Revista Ante Portas nr. 5, 2018

Anul III, nr. 5, 2018

CUPRINS: Poezie: Gina Zaharia/ 4 Mihaela Meravei/ 5 Mihaela Roxana Boboc/ 6 Petruța Niță/ 7 Laurențiu Belizan/ 8 Lucian Mănăilescu/ 9 Simina Maria Sima/ 10 Alexandru Bolache/ 11 Roxana Elena Iancu/ 12 Valentin Tufan/ 13 Maria Niculai/ 14 Oana Șușu/ 15 Andrei Bolache/ 16 Valeria Manta Tăicuțu/ 17 Nicolai Tăicuțu/ 18 Nicolae Pogonaru/ 19 Ana Ardeleanu/20 Mihaela Aionesei/ 21 Pușa Roth/22 Rudy Roth/ 23/24 Gina Zaharia/24 Victor Petrescu/25 Petrache Plopeanu/26 Teodor Dume/27 Simion Cozmescu/28 Angi Melania Cristea/29 Gela Enea/30 Gabriela Ana Bălan/31 Alexandra Mihalache/32 Andrada Ionescu/33 Adina Grigoruță (Pușcașu)/33 Costel Zăgan/34 Petre Ioan Crețu/35 Daniel Dăian/36 Cristina Ștefan/37 Mioara Băluță/38 Marcel Vișa/39 Angelina Nădejde/40 Dorina Neculce Obedeya/41 Adrian Nicola/42 Garofița Jianu/42 Mircea Moldovan/42 Ana Urma/43 Ion Cristofor/44 Ionuț Caragea/45 Mara Paraschiv/46 Ovidiu Oana-Pârâu/47 Any Drăgoianu/48

Violetta Petre/49 Liviu Ioan Dragoș/50 Violeta Deminescu-Jurca/51 Ana Podaru/52 Valentina Becart Bisog/53 Tudor Cicu/54 Daniela Mărginean/55 Armina Flavia Adam/56 Elena Neicu/56 Sorin Micuțiu/57 Adrian Iona/58 Corina Drașoveanu/59 Rodian Drăgoi/60 Mioara Anastasiu/61 Luminița Zaharia/62 Carmen Tania Grigore/63 Ottilia Ardeleanu/64 Daniela Varvara/65 Sivia Bitere/65 Viorel Gongu/66 George Gâtlan/66 Daniela Toma/67 Romeo Aurelian Ilie/68 Lavinia Bud (Any Villa/68 Marius Ganea/69 Erika Bloj/70 Ovidiu Cristian Dincă/71 Camelia Manuela Sava/72 Tudor Gheorghe Calotescu/72 Florentina Loredana Dalian/73 Valeriu Marius Ciungan/74 Norica Isac (M.G.)/75 Costel Drejoi/76 Ionel Simota/76/ 77 Doina Bezea/77 Valentin Irimia/78 Carmen Enache/79 Ioana Burghel/80 Sabina Cojocaru/81 Carmen Secere/82 Lidia Grosu/83 Elena Glodean/84 Constanța Popescu/85 Mariana Mihai/86 Luminița Scotnotis/86 Adrian Păpăruz/87 Nina Tărchilă/88 Irina Lucia Mihalca/89 Proză: Angela Burtea/90 Mihai Marian/91 Adrian Nicola/93

Nina-Elena Plopeanu/95 Rodica Dascălu/96 Cristina Crețu/98 Marius Aurel Csenger/100 Florin Alexandru/103 Galeria cu artiști: Mihaela Roxana Boboc/106 Constantin Mihai/107 Marius Aurel Csenger/108 Teatru: Ioana Teodora Teodorescu/109 Critică literară: Cristina Ștefan/114 Dan Perșa/117 Mihaela Meravei/119 Laurențiu Belizan/121 Lidia Grosu/122 Epigrame:Any Drăgoianu/124 Colind:Ovidiu Donisa/123

Colectivul de redacţie Redactor-șef Gina Zaharia Redactori: Mihaela Meravei Laurenţiu Belizan (președinte Ante Portas) Tehnoredactare: Gina Zaharia Sigla: Mihaela Roxana Boboc

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662

Redacția nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului și punctelor de vedere exprimate în materialele publicate

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gina Zaharia florilor de mai te-am dăruit am fugit de dragoste ca o pasăre în țările calde în brațe am păstrat iarna iar în podul inimii am ascuns steaua polară să mi te lumineze până la ziua mi-a fost frig în toiul verii și somn în geana dimineții sete mi-a fost într-o fântână de gânduri am jucat șotron cu nopțile albe și am furat roți din carul cerului să mă rostogolesc până la tine am adus oceanul în deșert și-ntr-un pumn de rouă team dăruit florilor de mai licuricilor orbiți de-atâta drag le-am povestit cum se clatină poveștile din buzunarul timpului și cum se dezleagă caii pe câmpul dorului la un crez distanță de soare dar cel mai mult am împletit fire de păianjen pentru hamacul de mâine amândoi știm că toboșarii nu dorm niciodată lângă năvoade iar strada lor e prea mică pentru iubirea noastră

Tablou sărac De mult nu mai merg printre tuberoze, în fața mea o galerie de melci îmi ghidau drumul, mereu mi se părea foarte departe locul unde trebuia să-mi așez casa, casa pe care am zugrăvit-o cu sufletul; a venit frigul iar ciorapii de lână mi-au rămas strâmți, la fel și lumea prin care am trecut într-un vals numai al nostru.

Dați-mi o lingură de sare, nu se știe când cuvintele mele au nevoie de ajutor, o voi strânge în pumnul acestei ierni, să alung ceața

și zgomotul acela asurzitor când cineva îmi duce inima într-o scorbură de piatră.

Dacă voi întâlni pescarul care împarte peștii oceanelor în gânduri de tot felul, ori violonistul care îți acoperă umbra cu un diez, poate măturătorul de vorbe seci pe care le adună în sân și promite că le va plimba într-o trăsură de aur, grădinarul pe care l-am uitat în ultima zi de noiembrie și magicianul pe care încă îl mai strig cât e noaptea de mare?!

Atunci voi semăna maci în junglă, mă voi înfrăți cu ploile deșertului, uneori voi fi lebăda care-și aduce lacul la fereastra ta, alteori voi locui într-o cutie de chibrituri și mă voi plânge pădurii că mi-e frig, Nu, nu fotografiați tabloul acesta, e cel mai sărac din tot satul meu de culori și nici nu mai poartă autograful care-i agăța colțul de stele.

Ana. Poem de duminică Ana, un bijutier mă întreabă de tine, locuiește lângă o salcie de lumină și ape călătoare, din când în când îmi bate în geam și îi văd sufletul strălucind, așa că l-am invitat în casă.

O, da, străinul pe care l-am îmbrățișat în prag era același cu violonistul de peste ocean, cu magicianul din piața macilor și vizitiul cailor sălbatici din tabloul cu brazi!

Tu îl știi, Ana, cândva am scris cu dreapta lui, am mai spus asta și ai râs de drag, atunci ai umplut America de gânduri scumpe și l-ai urcat într-un jurnal, de acolo atâta mireasmă de culori!

Să nu mă acuzi de trădare, Ana, îl văd atât de comod încât a uitat șirul zilelor lângă fereastră, în fiecare noapte se furișează în inima ta dar se întoarce la mine, îmi verifică ortografia stărilor și-mi spune că sălciile sunt case de lux pentru poemele de duminică.

-4-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Meravei

îmi trag pe ochi o bandană verde-alabstră poate visul se va transforma într-o zi în realitate râul de litere îți clătește conștiința în mine cuvintele se prăvălesc tu te uiți în oglindă și-ți surâzi în timp ce eu îți caut gustul pe tivul ultimei poezii mâine o vom lua probabil de la capăt

fantezii

am gustat

moto: „nu ți-am cunoscut niciodată fanteziile singura mea fantezie ești tu”

am gustat din carnea fructului oprit și acum dulceața lui îmi sfârâie pe sâni transformându-i în poamele copacului cunoașterii amestecat cu nisipul trupul mi se lichefiază devine amprenta trupului tău pe o plajă care ne așteaptă botezul alunec în hăul verde și brațele despică tăcerea cum noi marea cu toiagul iubirii suntem doi Moise îți zic salvatori ai viselor interzise după noi un popor de poezii trec dintr-o parte în cealaltă a lumii am gustat din licoarea dionisiacă a sufletului tău de atunci timpul se învârte în sens invers amestecându-mi simțurile trăiesc din celulele stem ale inimii tale și-mi cresc rădăcini de lumină din oase

după ce îți scriu un poem este ca și cum aș face dragoste tu te ridici și pleci să-ți îngrijești rănile cedării în mine eu rămân să-mi ronțăi zborul metaforele nu-mi mai ajung să-mi acopăr goliciunea sufletului și de fiecare dată invariabil un frig de mine îmi cuprinde oasele prin care circuli ca o măduvă alegorică a cuvintelor

dacă este zi am impresia că doi sori asemănători poemelor noastre îmi aprind cerul și-mi deschid coastele

aș vrea să mai dorm somnul acesta învelită în singura fantezie pe care am cunoscut-o inima ta transformată-n cometa halley se strecoară printre cele două rădăcini de bambus încrucișate fetiș la marginea patului acoperit cu o coală A4 nu ți-am cunoscut niciodată fanteziile de aceea cu holograma trupului scriam versuri albe nopților până luna devenea plină de tine înverzindu-se

ab initio

dacă este seară adorm greu cu mii de imagini sfârtecându-mi epiderma ca niște pixeli anaerobi de parcă nu ți-aș fi dat tot ceea ce sunt

viața ca o meduză lipicioasă mă trezește din somn este duminica sufletelor oarbe clopote de jar îmi bat în urechi

lasă-mi retorica celor două strofe de clorofilă din ochii tăi să mi le lipesc de pleoape ca pe două rondele de castravete să păcălesc bătrânețea în care mă voi afunda alte șapte zeci și șase de somnuri cât vei călători prin visurile altor poezii

miros tot mai pregnant a fericire este o altă culoare aceea în care m-am îmbrăcat și-un parfum necunoscut de când locuiești în interiorului meu cu toată armata de metafore afrodiziace și scuturile de feromoni sunt cuprinsă de vraja râului de smarald ce picură din adn-ul poeziei un fel de esență rară prin cele mai intime celule ale mele miros tot mai pregnant a fericire

-5-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Roxana Boboc Iubește-l, Anya Anya, iubește-l cu mâinile mele pe trupul nopții învelește-l în răcoarea buzelor vorbește-i despre poezie mai ales despre aceea care ucide și renaște care fărâmă orice formă de rezistență Anya, sărută-i diminețile și nu te gândi la mine, artiștii nu știu ce să facă cu iubirea o transformă în papirusuri călătoare o pictează pe umeri de brumă până sfâșie totul în jur cu gheare de felină e prea târziu tușele au fost deja aruncate pe podea și trupul meu - o pată de lumină pe gulerul cămășii de duminică.

Am murit de atâtea ori, Anya, când înviam el mă ducea de mână la râu, îmi spăla fața și așa schilodită de neputință îi zâmbeam, iar eu o iubeam așa cum iubești geamăna din ochiul ferestrei; se face noiembrie, Anya, mi-e frig și moarte, frig și dor, cancerul zace sătul în propria-i carne cancerul minte că e sătul iubește-l, Anya, îngerii culeg ghebe din asfaltul umed noi nu, niciodată nu vom ține de mână copiii să-i mințim că lumea e povestea celor unsprezece lebede întregite de iubirea care coase mută ceasul ticăind bezmetic, fluturi de noapte, noi nu, niciodată nu

iubim ploaia cu frunzele de chihlimbar iubim pașii din cer înapoi spre povestea Anyei femeia cu chip de miere sălbatică noi nu ne luăm rămas bun.

Îngerul meu dacă toate acestea sunt vis să nu mă trezești veghează când în jur nu-mi rămâne decât ziua îmblânzită de soarele unui noiembrie e târziu și începe liturghia în zori ceva despre oameni mai mult despre îngeri dacă te-aș putea numi precum în cer așa și pe pământ luna se leagănă ușor pe obrazul copiilor au adormit cu raiul între pleoape.

Nu mi-a rămas nimic al meu am vândut și lepădat iubiri promisiuni anotimpuri norii se strâng ciorchine și stelele au amuțit străzile se vindecă de singurătate străzile nu știu de ce îngerul meu zboară cu o singură aripă și aceea nu e materie nici adiere e poem crește în mine o inimă străină de toamnă printre rânduri crucile poeților ating veșnicia printre rânduri te găsesc rezemat de punți cum înalți lampioane de durere peste râul de onix iartă casa poetului mirosind a fum iartă inima bătând vremelnic iartă.

