Ghidul Diversitatii culturale, gastronomice si etnice din judetul Bistrita-Nasaud by Ramona Sinca

Cuprins Cuvânt înainte .......................................................................................

Despre județul Bistrița-Năsăud .............................................................

Itinerarii cu taine și tâlc ..........................................................................

Comori vii................................................................................................

Despre socăcit și socăcițe .....................................................................

Diverse alte obiceiuri și tradiții ...............................................................

Calendar evenimente de samă...............................................................

Povestiri despre viața la sat ...................................................................

Participă la elaborarea Ghidului..............................................................

Ce-ar fi povestea

socăcițelor şi, mai cu seamă, a socăcitului, precum şi gustul artei sale, fără esenţele şi tradiţiile distilate din viaţa socială a comunităţilor săteşti? Şi, ce ar fi satele, fără aducerile aminte ale oamenilor, lecţii trăite şi trecute din generaţie în generaţie sau întâmplări spuse de unii, altora, în jurul mesei ori pe băncuţele de la poartă? Care-i urzeala ori neveditul locului, cele de zi cu zi, cum să depănăm aceste poveşti când tinerii nu mai stau în faţă focului din vetre şi, ce fire să nu uităm a prinde în povestea păretarului cusut de mână, martorul tuturor trăirilor de zi ori noapte? Acestea au fost întrebările ce au stat la baza conceperii proiectului “Socăciţele, bucătăresele comunitare – păstrătoare, promotoare şi creatoare în artele culinare tradiționale”. De la bun început ne-am propus ca, înainte de a aduce la suprafaţă povestea socăcițelor, să facem cunoscute poveştirile oamenilor, pentru care ele au gătit şi mai gătesc, în rândul cărora s-au aflat, de la care au deprins obiceiuri, gusturi şi simboluri şi pe care, inevitabil, îi reuneau în cadrul aceloraşi mari, dar repetabile praznice. Diversitatea cultural-gastronomică, susţinută de diversitatea etnică – prin acestea ne recunoaştem şi cu acestea ne mândrim. Românii, saşii, maghiarii şi romii nu doar trăiesc în această binecuvântată parte de ţară. Ei se constituie în comunitatea bistriţeano-năsăudeană întregită, iar cultura lor îmbogăţeşte identitatea noastră a tuturor. În acest context şi prin prisma acestei viziuni de lucru, Fundaţia Progress a elaborat prezenta publicaţie: “Ghidul diversităţii culturale, gastronomice şi etnice din judeţul Bistriţa-Năsăud”. Departe de a se pretinde un îndreptar în domeniul său, Ghidul este o carte deschisă oricui doreşte să contribuie la redescoperirea, documentarea, promovarea şi valorificarea filoanelor patrimoniului bistriţean şi năsăudean. Prin Ghid, propunem chiar un exerciţiu de scriere colectivă, al cărui rezultat să ne cuprindă pe toţi: români, saşi, maghiari şi romi, pe cei mai bătrâni, pe cei mai tineri şi pe cei care ţin legătura, după cum ar putea ţine şi rânduiala - fiii celor bătrâni, părinţii celor tineri. Împreună putem scrie o poveste, dincolo de diversitate. O poveste despre identitate - a noastră, a bistriţenilor şi năsăudenilor de pretutindeni. Echipa de proiect

Județul Bistrița-Năsăud

Vechime

şi dezvoltare istorică - Judeţul Bistriţa-Năsăud cuprinde ţinuturi

vechi de cnezi şi de voievozi, care aveau jurisdicţie asupra satelor româneşti din partea de sus a Văii Someşului Mare.

După 1475, când regele Matei Corvin încorporează Valea Someşului la oraşul Bistriţa, acest ţinut ia numele de „Vallis Valachalis”, găsindu-se astfel pomenit în catastifurile de dări din 1547. Regiune puternic colonizată cu saşi, Bistriţa este unul dintre principalele centre săseşti din Transilvania, dezvoltat îndeosebi prin relaţiile comerciale cu Moldova. Domnii moldoveni, începând cu Ştefan cel Mare, au avut în acest ţinut întinse posesiuni: Ciceul, Unguraşul, Rodna, Reteagul. Petru Rareş le-a domnit în întregime. Între anii 1762-1763 acest ţinut este militarizat, formându-se aici Regimentul al 2-lea de graniţă românesc. Regimentului i s-au adăugat şi satele de pe valea Bârgăului. Năsăudul a fost militarizat până la 1851. Cu prilejul călătoriei sale în aceste regiuni, împăratul Iosif al IIlea, a ţinut să dea el însuşi numele unor sate grănicereşti, nou create. Numele pe care le-a ales - şi care se păstrează până astăzi – formau un salut latinesc adresat naţiunii române: “Salve Romuli Parva Nepos” (Salut nepoată, mezină a lui Romulus!).

Populație

- După rezultatele provizorii ale recensământului din octombrie 2011, judeţul Bistriţa-Năsăud numără: 277. 861 locuitori. Majoritatea populaţiei judeţului este concentrată în mediul rural (două treimi). Astfel, comunele cu cea mai mare populație sunt: Feldru, Maieru, Rodna, Telciu, Tiha Bârgăului, Lechinţa, Prundu Bârgăului, Teaca. Structura etnică a populaţiei relevă faptul că, din totalul de 277.861 persoane, 89.95% sunt români, 5.32% maghiari, 4.38% romi, 0.18% germani şi 0.03% de altă etnie. Localitățile cu o componentă etnică maghiară semnificativă sunt: Bistriţa, Branişte, Beclean, Matei, Nuşeni, Chiochiş, Nimigea, Uriu, Petru Rareş, Lechinţa, Rodna, Teaca, Şintireag, în timp ce etnia romă este mai bine reprezentată în: Bistriţa, Beclean, Rodna, Teaca, Lechinţa, Petru Rareş, Dumitriţa, Şieu Măgheruş, Budacu de Jos, Cetate, Joseni Bârgăului, Nimigea, Ciceu Mihăieşti, Budeşti, Livezile, Tiha Bârgăului. Cei aproximativ 500 de saşi sunt concentraţi în Bistriţa, Teaca, Matei şi Livezile.

Itinerarii cu tâlc

inuturile bistrițene şi năsăudene, pentru vilegiaturistul sau pelerinul ocazional, oferă ineditul. Acest demers este potrivit pentru oricine doreşte cât de cât a cunoaşte şi a şti ceva despre cei care la Arcole i-au dat lui Napoleon însuşi o lecţie de vitejie, ori străbunilor romani o alta, de statornicie în ospeţie. Însă călătorul e musai a face, ceea ce se cheamă în zonă “popas de mas”, adică răgazul odihnei active, dar şi de admirare molcomă, dar profundă a locurilor şi localnicilor. O prima haltă ar fi la Feldru. Este aşezarea în care şi astăzi un străin de loc, dar cu maturitatea pe chip, este salutat nu doar de copii, ci şi de adulţii, chiar aflaţi la vârsta senectuţii, cu bineţele aferente momentelor temporale ale zilei ori înserării. Pe băştinaşi nu-i “jigneşte muţenia” veneticului, care se va întâlni cu practica salutului pe parcursul întregului itinerar, pe toate uliţele aşezării. Are localitatea şi muzeu, statuia memorandistului de frunte Vasile Naşcu, o casă în care a locuit o mătuşă foarte dragă bardului de la Hordou, lelea Anjelina, dar mai cu seamă, gospodine care prepară cea mai gustoasă coleşe cu brânză, asezonată cu lapte acru de oaie, din judeţ. Evident că mămăliga trebuie, musai, zolită – amestecată cu - coleşerul (făcăleţ din lemn) de către bărbat şi pusă în pături (straturi) de femeie. În amonte, dar nu mai mult de 15 km depărtare se găseşte ţinutul de legendă al Zeiţei Tinereţii, Hebe, unde, din cele 7 izvoare de la Sângeorz-Băi se izvodeşte borcutul – apă minerală natural carbogazoasă. Nectarul cu care se desfătau, chipurile, locatarii Olimpului, vă asigurăm că este cu adevărat un vax, comparativ cu efectele terapeutice ale renumitelor ape minerale, ce sunt considerate, cel puţin egale, cu suratele de la Karlovy Vary. Aici funcţionează, de asemenea, unicul Muzeu de artă comparată din România şi, tot aici, în zilele de duminică ori la marile praznice religioase, paradele costumelor populare autentice sunt, şi acum, un modru (prilej) de etalare a hărniciei şi, mai cu seamă, a frumuseţii şi graţiei femeieşti. Cine mai vrea să guste lipanul la proţap e obligatoriu să se adreseze unui anume pescar, iar dacă undiţarul se află în concediu ori activitatea de gen în extrasezon, va trebui să se mulţumească cu o tocăniţă din pui de casă cu mămăligă, cât un soare şi de-a lui culoare, dar preparată din făină de mălai pârgălit (supra-uscat) în cuptorul de copt pită, cultivat în zonă şi măcinat doar la moară cu piatră acţionată de apă.

