FOCUS Semnificații teologice
D
umnezeule, originea şi izvorul luminii, care i l-ai arătat astăzi bătrânului Simeon pe Cristos, lumina spre luminarea neamurilor, te rugăm cu umilinţă să binevoieşti a sfinţi † cu binecuvântarea ta aceste lumânări şi a asculta rugăciunile poporului tău, care s-a adunat aici ca să le poarte spre lauda numelui tău.
Întâmpinarea Domnului Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sau a Purificării Sfintei Fecioare, a fost introdusă în secolul al VII-lea de către Papa Sergiu I. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului se succedă în mod firesc după Crăciun, Epifanie și Botezul Domnului.
T
radiţia liturgică romană vede în sărbătoarea Întâmpinării Domnului o încheiere naturală a timpului manifestării, adică Crăciunul, Epifania, Botezul Domnului. Sărbătoarea, care îşi trage originile din Orient, celebrează evenimentul întâlnirii bătrânului Simeon cu Pruncuşorul Isus la templul din Ierusalim (Lc 2,22-35). De aici şi numele cu care era cunoscută în vechime de Hypapante, adică întâlnire. Este o sărbătoare a manifestării, a revelării, deoarece bătrânul Simeon îl descoperă pe Pruncuşorul Isus ca „lumină spre luminarea neamurilor 8
ACTUALITATEA CREȘTINĂ | IANUARIE 2021
şi slava poporului tău, Israel!” (Lc 2,32). Şi pentru că întâlnirea a fost determinată de necesitatea Sfintei Fecioare de a se purifica la 40 de zile după naştere, conform prescripţiilor Legii (Lev 12, 1-8), sărbătoarea s-a răspândit în Occident începând cu secolul al VIIlea sub numele de Purificatio Beatae Virginis Mariae, nume sub care a rămas până la reforma preconciliară a calendarului, din 1960, când i s-a restituit caracterul originar cristologic.
Formare şi evoluţie
Primele mărturii scrise despre celebrarea sărbătorii le avem destul
de tardiv, de la o pelerină spaniolă în Ţara Sfântă care se chema Egeria, care a consemnat într-un jurnal călătoriile sale din anii 381-386. Egeria ne mărturiseşte că sărbătoarea avea loc la 40 de zile după Epifanie (adică 14 februarie, deoarece Crăciunul în Orient încă nu era celebrat pe 25 decembrie, ci pe 6 ianuarie) şi că avea un caracter foarte solemn, aproape ca şi cum ar fi fost Paştele. O procesiune mare se forma şi se îndrepta spre biserica Anastasis (Bazilica Învierii). Mărturia Egeriei însă nu aminteşte nimic despre obiceiul de a purta în procesiune lumânări aprinse, care va apărea abia un secol mai târziu. Despre aceasta ne dă mărturie Ciril din Alexandria († 444) în una dintre predicile sale. Din Ierusalim, sărbătoarea s-a răspândit rapid în tot Orientul şi mai apoi şi la Roma, unde a fost introdusă de Papa Sergiu I (687-701), care a introdus şi „Mielul lui Dumnezeu” în liturgie. Aici era celebrată pe 2 februarie, adică la 40 de zile după Naşterea Domnului, întrucât deja se definitivase în toată lumea creştină
