O nobilă fiică a neamului nostru

PAGIN A GHIKA

L-au cunoscut pe Vl adimir Ghika (și reciproc) A stăzi: Denis Roche (1868-1951)

Text: Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)

Aș vrea, în această cronică, să prezint un om obișnuit, care nu ar avea, să spunem, dacă ar fi să alegem un criteriu, o pagină Wikipedia pe numele său… În agendele lui Vladimir Ghika pentru anul 1924 revine adesea un nume, foarte obișnuit în Franța, cel de „Roche”. Mi-am zis, iată ce îmi trebuie. Căutând în corespondența lui Vladimir Ghika primită și păstrată găsesc scrisori provenind de la un anume „Denis Roche”, și acesta un prenume foarte obișnuit.

Ce ne spun aceste scrisori? Lucruri din nefericire foarte banale și ele în zilele noastre: creștin foarte profund, Denis Roche este disperat, este pe punctul de a fi concediat, riscând deci să-și piardă locuința; nu poate avea custodia fiului său, André, în vârstă de 10 ani, fiindcă, locuind într-o pensiune, nu-l poate ține la el, astfel au hotărât judecătorii; și, în plus, fosta sa soție face totul pentru a-l împiedica să-l vadă pe fiul lor, sub diverse pretexte, iar rugăciunile sale arzătoare la Dumnezeu nu rezolvă nimic… Pe scurt, este disperat și se gândește chiar la sinucidere.

Totuși, câteva detalii din scrisori îmi permit să cred că acest Denis Roche nu este un oarecare, mai întâi stilul lui are o frumoasă întorsătură, și apoi cel care îl recomandă lui Vladimir Ghika este nimeni altul decât poetul Francis Jammes. Și în sfârșit se pare că traduce autori ruși... iar cartea sa de vizită indică: „Membru Asociat al Academiei de Arte Frumoase din Petrograd”. Atunci caut pe internet și îi găsesc... o pagină de Wikipedia! Eu, care căutam un necunoscut, m-am lecuit!

Această pagină nu dă practic nicio informație despre viața particulară a lui Denis Roche, este indicat numai că a tradus în franceză, între alții, pe Anton Cehov și... Vladimir Nabokov, despre care am vorbit într-o altă cronică, și că este un specialist în arta picturală rusească.

Cu toate acestea, un element ne permite poate să-i înțelegem drama: s-a născut în 1868. L-a avut deci pe fiul său la 50 de ani, cu o femeie mai mult ca sigur mai tânără decât el. Aceasta l-a părăsit fără îndoială pentru un bărbat care îi era mai potrivit ca vârstă (el însuși mărturisește că este bun și naiv, „mult timp n-am putut crede că există răul, răutatea 1 ” îi scrie lui Vladimir Ghika), de unde divorțul și consecințele lui.

Pagina Wikipedia indică și data morții sale: 1951. Deci nu s-a sinucis, așa cum amenința să o facă, iar cuvintele lui Vladimir Ghika și sprijinul său pe lângă editori l-au ajutat să depășească această situație. Din păcate nu posedăm scrisorile trimise de Vladimir Ghika, ci numai pe cele pe care corespondentul său i le adresează. Chiar dacă Denis Roche vorbește mai ales despre el însuși în scrisorile sale, poate cam prea mult, la limita narcisismului, în una din ultimele sale scrisori spune: „Vă rog să credeți, dragă Prințe, în recunoștința mea pentru sentimentele afectuoase pe care mi le-ați arătat și în mulțumirile mele pentru aceste ore prețioase pe care mi le-ați acordat, și pentru rugăciunile dumneavoastră mișcătoare pentru scumpul meu André și pentru mine.”

Vedem desigur aici disponibilitatea lui Vladimir Ghika în fața dramelor materiale și spirituale ale tuturor. Și putem fi foarte siguri că Vladimir Ghika ar fi consacrat tot atât timp unui Denis Roche care nu ar fi avut o pagină de Wikipedia cu titlu postum!

