãrbaþi, femei ºi copii îºi urlau unii altora insulte de neînþeles, de la un balcon la altul. Un fundal de televizoare date la maximum era pe post de coloanã sonorã. Subsolul era în capãtul curþii. Înãuntru dãdui de doi bãieþi în sandale. Purtau barbã ºi pãr lung. Sindicaliºtii standard. Eu eram ras la zero.

– Noi nu vrem naziºti aici!, îmi urlã în faþã cel mai puþin anti-violent din cei doi.

– Nu acceptãm provocãri, de oriunde ar proveni ele, adãugã celãlalt.

– Personal, provin de pe strada de aici, de afarã, spusei.

Sunt unul din cei ce refuzã serviciul militar din motive de conºtiinþã ºi vreau sã fiu asistent social.

– Ce vrei sã fii? mã întrebarã amândoi.

– Vreau sã fiu asistent social.

Cei doi se privirã uimiþi.

– Tu vrei sã fii asistent social? repetarã, împreunã.

– Da, da, eu. ªi voi?

Se întoarserã ºi se uitarã unul la celãlalt. Erau identici.

Pãrea cã se oglindesc unul în celãlalt.

– Ei bine, noi suntem asistenþi sociali, îmi spuse cel ce aducea mai bine cu o copie urâtã de-a lui Che Guevara.

Scuzã-ne pentru agresivitate, dar te luasem drept unul din Front2 .

Consternaþi, îmi explicarã totul. Trebuia sã fac cerere la Roma, la Ministerul Apãrãrii ºi sã cer sã prestez un serviciu

civil într-o instituþie cu care exista deja un acord ºi pe care o alegeam eu. O comisie specializatã se ocupa de asta ºi decidea soarta mea. Cererea putea fi acceptatã sau respinsã.

Nu se putea schimba însã instituþia. Nu se ºtia bine de ce.

Poate cã trãgeau la sorþi scrisorile primite. Ca la loteriile de la televizor. Singurul lucru sigur era cã vroiau sã descurajeze numãrul din ce în ce mai mare de persoane care ar fi vrut sã renunþe la armatã.

Guevariºtii întocmiserã într-un registru lista tuturor instituþiilor cu care Ministerul Apãrãrii avea acorduri.

Hotãrâi sã aleg pentru început postul cel mai nenorocit, în aºa fel încât cei din comisie sã nu-l poatã înlocui cu ceva mai rãu. Parcursei încet lista. Erau de toate. Spitale, case de odihnã, parcuri, biblioteci. Un numãr trecut în dreptul fiecãrei unitãþi însemna cifra asistenþilor sociali aspiranþi care o aleseserã. În topul preferinþelor era Italia Nostra ºi WWF3 . Eu optai pentru pomul cel mai puþin lãudat: Centrul de Acomodare ºi Instituþionalizare al Nomazilor ºi al Extracomunitarilor sau CAINE, care þinea de administraþia localã.

5.

Acasã pusei pe hârtie cererea. Scrisei tot ce-mi trecea prin cap în legãturã cu pacea, rãzboaiele nucleare, solidaritatea ºi libertatea. Bãrboºii de la ACSMA mã avertizaserã sã nu aduc în discuþie motivaþii politice.

Chestia ar fi fost respinsã automat iar eu aº fi fost înregistrat drept potenþial terorist.

Când terminai, îmi recitii capodopera. Pãrea un articol din „Observatorul Roman”, cu obiºnuitele lui porcãrii.

Reuºisem, totuºi, sã-mi expun motivele pentru care mã dãdeam în vânt sã devin asistent social, fãrã sã menþionez remarcabilele avantaje economice legate de toatã afacerea asta.

6. În acea zi, la poºtã se plãteau pensiile. Încercai sã mã aºez la coadã, dar niciunul din bãtrâneii ãia nu respecta rândul. Toþi se împingeau cu coatele, urlând ºi înjurând cât îi þinea gura. În societatea civilã occidentalã, post-modernã, post-industrialã, post-oricelucru, odatã ce nu mai eºti productiv, în halul acesta ajungi: sã te omori unul pe altul pentru câþiva bãnuþi, ca sã nu fii aruncat în stradã. Cu condiþia ca sã nu fi fost deja aruncat în stradã. Dupã vreo douã ore veni ºi rândul meu.

– Sã ºtiþi cã pentru a ridica pensia bunicului vã trebuie procurã, îmi spuse, înainte ca eu sã pot deschide gura, serviciul poºtal, care acum se încarna în persoana unui subiect masculin cam la treizeci de ani, obez, cu început de chelie, barbã lungã, cearcãne, trãsãturi la care se adãugau diferite ticuri nervoase, ºi care era, în mod clar, pe punctul de a ceda nervos.

– Trebuie sã pun o recomandatã.

Cel de la poºtã rãmase paralizat pentru câteva secunde.

Apoi îºi reveni.

– Unde o trimiteþi?

– La Roma, la Ministerul Apãrãrii.

– Expres ajunge mult mai repede.

– Sã ºtiþi cã eu vreau ca aceastã scrisoare sã ajungã recomandatã, nu expres.

Pe chip îi mai apãrurã ºi alte ticuri.

– O sã vã coste mai mult.

– Nu mã intereseazã cât costã. Vreau doar sã o trimit recomandatã.

Reuºind cu greu sã se controleze, obezul de la poºtã lipi pe plic timbrul cu RECOMANDATÃ. Completai formularul de confirmare de primire, plãtii ºi ieºii.

Funcþionarului îi dãduserã lacrimile.

Ieºii din oficiul poºtal ºi vãzui cã era soare. Mã gândii sã mã duc acasã pe jos. Nu aveam chef sã mã facã sardele în tramvai. În timp ce mergeam, mã ºi vedeam cu serviciul militar satisfãcut la sfârºitul celor douãzeci de luni de serviciu civil. Nu trebuia sã fac altceva decât sã aºtept rãspunsul de la Roma. Maximum trei luni, potrivit legii.

7.

Trecu mai bine de un an. Între timp, potrivit dispoziþiilor Ministerului Apãrãrii, nu trebuia sã-mi caut de lucru. Dealtfel, în situaþia în care mã aflam, oricum nu m-ar fi angajat nimeni. Cartea poºtalã cu ordinul de încorporare ar fi putut sosi în orice clipã.

Ca sã fiu sincer, faptul cã nu trebuia sã mã angajez, îmi fãcea destul de multã plãcere. Dormeam în fiecare dimineaþã pânã la zece. Apoi citeam toatã ziua. Hemingway. Fitzgerald.