Mergem tot la deal, ca s-ajungem în Rodna. Aici unde mai dăinuie încă ruinele celebrei cetăţi, ce a ferecat de multe ori drumul năvălirilor barbare. Cine este curios să vadă cum au exploatat românii aurul şi argintul din zonă și vrea să ştie istoria 4 mineritului pe parcursul a cel puţin două milenii, va putea auzi şi pipăi în muzeul localităţii periplul cu dangăt al metalelor neferoase, cu nimic mai prejos decât cel de la Roşia Montană. În localitatea de centru îşi are obârşia renumitul botanist Florian Porcius, dar şi cel care este considerat întemeietorul Serviciului Secret al Transilvaniei dinaintea Unirii celei Mari. Cine crede că doar Parisul sau Bucureştiul dispun de catacombe se înşeală. Şi în vecinătatea Ineului “cel cu zăpadă eternă”, cum alintă Rebreanu semeţul vârf al munţilor Rodnei, există încă subterane cu iz de Ev Mediu timpuriu, după cum încă mai dăinuie amintiri picante, despre conglomeratul socio-uman în care au lucrat şi vieţuit, sub spectrul salutului “Noroc bun”, mineri români, saşi, şvabi, slovaci, romi şi încă alte naţii. Doar cu titlu de informare pentru curioşi: ştiţi ce este aceea o mursă? Că despre mas v-am spus. Nimic altceva decât apă chioară, îndulcită cu ţucăr (zahăr), tos ori cubic. E mâncarea săracului. Şi s-a folosit, iar din păcate, unii o mai degustă şi astăzi. Cu mămăligă! Poate din pricina muncilor foarte aspre, dar prost plătite, deviza traiului sărăntocilor era şi va continua să fie: “Lucră greu, trăieşte rău, că te strânge Dumnezău!” Am putea s-o continuăm pe suiş, ca să ajungem la Şanţ, aşa cum a făcut celebrul sociolog Dimitrie Gusti şi ai săi studenţi. Ba chiar şi mai la deal la Valea Mare ori pe Valea Măriilor, locuri cu absolut nimic mai prejos decât spendorile din Defileul Oltului. Dar noi vom face cale întoarsă, pe Someş în jos, la Rebrişoara. O comună ce înglobează satele Gersa 1 şi Gersa 2. Prima fiind aşezarea ce s-ar putea supratitra “Genealogia rurală a imnului naţional”, ea constituind locul de naştere al MUREŞENILOR, deci şi al lui Andrei Mureşanu. Surata primeia, adică siameza cu număr secund, include o perlă a speologiei naţionale, Peştera Tăuşoare, una dintre cele mai lungi din ţară, cu forme carstice cu totul deosebite şi care este, deocamdată, tocmai pe seama conţinutului inedit, un apanaj al specialiştilor domeniului. Nu ştim dacă ai gustat vreodată, stimate cititorule, găluştele (sarmale) cu păsat pregătite de mama prietenului meu Mâti, dar fierte la foc molcom de găteje (surcele), neapărat fordăluite (aranjate) în cercuri concentrice, cu costiţă de porc afumată în centru, în oală de lut şi din al căror conţinut este obligatoriu a face parte şi ciupercile numite ghebe. Totodată, iar nu cunoaştem, dacă ai pescuit cu mâna şi ai coştolit (gustat) boace, pârlite ori perpelite - alias puţin prăjite ori sumar fierte cu sare, adică o specie de peşti asemanatori la înfăţişare cu guvizii din Marea Neagră, dar mult mai gustoşi. Ca urmare, pe ritm de cânt revoluţionar, cu siguranţă vei reveni în zonă, iar şi iar, că să admiri şi să poţi spune chiar şi o rugăciune, pentru cei ce-au fost, într-o bijuterie de bisericuţă din lemn, care i-a scăpat din ghiare chiar şi marelui criminal piroman, Basta.

Dar să nu fim mai catolici decât Papa şi să purcedem pe Valea Bârgaielor, în vecinătatea Pasului Tihuţa, la Castelul contelui Dracula. Nu doar pentru a-l 5 vedea statuar pe irlandezul Bram Stoker, fantastul şi fantasmagoricul biograf al lui Ţepeş, ci tocmai spre a cunoaşte din care pricină, şi în Evul întunecat, adică cel de mijloc, ca şi acum, doar domnii şi domniţele au contat. Prostimea fu, precum e şi acu, importantă doar ca şi gloată. Pe-atunci străbunii goneau moroii (strigoii), cu ai (usturoi), iar azi îi ostoiesc (calmează) şi trimit la şpaţir (plimbare) cu mujdeiul preparat, pe seama şi din zeama lui. Într-o unitate de alimentaţie publică de referinţă, unde mâncărurile tradiţionale au suficientă căutare, iar papanaşii, respectiv, scrobii bârgovenești (clătitele) mai ceva decât lăşcuţele muiete (tăiţeii mai laţi) au o căutare şi cerere, cu totul aparte. Tocmai pentru că locaţia este plasată, pendinte de un drum din epoca romană, o cruce în genul celei de pe Caraiman, într-un peisaj natural demn de poveştile lui Ispirescu, unde este obligatoriu să te opreşti şi să tragi în chept (piept) cea mai mare concentraţie de iod din atmosfera României, dar şi să deguşti, din ţoiul tinereţii fără bălmăjală (ameţeală) şi a vieţii în eternă bunăvoire, oferite cu gentileţe princiară de pălinca din prune bistrițene. V-am mai putea noi purta pe la cunoscuta Herghelie din Beclean, unde semigreul transilvan este, la fel de preţuit precum EL-Zorab-ul coşbucian de odinioară, la Băile Figa unde, exploatarea şi valorificarea sării pot fi considerate ancestrale, la Rebra unde mai sunt încă în viaţă trupuri de păduri virgine, la Telciu unde mai vibrează şi în prezent trilurile de ciocârlie predesciene, la castelanii de la Posmuş, la Biserica Fortificată de la Herina, la Turnul Săsesc al Slăninilor de la Dumitra, la Balul Țiganilor de la Lechința, la Festivalul Nunţilor de pe Bârgău şi Festivalul cântecelor şi jocurilor din satele pe Câmpie, ca şi la cel al Fanfarelor, la Manifestarea internaţională de folclor Nuntă Zamfirei ajunsă în acest an la ediţia XX şi încă în alte locuri şi localităţi, care vin de demult şi, suntem absolut siguri, că vor ajunge departe. Iar aceasta nu doar din pricina aspectului că meleagurile bistritene şi năsăudene au izvoarele în vechimea-vechimii, ci şi pentru că ţintesc orizontul de timp al eternităţii. Şi când ne gândim că despre “intelighenţia” năsăudeană n-am zis nimic, ni se pare că ar trebui să luăm tot periplul de la capăt. Însă vorba înţeleptului: zilele nu-s băgate în sac … Material realizat de: Crișan Gheorghe, Președintele Fundației Progress