-6-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţa Niţă

traversând parcurile împingându-mi craniul cu un baston de pensionar ipohondru dar mai ales voi împinge cu bucurie mâinile prietenilor mei care îmi vor mai şti numele doar până când îmi voi târî oasele sub două braţe de lemn încrucişate

poem somatic ultimul sărut picta nisipul cu paşi de sare ascultând cântecul mării dintr-o scoică ce-şi ascundea poemul între coaste tăcerea urâtă a durerii odihnea o literă stacojie în buzunarul primului naufragiat ce încă-şi mai plimba umbra printre pescăruşi cu ambra trecutului topea toate ninsorile într-un ultim sărut

memorialul morții mele cu propriul meu cadavru voi colinda din ușă în ușă cerşind vămile până la a 12-a poartă călător peste munţii cei mai înalţi peste care îmi voi certifica memoria zborului așteptând ca pielea mea să treacă de uscăciunea scheletică a firii îmbrăcată într-un costum roşu voi lăsa un nasture descheiat că poate cine ştie m-aș afla mireasă dincolo de vămi * voi căuta adăpost în adâncimile mărilor cu propriul meu cadavru să împing soarele spre amiaza care mă va găsi dormind doar cu o grimasă mai puţin peste suflet sau aş putea călători în golful pietrelor mute săpat sub streaşina secetei aş cere apa din inelul cununiei dezlegate voi numi lucruri și locuri până când vocea mea nu va fi nimic mai mult decât vocea războiului de ţesut din odaia devenită muzeul ţăranului convertit la generaţia nouă * cu acest cadavru voi merge să caut iarba fiarelor şi parfumul cetinei de crăciun devenită între timp plastic recondiţionat din pet-uri

(Motto: "Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup." - Biblia / Evanghelia după Marcu, Cap. X)

am învățat să te recompun os cu os din petale arămii presate între filele cărții de căpătâi la îngânarea soarelui cu noaptea printre amintirile copilei ce alerga zglobie în poienile toamnei te-am construit cu o singură respirație când pământul îmi zbura de sub tălpile fricii plămădindu-ți chipul cu lacrimi chiar dacă încă îți mai lipsește o coastă (...) tijele de păpădie îți vor arcui coloana prin închinarea mea cu fiecare psalm prin care îngrop lumina sub gălbenușul cardinal te-am prins de mine cu o bucată din cordonul ombilical cu care ți-am legat pruncii nenăscuți la porțile raiului de acolo de unde ai venit pentru un timp și mi te-ai întors vrabie la fereastră acum știi ce am făcut prin sacrificiul tău: acest os eu însămi

timpul dezgolit de secunde o palmă înmănuşată în alb mai prinde mişcare sub falduri de cortină greoaie brocart lejeră îi pare mişcarea cu care pare că deplasează timpul din clepsidra de cuarţ pare să schimbe norii cu poţiuni de amăgire ce se reflectă în oglinzi dintre lumi paralele e doar iluzia că din toată mişcarea de mag timpul dezgolit de secunde a rămas singur în faţa cortinei totuşi ne-a eliberat o scurtă bucurie copilul din suflet a zâmbit resemnat magicianul ne-a vândut doar o iluzie

- 7-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laurenţiu Belizan

de la commedia dell’arte la tagore e doar o zvârlitură de gând dacă ar fi să esenţializăm ha-ha-ha nu ştiu de ce draga mea julieta cred că te-ai trezit prea devreme apoi văzându-mă că dorm te-ai întors la somn

pântecele absidei visele mele sunt imperfecte aşadar le voi congela sperând că în viitor cineva le-ar putea ajusta

mă duc să pregătesc un mic dejun gustos

văzduhul e plin de mâţişori când mă rotesc nu-ţi mai văd glezna dreaptă şi am senzaţia cocoarelor intrate în malaxor este un început de vis reprimat într-o cupă de caviar dar caviarul e un lux draga mea pe o felie prăjită de pâine cu unt şi şampanie de asta cuvântul madam şi cuvântul cucoană bârfesc pe la colţuri numele tău iar cuvintele devin un fel de ovule pe un perete extrauterin

film noir îmbrăţişaţi semănăm cu un androgin când pleci vânez semnele îmbătrânirii rândurile devin riduri încerc să mă dezic de viitor îmi cos degrabă hainele direct pe corp să pot încăpea mi-e ruşine nu pentru goliciunea corpului ci pentru cuvintele trezite din somn ai lăsat palmele în ciment ca o promisiune inutilă a întoarcerii fotografiile au extras aproape tot din tine tăcerea devine sărut

cu dragostea prin copilărie călcând cred că noi am putea scrie o carte de poveşti pentru copiii noştri să-i fac desenele să aibă amintirile noastre din copilărie poveşti războinice pentru băieţi şi perne pufoase de mărgele pentru fetiţe să înţeleagă într-o zi că am păşit pe aceleaşi pietre ale durerii ale despărţirii de timpul acela apolinic asemeni lor sau ce frumos ar fi să improvizăm un teatru de păpuşi din două scaune de care să legăm o pânză să le faci păpuşi legate cu sforicele şi care se îmbracă pe deget să le aducem scena în grădina casei apoi să-i lăsăm şi pe ei să intre în jocul nostru de oameni mari să păşim pe stradă lăsând în urma noastră pe asfalt bucăţi de fructe pentru păsările cerului din inima noastră ca un paner plin cu mirodenii de india

noaptea este o seringă în care stă ascuns veninul incolor al zilei ieşim la plimbare printre gunoaie visele nu pot fi reciclate se dezintegrează greu sunt radioactive se înjumătăţesc numai între două vieţi culorile sunt doar muniţie de paintball rătăcim pe caroiajul străzilor e un joc de şah care începe doar cu noi din ochii noştri apar turnuri care pâlpâie şi nebunii de la intersecţii caii-putere nechează pe roşu prinşi în zăbalele întunericului paradisul s-a mutat în mall 3D-ul a început te ţin strâns şi mă gândesc dacă nu cumva suntem un lapsus al lui dumnezeu

-8-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă PRETEXTUL ŞI FABULA

Lucian Mănăilescu

- Cum să scriu, se plângea pixul, adevărul pe hârtie Când, în jungla noastră totul e taxat drept calomnie?

Cum să scriu că senatorul X – notorie figură, Dă din mâini şi dă din coate şi când nu ne minte... fură.

Sau că altul, cu dosare ocolite oarecum, Ne-a promis autostradă şi-a făcut doar un... teldrum - Foarte simplu, i-a spus guma, care ştie ea ce zice, Ca să scapi de puşcărie scrie fabule, amice... Şi de câte ori se-ntâmplă să îţi dai frâu liber gurii Spune, sincer, că de vină-s animalele pădurii.

Leii, care-s convertibil într-o junglă liberală, Urşii, tigrii şi mistreţii care-s porci...

Şi scurmând în bătătură că îi duce… bibilica.

Sunt apoi, fără-ndoială, păsări care ştiu ce fac, Cum ar fi răţoii curţii, negustori cinstiţi de „ mac”…

Ca să nu vorbim de mine, un talent la toate cele, Şi la ciugulit de boabe şi la joc şi cu mărgele.

Aşadar, ca să nu pierdem sensul vorbelor măreţe, Vă propun să recunoaşteţi cine-s şefii de coteţe Iar când celelalte păsări tac şi nu primesc simbrie Noi să luăm indemnizaţii pentru spor de gălăgie.

De morală nu-i nevoie, n-are rost să vă explic, Că puteţi s-o duceţi bine, dacă faceţi ciocul mic FABULĂ CU TRASOARE

... fără morală.

După vânătoare urşii, deşi proclamaţi eroi, Se întreabă ca nătângii: „Cine o fi tras în noi?”

Lupii, „rătăciţi” în haită, în instanţă-au declarat Că pe bietele mioare un măgar le-a devorat.

Vulpile spuneau în şoaptă că-n balconul din coteţ A lătrat, privind la lună, un căţel cu părul creţ…

DISCURS ELECTORAL Cum urmau din nou alegeri în ţinutul de pe Nil Luă cuvântul, din mocirlă, candidatul crocodil: - Vin acum în faţa voastră, dragii mei aligatori Şi, vedeţi, mă-îneacă plânsul pentru soarta bietei ţări...

Dar morala împuşcării, după cum s-a constatat, Nu se poate spune încă (este „strict-secret” de stat!)

Noi, trudind în slujba voastră, de atât amar de ani, Am pus mormolocii-n funcţii, am dat caracudei bani, Şi-am numit în ministere credincoase întru „domnul” Ca să facă valuri, seara, până când le fură somnul...

FABULA PĂRERILOR

Ne-am preocupat tot timpul de necazuri şi nevoi, Am corupt hipopotamii, ca să aranjeze ploi... Şi am „oac..ărât” broscoi, care toată ziua saltă, Fac reforme, calcă apa, iar apoi o lasă baltă...

Eu am spus-o, ferm şi sincer, valurile-s tulburate Să schimbăm din nou schimbarea, că aşa nu se mai poate! Şi promit, dacă-mi daţi votul că voi face tot ce pot Să vă fie mult mai bine… până vă înghit de tot!

MAREA CÂRÂIALĂ Într-o vreme, când în curte era mare cârăială Un curcan, cu moţ în frunte, înfoiat fără sfială, A păşit cu fermitate printre raţe şi găini, Dând apoi frâu liber vorbei să se-audă şi-n vecini : – Prea stimaţi şi prea stimate, cred, şi mă explic îndată, Că situaţia e gravă şi că trebuie schimbată.

Sigur, cred că se impune şi o amplă analiză Să vedem cine răspunde pentru actuala criză.

Vinovată e, desigur, rasa de găini, cea nouă, Care nu cotcodăceşte nici măcar când face ouă.

Asta-n timp ce cocoşelul se trezeşte de la trei Ca să cânte-n mărul roşu, după vechiu-i obicei.

Bibiloii demonstrază, muncind toată ziulica,

Cum urma să se aleagă parlamentul din ogradă Toată struţo-cămilimea se trezise dând din coadă: - N-ar fi rău, sări găina, ce-şi clocea ouăle-n coş, Să votăm, cu mic, cu mare şi s-alegem un cocoş!

- Ba un porc – zise purcelul, că de la un timp cocoşul Stă întors spre răsărit, cântând tot în mărul roşu.

- Cum, se răţoi răţoiul, voi nu vreţi democraţie?

Dacă ne conduce porcul va fi iar o porcărie!

- Staţi puţin! – lătră din cuşcă, incitată, o potaie, Pentru ce atâta zarvă şi atâta hărmălaie?

Dintre noi cred că dulăul este primu-n bătătură, Trage tot la „Ham!” sărmanul ca şi-n fosta dictatură Şi-n plus are totdeauna o opinie subţire, Stăpânind oratoria – că e lătrător din fire.

Nu e bun, necheză calul, ştim cu toţii – şi neajunge – Că visează doar la oase şi la pulpe nibelunge…

Morală: Ascultându-le disputa, rumega – discret – o oaie: Ei se ceartă, vara trece, şi la iarnă… mâncăm paie!

-9-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Simina Maria Sima

XY tot ce trăiește trebuie să se sfârșească la un moment dat, nimeni nu știe când și de ce, nimeni nu știe unde am plecat chiar în mijlocul micului-dejun, nu i-am spus nici mamei că aseară m-am regăsit între copacii din livadă, că te-am găsit la rădăcina unui măr.

X în fiecare zi, pe cerul meu, zboară o pasăre nemaiîntâlnită până acum; toți se întreabă cine a trimis-o în lumea asta, căci pare mai mult decât străină, dar numai eu știu că Dumnezeu silabisește în fiecare seară ”pa-să-re” de câte ori e nevoie, până când Pământul adoarme. m-am urcat pe pervaz în ziua în care am împlinit 8 ani și am văzut cum o lume anapoda uită să mai iasă din cutia cu jucării ; n-am mai găsit lemne ca să aprindem focul, iar ziarele vechi s-au udat, nu mai avem cu ce să ne aprindem sufletele de mini-adulți descreierați, care nu se mai gândesc la ziua de mâine și la locul lunii pe cer ; pe vremea bunicilor noștri, soarele începuse să semene destul de bine cu un ochi care se închidea regulat ca să lase cerul să respire, ca să lase lumea să-și deschidă cadourile, să spargă farfuriile pline de cornulețe cu răvașe și să se facă zi.

Y nu mi-am propus să-i spun cuiva “mamă”, nu mi-am propus să-i spun cuiva “tată”; s-a întâmplat să mă trezesc într-o dimineață și să strig ”mamă, tată, de azi, vreau să trăiesc!” din dulap, a ieșit o arătare albă care se pretindea a fi imaginea mea în oglinda din hol, am încercat să-mi agăț mâinile de albul ei, am căzut cu ochiul într-o deschizătură în podea. de atunci, mă uit la voi dintre bucățile de parchet și-mi dau seama că ați renunțat de ceva timp la dulap.

dacă ar fi fost orice alt fel de pom, nu s-ar fi împlinit profeția care zice că universul e un perpetuum mobile, iar oamenii sunt doar piese de șah cu voință proprie, care se mișcă în ”L” sau în diagonală. aș fi preferat să mă mișc în sens opus acelor de ceasornic, doar ca să nu mă trădeze picioarele care se opun acestei mișcări logice pe care sunt obligate s-o facă, aș fi vrut să fiu acul unui ceas fără cifre.