Ginsberg. Dar în fiecare searã mã certam cu tatãl meu.

– N-ai chef sã faci nici un rahat, þipa, alãturi de TeleMike, care dãdea la televizor milioane, maºini ºi haine de blanã, la volum maxim.

– Trebuie sã aºtept rãspunsul de la Roma.

– La vârsta ta lumea se gândeºte la carierã, iar tu nu faci nimic altceva decât sã citeºti.

– Cred cã sunt mai importante cãrþile decât banii.

– Mda, mai importante. Cuvântul carierã nu-i place lui fiu-tãu, aºa-i, nevastã?

Mama nu zicea nimic. În realitate, cuvântul carierã mã înspãimânta. ªtiam cã sunt fiu de muncitori ºi cã trebuia sã

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

mã apuc de treabã, dar nu vroiam sã-mi fac o carierã din asta, sã fiu strivit, cãlcat ºi-apoi aruncat de un mecanism construit pentru mãsuri în afara mãsurilor în ceea ce mã privea. Nu era greu sã mã sperii. Mi-era teamã sã mã ferec de unul singur, la dracu-n praznic, într-o închisoare ºi dupã aceea sã arunc cheile de la ea cu propriile mele mâini, cum mi se întâmpla în vise. Tatãl meu, în schimb, era obsedat de cuvântul carierã. Nu-ºi putea permite sã mã trimitã la Bocconi4 , dar spera ca mãcar sã vadã cã devin unul din ºefii de secþie de la FIAT care-l frustraserã toatã viaþa lui. Între timp ne certam în fiecare searã în faþa lui TeleMike.

8.

Aºa cã, în timp ce aºteptam, îmi trecu prin minte cã puteam sã mã înscriu la facultate. Alesei Litere ºi Filozofie, gândindu-mã cã acea facultate mi se potrivea. Toþi fiþoºii care de mici visau sã devinã manageri preferau sã se arunce la Economie ºi Comerþ, Informaticã sau Drept. Nu mã încânta prea tare perspectiva de a urca pe scara socialã dupã licenþã.

Poate cã era mai bine sã studiezi ceva interesant alãturi de alte fiinþe umane decât sã te afli în aceeaºi bancã alãturi de atâþia viitori rechini în costume cu dunguliþe gri ºi diplomat, pregãtiþi sã înveþe cele o mie una metode de a-ºi înºela aproapele.

Banii de înscriere i-am cerut împrumut de la mama. Apoi într-o dimineaþã, m-am trezit ºi m-am dus la secretariatul facultãþii. Lumea de la coada care era la Facultatea de Litere ºi Filozofie pãrea identicã celei de la Drept, Informaticã sau Economie ºi Comerþ. Ei, bine, m-am gândit, mergând la cursuri, o sã-i cunosc mai bine. Va fi plin de tineri poeþi filosofi. Da, da.

9.

Universitatea era un mare paralelipiped din sticlã ºi beton armat, exact ca ºi clãdirea ONU, dar culcatã pe-o parte, murdarã ºi fãrã New York în jurul sãu. Totul era gri în locul acela: gri metalic, gri ºoarece, gri perlã. Coridoarele erau gri-verzui. Lifturile, gri fum. Pereþii sãlilor de curs, gri deschis. Doar rahatul lãsat sã se usuce în toalete de cãtre tinerii poeþi filosofi care nu trãgeau apa era maro.

24

Îmi întinse mâna.

– Mã numesc Alessandro. Alessandro Castracan.

– Îmi pare bine, ºi îi strânsei mâna. Eu sunt Walter.

– Eu sunt. Cuvinte grele. Nu-i simplu deloc. Consideri cã eºti Walter în sens cartezian sau heideggerian?

Aula se întunecã ºi mai tare. Ascunsei sandviºul cu brânzã sub bancã.

– Pãi, ºtiu ºi eu? Numele meu este Walter. Asta-i tot.

– Bineînþeles. Tu însã eºti Walter în sensul de a fi aici, Dasein, ºi trezindu-te aruncat în lume, om fiind, îþi pui întrebãri în legãturã cu existenþa, aºa e?

Dãdui uºor aprobator din cap. Stomacul meu se vãita zgomotos, aproape cã mugea.

– Din fericire. Mã temeam cã te referi la fiinþa Walter din punct de vedere cartezian sau mai rãu, e adevãrat, hegelian.

– A, nu.

De ce mi se întâmpla tocmai mie? Citatul ambulant.

– Nu-l suport pe Hegel, îmi spuse, scrâºnind din dinþi.

O luminã criminalã îi strãlucea în priviri. Remarcai pe întuneric cã semãna îngrijorãtor de mult cu Bela Lugosi.5 – Hegel e începutul tuturor relelor din secolul nostru.

Toate dictaturile sunt fiicele lui Hegel. Ar trebui sã fie absolut interzis studiul acestuia, ºi sã se organizeze arderi pe rug, dupã care sã fie arse, carte cu carte, toate manifestele sale protonaþiocomuniste. În momentul acela stomacul meu ghiorãi fãrã nicio reþinere. Dar o voce-l întrerupse.

– Alessandro! Ia uite unde te-ai ascuns!

Ne întoarserãm amândoi cãtre coridor. În uºã apãruse o fatã. Nu reuºeam din cauza luminii de afarã sã-i disting trãsãturile.

– Cristina! Vin imediat!, exclamã Bela Lugosi.

Apoi îmi zâmbi.

10. Începui sã merg la cursuri. Destul de curând descoperii cã erau vreo douã cursuri cu adevãrat interesante, ºi cã obiectivul principal al celorlalþi era de a-i face pe studenþi sã cumpere cãrþile scrise de profesor.

Barul din faþa universitãþii era în mod constant aglomerat, dar eu nu-mi puteam permite preþurile de acolo.