A A rhiepiscopu rhiepiscopu l l Al Al exan exan d d ru ru T T heo heo d d or or C C isar isar

100 de ani de l a consacrarea episcopal ă

S-a născut la 21 octombrie 1880 în Bucureşti. D in 1892 a urmat cursurile Seminarului din Bucureşti, iar în 1899 a fost trimis la Roma pentru studii, unde a fost sfinţit preot la 6 iunie 1903 în Colegiul „D e Propaganda Fide”. Întorcându-se în ţară, a fost numit secretar al Arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Francisc Xaveriu Hornstein, după care a fost numit prefect de studii la Seminarul diecezan din capitală. În ianuarie 1918 a fost numit director al Şcolii „Sfântul Andrei” din Bucureşti, funcţie pe care o deţinea şi în momentul în care a primit numirea episcopală, la 22 aprilie 1920. A fost consacrat în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti la 15 august 1920 şi a fost instalat în catedrala din Iaşi la 22 august 1920. Încă de la începutul activităţii sale ca Episcop de Iaşi, Mons. Cisar s-a îngrijit să redeschidă cursurile Seminarului din Iaşi, întrerupte din cauza războiului. D upă retragerea Arhiepiscopului Netzhammer de la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, în iulie 1924, Episcopul Cisar a fost transferat la Bucureşti în calitate de administrator diecezan. La 12 decembrie 1924 a fost numit Arhiepiscop de Bucureşti şi administrator apostolic ad interim al Episcopiei de Iaşi, până la 5 iulie 1925, când a fost numit Episcopul Mihai Robu. Păstorirea sa la Bucureşti a durat până în 1948, când s-a retras de la conducerea arhiepiscopiei, fiind numit Episcop de Nicopolis. În perioada 1949-1953 i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Mănăstirea franciscană din O răştie, de unde, în octombrie 1952 şi iunie 1953, s-a putut deplasa la Alba-Iulia pentru hirotoniri de preoţi. Spre sfârşitul anului 1953 i s-a îngăduit să se întoarcă la Bucureşti, unde a decedat la 7 ianuarie 1954 şi a fost înmormântat în capela catolică a Cimitirului Bellu. (sursa: ercis.ro)

Aniversăm anul acesta, la 15 august, 100 de ani de la consacrarea episcopală a unei figuri ilustre a Bisericii Catolice din România, Alexandru Theodor Cisar, trecut la cele veșnice la 7 ianuarie 1954, la București, asasinat în condiții neelucidate pe deplin de către comuniști. I-a succedat în anul 1924, la conducerea Arhidiecezei RomanoCatolice de București, lui Raymund Netzhammer, arhiepiscopul cărturar, cel care a dominat cu uriașa sa personalitate viața Bisericii Catolice din România în primele două decenii ale veacului trecut. Arhiepiscopul Netzhammer are meritul de a fi pregătit pentru dieceza sa un grup numeros de tineri preoți, astfel că succesiunea din anul 1924 a fost relativ ușoară, iar Alexandru Theodor Cisar era liderul generației sale, crescută sub umbrela protectoare a arhiepiscopului benedictin.

Intransigent în problema Concordatului dintre România și Sfântul Scaun, precum și în problema interdicției la sacramente a Regelui Ferdinand I, regele catolic al României, Arhiepiscopul Netzhammer este obligat să părăsească dieceza sa, lăsând locul unui prelat cu o viziune mai realistă, crescut și educat în realitățile sociale și

politice românești și mult mai potrivit pentru înaltul său post din vârful ierarhiei catolice din România, în opinia Sfântului Scaun.

