Polenizare

POLENIZARE

Antologia Cenaclului Ante Portas 2016

Antologia Cenaclului Ante Portas 2016

Imagine copertă: Mihaela Roxana Boboc Tehnoredactare: Gina Zaharia Lector: Laurenţiu Belizan Ediţie îngrijită de: Gina Zaharia Mihaela Roxana Boboc

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Polenizare: antologia Cenaclului Ante Portas/ Coord: Gina Zaharia, Mihaela Roxana Boboc. – Buzău: Editgraph, 2016 ISBN 978-606-663-421-2 I. Cenaclul ”Ante Portas” (Buzău) II. Zaharia, Gina (coord.)

II. Boboc, Mihaela Roxana (coord.)

821.135.1-822

Ante Portas 2016

Prefaţă Cei unsprezece autori antologaţi în volumul Polenizare (Laurenţiu Belizan, Dana-Georgiana Biţeanu, Mihaela Roxana Boboc, Alexandru Bolache, Costin Andrei Bolache, Laura Cozma, Petruţ Dinu, Petruţa Niţă, Sabina Andreea Rîmbeţ, Simina Maria Sima şi Gina Zaharia), membri ai cenaclului literar „Ante Portas”, din Buzău, după cum reiese din medalioanele ce prefaţează capitolele care li se consacră în cartea de faţă, sunt tineri şi foarte tineri veniţi în faţa publicului, în acelaşi timp, cu pagini de poezie şi de proză, dovedind un efort lăudabil de a-şi cizela continuu scrisul, spre a putea străbate timpul, odată intraţi pe drumul fără întoarcere al creaţiei artistice.

Inegali ca valoare, ceea ce, de fapt, este un fenomen normal, fiind vorba de personalităţi distincte şi de vârste diferite, cei pomeniţi mai sus au, totuşi, un numitor comun, care-mi aminteşte, mutatis mutandis, de poemul eminescian Epigonii – încă un argument că lumea rămâne, în mare, la fel, deşi vremurile se schimbă –, este vorba de entuziasmul creator, coroborat cu sinceritatea care continuă să-i determine pe mulţi oameni de bună credinţă să-şi pună energiile în slujba realizării frumosului, convinşi că, şi prin aportul lor, omenirea poate deveni un pic mai bună sau, măcar în parte, îşi poate atenua asperităţile sau contondenţele.

Remarcabil este că, fideli obiectivului pe care, probabil, şi l-au propus – ca membri fondatori, cei mai mulţi, ai cenaclului amintit –, autorii cuprinşi în această antologie caută să transforme actul creator într-un mod de viaţă sau, cel puţin, într-o contrapondere, fie şi temporară, la existenţa obişnuită, demonstrând, şi în felul acesta, loialitate faţă de crezul pe care îl slujesc.

5

Polenizare Totodată, fiind angrenaţi, în mod firesc, în cotidian, fără a părea că se lăsa pradă deziluziilor sau entuziasmelor induse de acesta, „eroii” – din ale căror scrieri se alcătuieşte culegerea propusă drept tentativă de polenizare a unui fragment din spaţiul literar contemporan – fac din coexistenţa lor în cenaclu şi în antologie nu o competiţie, ci o acţiune prin care dovedesc şi îşi dovedesc, la nivelul întregului, complementaritatea.

Tonul, în ordine alfabetică, îl dă Laurenţiu Belizan, iar închizătoarea de formaţie sau ariergarda este Gina Zaharia, doi autori a căror maturitate creatoare este vizibilă prin siguranţa cu care-şi fixează în scris talentul, în încercarea de a da perenitate clipei, fără a fi singurii, din carte cărora să li se poată recunoaşte această calitate .

Un aspect pe care, de asemenea, vreau să-l subliniez, privind antologia în ansamblu, este că eşantioanele de poezie selectate spre a fi supuse exigenţei lectorului sunt incontestabil superioare prozei din volum. Cea din urmă, mai are încă mulţi paşi de făcut până să ajungă la nivelul literaturii artistice propriuzise, aflându-se, momentan, cu foarte puţine excepţii, fragmentare, doar în stadiul unor compuneri, mai mult sau mai puţin izbutite, fiindcă, pe spaţii largi, aşa cum este domeniul prozei, din punctul meu de vedere – şi nu doar al meu – scriitorul trebuie să pună în valoare o seamă de calităţi (pe care nu e cazul să le detaliez aici), fără de care energiile condeierului se pot risipi în zadar. Între aceste date, aş menţiona, totuşi, obligaţia cunoaşterii foarte bune a limbii, dar şi necesitatea unui acut simţ al subtilităţilor ei, simţul detaliilor, o atenţie distributivă, prin care să observe şi să reţină chiar şi detaliile cele mai nesemnificative pentru ochiul comun... Unele se dobândesc, dar pentru altele voinţa, persevenţa nu sunt suficiente spre a le căpăta.

Nu vreau însă, prin ceea ce am spus, să se creadă că aş minimaliza atributele personalităţii poetului! Departe de mine acest gând! Numai că poezia contemporană – scăpată de rigorile 6

Ante Portas 2016 formale, de o seamă de canoane care, altădată, erau condiţie sine qua non a procesului de creaţie şi a recunoaşterii unui text ca aparţinând acestei sfere – este un tip de creaţie mult mai permisiv şi nu doar la nivelul formal la care m-am referit, ci şi la celelalte: lexical, morfo-sintactic, la cel al punctuaţiei şi chiar al ortografiei, încât aproape orice abatere de la normele lingvistice poate fi, astăzi – şi să sperăm că numai astăzi! –, catalogată atât pozitiv, cât şi negativ, în funcţie de ochiul care priveşte... În plan tematic însă, fragmentele din scrisul autorilor antologaţi aici, fie că este vorba de poezie, fie de proză, nu fac notă discordantă în ansamblul literaturii române actuale, de o atenţie evidentă bucurându-se, la majoritatea, încercarea de autodefinire a sinelui, imposibilitatea ieşirii de sub tirania timpului, tentaţia sfidării limitelor, dragostea, cu o mulţime de aspecte din arsenalul ei, între care visul refacerii unităţii androginice, (auto)cunoaşterea prin celălalt etc.

Concluzii nu sunt încă de tras, paşii pe care-i fac autorii culegerii înscriindu-se în plin proces de polenizare, atât de sugestiv identificat prin titlul cărţii. Aşadar, timpul (mereu strecuratul venin, vorba lui Lucian Blaga) va hotărî locul – în perimetrul pe care-l vizează – fiecăruia dintre aceşti unsprezece temerari luptători de pe baricadele scrisului, cărora nu pot decât să le urez succes în drumul pe care l-au ales şi pe care-l urmează, sper, cu tenacitate.

Mioara Bahna

7

Polenizare

Mai multe nume adunate pe o carte „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”, scria, în „Testament”, Tudor Arghezi. „Polenizare” este o carte pe care s-au adunat mai multe nume. Este a doua carte a Cenaclului „Ante Portas”, după „Paşi în cetate”, care a fost primită cu interes de cititori, mai ales de tineri.

Unsprezece inimoşi membri ai Cenaclului şi-au pus una lângă alta creaţiile literare de ultimă oră şi au alcătuit o nouă carte de toată lauda. Cu gândirea îndrăzneaţă a celor care au conceput-o, noua apariţie editorială se reliefează prin conţinutul bogat şi divers, prin ţinuta grafică elegantă.

Pentru a evita o eventuală ierarhizare valorică, deloc potrivită acum, când viaţa de cenaclu e încă la început de drum, creaţiile autorilor sunt prezentate alfabetic. Şirul lor este deschis de Laurenţiu Belizan, conducătorul cenaclului. Cel mai galonat dintre semnatarii cărţii, dacă ţinem seama prestigiul premiilor obţinute, este vorba îndeosebi de „Premiul special RefleXos”, Madrid, 2010, şi de „Diploma de merit pentru performanţe care onorează Buzăul în literatura naţională şi de pretutindeni”, Buzău, 2012, are deja trei volume publicate şi a semnat poezii în importante reviste de literatură. În versurile din cartea de faţă Laurenţiu Belizan ni se arată ca un poet citadin, care aduce în vers imagini semnificative din viaţa şi din gândul oamenilor din aşezări urbane. Una dintre ele se întâlneşte în „Ab initio”: „fulgul de pasăre-/ rătăcit în oraşul ăsta blestemat-/ mişcându-se pe parbriz/ măsurând parcă timpul din alte lumi/ cu peţiolul de os transparent”. O altă imagine citadină, la fel de concentrată, apare în „Polenizarea umbrei”: „soarele plouă / se prelinge pe trupuri/ pe unghiile tale colorate/ se aşază fluturi”. În final, se caută cu înfrigurare lumina: „voi săpa după lumină/ până vei înflori cu adevărat”.

8

Ante Portas 2016 Oraşul ne este adus, de asemenea, ca pe tavă, în „seva dulce a zilei”: „oraşul adormit/ castele în paragină/ frigul/ pianul morţii amorţit ca o rândunică din gaura de şoarece”. Din poeziile pe care le semnează, mai reţinem că Laurenţiu Belizan este şi un poet al visării, aşa cum se înţelege din „ochii vor avea pleoape noi”: „când voi ieşi pe uşă năclăit de vise/ simţind cordonul ombilical/ precum sforile unui zmeu pe cer”.

Deşi tânără, abia a terminat de curând liceul, DanaGeorgiana Biţeanu şi-a pus deja semnătura pe două cărţi, una de proză, „Tragedia şi viaţa după”, roman în care este şi eroină, alta de versuri, „Poezii pentru suflet”. Tânăra autoare are deja câteva apariţii în reviste de literatură şi a obţinut două premii literare. În cartea de faţă, se prezintă cu o proză care ne transpune în lumea satului la vremea copilăriei, făcând dovada că are ştiinţa închegării firului narativ, că are capacitatea de a-l captiva pe cititor prin candoarea cu care spune povestea, dar şi prin realismul vieţii de astăzi la ţară. Nu poţi să nu fii interesat de poveste, dacă ea începe astfel: „…mă jucam cu căţeluşa mea Pami, atribuindu-i roluri în jocurile mele. Uneori era un prinţ care îşi salvează prinţesa, prinţesa fiind o găină sau chiar eu, alteori corsar care străbătea cele nouă mări şi nouă ţări în căutare de comori; aici marea mi-o imaginam a fi trotuarul, corabia corsarului fiind leagănul meu.”

Mihaela Roxana Boboc a publicat cinci cărţi: trei de poezie şi alte două - un volum de versuri şi un roman - în colaborare cu Tudor Cicu. În plus, versuri ale sale au fost cuprinse în patru antologii şi a fost încununată cu aproape o duzină de premii. Din poeziile prezentate, de iubire, dar şi de meditaţie asupra vieţii, reţine atenţia „Da, Ema”, în care declară încă de la început: „am iubit şi eu/ o dată la întâmplare/ avea şoimi în privire şi otravă pe buze”. Bucuria iubirii împlinite continuă: „da, Ema/ m-a iubit şi el/ anonim/ atipic/ amorf/ toate ale lui încep cu prima literă/ chiar şi primul sărut/ e un adagio/ care nu poate fi rostit/ între timp”. În „Epilog”, autoarea ne spune 9

Polenizare clar despre ce scrie: „scriu sec/ despre viaţă/ cu ceasuri sau punţi/ uneori cu dor/ despre moarte/ sau teama că otrăvit/ fără leac ori reţetă/ vor putrezi iubirile uitate”. Şi Alexandru Bolache are un volum apărut, „Hamal în portul visurilor”, cu care a primit Premiul pentru debut la Festivalul „Primăvara poeţilor”, organizat de Biblioteca Judeţeană Buzău în 2015. Versuri ale sale au apărut, de asemenea, în trei almanahuri. În cartea de faţă vine cu o proză scurtă, „Frunza”, în care îl preamăreşte pe omul de la catedră, precum şi cu patru poezii de dragoste. Din „sens interzis”, reţinem o candidă invitaţie la un ceai: „te invit la un ceai draga mea/ ia un loc pe un nor de zăpadă/ când şacalii din corn vor suna/ noi vom face din versuri plămadă”.

Cu o poezie matură se înfăţişează mult mai tânărul Costin Andrei Bolache, care a debutat în „Cartelul metaforelor” şi a apărut până acum în două antologii. Tinereţea nu-l reţine în niciun fel să reflecteze la probleme esenţiale. În „visul vieţii” constată: „ce ciudată e viaţa… /atâtea iluzii şi legături efemere/ ne povestesc de liniştea sublimă a cerului,/ înconjoară, din cercul vicios al minciunii, răbdarea; o sugrumă prin cuvinte-ascuţite”. O asemenea reflecţie întâlnim şi în „răscruce”: „tic tac/ bufniţa/ numără secundele lunii/ sfâşiind cu ghearele/ timpul/ rămas atemporal/ în ochii lumii cenuşii.

Tot tânără, încă studentă, Laura Cozma, secretar general de redacţie al revistei „Ante Portas”, a publicat în mai multe reviste şi a obţinut şase premii la concursuri literare. Poeziile cu care se prezintă în cea de a doua carte a Cenaclului relevă exerciţiul şi experienţa scrisului, măiestria creării de imagini poetice îndrăzneţe, adânc semnificative. În „Vis – în deşertul alb” întâlnim o manieră originală de înfăţişare a iernii, care apare ca femeie cu „dorinţă însângerată”, pentru ca, în final, aceasta să spună: „Nu sunt Afrodita, sunt doar Iarna.” La vârsta poetei, tema iubirii nu avea cum să nu abunde. Iată cum este înfăţişată iubirea în „Reînviere”: „Frunzele dansează pe lacrimi de 10

Ante Portas 2016 toamnă. Oare sunt note uitate?/ Îţi ascult răsuflarea prin timpanele nopţii./ Da, iubirea curge osmotic în mine!”

După „Dragoste dincolo de nori”, volum apărut în 2013, Petruţ Dinu şi-a lansat, la începutul acestui an, cea de a doua carte a sa, „Fiori”, roman despre care a scris apreciativ şi încurajator, pe coperta a patra, criticul literar Alex Ştefănescu.

Nimic surprinzător, nimic de mirare, dacă autorul n-ar fi încă elev de liceu. Talentul tânărului creator de literatură este confirmat şi de zece premii şi două menţiuni obţinute la concursuri literare. În cartea la care ne referim, vine cu trei poezii şi două proze scurte, „Şapca roşie” şi „Ce nu vom şti niciodată”. În cea de a doua proză este vorba despre doi bătrâni, soţ şi soţie, amândoi bolnavi de Alzheimer. Profund emoţionante sunt frazele din final: „Mă rog doar să murim amândoi odată. Să nu cumva să mor eu primul, iar tu, rămasă în urma mea fără memorie, să ai impresia că nu te-a iubit nimeni niciodată”.