Pãrea cã toþi poeþii filosofi aveau mai mulþi bani decât mine, ca sã nu mai vorbesc de fiþoºii înscriºi la Drept. De obicei veneau cãtre ora zece dimineaþa în Toyotele lor noi-nouþe, parcau pe rândul al doilea sau al treilea ºi cereau la bar câte un aperitiv pentru început. Apariþiile mele erau mai puþin strãlucitoare. Coboram dintr-un tramvai care zdroncãnea, þinând ascunsã-n geacã o cutie de bere ºi enormul sandviº cu brânzã pe care-l luasem de-acasã. În timpul pauzei de prânz, mã plimbam prin toatã clãdirea în cãutarea unei sãli libere unde sã mã ascund ºi sã mãnânc în liniºte. Într-o zi în care universitatea gemea de lume, mã refugiai cu sandviºul meu în aula 36. Aula 36 era cea mai întunecoasã dintre toate. Avea geamuri opace în aºa fel încât sã permitã proiectarea filmelor în timpul cursului de Istoria Cinematografiei. Urcai scãrile strãjuite de bãnci ºi mersei sã mã aºez pe ultimele rânduri. În rucsac aveam tot ce-mi trebuia: un caiet, un creion, un volum din Ecce homo, sandviºul ºi berea. Îmi înfipsei dinþii în brânzã, uitându-mã fix la lumina ce venea de la uºa lãsatã deschisã de pe coridor.

Era bine sã stai singur pe întuneric. Deschisei cutia de bere. Apoi, la spatele meu, o voce întrerupse tãcerea.

– În ce an eºti?

Mã uitai în jur. Pe întuneric recunoscui cu greu un tip pe care-l vãzusem la cursurile de Moralã. Avea un fel de bãrbiþã blondã ºi purta un sacou de velur. Prototipul poetului filosof.

– În ce an eºti?, mã întrebã a doua oarã.

– Sunt boboc, rãspunsei, înroºindu-mã.

Sandviºurile mamei mã fãcuserã mereu sã mã simt jenat.

– ªi eu sunt în anul întâi, spuse el, coborând scãrile, pentru a se aºeza lângã mine.

– Fetele astea! Nu reuºeºti niciodatã sã scapi de ele.

Atunci ne vedem la Moralã. Pa. Aºteptai sã se îndepãrteze ca sã-mi pot recupera sandviºul de sub bancã. Probabil cã se umpluse de praf, dar pe întunericul acela nu se vedea.

11. În ceea ce mã privea, nu se pusese niciodatã problema scãpatului de fete. Nu se þinuserã niciodatã dupã mine. La universitate îmi dãdusem seama cã fusesem tãiat de pe lista celor care erau vânaþi de gagici, listã care se fãcea la orice început de an academic. Fetele vroiau bãrbaþi adevãraþi, bronzaþi, siguri pe ei. Oameni cu maºini pe mãsurã ºi haine de firmã. Câteodatã, mult mai rar, cãutau tipi militanþi, combatanþi, politizaþi, cu idei clare ºi cu acea minã aparte de revolucionarios. Eu nu aparþineam nici uneia din cele douã categorii. Nu frecventam nici un club exclusivist.

Nu ºtiam sã dansez. Nu cunoºteam cuvintele cheie. Nu-i puteam spune niciuneia: hei, frumoaso, nu mergi cu mine în Ferrãruþa mea sã bem ceva în seara asta? Nu eram obiºnuitul localurilor la modã ºi nu aveam nici mãcar scuter.

Totuºi femeile mã tulburau. Nu mi-o pusesem niciodatã cu nimeni ºi nu eram sigur cum ar fi trebuit sã te porþi în pat.

Ce ar fi trebuit sã faci în cazul unei DEFLORÃRI? Unde se gãsea cu exactitate HIMENUL? Care erau cele mai importante caracteristici ale CLITORISULUI? ªi dacã eram unul din cei care EJACULAU PRECOCE? Erau atâtea ziare ºi reviste care publicau periodic sondaje din care rezulta cã fetele ºi bãieþii din generaþia mea ºi-o puneau foarte devreme. Majoritatea celor intervievaþi susþineau cã fãceau sex oral de la ºaisprezece ani. La ºaptesprezece avuseserã primul lor raport normal. Mulþi dintre ei, la optsprezece erau deja scârbiþi de carne ºi treceau

la cocainã. Eu la douãzeci ºi unu încã eram virgin.

Tudorel Predan

12.

Ca sã echilibrez balanþa, însã, atrãsesem mereu numai poponari. Cu tonele. Într-o dimineaþã, eram la un curs de Esteticã, atunci când am remarcat cã douã faruri albastre mã fixau de pe o bancã din dreapta.

Erau ochii unui bãiat. În timp ce ascultam profesorul care rãspundea la o întrebare despre conceptul de pãcat, simþeam cum acei ochi mã mãsoarã de sus pânã jos. Încercai sã nu-l bag în seamã. Poate cã se uita la vreo fatã din spatele meu. Mã rãsucii. Nicio fatã în spatele meu. Bun, mã gândii, sã ne prefacem cã nu sa întâmplat nimic. Dar nu reuºeam. Din când în când controlam sã vãd dacã farurile albastre încã erau acolo, iar acestea erau nelipsite, neclintite de fiecare datã. Apoi cursul se încheie. Îmi luai cãrþile. Cu coada ochiului vãzui cã tipul dispãruse. Din fericire. Coborâi scãrile în grabã ºi ieºii.

– Scuzã-mã! exclamã în spatele meu o voce sinuoasã. Pot sã-þi vorbesc o clipã?

El era. O luase înaintea mea pe hol. Bronzat.

Parfumat. Pãr foarte negru. Un bãiat frumos.

– Sã-mi vorbeºti?, spusei.

Mã simþeam confuz.

– Da, pentru notiþe. Vroiam sã te întreb dacã nu cumva ai sã mi le dai pe cele de la celelalte cursuri, cã eu n-am fost.

– Pãi, eu nu prea iau multe notiþe de obicei.

– A, nu? ªmecherule. Apropo, eu sunt Andrea. Îmi întinse mâna.

– Walter. Îmi pare bine.

I-o strânsei. Eram transpirat tot.

– Plãcerea e de partea mea, spuse el, subliniind PLÃCEREA ºi MEA. – Acum te rog sã mã scuzi, dar eu chiar trebuie sã plec.

25

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

– Deja? De ce nu bei ceva cu mine la bar?

– Nu, mulþumesc. Trebuie sã mã întâlnesc cu prietena mea.

– Ferice de tine, rãbufni el, sfredelindu-mã cu privirea.

13. Între timp, de la Roma nu venea nici un rãspuns. Seara mã întorceam de la universitate acasã, iar din privirile mamei înþelegeam cã nu mã aºtepta nicio scrisoare. Tatãl meu era, în schimb, veºnic prezent.

– Putem sã aflãm ºi noi când te vei hotãrî sã pleci în armatã?, îºi începea discursul la masã în timp ce, de pe ecranul televizorului, TeleMike îºi urla tâmpeniile cu volumul dat la maxim.

– Nu depinde de mine. Aºtept o carte poºtalã.