Rămâne să apar Am încercat să mint că totul nu poate fi ascuns de tot între degetele unui cuvânt; De fapt, am și uitat că noaptea asta nu e doar o perdea; Se poate ca sfârșitul să ne aștepte după colț, Să ne strige pe nume, iar noi să visăm Că toate așchiile care ni se înfig în gât Sunt lăsate pe dinafară.

Deja a început să plouă aici, Mă întreb de câte ori trebuie să mor Până să aud că timpul mă cheamă din nou.

Mă uit la sinele meu și mor de nerăbdare să aflu De ce, Doamne iartă-mă!, sunt atât de mică Și soarele strălucește gata-gata să mă înghită.

Dacă n-aș fi un simplu om, Aș zice că vina mea e că iubesc Tot ce e altfel decât mine, Tot ce se leapădă de tine.

- 10 -

Ante Portas

Alexandru Bolache alba-neagra amară suntem mai puțini din ce în ce mai puțini unii cred că lumina e un sâmbure de salcie alții că e doar un pariu pus de melci eu știu sigur au îngenuncheat copitele întunericului dincolo de linie punctele ard în opaițul startului ratat nu putem renunța dar e o dâră ancoră renăscută în buricul cenușii rămasă când pe hornul cu patru foi ieșea fum alb

Porumbelul agățat la catarg Aruncați-l la gunoi reciclați-l e o directivă europeană ce naiba el încă se hrănește cu visele copilăriei e inadmisibil cum am putea să locuim alături de el nu vă dați seama din versul lui izvorăște speranța noi ne urâm unii pe alții

Revistă de literatură și artă l-am pus pe coji de nucă am râs de el și în continuare soarele răsare din penița lui aruncați-l reciclați-l

Legendă în scorbură de lună plină La pândă stă sărutul fantomă ciorchine de iluzii cojile de lumină ard speranțele într-un baiț de otravă întrebările ceață de miere între răsărituri și firmituri rochia ta împletită vânt minciuni clevetiri funii de otravă privirea mea de păgân se ascunde prin părul tău neputincios aș putea să aștept la nesfârșit o sirenă cu solzi de argint eu în tolbă am săgeți ruginite de dor aș putea sau aș vrea să cred că tu nu exiști aș dori sunt și acum care cred că americanii nu au ajuns pe lună sau că soarele răsare din dragostea ta

- 11 -

aș alerga răsăritul cu o bâtă din os de măslin aș putea sau aș cânta la o coastă de drac până tu o să spui că ți-s drag aș putea

Și-as fi putut Și-as fi putut să-ți fiu uitare de n-aș fi fost iertare de blestem și sâmbure de vânt sau chiar cunună din mărăcini și umbre ori început de ghem oooh ce mă dor regretele din stelele ce ți le număram în păr azi este viitorul ce nimeni nu l-a vrut coșmarul ce te-arunca atunci la pieptu-mi să te strâng trecutul se ascunde-n muguri și-un legământ mă-nchide pe vecie sau poate doar un timp atâta doar cât mâine în ploi de schije ude să nemurim puțin eu risipit în tine tu încă nefiind...

Ante Portas

Roxana Elena Iancu *** două zile mai târziu lumina îmi potolea setea de întuneric inspir închid ochii încep să înșir numere pe sicriu unu doi trei la trei îmi pun mâna în căușul tâmplei o rog să îmi adune gândurile într-un ghem să le hrănească din aburul gutuilor coapte cunună să împletească și s-o port în ziua morții mele la trei se sfârșește totul fără viață după moarte fără moarte după viață la trei mă îngrop în neant rup degetele în fărâme de nimic le adun în pumni și îmi fac cruce amin și de la capăt la trei mă-ntorc în pântec să mai mor încă o dată și încă o dată de la capăt expir deschid ochii m-am născut a treia oară râd și plâng în același cântec încă o moarte ne așteaptă la trei se sfârșește totul

*** noi doi ne-am promis cerul cu stele aerul de furtună prins cu ace de ceasornic la încheietură râsete de noiembrie și lapte cald cu scorțișoară în care zac înăbușite copilăriile unei nopți de vară

Revistă de literatură și artă noi doi ne-am strecurat afară prin gaura cheii din cripta asta necurată ți-am desenat pe tâmple universul cu un ciob de lumină când am turnat culoare peste lume s-a întunecat pământul noi doi ne-am aruncat în bratele apusului cu vârful zilei de mâine ți-am scrijelit trecutul în palmă așa îmi croiai ridurile de nostalgie când îmi atingeai obrazul de ieri noi doi ne-am contopit cu infinitul în cântece de dor ne-am împletit jurământul e alb în jur pe deget plânge o lacrimă de aur e alb în jur te scald în puritate absentul se preface în cenușă de ieri noi doi suntem unul

***

octombrie și de atunci tăcere picurată pe un ciob de ceață când mi te-ai agățat de suflet întâia oară eram un septembrie parfumat cu sâmburi de cireșe printre coaste adesea îmi plimbam degetele pe clapele miezului de piersică târzie îi culegem cenușa parfumată cu nesaț o aruncam spre cer și era noapte te adăpai cu seceta din mine septembrie eram și ploaia încă mai aproape îmi fura culoarea și sâmburii din coaste și piersicile amare și târzii nu m-ai lăsat să mai rămân mi-am luat furtunile cu soare și cerul vopsit în dâre calde și blajine am plecat cu tot cu mine și cu ieri o dată te-am zărit octombrie mai dulce și mai cald ca niciodată și de atunci tăcere picurată pe un ciob de ceață

- 12-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valentin Tufan Sub același soare Soarele e singurul care-mi mai îngână șirul de gânduri e un contrafort consființit întru abolirea realitații, e cavalerul nipon cu Hiroshima în plex iar eu un câine bătrân cu Holocaustul în oase

iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai iscusit povestitor din teatrul radiofonic, imagini născute în fiecare răsărit de soare rural rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal.

Adulmec și azi puterea și chemarea maidanului, iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor care au luat drept bunătatea prizonieră de război, îl păstrează și azi acolo, senin, și revarsă ploi calde de vară când mă vede...

Sărut mâna bunul meu! În neant

subscriu cu același rând de zale peste platoșa timpului, am ochii blânzi și adulmec straturi încleiate peste care domnește liniștea. totul e un orizont ce a aspirat trecutul, un bandaj tehnologic aplicat peste creier – iar din copci au fost croiți epoleți într-un univers în care cadavrele sunt polițe plătite la nivel înalt.

Floare de maidan Te-ai întrebat vreodată unde se ascund visele când se revarsă lumina?

Asta e o întrebare bună pentru copilul din fiecare la început de an, am în față, ca fiecare dintre noi, o nouă perspectivă și un alt drum de parcurs, probabil că ați adăuga asta la categoria clișee nefericite și de sezon... eu la început de an, desfac amintirile cele mai pure legate strâns de inima mea și dau cu răbdare paginile înapoi, ca un cititor înfocat dornic să revadă imaginile pas cu pas Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului și maidanul măsurat la pas.

Amintirile în care seninul se revărsa în fiecare dimineață în ochii bunului și rămânea acolo bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene și-mi ascundea luna și stelele în palmă înainte de culcare mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors de la coasă,

O zi are în ansamblu aceleași coordonate iar ziua din mine același rol soarbe toate umbrele nopții și le asmute în neant către himerele zilei zilele sunt niște răstălmăciri mototolite-n pumn, sunt frânturi extrase din miile de reply-uri adunate peste luni și folosite drept momeală stării de bine stăm pe banchiză, cu creierul gol și ne lăsăm gândurile să cadă "în picioare" ca să spunem apoi că ne-am dresat convingerile față în față cu viața mă ascund în pieptul credinței agonizând fractal în turnul chibzuinței și însufleţesc rabdarea către al meu neant, mă asociez cu viața, iscoditor liant. *** Am surprins înţelesurile aşa cum au fost ele brodate, aşa cum ne-au căzut șaradele ploilor nerezolvate, am trăit cu rezolvările-n ochi și ne-am mutilat secundele până ce și-au strigat la cer redundanța *** apoi am plâns din suflet, curat cuvântul

- 13 -

AntePortas Ante Portas

Maria Niculai Camera cu fluturi în camera cu fluturi e întuneric până și soarelui îi e frică să își împingă lumina prin geamurile acoperit cu amintiri îți amintești că aici stăteai pe genunchii unei bătrâne în timp ce numărai stelele? a trecut atât de mult timp de atunci încât copilul care număra stelele a murit s-a născut a murit nici eu nu mai știu de câte oriacum moliile îi mănâncă din piept copilăria. în camera cu fluturi te lovești de rutină aruncată la întâmplare într-un moment de dorință când doi oameni triști se dezbracă pe întuneric și apoi își reproșează că nu au ajuns la fericire aici te arunci după poveștile spuse de o bătrână care a uitat că timpul s-a oprit peste cuvintele ei și nimeni nu își mai amintește cum își ridica colțurile gurii sfidând moartea. doar aici în camera cu ușă mov și fluturi pe tavan iubirea se naște din rutină și plictiseală pe întuneric să nu deranjeze moartea unui întreg univers.

nefericire soarele se zbate în ciment să răsară peste orașul mâncat de singurătate. aici sunt fluturi orbi care se lovesc de peretele cerului pisici verzi fără un ochi

Revistă de literatură și artă care râd la semafor sau oameni care scormonesc cu unghia după iubire. aici inimile ruginesc mai repede decât șinele trenului care ne aruncă în întuneric și moartea se plimbă pe străzi cântându-i copilului de sub pământ înainte să adoarmă un cântecel albastru ca toamna lumina descompune orașul decojindu-i straturile până când nu rămân decât niște omizi care se târăsc să își înceapă o nouă zi născându-se iar din nefericita lor fericire.

Înapoi la origini mă ascund într-o barcă părăsită pe nisip e întuneric și mie frică de urletul celor ce au murit înecați și vor să mă prindă afară sunt doi copii care se joacă cu inimile lor nepregătite pentru durere nu pot decât să le ascult fericirea fără motiveu nu mai port mască de copil sunt un clown trist râd de propria frică amăgindu-mă că mâine va fi altfel. într-o seară împing barca în apă și vâslesc spre necunoscut urletele mă cheamădacă soarele va uita să răsară peste mine? atunci voi pluti sau ce a mai rămas din mine va pluti în întuneric și nimeni nu îmi va da și mie puțin soare cât să încapă într-o barcă. inspir plutesc expir singurătatea m-a mâncat inspir închid ochii expir o lacrimă e îngropată în cimitirul cerului inspir și uit să mai expir.

- 14 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Oana Șușu Artă am pictat într-o carte de colorat ceața am intrat în boaba de întuneric de lângă urechea mea stângă la care mama mi-a șoptit cândva noaptea mai târziu am mâzgălit pe pereți cu capetele oaselor portretul necunoscutului ce mi-a devorat albul cu ochi avizi de lumină m-am agățat de colțurile goale și cu disperare mi-am plâns culorile m-am semnat deasupra ochiului drept iar statuile de piatră m-au agățat la capătul acrilicului alb doar ca pe o gaură neagră m-au jupuit halatele albe de pe pereți și-ntre mine am găsit galeria sufletelor vii cu care nebunii se vindecau am văzut bucuria mi-a râs mama din pânza ceții la urechea dreaptă

Street show un înger cu coaste rupte și aripi jumulite din omoplați n-a mai fost ieri disperarea mâinilor viola firele de păr și țipa o voce demonică printre picăturile de spaimă sarea îmi intra în piele și toată neputința dinții de sus spânzurau buza inferioară fața desfigurată zâmbea cioplit în sânge mi-am șters nasul pe o bucată din mine când Îngerul Negru aplauda și-mi lăsa bacșiș fiorii reci și sângele clocotit mi-au ars ființa când îngerul cu crize nervoase a scuipat numele meu și mi-a furat banii

Friptea am sărutat Viața cu buze crăpate și sângerânde fantome de smoală se prelungeau din crăpături gust amar de portocală pe gingii îmbătrânite și cioburi de dalii mi-au făcut tablou pe cerul gurii am tușit funinginea ca fulgii de mierlă când am tras Viața în plămâni din vârful buzelor se scurge iubirea și-n mâinile mele văd cum Dumnezeu se joacă cu mine

Toamna plânge pe Lună Toamna pe tălpi copacii bolnavi cântă pentru ogarii albi cu picioare lungi gemete sculptate în prenadez proaspăt copii lunatici cântă la copacii costelivi unde ploaia și nebunia se sărută ostentativ și ascultă cum în venele lor tușește toamna

- 15-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Andrei Bolache poveste de seară m-a eclipsat mântuirea paginilor arse de cuvinte. plâng literele umile, sugrumate de cerneala sângerie. prin degete îmi curg izvoare de iluzii; spinii cărților mutilate de gând m-au mângâiat nevralgic. reciful sufletului sfâșie neantul. toate luminile au tăcut... cuprinde-mă în vid, povestește-mi timpul.

Cu vocea zgâriată de lacrimi Cu vocea zgâriată de lacrimi, munte păcătos de jertfă, revarsă versantul pe gloria razei, de arbori înțepat si de râuri săcuit.