Fără a face vâlvă în jurul său, fără a se bate pentru a cuceri spaţii literare, Petruţa Niţă a apărut cu poezie în câteva reviste de literatură şi în două antologii. Calitatea versurilor sale o dă capacitatea de a-l cuceri pe cititor prin tematica axată pe probleme de fond ale existenţei, prin imagini poetice expresive, care invită la meditaţie, fiind confirmată şi de poeziile cu care se prezintă în cartea de faţă. Autoarea trăieşte „simţind şi gândind între dileme”, cum aflăm din poezia „ignoranţa căutării de sine”, în care spune: „aparent, tu ştii doar ce vrei să vezi/ iar eu vreau să ştiu/ doar ceea ce nu vreau să văd” şi, pentru asta, se caută „în labirintul ferestrelor din mine”. Versuri remarcabile se întâlnesc, de asemenea, în „tablou de familie”: „tâmpla tâmplei bunicii mele se ceartă cu tâmpla străbunicii/ pe sub tâmpla tâmplei mamei mele”.

Chiar dacă e foarte tânără şi mai este încă elevă, Sabina Andreea Rîmbeţ se poate mândri cu patru premii obţinute la concursuri pe teme de literatură. Pentru cartea de faţă a pregătit două proze scurte „Apus şi răsărit” şi „Vanitate”, precum şi o 11

Polenizare poezie - „Păpuşa”. Reţine mai ales atenţia „Vanitate”, o poveste din lumea animalelor, pentru că pune mai bine în valoare calităţile de povestitor şi de moralist ale autoarei. „A fost odată ca niciodată un cerb la fel de negru ca noaptea, cu stele în ochi”, aşa începe povestea din care aflăm că mândria cerbului nu l-a ajutat, ajungând să fie sfidat chiar şi de cea pe care a dorit-o perechea lui.

Simina Maria Sima, încă elevă, a obţinut până în prezent cinci premii la concursuri de literatură. Ele atestă seriozitatea şi talentul cu care înfăptuieşte actul artistic. O dovadă în acest sens ne oferă şi poeziile cu care se prezintă în cea de a doua antologie a cenaclului „Ante Portas”. În „oraţie la capăt de nuntă”, ne spune: „mi-am întins stele pe o felie de pâine, am presărat câteva bucăţi de lună şi am muşcat din ea.” În „râzi dacă…”, întâlnim o atitudine fără echivoc împotriva separării oamenilor, în noi şi ei: „nu mă aude nimeni dintre pereţii ăştia/ nimeni nu vede cum mă silesc/ să scriu cu sânge din degetu-mi arătător/ că vreau să fie iar lumină,/ că-mi iese inima din piept/ şi se izbeşte cu putere, se terfeleşte/ de zidul dintre NOI şi EI”.

Plutonul creatorilor literari îl încheie, ca pe câmpul de bătaie, o luptătoare cu temeinică pregătire, Gina Zaharia, redactor-şef al revistei „Ante Portas”, membru al echipei redacţionale Facebook „Literatura de Azi” şi administrator al site-ului „Însemne culturale”. Prodigioasa creatoare literară şi-a pus până acum numele pe opt cărţi de poezie şi de proză, are încă două pregătite pentru apariţie şi s-a numărat printre semnatarii a 18 antologii. Dintre poeziile cu care se prezintă în volumul colectiv la care contribuţia domniei sale este de mare importanţă, reţinem, ca exemplificare a gândirii în imagini petice care încântă sufletul, poezia „târziu”, care începe astfel: „Apa aceea tulbure are înfăţişarea unui vultur/ câţi trecători au descoperit zgomotul din pieptul păsării/ într-un cântec de seară/ câte felinare s-au stins în casa de carton/ în care dragostea se furişase ca un şoarece flămând/ şi mai ales de câte ori am pus inima 12

Ante Portas 2016 acoperiş/ în nopţile fără lună.”

Avem, aşadar, în faţă o carte cu mai mulţi autori, membri ai cenaclului „Ante Portas”.

Nu avem de-a face cu începători, cum s-ar putea crede.

Mai toţi au, cum s-a văzut, volume publicate, care au fost bine primite de critica literară şi de cititori şi, aşa cum se desprinde şi din ceea ce au înfăţişat în cartea de faţă, au o bună experienţă în arta comunicării, prin vers ori proză, cu publicul interesat să-şi lărgească aria cunoaşterii. Îi felicităm pe autori şi pe realizatorii noii apariţii editoriale, căreia îi dorim succes în drumul său spre inima cititorilor.

Dumitru Dănăilă

13

Polenizare

Laurențiu Belizan Cofondator și președinte al Cenaclului literar „Ante Portas”, Buzău.

Cărţi publicate: - Pareidolia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011; - Onirograme, Editura Editgraph, Buzău, 2012; - selfie cu Dumnezeu, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2015; Premii: - Laureat cu premiul special RefleXos (Madrid) în cadrul ediţiei 2010 Concursului „Astenia de primăvară”, organizat de Hermeneia.com - Asociaţia culturală „Renaşterea buzoiană” îi conferă în aprilie 2012 Diploma de merit pentru performanţe literare care onorează Buzăul în literatura naţională şi de pretutindeni - În mai 2012 i se decernează premiul „Opera prima” pentru volumul „Pareidolia”, la Festivalul internaţional „Tudor Arghezi”, ediţia a XXXII-a, prezidat de Ana Blandiana şi Dan Cristea, prilej cu care are onoarea să o cunoască pe Mitzura Arghezi - În aprilie 2013, „Onirograme" ia premiul pentru cea mai bună carte, la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, organizat de Biblioteca Judeţeană Buzău - Premiul „Mircea Micu” pentru „selfie cu Dumnezeu”, în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu", septembrie, 2015 - Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U.S.R., pentru volumul ,,selfie cu Dumnezeu”, la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a IX-a, 2016, organizat de 14

Ante Portas 2016 Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău - Articole şi recenzii despre opera literară a autorului au fost publicate în revistele Luceafărul (revistă a Uniunii Scriitorilor din România), Convorbiri literare, Oglinda literară, Fereastra, Dunărea de jos, Renaşterea culturală, Discobolul, Spaţii culturale - A apărut, începând cu anul 2008, în douăsprezece volume colective pe poezie şi proză. ab initio să te poţi opri din drum să descoperi superbele nimicuri ale zilei: fulgul de pasăre – rătăcit în oraşul ăsta blestemat – mişcându-se pe parbriz măsurând parcă timpul din alte lumi cu peţiolul de os transparent blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii îţi vine să te urci pe maşină ca Michael Douglas în filmul acela dement dar nu – dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant te ţine treaz în dreptul second-handului o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă un bătrân o imită zâmbind toţi şoferii aplaudă şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi şi roţile – 15

Polenizare cu rădăcinile lor negre oare mai dormi? îţi tresare măcar un deget de galben? nimeni nu se mai poate mişca oraşul pluteşte ca o banchiză cobor liniştit vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer prind fulgul îl înfig în asfalt vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner! tu încă dormi şi asta e bine!... stampe în cer visul luase o stranie formă concretă urcam prin ceaţă muntele Fuji în căutarea ultimei gheişe care pictează stampe dimineaţa după ce se trezea din mine pleca pe furiş să-şi spele chimonoul din el îşi luau zborul spre pagode cocori loviţi de un delirium tremens iubire subliminală în roşu şi negru sayonara aş vrea ca în ultima zi să mă întâlnesc cu voi toţi numai eu o să ştiu veţi avea ochii decoloraţi de nepăsare învârtindu-vă în jurul meu pe linia orizontului ca nişte saltimbanci pe sârmă iar cerul ar deveni o vioară albastră cu o singură coardă 16

Ante Portas 2016 polenizarea umbrei soarele plouă se prelinge pe trupuri pe unghiile tale colorate se aşază fluturi amnezici liniile din palmă dansează flamenco străzile gheare ale unei feline ies din tălpile mele voi săpa după lumină până vei înflori cu adevărat ochii vor avea pleoape noi camera va intra în travaliu sunt un fetus ce respiră prin crăpătura ferestrei spatele meu a devenit un răboj pentru greşelile lor scrijelite pe geam trupul cerne larma străzii când voi ieşi pe uşă năclăit de vise simţind cordonul ombilical precum sforile unui zmeu uitat pe cer trecătorii mă vor bate pe spate pielea veche aş lepăda-o precum şerpii să o găsească măturătorii în pragul zilei

17

Polenizare timp amniotic ştiu că uneori ai vrea să-ţi recapeţi inocenţa orice atingere înseamnă greaţa aceea rece reprimată în pântec porţi încă pe genunchi semnele exuberanţei fiecare cicatrice are povestea ei ştii bine că nu te poţi întoarce acolo oricât de bine te-ai deghiza nu vei face decât să alterezi amintirile modificând trecutul atât de mult încât să nu ne mai putem recunoaşte eu nu aş mai striga: – eşti femeia mea! iar tu nu ai mai reuşi să te ascunzi în mine de mână cu un prunc seva dulce a zilei ziua aceasta a fost o rodie fiecare oră un sâmbure te privesc şi-mi spun aş vrea să-ţi ardă obrajii într-un carusel de copii din acest burg părăsit în care nu a mai intrat nimeni de un veac şi ceva doar porţile să toarcă un fir de mult încâlcit printre ierburi copacii se împletesc în mansardă cu un pian avem semnele noastre când te strâng de mână înseamnă că nu ştiu în ce poveste am nimerit 18

Ante Portas 2016 oraşul adormit castelele în paragină frigul pianul amorţit ca o rândunică din gaura de şoarece orele cădeau sfâşiind ziua lungă cât o draperie din sala umbrelor se agăţau de trupurile noastre ar trebui să scot din burta peştelui cercul murmuram privindu-te precum Iona să ţi-l pun pe cap spunând în faţa tuturor ce bine îţi stă! doar chipul mamei palid ca o icoană mustra blând aureolele noastre de fontă coclită legenda omului-sandvici cu privirea spre norul cel mai îndepărtat mergea pe strada principală purtând panourile desenate cu îngheţată pantofi de crocodil sintetic sau ultima soluţie de şters geamurile până într-o zi când poemele le-au luat locul copiii se amuzau teribil ştergând cuvinte la întâmplare din golul rămas se iveau însă altele un fel de furnici vindecând o rană sârmele din jurul frunţii lui plecau spre uriaşele touchscreenuri oamenii se înfiorau la atingerea lor caldă 19

Polenizare pielea se albăstrea deodată versurile devenind o prelungire a venelor în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună dimineaţa un praf alb ca un fard s-a aşternut peste faţa oraşului oamenii străzii au pus literele în tomberoane le-au dat foc se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri anamnesis amintirea aceea trebuia să rămână acolo ca un soldat în armata de teracotă nimeni niciodată nu ar fi trebuit să conducă lumina spre el să-i distrugă culorile feţei s-a întâmplat altfel unii scriu tot felul de tâmpenii pe wall-uri de exemplu că totul se întâmplă cu rost ce rost avea să-i găsesc telefonul pe net căutând lanţuri Gall? să aflu că el a turnat acea rachetă de tenis din aluminiul pistoanelor unui tractor aruncat la fier vechi aveam părul cârlionţat pe atunci nu-mi mai plăcea alergatul porumbeilor cu tricicleta lumina-mi trăgea umbra spre focul de sub creuzet dinspre salcâmi se auzea mondial / iubire bibelou de porţelan Hephaistos o aşeza-n rame presând nisipul cuarţos de la exterior spre interior 20

Ante Portas 2016 ultimele picături de metal alb au căzut din ciocul de faianţă al vasului le-am cules din praf şi l-am rugat să-mi dea găuri pentru o amuletă.

– mai târziu...! mi-a zis – mai târziu... de atunci nu a mai existat apus sau răsărit doar o mişcare bezmetică a soarelui bolnav de cataractă

12 21

Polenizare

Dana - Georgiana Bițeanu Membru fondator al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Cărți publicate: - „Tragedia şi viaţa după”, Editura Editgraph, Buzău, 2013 - „Poezii pentru suflet”, Editura Editgraph, Buzău , 2013 Apariții literare: - Almanahul „Renaşterea Buzoiană”(2014) - Revista „Uscând o lacrimă”(2014) - Antologia „Paşi în cetate’(2014) - Revista „Cartelul Metaforelor” Premii: - Premiul Fundaţiei Academice Vasile Voiculescu (2013) - Premiul Special „Tudor Cicu” (2013) - Premiul „George Vioreanu” (2014) - Diplomă de merit pentru romanul de debut „Tragedia şi viaţa după” (2014) - Premiul Revistei „Cartelul Metaforelor” (2014)

În vremea bunicilor (fragment proză) Pe când eram o fetişcană de vreo 5-6 anişori mergeam la bunici, în comuna Bălăceanu, situată în estul judeţului Buzău, în câmpia Râmnicului.

Este o comună cu relief plat, specific zonei de câmpie, cu soluri fertile, care au favorizat dezvoltarea culturilor de grâu, 13 22

Ante Portas 2016 porumb, orz şi ovăz.

Mă uimesc şi acum întinsele lanuri de grâu, cât vezi cu ochii o mare de spice verzi care mai apoi devin galbene ca aurul, care se unduiesc în bătaia vântului dând impresia că ai în faţă întinsa mare.

Locuitorii comunei sunt agricultori, îndelednicindu-se şi cu creşterea animalelor.

Acolo, la bunici, rămâneam uneori cu săptămânile. Nu stăteam locului un minut, zburdalnică cum eram, alergam pe câmpurile pline de flori cu miros îmbătător sau mă jucam cu căţeluşa mea Pami, atribuindu-i roluri în jocurile mele.

Uneori era un prinţ care îşi salvează prinţesa, prinţesa fiind o găinuşă sau chiar eu, alteori corsar care străbătea cele nouă mări şi nouă ţări în căutare de comori; aici marea mi-o imaginam a fi trotuarul; corabia corsarului fiind leagănul meu.

Jocul începea aşa: luam mica căţeluşă care nu se împotrivea copilăriilor mele şi o aşezam pe leagăn, o balansam un pic pentru a da impresia că se află în mijlocul unei furtuni şi trebuie să abandoneze corabia aruncându-se în mare, priveam râzând şi bătând din palme cum se chinuie biata căţeluşă să-şi menţină echilibrul pe leagăn. În cele din urmă căţeluşa îşi făcea avânt şi sărea din leagăn, iar eu aplaudam frenetic ghicind că jocul s-a terminat.

Pami este o căţeluşă de talie mică, din rasa Teckel, cu blăniţa scurtă, neagră ca tăciunele, cu două puncte maronii deasupra ochilor, pe burta şi sub bărbie are aceeaşi culoare maron, lăbuţele parcă sunt încălţate în şosete de culoare maron, căpuşorul este uşor alungit, urechiuşele lăsate şi nasul în vânt care, în ciuda staturii ei mici, îi dau un aer de câine de pază. Are o codiţă lungă şi dreaptă ce se mişcă ritmic tot timpul, asemeni pendulului unui ceas şi o privire rugătoare şi nevinovată care pe mine şi pe bunicul ne intimida de foarte multe ori.

Bunica este foarte mândră de caţeluşă deoarece este neîntrecută în lupta cu şoarecii, asemeni unui brav soldat, urmele 14 23

Polenizare luptelor purtate de ea se văd prin semnele rănilor de pe urechi şi bot. Uluitor cât de aprigă este la prinsul şoarecilor, este la fel de ageră ca o pisică.