– La ora asta ar fi trebuit sã fi fost deja liberat, nu-i aºa nevastã?

Mama pregãtea salata.

– Dacã m-ai fi ascultat, cariera ta ar fi putut sã fie deja începutã de ceva vreme.

– Da, ºi?

– ªi atunci trebuie sã înþelegi cã în viaþã doar banii conteazã. Banii, banii, banii. Sã-þi intre asta bine-n cap.

Oamenii care au început cu un service auto, acum sunt stãpâni pe jumãtate din Italia, sã þii minte asta.

Repeta în continuu aceleaºi lucruri. Mã fãcea sã mã gândesc la titlurile care ar fi urmat în ziare: TÂNÃR DIN LUMEA BUNà ΪI OMOARà TATÃL ÎN BÃTAIE …

PENTRU A INTRA ÎN POSESIA MOªTENIRII În cazul meu nu se putea vorbi de nicio moºtenire, dar aº fi putut mãcar sã mãnânc liniºtit.

– La vârsta ta ar trebui sã te gândeºti cum sã le faci pantofii altora, în loc sã pierzi timpul cu cãrþile.

Mama spãla vasele.

– ªtiþi cã sunteþi de-a dreptul norocos? îl întreba TeleMike pe cretinul de serviciu.

14.

Din fericire, exista Carlotta, mãtuºa mea. Unica persoanã cu care reuºeam sã vorbesc. Petrecusem alãturi de ea lungile veri ale copilãriei mele. Locuia în casa bunicilor mei, la þarã.

Bucuria ei, întâmplãrile pe care mi le povestea, deveniserã refugiul meu, departe de veºnica stare proastã a tatãlui meu. Într-o searã am sunat-o.

– Ce mult mã bucur sã te aud! îmi spuse. Dar ce nu merge?

– Toate … Am obosit de tot.

– Exagerezi. Cum poþi sã spui aºa ceva la douãzeci de ani?

– Nu-mi gãsesc locul deloc. Nu ºtiu ce voi face peste o lunã. Fetele nu prea fac coadã la fundul meu. Iar tata nu mã slãbeºte o clipã.

– Lasã-l în pace. Încearcã sã te liniºteºti. Eºti tânãr, sensibil, inteligent. Am încredere în tine.

– Sigur?

– Cum sã nu?!

Eu nu aveam nici un strop de încredere în mine. Îmi fãcea bine sã aud cã cineva avea.

15. Într-o dupã-amiazã de iarnã, ieºind de la cursuri, mã întâlnii cu Enza. Nu ne mai vãzuserãm de la terminarea liceului. Acum avea pãrul vopsit verde mãr. La bacalaureat se vopsise roºu carmin sau albastru marin, nu-mi aminteam exact. Dar verde mãr îi stãtea mai bine. La întuneric pãrea aproape fosforescent.

– Bunã, Walter. Care-i treaba?

– Acum vin de la universitate.

– Pentru ce te-ai dus acolo?

– M-am înscris la facultate. Mã duc la cursuri.

– Te-ai înscris?

Pãrea cã stã de vorbã cu un marþian.

– Da, de o lunã. La Litere ºi Filozofie.

– Mamã! De-aia nu te-am mai vãzut.

– Da. ªi tu? Îmi arãtã ce Doc Marten’s îºi luase. Erau de argint.

– Îþi plac? I-am colorat eu. Cu spray.

– Minunaþi.

– Aici n-are nimeni aºa ceva. Iar la Londra îi gãseºti doar la Vivienne Westwood. Am citit în „The Face”.

– Pari un astronaut.

– Imediat ce-o sã fac rost de niºte biºtari, o sã-mi trag niºte cizme. O pereche de cizme pe cinste. La Londra sunt în vogã.

– ªi unde gãseºti aºa ceva?

– La „Balòn”.

Rãmãserãm puþin în tãcere. Epuizaserãm subiectul numãrul unu, haine ºi accesorii. Cu cei de vârsta mea, era mereu periculos sã epuizezi subiectul haine ºi accesorii. În mod inevitabil urmau clipe lungi de gol. Barul din faþa universitãþii era arhiplin de viitori manageri ºi de femeile lor ce-ºi fãceau vacanþele în Maldive. Undeva, în lumea asta, acum se nãºteau servitorii lor filipinezi.

– Bei ceva cu mine la bar?

– Eu acolo, înãuntru? Nici moartã! ªi pe lângã asta, îl aºtept pe Negricios.

– Pe Negricios?

– E un traficant. Vinde iarbã. Din când în când îmi mai dã ºi gratis. Aveam întâlnire la ºase. Sper sã nu fi uitat.

– Ce faci în seara asta?

– Pãi, nu ºtiu. Dacã totul e bine, niºte þigãri cu marijuana.

Tudorel Predan Mâine searã, în schimb, se redeschide Space-Lab. De ce nu vii ºi tu?

– Costã prea mult.

– Ei, asta-i! Îþi las o invitaþie la casã. Vii? – În regulã.

Ne salutarãm. Plecând de acolo, întâlnii un tip pe care nu-l mai vãzusem niciodatã. Trecu pe lângã mine ºi-mi zâmbi. Mã întorsei ºi stãtea de vorbã cu Enza. Dupã aspect, trebuia sã fie Negriciosul.

16.

Mã duceam cam o datã pe an la discotecã ºi de fiecare datã mã întrebam cât de tare mã pot plictisi ºi cât pot sta acolo fãrã sã am nicio idee, pânã când sã mã întorc acasã. În seara aceea ajunsei în faþã la Space-Lab pe la unsprezece ºi jumãtate. La uºã nu era nici urmã de coadã.

Aºteptai cam cinci minute. Nu se vedea nimeni. Începui sã cred cã Enza îmi spusese greºit ziua sau cã poate eu nu înþelesesem bine. Pe la douãsprezece ºi douãzeci, îngheþat de-acum, mã hotãrâi sã mã duc la intrare ºi sã sun. Doi ochi mã scrutarã de pe vizor. Uºa se deschise. Un perete de muzicã mã blocã pe pragul localului. Trei sau patru culturiºti cu înscrisul SECURITY pe tricourile albe mã privirã de parcã aº fi fost cine ºtie ce specie de animal ciudat. Eram derutat.

– Cauþi pe cineva? mã întrebã cel mai solid din grup, co frunte îngustã, ceafã de taur ºi cu un crocodil tatuat pe antebraþ.

– Mi-a lãsat cineva la casã o invitaþie pentru inaugurare.