Dorul de lună iți linge coroana, nectar de rugină și sânge, răsare din mâine sămânța speranței, căldura o sfarmă-n nucleul dorinței.

Subțire coloana luminii ce unge, subțire... și voia străpunge, gândirea de piatră-a gigantului alb, zdrelit de durere, dar plânge...

Dar zbiară-n neant de nimeni n-aude,

Cu vocea retrasă în lacrimi, petale de-azur rătăcite sălbatic, în inima stoarsă de patimi.

Strigătul copacului Copacul tremură lacrimi de culoare larvele de cristal transformă rădăcinile în sticlă razele gravează în scoarță lumina zorilor frunzele îmbălsămate de flăcările dimineții împrăștie viață Cioburile de sticlă se hrănesc cu seva lui crengile sunt scăldate în suferință iar oamenii ignoră tăcerea Vorbește prin foșnetul frunzelor urlă dinăuntrul trunchiului său nu înțeleg oamenii că îl doare?

dragonul de granit vântul bate încovoiat de durere hrănește cuvinte arse frunzelor lipite de încrederea palidă a unui dragon încoronat cu zale. treptat urcă în liga spinilor; cu aripi de foc a cucerit dispreţul... satiri nebuni de dulceaţa amarului, în urma lui, păşesc pe flăcări cu copitele de-oţel pârlit, sculptează munţii din vârtej de tropote. orizontul orbit de pupila lui, obsidian încrustat de lumină; şlefuit de-ntuneric şi umbră. cutremure-adânci din gheareascuţite, urlate-n discordie și în pământul molatic; şopârla, cu solzi de granit, rage-n mreje de flăcări ascuţite. prinsă a fost luna, de lanţuri

- 16 -

topite, prin cuvinte vulcanice stropite de timp... un trandafir de jar într-un câmp jelit, o viaţă în văpaia lucidităţii crunte, o singură lacrimă uscată de fum, pe crustele-obrazului de granit.

când flacăra arde... când flacăra arde, iubito, trezește în mine focul veșnic... învie dorința născută de demonii carnali. îți sărut pleoapele să-ți adorm visele sub gene; să ne visăm în amintirea viitorului, când încleștați, rămânem sub ochiul luminii. să ardă, de gelozie, îngerii pătimași... rămași statui de cristal, sub călăuza pasiunii diavolești. nu-ți fie frică... în spatele ochilor tai se ascunde raiul, sub genele mele putrezește iadul, iar sărutul buzelor noastre... ne leagă de realitatea topită a umanitații.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valeria Manta Tăicuțu liniștea spațiului închis

urcuș pe la mijlocul urcușului începusem să mă desfac în bucăți, odată cu treptele tocite de timp, leproase și ostile; când am ajuns sus, din mine rămăsese doar un abțibild sub formă de inimă. l-a luat vântul, să-l lipească de ușa cea scundă a bisericii cu cinci turle de argint. veneau bărbații și sărutau inima aceea, încovoindu-și spatele la intrarea în pronaos, veneau femeile și înfigeau câte o săgeată, câte un ac de blestem, câte-o privire de sticlă; copiii nu mai veneau, oricât de duios băteau clopotele din cele cinci turle de-argint. jos se făcea tot mai noapte, sus era tot mai zi, lumina se încărca doar cu sunete sticloase și inima, atât de lovită, începuse din nou să bată chemând întregul din risipirea acelui urcuș.

ars poetica va veni o noapte când statuile se vor sparge sub ger, peste parc vor trece cârduri de ciori mânate de vânt și poarta sărutului prinsă-n cuvânt va scârțâi ca un poem de divorț sub luna ascunsă; noaptea de iarnă e o noapte de prăpăd, în stihiile ei se prăbușesc toate cuvintele luminoase, toate păsările și somnul. fără motiv bat acolo clopotele, bisericile au rămas drepte și pustii: cine mai îngenunchiază în fața altarelor? cine mai aprinde lumânări pentru morții cei vii când vântul îi scoate din icoane și-i aruncă pe străzi? coșmarul începe la ceasuri târzii, imagini dintr-o lume pe dos adunând; iarna pare eternă, cu noaptea ei nemiloasă, cu demonii cei fără de odihnă; scriu pe-ntuneric, visez că scriu și scrisul devine crivăț și ger.

ziduri groase, reci, de care lumina se teme: stau între ele atât de cuminte – cumințenia pământului, ricanează un gând – vederea s-a mutat dinafară spre înlăuntru, fără prea mare folos: și aici sunt ziduri concentrice, cu șanțuri și răni între ele, și aici se aud doar cârtițele din adânc ori liliecii țipând spânzurați sus în turle. auzul mai încearcă uneori să înșele, să fure sunete, să le preschimbe când în bătaie de clopot, când în cântec de mierlă. ziua e departe, șapte ziduri concentrice stau greoaie între mine și ea. iluzia saltului, zborul și visul – înecate în negru opac, în nesomn și muțenie. nici îngerul n-a trecut pe aici, poate doar Lazăr: simt aroma de mir a fâșiilor de pânză încă ude-ntr-un colț, unde cred că e lespedea funerară; cine să mă strige și pe mine să ies în lumină să-mi lepăd pielea de șarpe, și ochii de cârtiță, și țipătul, pentru o nouă întoarcere sub cerul mai pur, transparent și înalt? poate bobul de grâu încolțit sub genunchi, poate bobul de tămâie aprins la rugăciune, poate zidul, sătul să mă strângă în el ca pe cea mai inutilă dintre jertfe.

în așteptare nu e răceală, doar o trecere a nopții prin fereastră; înăuntru se vestejește un cuvânt, silit să stea între cărți ca o floare de toamnă presată. singurătatea e un alt cuvânt pentru absență, de aceea pereții chiliei sunt goi, cu bezna lipită de ei; lumina e dincolo, ca și steaua ori îngerul. aici e numai un cuvânt care se repetă, un cuvânt care nu-și mai găsește sensul. unde să afli un lanț, o capcană pentru cuvintele trădătoare, pentru cele care au evadat din noaptea lor și a ta? mâna îngheață și se rupe de trup în cristale fără lucire și formă; nu mai ai cu ce scrie și, oricum, n-ai de ce: e de-ajuns să te așezi la fereastră în așteptare.

- 17 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă peste arătura reavănă cu țipătul lui

Nicolai Tăicuțu

nu se desfac zările nici brazdele de cernoziom nu-și schimbă rostul întocmai acestui firesc alb cu negru niciodată sur

dintr-o dimineață a fermierului lipsită de vitregii se-ntâmplă ca și acum ca dimineața să aibă chipul meu și-atunci zorile, de un roșu călduț nu-mi sunt tatuate în piele ci sunt chiar pielea mea când păsările-și iau zborul din cenușa nopții străpungând tatuajul zorilor în zbor inițiatic pe cerul chipului meu după păsări apar animalele curții ușor buimăcite de forțele oculte care le împing pe imașurile zorilor de pe același tatuaj al pielii mele pusă la dispoziție pentru o nouă zi

nu e vorba de teleportare în peisaj autumnal din foișorul de verde a ieșit poetul cu verdele uscat al toamnei stacojiu acoperit în căușul palmelor strâns acoperit a stat un timp în cumpănă: să deschidă sau nu palmele? să-l arate sau nu? acum sau mai târziu? prietenilor trecători

când titlul putea fi simplu: umbre după șapte zile de mers la pas, prin câmpie umbra păsării de pe zare trece în umbra mea umbra mea puțin adusă de spate trece în umbra cumpenei fântânii umbra cumpenei se pierde picătură cu picătură din găleată înapoi în freatic să dea lumină/ cale deschisă peștelui argintiu și orb

căderi în rugă spre înălțarea lui nicolai t m-am ținut de mâna ta, mamă și mâna ta, la un moment dat m-a părăsit cu durere m-a părăsit m-am sprijinit de umărul tău, tată și umărul tău, la un moment dat a cedat cu durere a cedat

în ăst timp nu se știe cum palmele au cedat, s-au deschis și s-a auzit un foșnet de frunze uscate ruginii purtate parcă de-o adiere sub caprifoiul verde

am mers alături de tine, prietene ionid și prietenia ta, la un moment dat a căzut în fântână seacă cu durere a căzut

despre firescul greu de sesizat

sub lumina privirii tale, Doamne am fost și voi fi în spiritul tău: ținut de mâna mamei sprijinit de umărul tatălui

un pescăruș vâslind aiurea peste câmpie taie încă o brazdă în curmeziș

alături de prietenul ioanid!

- 18 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

mica evadare poate ar trebui să te gândeşti că oraşul în care locuieşti este un fel de penitenciar cu străzi cu magazine instituţii publice parcuri locuri de agrement care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici în care oamenii se mişcă relativ liber uneori în weekend sau în concedii ei pot evada dincolo de zidurile imaginare dar condiţionat de sumele de bani de vouchere sau de întoarcerea la serviciu gândeşte-te că eşti un cetăţean supus permanent unor reguli pe care doar şefii au voie să le încalce sau să le ignore gândeşte-te că te afli sub un fel de control judiciar fără să fi încălcat vreo lege şi gândeşte-te că acasă eşti în arestul tău preferat de unde poţi fugi unde vrei şi când vrei prin ecranul televizorului care oricum îţi influenţează deciziile cotidiene în rest ce-ţi mai trebuie omul de zăpadă mi s-a trezit de dimineaţă băiatul cel mic cu gândul la zăpada de-azi noapte şi-a luat sania încărcată cu vacanţă dar afară erau doar caii putere ai utilajelor de dezăpezire nechezând au ralenti aruncând prin nările eşapamentelor nori groşi de motorină peste ultimele cristale de omăt s-a întâlnit pe platoul central cu un om de zăpadă cu inima de zăpadă el conducea instituţia gerului din oraş avea funcţionari de zăpadă şi un consiliu suprem de zăpadă a confiscat renii lui Moş Crăciun lăsând copiii săraci în suspans garda financiară i-a luat jucăriile din sac pentru că moşul nu a plătit taxă la vămile văzduhului oamenii de zăpadă din subordinea

Nicolae Pogonaru primului om de zăpadă au cumpărat jucăriile la preţ redus pentru copiii lor îmbuibaţi premianţi şi deştepţi băiatul cel mic l-a întrebat pe şeful gerului care locuia într-un palat de gheaţă cu bibelouri de gheaţă reprezentând corbi hiene şacali dacă tot eşti din zăpadă de ce ne furi zăpada de tot a răspuns el topindu-se în memoria iernii terasă noaptea ca nişte vapoare ancorate după lungi croaziere exotice stăm la mese împreună cu destinele noastre bine fardate la etajul crâşmei un profesor de chitară antrenează tinerele talente ale urbei elevi de liceu care visează că vor lua bacalaureatul la anul devin prelungiri ale ţigărilor din care ies fumuri abundente şi îşi sting entuziasmele în exces cu halbe brumate sau cocktail-uri ameţitoare priviri în eter apatii alune de pământ telefoane mobile încinse clinchete de pahare voci la diferiţi decibeli care de fapt sunt singurele evidenţe ale persoanelor fizice pierdute-n alcooluri se face seară apoi noapte stelele -ochi de lup în adâncul pădurilor patriei care-au mai rămas netăiatelicăresc anemic luna e o felie de pepene galben fără gust vândut spre sfârşitul verii peste toţi se aştern muzicile de Pink-Floyd Jethro-Tull Uriah-Heep dintr-un poster Ozzie Osborne ne face complice cu ochiul clienţii devin tot mai solidari cu scaunele la cap mă bate un gând solitar să mai iau un rând la al treilea cântat al cocoşului municipal mă disipez în zgomotele incipiente ale unei noi zile cu copy-paste

- 19 -

AntePortas Ante Portas

ANA ARDELEANU Coşul zilnic Tone de lucruri se adună în coşul zilnic.

Fac suma unor adevăruri Care ar putea avea, la cântar, altă greutate, Altă floare de-nu-mă uita la rever.

Ar putea primi peţitori mai generoşi, Mai tandri, cu plămânii plin de oxigen rar, Pregătit pentru a te ierna la munte, Unde se înalţă, în spirală, Ecoul cu sânge de vultur, Unde se tace şi se face, Fără ca celui aflat la poale Să i se ceară părerea.

Părerea sa nu va sta nicicând Pe gardul lucrurilor încrustate În lacrima lemnului.

Nici ca pasăre. nici ca rufă întinsă.

De care să-şi agaţe ghiarele Pisica nopţii.

Pe care nimeni n-o înfometează, Nu-i demontează în mii de piese puzzle Sistemul de reproducere.

Revistă de literatură și artă Leac contra lumii Ne încrucişăm respiraţiile.

X-ul lor ar putea fi o necunoscută, Un leac contra lumii care ne înţeapă în tălpi, Atunci când o înjurăm de mamă, Apoi, ne ducem mâna la gură, ruşinaţi.

Ce mai rămâne din noi Se preschimbă în iertare, Două păsări, două roze atingeri, În care negrul ar dori să se purifice, Căci, Doamne, greu destin are, Grele păcare de purtat, Pe care nimeni nu le iartă, Nu le cerne prin propriul ciur, Nu le vântură măcar, Ca tot ce nu este al nostru să zboare Cu aripi de pasăre Sau măcar de libelulă.