Când mă plictiseam de joacă mă ţineam scai după bunica sau de şortul bunicului, mereu prăfuit de făina de mălai din moară şi-l urmăream, cum ţesăla calul, vaca şi viţelul, cum hrănea animalele, cum bunica mulgea vaca.

Nici nu simţeam cum trece timpul, încercând la vremea aceea să desluşesc enigmele vieţii, ceea ce m-a facut să îndrăgesc păsările şi animalele, să-mi placă muncile câmpului.

Lunile treceau ca vântul şi ca gândul, aşa încât nici acum nu ştiu cum a trecut vara şi iată-mă din nou la ţară la bunici.

Toamna cea îmbelşugată a sosit, vântul a început să bată mai rece, frunzele şi-au schimbat culoarea, îşi îmbrăcă mantia arămie.

Bunicul a scos în curte, la umflat, tocitoarea şi butoaiele, semn că se apropie culesul viei. Operaţiunea aceasta o face cam cu trei săptămâni înainte de cules şi constă în scoaterea butoaielor din cramă, amplasarea lor la umbră sub salcâmi, pe nişte bucăţi de căpriori, pe verticală cu unul din funduri în sus, apoi pune saci de iută peste ele, saci pe care-i umezeşte cu apă în prealabil. Din când în când mai toarnă câte o galeată de apă pe fundurile lor si umezeşte şi sacii.

Cu timpul doagele şi fundurile butoaielor se umflă, iar bunicul ia la bătut cercurile lor pentru a strânge mai bine doagele. După aceasta spală butoaiele. În prima fază introduce în butoi un lanţ şi apoi toarnă două, trei găleţi cu apă fiartă şi începe a-l rostogoli în faţă şi în spate, apoi îl ridică şi-l lasă pe laterale de mai multe ori. Răstoarnă apa din el, scoate lanţul şi pune din nou apă fiartă, procedând ca mai înainte. Îl poziționează la locul lui, dar de data aceasta îl pune orizontal cu cepul în sus şi-l umple cu apă rece, operaţie pe care o face cu ajutorul unei pompe ce trage apa din fântana. La început din butoi mai curge pe ici pe colo apă, dar cu timpul nu mai dă o picătură.

15 24

Ante Portas 2016 Cu două zile inainte de cules dă drumul apei să se scurgă din butoaie şi tocitoare, le spală din nou cu apă fiartă şi le clăteşte cu apă rece. Butoaiele le aşază în cramă, iar tocitoarea tot la umbra salcâmilor.

Revăd cu ochii deschişi toate acestea când mă trezesc la realitate vorbele mamei: – Dana, hai mamă la culcare, că este târziu şi mâine ne trezim dimineaţă!

Mă conformez fără să scot un cuvânt, fericită că mă aşteaptă o zi plină mâine. Noaptea mi se va părea, ca de obicei, foarte scurtă.

Dimineaţa începe forfota, primii care se trezesc sunt bunicii, ca de fiecare dată. Acum s-au trezit mai devreme decât de obicei, la ora patru şi jumătate.

– Ilie eşti treaz? Ce facem, ne dăm jos din pat?

– Hai să ne îmbrăcăm, c-avem o zi lungă azi.

Au aprins becul şi se îmbracă pe muteşte, fiecare cu gândurile lui. Ieşind afară bunicul se uita spre cer şi zice: – Este senin, sigur a căzut apa. Bunica îl priveşte cu mândrie şi-i răspunde din mers: – Înseamnă că nu plecăm prea devreme, să se mai ridice apa că ne udăm.

Fără să-şi mai spună ceva se îndreptă fiecare în altă direcţie.

Sarcinile sunt precis împărţite, în mod tacit. Bunicul merge şi hrăneşte animalele. Acestea dorm într-un grajd de circa cinci metri lungime şi trei, trei metri şi jumătate lăţime, construit din chirpici cu acoperiş în două ape învelit cu ţiglă, având ca acces o uşă din lemn. El ridică cu mâna coşul de lângă grajd şi se îndreaptă către şira cu lucernă. Acolo se foloşeste de un cârlig din fier cu care smulge din şură lucerna şi o pune în coş. Apucă cu ambele mâini toartele coşului şi se îndreaptă spre grajd.

Primele care primesc hrană sunt vaca şi viţelul, apoi calul.

Bunicul îşi face loc printre ele, împingându-le cu mâna: – Nea la loc, Joiana. Florică, stai cuminte şi tu, că-ţi pun şi 16 25

Polenizare ţie în iesle imediat! În fiecare dimineaţă are loc acest dialog între el şi animalele lui. Vaca nu are răbdare ca el să răstoarne coşul cu lucernă în iesle, ci smulge o gură bună din acesta, smucindu-l zdravăn pe bunic, acesta se supără înjurându-le: – Tu-ţi ceru’ mătii de boală, gata să mă dai jos!

Vaca, ascultătoare de data aceasta, îşi întoarce capul la iesle.

Joiana are culoarea neagră, ţintată în frunte cu o stea albă, cu coarnele întoarse înspre faţă, însă unul este mai scurt deoarece l-a rupt în confruntările de la cireadă. Ea este mândria bunicilor deoarece este bună de lapte, cum spun ei, adică dă lapte mult şi gras. Florică este viţelul ei, din primăvara anului acesta, este negru cu pete albe, adică cum spune bunicul „este florean”, de unde şi numele Florică. În acelaşi timp bunica se ocupă de porci. Aceştia au coteţul alături de grajd, care este tot din chirpici, dar cu acoperişul într-o apă. Acesta este împărţit în două boxe, în fiecare fiind câte doi porci. Bunica zice că atunci când sunt câte doi se îndemnă mai bine la mâncat.

Intrând în magazie, ea se indreaptă spre colţul din drepta de unde ia o găleată, o umple cu urluială dintr-un butoi din tablă, merge la pompă, o înmoaie cu apă şi apoi se îndreaptă către coteţul lor. Porcii se imbulzesc spre ea, ceea ce o face pe bunica să se certe invariabil cu ei : – Gâţii, gâţii, că-mi răsturnaţi mâncarea, găsi-v-ar să vă găsească! Nemâncaţilor!

Cel mai obraznic primeşte o palmă peste ceafă, iar acesta se retrage puţin fără să fie prea speriat de lovitură.

Le pune urluială în troacă, atentă ca aceştia să nu-i răstoarne găleata, pune jumătate din ea, iar cealaltă jumătate o pune la ceilalţi, ocărându-i şi pe aceştia .

Troaca este făcută dintr-o ţeavă din fier cu diametrul cât fundul unei găleţi, tăiată în jumătate şi cu capetele astupate cu 17 26

Ante Portas 2016 table, operă a tatălui meu.

Apoi bunica umple găleata cu apă de la pompă şi le-o pune în altă troacă identică cu cealaltă.

Cu găleata în mână, pleacă spre magazie, o încarcă cu boabe de porumb dintr-un butoi identic cu cel cu urluială şi o ia agale spre ţarcul găinilor. Aici, în timp ce le pune boabele, în nişte cutii din lemn confecţionate de bunic, începe să le strige: Pui, pui pui, puii mamei, pui pui.

Fiind dimineaţa foarte devreme găinile încă dorm în coteţul lor.

La auzul vocii, ca la comandă au început să alerge spre ea o puzderie de pui şi găini, bătând din aripi, fiecare dorind să apuce locul cel mai bun în jurul cutiilor.

Numai cocoşul Gheorghiţă, alb cu gâtul chel, se înfoaie, bate din aripi, îşi lasă capul pe spate şi cântă mândru, apoi fără a se grăbi, ca şi cum nu i-ar fi foame, se îndreaptă spre celelalte găini.

Bunica era de acum imobilizată în mijlocul lor, nu putea să mai păşească din cauza păsărilor care nu ţineau cont că urcă pe picioarele ei.

– Uşi, uşi, boalelor, că vă calc şi rămâneţi cotonoage, găsiv-ar să vă găsească!, le uşuie ea.

Reuşi cu greu să iasă, se opreşte puţin, le priveşte cu mândrie, le numără din ochi, apoi se îndreptă spre ţarcul raţelor, acolo pune în teici boabe, chemându-le şi pe ele: – Uti, uti, uti, veniţi la mama şi voi!

Acestea au început să alerge spre teici făcând un vacarm asurzitor: maca maca, maca.

Le număra din ochi şi pe acestea. Mulţumită că sunt toate pleacă spre bucătărie. Aici se spală pe mâini, strigând: – Ilie, dă tainul la vacă, s-o mulg!

Fără să răspundă, bunicul se îndreptă spre grajd şi începe să pregătească tainul.

Acesta este format din urluială facută din ştiuleţi de porumb măcinaţi, pe care o pune într-un ceaun din aluminiu, o umezeşte puţin ca să fie mai uşor de consumat de animale.

18 27

Polenizare Lângă grajd stau tot timpul trei ceaune pentru tainul de dimineaţa şi cel de seara al animalelor.

Ia alt ceaun, pregăteşte tainul pentru viţelul Florică, în altul pentru cal. La auzul zgomotului de ceaun animalele încep să se agite, întorcând capul spre uşă, mugesc usor, muuuu.

Ordinea de hrănire contează foarte mult când este vorba de tain, primul primeşte Florică, fiind mai tânăr şi neastâmpărat, astfel va fi preocupat cu mâncatul în timp ce le pune tainul vacii şi calului.

Bunicul intră printre vacă şi viţel cu ceaunul în mână stângă, cu dreapta lovindu-l uşor peste spate pe viţel, astfel îl face atent despre intenţia lui.

– Nea boală, că mă loveşti cu cornul! îi strigă vacii, care devenise nerăbdătoare întorcând capul spre el, apoi se apleacă uşor spre iesle şi pune ceaunul în faţa viţelului.

Iese afară împingând cu mâinile vaca. Ia celălalt ceaun în mâna dreaptă, de data aceasta, iar cu stânga o loveşte uşor pe spate pe vacă s-o facă atentă şi în acelaşi îi pune şi ei ceaunul în iesle.

Calul este cel mai cuminte, pe el îl mângâie pe spate în timp ce intră şi-i pune ceaunul în iesle.

– Hai, măi băiatule, ia şi mănâncă, azi avem treabă, nu glumă! îi spuse şi-l bătu prieteneşte pe crupă.

Toamna şi primăvara când erau multe şi grele muncile, Negru, calul, primea porţie de tain dimineaţa şi seara. Între timp bunica a sosit cu o găleată, o cană şi un prosop.

– Hai la loc, Joiana, hai să te mulg!

Vaca ştie unde-i este locul, se mişcă spre stânga până aproape de perete şi acolo rămâne.

Bunica ia apa din găleată cu cana, o toarnă în căuşul mâinii drepte şi spală ugerul vacii de mai multe ori, îl şterge cu prosopul, apoi se spală şi ea pe mâini şi se şterge. Dintr-o mişcare aruncă prosopul pe umărul drept şi începe mulsul.

19 28

Ante Portas 2016

Mihaela Roxana Boboc Membru fondator și secretar al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Apariţii editoriale: Opinia Buzău, Vitralii - Rm. Sărat, Fereastra - Mizil, Algoritm literar - Hunedoara, Porto Franco - Galaţi, Antares - Galaţi, Marmaţia Literară, Agero-Stuttgart, Pro Saeculum, Spații Culturale Rm. Sărat, Oglinda literară, Cartelul Metaforelor - Buzău.

Cărți și antologii: - Volum debut „Vers și culoare”, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010 - Volum versuri „Poemele Ioanei”, Ed. Lorilav, Buzău, 2010 - Volum poeme în oglindă cu scriitorul Tudor Cicu: „Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, Ed. Rafet, 2015 - Volum poeme „Șevalet cu epilog”, Ed. Rafet, 2016 - Antologie „Poeme Hai-hui”, Ed. Grinta, 2012 - Antologie „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne Culturale, 2013”, Ed. Armonii Culturale - Antologia „Pași în cetate”, Cenaclul Ante Portas, 2014, Ed. Rafet - Antologia „Simplitatea risipirii”, Constanța, 2015.

Premii literare: - Premiul Titel Constantinescu, la Festivalul Naţional „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, aug. 2009 - Premiul Revistei „Antares”, la Festivalul Naţional Titel 20 29

Polenizare Constantinescu, Rm. Sărat, august 2009 - Premiul Festivalului Internaţional de Poezie din Sighetul Marmaţiei, octombrie 2009 - premiul pentru manuscrisul „Vers şi culoare” - Premiul Bibliotecii Judeţene Ion Heliade Rădulescu la Concursul Național de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor”, ediția a XVI-a, noiembrie 2009 - Mențiune la Concursul Național de Poezie: „Leoaică tânără, iubirea...”, Pitești, martie 2010 - Premiul al II-lea la Concursul literar „Vasile Voiculescu arc peste timp”, Buzău, 2010 - Premiul „Nicolae Oancea”, acordat de Revista ”Porto Franco” Galați, 2010 - Mențiune la Concursul Național de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, 2015 - Premiu de excelență „Cartea buzoiană a anului – Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, 2015 - Premiul I – proză la Concursul on-line „Însemne Culturale”, 2015 Da, Ema am iubit și eu o dată la întâmplare avea șoimi în privire și otravă pe buze m-a sărutat a doua oară m-a căutat în seara fără lună decupam poeme și le numeam după mine mi-a cerut un timbru să-mi trimită cuvântul dincolo 21 30

Ante Portas 2016 l-am sărutat până s-au chircit toate abandonurile în pântecele meu era deja iarnă fetușii lepădați ai iubirii suflau peste hornuri în anotimpul acesta sterp uneori râde copilăria la sânul mamei nu îl pot numi cu diminețile oarbe nu-i pot face chip să-mbătrânească între spaimele mele mi-e atât de sete sorb seva umbrelor aruncate de trunchiuri de copaci și nu blestem nici măcar în gând că am venit prea târziu să-i nasc copii de hârtie să-mi fie... da, Ema m-a iubit și el anonim atipic amorf toate ale lui încep cu prima literă chiar și primul sărut e un adagio care nu poate fi rostit între timp ceasul își astupă timpanele 22 31

Polenizare așteptarea ticăie surd ziua își scoate monedele din buzunar le aruncă în mijlocul pieței privind cum mâinile sunt cupe lacome pe care nimeni nimeni nu le poate opri.

Caleidoscop 1. Viața îmi pare curcanul umplut cu tot bălegarul existenței un regret în plus îndeasă durerea până la refuz.

Da! scriu din temniță una fără ferestre cu ziduri groase aproape mutilate de scrijelitul unghiilor Dumnezeul meu e umbra o prind în scheletul nopții până la răsăritul pe care-l văd adunând silabele frânte din coșul cu poezii mai e cale de-un ceas.

2. Ceasuri. Răsfrânte/prelungi ore ticsite de indiferență am văzut un copil murind în genunchi și n-am clipit mi s-a părut că apa a luat până și strigătul mamei abandonul perfid în fața morții 23 32

Ante Portas 2016 m-a scuturat de poezie am zis Tatăl nostru în gând să mai trec o punte.