– ªi n-oi vrea sã intri la ora asta?

– De ce, am întârziat?

Cei de la SECURITY se puserã pe râs.

– A, nu, nu eºti în întârziere.

Mã lãsarã sã intru. De sub scãri, muzica îmi venea drept în stomac.

– Aþi vãzut-o pe Enza?, îl întrebai pe taurul tatuat.

– Nu, nu încã, spuse el, ºi toþi chicotirã. Poate cã vreun porumbel se gãinãþase în capul meu. Nu pricepeam ce nu merge ºi totuºi ceva nu mergea. Coborând scãrile, mã uitai lung la mine în oglinzile de pe pereþi. Bun, mãcar nu era vorba de gãinaþ de porumbel. Apoi ajunsei pe ring. Era complet gol. DJ-ul bãgase muzicã house la un volum înnebunitor, chiar dacã nu era nimeni. Mã gândii sã-l întreb pe barman. Aranja berile în frigiderul de sub tejghea.

– CUM DE NU E NIMENI? îi urlai, arãtându-i sala pustie.

– CE ZICI? urlã el.

– CUM DE NU E NIMENI? – E ÎNCÃ DEVREME. Mã uitai la ceas. Trecuse bine de miezul nopþii.

– LA CE ORÃ SOSESC CEILALÞI? þipai.

– NU ªTIU. SPRE ORA DOUÃ. DE OBICEI PRIMII APAR PE LA DOUÃ. TU CE FACI AICI? – NU MÃ GÂNDEAM CÃ ÎNCEPE AªA TÂRZIU. Se opri un moment sã se uite la mine. Apoi se întoarse sã aºeze berile.

– CUM DE ÎNCEPE AªA DE TÂRZIU? – E NORMAL. CU CÂT AJUNGI MAI TÂRZIU, CU ATÂT E MAI BINE. SÃ FII PREA DEVREME ÎNSEAMNÃ SÃ FACI IMPRESIE DE CRETIN. Acum ºtiam de ce râdeau toþi la intrare. Îmi veni sã sar ºi sã le sparg faþa rahaþilor ãlora. Vãzui titlurile cronicii oraºului în ziarele din dimineaþa urmãtoare: A FOST ARESTAT UN ASISTENT SOCIAL DE ªAIZECIªICINCI DE KILOGRAME PENTRU CÃ A ÎNCERCAT SÃ AGRESEZE PATRU CULTURIªTI A CÂTE O SUTÃ DE KILOGRAME FIECARE. O lãsai baltã ºi cerui o bere.

– BARUL SE DESCHIDE PESTE O ORÃ ªI JUMÃTATE, îmi urlã barmanul.

Mersei sã mã aºez pe treptele localului gri ºi complet gol.

17.

Seara se numea SEXUAL PERVERSION FROM A PLANET OF ALLUPATION. Eram deja cãpiat din cauza muzicii ºi a somnului, când vãzui cã în jurul orei douã încep sã aparã primele animale nocturne. Fetele erau împodobite ca niºte pomi de Crãciun sado-maso. Bãieþii – care constituiau majoritatea mulþimii – pãreau caricaturile unor travestiþi transsexuali. Volumul muzicii devenise din ce în ce mai puternic. Organele interne îmi vibrau toate, de la splinã, pânã la creieri. Când sala se umplu, pe la douã ºi jumãtate, cineva începu sã danseze. Ringul fu luat imediat cu asalt. Doi tipi începurã sã se agite chiar în faþa mea.

Unul purta un tricou fãrã mâneci dintr-un material tricotat cu ochiuri metalice, care era completat la gât de o eºarfã din puf de struþ fosforescent, ruj cyclam ºi fustã mini.

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014 DE ARGINT MI-AM LUAT? – DA, SUNT FOARTE FRUMOªI. – AICI N-ARE NIMENI AªA CEVA. LA LONDRA ÎI FACE VIVIENNE WESTWOOD. – MINUNAÞI. Timp de mai bine de zece minute nu spuse nimeni nimic.

Ne uitarãm la ceilalþi cum danseazã. Enza ºi Ciccio se legãnau. Negriciosul îºi aprinse o þigarã.

– HEI, WALTER, ÞI-L PREZINT PE NEGRICIOSUL. NEGRICIOSULE, EL E WALTER. Negriciosul îmi întinse mâna, zâmbind.

– NE CUNOAªTEM DEJA, urlai eu, fãrã sã i-o strâng.

El încetã sã mai zâmbeascã.

– NOI NE DUCEM ACASÃ LA NEGRICIOSUL. VII CU NOI?, mã întrebã Enza.

Se þinea cu greu pe picioare.

– NU, MULÞUMESC. PREFER SÃ RÃMÂN AICI. Ne despãrþirãm fãrã sã ne salutãm. Enza trebui sã se þinã de Ciccio pentru a urca scãrile. Eu mã întorsei cãtre ringul de dans. Era alt DJ, dar muzica se scurgea monoton ºi asurzitor, pãrând cã e mereu aceeaºi. Nimeni nu vorbea.

Cam pe la paisprezece ani îmi imaginasem strãlucitoarea viaþã a localelor de noapte cu întâlniri interesante, femei misterioase, senzuale. Acum totul mi se pãrea doar gol, gri ºi fad. La un moment dat îmi dãdui seama cã funcþionarul de bancã, cel cu maiou metalic ºi fustã mini, îmi zâmbea, sprijinindu-se de o coloanã, la câþiva metri mai încolo. Lãsai totul baltã ºi plecai.

Tudorel Predan Celãlalt avea spatele gol, ºi o pereche de pantaloni de piele negri foarte mulaþi deasupra unor cizme de leopard cu un toc de aproximativ zece centimetri. Cu o sticlã de cocacola, mima în dansul sãu cã i-o linge cuiva. Probabil cã ziua era angajatul vreunei firme de asigurãri sau al vreunei bãnci.

– SÃ NE DEZLÃNÞUIM! SÃ NE BUCURÃM DE VIAÞÃ!, urlã peste muzicã DJ-ul de la microfonul sãu.

Mulþimea rãspunse printr-un vuiet. Luminile îºi schimbau în continuu intensitatea ºi culoarea. Nu vorbea nimeni. Cei care nu dansau se limitau la a privi lumea de pe ring, bãtând ritmul cu piciorul.

Spre ora trei mã dusei sã dau o turã localului ºi mã întâlnii cu Enza, care era cu Ciccio. Ciccio era prietenul ei care lucra la o firmã de transport, pe post de comis-voiajor.