Comori vii

Într-o Europă cu porţile deschise, dincolo de factorii politici, un punct în plus pentru noi l-ar putea constitui promovarea culturii populare. Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi dintre noi mai ştiu, cu câtă trudă, amestecată în acelaşi timp cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a găta hainele pentru membrii familiei în timp util? Femeile se întreceau în arta cusutului, iar modelele erau ţinute în secret, până în momentul în care, în ceas de sărbătoare hainele erau etalate în faţa tuturor consătenilor la biserică, sau la jocul din sat. Costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului, cu precădere în localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă. La capitolul comori vii putem include pe meşterul popular Lucia Todoran, membră a Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu. Imaginarul comun şi cel al studiilor de specialitate continuă să reprezinte „meşterul popular“ drept creator ieşit „din sânul poporului“ cu o pricepere moştenită din generaţie în generaţie prin imitaţie, practicant al unei „arte“ inspirate exclusiv din valorile lumii rurale şi recunoscut ca atare, informal, de către comunitate. Tuturor le prezintă cu patos atelierul ei, aflat sub auspiciile Centrului Judeţean pentru Cultură şi a Şcolii Populare de Artă Bistriţa, modul de confecţionare a clopurilor cu păun, a curelelor cu mărgele, a brâurilor, a berţitelor, a cămeşilor sau a zadiilor. Poarta Luciei din Salva este deschisă zilnic pentru zeci de turişti din ţară şi din străinătate, care vin să vadă minunile ce ies din mâinile vestitului meşter popular. Dragostea pentru tot ceea ce înseamnă meşteşug este oglindită în activitatea profesională a maestrului Luci Todoran, care pentru meritele sale a fost acceptată în Academia Artelor Tradiţionale din România. Distinsa doamnă este cea care “i-a înnebunit” pe americani, casele de modă din New-York preluând câteva din motivele tradiţionale care poartă marca sălăuancei, pentru curele, poşete, dar şi blugi. A cutreierat lumea în lung şi-n lat, ducând peste tot frumuseţea hainelor năsăudene şi, mai ales, mirând pe străini prin confecţionarea impresionantelor pene de păun de la pălărie. “Eu nu lucrez doar cu casa de modă din SUA, ci şi cu români de pretutindeni. Anul acesta am fost prezentă la târgurile de turism din Austria, Spania, Germania, acum mă pregătesc să plec la Tel-Aviv”, ne-a mai spus meşteşugăriţa. A reprezentat România la Strasbourg, la Parlamentul European. De atunci, pe casa ei tronează două steaguri mari: unul al României şi celălalt al Uniunii Europene. Se mândreşte cu faptul că este solicitată să meargă în delegaţiile oficiale, ca un adevărat ambasador. Care spune mult mai mult decât toate cuvintele. “Eu, în costumul naţional mă simt ca o regină. Portul este cel care ne identifică peste hotare. Am meseria în sânge, pun tot sufletul când mă apuc de un lucru şi nu simt nici oboseală, iar uneori parcă nici nu-mi dau seama cum zboară timpul. La unele cămăşi lucrez şi câteva săptămâni, iar pe altele le dau gata într-o zi”, declară meşterul. Viteza cu care lucrează a fost sesizată şi de regele Mihai, care a vizitat-o împreună cu familia regală. “Regele Mihai s-a simţit foarte bine în atelierul meu şi a încercat, alături de regina Ana, să înveţe să lucreze cu mărgelele şi acul”. O altă comoară este Aurica Brânduşa, din Salva, singura ce mai confecţionează ţoluri, în zonă. Am găsit-o în costumul popular, încinsă la mijloc cu o frânghie care prinde două zadii roşii cu “vârci”. Gazda ne duce în toate camerele casei pentru a admira paturile frumos împodobite cu cuverturi şi pline cu perne cu „funduri în ceară”. Are o mulţime de costume populare şi, bineînţeles, vestitele ţoluri. „Ţolul este mai călduros şi lâna îi mai sănătoasă. Eu le fac grele de 8 kilograme, ţoluri de clasa întâi. Le ţăs, apoi le duc la vâltoare, de 3 metri late şi de 3 metri de lungi şi ajung la 2, atâta le poartă apa până le îngroşă şi îs, de un umăr. Aşa se zice la noi, pentru că înainte, mireasa mergea cu ţol la cununie, pe care stătea împreuna cu viitorul ei soţ în timpul slujbei.” Interlocutoarea noastră este supărată că această tradiţie dispare acum. Lada de zestre a fost înlocuită cu mobilier modern, ţolurile cu plapumele sintetice. Nevestele tinere sunt doamne, nu mai torc, nu mai ţes. Meşterul popular Floarea Cosmi este ultima opincăreasă. A lucrat o viaţă acasă, în Runcu Salvei, la opinci, de când se ştie. “Erau timpuri când opincile erau la mare căutare”, spune nostalgica lelea Floare. Anii au trecut şi revoluţia industrială în domeniul încălţămintei a restrâns mult activitatea breslei. Astfel, meşterul nostru a fost nevoit să caute surse suplimentare de venit.

