Semnificații teologice

SEMnIfICAțII TEOLOGICE

Dumnezeule, originea și izvorul luminii, care i l-ai arătat astăzi bătrânului

Simeon pe Cristos, lumina spre luminarea neamurilor, te rugăm cu umilință să binevoiești a sfinți † cu binecuvântarea ta aceste lumânări și a asculta rugăciunile poporului tău, care s-a adunat aici ca să le poarte spre lauda numelui tău.

ÎNTâmPINaRea domNUlUI

Sărbătoarea Întâmpinării domnului, sau a Purificării Sfintei Fecioare, a fost introdusă în secolul al VII-lea de către Papa Sergiu I. Sărbătoarea Întâmpinării domnului se succedă în mod firesc după Crăciun, Epifanie și Botezul domnului.

tradiţia liturgică romană vede în sărbătoarea Întâmpinării Domnului o încheiere naturală a timpului manifestării, adică Crăciunul, Epifania, Botezul Domnului. Sărbătoarea, care își trage originile din Orient, celebrează evenimentul întâlnirii bătrânului Simeon cu Pruncușorul Isus la templul din Ierusalim (Lc 2,22-35). De aici și numele cu care era cunoscută în vechime de Hypapante, adică întâlnire. Este o sărbătoare a manifestării, a revelării, deoarece bătrânul Simeon îl descoperă pe Pruncușorul Isus ca „lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!” (Lc 2,32).

Și pentru că întâlnirea a fost determinată de necesitatea Sfintei Fecioare de a se purifica la 40 de zile după naștere, conform prescripţiilor Legii (Lev 12, 1-8), sărbătoarea s-a răspândit în Occident începând cu secolul al VIIlea sub numele de Purificatio Beatae Virginis Mariae, nume sub care a rămas până la reforma preconciliară a calendarului, din 1960, când i s-a restituit caracterul originar cristologic.

Formare şi evoluție

Primele mărturii scrise despre celebrarea sărbătorii le avem destul de tardiv, de la o pelerină spaniolă în Ţara Sfântă care se chema Egeria, care a consemnat într-un jurnal călătoriile sale din anii 381-386. Egeria ne mărturisește că sărbătoarea avea loc la 40 de zile după Epifanie (adică 14 februarie, deoarece Crăciunul în Orient încă nu era celebrat pe 25 decembrie, ci pe 6 ianuarie) și că avea un caracter foarte solemn, aproape ca și cum ar fi fost Paștele. O procesiune mare se forma și se îndrepta spre biserica Anastasis (Bazilica Învierii). Mărturia Egeriei însă nu amintește nimic despre obiceiul de a purta în procesiune lumânări aprinse, care va apărea abia un secol mai târziu. Despre aceasta ne dă mărturie Ciril din Alexandria († 444) în una dintre predicile sale.

Din Ierusalim, sărbătoarea s-a răspândit rapid în tot Orientul și mai apoi și la Roma, unde a fost introdusă de Papa Sergiu I (687-701), care a introdus și „Mielul lui Dumnezeu” în liturgie. Aici era celebrată pe 2 februarie, adică la 40 de zile după Nașterea Domnului, întrucât deja se definitivase în toată lumea creștină

practica sărbătoririi Crăciunului pe 25 decembrie. La Roma, sărbătoarea a fost orientată mai degrabă înspre purificarea Mamei decât înspre manifestarea Fiului. Ordo XX ne indică faptul că avea loc o procesiune cu lumânări aprinse ce pornea de la biserica Sf. Adrian din Forul Roman până la Bazilica Santa Maria Maggiore (cca 1,4 km). Papa și diaconii îmbrăcau veșminte de culoare neagră, penitenţială. La biserica Sf. Adrian avea loc rugăciunea zilei, se pornea procesiunea cu lumânările aprinse, iar la Bazilica Santa Maria Maggiore avea loc restul Liturghiei. Lumânările erau aprinse de la un foc pregătit special pentru această circumstanţă. Mărturie stau diverse formulare antice care încep celebrarea cu „Benedictio novi luminis” sau „Benedictio ignis novi”, binecuvântarea focului nou, aproape ca de Paște. Încă nu se amintește absolut nimic de o rugăciune specială de binecuvântare a lumânărilor, care va intra în liturgie două secole mai târziu, venind din Galia.

După Liturghie, lumânările erau duse acasă de către credincioși, care le aprindeau când erau furtuni, epidemii, dificultăţi, sau la căpătâiul muribunzilor.