Respiraţiile să rămână curate, Ca într-o unitate de măsură Încă nedescoperită, Neaparat cu arome de fragi Sau, măcar, cu miros de violete.

Cine ştie, poate cu seninul Încă neexperimentat, Pe care-l emană inima omului, Atunci când ajunge la liman.

E seară Hopa-Mitică Ştii cum e să te strigi în altcineva Ca-ntr-o fântână părăsită Şi să nu-ţi răspundă nimeni, Dar nimeni, Ochii adânci ai fântânii, Să dezintegreze vestea, Încât tu să nu mai vezi din ea Decât lista cu păreri scrisă mărunt.

Oricum, nu toate părerile Scad sau adună valoarea omului, Pentru că ele s-au delimitat De visele şi închipuirile proaste ale unora, Care te fac să nu-ţi mai recunoşti rostul, Acolo, unde, deseori, cântă fanfara, Iar bătrânii satului ascultă, judecă Şi schiţează cu mânurile în aer Căluţul pe care nu l-ai primit când erai mic Şi jucai roluri de samurai ori de haiduc, Niciodată rolul Micului Prinţ Şi niciodată, dar niciodată, rolul lui Făt-Frumos, Căci Duminica nu era a ta.

Sfânta Vineri te ignora, Doar Marţea îţi punea plumb în picioare, Ca unui Hopa-Mitică, Trimiţându-te să cumperi ţigări „Carpaţi” Pentru tatăl tău La Coperativa de după colţ.

E seară, Şi cu mine ce fac, Cu lănţişorul de aer Ce-mi înconjoară umerii, Cu acel martor de la capătul zilei, Care îmi tot cere Dovada faptelor bune, Iar eu nu ştiu prin ce întâmplări Să umblu după ele, Să le înşiretez pantofii Cu flori de crizanteme, Căci e seară şi, zău, Nu am cum să-mi scutur de pe umeri Aerul zilei, Fără a trezi îngerul Ce îmi ţine calul blând, Legat de gardul inimii sale Pentru a nu fugi, Ca martor de tristeţe, În cifra următoare!

E seară, şi cu viaţa mea ce fac, Cu nădejdea înlăuntrul căreia Se odihneşte prezentul, Ce, încă, nu s-a dezis de mine?

- 20 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MIHAELA AIONESEI

Motto: în timp ce în dreptul fiecărei femei se scrie un nume de bărbat în timp ce în dreptul fiecărui bărbat se trece un trup de femeie în dreptul meu o cruce împinge cu tălpile pământul...

icoana sufletului meu cuvintele acestea pe care încerc să ți le scriu nu scrijelesc, nu lăcrimează sunt păsări albe care ard să mă înalț femeie din cenușa lor cu o sprânceană ridicată în vânt să înfrunt vâltoarea morilor de fum eu m-am născut să merg pe ape și am aceeași vârstă cu râul care desparte șoaptele de alte șoapte de aceea pot zidi în fagurii de lună aceste taine ale noastre cuvintele acestea pe care ți le scriu nu dor și nici nu strigă sunt lumânări care veghează splendoarea mâinilor împreunate eu lor mă-nchin și simt cum urcă în mine un fir de busuioc și unul de lumină

fără contur e zgomot în lume și prea liniște în noi cineva cântă îmblânzind ninsori altcineva înalță rotocoale de fum câtă risipă de răbdare și drum între noi un pahar se umple și se golește mereu e iz de toamnă și ce barbar bate în

inimi ceasul cu fructe zemoase și moi mireasma se tolănește pe masă ca o blană de urs în fața unui șemineu printre brazdele de tăceri asudate gura ta e mută eu abia mai respir și doar mâinile... mâinile – aceste vulpi neastâmpărate cum ar vorbi cum ar îmblânzi ghețarii până s-ar topi noaptea o gheară în umbră și spaima umblă cu sabia scoasă din teacă eu mă mut într-un capăt de cer tu în altul și doar ele... nebunele, mâinile în coșul pieptului caută se caută

ecou prelungit de multă vreme mă întreb: de nu-i iubire ce simt, de ce mă împart în rugăciuni și-n plângeri spăl cărări de toamnă să ți se-aștearnă în calendare o dalbă iarnă – ca un ștergar frumos brodat cu strugurii din vii și-n somnul lor plăpând să simți mirosul pâinii ademenind să vii să guști din focul dorului de mine și de acasă… de nu-i iubire, de ce în mine se ciocnesc cu atâta patimă scântei de stele? de ce în scorburi de pământ mă ascund și îndrăznesc numai în zarva ploilor pe nume să te strig în timp ce de la tâmplă până în călcâie doar tu îmi crești…

- 21 -

de nu-i iubire, cine-mi alungă tristețea din cele patru puncte cardinale și-n roua dimineților, chipul cui răsare stârnind lumina în umbra înfiorată de ninsoare? de nu ești tu, iubire, atunci cine-mi umblă prin cotloane răvășind brațe obosite de așteptare? cine-mi stinge făcliile ce stăteau neclintite de pază? cine prin sânge care de trandafiri înfloriți îmi rostoarnă de nu mă pot aduna? cine în verde a îmbrăcat în plină iarnă trupul păpușii de ceară? dacă nu tu, iubire, atunci nu știu cine ar fi cutezat să înfrunte atâtea împotriviri doar să mă simt a opta minune astă seară… când mai vii?

is love să ghemuiești în tine lumea și-apoi fluturând ninsori să te înalți până nu se mai văd copacii și norii rămân în urmă ca niște furnici să strângi în dinți lacrimile până se vor mula perfect pe faldurile rochiei și apoi în abisul mării să te arunci cu toate nerostirile să cauți perla din ochiul scoicii s-o ții strâns în palmă până coralii se vor înmuia să sufli în ger până se vor vedea la colțul inimii primăverile și Dumnezeu și toate astea tăcând despre el în colivia unei lacrimi asta da islove

AntePortas Ante Portas

PUȘA ROTH

Revistă de literatură și artă

Presa bucureșteană în 1871

Astăzi, când suntem asaltaţi de o adevărată avalanşă de cotidiene şi săptămânale, tipărite sau, mai ales, online, unele cu o viaţă efemeră, altele intrate deja în obişnuinţa cititorului de pe malurile Dâmboviţei, ni se pare firesc să existe o asemenea diversitate a presei fără a intui întotdeauna multiplele dificultăţi cu care se luptă editorii publicaţiilor respective.

Se pare că nici pe vremuri gazetarii nu stăteau pe roze, după cum afirma şi Constantin Bacalbaşa în celebrele sale amintiri despre ”Bucureştii de altădată”.

Vă prezentăm astăzi un fel de revistă a presei bucureştene din anul 1871, atunci când ziarele nu erau prea numeroase şi se puteau număra pe degete.

Cotidianul cel mai important era ”Românul”, editat de C. A. Rosetti, ziar de influenţă liberală. Un ziar important nu atât prin forţa politică pe care o reprezenta, ci mai ales prin talentul de polemist al directorului său, Cezar Bolliac, era ”Trompeta Carpaţilor”. Acest ziar care apărea de două-trei ori pe săptămână, sau chiar şi mai rar, era independent dar antiliberal. ”Presa”, un alt ziar care apărea zilnic, era de influenţă conservatoare şi foarte devotat guvernului Lascăr Catargiu.

Ziarul ”Reforma”, fondat de Nicolae Coculescu, era independent dar cu oarece nuanţe liberale şi apărea în principiu de două ori pe săptămână. Foarte cunoscut era ”Ghimpele”, transformat din vechea revistă umoristică ”Nichipercea”. În anul 1871 proprietar şi director era T. I. Stoenescu, cel care a dat ziarului, deşi independent, o notă opoziţionistă liberală. Ziarul apărea o dată pe săptămână. ”Ziua”, organ conservator de influenţă guvernamentală, apărea de trei ori pe săptămână sub redacţia lui Gheorghe Dinu.

Printre primele ziare cu idei democratice înaintate s-a numărat ”Viitorul”, care apărea o dată pe săptămână sub redacţia lui Nicolae Fabiu Bădescu. Rubrica mondenă în presa din România a fost introdusă de ziarul ”Le Journal de Bucarest”. Având format de revistă, apărea de două ori pe săptămână sub redacţia unui profesor de limba franceză de la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, Ulysse de Marsillac. Un ziar de nuanţă liberală dar cu apariţie neregulată era ”Telegraful”. O dată pe săptămână apărea un ziar umoristic independent, intitulat ”Daracul”. Se cuvine să mai facem precizarea că presa de atunci nu era subvenţionată, ziarul respectiv rezistând numai pe baza fondurilor patronului, abonamentelor şi vânzării la bucată.

Pe atunci, falimentele de presă erau frecvente, mai ales că nu se încetăţenise încă obiceiul publicării de reclame şi anunţuri diverse în ziare, ceea ce constituie o importantă sursă de venituri.

Lecturi paralele Butonând televizorul, am dat din întâmplare peste o emisiune interesantă care avea ca subiect dezvoltarea personală. Invitat, un distins specialist (nu dau nume!) care pleda pentru lectură, prezentând doar cărți ale unor scriitori de limbă engleză. Sigur, cărți interesante, am acceptat ideea și chiar mi-am notat titlurile, fiindcă orice carte te poate îmbogăți spiritual. Am trăit clipe de bucurie, fiindcă jurnalistul, pregătit, a avut întrebări extrem de interesante și la obiect, dar, există un dar, distinsul oaspete a ajuns și la tinerii de azi și la lecturile acestora.Vorbind despre poezie, de exemplu (eu am rămas gură căscată!), susținea că tinerii de azi nu mai ințeleg poezia clasicilor, adică, spunea domnia-sa, limba în care a fost scrisă nu mai poate fi înțeleasă, susținând că exprimarea e învechită. Limba greoaie. Specialistul cu pricina e formator de opinie, fiind și profesor, și explica serios că altele trebuie să fie lecturile noilor generații, adică literatură străină, poate și cea română, nu sunt sigură, cea scrisă de la anul 2000 încoace. Aceasta e concluzia mea, de vreme ce literatura clasică, literatura română adică, nu mai corespunde noilor standarde de înțelegere. Jurnalistul, politicos, a încercat să schimbe planul, dar distinsul specialist a subliniat încă o dată teza domniei-sale. Nu-mi aduceam aminte, nu voiam să-mi reamintesc, fiindcă liniștea mea era doar aparentă, dacă nu aș fi citit pe aici, pe rețele, despre soarta tristă a poeziei contemporane. E adevărat că e atâta poezie pe Fb că nici nu știi ce să citești, pe cine să citești. Dar dacă ești cititor, avizat, se înțelege, poti găsi zilnic oaza de poezie, metafora care te incită, poți citi poezie.

Revenind la emisiune, m-am gândit la spusele specialistului în dezvoltare personală și am înțeles – poate greșit – că tânăra generație vorbitoare de limbi europene de largă circulație, are probleme în a citi și a înțelege poezia clasică românească. Și nu numai poezia, trag eu concluzia! Dacă ar fi spus asta în biroul domniei-sale, aș fi zis că e dreptul lui să spună ce vrea, aș fi trântit ușa, aș fi zis vreo două după ce aș fi închis ușa (respect dreptul la opinie!), dar așa mi s-a părut cam mult. Cum poți să desparți noile generații de rădăcinile lor, de cultură, de identitate, doar fiindcă limba e arhaică, după părerea lui? Habar nu am dacă va găsi acest text, dacă îl va citi, dacă va tresări, habar nu am. Dar eu sunt revoltată pe năravul unora, care dacă au acces la o limbă străină sau două, sau trei, să nege o cultură care și așa cu greu trece prin veacul ăsta tulburat. Domnule specialist în dezvoltare personală, de ce nu recomandați măcar studiu alternativ, dacă nu puteți recomanda lectura poeziei clasice românești? De ce credeți că acești tineri nu înțeleg poezia lui Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Blaga, Barbu, Arghezi etc., ca să nu dau prea multe exemple și să depășesc numărul celor date de dvs.? De fapt, nu vă întreb, nu mai vreau niciun răspuns, fiindcă răspunsul îl am, împrumutat din zicalele inteligente ale personajului anonim, poporul, genial în judecata de valoare: năravul, domnule, năravul…

- 22 -

AntePortas Ante Portas

Rudy Roth

Revistă de literatură și artă

Rudy Roth (pseudonimul artistic al lui Eduard Rudolf Roth) este un poet, jurnalist, grafician român, care locuiește în Palma de Mallorca (Spania). Timp de 13 ani a fost jurnalist la Radio România, iar din 2016 este redactor-șef adjunct al publicației lunare „Occidentul românesc” (Spania/Portugalia) și director al revistei culturale „Leviathan”.

Lucrările sale de grafică au ilustrat volumele de poezie Pașii profetului și Lauda somnului de Lucian Blaga și Ultimele noduri de Mircea Albulescu, apărute la Editura Ars Longa, Iași.