Era cu ei ºi Negriciosul.

– BUNÃ, WALTER! TE DISTREZI? îmi urlã Enza.

– GROZAV! ªI VOI? – DE MOARTE! ÞI-AM ARÃTAT CE DOC MARTEN’S

18.

– L-ai studiat pe Ricoeur?

– Mmmm … Nu, deloc.

– Nu ai citit articolul sãu despre Jaspers?

– Nu, mi se pare cã nu mi-l amintesc.

– Dar Introducerea sa la Ideile6 lui Husserl?

Eram aºezat la barul din faþa universitãþii, alãturi de Castracan ºi încercam sã-mi ascund în vreun fel neºtiinþa.

Inutil.

– Nu, nici pe aceea nu am citit-o.

– Oricum, lucrarea sa cea mai interesantã este Conflictul interpretãrilor. Mã gândesc cã ai citit-o, nu?

– Pãi, m-am uitat puþin peste ea … Dar tu cu armata cum stai?

Castracan rãmase paralizat pentru o clipã, fãrã îndoialã marcat de profunzimea intervenþiei mele.

– În ce sens cum stau cu armata?

– Vreau sã spun, ai fãcut-o deja sau trebuie s-o faci?

– Pentru moment am obþinut amânarea. De ce mãntrebi?

Poate cã reuºisem sã-i distrag atenþia de la Dicþionarul de Filosofie al lui Nicola Abbagnano, editura UTET, în patru volume ilustrate alb-negru, retipãrit de „n” ori.

– Eu am fãcut cerere pentru a intra în serviciul civil, dar cei de la minister încã nu mi-au rãspuns.

– Serviciul civil? Interesant. Dupã ce am citit Bonhoeffer, cred cã în zilele noastre, opþiunile ar trebui sã le facem cu rãspundere. Ai citit Fapta ºi fiinþa7 ?

Nu era nimic de fãcut cu el.

– În linii mari. În momentul de faþã sunt îngrijorat. N-aº vrea ca cererea mea sã fie respinsã.

– Sigur cã voinþa ta ar trebui sã fie respectatã. Alegând sã faci un serviciu civil, tu te constitui drept un subiect moral ºi raþional. Kierkegaard este cât se poate de clar în sensul acesta. În Aut-Aut8 … Încetai sã-l mai ascult. Poate cã nu fãcusem bine cã mã înscrisesem la facultate. Dacã nu eram în mãsurã sã întreþin o discuþie cu Castracan, cum aº fi putut trece examenele?

N-ar fi fost de-ajuns doar sã învãþ. Mã întrebam cum fãcuse Castracan. Citatul ambulant. Cum de gãsise atâta timp ca sã memoreze toate acele date? Trebuia totuºi sã fi dormit, mâncat, stat pe budã, sã se fi spãlat pe dinþi, urechi, buric, sã-ºi fi tãiat unghiile de la picioare.

– … din punct de vedere etic, mã simt oricum mai aproape de concepþiile lui Adorno ºi ale lui Horkheimer.

La masa din spatele nostru se aºezaserã patru viitori avocaþi, comercianþi, consultanþi financiari sau delicvenþi, în orice caz. Vorbeau despre bãrci. Fiecare dintre ei susþinea cã a lui e mai lungã decât a celorlalþi. Foarte freudian, dacã mi-ar fi dat Castracan citatul.

La masa din faþa noastrã se aºezaserã patru viitoare consoarte a sus-numiþilor hoþi ºi rãpitori. Bineînþeles cã vorbeau despre haine. Fãceau concurs cu cine avea ºifonierul mai plin.

Eu nu ºtiam despre ce sã vorbesc.

19.

Practic, îmi era imposibil sã mai stau acasã.

– Unde-i fiu-tãu? auzeam cum se þipa, din camera mea, unde încercam sã mã concentrez asupra Naºterii tragediei a lui Nietzsche.

Mama cãlca în bucãtãrie, fãrã sã rãspundã nimic.

– Ar trebui sã-ºi caute de lucru, în loc sã citeascã rahaturile alea. Nu-þi foloseºte la nimic în viaþã cititul.

Tatãl meu îmi cultivase mereu idei puþine dar clare despre viaþã.

– Cãrþile sunt toate niºte porcãrii. Doar cariera conteazã. Îmi era peste putinþã sã reuºesc sã mã concentrez.

TÂNÃR DIN LUMEA BUNà ΪI OMOARà TATÃL ÎN BÃTAIE …

PENTRU A INTRA ÎN POSESIA MOªTENIRII

26 – Pun pariu cã n-o sã dea nici un examen la rahatul ãla de facultate. Mai vedem noi dacã am dreptate sau nu.

Luai puºca bunicului de unde ºtiam cã e. Lângã armã gãsii cartuºele. Era o puºcã de vânãtoare automatã, cu cinci cartuºe. O încãrcai. Traversai coridorul. Mã oprii o clipã în faþa uºii bucãtãriei. Tatãl meu urla. Vocea lui acoperea zgomotul de la televizor. Transmiteau jocul de la ora prânzului al lui TeleMike.

– Nu-i bun de nimic, e un ratat, un cap-sec!

TÂNÃR DIN LUMEA BUNÃ Ridicai piedica. Pusei degetul pe trãgaci. Deschisei uºa.

El ºi mama se uitarã la mine surprinºi.

– Ce dracu’ vrei sã faci cu puºca aia-n mânã, cãcãcio… , începu sã spunã bãtrânul.

Trãsei. Una. Douã. Trei. Patru. Cinci focuri de armã …

– Mai vedem noi dacã am dreptate sau nu. N-o sã dea nici un examen.

Mã hotãrâi sã mã duc sã învãþ la „Fiorio”.

20.

Cafeneaua „Fiorio” era pe strada Po. Începusem sã mã duc acolo cu Enza ºi cu Ciccio de când eram în liceu.