Arhiepiscopul Cisar și-a început activitatea sa pastorală cu un act de mare curaj și controversat în același timp, renunțarea la Palatul Hornstein, care fusese în perioada 1903-1925 și reședința arhiepiscopilor de București, urmat imediat de un act pastoral la fel de controversat, construirea în curtea Catedralei Sfântul Iosif din București a noii reședințe arhiepiscopale, Palatul Cisar. Pe de o parte, Arhiepiscopul Cisar ducea la bun sfârșit proiectul mai vechi al primului arhiepiscop de București, Ignazio Felice Paoli, acela de a edifica lângă catedrală un palat care să găzduiască reședința episcopală, Seminarul diecezan și reședința parohială. Palatul Cisar a determinat însă renunțarea la un alt proiect al Arhiepiscopului Paoli, și anume construirea turnului Catedralei Sfântul Iosif. După ieșirea României din criza economică mondială (1929-1933), Arhidieceza de București a cunoscut o scurtă perioadă, de aproape un deceniu, de mari realizări edilitare și pastorale deopotrivă. Se construiesc în această perioadă noi biserici și case parohiale, atât în Capitală, cât și în alte orașe

Mirul, Sinaia, 10 iunie 1934

și sate de pe teritoriul arhidiecezei, adevărate capodopere arhitecturale, precum bisericile din Ploiești și Constanța, grație unei bune colaborări dintre Arhiepiscopul Cisar și un grup de arhitecți catolici.

Continuând tradiția predecesorilor săi, Arhiepiscopul Cisar a aprobat venirea în arhidieceză a unor congregații religioase feminine, care au desfășurat o activitate prodigioasă cu precădere în păturile sociale sărace și defavorizate. În același timp, și-au continuat activitatea în domeniul educativ și caritativ congregațiile religioase feminine și masculine, venite pe teritoriul Arhidiecezei de București în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Școlile catolice au reprezentat pentru Arhiepiscopul Cisar o prioritate a proiectelor pastorale ale acestuia. Pe de o parte, el s-a înscris în continuarea tradiției vechilor școli catolice fondate de Episcopii Molajoni și Parsi, precum și de Arhiepiscopii Paoli, Hornstein și Netzhammer, iar, pe de altă parte, Arhiepiscopul Cisar a fondat noi școli, pe care le-a racordat la sistemul școlar național. Calitatea instrucției școlare oferită de aceste școli a contribuit la creșterea prestigiului Bisericii Catolice în societatea românească din perioada interbelică.

A existat și un alt domeniu în care inițiativele pastorale ale Arhiepiscopului Cisar au excelat, și anume cel al presei catolice. Atunci când se va scrie o istorie a presei românești, în special pentru perioada interbelică, numele Arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar va trebui evidențiat. El a continuat tradiția predecesorului său, Raymund Netzhammer, fondând la București ziare și reviste catolice de mare prestigiu, din redacțiile cărora au făcut parte intelectuali catolici de renume.

Mai presus de orice, Arhiepiscopul Cisar a fost o prezență constantă în mijlocul credincioșilor și al comunităților parohiale ale arhidiecezei. Îl regăsim aproape zi de zi la diverse evenimente pastorale și liturgice diecezane, prezidând liturghiile de sfințire de biserici și alte edificii, acordând sacramentul Sfântului Mir miilor de tineri de pe tot teritoriul arhidiecezei, luând parte la toate manifestările școlare și extrașcolare organizate de elevii catolici bucureșteni, cu precădere și de seminariștii de la Seminarul și Academia Teologică „Sfântul Duh”, onorează cu prezența sa manifestările organizate aproape săptămânal de numeroasele ordine, congregații și asociații religioase și laicale, este o gazdă bună pentru participanții la renumite concerte de orgă care au avut loc în Catedrala Sfântul Iosif și altele. Arhiepiscopul Cisar, devenit Mitropolit în anul 1930, a contribuit mult la creșterea prestigiului Bisericii Catolice din România prin exemplul personal exprimat în Senatul României, unde a rostit cuvântări memorabile, precum și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când a dat dovadă de fermitate și mult curaj în probleme majore precum criza refugiaților polonezi în România și salvarea evreilor de la deportări și persecuții.

