Din catehezele Papei

Și ne iartă nouă greșelile noastre

Conștient de faptul că și el este greșitor înaintea lui D umnezeu, creștinul i se adresează lui D umnezeu cerându-i să-i ierte păcatele. D ar este și o condiție pentru aceasta, aceea de a ierta la rândul său pe cel care i-a greșit.

Text: Iulia Cojocariu

Cateheza Papei Francisc din 10 aprilie 2019 a fost dedicată relațiilor cu ceilalți, lucru exprimat prin invocația din rugăciunea „Tatăl nostru”: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12). Suveranul Pontif a arătat că așa cum avem nevoie de pâine, tot așa avem nevoie și de iertare, în fiecare zi.

Creștinul care se roagă îi cere lui Dumnezeu ca greșelile sale să fie iertate, adică păcatele sale, lucrurile rele pe care le face. Este primul adevăr al fiecărei rugăciuni: chiar dacă am fi persoane perfecte, chiar dacă am fi niște sfinți transparenți care nu deviază niciodată de pe calea cea dreaptă, rămânem mereu copii care datorează totul Tatălui

lor. Atitudinea cea mai periculoasă pentru fiecare creștin este orgoliul, pentru că este atitudinea celui care se așază înaintea lui Dumnezeu gândindu-se că are conturile în regulă cu El: orgoliosul crede că are totul în regulă. Precum fariseul din parabolă, care în templu crede că se roagă, dar în realitate se laudă pe sine înaintea lui Dumnezeu: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți.” Iar oamenii care se simt perfecți, oamenii care îi critică pe alții, sunt oameni orgolioși. Nimeni dintre noi nu este perfect. În schimb, vameșul care era în spate, în templu, un păcătos disprețuit de toți, se oprește în pragul templului, și nu se simte vrednic să intre, și se încredințează milostivirii lui Dumnezeu. Iar Isus comentează: „Acesta din urmă a coborât

Noi nu avem lumină proprie: lumina pe care o avem este o reflexie a harului lui D umnezeu, din lumina lui D umnezeu.

îndreptățit acasă la el” (Lc 18,14), adică iertat, mântuit, și aceasta deoarece nu era orgolios, deoarece își recunoștea limitele și păcatele.

Există păcate care se văd și păcate care nu se văd. Există păcate zgomotoase, dar există și păcate ascunse, care se cuibăresc în inima noastră chiar fără să ne dăm seama. Cel mai rău dintre acestea este orgoliul, care poate să contamineze persoanele care trăiesc o viață religioasă intensă. Păcatul strică fraternitatea, păcatul ne face să ne gândim că suntem mai buni ca alții, păcatul ne face să credem că suntem ca Dumnezeu.

Înaintea lui Dumnezeu suntem toți păcătoși și avem motive să ne batem pieptul, asemenea vameșului din templu. Suntem datornici pentru că în această viață am primit multe: existența, un tată și o mamă, prietenia, minunile creației. Chiar dacă se întâmplă să avem zile dificile, trebuie să ne amintim mereu că viața este un har, este miracolul pe care Dumnezeu l-a scos din neant. Chiar dacă reușim să iubim, nimeni dintre noi nu este capabil să iubească cu propriile forțe. Iubirea adevărată este atunci când putem iubi cu harul lui Dumnezeu.

Sfântul Părinte a încheiat cateheza cu următoarea rugăciune: „Doamne, chiar și cel mai sfânt dintre noi nu încetează să fie datornic față de tine. Tată, ai milă de noi toți!”