Mergeam acolo în fiecare dupã-amiazã sã mâncãm îngheþatã. În cele din urmã, ne împrieteniserãm cu chelnerii ºi cu proprietara localului. Pentru ei, eram cei cu pãrul ciudat: Enza fosforescent, Ciccio cu creastã, iar eu ras la zero. Ne lãsau chiar sã stãm la masã, chiar ºi fãrã sã consumãm nimic. Sau ne fãceau reduceri, iar cornetele noastre erau din ce în ce mai mari decât cele ale celorlalþi. Aºa am început sã învãþ la Fiorio”. În sãlile din interiorul ei se putea învãþa foarte bine. Atmosfera era liniºtitã, relaxatã. Puteam sã stau acolo ore întregi fãrã ca nimeni sã se vaite, chiar dacã luam numai o cafea sau un pahar cu apã. Tavanele tencuite în alb, podeaua de lemn, scaunele tapiþate cu catifea … Era cea mai frumoasã casã în care locuisem vreodatã. Ca sã fac economie, îmi fotocopiasem cãrþile pentru examenul de Istoria filosofiei, luându-le împrumut de la Biblioteca Naþionalã. Erau ediþii vechi, foarte uzate. În timp ce învãþam, mã întrebam ce ochi citiserã aceleaºi pagini îngãlbenite de timp. Îmi intrase-n cap cã volumele astea atât de vechi îmi vor aduce noroc. În dimineaþa examenului mã prezentai la facultate complet vraiºte. În ultima sãptãmânã, ca sã pot învãþa, practic nu mai dormisem. Mã pregãtisem mai bine de trei luni. În faþa comisiei constatai cã eram unicul examinat în blugi ºi-n pantofi sport. Ceilalþi poeþi filosofi avuseserã grijã sã se punã la patru ace. Erau toþi la sacou ºi cravatã, în timp ce fetele profitaserã de ocazie pentru a-ºi etala fustele mini extrem de scurte. Eu nici acasã n-aveam sacou ºi cravatã. Cât despre picioare, nu mi le puteam arãta, pentru cã oricum, erau prea pãroase.

Trecui din nou prin toatã materia, dupã care veni rândul meu. Mã aºezai ºi-mi pusei cãrticica pe masã. Asistentul profesorului o rãsfoi.

– Aþi terminat Institutul Tehnic pentru topografi? mã întrebã, privindu-mã în ochi.

– Da. Zâmbi ciudat.

– Ia sã vedem cum se studiazã filosofia în ºantierele oraºului, zise.

Zâmbi ºi profesorul. Eu nu.

– Vorbiþi-mi despre paragraful cinci al celei de-a doua ediþii din Estetica transcedentalã9 a lui Kant, cu privire la expunerea concepþiei sale transcendentale despre timp.

Rãmãsei stanã de piatrã. Despre ce vorbea? Care era paragraful cinci? Nu exista nici un paragraf cinci cu privire la expunerea concepþiei sale transcendentale despre timp în cartea din care învãþasem eu.

– Deci? Ce puteþi sã-mi spuneþi?

– Pãi, n-am învãþat nimic despre aºa ceva.

– Cum? Poeþii filosofi îºi þineau rãsuflarea.

– Nu era nici un paragraf cinci cu privire la expunerea concepþiei sale transcendentale despre timp în textul indicat de programa pentru examen, spusei.

Profesorul luã Critica raþiunii pure pe care o pusesem pe masã. O studie.

– De unde aþi luat cartea asta?

– De la Biblioteca Naþionalã.

– Din ediþia aceasta lipseºte paragraful cinci. Kant l-a adãugat ediþiei ulterioare. Nu m-am gândit cã ºi prima versiune a fost tradusã. Va trebui sã daþi din nou examen.

Eu nu spusei nimic.

– Sã intre urmãtorul, spuse asistentul.

1 Celebru medic alsacian teolog ºi filosof, laureat al Premiului Nobel (1952) 2 Frontul Naþional, miºcare politicã de extremã dreaptã 3 Organizaþii pentru protecþia mediului înconjurãtor 4 Universitate din Milano, cotatã drept una din cele mai scumpe 5 Actor celebru mai ales pentru rolul sãu ca Dracula în filmul lui Bram Stoker 6 Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie 7 Akt und Sein 8 Enten-Eller 9 Capitol din Critica raþiunii pure.

PARADIGMA

27

Poeme (Urmare din pag.28) Cetãþile bogate, amurgurile, zorii N-aveau nicicând acele fantastice magii Pe care întâmplarea le sãvârºea cu norii ªi faþã cu dorinþa am fost mai grijulii.

Din voluptãþi Dorinþa mereu câºtigã vlagã Dorinþã, arbor falnic, plãcerea-i hrana ta ªi-n timp ce scoarþa-þi prinde mai groasã sã se facã, Vor crengile-þi la soare de-aproape-a se uita.

Mereu vei creºte încã, tu arbor mai vivace Decât cipreºul? Totuºi cu grijã-am adunat Câteva schiþe pentru albumu-vã vorace O fraþi ce numiþi mândru tot ce-i îndepãrtat, Am salutat ciudate divinitãþi cu trompã, Mari tronuri încrustate cu mii de scânteieri, Palate de poveste ºi vis, a cãror pompã I-ar fi adus la ruinã pe marii-vã bancheri Bogate în podoabã ºi falnice veºminte, Femei pe dinþi ºi unghii deprinse-a se boi ªi magi ce-nvaþã ºerpii din junglã sã-i alinte.

Flecara omenire, cu geniu-i îmbãtatã, Nebunã azi cum fuse ºi-n celelalte vremi, Lui Dumnezeu strigându-i, din zbaterea-i turbatã: -Pe tine, domn ºi seamãn cu mine te blestem! ªi cei puþini, amanþii-ndrãzneþi ai nebuniei, Care fugind de gloata mânatã de destin κi cautã în opiu alin melancoliei.

Aºa aratã veºnic al lumii buletin.

VII Cãlãtoria ºtiinþe amare ne învaþã.

Iar lumea monotonã ºi micã, azi ca ieri, Ca mâine ºi ca veºnic, ne seamãnã la faþã: O oazã de oroare-n deºert de plictiseli.

Sã pleci? Sã stai acasã? Rãmâi dacã se poate.

Sau pleacã, de-i nevoie. Sunt unii ce se duc ªi alþii ce-n pitiºuri încearcã a combate Duºmanul veºnic, timpul. ªi sunt acei ce fug Mereu fãrã oprire, ca Ahasver aoarã, ªi nu li-i pe potrivã nici tren ºi nici vapor Sã-nºele retiarul cu plasa lui fatalã, Iar alþii îl omoarã în camerele lor.

VI

Când în sfârºit ne-o prinde sub talpa lui, haina, Dorinþa ºi nãdejdea ne-or lua un nou avânt ªi-aºa cum altãdatã ne îmbarcam spre China, Cu ochii duºi în larguri ºi pãrul dus de vânt.

O minþi ca de copii!

Spre-a nu lãsa uitãrii o parte însemnatã.

Vãzut-am pretutindeni, chiar fãrã-a-l fi cãtat, La mari ºi mici, în toatã a oamenilor gloatã, Mereu acelaºi veºnic ºi plicticos pãcat.