Vizitele ad limina la Sfântul Scaun și participarea la Congresul Euharistic de la Budapesta din anul 1938 au fost rarele ocazii în care Arhiepiscopul Cisar s-a aflat departe de dieceza sa. De altfel, acesta și-a îngăduit în anii păstoririi sale puține momente de răgaz personal, dedicându-și întreaga sa energie bunului mers al vieții arhidiecezei. A impus, indirect, acest model de activitate pastorală și colaboratorilor săi din Curia diecezană, model preluat apoi de majoritatea preoților și regăsit în disciplina și corectitudinea activităților parohiale.

Din punct de vedere uman, Arhiepiscopul Cisar a fost foarte apropiat de seminariști, de elevi și de preoții colaboratori, cărora le-a insuflat valorile fundamentale pe care el le-a promovat de la amvon, catedră și în scris.

Nu a îngăduit compromisuri în viața Bisericii și s-a făcut remarcat prin soluțiile corecte și ferme pe care le-a abordat în cazul puținelor scandaluri care au afectat relativ puțin imaginea Arhidiecezei de București.

Una din pasiunile sale a fost fotografia, aparatul de fotografiat fiind nelipsit cu prilejul vizitelor sale pastorale. De asemenea, era pasionat de muzică și desen, de lectură, iar mai presus de toate de aspecte ale vieții literare și științifice, domenii pe care le-a continuat chiar și în anii de internare forțată la Orăștie.

Bogata sa corespondență literară și științifică cu personalități românești din epocă a confirmat prestigiul de care Arhiepiscopul Cisar s-a bucurat în rândul elitei românești în perioada interbelică.

Până la recenta noastră lucrare biografică dedicată Arhiepiscopului Cisar, acesta nu a beneficiat decât în mod sporadic de interes din partea istoricilor. În ceea ce privește propria noastră cercetare, aceasta s-a bazat exclusiv pe documentele de arhivă, deoarece arhiepiscopul nu a avut preocupări memorialistice și diaristice, care i-ar fi ajutat cu siguranță pe biografii săi. Nimeni, de altfel, din structurile Arhidiecezei Romano-Catolice de București nu a avut asemenea preocupări, cu excepția arhicunoscută a Arhiepiscopului Raymund Netzhammer, al cărui jurnal publicat în anul 2005 de Academia Română reprezintă una dintre cele mai credibile surse istorice din primul sfert al veacului al XX-lea.

La rândul său, jurnalul Fericitului Anton Durcovici a dispărut în condiții neelucidate, la Viena, la sfârșitul anilor ’80. Așa după cum se cunoaște, colaborarea dintre Arhiepiscopul Cisar și vicarul său general, Anton Durcovici, a fost una deosebit de fructuoasă pe durata întregii lor vieți, cei doi prelați devenind în anii ’30 ai secolului trecut personalitățile proeminente ale Bisericii Catolice din România. Așadar, persoana care l-a cunoscut mai bine pe arhiepiscop a fost Fericitul Anton Durcovici, acesta din urmă exprimându-și în nenumărate ocazii satisfacția pentru activitatea pastorală a superiorului său. Arhiepiscopul Cisar l-a impresionat în primul rând pe Fericitul Anton Durcovici prin exemplul personal oferit ca preot și arhiepiscop, remarcat în toate domeniile de activitate ale acestuia, cu precădere în sfera educativ-școlară.

Arhiepiscopul s-a ocupat personal de mutarea Seminarului „Sfântul Duh” în noua reședință arhiepiscopală, s-a deplasat personal la Viena, în anii 1929-1930 pentru a aduce la București profesorii care să predea la

nou-înființata Academie Teologică „Sfântul Duh”, a fost prezent la toate momentele festive din viața seminariștilor, și-a petrecut toate vacanțele la Timișu de Jos, pentru a fi alături de seminariști și de membrii corpului didactic, s-a implicat în rezolvarea problemelor personale ale unor seminariști, expunându-și în acest mod latura sa umană, de părinte al tuturor, și multe altele. În mod nemeritat, niciun fost seminarist nu a lăsat amintiri sau mărturii scrise despre Arhiepiscopul Cisar, iar puținele exemple de calomnii și răutăți spuse la adresa sa în epoca respectivă au dispărut de mult în abisul istoriei.