3. Punți. Te aud vorbind despre punți nu sunt tâmplar dar aș înfige un cui în groapa cu lei unde mă arunci când simți pământul fugindu-ți de sub unghii.

Agăț târziu în cui o raniță veche am călătorit și dincolo dar m-am întors speriată că lumea era un dop de plută într-o mare cu vin sec.

4. Sec. Inund un colț unde am pătruns o singură dată în ziua cu moarte. Erau tâmple reci și miros greu...

Tata zguduie zidurile temniței din care zic că scriu despre viață ceasuri punți și nimic nu iese viu afară de copilul neîmbrățișat care se agață de gât fluierând a pagubă și dor.

5. Dor. (Mă) dor călcâiele nopții până aici nimic nou am învățat să merg pe vârfuri pe poante baletul rusesc e o matrioskă în care astup iluzii cu precizia groparului 24 33

Polenizare care neavând nimic viu în jur își îngroapă propria moarte.

6. Moarte. Cuvânt prelung cu șolduri pline legănând anonim cu brațe firave copiii nenăscuți.

Nu știu dacă din mine iese sufletul sau doar teama.

7. Teama. A explodat în mii de oglinzi și i-am zis Mamă când m-a durut să sug la pieptul ei de atunci trec prin lume copil neînțărcat și laptele ei mi-e venin.

Caut șarpele care să muște mărul primul și să cadă otrăvit.

8. Otrăvit. Și ce? vei spune fiecare vraci își cunoaște sfârșitul și pleacă ducând senin la buze otrava.

Chiar și tu care zâmbești crezând că nu ești vraci știi cum să-mi torni în suflet licori fără rețetă.

9. Rețetă. Au ajuns să prescrie cuvinte fără noimă 25 34

Ante Portas 2016 antidepresive pentru orice boală de trup sau suflet totul e în mintea ta! când sapi labirinturi din care ieși mai încurcat cu o iubire fără leac 10. Leac. Nu citesc în cafea nu văd drumuri lungi nici măcar o linie care să despartă cuvântul iubire în trei silabe aruncate la răspântie cu ecou în pământ roditor.

Pesemne calc printre pietre de ceva timp de nu mai șchiopătez în fața nimănui.

Mă culc pe-un vers fără epilog.

11. Epilog. Am rupt gratiile inițial cu sete dar m-am întors în temnița din care scriu sec despre viață cu ceasuri sau punți uneori cu dor despre moarte sau teama că otrăvit fără leac ori rețetă vor putrezi iubirile uitate Apa spală acum poveștile chiar și pe cele fără epilog le pune la uscat pe sârma neuronală uneori ghimpată 26 35

Polenizare alteori fragilă trec caravane pline totul e curgere chiar și poezia ta vine la vale în zăvoiul cu mesteceni până uit uit și te îmbrățișez orfană și flămândă.

27 36

Ante Portas 2016

Alexandru Bolache Membru fondator al Cenaclului literar ,,Ante Portas” Buzău Administrator al site-ului de literatură ,,Însemne Culturale” Apariții editoriale: - Poeme în ,,Cartelul Metaforelor” - Almanahul ,,Renașterea Buzoiană” 2014 - Antologia ,,Autograf pentru m(â)ine” a site-ului literar ,,Însemne Culturale”, 2014 - Antologia cenaclului Ante Portas ,,Pași în cetate”, 2014.

Volum debut: ,,Hamal în portul viselor”, Editura Rafet, 2015.

Premiul pentru volumul de debut la Festivalul ,,Primăvara poeților” organizat de Biblioteca Județeană Buzău, 2015.

Frunza (proză scurtă) „Bine ați venit, dragi copii! Mă numesc Frunză Cătălina și vă promit că patru ani vă voi îndruma primii pași pentru a deveni oameni adevărați, oameni buni”. Da! Acesta a fost primul discurs pe care acum patruzeci și doi de ani l-am rostit în fața primei mele generații de elevi. Și timp de patruzeci și doi de ani mi-am ținut făgăduiala. Iar acum... acum mă aflam în imposibilitatea de a-mi duce munca până la capăt.

Acestea erau gândurile care îmi treceau acum prin minte și aveam aceeași stare de neputință și enervare care mă stăpânea de atâtea luni. Am aflat cu stupoare că inspectoratul mi-a respins 37

Polenizare cererea de a continua, considerând că sărăcesc bugetul statului dacă iau și salariu și pensie, sau că mă îmbogățesc ilegal.

Priveam pe geam la copacii din fața casei, priveam la frunzele galbene care se desprindeau și eram dezamăgită, parcă trădată. Pentru mulți, azi era prima zi de școală dar pentru mine urma să fie ultima. De mâine, gata, pensionară cu acte în regulă.

Toamna aceasta avea pentru mine două sensuri...

Sunetul strident al alarmei mă făcu să tresar. Îmi spunea de fapt că trebuia să mă scol și să încep programul de dimineață.

Pașii mă purtară din obișnuiță în bucătărie. Am luat instinctiv ibricul și am turnat apa, zahărul și cafeaua. Mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce le voi spune copiilor. Cu siguranță vor considera că i-am abandonat. Vor crede că i-am părăsit. Deși purtată de gânduri, am luat cafeaua la timp de pe foc. Mi-am turnat-o în ceașca dăruită în primăvară de copiii mei. ”Cea mai bună mamă”, așa scria pe ea și pentru mine, ei chiar erau copiii mei.

Niște colegi răutăcioși mi-au spus că nu au găsit ceașcă dedicată învățătoarei. Dar erau aceiași colegi de care o să-mi fie dor în scurt timp. Știam că de mâine totul se va schimba. Nu-mi făceam griji pentru cum o să mă descurc financiar. Chiar dacă salariul urma să fie mai mic, felul meu cumpătat, mă va ajuta. Singurătatea... Da, asta da. Poate că asta va fi cea mai mare povară.

Am însă o grămadă de proiecte pe care voi avea timp să le duc la capăt.

Am făcut repede un duș, lăsând cafeaua să se răcească.

Din oglindă, chipul blând mă privea încercând să găsească o soluție. Am dat din umeri. Nu! Nu aveam nici o soluție. Degeaba te uiți la mine cu ochii tăi albaștri. Mai bine așează-ți părul alb.

Nu ar fi frumos ca în această zi, să fii altfel decât până acum. Ai fost toată viața o damă elegantă și aranjată, cu stil. Mulți nu înțelegeau cum de nu te-ai căsătorit. Nu știau că pentru tine dragostea a murit în tinerețe, lăsând sufletul gol. Apoi ți-ai dăruit sufletul generațiilor de copii. Rând pe rând, din mâinile tale au ieșit oameni. Te mândrești cu ei. Majoritatea sunt acum la 29 38

Ante Portas 2016 licee sau facultăți, sau sunt deja oameni mari cu copii. Indiferent ce sunt, au devenit în primul rând oameni adevărați, așa cum ai promis. Hai, nu te mai uita atât la mine și du-te și bea-ți cafeaua!

Cred că am întârziat cam mult în baie. Cafeaua s-a răcit.

Nu-i nimic, de-abia nu mai fac riduri. Am destule. Cu ce să mă îmbrac? Cum cu ce? Bineînțeles, costumul cel nou. E o splendoare, doar de asta l-am cumpărat. Se uită în oglinda din dormitor. Mmm, nu. Parcă îi lipsește ceva. Mai bine iau rochia roșie de lurex. Nu. Nici asta. Parcă e prea... nu știu cum. În fine o să iau sacoul negru cu o bluză frumoasă pe dedesubt. Poate cea roz. Ba nu. Nici asta nu se asortează îndeajuns. Uite: Asta albă e perfectă. Are și nasturii asemănători cu fusta primită... da’ tot primită. Dacă asta-mi place... Și costumul care l-am cumpărat săptămâna trecută îmi place dar parcă nu-mi vine să-l îmbrac azi.

Le voi arăta tuturor o față veselă. Nu trebuie să se știe ce este în sufletul meu. A venit toamna dar și toamna poate fi un început, nu numai primăvara.

Stau ca o aiurită și mă moșcăiesc de parcă nici nu-mi vine să mă duc la școală. Hai, zâmbetul pe buze și dă-i drumul, altfel ai să întârzii. Ar fi culmea, patruzeci de ani nu ai întârziat și acum să o dai în bară.

Viitoarea pensionară închise ușa cu grijă. Își aranjă gulerul și coborî atentă scările din fața casei. Ar fi trebuit să schimbe ochelarii dar se amăgea singură spunănd că vede perfect cu ei.

Aerul de dimineață al toamnei îi mângâie fața nefardată.

Nu-i plăcea să se fardeze. O făcuse foarte rar. Nu avea de ce să ascundă ridurile care săpaseră la colțurile ochilor.

– Bună dimineața, doamna învățătoare!

– Bună dimineața, Emil. Doamna Caragea, bună dimineața!

Gata, gata?

– Gata, doamna învățătoare, gata. A-nceput școala.

– Bine, Emil. Ne vedem în clasă. Ceremonia de deschidere a fost anulată din cauza firmei care se ocupă cu renovarea școlii.

Veți intra pe la profesori în școală.

30 39

Polenizare Copilul se îndepărtă dar tot îl auzi spunându-i mamei parcă avînd în glas o dojană: – Ti-am spus, mamă, că nu ne părăsește? Ți-am spus. Vezi că am avut dreptate? Îi venea să se întoarcă, să-l strângă în brațe și să-i spună că dacă pleacă nu e vina ei. Alții au hotărât asta. Alții pe care și ea i-a votat. Dar învățătoarea merse mai departe. Trecu prin parcul din apropierea școlii. Deja se auzea hărmălaia din apropierea ei.

Era același zumzet din fiecare an, același zumzet pe care n-o să-l mai audă sau pe care n-o să-l mai simtă în același fel.

Privea copacii de parcă acum i-ar fi descoperit. Mai aveau încă frunze, deși multe erau deja picate pe trotuarul proaspăt asfaltat. În suflet o podidea plânsul, dar în privire avea un zâmbet cald. Și-adusese aminte cum în primul an, un copil mai șugubăț spusese că el n-are ce să învețe de la o frunză... Și toți au râs. Dar au plâns apoi când s-au despărțit de ea...

Intră în școală, salută colegii de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Toți știau. Își luase deja la revedere în vară, când sărbătorise intrarea la pensie. Dar știau că azi, urma pentru ea, să fie cu adevărat ultima zi.

Luă catalogul clasei a patra A. Știa că nu va avea nevoie de el. Oricum îi știa pe de rost conținutul, de la Alupoaicei la Zainea. Erau copii minunați, talentați. Majoritatea erau copii de țărani. Unii ajutau în gospodărie la culesul recoltei, la îngrijitul animalelor dar niciodată nu lipseau de la ore. La început da, însă de fiecare dată, rezolva această problemă.

Ajunsese aproape de clasă, unde un domn mai în vârstă aștepta, alături de un tânăr. Ultimul avea un frumos buchet de trandafiri. Erau florile ei preferate.

– Aaa! Domnul Ganea, ce surpriză frumoasă. Cât mă bucur să vă revăd. Nu-mi spune că el este Mihăiță.

– Bună dimineața, doamna învățătoare! Da, el este... Mihai. Băiatul meu.

– Bună dimineața, doamna Cătălina. Eu sunt Mihai Ganea 31 40

Ante Portas 2016 și ...

– Încântată să te cunosc Mihai. Lasă că vorbim după ce strigăm catalogul.

Din spate, un domn la fel de în vârstă ca și Cătălina, se grăbi să îi ajungă înainte de a intra în clasă.

– Bună dimineața, Cătălina!

– Bună dimineața, domnule director! Așa repede în inspecție?

– Nu, Cătălina. Voiam să-ți prezint pe Mihai Ganea, tânărul nostru dascăl. El va prelua clasa a patra A. Dar văd că deja am ajuns târziu.

Cătălina rămăsese pentru o clipă înmărmurită. Nu îi venea să creadă ce spunea domnul director, deși acesta nu glumea niciodată. Nici măcar la petreceri. Era un om prea sobru pentru a face glume.

Da, așa era. Copilul fostului elev urma să preia clasa și Cătălina avea în inimă un sentiment confuz. Îi părea rău că nu poate preda și anul acesta, dar gândul că un tânăr, așa cum fusese și ea acum patruzeci și doi de ani, va prelua munca ei, că acest tânăr este și copilul unui fost elev, îi umplea pieptul de mândrie.

Au intrat în clasă, unde spre surprinderea ei, pe lângă copii așteptau, parcă la fel de cuminți, douăzeci de oameni maturi.

Erau toți, elevii ei din primul an, cărora le predase la această școală. Toți cu un trandafir în mână, așteptau parcă plini de emoție. Printre ei se regăsea și directorul inspectoratului județean și el, un fost elev.

Cătălina îi privea și nu îi venea să creadă. O podidiseră lacrimile pe care cu greu reușise până atunci să le oprească. A vrut să spună ceva însă ușa se deschise cu putere.

– Bună dimineața, doamna învățătoare! Mă scuzați că am întârziat. Era Zainea Gabriela, mama elevei cu același nume și ea fostă elevă de-a ei. La fel ca acum patruzeci și doi de ani întârziase la prima oră.

32 41

Polenizare Ca la un semn, toți s-au îndreptat spre catedră să o îmbrățișeze. Printre lacrimi, Cătălina găsi puterea să zâmbească.

Era copleșită de sentimente. Dintre toate, cel mai puternic, era acela că munca ei nu fusese în zadar. E adevărat, pentru ea urma un nou început, dar ce lăsa în urmă, era ca rodul acestei toamne frumoase.

Au stat patru ore, au povestit, au râs și au trecut mai ușor peste momentul despărțirii, copiii deja acceptându-l pe noul învățător ca prieten. Doar era ca și copilul ei. Apoi Cătălina și-a luat la revedere și a plecat.

Undeva pe aleea pricipală din parcul trandafirilor, asfaltul era plin de frunze ruginii. Era însă și o Frunză în toamna vieții, o Frunză cu brațele pline de flori. hotarnici puteam vorbi despre ninsoare ore-ntregi sau despre satul tău natal și despre ciocârlii puteam vorbi de jarul care ardea-n sobă aveam adevărate enciclopedii nimeni nu pomenea nimic în schimb de jarul inimii sau despre ochii tăi ștergeai cu grijă praful semănat cu grijă dar niciodată lacrima din ochii mei puteai să umpli la izvor ulciorul cu apă proaspătă neprihănită dar niciodată niciodată golul din inimă să-l umpli nu ai mai putut...