Femeia, sclavã proastã ºi numai josnicie, Pe sine, doar pe sine slãvindu-se neghiob.

Bãrbatul, despot lacom, pornit pe luxurie, Gunoi într-o mocirlã ºi roabei sale rob, Cãlãul ce triumfã, martirul ce suspinã, Serbãrile-aþâþate de-al sângelui miros, Puterea ce tiranii cumplit îi înveninã, Mulþimea-ndrãgostitã de biciul nemilos.

Tudorel Predan

Puzderii de religii cu-a noastrã-ngemãnate Ce nãzuiesc la ceruri. Sfinþenia, aflând, Precum în puf aceia cu gusturi delicate, În flagelãri ºi-n cuie prilejuri de încânt,

V Aºa. ªi mai departe?

Anul 22, Nr.1-2/2014

Vom merge sã strãbatem o mare de tenebre Cu inimã voioasã de tânãr pasager, Nu auziþi cum glasuri vrãjite ºi funebre Îngânã; „Haideþi, cei ce râvniserãþi mai ieri

VIII

La parfumatul Lotus! Aici vã dau bineþe Grãdini miraculoase cu fructe aurii.

Veniþi sã vã îmbete cu strania-i blândeþe Aceastã dupã-amiazã ce nu se va sfârºi.”

O Moarte, cãpitane bãtrîn, vom da nãvalã, Pe nava ta. Ne poartã departe de plictis! ªi mãrile ºi cerul aici sunt de cernealã, Dar inimile încã de raze pline ni-s.

Ghicisem, dupã glasuri, cã-s umbre funerare, Pilazii noºtri-n preajmã-ntind braþele spre noi. „Înoatã spre Electra-þi!” - ne spune cea la care Îi sãrutam pe vremuri genunchii amândoi,

Ne toarnã din otrava-þi care îmbãrbãteazã, Fãcându-te dorinþei ce o nutrim ecou, ªi-afundã-ne-n abisuri, cer, iad, ce mai conteazã, Acolo-n neºtiuturi sã dãm cumva de nou.

Tudorel Predan

PARADIGMA

Anul 22, Nr.1-2/2014

28 Amor…Plãcere…Glorii… Doar iad, doar stânci pustii!

O insulã ce cartul o strigã cu tãrie Ne pare-un Eldorado promis la cãlãtori; Închipuirea care e gata de orgie Doar un recif gãseºte-n luminile din zori.

Vrãjit de niºte patrii cu þãrmurii himerici De ce sã-l pui în fiare sau sã-l azvârli-n val Pe-acest beþiv ce singur ºi-a nãscocit Americi Al cãror vis îi face abisul mai amar?

Aºa ºi vagabondul pe uliþa clisoasã Viseazã pretutindeni cereºti împãrãþii Iar ochiul sãu gãseºte o Capuã fãloasã Oriunde o cocioabã se poate-ntrezãri.

III O cãlãtori fantastici! Ce nobile istorii Citim în ochii voºtri cu-adâncul lor mister; Veniþi ºi vã desfaceþi bogatele memorii Fãcute din luminã de aºtri ºi eter.

Vrem sã pornim aiurea pe mãrile albastre; Spre-a ne scãpa de-al ocnei otrãvitor plictis Pictaþi-vã-amintirea pe spiritele noastre Întocmai ca pe-o pânzã cu orizont de vis.

Ei, ce-aþi vãzut?

IV Vãzurãm mulþimile de stele ªi valuri. ªi nisipuri pe plaje am zãrit ªi-n ciuda multor sile ºi nevoinþe rele, Ca ºi aici, acolo ades ne-am plictisit.

CHARLES BAUDELAIRE

Poeme

Iar gloria solemnã a soarelui pe mare.

Oraºele-n amurguri, cu gloriile lor, Ne aprindeau în suflet dorinþa rãpitoare De a ne pierde-n cerul cu magice lucori

în tãlmãcirea lui Octavian Soviany Lui Maxime Du Camp I Copilul ce se uitã la hãrþi sau la vreo stampã Gãseºte cã-i pãmântul cât jindul lui profund; Ce mare e pãmântul privit de lângã-o lampã, Ci-n amintirea noastrã pãmântul e mãrunt.

Pornim în zori, cu mintea aprinsã de ispite, Cu inima pãtrunsã de-un crâncen apetit, ªi ducem, în balansul mareei liniºtite, Tot infinitul nostru pe-al mãrilor finit.

Unii dorind sã scape de-o patrie infamã, Iar alþii sã-ºi mai uite de leagãnul strãbun, Se duc sã se scufunde-ntr-un ochi de magicianã.

Acea tiranã Circe cu veninos parfum.

De teamã sã nu fie schimbaþi în animale, Din cer ºi din luminã beþivãnesc zãlud, Iar gheaþa care-i muºcã ºi ziua ce-i dogoare ªterg urmele lãsate pe faþã de sãrut.

Dar cãlãtori în sine sunt cei pe care-i bate

Un dor etern de ducã, nebunii-aceia doar, Urmându-ºi fãrã preget a lor fatalitate, Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.

(Continuare în pag.27)

Cei ale cãror jinduri se-aseamãna cu norii ªi-ntocmai cum viseazã asaltul un pifan Viseazã neºtiute ºi mari fantasmagorii, Cu nume ignorate de spiritul uman, II Oroare! Ni-i destinul la fel ca o sfârleazã Cu salturile sale ºi valsu-i rotitor; ªi-n somn curiozitatea ne îmboldeºte treazã Ca un teribil înger ce dã cu biciu-n sori.

Ce stranie ursitã-i sã umbli fãrã þintã ªi orice scop sã-þi parã cã e destul de bun, Aºa cum face omul, ce veºnic se perindã ªi sã-ºi gãseascã tihna aleargã ca nebun.

Ni-i sufletul o navã spre Utopii plecatã: Pe punte strigã-o voce: Cu ochiul treaz sã fii!

Pe punte se aude o voce-nverºunatã:

PARADIGMA Revistã de culturã ºi literaturã Colegiul de redacþie: ªtefan Borbely Bogdan Creþu ªtefania Mincu Luca Piþu George Popescu Numãr finanþat de Fundaþia Culturalã Paradigma ISSN 1221-8839 DTP: Viorel Pîrligras Tipãrit la Sim Art Craiova str. Paºcani, nr. 9, tel/fax: 0251-596136 e-mail: simart.ed@gmail.com Tudorel Predan