Pentru a câştiga mai bine, s-a orientat şi s-a specializat şi într-ale artizanatului, preocupare ce a făcut-o să cutreiere ţara la diferite târguri şi manifestări populare, mai mult truda fiindu-i apreciată cu diplome şi premii. “ Opincăria se va pierde, pentru că nimeni nu s-a mai îndemnat să o mai practice. Din păcate, Dumnezeu n-a vrut să ne înzestreze cu prunci, pentru că poate aşa o lăsam şi eu moştenire”, regretă opincareasa. Astăzi, opincile sunt purtate mai puţin de ţărani şi mai mult de artiştii pe care-i admirăm pe scenele ţării. Runcanii au oferit în dar încălţări unor interpreţi precum: Maria Ciobanu sau Cristian Pomohaci, dar şi celor care sunt pe cale de a se afirma. Nechita Bumbu, din Nepos, este cunoscut sub numele de pictorul verde. A început să picteze de la vârsta de 17-18 ani, , când deprinderile la desen tehnic, acumulate la şcoala profesională, le-a îmbinat cu cele artistice, formate ca autodidact. Pe vremea când Festivalul ,,Cântarea României’’ era în floare, Nechita Bumbu a participat la 6 expoziţii colective şi 4 personale, organizate la Cluj-Napoca, Bucureşti, Dej şi Bistriţa, unde lucrările sale au fost apreciate pentru personalitate cromatică şi autenticitate. Perioada cea mai productivă a activităţii sale artistice este cea de după 1990. De atunci, Nechita Bumbu şi-a transformat casa într-o expoziţie permanentă, unde cele peste 200 de tablouri de diferite mărimi îi împodobesc holurile şi camerele de locuit. Este o plăcere să mergi la el în vizită pentru că interiorul casei este dominat de peisajul natural în care ,,verdele crud’’, cu toate nuanţele sale stăruie să îl admiri şi este gata să-ţi delecteze privirea. O mare parte din creaţia sa cuprinde imagini din satul Nepos cu ajutorul cărora se poate reconstitui oricând identitatea acestei localităţi. Podul vechi acoperit, care astăzi nu mai este decât în tablourile sale, uliţele satului, case tradiţionale, drumuri şi poteci, calea ferată de la marginea satului, Someşul Mare cu apele lui limpezi şi multe altele, sunt nu doar dovezi etnografice, ci şi elemente ale unei trăiri artistice profunde. Dacă ar fi să nominalizăm unul dintre cei mai harnici cercetători ai tradiţiilor noastre cu siguranţă acesta ar fi Liviu Păiuş, din Rodna. Profesorul, ce are grijă cu atâta dragoste de Muzeul Mineritului din Rodna şi căruia i-a dat de curând o faţă nouă, aduce în faţa cititorului cea mai amplă monografie a unei localităţi din judeţul nostru – Monografia comunei Rodna Veche, apărută la Editura Charmides în aproape 1200 pagini, format A4. Doar pentru a lectura aşa cum trebuie acest tom îţi ia săptămâni întregi, dar să-l scrii, să cercetezi, să aduci în faţă nestematele arhivelor, oare câtă trudă presupune? Peste 20 de ani şi-a dedicat etnologul Liviu Păiuş cercetării Rodnei celei Vechi, mândra şi orgolioasa aşezare someşană care, iată, de acum, mai intră o dată în nemurire prin intermediul distinsului profesor, fiu devotat al locurilor, care nu şi-a părăsit glia oricâte oferte a avut. Cristian Pomohaci este imaginea Rebrişoarei pe un panou gigant ce a fost amplasat pe Dealul Târgului, care mărgineşte municipiul Bistriţa. Iată că păstrătorii tradițiilor pot fi adevărate embleme pentru comunităţile lor. Pe o parte a panoului scrie: „A fi om îi lucru mare” (sintagmă preluată dintr-un cântec al lui Cristian Pomohaci), iar pe revers: „De la Rebrişoara-n jos, mândru-i locul şi mănos, de la Rebrişoara-n sus, Dumnezeu, Raiul o pus”, după ultimul şlagăr al artistului. De asemenea, pe ambele părţi stă scris: www.rebrisoara.ro, trimiţându-ne, astfel, la site-ul comunei. Încă de acum doi ani edilii rebrişoreni s-au hotărât să promoveze comuna prin imaginea Cetăţeanului de Onoare, Cristian Pomohaci, fiind amplasate şi la intrarea şi la ieşirea din comună panouri, unde vor mai fi construite două totemuri spre a fi promovat şi numele părintelui Cristian Pomohaci. Cristian Pomohaci este, în momentul de faţă, unul dintre cei mai îndrăgiţi interpreţi ai cântecului popular din România, dar şi un preot cu har, vizitat la Moşuni de o mulţime de credincioşi din toată ţara. Niciun studiu etnografic sau folcloric întocmit de vreun cercetător autentic, nu ar putea cuprinde, în atât de puţine cuvinte, elementele esenţiale ale unei monografii săteşti, aşa cum o face Cristian Pomohaci în cântecul său intitulat: ,, De la Rebrişoara-n jos’’. Teodora Purja, apreciatul rapsod de la poale de Ţibleş, este însuşi simbolul tradiţiilor, a autenticului, a frumuseţii netrucate, a câmpului plin cu flori, a văii cu apă rece şi limpede, a credinţei noastre. „Am noroc că ştiu cânta,/ Că-mi astâmpăr inima,/ Horile-s de stâmparare/ La omu’ cu supărare”, spune horea cu noduri a lelii Teodora. Stilul unic de interpretare a fost remarcat de numeroşi specialişti, vocea lelii Teodora fiind imprimată în fonoteca Radio România prin anul 1987, de către vestitul Gruia Stoia. Au urmat alte şi alte înregistrări împreună cu episcopul nostru Macarie Drăgoi pentru Radio Renaşterea, împreună cu marele artist Grigore Leşe pentru Televiziunea Română. Horea cu noduri, cântecele vechi: de cătănie, nuntă, dragoste, mioritice, dar şi doine, pricesne şi colinzi, sunt parte din viaţa rapsodului.

Material realizat de: Menuț Maximinian, jurnalist, scriitor, referent cultural proiect Socăcițe

Despre Socăcit și Socăcițe

Originea socăcitului în județul Bistrița-Năsăud - În perioada interbelică se construiesc primele case de nunţi şi cămine culturale în unele centre de comună. În sate nu erau nici săli de nunți, nici cămine culturale. Nunta se ţinea în casa unuia dintre socri şi, de cele mai multe ori, casa se dovedea neîncăpătoare, ceea ce făcea ca tinerii să petreacă în şură sau în târnaţ. Pe Valea Gersei, nunţile s-au ţinut în case, până la construirea unei săli de nunţi (1979). De aici a apărut şi necesitatea ca cineva să coordoneze gătitul bucatelor, în primul rând, dar şi desfăşurarea întocmai a ceremonialului nupțial, mai ales că, în trecut, nunţile țineau “trei zile şi trei nopţi”. Iar acest rol a revenit unei femei cunoscute în sat, ca bucătăreasă desăvârşită, iar mai târziu, îndeletnicirea de a socăci a ajuns să fie practicată de una sau mai multe femei din sat, comună sau din satele învecinate. Se mai întâlnesc şi astăzi nunţi cu socăciţe, dar tot mai rar, locul lor fiind luat de firme specializate. Din această cauză, nici ceremonialul nupţial nu se mai respectă în întregime, iar farmecul oraţiilor de nuntă este pe cale de dispariţie. Dintre sarcinile unei socăcițe de mai demult - Făcutul ,,sămnului’” pentru nănaşi; - Pregătitul mâncării pentru feciori la ,,făcutu’ steagului”; - Făcutul colacului de nuntă, dacă nănaşa i-o cerea; - Câteodată participa la împodobitul colacului şi al lumânărilor; - Cu trei zile înainte de desfăşurarea nunţii începea activitatea de socăcit, îndrumând femeile care veneau la ajutat pentru ca totul să iasă ca la carte; - Pe lângă mâncarea propriu-zisă, socăciţa împodobea găinile pe care le va da la nănaşi, la miezul nopţii; - La intrarea în sala în care avea loc nunta, socăciţa lua parte la ,,jiocul grâului”, ceremonial cu rădăcini în credinţele agrare; de asemenea, ea spune ,,strigătura în prag”; - După începerea nunţii, se preocupa ca bucatele să fie servite cum trebuie la masă şi, mai ales, să ajungă la toţi nuntaşii; - La miezul nopţii participa la “strigatul la găină”, pregătind de fiecare dată o strigătură adecvată nănaşilor, totdeauna satirică, ceea ce mărea frumuseţea spectacolului; - În unele localităţi, socăciţa participa şi la ,,jiocul miresii”; în Rebrişoara, jocul miresei era condus de un bărbat mai în vârstă; - La final, participa la ,,stricatu’ miresii”, având din timp pregătite o pâine şi un cuţit, pe care îl aşează în poala viitoarei neveste; - Câteodată, neamurile mai apropiate ale mirilor petreceau ,,pe-a-nturnatelea”, iar socăciţa pregătea bucatele necesare.