33 42

Ante Portas 2016 au plâns... au plâns trei zei în ceașca de cafea și-un cerb privea o flintă cum adoarme chiar la izvorul dintr-un loc anume la care el venea atunci să bea o zână dezgolită de pudoare citind în linii parcă lăcrima chiar la izvorul ce urma-n cărare dansul stelar ce-apoi se imprima doar unul singur parcă surâdea privind printr-o lunetă vinovată cafeaua cu aromă-nlăcrimată din care el urma apoi să bea ning ning clopoțeii fir de-argint pe tâmpla unui țărm pustiu ecoul pietrelor de-alint în plasă de pescari e viu năvod din alge de smarald într-un ocean orbit de jar ce mă îndeamnă să mă scald înveșmântat cu mir și har purtat apoi de busuioc în târgul găzduit de prinți tomnatici fără de noroc aduși cu sila de părinți 34 43

Polenizare privesc și ei în van sirene la ora când se-ntorc migrene liane reci de labirint ning clopoțeii fir de-argint sens interzis te invit la un ceai draga mea ia un loc pe un nor de zăpadă când șacalii din corn vor suna noi vom face din versuri plămadă la o masă ovală vom sta mai apoi ne-om plimba pe o stradă recunoaște că-i tot vina ta sunt luceferii iarăși dovadă fii străină fii tot ce nu vreau eu voi fi ce nu vrei niciodată ei vor spune că totuși erau arahidă în vers ciocolată

35 44

Ante Portas 2016

Costin Andrei Bolache Membru fondator al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău și redactor al Revistei Ante Portas.

Debut literar - „Cartelul Metaforelor”, revista online.

Apariții editoriale: - Almanahul „Renașterea Buzoiană”, 2014 - Antologia „Autograf pentru m(â)ine” a site-ului Însemne Culturale, 2014 - Antologia „Pași în cetate” a Cenaclului AntePortas, 2014 blestemul sirenelor crustele de argint ale valurilor sorb lichior din săgețile stelelor. stolul de sirene oarbe durează corali din solzi sfâșiați. nocturna le șoptește azur, marea le cântă pârjol, apriga ploaie le înjunghie mâinile de alge; sânii îmbălsămați în lacrimi. cutremură Poseidon pe tronul de meduze arse, tridentul șlefuit de corali strânge lumina lunii; – trei puncte cardinale – 36 45

Polenizare nordul, iluzia crăpată de flăcări, estul, dorința cântată de vânt, vestul, misterul adulmecat de întuneric. în sud nutrește vederea sirenelor culorile realitații răsturnate. suflet necioplit se ia o cărămidă se cioplește în formă de om se-ntărește în furnal la o mie de grade de durere, pocăință și la o mie de iluzii cărămida transformată-n granit se șlefuiește într-o mare de diamante omul devine însuși diamantul prin pielea translucidă se poate vedea cărămida – sufletul său necioplit cuvinte de chitară în noaptea grea, aud cuvinte de chitară venind din camera demult uitată. îmi este frică să mă aventurez 37 46

Ante Portas 2016 acolo unde, de-atâta timp, eu am închis zăvorul. am tânjit atât de mult după sunetul sublim al corzilor de fier, încât am uitat de rostul viselor. gândirea-mi era înceţoşată de teamă, de neputinţa cuvintelor vibrate; fără să mă gandesc, că aparţineam acestora... sclav al notelor. azi, după ani de hibernare, mă trezesc în același loc bântuit de şoapte din trecut. ascult, în surdină, un cântec, cerşind cuvinte de chitară. trandafiri cenușii trandafirii mângâiați de moarte au primit în dar o mantie de cenușă. coloanele porților Tartarus îndeamnă culorile vieții spre păcat; mușcă din mantie. sângele erupe din petale – pleoapele Gaiei – cutremură spini înghețați; au zgâriat pieptul cu mlaștini sângerii. iadul ne sărută talpile cu serafimi săgetați pe sub unghii. demonica mea doamnă 38 47

Polenizare croiește-mi inima cu sângele tău, să ne topim în zăpadă până cenușa ne adoarme ochii sugrumați de culori. dragonul de granit vântul bate încovoiat de durere hrănește cuvinte arse frunzelor lipite de încrederea palidă a unui dragon încoronat cu zale. treptat urcă în liga spinilor; cu aripi de foc a cucerit dispreţul... satiri nebuni de dulceaţa amarului, în urma lui, păşesc pe flăcări. cu copitele de-oţel pârlit, sculptează munţii din vârtej de tropote. orizontul orbit de pupila lui, obsidian încrustat de lumină; şlefuit de-ntuneric şi umbră. cutremure-adânci din gheare-ascuţite, urlate-n discordie-n pământul molatic; şopârla, cu solzi de granit, rage-n mreje de flăcări ascuţite. prinsă a fost luna, de lanţuri topite, prin cuvinte vulcanice stropite de timp... un trandafir de jar într-un câmp jelit, o viaţă în văpaia lucidităţii obscure, o singură lacrimă uscată de fum, pe crustele-obrazului de granit.

39 48

Ante Portas 2016 visul vieţii ce ciudată e viaţa... atâtea iluzii şi legături efemere ne povestesc de liniştea sublimă a cerului, înconjoară, din cercul vicios al minciunii, răbdarea; o sugrumă prin cuvinte-ascuţite. ce frumoasă e viaţa... da... frumoasă; dulce ca mierea târzie. se-ncolăceşte în jurul palmelor slăbite, le hrăneşte cu putere şi curaj, apoi le unge cu sacâz de voinţa. ce senzuală e viaţa... te fură de energie departe prin noapte, când cleşti de pasiune se urcă încet... tot mai încet pe șira spinării; şi pereţii sunt stropiţi de cuvintele-ncinse. într-un final... viaţa trece... şi rămânem cu amintirea ciudată, frumoasă, senzuală; în clipa în care primim ce a rămas... viaţa s-a răcit cumplit... şi ne trezim. răscruce tic tac bufnița numără secundele lunii sfâșiind cu ghearele 40 49

Polenizare timpul rămas atemporal în ochii lumii cenușii oamenii sunt colorați în ”tic” și ”tac” până rămâne cenușa din ei cântată mai apoi în mormânt de pământ de bătaia aripilor bufniței transformată și ea în cenușă la sfarșitul lui ”tic” și începutul lui ”tac” note înghețate am auzit fulgii de nea cântând la o chitară îmbătrânită; urechile desfrunzite mângâie tăcerea schimbare copacul s-a transformat în cerc s-a săturat sa-i fie 41 50

Ante Portas 2016 tăiate frunzele de ilogic acum are o infinitate de puncte și de linii valoarea lui pi îi curge prin vene iar totul a devenit logic doar frunzele au căzut nu mai aveau colțuri

42 51

Polenizare

Laura Cozma Membru fondator al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău și secretar general de redacție al Revistei „Ante Portas”.

Redactor la „Revista Noastră” (20132014) Redactor la revista online „Literatura de azi” (2014-2015) Apariții literare: - Debut în „Revista Noastră” (2010) - Revista „Cartelul Metaforelor” - Revista „Parașutiștii” (2013) - „Actualitatea Buzoiană” - Almanahul „Renașterea Buzoiană” (2014) - Antologia „Pași în Cetate” (2014) - „Oglinda literară” (2015) Premii: - Premiul al III-lea la Concursul Județean „I.L.Caragiale” (martie 2013) - Premiul Special „Mihai M. Macovei” (mai 2013) - Premiul I în cadrul Simpozionului Regional „Anul Generalului Baștan” (iunie 2013) - Premiul al III-lea la concursul „Represiunea comunistăExperimentul Pitești” (iunie 2013) - Premiul Asociației Culturale „Renașterea Buzoiană” (noiembrie 2013) - Premiul Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (mai 2014) - Diplomă de merit din partea Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (mai 2014) 43 52

Ante Portas 2016 Vis – în deșertul alb Atinge-mă! M-am dezbrăcat de veşmintele albe pentru tine.

Preumblă-ţi răsuflarea peste sânii mei, încălzeşte-mi trupul în dansul unirii.

Ares ne urmăreşte din globul disperării, dar sufletu-mi e îngheţat de lacrimi.

Vântul aduce dorinţa-i însângerată. Din mijlocul deșertului alb, te ascund în coapsele mele şi ne îndepărtăm cu fulgii de nea. Precum Dionysos, te naşti a doua oară.

Pe un vârf de munte, te alăptez cu seva pasiunii.

Ploaia stelelor negre ne îmbrăţişează. Îţi zdrobeşte umărul stâng, dar flacăra carnală ne ocroteşte. Gândul alb învinge. Ochii verzi se îndepărtează cu luna amară.

Nimfele vin să-ţi cureţe rana, te duc în apa mării înspumate.

Mă distanțez. Nu sunt Afrodita, sunt doar Iarna.

Ceara durerii Clopotele tale m-au chemat în măruntaiele pământului când adunam florile plumburii de la poalele Olimpului. Hades, ai bifurcat timpul prin mine.

Amintește-ți! Trunchiul meu a trecut prin ploaia flăcărilor pentru tine. Mă simți? Sunt în seva coastei tale. Ceara durerii coboară peste umerii tăi și mă renasc. În lăcașul sinistru, vestmântul morții devine vestmântul purității.

Demetra îmi spulberă visul, te îneci cu otrava plânsului ei.

Adunând florile primăverii, scriu poezia înfrângerii.

Scriu cu unghia de mort Unde ești, Tată?

Aripile s-au înșurubat în staniol / planează prin fum de țigară stinsă pe frunte 44 53

Polenizare și strig în somn când Dante întinde mâna spre Infern pătrunde orbirea/ labirintului de jad Scriu cu unghia de mort beatitudinea/ înrolată în ploaia de verde până la ultimul mugur Unde ești, Tată?

Epavă Ares, te rog...

Fugi!

Sunt hoinara care caută noaptea brațele ce au șerpuit-o.

Ușile, ușile, le-am deschis. Ușile Infernului, pe care-l păstrez înlăuntrul meu.

Sângele mi se înnegrește în vene. În verde stă un chip străin.

Sunt hoinara care distruge himera (gropar al inimii sale). Doar o epavă.

Reînviere În sinceritatea nesinceră, copacul dezgolit cu rădăcinile expuse îngropa sufletul. Frigul intrase în oase. Dar tu ai dilatat pământul, știind că rana deschisă se cicatriza. M-ai îmbrăcat cu tine.

Secolele au trecut prin clipe și-am reînviat privindu-l pe Ozzy visând.

Frunzele dansează pe lacrimi de toamnă. Oare, sunt note uitate? Îți ascult răsuflarea prin timpanele nopții.

Da, iubirea curge osmotic în mine!

45 54

Ante Portas 2016 Particula C (alături de C) În firidele întunericului/ aștept să mă îmbrac în alb cu brațele tale Suntem două particule cuantice sfidând incertitudinea ne studiază în laboratorul din Cern și nu se dumiresc toarna cu pipeta întuneric peste noi/ ne ciocnim stârnind paradoxuri Ei nu știu că în noi încolțește lumina când ne zdrobim de umbră “știu/ moartea dă dependență” dar eu trăiesc prin tine/ altfel sunt doar un trup amputat de sentimente

Hipnoză În orașul amorțit de oameni e inundație de vise O bătrână scoasă la plimbare de câinele ce-i cântă la harpă cu corzi de nori se leagănă în iubire și hipnotizează când în pământ plânge delfinul În realitatea răsturnată flăcări se unesc cu umbre iar cușca bracului cade peste noi Timpul bate frenetic îi croșetez o pânză de păianjen să stea flegmatic atunci când te iubesc Mărturisesc navigam pe roua dimineații când ai adus jumătate din mine 46 55

Polenizare Saltul din turlă (alături de C) La Notre-Dame cocoșatul e un Romeo prins în lumina întunericului Jos în piaţă Julieta îşi smulge hainele şi îi face o plasă subţire rezistentă la saltul din turlă lumea râde Doar tu îmi vezi buzele muşcate de amurg În colț de cârciumă poetul gârbovit scrijelește pe masă citesc fiecare vers cu priviri nemiloase când te reconstitui prin rotocoale de fum Cu tine am timp să visez și visul e smulgere răpăit de ploaie în răstimpul a două îmbrățișări devine pelicula aceea subțire dintre durere și plăcere Dulcea cruzime a două flori de laur una prin cealaltă

47 56

Ante Portas 2016

Petruț Dinu Membru fondator al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Membru al Cenaclului ,,Viziuni'' Volume publicate: - „Dragoste dincolo de nori”, Editura AncaPrint, Buzău, 2013 - „Fiori”, Editura BCC Publishing, Bucureşti, 2015 Referinţe critice: Alex Ştefănescu, Chris Simion, Ana Barton, Monica Ramirez, Marin Ifrim, Teo Cabel.

Premii obţinute: - Premiul I pentru poezie, Concursul Naţional „Tinere Condeie” 2015 - Premiul I pentru poezie, Concursul Naţional „Tinere Condeie”, 2014 - Premiul I pentru poezie, Concursul Naţional „Copiii României Creează”, 2014 - Premiul I, Concursul Regional Epistolar „Homo Viator”, 2014 - Premiul I, Concursul „Un pas mic pentru copil, un câştig imens pentru omenire”, 2014 - Premiul I, Concursul Naţional „Crăciunul pe meleagurile noastre”, 2013 - Premiul al II-lea, Concursul judeţean „Copiii României Creează”, Ediţia a III-a - Premiul al II-lea pentru proză, Concursul Naţional „Tinere Condeie”, 2014 - Premiul al III-lea, Concursul Naţional de Creaţie şi Interpretare ACT-ART-CTMCR, secţiunea poezie 57

Polenizare - Premiul al III-lea, Concursul de Creaţie Literară „Ion Luca Caragiale”, 2015 - Menţiune pentru proză, Concursul Naţional „Tinere Condeie”, 2013 - Menţiune de onoare, Concursul de ştiinţe socioumaniste „Nicolae Vaschide”, secţiunea Filosofie.

- Marele Premiu - Concursul de creație literară "I.L. Caragiale" 2016, organizat de Colegiului Național "B.P.Hasdeu" Buzău - Premiul I - Concursul de științe socio-umaniste "Nicolae Vaschide" - secțiunea Filosofie pentru lucrarea: ,,Teoria lui Eliade despre sacru și profan. Un platonism aplicat."

Punct în centrul pieptului, la intersecţia liniilor care formează o cruce, acolo îndrăznesc, cu teamă să cred, să cred… că se află sufletul. tu nu simţi când ne ţinem strâns, prea strâns îmbrăţişati, cum în piepturi arde o flacără? îţi reaminteşti cum se ating degetele când te închini?

58

Ante Portas 2016 de parcă ai ţine un punct să nu cadă.

Clepsidra o fetiţă cu bucle blonde priveşte o clepsidră, întorcând-o mereu, de sus în jos, de jos în sus, ca nu cumva să se strângă tot nisipul într-o singură parte. un bătrân o întreabă ce vârstă are, dar ea se preface că nu-l aude. este preocupată să se joace de-a Dumnezeu.

Telefonul fără fir Când suntem mici învăţăm să jucăm telefonul fără fir, ca mai apoi să-l continuăm toată viaţa.

59

Polenizare

Şapca roşie I - George abia devenise major. Era un tânăr frumos, înalt, cu umeri laţi, un zâmbet larg şi cu o sclipire de om inteligent în privire. Avea toate trăsăturile unui gentleman adevărat: era educat, avea un comportament ales, era atent şi grijuliu cu domnişoarele şi doamnele, ajuta pe oricine se afla la nevoie, implicându-se trup şi suflet în tot ceea ce făcea. Îşi purta mai mereu părul brunet răvăşit ca un puştan abia venit de la joacă, în majoritatea timpului ţinându-l ascuns sub o şapcă roşie, tocită după atâţia ani.