Poezii din volumul “Cioburi de tăcere” (titlu de lucru) au fost publicate deja în reviste literare din România, afiliate sau sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Revista Literatorul, nr. 201-202 (an XXVI) - decembrie 2017, p.6-7 Revista Tribuna, nr. 366 - 1-15 decembrie 2017, p.33 Revista Lumina literară și artistică, nr.4 (49), 15-30 aprilie 2018, p.2 Revista Arca, nr.7-8-9(340-341-342), 2018, p.189-193 Revista Discobolul, nr.244-245-246, 2018, p.97-98 Revista Alternanțe, nr.3 (20), iulie 2018, p.17-18 Revista Vatra Veche, nr.7 (115), iulie 2018, p.12 Revista Leviathan, nr.1 (1), octombrie-decembrie 2018, p.41 Revista Caiete Silvane, online, octombrie 2018

Revista Neuma, nr.11-12, noiembriedecembrie 2018, p.34-35 O altă serie de poezii se află în curs de apariție în publicații precum: Luceafărul de dimineață Libris Steaua Ateneu Convorbiri literare Prefața cărții este semnată de Acad. Dumitru Radu Popescu.

Extras din prefață: „S-ar putea să fie vorba în cartea lui Rudy Roth de un nou Adam, şi de o nouă Evă, aflaţi în clipele lor divine, cuprinşi de certitudinile dăruite de Tătânele Ceresc, dar şi de incertitudinile magice ale mărului! S-au născut ei dintr-o şoaptă divină? Dar atunci de ce par ei sortiţi unei treceri şi tăceri misterioase? Este Ea vocea- vocii adamice, sau este ecoul primului şi singurului om paradisiac?.. Sau este legătura dintre ei un fel de topire dintre două inimi total deosebite? Şi ce se-ntâmplă în cerul veşniciei, mor şi amintirile, în timpul nimănui? Sau între foştii paradisiaci se încropeşte o altă soartă? Ce vis se poate înfăptui din întâiul împărat al vieţii şi o femeie de nisip? Întrebări! Da, dar răspunsurile nu tre- buie grăbite! Două făpturi ivite în aura nemuririi – prin iubire, culmea! – să ajungă, prin destinul de ei înşişi în- clinat, nişte muritori de rând? [..]” – Acad. Dumitru Radu Popescu Alte informații biografice: Născut în 1979 la București, Rudy Roth este doctor în științe politice al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (2015) și autor al unui număr impresionant de articole academice dedicate politicii externe a României, publicate în prestigioase jurnale de specialitate din țară și din străinătate. Este licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București și absolvent a două programe masterale: Master of Arts in International Relations (la University of Kent, Marea Britanie) Master în Administrație Publică Electronică (la Universitatea din București).

Fără Fără să ştiu, nici de ce şi nici cum, Într-o zi m-am deschis doar în tonuri de gri, M-am cernut din culori peste-o lume de scrum, Aşteptând să mă-nchid şi visând că îmi vii.

Fără sens, de atunci, tot visez şi aştept Şi prin sita uitării deznădejdea-mi strecor, Te-aş urî, de-ai veni, dar nu vii şi te iert Te-aş iubi, dac-aş şti, cum să fiu iubitor.

București, România – 7 mai 2007 Alte

Şi în timp tatuate cu vagi urme de zbor Mi-au căzut de pe umeri risipite în scame, Când plonjând în culoare, m-am trezit incolor.

Alte mări în derivă, printre valuri proscrise, Încleştate de coapsa unui ţărm ilicit Mi-au cuprins mărginirea cu maree deschise Şi-n al sorţii năvod m-au lăsat încâlcit.

Până când, într-o zi, mi-ai căzut peste umeri, Ca o ploaie de vară despletită de vânt Şi-ntr-o soartă de lut ne-am închis împreună, Tu femeie de lacrimi, eu bărbat de pământ.

Alte aripi născute în furtuni monogame

Timișoara, România – 1 februarie 2012

- 23 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă risipirii Şi-n umbra altor umbre, Îmi caut iar repere.

Decât Decât să-mi port tăcerea, În umbra pleoapei tale, Înghesuind regrete Pe tâmplele uitării, Mai bine-mi caut sensul, În ploi atemporale Şi-mi răstignesc destinul Pe crucea nepăsării.

Şi-aşa noapte de noapte,Absenţa am să-ţi sorb Ca seva lumii mele Din sete să se nască, Iar visul tău de ceaţă Și visul meu de orb, În neunirea noastră,Alt rost să îşi găsească.

Decât să mai las semne,Pe coastele iubirii, Când tu-mi dezlegi ursita Cu şoapte efemere, Mai bine-mi vând trecutul La bâlciul

Timișoara, România – 8 septembrie 2012

Gina Zaharia Dragă Românie, Nu ți-am mai scris de mult, țara mea, iar o flacără îmi veghează sufletul și n-aș vrea să se mistuie pe jarul tăcerii. Te simt în toate ungherele ființei mele, îți vorbesc graiul și ești prima rază pe care am zărit-o când am deschis ochii. M-ai mângâiat și m-ai binecuvântat. Mi-ai trimis izvoare să le port în piept și poteci pe care să le urc. Un stol de ciocârlii a umplut cerul și mi-ai spus că trebuie doar să întind brațele, că vor veni negreșit să-mi cânte. Și așa a fost, draga mea Românie. Mi-au cântat de dragoste și de bucurie, și de jale mi-au cântat. Încă mai păstrez cana din care bunica i-a dat apă să bea fiului întors de pe front. E aceeași cu ulcica în care și-a strâns lacrimile pentru celălalt fiu, pierit acolo, printre dușmani.

Mereu ai fost o fecioară frumoasă, Românie, și multe priviri ai atras. Dar înțelepciunea și credința ta ți-au fost scut pe care s-au odihnit uneori vulturii, dar și pavăză împotriva fulgerelor a fost.

Tu m-ai învățat cum se ară pământul și mi-ai împletit panere să le umplu din livezile vieții.

Mai târziu am cules grâu și maci. Și greierii erau tot ai tăi, parcă săriți dintr-un atlas al istoriei, veniți pentru a ne lumina gândurile. Dar cel mai mult m-ai învățat să respect străinul care colindă plaiurile tale cu piciorul, cerșetorul de la colțul străzii, învățătorul care mi-a spus că geografia ta e sfântă și preotul care, la fiecare slujbă, se roagă pentru neam și țară. De-acum și pentru părinții mei.

Pentru că ei sunt îngeri, îngeri români, care-și păzesc mormântul de pe acoperișul unei biserici. De câte ori îi strig printre lacrimi, răsună codrul până dincolo de hotarele tale, de la Iași la Alexandria, de la Marea Neagră la Timișoara. Atunci știu că m-ai auzit, mamă, și nu te lepezi de mine. Pentru că noi avem aici Focul Viu și Vulcanii Noroioși care clocotesc necontenit, ca sângele tău, și albastrul de Voroneț, și o deltă cum alta nu-i, și o ie pe care o poartă doinele noastre strămoșești. Ți-am cusut un ștergar, mamă Românie, îl așez pe răsărit, să-ți ștergi cu el sudoarea de pe frunte, la fiecare apus. Și mai am un drapel țesut la războiul inimii, când fetița cu codițe împletite învăța să-ți rostească numele și spunea tuturor că ești leagăn și durere, bucurie și izbândă, farmec și împlinire, verde și trainică. Și, mai ales, a noastră! Acum și totdeauna!

La Mulți Ani, Românie!

- 24 -

Ante Portas

VICTOR PETRESCU Ghid Uneori mama plângea, așa din senin, parcă ar fi vrut să-i întemeiez din lacrimi, un cimitir plin de flori prin care să văd cum Dumnezeu înghesuie morții unii în alții să-i facă loc și ei.

Singur Bezna este posesoarea veșniciei, înainte să intru în camera mea, asemenea unui evadat ce se întoarce singur să-și execute pedeapsa arunc un trandafir înăuntru să o strivească.

Un oraș mic Aș vrea să cumpăr un oraș cotropit de copaci pitici, cu străzi înguste, trandafirii să aibă deschise ambasade scunde în fiecare casă, prin centru să curgă învolburate pârâiașe, săruturile să pară uriașe.

La târg Am găsit tablouri pictate cu pensule alcoolizate,

Revistă de literatură și artă instrumente de măsură pentru dorințe, lentile ce ajută soarele să se concentreze, fluiere ce au memorat cântecul păsărilor din pădurile dispărute, am oprit lângă o doamnă pe care o plimba bastonul în jurul tarabei, i-am cerut să-mi vândă câteva ierni că mi s-a stricat frigiderul.

Abonament la erori Trântesc portierele dezamăgirilor, se ridică praful de pe cărțile necitite, umbrele se ascund sub fotografia mea de pe cartea de identitate, să nu mă întrebați de ce? așa cum eu nu cer lămuriri nimănui de ce bat preșurile de la intrare la sfârșitul anului până ies toți pașii din el.

Grâu copt Păsările fac reportaje despre somnolența câmpiei, a apărut știrea că din cauza căldurii boabele de grâu nu mai pot dormi în spic, au nevoie de umbra unei secerători.

Început Ai venit odată cu seara, în cuvinte aveam depuneri de zahăr, te-am rugat să iei loc

- 25-

pe scaunul pe care l-am ținut toată ziua în patru pahare cu apă să înflorească, să-ți pot culege de pe buze urmele de îndoială în care simțeam eclipse de soare.

Mic dejun la sat Mama era mereu ocupată, la prima oră ștergea soarele de pete cu ștergar umed să nu-mi apară pistrui pe față, scutura preșul de la intrare de pașii de ieri, bătea cearșaful cu o nuia de ieșeau din el toate visele necuviincioase, fără să mă vadă în fiecare dimineață mă duceam în gradină luam teiul în brațe stăteam cu inima lipită de el să îl încălzesc, apoi îl strângeam ușor până când ramurile îmi umpleau cana de ceai.

Petale strivite Mâinile mele îi amestecau aromele din trup, își strângea buzele ca și când ar fi mers pe fundul mării să găsească tăceri noi, citisem undeva că femeile frumoase atrag fulgere, am acoperit-o cu plapuma, în cameră aerul s-a scumpise, mirosea de parcă vara lovise un lan de lavandă.

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

cu televizoru’ aţi stricat toporu’. limpezimea de cristal a fâşiei de graniţă mioapă

Petrache Plopeanu

n-am văzut un om mai extaziat ca un depanator tv – aşa sunt înregistraţi în clasificarea ocupaţiilor – (e ceva de spus şi despre asta dar mai târziu după căderea regimului) în loc de un aş fi fost tentat să pun acel dar am dorit să evit orice confuzie între pronumele demonstrativ şi nuanţele foarte fine ale drapelului celor ce muncesc (ei se fac că ne plătesc) numai aşa liniştea de câmpie învăţată la cursurile de socialism ştiinţific şi apotropaic (bla bla bla) îi îmbărbătează pe travestiţi în lupta lor tragică pentru promovarea comediei dell’hartă - mai întinzi colo o graniţă mai tai de la vecin şi prieten un sat că d’aia e pretin lungeşti cursul apei peste dealul de dincolo de fâşie tââââta maaare ditamai ţară a proletariatului mondial să aibă să încapă în ea toţi salariaţii (noi ne facem că muncim) extazul la care s-a făcut act de trimitere forţată la munca de jos nu are nimic în comun cu depanarea televizoarelor telespectatorii stau acum comozi în fotolii sau canapele desfundate (starea de spirit este invers proporţională faţă de prosperitate) şi urmăresc ronţăind seminţe prăjite în ulei pe cartelă (în unele părţi seminţele sunt raţionalizate în altele cartelele) cum ai noştri câştigă revoluţia cu ai lor (sau invers c-aşa-i în tenis vorba lui toma) după ce m-am tot învârtit în jurul cozii ca o idee absentă din discursurile tovarăşilor de pretutindeni (cu t mare neapărat - nu neapărat roşu -) închid ochii şi-mi aşez din întâmplare degetul pe cuvântul câmpie aş fi preferat să fie travestiţi sau graniţă sau drapel nu cred că am ceva de împărţit cu acest cuvânt şi-mi dau seama că am făcut o greşeală strategică de neiertat pentru menajerele virgine cu ochii doar mijiţi (duşmanul de clasă veghează) scriu cu litere de aur de 24 de karate (cursul 108.6784 în scădere de la 109.4195) travestiţi drapel graniţă important este nu cuvântul căzut ci acel necesar (nu cine votează ci cel care numără voturile) - şi-am găsit şi locul şi momentul să introduc necesarul acel pentru buna echilibrare a depanatorului cu principiul centralismului democratic (chiar dacă nu e corect ortografic ortopedic şi epileptic) – travestiţii noştri au ieşit cu drapelul la graniţa de est remarcă oprind depanarea (ce atâtea reparaţii la mumiile tătucilor) băiatul de la cablu – parcă era depanator ricanează prea înaltul şi prea puternicul servitor al poporului (aşa-i acum în democraţie toată lumea se pricepe la orice)

- 26 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

TEODOR DUME Moarte, tu n-ai nume de Om mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic dacă mi-ai fi dat un semn oricât de mic îmi pregăteam valiza cu toate cele necesare un aparat de ras un creion o mapă şi un plic mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic mai zăboveşte jos sub deal un pic să sting lumina apa gazul şi să las o cheie ori nu ştiai că am o mamă şi un copil mai mic mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic în mine totu-i negru vai poate doar e un protest ca şi când ar fi fost să fie un anotimp în care aş fi putut să plec mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic ci îngăduie-mi o rugăminte să-ţi mai zic de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai şi sunt gol-goluţ că n-am putut să-mbrac nimic aşa sunt Om dar nu cu suflet mic te rog mai lasă-mă un pic să strâng trecutul şi viaţa între dinţi că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic ţi-am spus răgaz să-mi dai să mai zăboveşti la poartă un pic cât copilu-mi face semn cu mâna că doar ştiai că-i bolnav şi trist şi-i cel mai mic la urmă-apoi de vrei să-mi dai un semn aprinde lumânarea neagră din pridvor ştiu că te grăbeşti şi-i musai să revin la ceea ce am fost poate un nimic dar stai mai am un Dumnezeu de nu ştiai şi o mamă care a lăcrimat destul şi-i rog acum când trupul meu nu-i mai în stare de nimic să-mi aprindă o lumânare acolo sub pământ noa haide moarte hai te întreb cât încă mai sunt viu cu ce-am greşit de vii pândind şi totuşi dacă vii adu-mi şi tu ceva să-mi placă nici flori nici lumânări ca la mormânt ci o noapte de împăcare cu tot ceea ce am fost şi încă sunt noa haide moarte hai păşeşte-n cet de poţi injectează-mi în vene noaptea fie şi în somn doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept apoi să taci că n-ai nume de Om apoi să taci apoi să taci să taci...