Sarcinile Socăcițelor, azi - Rolul socăciţelor se rezumă la pregătirea mâncării şi la servirea acesteia. Oraţiile de nuntă sunt tot mai rare, nunta pierzând mult din farmecul de altădată. - Firmele de specialitate vor trece, încet-încet, socăciţele în legendă. Material realizat de: Prof. Radu Băeş

Istoria socăcițelor din Rodna

Rodna fiind o comună foarte veche, atestată documentar la 1235, dar cu vestigii arheologice mult mai vechi (a se vedea toporul din piatră şlefuită, neperforat din Muzeul din Rodna), a fost o comunitate în care au trăit români, maghiari, evrei (după 1848), ţigani şi nemţi. Fiecare comunitate avea un mod uşor diferit de viaţă faţă de celelalte, în special românii fiind majoritari. Plecând de la aceste realităţi sociale, economice şi etnice, fiecare îşi organizau petrecerile, care difereau într-o măsură mai mică sau mai mare. Istoria socăciţelor se pierde în negura timpului. În 1241, locuitorii Rodnei se opun hoardelor tătare care, văzând mulţimea luptătorilor din Cetatea Rodnei, se prefac că fug. Locuitorii, bucuroşi de izbândă, se pun pe petrecere şi sunt surprinşi de tătari şi măcelăriţi, parte dintre ei. Este evident că la acea petrecere erau preparate şi bucate făcute de socăciţe. Apoi, de-a lungul timpului, Rodna fiind un centru comercial foarte dezvoltat, cu drept de a ţine târg din 1520, era normal să existe cârciumi în care se pregătea şi mâncare (la 1292 apare o căsăpie, respectiv, o măcelărie). Începând cu anul 1920, la Rodna funcţionează un restaurant care pregătea mâncare în special pentru cei care veneau cu diferite treburi în aşezare. Cu totul alta era menirea socăciţelor la diferite evenimente ale oamenilor. O remarcă: celor care pregăteau mâncarea la restaurante li se spunea bucătărese, pe când celor care pregăteau mâncarea la nunţi, botezuri sau înmormântări li se spuneau socăciţe. De altfel, cuvântul „socaci”, „socăciţe” este de origine maghiară şi nu toate dicţionarele mai noi îl înregistrează, ci numai Dicţionarul lui A. Scriban, apărut în 1930. Termenul „bucătar” este de origine latină din „bucata”.

Socăciţele din Rodna sunt femei cu o bună pregătire în prepararea mâncărurilor la diferitele ocazii. Ele se ocupă cu prepararea unor mâncăruri din produsele care au fost pregătite iniţial de alţi oameni sau cu unele alimente semipreparate. În prima categorie intră carnea de porc sau de vită şi, eventual, de oaie, varza murată pentru găluşte, iar în a doua categorie intră găinile care se taie şi se jumulesc sub supravegherea bucătăresei, precum şi prăjiturile, cozonacii, colacii pentru nănaşi sau miritei, colăcuţii la mort pentru copii. Tot socăciţele pregătesc jinarsul cu săcărea, de mult ori ajutate de unii bărbaţi pricepuţi în ale băuturii. Vârsta socăciţelor este diferită. Cele în vârstă au în jur de 70-80 de ani şi nu mai practică meseria, iar cele mai tinere, circa şase-şapte au o vârstă între 20-50 de ani. În general, socăciţele vechi nu erau angajate la diferite restaurante. În comuna Rodna, socăciţele sunt acum, în cea mai mare parte, angajate la diferite localuri de alimentaţie publică, dar mai sunt puţine, 3-4, care practică această meserie ocazional, în special când evenimentul are loc la o rudenie de-a socăciţei, în special la nunţi şi botezuri. Şi în trecut, ca şi astăzi, rolul socăciţelor diferă în raport cu evenimentul. La nuntă de pildă, socăciţele, pe lângă prepararea bucatelor, a băuturii, a prăjiturilor şi a desertului, participă la aranjarea meselor, împodobirea acestora, au un rol important la anumite momente ale nunţii: primirea nuntaşilor, strigăturile „la găină” şi la jocul miresei în bani. Socăciţa nu participă la strângerea „darurilor”. La unele nunţi, când socăciţa nu era „bună de gură”, pentru strigăturile „la găină” erau luate în activitate una sau mai multe dintre participantele la ospăţ. La alte festivităţi, rolul socăciţelor se rezumă la pregătitul mâncării, servitul ei şi spălatul vaselor (botezuri, înmormântări, ceremonii festive). Material realizat de: Prof. Liviu Păiuş, Etnograf

Diverse alte obiceiuri și tradiții

Legate de evenimente importante din viața omului

Nunta - Deşi sunt cele mai fastuoase şi spectaculoase dintre riturile trecerii, nunţile nu se mai sărbătoresc aşa cum se petreceau odinioară. În trecut, tinerii se cunoşteau la şezători, clăci, tiercuri, hora duminicală sau la “berea“ dată de flăcăi fetelor sau în timpul colindatului, iarna. Disponibilitatea pentru căsătorie era arătată prin cozi împletite cu panglici sau flori, la fete, respective, struţ de muşcată în clop, la băieţi. Nunţile se ţineau, ca şi acum, în câşlegi (interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creştinii pot mânca de dulce), de regulă duminică seara. Odată ce doi tineri erau hotărâţi să se căsătorească, băiatul pleca în peţit la părinții fetei unde se puneau bazele tocmelii (logodnei). Logodna era o adevărată petrecere în familie, unde băutura era adusă de mire - ginars fiert cu săcăre - iar atmosfera era animată de “un om bun de gură“. La trei-patru săptămâni de la logodnă urma nunta, pentru care mirele tocmeşte ceteraşi, iar mireasa pregăteşte cămaşa soacrei mari şi hainele mirelui. Hainele de nuntă erau pregătite în casă şi, deseori, mireasa îşi chema ajutoare (tinere rude sau prietene), ce deveneau druşte (domnișoare de onoare) în ziua nunţii. Pregătirile sunt urmate de invitarea nuntaşilor. În săptămâna dinaintea nunţii, mirii merg cu “sămnul“ (colac şi un litru de ţuică fiartă), la nănaşi, oameni serioşi şi cu prestigiu în sat, aleşi anume să fie un model tinerei familii. La nuntă, alaiul mirilor este format, pe lângă membrii familiilor, din druşte (de mire sau de mireasă), cemători de mireasă (fraţi sau verişori, ce încadrează mireasa, pe lângă care stau, de-o parte şi de alta, două-trei druşte) şi colăcari (rudenii, prieteni sau vecini ai mirelui, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, cu brâu tricolor şi plosca cu ţuică fiartă la brâu, umblând călare, pe cai frumos împodobiţi, cu covoare sub şa, şi responsabili de a chema şi cinsti nuntaşii). Ritualul “gătatului miresii” marchează pregătirea fetei pentru cununie, dar şi despărţirea de familie şi trecerea de la o etapă a vieţii la alta. În timpul gătitului şi în prezența druştelor, miresei i se cânta “cântecul cununii“. În drum spre cununie, mirele era însoţit de druştele de mire, iar mireasa, de cemători. După miri urmau stegarii, muzicanţii şi ceilalţi nuntaşi. Cele două alaiuri, ale mirelui şi miresei, se întâlneau în centrul satului, unde “tălăluiau“, închinând câte un pahar de ţuică fiartă şi urându-şi de bine. Împreună alaiurile porneau spre biserică unde avea loc ceremonialul căsătoriei religioase. Cât timp dura slujba, tineretul juca în ograda bisericii. După ieșirea din biserică, alaiul nuntaşilor se îndrepta spre casa nunţilor, în replici de strigături.

așterea și botezul - Naşterea era asistată de o moaşă, dar pe lângă aceasta, fiecare femeie avea şi o “moaşă de neam“, mătușă din familie ce aducea daruri nou-născutului, îl îmbăia pentru prima dată, îl înfăşa, îl aşeza pe un pieptar de oaie şi îi ura “să fie de cinste ca masa şi blând ca oaia“. Până la botez, copilul nu trebuie lăsat singur în casă pentru ca duhurile rele să nu se apropie de el. Scutecele nu se uscau afară timp de 6 săptămâni, tot ca răul să nu se prindă de acestea, iar când erau aduse în casă, se scuturau deasupra focului, pentru purificare. La 6 săptămâni după naștere, mama şi copilul primeau o rugăciune - molifta - după care femeii i se permitea să umble prin curte. Imediat după moliftă se făcea botezul, în rit ortodox. Pentru această sărbătoare, copilul era îmbrăcat şi purtat, tot de moaşa de neam, însoţită de naşe (odinioară în număr de două sau patru) şi purtând lumânări acoperite de panglici. În timpul slujbei, copilul este purtat pe braţe de moaşă şi naşe, iar la întoarcerea acasă, este depus, din nou, pe un pieptar de oaie şi i se spunea: “Te-am dus păgân/ Şi te-am adus creştin“.