Era membru într-o societate în care să trăieşti rămăsese încă o bucurie.

A mers odată cu bicicleta spre tren ca să ofere unui prieten un pachet cu mâncare pentru frate’su, care studia la facultate în Cluj. Era încălţat cu tenişi, purta pantaloni bleu-marin, o bluză de marinar şi şapca lui roşie. Avea optsprezece ani.

– Te rog, mă poţi ajuta şi pe mine cu bagajele?

A privit-o cucerit pe fata care-i vorbise. Era înaltă şi frumoasă aşa cum sunt femeile din cărţi, adică din mintea lui.

Avea părul blond lăsat să cadă pe spate, ochii verzi, mai verzi decât orice verde văzut de el vreodată, buzele pline, obrajii uşor înroşiţi. Era îmbrăcată cu o rochie albă până deasupra genunchilor, plină de maci de un roşu intens, asortaţi cu bentiţa de pe cap.

El nu spusese nimic, iar ea, mirată, îl întrebă: – Mă ajuţi sau nu mă ajuţi?

El scutură din cap şi-i luă bagajul, zâmbind încontinuu ca un copil. A urmat-o până acasă, el mergând îngropat în bagaje pe lângă bicicleta care-şi pierdea mai mereu echilibrul. Îi spusese că stă în vizită doar o vară la un unchi. O chema Dora. El o întrebase dacă este varianta feminină a dorului, iar ea îl privise 60

Ante Portas 2016 nedumerită, râzând. Când a lăsat-o în faţa casei, i-a spus că el stă la câteva case depărtare, iar ea l-a privit cu căldură şi i-a mulţumit pentru ajutor. I-a zâmbit înainte de a bate la uşa unchiului ei. Atunci şi-a dat el seama că încă mai avea în mâini pachetul cu mâncare pentru fratele lui.

II – George şi Dora se îndrăgostesc, iar ea, drept simbol al iubirii pe care i-o poartă, brodează pe şapcă iniţialele lor.

III – George o conduce pe Dora spre gară, iar drumul pare mai dureros ca niciodată. Dora are ochii plini de lacrimi, dar George nu, căci tristeţea lui este prea profundă ca să o mai poată plânge.

Aşteaptă în gară împreună, privindu-se fără să-şi vorbească.

El îi mângâie chipul cu degetul, iar ea îi sărută mâna. O ia în braţe şi o strânge puternic la piept.

Vine trenul.

Ea se urcă plângând, iar el o urmăreşte cu privirea şi simte că cineva îl calcă în picioare. Ea se aşază pe scaunul de lângă fereastră şi îl priveşte, zâmbind trist.

Trenul porneşte, iar el îşi strânge şapca în mâini. Ea îi face semn cu degetul arătător spre cap, zâmbind printre lacrimi. El şio duce la piept.

Aceea a fost ultima dată când a văzut-o pe Dora. Şi ultima dată când a purtat şapca roşie. *

Ce nu vom şti niciodată Vom fi doi bătrâni bolnavi de Alzheimer.

Amândoi avem predispoziţia în sânge.

Eu de la maică’mea care ţipa noaptea în somn că este o 61

Polenizare străină la ea în dormitor şi de fapt se privea în oglindă.

Tu de la taică’tu care îţi povestea că a avut odată o fiică pe care nu a mai văzut-o de la şaisprezece ani şi de fapt acea fată erai tu.

Ne vom avea unul pe celălalt în casa cu uşi închise pentru amintiri.

Tu mă vei întreba cine sunt.

Eu îţi voi răspunde cine eşti.

Va fi frumos, o să vezi!

Nu ai spus tu că ţi-ai dori ca doi oameni să facă cunoştinţă de mai multe ori, nu doar odată? Aşa o să fie la bătrâneţe, o să ne întâlnim pe noi înşine de nenumărate ori.

Vom avea mereu parte de noi începuturi care nu duc nicăieri, ci doar deschid alte începuturi care nu duc nicăieri. Şi ce frumos o să fie când o să avem nişte musafiri, iar noi o să ne jucăm cu fiul lor şi o să le spunem părinţilor lui că au dat naştere unui copil minunat, fără ca măcar să ştim că este nepotul nostru.

Tu o să citeşti mereu aceeaşi carte pe care o ţii din motivele tale personale pe noptieră şi de fiecare dată vei avea impresia că e prima dată când o răsfoieşti. O să-i faci o analiză literară dură şi tot o să-mi vorbeşti despre autor – aşa îţi place ţie să îi conturezi portretul din cuvintele pe care le scrie – şi o să-mi spui: – Trebuie să aibă părul cenuşiu ca tine, ochii palizi şi puternici ca tine, trebuie să fie înalt şi bine-făcut ca tine, trebuie să fie căsătorit cu o femeie foarte frumoasă ca mine. Şi nu o să ştii tu, nu o să ştiu nici eu vreodată că acea carte este scrisă de mine.

Eu o să ascult melodiile aceleiaşi soliste pe un DVD vechi şi o să mă bucur de fiecare dată de vocea femeii care cântă. O să dansăm pe linia melodică, ne vom săruta aşa cum se sărută doi bătrânei pe bancă în parc, discret, să nu-i vadă nimeni. Vom dansa pe vocea ta.

62

Ante Portas 2016 Şi niciunul dintre noi nu va şti ce a fost celălalt. Nu-şi vor reaminti momentele frumoase petrecute împreună, nici micile certuri trecătoare, locurile pe care le-au vizitat şi oamenii pe care i-au întâlnit. Ne vom bucura unul de celălalt, mereu de la început, mereu necunoscuţi, apoi cunoscuţi, apoi iar necunoscuţi.

Mă rog doar să murim amândoi odată. Să nu cumva să mor eu primul, iar tu, rămasă în urma mea fără memorie, să ai impresia că nu te-a iubit nimeni vreodată.

63

Polenizare

Petruța Niță Membru al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Apariții editoriale: - Antologie „Paşi în cetate” a Cenaclului literar „AntePortas” Buzău, Editura Rafet, 2014 - Antologie „Discurs despre melancolie”, Editura Amalia Book Mitteleuropa Oravița 2014 - Revista Don Quijote (Premiul de excelență „Eminescu la Oravița”) - „Actualitatea buzoiană”, „Opinia” Buzau, 2014, 2015 - Revista „Uscând o lacrimă” – ediție de colecție - Buzău, 2014 - Revista „Don Quijote” nr.1-2-3-4 din Oravița, 2013 - Mențiune la Festivalul Internațional „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a IX-a, 2016 glas de fier şi sânge o mână într-o gură de lup lupul o înghite gestul mâinii predate într-un sacrificiu determinat e un preţ la comanda slăbiciunii lupul a muşcat adânc de fapt dintr-un destin iar premiul e un râs batjocoritor la care se adună - pentru vestita plăcere a linsului pe bot un rest de haită în întunericul aşteptării toate lucrurile par a fi la fel 64

Ante Portas 2016 funiile ţesute cu urme de labe şi părul de lup ars îndepărtează teama de fiinţă când stelele brodează poveşti filetând constelaţii pe cer - pătură de idei pentru insomniile mâinilor unele se dau hrană lupilor hămesiţi altele se scriu cu litere sculptate şlefuind oţelul dinţilor dintre palme în zilele de graţie un pic de nebunie leagă toate visele urmate de urletul lupilor către luna ce le suportă strigările surde - între pământ şi cer unii văd amărăciunea cu gust de fier şi sânge ca pe-o explozie pe limba dezlegată alţii ca pe un semn de credinţă că dreptatea e balanţa dintre pământul ce se clatină în sus şi luna ce se coboară cu panglici de mătase peste umbrele nopţilor în care mâinile scriu iar lupii doar urlă... viaţă mecanică plouă într-un teatru ca-n aer liber… * spectacolul stă să înceapă în primul rând pe un fotoliu aranjat o duduie cu pălărie îndoliată îşi pudrează nasul altcineva răsfoieşte tabloidul de dimineaţă (de parc-aici ar fi un bar de literatură) 65

Polenizare sub cortine de fum eșecul preconizat ascunde oferte ca-n supermarket se cântă se dansează flamenco se încheie primul şi-al doilea act trecătorii fără umbrelă se ascund de ploaie mimi şi florari traversează scena au acces la povestea romantică iluzii confetti și versuri în al treilea act Regia, unde este personajul meu? * ...dansează desculț prin oraş! duminica în care m-ai iubit m-am sfinţit în liturghii de săruturi… duminica în care m-ai iubit m-am sfinţit în liturghii de săruturi… dinspre tâmple îţi coborai şoaptele înscrustându-ţi numele semn al trecerii prin sânge durere pulsatilă şi dulce… fremătând sub falduri de voal cu gura-ţi flămândă mi-ai cuprins genunchii presărând licurici de mătase peste coapse prin sânii plini de trufie te-am făcut parte din mine în explozii de constelaţii ce mi-au cuprins pântecul arcuit creştetul şi tălpile… de câte ori soarele se va întoarce în dimineţi albastre şi limpezi vei reveni în trecerea prin mine şi-mi vei sfinţi trupul în liturghii de săruturi ca-n duminica în care m-ai iubit…

66

Ante Portas 2016 ignoranţa căutării de sine nici nu ştii câte lucruri nu ştiu chiar dacă îmi suspectezi mintea de nebănuite cărări întortocheate mi-ar fi greu să-ţi spun că-n labirintul acela eu trăiesc, simţind şi gândind între dileme... aparent, tu ştii doar ce vrei să vezi, iar eu, vreau să ştiu doar ce nu vreau să văd... evidenţa răpeşte cunoaşterea pe care o străbat, iar căutarea ta îmi închide porţile, dar îmi rămân ferestrele prin care zâmbetul unui gând pătrunde cu lumina necuvintelor Nu fi gelos! nu pretind ştiinţa mai presus de căutarea de tine, doar eu mă caut în labirintul ferestrelor din mine întoarcerea tatălui meu, aşteptând... alina durerea pruncilor îşi ducea piciorul mai scurt decât altul cu durere numai de el ştiută 67

Polenizare uneori era cioplitor de lemn îi plăcea cum îi creşteau în palme forme cu suflet de pământ din care se înălţau rădăcini chiar dacă la masa lui aproape niciodată nu erau scaune pentru toţi cel mai adesea era marioneta vieţii ducea truda zilelor pentru simbria deloc de ajuns pentru zece ochi ce-l aşteptau acasă cu bucuria gustului dulce-al pâinii negre pe care le-o aducea seara în priviri îi creşteau mările pe ascuns... mândria că bărbatul care scrie cu dalta poate să scrie destine de flori …pe când erau boboci cu muguri pe braţe tata şi-a luat lemnul de cruce şi a plecat acasă… vis îngheţat tu nu auzi strigătele din mintea mea dar îţi spun că eşti tu la capătul ecolui lor locul în care mâna ta nu mai scrie poeme se teme de venele mele albastre din care curg dimineţi tu nu auzi ropotul cernelii ce se varsă peste foi triste amestecând slove cu durerea mea semne peste sângele meu minunat şi dureros tu nu auzi cicatricile mele chicotind 68

Ante Portas 2016 pretinzi că ţi-e greu să-mi suporţi frisoanele de argint de sub pleoape tu nu-mi auzi oasele cum cerşesc durerile unei îmbrăţişări scrâşnind măsele de minte dar îţi spun că eşti tu culoarea albă dintr-un tablou în care te-am desenat orbecăind lumina tu nu-mi auzi lacrima cum îngheaţă dar mă încălzeşti când mi-e frig şi mă ascund în mine analiză 00:30 am nu dorm mă holbez aiurea la tavan încercând să-mi amintesc ultima dată când am simţit acest gol... ...pe atunci, mi se părea casa cât un stomac în care se strângeau toate durerile 1:00 am ...n-am adormit încă fluturii din stomac sunt pe moarte acum s-au rotit o dată în jurul meu apoi cu mândrie 69

Polenizare s-au lăsat otrăviţi de arsenicul zilei de ieri când am sunat goarna efemeridelor...

1:30 am aproape am adormit întrebându-mă printre genele disecate de gând pentru cât timp voi mai arde jumătăţi de ceasuri stafii călărind somnambule pe noapte tablou de familie din camera spoită cu var scorojit aud şoapte dintr-un tablou cu poze-ngălbenite tâmpla tâmplei bunicii mele se ceartă cu tâmpla străbunicii pe sub tâmpla tâmplei mamei mele am împletit cosiţe albite între degetul mare arătător şi mijlociu am cuprins toată sfiala fecioarelor cu tâmpla tâmplei am pictat chipul fetiţei mele sub tâmpla tâmplei firului de grâu din care au răsărit maci cu tâmple de pâine şi prunci

70

Ante Portas 2016 intenție cu palme catifelate de crema hidratantă (cochetărie de noapte, îmi zic) închid ochii și ating în mare secret ego-ul învins de nesomn doar bolero-ul lui ravel îmi răsună între tâmple fără temeri copilărești mă cuprinde dintr-odată un somn transparent... dacă telefonul nu va suna sau dacă nu voi auzi greierii în urechile viselor poate voi adormi plânsul pe o frunză târziu, în pustiu… femeia care trăieşte în pielea mea femeia care trăieşte în pielea mea este foarte puternică îmbracă pe rând haina fiecărui război apoi pe cea de doliu după ce se declară orice armistiţiu femeia care trăieşte în pielea mea nu este victimă nici nu luptă doar trăieşte sub pielea mea fiecare clipă e supravieţuitoarea înfrânta destinului şi totuşi sângerează de câte ori trece prin mine 71

Polenizare

Sabina Andreea Rîmbeț Membru al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Premii: - Premiul al III-lea la Concursul Regional „Drumeț printre cuvinte”, secțiune creație literară - proză scurtă - Premiile I, II, III la Festivalul Artistic al Elevilor Buzoieni, la secțiunea film și fotografie

Apus și răsărit I. Viziunile nu încetau niciodată. Visa război și un băiat rănit când adormea. O parte din ea știa că nu sunt coșmaruri. O, nici pe aproape! [...]

Copii răniți, bărbați morți, toate din cauza unui rege protejat în spatele unor ziduri neștiutor de soarta oamenilor săi.

Pentru bărbații ca el, războiul era o joacă, el nu avea să fie rănit de vreun glonț sau să simtă frigul și foamea.

Regele nu știa cum oamenii mureau pentru o cauză pe care el o găsea nobilă. Când soldații mor, cine o să-și aducă aminte de ei? Ei au apărat cauza așa-zisă nobilă, dar numele lor urmau să fie uitate, pe când regele care nu gustase din război urma să fie ținut minte, în cărți, ca un învingător, iar după moartea lui o să mai trăiască în scrieri și povești. Ea spera ca el să moară, el și toți cei care cauzaseră acest război inutil. Furia i se citea pe față.