- 27 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Simion Cozmescu

în timp ce la uşa camerei străjeri atenţi exacţi ca şi acele unui orologiu elveţian vor rezolva în gând teorema lui Fermat dimineaţa va îngădui nopţii să mai adaste câteva ceasuri asupra noastră pe la amiază vom pleca unul din celălalt te vei desprinde de mine ca o caravelă de un galion după o ciocnire amiabilă se vor auzi protestele punţilor tropotul marinarilor fâlfâitul velelor strigătele ciufulite ale nostromului mahmur apoi linişte valuri albatroşi

Am să vă spun vouă Am să vă spun vouă, celor care nu respiraţi, dar atrageţi trecerea timpului, lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor, profeţiilor şi fluidelor destine, părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor, cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi; ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe, prin munţii trăirilor, voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul, apa sau curgerea amintirilor; închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor, deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.

un petec alb din focul tău flutură sfâşiat în straiurile mele Tulburare

Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor, celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele, neîncrezători în moartea voastră, ridicaţi-vă şi iubiţi.

Rezervare (Booking) aş vrea să călătorim un dram un crâmpei unul în celălalt unul pe pleoapele celuilalt unul în sufletul celuilalt să vânăm fluturi nesfârşiţi şi neîncepuţi de zborurile clarului de somn clarului de trezie seara să ne găsească prin restaurante extravagante golite de clienţi şi gânduri imunde să alegem meniuri scabros de scumpe vinul să ne fie adus cu escorte armate din pivniţele secolelor barbare să ne încălzim aşternutul cu pietre filozofale dezvelite de sub iarbă şi absint vom face şi dragoste încet cu emoţia clarului de început

Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet, culcată în patul neurotic, îmi părea un cămin de orfani locuit de cai, un cimitir abandonat de strigoi. ,,Nu eşti real. Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră, de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă; tu nu eşti cel care spui, nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.

Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua, m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul sar scurge altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan spărgându-se, călcat în copite de diavol. “ Pielea gâtului părea a fi pielea unei frunze, cu nervuri străbătute de un puls dureros.

Aşa mă simţeam eram puls prin nervura unei frunze, rătăcind prin toamnă.

Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).

Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.

A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.

- 28 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Angi Melania Cristea Catacombă drama vecinului ipohondru pare de o sută de ori mai ușor de spus el își asumă boli de care visează că se va îmbolnăvi își asumă rectiliniu trecerea de la starea de aproape la cea de mai departe împărtășește cuvinte minate un fel de zona zoster a colii albe numai eu nu mimez cad platonic în râpe număr clipe irelevante scad tributul morților cu miros de amoniac și îi facilitez vecinului pensia pe caz de boală scrisă cu o mie de cuvinte roșii deztrupate țin de ipohondru până ies din bloc apoi cald cuvântez de aici lumea mirobolantă își deschide umbrela violacee cu dinți de cetaceu prinsă în cercul liniar al respirației care sufocă

Staccato miros a măslini dungile cerului tu vii cu mâini lungi îți tac pe umeri risipindu-mă repede înapoi pasăre colibri ca niște bărci fosforescente clipele se scurg în amurg mai vei veni cu lumea ta amforă cu dumnezei vii?

Ție din orașul meu îți zic nimic nu seamănă a moarte precum seamănă picioarele mele a dragoste dezlegate de lut gura de aer care îmi zboară din piept îți intră în pori te dilată încât ocupi universe

pari a pătrunde din niciodată în niciunde oraș în oraș dragoste fără de dragoste iubit de cuvânt ca un zid mă așez la vest de umbra ta peste mine trec nori albi de sori parcă moartea seamănă a viu taci și îmi trimiți elefanți roz dragoste cu o sută de minusuri mai aproape de somnul meu

Creuzet lumea pare cu un numar mai mică decât trollerul unde îți reașezi prioritățile poți omite sincerități dimineți blurate cafele scurte dar visul de-a egreta stupii de pe deal mâinile bunicii nu le poți așeza decât până la refuz într-un alandala din care ies doar cei ce ca niște pietre se rotunjesc porționând singurătăți cuvintele se rotesc peste creuzetul lumii într-un limbaj infernal despre tactica de a fi oglindă sau ochi opac în păduri cu drujbe pornite precum malaxorul de amestecat vii cu mai vii însetați cu prea însetați culmi creste cinteze copaci carnivori cai cilibii case coarne cuvântări cireșe catetere conabii

Șoapte dragostea ta urcă până la șolduri cu albi incisivi cu brațe de lemurian dragostea ce mă înlănțuie între ape care îmi curg pe coapse ca vorbele-nopți vorbele-viile vorbele-șoapte din albastrul cu irizări roșietice văd inima ta pulsînd /flamingo cu ciocul înfipt între coaste/ și nu mai aud decât vocile singurătății isihaste de aici limanul îmi pare o dragoste aproape cât o depărtare de dincolo tu îmi pari un țipar prelung cât un râu șerpuind printre ierburi jilave niciodată mai iubit ca acum niciodată mai scrum mai mări mai sare mai zbor cu oase firave osie a lumilor viitoare

- 29 -

AntePortas Ante Portas

Gela Enea caroline m-am dus la femei sunt vinovat strepezit și zurliu acoperă crima cu părul tău lung pictează-mă-n vitralii de nesomn dacă vezi că mi se rupe sufletul pune-mă-n ghips sunt bolnav caroline fă-mi frecție după iernile astea atât de lungi ia-mă de mână trece-mă viața nimeni ca tine nu taie pâinea în felii egal de subțiri nimeni nu plânge așa cum plângi tu când speli pe jos și nu e nicio urmă am decupat un hublou în memoria mea bișnițară am plătit să te văd

despre mare și noi câteva figurine sculptate în nisip se vor graiul artistic al moleculelor mângâiate de vânt e la fel de cald precum știi/ marea mai înghite din când în când câte un om dincolo de geamandură viața prinde gust sărat și muțenia lighioanelor din adâncuri apa nu s-a schimbat prea mult doar tu lipsești și problema este că așa va fi mereu de-acum încolo/ marea: fără tine azi s-a sinucis un pescăruș înghițind aerul dintre noi l-am văzut ca într-o oglindă decadentă cum se făcea mic aproape cât un punct aproape cât o jumătate de punct/ cât o tăcere ți-aș spune că marea a devenit asemenea unei femei siliconate/ cu bustul la vedere

Revistă de literatură și artă că numai din cauza depresiei și–a pierdut virginitatea dar tu o iubeai prea mult și cu siguranță nu m-ai crede

femme fatale port eticheta de femme fatale/asta e tot ce va reține istoria dacă te simți într-adevăr bărbat când inima mea se autosfidează închide circulația pe străzi eu voi veni pe alte căi o să mă desprind cum se desprinde retina de ochi voi vedea totul negru numai pe tine roșu-aprins sunt borna kilometrică zero am să-ți spun accidentele se țin lanț/unii au plătit cu viața alții cu ora tu ce alegi? ia aminte sunt gheara ce ți se-nfige-n gât ori de câte ori vei vrea să rostești numele altor femei în delirul frazeologic al curajului mă țin de barele supraviețuirii cu ambele mâini nu te uita că uneori mă clatin tocmai de-aceea am nevoie de tine dacă te simți într-adevăr bărbat vom traversa împreună viața asta de scârnă la capătul căreia se află o gară trenurile merg pe sub pământ ajungem direct la madam tussauds să ne recompună din frig și tăcere acum dă sonorul mai tare cântă elvis un rock’n-roll și mai e timp

- 30 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gabriela Ana Bălan nu pot să spun cåt de mult mă iubeşte dincolo de norul din care mă priveşte

aud zvonuri că îmi împleteşte cuvintele şi vrea să îşi facă aripi

scorbura uneori mă trezesc plângând fără nicio explicație atunci plâng și mai tare la gândul că nu am de ce plânge alteori râzând și îmi astup râsul cu o lopată de pământ să nu vadă nimeni ce multe motive aș avea eu să râd plâng și râd laolaltă numai atunci când mă trezesc că scriu iar ceea ce se așterne pe coala albă nu este decât textul pe care îl șterg la corectură atunci degeaba arunc lopata de pământ peste foaia pe care încerc să o îngrop ca pe o rădăcină, copacul nu mai crește înapoi de aceea vă rog să nu mă întrebați de ce râd de ce plâng iar când tac, lăsați-mă să scriu pe dinăuntru, în scorbura mea de copac

un fel ciudat avea un fel ciudat de a-şi aduce aminte ceea ce noi ne luptăm în sinele nostru să uităm vorbea īntr-un fel ciudat despre toate cele pierdute ca şi când le-ar mai avea în buzunar o şi avea o pasiune ciudată de a picta ochi pe care nu i-a văzut niciodată în cel mai ciudat mod mi se aşează pe umăr vrea să scrie împreună cu mine ştie deja versul şi într-un fel ciudat aplaudă poezia mea neterminată

nu mă întreba de unde ştiu tată eu fata ciudată

Umbre Ai coborât în mine scãri cu mâinile legate cãutai frigiderul ca într-un oraș în care te-ai întors din exil priveam ca balerina de metal de la bâlci deasupra tuturor prin ochi ruginiți vopsiți grena trânteai uși îți era sete nu gãseai nimic de bāut în frigider aveam pãmânt în congelator o pereche de aripi treaptã cu treaptã mã durea umbra pașilor tãi trasã cu lanțuri

Citește-mi poezia când îmi citești poezia nu mã întreba cine sunt de ce mã adresez ca și când te-aș cunoaște te-aș respira mai bine întreabã-mã ce culoare vreau pentru sârma ghimpatā cu care îmi leg de cerul ochilor lacrima pentru rafturile cu cărți din cãmãruța inimii pentru țigla de pe acoperișul gândului sub care vom citi împreunã tu din vânt eu din lună

Ortul îngerilor visele sunt gratis când le vinzi? când le cumperi? ne-am întors la arginţii biblici şi la îngerii de la porţile dimineţii se va mira editorul cum am ajuns din nou la pasăre aripă zbor nu se va supăra foarte tare are toate cheile lacătelor cu care ferec cuvintele dacă m-ai visat poezia mea va ajunge la tine ți-am încuiat visele cu un sărut pe frunte eu poeta de aur am descoperit ortul îngerilor

- 31-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă Când mi-ai restituit fiinţa.

Din lacrimă de îngeri

ALEXANDRA MIHALACHE

Tu esti fericirea care doare, Tu eşti taina tainelor din cer, Te întorci mereu din neuitare Să mai scrii cu mine un mister.

Sonetul timpului Cum poate scrie omul veşnicia Când timpul prin iubire se măsoară Şi-n ochii neputinţei se strecoară Secunda care-şi plânge agonia?

Tu eşti veşnicia din cuvinte, Tu eşti ochiul sfânt dintr-un amurg, Când păzeşti durerile preasfinte Din privirea ta poeme curg.

Un farmec blând tăcerea împresoară, În suflete se scaldă elegia Şi-n haina serii curge fantezia, Doar liniştea din stele mai coboară.

Tu eşti o mirare între plângeri, Tu eşti boala grea ce m-a cuprins, Tu renaşti din lacrimă de îngeri Şi trăieşti în focul de nestins.

Să-ţi fie clipa candelă cerească Iar visul să-l îmbraci în amintiri, Să porţi pe braţe taina îngerească

Mama Din toate tainele din soare Pe una ne-ncetat o cânt, Doar mama este vindecare Şi veşnicia din cuvânt.