nmormântarea - Era, asemenea nunţilor, un prilej de participare pentru întreaga comunitate, ce contribuie la pregătirea pomenelor şi la priveghiul mortului, timp de 3 zile. Familia îi primea pe cei veniţi săşi ia rămas bun de la decedat servindu-le cozonac, prăjituri şi câte un pahar de ţuică fiartă. Bocitoarele îi doineau mortului, cântand rar şi nu prea tare. Versurile bocetului erau deseori improvizate de o bocitoare mai pricepută şi apoi preluate şi cântate de restul bocitoarelor pe tot parcursul priveghiului şi pe drumul spre groapă. În ultima seară a priveghiului se stabileau rânduielile pentru îngropăciune: şase-opt persoane erau alese să poarte sicriul, şase-opt urmau să poarte praporii, tot şase-opt vor fi dus sfeştnicele şi crucea, iar persoanele mai în vârstă urmau să ducă steagurile negre. Sicriul şi crucea erau făcute din lemn. Sicriul (“sălaşul“) era împodobit cu ştergare ţesute în casă şi un colac, pentru a plăti vama pe lumea cealaltă. Tot pentru sufletul mortului şi ca semn al comuniunii cu cei rămaşi, celor ce asistă la slujba înmormântării li se oferă batiste cu lumânare, iar copiilor li se dau colăcei. Înmormântarea are loc, de obicei la ora amiezii, trei zile după deces.

Calendar evenimente de seamă Ianuarie 1. Concert extraordinar de An Nou | Bistrița Februarie 1. Vergelul de la Agrieșel | Târlișua 2. Adunarea națională a “Astrei Năsăudene“ | Năsăud Martie 1. Spectacole de 8 Martie la Prundu-Bârgăului | Prundu-Bârgăului 2. Expoziție de etnofotografie - Biserici și case tradiționale din Județul Bistrița-Năsăud | Galeria Lina Aprilie 1. Ziua Internațională a Romilor | Bistrița 2. Craii de la Mocod | Mocod

Mai 1. De la Ispas la Năsăud | Năsăud 2. Laleaua pestriţă | Orheiul Bistriţei Iunie 1. Întâlnirea căluşarilor | Budac, Dumitriţa 2. Wiesenfest - Festivalul saşilor | Teaca, Livezile 3. Festivalul rapsozilor | Târlişua 4. De Rusalii, în Poiană | Căianu Mic, Căianu Mare, Sânmihai, Tăure, Figa 5. Festivalul Cântecului şi jocului popular de pe Câmpie | Silivaş 6. Maialul Cireşelor | Cireşoaia, Branişte 7. Simpozionul Văii Bârgăului | Josenii Bârgăului Iulie 1. Festival de pe Valea Şieului | Şieu 2. Parada portului popular | Zagra 3. Festivalul Fanfarelor | Rodna 4. Târgul de vară “De Sfântu Ilie la Şintereag“ | Şintereag 5. Tabăra Naţională de Artă Plastică şi Poezie | Tescani August 1. Sărbătoarea meşteşugarilor | Tonciu 2. Serbările Cetăţii Ciceului | Ciceu 3. Festivalul romilor | Bistriţa 4. Festivalul Internațional de Folclor Regele Brazilor | Prundu Bârgăului Septembrie 1. Zilele Culturii maghiare | Rodna 2. Festivalul folcloric de la Milaş | Milaş 3. Popasul ţapinarilor | Tureac 4. Rapsodia trișcaşilor | Leşu 5. Realismul magic la Valea Vinului | Valea Vinului 6. Festivalul Corvinilor | Corvineşti Octombrie 1. Spectacolul de deschidere a stagiunii Ansamblului profesionist “Dor Românesc“ | Bistriţa Noiembrie 1. “Bistriţa Folk“ - Festivalul naţional pentru tineret | Bistriţa 2. Pană de Păun | Bistriţa 3. Spectacol folcloric | Sebiş 4. Spectacol folcloric | Josenii Bârgăului 5. Spectacol folcloric | Nuşeni - Azilul de bătrâni Decembrie 1. Crăciun în Bistrița-Năsăud | Bistriţa 2. Festival de colinde | Căianu Mic 3. Festival de colinde şi cântece străbune | Bistriţa 4. Festival de colinde ale comunităților maghiare “Bucură-te cer, bucură-te pământ“ | Bistriţa 5. Concert de colinde în judeţ | Spermezeu, Târlişua, Agrieşel, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei

Povestiri

*culese în perioada Iulie-August 2015 de către Gheorghe Crișan și Menuț Maximinian

fârleaza harnică - Am să vă spun povestea bunicii mele - Rosina Fogarasi,

născută Sedlak - pe care eu o consider cel mai deştept om pe care l-am cunoscut până acum. Deşi avea doar 4 clase, ştia mult mai multe despre viaţa, despre alimentaţia corectă decât oricare alt nutriţionist sau psiholog. Lecţiile de viaţa pe care le-am învăţat în copilărie le aplic şi astăzi cu succes. Cea mai importantă lecţie pe care am învăţa-o este că: „Pentru a avea o viaţă fericită şi împlinită trebuie să trăieşti în armonie cu natura, cu fizicul şi psihicul. Adică, trupul, sufletul şi spiritul trebuie să trăiască întotdeauna în armonie. Dacă nu eşti mulţumit de tine, nu te accepţi aşa cum eşti, nu te vor accepta nici ceilalţi. Bunica mea a fost de naţionalitate germană (sască). Zilnic, meniul la masă a fost variat, pentru fiecare fel de mâncare avea o poveste. Adică, dacă nu mâncăm supă „ni se usucă maţele!”, dacă nu mănânci carne, nu ai forţă, dacă nu mănânci ciuperci nu ai minerale în organism şi vei avea oase slabe. Niciodată, dar absolut niciodată nu servea pâine lângă cartofi, legume, macaroane şi carne. Spunea că pâinea nu are ce căuta acolo, deoarece carnea, cartofii şi pâinea, împreună mâncate, cad greu la stomac. Mereu aveam la masă trei feluri de mâncare, obligatoriu supă, felul doi şi fructe. Prăjituri doar sâmbătă şi duminică. Zilnic trebuia să mâncăm ciocolată, sau cacao, spunea că ciocolata întăreşte inima. De asemenea, foarte important, trebuia să bem în fiecare dimineaţă 500 ml ceai, ca să hidratăm organismul şi să nu suferim de dureri de cap. Mai avea o bunica o zicală, care m-a ghidat întotdeauna în viaţă. Pentru ca cineva să aibă o viaţă normală trebuie să facă două lucruri, şi anume: „Dă-i iluzia că se poate îndrăgosti. Dacă asta nu mai ţine, dă-i de lucru şi va trăi mereu bine, echilibrat”.

iuvicul - Eu mă numesc Claudia şi am să vă spun 15 povestea Ciuvicului. O biată pasăre care avea sălaş întrun vârf de brad din vecinătatea curţii bunicilor de la Feldru. Bunicul Sever, un hâtru desăvârşit, de câte ori făceam mofturi la mâncare, mă ameninţa cu iminenta coborâre din copac a acestei păsări, care nu ştiu cum se întâmpla, dar scotea, parcă la comanda lui, nişte ţiuituri ascuţite, când lungi, când scurte, care mă băgau în sperieţi. - L-ai auzit?! Dacă nu mănânci, ţi se subţiază gâtul, vine Ciuvicul, iţi dă cu ciocul în cap, el îţi şi cade, apoi te prinde cu ghearele şi te duce la cuibul lui. - Chiar aşa face? îl luam eu la întrebări. - Tu nu înţelegi că păsăroiul zice: „Ciuvic, ciuvic, îl mănânc pe cel mai mic!? Şi cine-i mai mic de la masă? Tu eşti mai mică. Nu mănânci, nu creşti mare, iar Ciuvicul e pe-aproape. Treaba ta, dacă vrei să te ducă … Nici eu, nici bună-ta nu te putem apăra. Bietul Ciuvic. Abia mult mai târziu am aflat că, de fapt, chiuiturile erau scoase de un ghemotoc de puf, nu mai voluminos decât pumnii mei de copil, dar care se dădea şi el mare, doar prin stridenţa sunetelor. De unde şi constatarea că şi glasul ascuţit e bun la ceva, nu doar pe scena de la opera.