Aurora nu se enerva ușor, iar această emoție era moștenire 72

Ante Portas 2016 de la tatăl său. Ar fi dat orice să nu semene cu acea persoană care-i spunea fiică și-o izgonise din casa lui. „Și ce dacă a lui fiica eram? M-a izgonit și nu are remușcări sau păreri de rău. Acum el este rege peste câmpii și munți, oceane și râuri, lacuri și oameni, iar frica tronului pierdut este fără sens acum. Sunt moartă în ochii lui, iar legăturile de sânge au fost rupte. M-a crescut și iubit, dar când am împlinit vârsta potrivită pentru a putea să devin regină peste câmpii și munți, oceane și râuri, lacuri și oameni, iubirea s-a transformat în teamă, iar teama lui m-a adus aici, în locuri necunoscute și neumblate de nimeni din neamul meu.” [...]

Era perioada răsăritului, iar străzile erau pustii. Soarele se ridica timid pe cer, razele sale fiind văzute în râul de lângă sat. În acel râu soarele își putea vedea reflexia și cu o înfumurare narcisistă a hotărât să fie mai strălucitor. Un chicotit se auzi și o fată îmbrăcată într-o rochie albastru închis și un șorț în aceeași culoare a cerului de dimineață, se mișca grăbită printre străzile orașului ducând un coș acoperit cu o bucată de pânză verde. În astfel de momente putea să uite de luptele ce se dădeau la kilometri distanță și la moartea care părea că o însoțește, dar era o amăgire. Se ruga ca visele să dispară, amăgirile să fie permanente. Dar nu putea. Trebuia să-l găsească pe băiatul din visul ei, băiatul născut la apus, cu stele în ochi și rănit din cauza războiului. Pentru el merita să riște să piardă răsăriturile.

Trăiesc în amăgiri de când al meu tată m-a izgonit din locul nașterii mele. Până atunci realitatea fusese plăcută și nu aveam nevoie de vise ca să mă binedispun. Acum coroana mea din constelații și rochiile din praf de stele au rămas uitate în dulapuri.

Sau poate au fost arse, iar cerul a plâns când și-a recuperat bijuteriile furate de băiatul călător în stele și dăruite frumoasei prințese care am fost. Unde este fata care am fost anul trecut? Ce ar crede ea acum despre mine? Îmbrăcată în rochii simple în culorile fetei născută în ocean, în pădure și în noaptea întunecată, 73

Polenizare în zăpadă și trandafiri. Prințesa cu pielea la fel de albă precum spuma valurilor chiar a murit atunci când tiara din constelații i-a fost smulsă din părul de foc. Nici nu mă mai recunosc în oglindă acum. Am iubit prea mult, îndrăznit peste măsură, am încercat să prind o stea căzătoare și când am ajuns să văd strălucirea ei, am căzut.” !

A fost odată ca niciodată, un Soare și o Lună și se iubeau.

Iar din iubirea lor s-au născut stelele. Clopote și râsete au răsunat în toată țară, iar oamenii erau fericiți. Fericirea Soarelui și a Lunii a fost transformată în cenușă când doi aștri au devenit, iar ei se puteau revedea doar la răsărit și la apus, neputând să se întâlnească. Acesta era blestemul lor.

II. Avea părul de culoarea scânteilor și râsul ei era cel mai frumos sunet auzit de el. Îi apărea în vise noaptea. Uneori stătea în jurul altor persoane și dansa, dar de cele mai multe ori se uita la stele. Băiatul se provoca singur să ghicească cum o s-o vadă în următorul vis pe sirenă. Când ghicea, punea o monedă într-un borcan pe care-l ținea ascuns, iar când nu nimerea starea sirenei arunca o monedă în apele reci ale mării. Chiar și când a fost rănit, nu a încheiat această uzanță. Punea monedele ce trebuiau aruncate în mare, înfrângerile, într-un sac, iar când a reușit să ajungă lângă apă, a aruncat sacul. „Ai reuşit să mă învingi, sireno, azi, dar nu te bucura. Ai câștigat o bătălie, nu războiul. Dacă ai vedea grămadă de monede pe care o am... Victoriile mele sunt mai dulci.”

Băiatul simțea că înebunește. Fata din vis nu putea să fie reală. Cum ar putea? Ea era iluzia și minciuna lui. Știa că nu era o sirenă, nu semăna cu poveștile auzite de el. Avea ceva regal în ochii ei ce reușeau să tempereze focul din părul ei. Când o vedea zâmbind altui băiat, se enerva și voia să încheie visul pentru că 74

Ante Portas 2016 așa ceva nu se putea întâmpla, acele zâmbete trebuiau să fie doar ale lui. Cât de crudă era sirena în acele momente. De ce-i mai apărea în vise dacă-i zâmbea altcuiva?

O vedea dansând și parcă ar fi fost o flacară, o rază de soare, rotindu-se senzual și elegant. Un alt nonsens. De ce îi spunea sirena dacă ea era focul?

Era crud. Rar fata era veselă. De cele mai multe ori era melancolică. Se uita la stele și murmura încet, iar el nu știa de ce era tristă. Ar fi vrut să cunoască motivul, pentru a o putea consola. S-o strângă în brațe și să-i dea șuvița rebela pe după ureche. În aceste momente, zgomotele treceau pe lângă ea, era pierdută și nu putea să se regăsească. Avea nevoie de ajutor, dar nici el și nici băiatul căruia îi zâmbea, acel nenorocit, nu ar fi putut s-o salveze. Sufletul ei, inima, era o grădină, dar zidurile care înconjurau erau mult prea înalte. „Cum aș putea să salvez o nălucă? Această fantasmă poartă misterul ca pe o mantie. Ea este o stea, un soare. Nu pot să mă apropii de ea că o să mă ard. Deseori ne dorim ce nu putem avea.

Dar poate...”

O vedea la apus când se culca. Uneori nu putea să doarmă, iar în acele nopți nu o vedea pe sirenă. Acelea erau nopți triste.

Băiatul scoase o monedă din buzunar. Era puțin ciobită și murdară. O strânse între degete și-o chemase pe sirenă sau cel puțin încercase să-și aducă aminte de strălucirea părului ei (care părea în lumina apusului oranj), stelele din ochii ei, coroana din constelații și buzele ei care defapt erau fulgere.

– Tristă. Odată șoptit cuvântul, puse moneda sub pernă.

Când se trezise, cautase moneda de sub pernă și o puse în borcan. „Îmi pare rău, sireno, dar azi eu am câștigat.”

75

Polenizare

Vanitate A fost odată ca niciodată un cerb la fel de negru ca noaptea, cu stele în ochi. Era atât de frumos, dar și mândru. Trăise o viață îndelungată, plină de lucruri mărețe, dar și oribile. A fost învățat de mama sa că el nu are nici un egal, mama lui știa că al ei fiu era destinat să fie un lider măreț. Era un maestru al cuvintelor și al torturii, își ascundea emoțiile și durerea pentru că așa fusese învățat.

Mai exista încă un cerb, dar ea era albă, era temătoare și avea ca prieteni un câine de vânătoare și o vulpe care era inteligentă, dar nu umilă. Vulpea era foarte diferită de ceilalți, prefera să descopere pădurea decât să stea într-un singur loc. Cerboaica nu era talentată, animalele din pădure nu se uitau de două ori la ea, era neimportantă și simplă, iar despre câine se spune că putea să transforme pietrele în iepuri, era cel mai bun vânător din pădure. Dacă cerbul alb și câinele au avut grijă să nu se întâlnească cu stăpânul negru, vulpii îi plăcea să-l păcălească, era o vulpe inteligentă, dar nu înțeleaptă. Niciodată nu a știut cum era să fii nedorit, având un farmec pe care și-l crease, creând imaginea sa falsă și uneori uitând să-și dea jos masca de actor, simțindu-se din ce în ce mai bine cu ea.

Când cerbul negru a văzut cerboaica albă, s-a îndrăgostit de ea la fel de firesc cum stelele cad din cer atunci când plâng. Ia oferit protecție și o viață mai bună, departe de câine, dar nu și de vulpe, nimeni nu ar putea să-i interzică animalului roșcat ceva. Ea i-a refuzat să-i devină soție, spunând că nu-și dorește o viață plină de lucruri mărețe, ci mai mult o viață simplă cu vânătorul canin.

Cerbul a fost nervos, de-abia acum mama sa și-a dat de greșeala comisă, ea i-a oferit mândria, ambiția pe care le arăta acum. Spera ca cerboaica să-l învețe pe fiul ei dragostea și mila adevărată, nu mila pe care o arăta el victimelor sale, îi spusese ei de ce era necesar să-l învețe un lucru atât de firesc, îi și povestise 76

Ante Portas 2016 de ce ea nu putea să înțeleagă dragostea, dar această poveste este mult mai tristă decât cea pe care o spun acum și merită spusă mai târziu.

Cerboaica a mai întâlnit și o pasăre atât de frumoasă și cu un glas atât de melodios, au devenit repede prietene, dar ea era oarbă la suferința păsării și la colivia care-i era închisoare, nimeni nu părea să observe gratiile de aur. Pasărea suferea acum și mai mult. Îi plăcea compania noii sale prietene, dar cerbul negru o trimisese în această misiune, iar când vulpea și cerboaica albă au aflat, au început împreună să-l păcălească pe cerb. Câinele le spunea că era o idee nesăbuită, dar până și el a fost atras de farmecul vulpii.

Pasărea cea frumoasă își acceptase moartea pe care spera s-o primească, o moarte teribilă pentru trădarea ei, dar stăpânul ei avea alte planuri. I-a furat frumusețea. Pasărea fusese frumoasă, dar vanitoasă, iar fără frumusețea penelor sale, alesese ea singură să se izoleze de lume.

Cerboaica a auzit de fuga păsării pe care încă o considera o prietenă și era dispusă s-o ierte, chiar dacă ea nu era în stare de acest lucru atât de simplu. Atunci când a aflat și-a adus aminte de discuțiile lor și de cât de vanitoasă fusese. Își dăduse seama că aspectul fizic conta atât de mult, ea fiind slabă și bolnăvicioasă.

Pentru ea a hotărât să se ascundă, pentru ea și pentru câinele de vânătoare.

Câinele era prietenul ei din copilărie, nu ar fi suportat ca el să sufere din cauza încăpățânării sale. Până și vulpea suferise, chiar dacă ascundea acest lucru, era inteligentă și mult prea mândră să recunoască înfrângerile suferite. Iar pasărea fusese inocentă. Da, o folosise, dar nu era vina ei. Și oricum ea acum plătea pentru greșelile ei. De aceea și ea se ascunsese fără să spună nimănui unde merge.

Câinele a fost nervos, vulpea iritată de alegerea lașă.

Câinele a preferat s-o caute, iar vulpea a întrebat corbul care putea să zboare atât de sus dacă în aventurile sale o văzuse, s-a 77

Polenizare dus la cei doi tigri și la pisica șireată, dar de trei ori a primit același răspuns pe care nu-l dorea.

Cerboaica îi spusese că nu dorea să devină soția cerbului, că ea nu râvnea la o viață plină de lucruri mărețe, dar fuga sa era cel mai mare act de sfidare pe care cineva a îndrăznit să il arate stăpânului negru.

Păpușa Sunt o păpușă rusească veche Dar în loc să mă fac mai mică Inversez acest proces antic Lumina ce se revarsă din mâinile-mi Rănite conțin lumina pură Ce mă ajută să merg prin întuneric. Îți simt pulsul muritor Bătăile inimii sunt mai slabe Pana unui înger alunecă lin Asemănându-se cu ochii tăi.

78

Ante Portas 2016

Simina Maria Sima Membru al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău Redactor al Revistei „În Agora” a Colegiului Național „B.P.Hasdeu” Debut literar: Revista „Fereastra”, 2015 Apariții editoriale: - Revista „Viziuni” a Colegiului Național B.P.Hasdeu - Revista „Aripi de vis” a Școlii Generale „G. E. Palade” - Revista „Fereastra” Mizil - Revista „Ante Portas” Premii literare: - Simpozionul de la Iași, 2015 - George Bacovia, premiul al II-lea, 2015 - Panait Cerna; premiul al III-lea, 2015 - Premiu de excelență la concursul I. L. Caragiale, 2015 - Laureat al Concursului „Tinere condeie”, 2015 - Mențiune la Festivalul Internațional „Romeo și Julieta la Mizil”, ed. a IX-a, 2016 21/ sub pământ/ 91 mi-aș rupe cerul dintre degete doar ca să fiu o clipă om, să simt adierea vântului pe unde trebuia să-mi fie degetul mic, mi-aș subția piedestalul, l-aș coborî, sau te-aș urca pe tine sub pământ, să simți de unde vin. oră târzie deasupra, e mai bine unde te trimit așa de viu cum ești 79

Polenizare (și asta fiindcă te iubesc), nu mi-e teamă de singurătate și nici tu nu simți sacadat pe șira spinării când sunetul ăla de oase ți se strecoară pe sub stern, că nici sicriu nu-ți trebuie ca să simți că de ieri am început să te iubesc mai subtil decât am făcut-o, că vintrele tale n-or mai fi niciodată pline decât de sete și greață, astupa-te-voi cu pietre, iar chipul n-o să-ți mai fie, ci al meu (pe veci), soarele n-o să mai spulbere niciodată, n-o să-ți mai înnegrească pielea strâmtă ca aseară când s-a apropiat atât de mult de salinitate, încât credeam c-o să-nghită și minele, și tinele care se odihneau la capătul lumii de atunci. vortex. portal. ușă. magie neagră în lobul stâng se rupe când îți operez inima și o umplu de a mea, de piatră sunt, nu mai visez la cer/ pământ pe veci fără de tine. urcă-ți pieptul peste al meu ca să simți lipsa oricărei bătăi, coboară-ți chipul spre piatra de sub mine ca să citești că aici stă răspunsul pe care... moartea pe calea victoriei pe Calea Victoriei miroase a ploaie, iar cerul, iar norii, iar soarele moare și cârciuma de pe strada X se scaldă-n mirosuri pestilențiale, mi-e scârbă de florile de pe marginea drumului, scapă clorofilă din frunze, mi-e scârbă că în zona asta pot să zboare porumbeii fără să tragă după ei un fir de ață ; aseară am tocit poteca, am oprit limbile de la ceas cu pleoapele, 80

Ante Portas 2016 am ascuns orele între buze, așteptând. și la ce bun, că n-a venit nimeni să-mi spună că azi n-o să mai aibă gust de bancnote vechi, de timbre uitate-n clasoare, de cuțite cu lama tocită care tăiau înainte de ’89 carnea de porc din An în Paște, că mâine n-o să se mai vadă săpătura din susul sufletului meu ascuns printre sunete ca să nu spun că mi-e somn și că nu mai vine odată... orație la capăt de lume mi-am întins stele pe o felie de pâine, am presărat câteva bucăți de lună și am mușcat din ea; pe lângă că mi-au rămas fărâme de asteroizi între dinți, a început să-mi strălucească limba, să mi se desprindă bucăți de cer de pe interiorul obrajilor, am făcut și afte de la prea mult praf; la naiba cu vârsta mea, sunt prea copil ca să văd orașul prin ochii unui adult fără școală care vinde iluzii la colț de stradă: la naiba cu visul ăsta despre stele, și asteroizi, și planete, și dinți, și obraji! maturizează-te, copile, odată!!! maică-ta vine și-ți ține mâna când scrii, pe-a mea a ținut-o până acum. Suntem amândoi condamnați la un mâine de asfalt și, pe deasupra, nici nu ne plătesc pentru chin-urban-în-dozemici. am aruncat cu o suliță în soare ieri pe la prânz. a venit ca un bumerang exact în locul de unde am zvârlit-o – un bloc, laitmotiv al orașului – brusc, soarele a început să sângereze și mi-am închipuit că îl lovisem prea tare (prostii! soarele nu simte durerea, e de-ajuns să știi), am vrut să-l ajut, să-i pansez rana, dar înainte am făcut o fotogra81

Polenizare fie, apoi am aruncat cu un plasture dintr-o frunză de brusture unsă cu miere în el, sperând că o să-nceteze; lumea era deja plină de sânge, pe blocuri, pe asfalt, pe oglinzi, peste tot. mai ales pe oglinzi! s-a dus de râpă tot… deasupra mea era singurul colț de cer diferit? / de ce ? ar fi prea mult să spun că sunt un amestec de teluric și ceresc, dar am s-o spun, căci am mâncat unt de stele întins pe pâine la început (la început ?). o pană a căzut din cer. pe ea era testamentul în versuri al soarelui muribund. si bemol s-a rupt de pe portativ ca să fie lângă mine la primul vers, dar muri înainte să-mi arunc un ochi pe hârtie; si bemol era ucis deja cu brutalitate de ultimul vers când am început să citesc. nu îi cursese sânge din stomac, s-a născut doar o gaură care a înghițit lumea în interval de trei ore îngerești (îngeri în blocuri, în băi insalubre, pe tavane cu igrasie și mucegai pe la colțuri); negrul a mușcat pământul, iar după ce ne-a înghițit, s-a lins pe buze de parcă aș fi fost cea mai bună fondantă de pe șosea; pe cerul găurii negre încep să apară punctulețe albe de puroi care se văd la noi de pe la 8 p.m. vara, pereții gâtului sunt într-un lung proces de decojire care va ține în jur de 8 ore, iar când o să ajungem în stomac, o să vedem că soarele e lună.