După cum se observă, în Occident sărbătoarea a trecut repede de la celebrarea manifestării Domnului Cristos la o celebrare cu caracter penitenţial, de purificare, având-o mai degrabă în centru pe Fecioara Maria. S-a încercat să se explice această schimbare radicală de conţinut pornind de la o practică folosită adesea de creștinismul primelor secole: oferirea unei alternative creștine care să dezrădăcineze o sărbătoare păgână și s-o înlocuiască. Și care era sărbătoarea romană cea mai dragă care avea loc în acea perioadă? Lupercalia! Aceasta era una dintre cele mai vechi și îndrăgite sărbători ale romanilor, existând chiar dinaintea Urbei, preluată din cultura Sabinilor. Avea loc între 13 și 15 februarie, fiind un ritual anual de purificare a orașului, de sănătate și fertilitate a femeilor și a câmpului care era ars, curăţat, și care urma să germineze. Preoţii zeului Lupercus sau Faun în cultura greacă (cel care a ajutat lupoaica să aibă grijă de Romulus și Remus, drept pentru care era văzut ca patronul femeilor însărcinate sau care doreau o sarcină) sacrificau o capră, rupeau carnea în fâșii și cu aceste instrumente în formă de bici, numite februa (de aici și numele lunii Februarie și al febrei, văzută ca purificare prin sudaţie), cutreierau dealul Palatin aproape goi și loveau oamenii și cu precădere femeile care le ieșeau în cale, pentru purificare și fertilitate. E inutil a mai adăuga că devenise și o sărbătoare a indecenţei. Lupercalia a fost abolită de Papa Gelasiu I (492-496), după lungi și aprige lupte de convingere, fiind chiar ridiculizat de unii senatori. Această sărbătoare era atât de bine înrădăcinată, încât o amintește și Sf. Augustin în De civitate Dei (Civ. XVIII.12.17).

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sau a Purificării Sfintei Fecioare, introdusă în secolul al VII-lea de Papa Sergiu I, un papă cu origini siriace (Antiohia), necrescut așadar în vechile practici romane, nu avea deci cum să înlocuiască Lupercalia, care deja dispăruse din secolul al V-lea. În concluzie, sunt de evitat alăturări și asemănări prea ușoare, chiar dacă sunt tentante.

celebrarea astăzi

În zilele noastre, celebrarea îmbracă un caracter foarte festiv (rugăciuni speciale, procesiune cu lumânările aprinse, Gloria) și ne transmite că în imaginea bătrânilor Simeon și Ana, care au mers cu o bucurie nespusă la Templu, fiind mânaţi de Duhul Sfânt, ne regăsim și noi creștinii, care îl întâmpinăm pe Cristos, Lumina lumii, nădăjduind să fim și noi găsiţi vrednici de a fi luminaţi și purificați prin strălucirea măririi sale.

Sunt două forme de celebrare propuse în Liturghier, în funcţie de oportunităţile pastorale: prima, care pornește din afara bisericii, având loc procesiunea de intrare în sfântul lăcaș, templul Domnului, și a doua care nu presupune mișcare procesională, pe loc, în biserică. Aceasta ar fi singura diferenţă, în rest sunt la fel.

Desfășurarea: - Preotul, îmbrăcat în veșminte albe, începe cu semnul Sfintei Cruci. - Urmează imediat un îndemn - Rugăciunea de binecuvântare a lumânărilor - Stropirea cu apă sfinţită a lumânărilor, apoi, dacă are loc, procesiunea, introdusă de cuvintele Pr.: Să mergem în pace, în întâmpinarea Domnului! Toţi: În numele lui Cristos. Amin. - Gloria, Rugăciunea zilei și Liturghia în mod obișnuit.

concluzie

Liturgia actuală nu lasă niciun dubiu asupra caracterului festiv, de întâlnire, de bucurie – nu purificator – al celebrării. Ritul este considerat ca un drum care, pornind de la exemplul bătrânilor Simeon și Ana, îi conduce pe credincioși la întâlnirea cu Cristos, de data aceasta la masa euharistică, pregustare a întâlnirii definitive, cea eshatologică. Aceasta este iteraţia teologică pe care, de altfel, orice celebrare liturgică o presupune: îndreptarea privirii de la cele trecătoare, lăsate de Dumnezeu ca semn, înspre perfecţiunea perenă; completarea bucuriei de acum în bucuria veșnică, fără de sfârșit, Deo adiuvante.