roitorul Norocos - În copilărie, ascultam întotdeauna cu plăcere poveştile bunicului meu, despre război, despre 16 greutăţile, dar şi întâmplările hazlii petrecute acolo. Întotdeauna ne-a spus că doar credinţa l-a ajutat să facă faţă greutăţilor. Fiind croitor, bunicul meu Jozef, maghiar de origine, nu a luptat în „prima linie”, dar asta nu înseamnă că a avut o „viaţă” uşoară, fără pericole. Ca meseriaş, a stat mai mult în locurile unde campa armata, în diferite ţări din Europa, în faţa maşinii de cusut. Aflându-se pe teritoriul Cehoslovaciei, tabăra Regimentului II, din care a făcut parte şi bunicul meu, a fost atacată de soldaţii nemţi. Din păcate, soldaţii şi personalul administrativ, au fost atacaţi prin surprindere şi nu au avut timp să reacţioneze. Astfel că, din cele 78 de persoane care s-au aflat acolo, în acel moment, 77 au fost măcelărite. A scăpat doar bunicul meu. El, în momentul în care a auzit că se trage s-a ascuns sub maldărul de uniforme militare rupte, depozitate în cort, unde era amenajat atelierul lui. Soldaţii au intrat acolo şi au împuns hainele cu baioneta să-l omoare. Bunicul a avut noroc, nu a fost nimerit, a scăpat doar cu o singură zgârietură. Altădată, trupele se aflau în retragere şi au campat într-un sat din Ungaria. În timpul nopţii, soldaţii au plecat în sat să caute de mâncare. Tot aşa, au fost surprinşi de un grup soldaţi ruşi, care au vrut să-i omoare. Bunicul s-a ascuns după o femeie foarte grasă şi soldaţii nu l-au văzut, dar nici nu au împuşcat-o pe femeie. Au preferat să facă glume deplasate la adresa ei datorită faptului că era foarte voluminoasă.

runze de... Vitamina C - Este binecunoscut faptul că 17 unii oamenii sunt zgârciţi, alţii mai darnici. Despre saşi se spune că ar face parte din prima categorie. Chiar dacă aş putea spune că nu era totuşi o risipitoare, dimpotrivă, bunica mea, evident cu origine nemţească, a fost o femeie corectă, dar nu foarte darnică. Într-o zi, a venit o vecină la ea, mult mai tânără, şi i-a cerut frunze de pătrunjel. Bunica s-a înfuriat şi i-a dat seminţe de pătrunjel şi i-a spus că dacă îi trebuie să-şi pună în grădină, să nu fie leneşă. Considera că nu ajuţi un om dacă-i dai tot ce cere, pentru că niciodată nu va avea nimic dacă nu munceşte. Degeaba îi dai frunzele de pătrunjel, le consumă şi a doua zi cere iar. Aşa, mai bine îşi pune seminţele în grădină, le îngrijeşte să crească şi nu va mai avea nevoie să ceară. Mai mult decât atât o să se obişnuiască să cultive, fie şi la ghiveci vitamina C, deoarece şi pe vremea bunicilor, nu exista ciorba adevărată în care să nu înoate respectiva frunză tocată mărunt. E drept că eu nu prea o plăcem şi îi aplicam cu migală alegerea şi scoaterea din farfurie spre disperarea gospodinei care mă admonesta cu replica: „Zgâtie mofturoasă, n-o să se prindă pe oasele tale nimic!”. De unde să ştie biata bunică faptul că, moda se va schimba, iar zicala de pe vremea ei:”Roşie, grasă şi frumoasă” care era gratulaţia fetelor de-atunci, este, actualmente, calvarul tinerelor de azi.

aramura - Nu toate satele au norocul, precum locuitorii 18 de la Dumitra, bunăoară, de a avea o fântână cu slatină. Ca urmare la noi acasă bunicul făcea saramură pentru conservarea slăninii, cum s-ar spune, manual. Evident că, la tăiatul porcului, nu doar de Crăciun, noi copii eram de faţă. Ciubărul, de asemenea. În care se turna, funcţie de cantitatea de clisă, 3-4 găleţi de apă, după care, musai, se punea şi un ou de găină, categoric nefiert. Gospodarul, respectiv al meu bunic, arunca 2-3 kile de sare deodată, mesteca bine cu un linguroi mare din lemn, apoi trecea la adăugatul sării cu pumnul, şi iar amesteca în continuu, până când se ivea oul la suprafaţa compoziţiei. Să vedeţi, însă, pozna. La un moment dat când n-a fost atent, eu am băgat mâna în vas şi am scos oul să văd ce se întâmplă, fără el. Neieşind la vedere, tata-bun dădea cu sare fest, până când, sătul de mestecat îi zice bunicii: „Măi femeie nu ştiu ce fel de sare ai luat de la boaldă, că se termină şi oul nu s-arată. Mai adu din cămară, că am gătat-o pe toată.” La care eu, nevoie mare, care ţineam la spate în mâini oul cel de … plumb, albă ca varul, poate mai ceva ca oul, l-am întrebat, cu o voce, absolut nevinovată pe bunicul: „Ia uite, ştii ce am eu?” Vă închipuiţi ce a urmat. Înconjurarea, evident în fugă, a ciubărului, cu invocarea, „mămăligii mele de copil blăstămat”. Dar şi chicotitul bunicii, ştersul la ochi, cu colţului năfrămii a lacrimilor, dar şi un hohot, absolut zdravăn de râs, al verişorului … de faţă la eveniment. După care, neavând ce face, a surâs şi … marele păcălit. Cum s-ar zice acum: “I-am facut-o”.

-am lovit de-un fir de iarbă - Eu sunt Eugen, din neamul 19 lui Frunză. Adică, romi rodneni, de viță veche, cum se zice. N-am fost niciodată foarte cuminte, că şi bunicul dealtfel. Care, ca şi puradel, cu totul şi cu totul sturulubatic, a făcut multe năzbâtii în viaţă, mai puţin pe-aceea de-a … zbura. Că urmare, îi spune într-o zi tatăl lui, să fie cuminte şi să aibă grijă de găini, de iapă şi de mânz, că o să primească pe seară, un cadou mare şi frumos. Dar băiatul uită după o vreme de aceste griji faţă de păsări şi animale şi s-apucă să sară prin iarbă, în grădina vicinului, culcând-o la pământ. Dându-se peste cap, se loveşte zdravăn, după care începe să plângă în hohote de se cutremurau nădragii pe el. Vecinul îl aude şi-l întreabă de ce plânge aşa amarnic, iar băieţelul răspunde cu lacrimi în ochi: - M-am lovit de un fir de iarbă. - Ai văzut, mo!, zice vecinul. Iarba s-o răzbunat, pentru că a încălcit-o şi-ai culcat-o la pământ. Ai avut totuşi noroc, că nu te-a lovit … calul. Că tat-tu nu-i în stare să te cuminţească! - Cum le-am spune noi, odraslele de azi: “Zi mo, numărul la … potcoavă!, că de nu ţi-o iei la parbriz”.