!nu la capătul celălalt al lumii un copil cu picioarele înfundate-n nisip își astupă urechile și țipă ca să n-audă cum ursulețul de pluș primit aseară explodează sub ochii lui, 82

Ante Portas 2016 în timp ce eu mă întind și îmi beau cafeaua, și îmi înfund urechile ca să nu mai aud zgomotul asurzitor al ploii pe tabla balconului de dedesubt. râzi dacă... din blocuri și din case, din beciuri și din poduri, din holuri insalubre și camere de gardă, din cabinete reci, de la cantine fără hrană, din tot ce-a fost lumină, mascată de o umbră-nchisă într-un borcan fără pereți de sticlă începe să se-ntindă, lasciv și neobișnuit, o smoală, ne acoperă, ne arde, ne scoate azi de la căldură, noi vrem doar libertate; nu mă aude nimeni dintre pereții ăștia, nimeni nu vede cum mă silesc să scriu cu sânge din degetu-mi arătător că vreau să fie iar lumină, că-mi iese inima din piept și se izbește cu putere, se terfelește de zidul dintre NOI și EI, că lasă clanța îmbibată-n sânge, că ochiul stâng mi se izbește-ntruna de pleoapele închise, că ard și eu pe dinăuntru de scârbă și de silă.

83

Polenizare

Gina Zaharia - Membru și secretar al Cenaclului literar „Ante Portas” Buzău.

- Redactor-șef, Revista „Ante Portas” - Membru al echipei redacţionale Facebook „Literatura de Azi” - Administrator site-ul „Însemne Culturale” Debut literar: 1994

- Proză scurtă - „Moartea avea rochie albastră”, Luceafărul, - Poezie - publicaţia „Muntenia”, Buzău, 1996 - Epigramă - săptămânalul „Amprenta” Buzău, 1996

Apariţii editoriale: - „Clipa de adevăr” - roman de dragoste, 1998 - „Asasinul a fost prins în zori” - roman poliţist, 2000 - „Crima de la ora zero” - roman poliţist, 2009 - „Lanțuri”, poezie Gina Zaharia, grafică Mihai Cătrună, 2011 - „Reverie albastră” - poezie Gina Zaharia, pictură - Mihai Cătrună, 2013 - „Ecou de rubin”, poezii, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2013 - „Lacrima cu multe c(k)arate”, poezii, Editura Inspirescu, 2014 - „Promisiunea de joi”, roman polițist, 2016. În curs de apariție: - „nomade”, poezii - „Reflexii”, poezii În antologie: - „Cu epigrama la asalt” - epigrame, 1998 84

Ante Portas 2016 - „Capricii efemere” - site literar Cleopatra, 2011 - „Amprente în versuri” - Fundația Amprenta Buzău, 2012 - „Meridiane Lirice” - Antologie universală a poeziei românești contemporane - 124 Poeți contemporani, - „The art to be human”, antologie de poezie contemporană internaţională, Elveţia, 2011 - „Fântâni de gând prin uni...vers, antologia esențelor”, Asociația Poezia Artelor, 2012 - „Însemnele unei tăceri”, antologie de poezie site Casa Gândului Cleopatra, 2012 - „Harpa de argint”, antologie de proză scurtă și texte lirice, 2012, Casa Gândului Cleopatra - Antologie bilingvă „Infinitul iubirii”, grupul Arta Conversației, 2013 - „Arta de a fi uman”, vol 5. Antologie internațională de limba română, Canada, 2013.

- Antologia „Eposs Meridiane 2013” - Antologia „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne Culturale, 2014 - Antologia „Pași în cetate”, Cenalcul AntePortas Buzău, 2014 - Antologia „Sărutul”, Arta Conversației, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2015 - Antologia „Recidivă în versuri”, 2015, IPJ Buzău - Almanahul „Renașterea Buzoiană” (5 ediții) - Antologie „Simplitatea risipirii”, 2015 - Antologie „Femeile cu flori roșii în păr”, 2015 Poveste de-o secundă O secundă-n bob de rouă se topea în zi de vară Când zări, în lanul verde, ceasul unei stări de seară; Ea gonea spre râuri limpezi, n-avea drum prin preajma lui, El - ceas prăfuit şi singur, ea, secunda nimănui…

85

Polenizare Peste drum toţi grănicerii s-adunaseră la sfadă.

Aveau ordin să distrugă clipele de promenadă!

Cine, ce-ar avea cu mine? se-ntrebă ţesându-şi fire, Nu prezint niciun pericol, sunt doar strop întru zidire! Și zbură cu mii de fluturi, peste jocu-ameţitor Dovedind că niciodată n-o să stea în preajma lor; O atrase ticăitul unui ceas dintr-un refren, Dar închise-ndată ochii. Era cântec din infern!

Zarvă mare, tropot iute, cadenţau cu toţii-n cor, Numai ceasul de pe munte fluiera încetişor, Ca un susur de legendă împletea cascade noi, Căutând, la umbra lunii, pace pentru amândoi.

Vino, se-auzea prin lacrimi, vocea-i stinsă de ruine, Eşti secunda vieţii mele, vino să trăieşti în mine!

M-am oprit în timp sălbatic, te aştept de peste-un veac, Nu mă simţi că fără tine sunt mereu tot mai sărac?

Se-nălţă în valuri scumpe, ea secundă între stepe Căutând în grabă ace, pregătită să înţepe; Dar zări pe pragul vremii calendarul de aramă Strălucind în strai de gală, de ce oare să se teamă?

S-a făcut tăcere mare, grănicerii-au obosit; Îşi luă zborul şi grăbită,-n ceasul vechi a poposit.

Nu te teme, zise-o voce răguşită de chemare, Iată, locul tău e veşnic îmbrăcat în sărbătoare!

Vino să culegem vise, să le dăm stropi de izbândă, Soarta noastră-i o pecete pe oglinda lumii crudă!

Dacă?... se-ntrebă secunda, poate doar mi s-a părut…

Iară ceasul nu-i răspunse şi-o atinse c-un sărut.

86

Ante Portas 2016 Lângă ei cântau deodată toate stelele în cor, În cămăşi de dor brodate se-mbătau lângă izvor, A trecut o veşnicie, cât să-şi spună nemurirea; Iar secunda din poveste făcu pact cu fericirea.

Erau ei, un munte mare în cetatea viselor, Ea purta cărarea-n suflet, el în vârful crestelor, Se jucau cu depărtarea, făceau bulgări de lumină, Dar în vadul de credință s-a pitit o stea străină.

N-au văzut cum grănicerii, la apel, în prag de seară, Plănuiau în şapte feluri să-i topească-n nopţi de ceară; S-au trezit într-o trăsură, ea - regină pe apus El - un tropot de legendă ce mergea în sens opus.

Se zăresc în pragul nopţii, au ferestrele-nghețate.

Soarele scrie-o poveste despre poduri suspendate; O citesc cu voce tare, ea și-a prins în piept o arcă.

El o urcă-n calendare. E povestea lor săracă...

Cafea amară Era mult ger, amarnic şi nătâng, Prăpăstii se-ascundeau în ochiul stâng, Dar îmi plăcea cafeaua ta amară Din praf târziu cu armonii de seară.

Când am simţit că-ncep să mă înec M-am agăţat de norul cel mai sec Şi a plouat cu noi, a câta oară, Cu hohot ars în dinastii de ceară?!

M-ai luat de mână ca şi cum n-ai şti Că veacul nostru are doar o zi, Dar ne-am pierdut în torţe-amăgitoare Lâng-un pian şi-un semn de întrebare.

87

Polenizare Şi-acum simt gerul, încă n-a apus, Căldura s-a-ndreptat în sens opus Şi-am îngheţat în straiele de nea… Şi mi-am uitat mănuşa-n palma ta… scoici fără tine am fost arcușul soarelui să fi cochetat oare într-o altă viață cu vioara nu cunoșteam notele învățasem să le fur dintr-un pâlc de sticleți magnetul cu brațe de dor purta vocea dulce și privirea continuă la câteva respirații trebuia să cobor din văpaie să desenez o aripă dincolo de zâmbet începea sahara m-am sălbăticit un pic speram să-mi păstrez cerul într-o fotografie măcar la cotul nopții s-a auzit șuieratul ultimei spovedanii ca o stea călătoare solstițiul dragostei se înțepase în deget cu o literă de atunci nu mi-a mai scris decât niște porunci veneau ca un elefant cu orașul în spate și asfințeau într-o bunăvoință haotică ți-e fruntea ca un râu păcătos duce oștile spre țărmuri nu-i pasă dacă a flămânzit în rând cu pietrele ori a încărunțit la trei pași de năvod acolo nopțile pot deveni scoici fără tine erori navigabile dacă se reazemă de mare s-ar putea alege cu două picături grozave

88

Ante Portas 2016 târziu apa aceea tulbure are înfățișarea unui vultur câți trecători au descoperit zgomotul din pieptul păsării într-un cântec de seară câte felinare s-au stins în casa de carton în care dragostea se furișase ca un șoarece flămând și mai ales de câte ori am pus inima acoperiș în nopțile fără lună la miezul întunericului va fi un incendiu știam de când am plămădit împreună vinul din flori-de-mai dar am lăsat roiul de viespi să urce trunchiul până la ziuă port armura de pace zilnic îmi deschid un front ard umbrele în pumnul drept apoi arunc un buchet de liniște îmi umplu inima să plouă cât vrea cu mine cea desprinsă din stânci și desene de suflet am verificat toate încuietorile cele argintii sunt mofturoase la crama lor o nebună dansează în rochie de țigancă sigur am mai văzut-o pe brațele ei înfloresc orhideele stejarii o răsfață la masa de opal niciunul nu s-a îndoit de sinceritate îi zăresc umbra în tremurul frunzelor e târziu însă câteva gânduri îi stau chircite pe frunte și dansează se rupe din tine și-ți aruncă ultimul sărut pe mare

89

Polenizare colonie de fiori trecea mereu prin dreptul soarelui astăzi a ocolit o strângere de mână s-a dus cu două-trei grade spre mai târziu am avut timp să ridic obloanele să le așez de-a curmezișul cerului pe unde păstoresc insomniile cu pretenții pe sub roțile lui se cânta karaoke poartă frac numai la zile speciale cunosc acest truc îl respect de secole bune adun undele împietrite într-un sac se colorează instantaneu atunci știu că a mai rămas ceva din ultimul copac doborât mă faci să râd cum să scriu cu ambele suflete doar unul se pricepe să închine cu tine albul fiecare colonie de fiori îl crede simbol el e natură moartă mă crezi mă crezi? de câte ori dau stelele de pereți se înfurie ochii pe legea mea nu ofer fantomelor niciun gram de curaj descifrez mesaje dintr-o sticlă domnească hmm tu vezi trăsnetul cu două roți eu l-am zărit înhămând dragostea sigur mai are de tras cetate bătrână cetate bătrână nu-i închide porțile un colț mai ține în tine și trece prin toate canoanele foamete îi mai trebuie și pescarii îl vor aduna ostatic pe coordonate neutre

90

Ante Portas 2016 cu fiecare tăcere anticipez câți hertzi fac gândurile tale până la mine mâine le voi înscrie la cros au aflat de pariul care ținea în șah serile nimic nu s-a demodat poate doar negustorii de rubin trec mai rar pe strada polilor opuși au crescut ierburile până la glezne până la turnul duminicilor prin ochii tăi un orb își caută acoperișul îi întind mâna în podul palmei răsare luna învățasem să trăiesc la nouăzeci de grade mi se uscau cămășile pe umeri forfecam timpul pot să mă deghizez în tine sigur pot râdeam tu aveai privirea mai aproape cu un susur șerpuit eu înșiram laurii pe lespezi pentru râurile înrobite un zvon împarte jumătăți spectaculoase (arcuri și nu mai știu cum) un fel de gratitudine la reverul cerului iau și eu unul e clar există fulgere îndrăgostite și te mai întrebi de ce inima ta respiră în mine cu fiecare tăcere

91

Cuprins

Prefață …………………………………………………….. 5 Laurențiu Belizan …………………………………………. 14 Dana - Georgiana Bițeanu ………………………………... 22 Mihaela Roxana Boboc …………………………………… 29 Alexandru Bolache ……………………………………….. 37 Costin Andrei Bolache ……………………………………. 45 Laura Cozma ……………………………………………… 52 Petruț Dinu ……………………………………………….. 67 Petruța Niță ……………………………………………….. 64 Sabina Andreea Rîmbeț …………………………………... 72 Simina Maria Sima ……………………………………….. 79 Gina Zaharia ……………………………………………… 84

„Totodată, fiind angrenaţi, în mod firesc, în cotidian, fără a părea că se lăsa pradă deziluziilor sau entuziasmelor induse de acesta, „eroii” – din ale căror scrieri se alcătuieşte culegerea propusă drept tentativă de polenizare a unui fragment din spaţiul literar contemporan – fac din coexistenţa lor în cenaclu şi în antologie nu o competiţie, ci o acţiune prin care dovedesc şi îşi dovedesc, la nivelul întregului, complementaritatea.”

Mioara Bahna