Zecile de metri liniari de arhivă create în epoca Cisar ne ajută spre concluzia că Arhidieceza RomanoCatolică de București se poate mândri cu o personalitate proeminentă, care a reprezentat cu cinste și demnitate Biserica Catolică din România, posesoarea unor calități și a unei conduite dominate de un mare caracter, specific doar figurilor ilustre ale istoriei.

Arhiepiscopul Cisar poate fi înțeles doar integrându-l bine în epoca sa, biografii săi trebuind să cunoască foarte bine realitățile istorice bisericești și nu numai din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost o persoană de un realism copleșitor, aidoma predecesorului său Raymund Netzhammer, înțelegând perfect realitățile politice, sociale și culturale ale României. Acest fapt i-a permis de aceea să integreze foarte bine Arhidieceza de București în viața țării, luând în acest sens deciziile cele mai potrivite. Arhiepiscopul împărtășește alături de toți contemporanii săi bucuriile și satisfacțiile din deceniile cele mai fericite din întreaga istorie a poporului român, umbrite apoi începând cu anul 1939 de norii amenințători ai războiului mondial. Decenii la rând, arhiepiscopul, aidoma marilor intelectuali ai țării, a tras repetate semnale de alarmă privitoare la un pericol major pentru Biserică și țară, și anume comunismul care amenința dinspre Răsărit. A fost aceasta marea sa preocupare, precum și a generației sale, care a intuit inevitabilul produs după 1945 când România avea să fie comunizată, iar extremismul bolșevic avea să distrugă în totalitate epoca în care trăise generația Arhiepiscopului Cisar. În anul 1948, viața normală a Bisericii și a țării în totalitatea sa dispar cu desăvârșire, iar arhiepiscopul asistă neputincios la schimbarea brutală a istoriei. Nu rămâne însă pasiv, din contră, nu dezarmează, folosindu-și întreaga sa autoritate pentru salvarea a ceea ce se mai putea salva din structurile Bisericii.

Arhiepiscopul și-a păstrat și în anii persecuției atitudinea sa demnă, combătând cu puținele resurse care i-au mai stat la dispoziție forțele răului care au atentat atunci la însăși existența arhidiecezei. Atitudinea arhiepiscopului a fost deosebit de curajoasă și plină de riscuri, fără însă a putea fi acuzat de faptul că a expus în acest mod Biserica. Aidoma contemporanilor săi din țările catolice ocupate de comuniști, cu referire la liderii Bisericii Catolice din centrul și estul Europei, Arhiepiscopul Cisar a adoptat o atitudine net noncolaboraționistă, de respingere a imixtiunilor comuniștilor în viața Bisericii. Și-a folosit până în ultima clipă atributele funcției și demnității sale pentru a păstra libertatea Bisericii, fiind conștient de riscurile personale la care s-a expus, inclusiv riscul de a fi martirizat.

Comuniștii, care și-au urmărit cu tenacitate planul lor de a-l minimaliza pe arhiepiscop – în realitate ei

Conferința Episcopală, 1947 au conștientizat uriașa personalitate a arhiepiscopului – nu i-au oferit imediat harul martiriului, astfel că timp de trei ani arhiepiscopul a trebuit să aștepte în „anticamera martiriului”, deoarece a stat cu „Domiciliu Obligatoriu” la Orăștie.

Readus la București, în august 1953, arhiepiscopul a fost umilit, după ce fusese obligat să ia parte, alături de Patriarh, la o întrunire publică, alături de călăii săi de mai târziu.

La 7 ianuarie 1954, arhiepiscopul, care în întreaga sa viață nu luase vreodată vreun medicament, moare subit, oficial din motive medicale. În mai 1954, la o întrunire secretă a liderilor comuniști, sunt prezenți și călăii săi – Emil Bodnăraș, Gh. Gheorghiu Dej, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol. Cu acest prilej, Dej admite cu indiferență faptul că Arhiepiscopul Cisar fusese ucis, confirmând astfel că fusese martirizat.