aștele Blajinilor - În lunea care urmează Duminicii Tomei 20 se sărbătorește Paștele Blajinilor. La nord de Carpați li se zice si nimurugi sau nimnici … Este o sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor. Bunica de la Dumbrăviţa, Ana Maximinian, spune că blajinii fac parte din cei dintâi oameni de pe pământ, cei care nu au apucat să treacă marea atunci când Moise a despicat apele sau că sunt suflete ale pruncilor care au murit nebotezaţi. Despre blajini se spune că trăiesc fără femeile lor, conviețuiesc cu ele numai 30 de zile pe an în vederea procreației. Blajinii, oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, dincolo de lumea vazută, pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, în Sorbul Pământului, pe Ostroavele Albe. Preocupările Blajinilor sunt postul și rugăciunile pentru cei vii. Deși sunt virtuoși, nu știu cum să calculeze data Sfintelor Paști. Ei sunt anunţaţi că a sosit Paştele de către oameni, care aruncă în apele curgătoare coji de ouă sparte în timpul înroşitului sau la prepararea alimentelor rituale (cozonaci, pască). Când sosesc cojile de ouă în ţara lor îndepărtată, în general după o săptămână, se serbează separat „aici“ şi „acolo“ Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi, bătrânii dădeau de-a dura ouă roșii în amintirea Blajinilor, se mânca la iarbă verde, unde multe firimituri erau lăsate să cadă intenționat pe pământ, întru pomenirea celor morți. În cele mai multe locuri din țara noastră, oamenii merg în această zi la cimitire, dând de pomană ouă roșii, pască și cozonac și punând flori pe morminte. Tot în această zi nu se pomenesc doar morții cunoscuți, pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al stramosilor comuni: Uitații, Neștiuții, Albii. De asemenea, se obișnuiește ca fiecare femeie să aducă cu ea un ștergar strâns la un capăt și legat cu o lumânare. Ștergarul este oferit preotului care urmează să citească pomelnicele.

lbuțele din dumbrăviță - Bunica spune că Sânzienele 21 sunt nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, jucând. Sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi pomilor, a vieţuitoarelor în general. Totuşi, Sânzienele se răzbunau amarnic, dacă ziua nu le este respectată. Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc. Ele, Sânzaienele, trăiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc şi îşi fac simţită prezenţa doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerurile se deschid. Atunci plutesc în văzduh, dansează în poieni şi pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensifică mirosul florilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Tot ele apără copiii de boli, alungă grindina şi vijelia, înmulţesc păsările cerului şi animalele pământului. Femeilor le aduc prunci frumoşi şi sănătoşi, iar fetelor mari, ursitul. Dacă oamenii sunt răi, Sânzienele devin nemiloase şi îi pedepsesc pe măsură: provoacă secetă, iau înapoi leacul plantelor, mirosul florilor, fertilitatea femeilor, puterea bărbaţilor, rodul pământului În noaptea de Sânziene, animalele grăiesc cu glas de om şi, de le poţi asculta, numai în astă-noapte poţi afla de la ele nebănuitele taine ale lumii. În noaptea de Sânziene, porţile cerului sunt deschise şi se întorc strămoşii acasă. Bunica spune că un om din sat a plecat în noaptea de Sânzâiene spre casă de la cca 7 km. Nu apucase să ajungă bine în marginea satului, că prin întuneric, de pe deal se aud apropiindu-se tropote de cai şi zgomote de care, la fel şi voci care chiuiau. S-a bucurat, crezând că sunt nuntaşi care vin de la vreo nuntă şi îl vor lua şi pe el în căruţă. S-a aşezat lângă Răstignire în aşteptare, dar zgomotele şi chiuiturile s-au tot apropiat, au trecut pe deasupra lui, fără a vedea nimic. Bătrânii satului povestesc legende despre noaptea de Sânzâiene cum că zânele cu părul despletit ajungându-le până la călcâie se adunau în această noapte şi dansau în cerc ţinându-se de mâini. Este un dans magic, misterios şi unic în felul lui. În zorii zilei, zânele dispar în adâncul pădurilor de unde au venit şi nu se vor arăta decât peste un an, tot în această noapte magnifică.

ăzdrăvăniile Căpriței Meheica - În serile de toamnă ploioase şi în nopţile lungi de iarnă, bunicul Vasile îi povestea, cu drag şi cu mult patos, nepoatei Marinela, despre isprăvile unei capre năzdrăvane, botezată de el „Meheica”. Cu adevărat năstruşnică, mică la stat, dar mare la … rumegat, aceasta, cu burtă cât un foi, din zori şi până pe-nserat, behăia fără încetare, de unde şi porecla de … me-he-he-ica. Cică ea, capra, asculta şi înţelegea ce spuneau copiii. Şi atunci când nu erau cuminţi, se răzbuna pe ei, nemaidând lapte ori de câte ori bunicul încerca să o mulgă. Vasile, bunicul, îi întreba pe copii ce prostioare au făcut, care pe care l-a bătut, stabilea vinovaţi, că doar pârâcioasă ştia tot. Ba mai mult, uneori capra se răzbună pe ei şi îi altoia, lovindu-i cu coarnele. Iar vânătăile şi juliturile erau dovezi de netăgăduit. Copiii spuneau tot, că pe vremea aceea mai funcţiona şi zicala – “Să fie multe suflete în jurul mămăligii, că să se veşnicească neamul”. Bunicul îi certa, ori după caz, doar se făcea că-i sfădeşte, pe urmă îi sfătuia să nu mai facă rău, că vine capra Meheica şi-i vede şi n-au cum tăinui. Finalul era însă, invariabil acelaşi: primeau câte o cană cu lapte cald natural, nepasteurizat, pe care l-a dat capra, după ce au spus şi recunoscut, adevărul, gol-goluţ. Şi evident se angajau a fi cuminţi până … mâine când totul se reseta, cum zicem noi astăzi.

Participă la completarea Ghidului

Și-am încălecat pe-o șa, Și am spus povestea-așa... Dar povestea nu trebuie să se încheie aici. Imagineazăți cum ar fi ca acest Ghid să crească, să cuprindă și mai multe obiceiuri, istorii, fotografii și date despre adevarata diversitate cultural-gastronomică și etnică din județ. Cum ar fi ca în ghid să existe și secțiuni interactive? Cântece și povestiri de ascultat, înregistrări de văzut, rețete vechi - culese de la socăcițe - de descărcat. Tehnic, se poate. Practic, avem nevoie de cât mai multe contribuții. Hai să lucrăm împreună! Scrie-ne la socacite@progressfoundation.ro dacă dorești să documentezi patrimoniul cultural sau dacă ai deja resurse pe care le poți pune la dispoziție pentru completarea acestui Ghid.

“SOCĂCIŢELE – bucătăresele comunitare – păstrătoare, promotoare şi creatoare în artele culinare rurale tradiţionale” este un proiect implementat de Fundația Progress în cadrul programului PA17/ RO13 “Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european”, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2009-2014. Proiectul are un buget de 65.500 Ron și o perioadă de implementare de 11 luni (Aprilie 2015 – Martie 2016). Obiectivul proiectului “SOCĂCIŢELE – bucătăresele comunitare” este acelea de a contribui la descoperirea și promovarea artei socăcitului prin înregistrarea patrimoniului culinar din Valea Someșului superior, identificarea socăcițelor active în zonă (cu precădere în localitățile Feldru, Rebrișoara și Rodna, din județul Bistrița-Năsăud), promovarea artei socăcitului ca formă de antreprenoriat social și realizarea, în format electronic, a unor publicații care să conțină rețete și tradiții specifice domeniului “găzdăcitului”.

Mulțumim, în mod special, contributorilor de până acum pentru: - Fotografii: Corina Bedreagă, Cotidian Răsunetul; - Articole: Referent cultural Menuț Maximinian, Prof. Liviu Păiuș, prof. Radu Băeș.

Urmărește desfășurarea proiectului aici: www.socacite.ro www.facebook.com/socacite #socacite

Ți-am dat de gândit?

regătește ceva de scris și notează-ți propriile idei privind valorificarea și promovarea diversității culturale, gastronomice și etnice din județ

.................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... .................................................................................................................... ....................................................................................................................