Şi s-o ascunzi mereu în nemuriri.

Căci inima putea-va să cunoască Doar timpul care arde în iubiri.

Din toate tainele din stele Numai dintr-una înţeleg Că în privirea mamei mele S-a revărsat cerul întreg.

Dreptul la iubire Cu legile nu mă mai cert, Dar lupt cu o nelegiuire, În baza cărei legi să iert Că nu-mi dai dreptul la iubire?

Din toate tainele din mine Numai pe una o aştept, E taina dragostei depline, Lumina care arde-n piept.

Doar o sentinţă mai aştept De la instanţele divine Să îmi revendic acest drept Şi-n el să mă zidesc pe mine.

Din toate tainele din lume Pe una ne-ncetat o chem, Dar mama n-are doar un nume, Ea este dorul cel suprem.

Îmi plânge inima cu foc, Sunt condamnată la durere, Tu crezi că dragostea-i un joc Sau lupta ta pentru putere?

Singurul păcat

În umbra unei făr`delegi Stă dreptul meu la veşnicie, De ce nu vrei să înţelegi Că porţi în piept o datorie?

Eu cred că fără tine nu se poate, Mai cred că fără tine n-am să pot Şi vreau să ştii, acum, întâi de toate Că tu vei fi oricând şi peste tot.

Mă-ntorc la primul jurământ Şi mă revolt până la stele, Îţi caut umbra pe pământ, Dar te predai durerii mele.

Eu cred că fără tine nu e iarnă, Mai cred că fără tine nu e foc Şi vreau să ştii că cerul se răstoarnă Când în fiinţa mea îţi face loc.

Precum o ploaie în deşert A coborât din cer sentinţa, Şi-abia acum pot să te iert

Eu cred că fără tine nu am nume, Mai cred că fără tine e deşert Şi vreau să ştii şi tu şi-ntreaga lume: Eşti singurul păcat pe care-l iert.

- 32 -

AntePortas Ante Portas

Andrada Ionescu *** Mă simți uneori în gând, o aripă așezată pe umăru-ți stâng?..

Din cerul meu jos, ca o fântână secată, asculți câteodată cum visele-nchise în piatră foșnesc a lumină, a ploaie senină?.. Îți sunt doar o toamnă uitată în ziua de ieri, nu am loc pentru zboruri și nici timp de căderi, zâmbetul meu a rămas pe buzele tale, și ți-e liniște-n cer ca-n păduri de tăceri abisale...

Atât de aproape îți sunt, c-ai uitat să mă vezi, să m-asculți, să-mi vorbești prin cuvânt, am rămas doar o umbră ce-ți scrie poeme în gând, tăcând.

*** O să mă prefac că-ți tac, iar tu o să mă întrebi, zâmbind, ce ispășec când capăt de lume colind, când nu pot, cu lacrimi, poeme să-ți scriu, sau să-ți străbat tot cerul ăsta albastru, pustiu.

Petală de mac o să mă prefac, iar tu o să-mi șoptești în gând să ies din spatele nopții, să nu mă mai ascund, și să-ți izvorăsc mir, foșnind a lumină, să-nchid vara asta ciudat-bizantină.

Sâmbure de veac o să mă prefac, iar tu vei privi, distrat, înapoi, mai la sud de clipa când eram amândoi, cum stau în muguri de flori, sângerândă, și te-aștept să renaștem în aceeași secundă.

Eu o să-ți spun în continuare povești, zâmbind printre lacrimi, despre cele lumești, fiindcă nu vreau, sub nicio formă, să crezi că eu știu că tu nu mă mai vezi...

Revistă de literatură și artă

Adina Grigoruță (Pușcașu) Geneză Ridică-mă Sub acoperișul diafan al cerului unde stelele vibrează în notele lui Orfeu, iar degete de vânt îmi despletesc pletele! Îneacă-mă În perdelele de smarald ale mării unde stelele de nisip vibrează în tridentul lui Neptun, iar coaste de pești îmi despletesc pletele!

Dă-i elan colibei sufetului meu să zboare, și atunci mă voi naște într-un cocon de raze, voi renaște într-o cochilie de scoică străvezie.

Fragmente de cer Coșul pieptului mi s-a deschis și inima mi-a răsărit de un albastru viu, aprins!

Carnea mâinilor mi s-a desprins, pene și puf mi-au răsărit – pe oasele lucioase s-au prins!

Durerea, călău de fer, mă inunda când mă frângeam în mii ca o oglindă spartă – Poezii, fragmente de cer!

Destin E un somn ușor de veghe...

Caii îmi stau alături invitând la visare, îngerii întind potirul urându-mi dulce uitare.

Cu buzele roșii de vin pipăi paharul abrupt.

Cred cu tărie-n destin și am tras paiul cel scurt.

E un somn ușor, de veghe...

Iubirea-i paza cea bună, nu mai vreau să sorb din pahar.

Mă cuibăresc stins sub lună.

Cerul e atât de frumos, paiul scurt îl țin în mână.

Pe crucea de abanos noaptea cade stăpână.

- 33 -

AntePortas Ante Portas

Costel Zăgan

Revistă de literatură și artă CE ANOTIMPURI, CE CASTELE

DRAGOSTEA SFĂRMÂND PATUL LUI PROCUST

Ce anotimpuri, ce castele Ce mândrulițe zac în ele!

Eşti liberă să-ți faci de cap cu trandafirii să faci nudism pe plajele din tei să-ţi acordezi cu sentimente coarda firii să dai cu tifla celor ce-şi spun zei

Ce anotimpuri, ce castele!

Recapitularea unei răni gingaşe Adio-ţi spune iar copilăria şi viitoru-ţi spune tot adio aceasta-i Doamne România o rană ce n-ai părăsi-o Când viitoru-ţi spune iar adio şi stau mormintele la rând în ţara ta nu se mai face ziuă şi-i noaptea-ntruna pe pământ Iar stau mormintele la rând aceasta-i Doamne oare România gură de rai pe-o gură de mormânt adio-ţi spune-n veci copilăria Şi viitoru-ţi spune tot adio cu tot cu moartea ce n-ai părăsi-o CEZEISME II

CA LA PIAŢĂ Din caratele prostiei trăiesc domnilor o mie şi-altă mie o susţine pe meleagurile române Ei se fac zău că nu văd cum duc ţara la prăpăd ziua în amiaza mare trec ţara peste hotare Bogatul ce pui de drac fură doar de la sărac n-are nici măcar o pâine îl fură de azi pe mâine Cinstit vai nevoie mare este doar cine nu are şi cică nu mai munceşte c-are balta încă peşte Şi-i păcat ca să rămână doar cu râma vai în mână şi-atunci pescuieşte iar ţara-i baltă şi bazar DOINE DE (S)PUS LA RANĂ

Și ce student cu studii grele Mai dă examen la belele!

Trăiască Ea, beleaua mea, Mai faină decât orice stea!

Să n-o doresc, zău că nu potCăci pentru mine: Ea e tot!

O vrajă, da, ce s-a-ntrupatȘi pentru Ea, eu sunt bărbat.

Ce? Nu-nțelegi fără cuvinte?

Privește, deci, și ia aminte: Ce anotimpuri, ce castele!

Nefericirea, uite-o, cheamă!

Hai, spune-i și tu: ma-mă!

De-acasă, vai, eu n-oi pleca Decât cu moartea-alăturea!

Ce anotimpuri, ce castele!

Arthur Rimbaud, ULTIMELE VERSURI, traducere imaginară de Costel Zăgan

EREZIA FOSTEI PEDAGOGII VIOLETE Profi şcoleri şi alţi fraieri Asta-i şcoala mea Nu-i mai buzunăriţi sufletul Toţi trăim cu cărţile pe masă Săraci (ne)educaţi şi ro-mâni În proporţii acceptabile Totuşi există şi un excedent neconsemnat în procesulverbal de predare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate Au rămas prea multe speranţe pe capul bietului învăţământ românesc Prea multe şi prea flămânde Zău dacă nu erau mai gustoase minciunelele de altădată Hai că le-am găsit şi pe-astea nepregătite EREZII DE-O CLIPĂ

- 34 -

Eşti liberă să cochetezi iar cu infernul să vină Proserpina la mine să reclame să văd cum într-o clipă m-ar bărbieri eternul cu razele de lună de-a pururi lame Eşti liberă să-mi deturnezi orice tristeţe să plângi cu lacrimile într-un vers să insulţi ninsoarea cuprinsă de tandreţe scurcircuitând toţi sorii albi din Univers Eşti liberă să faci din voluptate-o armă să strângi de gât tăcerea când vrea să mă seducă să negi că lacrimile-s semnale de alarmă iar depărtarea dragă s-o spargi ca pe o nucă Eşti liberă să spui că paradisul locuieşte-n tine să-mi arzi aripile şi azi la fără-un sfert când îmi dezbrac singurătata fără de ruşine să mă iubeşti iar eu să nu te iert.

PLENARĂ ÎNTR-O DUNGĂ Dragi tovarăși și tovărășoaice cât mai rezistați încă pe buk dezbrăcând sau nu pufoaice știe frunza cea de nuc Cât mai rezistați încă pe buk eu sunt ăl mai nalfabet unde naiba să mă duc dacă nu-s decât poet Eu sunt ăl mai nalfabet dezbrăcând sau nu pufoaice merg nainte sau napoi încet dragi tovarăși și tovărășoaice Cât înaintați încă pe net eu oi merge îndărăt CEZEISME II

AntePortas Ante Portas

Petre Ioan Creţu 1. Despre rostul lui Pic în lume e sigur Pic nici nu a existat a fost mai mult o zbatere în gol o eroare un ou de cuc ținut la subsuori de zâne și îngeri bețivi mai degrabă câteva cuvinte fără sens înfipte în tâmplă de vânt poate un suflet chircit a fost un fel de a rata o umbră rătăcitoare înspăimântată de fiare de știme de inorogi în zale într-un sfârșit cumva din greșeală ucis într-o noapte lipsită de har de singurătate de uitare chiar sub prunul bătrân uscat cocârjat sub ninsoare vremea lui Pic uitată în triste felinare

2. Nașterea și moartea lui Pic despre mine pot să spun că locuiesc în timpul satului meu aici dimensiunile au un alt rost sau poate nu există oamenii sunt altfel seamănă a păpuși mecanice și ei plutesc fără zgomot purtați de vânt peste livezile bătrâne duhnind a tutun a crâșmă a fântână cred că m-am născut într-un timp bramburit în căruță - mereu am spus că m-am născut fără voia mea că m-am născut din frică ca un coşmar teribil unde mama îmi murea cu uterul străpuns cu un fus ca o lance de foc de trăit am trăit în aceeași căruță cu aripi de lemn străvezii putrezite scoarțele se subțiau se înălțau îmi veneau peste umeri înlănţuindu-mă cu fier greu zborul îmi era scurt nici măcar o secundă doar dorință acum știu deja că la moartea mea vecinii au să arunce cu pietre în căruță să-i spargă bucata mică de zare lumina ce încă persistă în felinarul de sticlă în ochiul de pisică fără motiv cam la un an primarul o să transforme căruța cu hamuri cu scoarțe cu oiștea de fier

Revistă de literatură și artă în casă memorială aici s-a născut a trăit a iubit și a murit Pic câtă stupoare cei care m-au lovit vor vinde bilete la intrare vor duce până și oiștea la fier vechi roțile căruţei le vor vinde la piață în oraș unora care le vor atârna pe pereții sufrageriei zugrăviți cu sclipici fără să știe că în ele sunt închise cioburi din sufletul meu și că o să-i bântui ori de câte ori îmi va fi dor de mine sau voi vrea să scriu un poem despre cum a trăit și a murit Pic

3. Călătorul dintre morți - curățătorul nu știu cum dar m-am trezit zburând, așa, deodată de la moartea mea întâmplată către o altă moarte ce stă să înceapă zborul acesta ca o vibrație rece aripă de gheață se întâmplă numai în somn somnul acela care ține trei zile pe pământ în cer o veșnicie și unde tristețea din sufletul meu înflorește a lumină lumina e gândul lui Dumnezeu strălucind prin toți ochii lui îngerești curios e că nici nu-mi simt trupul trupul lumesc ce știu e că trebuie să spăl sufletele celor morți trei zile la rând mi s-a dat un burete și un fel de tomberon pe care îl împing din moarte în moarte din păcătos în păcătos dintr-un somn în alt somn și de pe pământ se aude cântând un vechi saxofon mai știu că toată suferința adunată din tot felul de singurătăți e în fapt smerenie și că trebuie să mă supun să îndur fără crâcnire fără să aștept vreun răspuns câtă tristețe poate să-ți încapă în suflet se mira cineva, uitându-se la mine cât pustiu câtă vină - unde sunt asistentele cu acele lor mov din care spitalul picura somn ce tragic sunau pașii lor pe holurile pustii femei șperaclu cu părul fuior împingând cu zgomot un cărucior cu aspirine feșe alcool altfel timpul îmi trece greu tot împingând tomberonul și zborul din suflet la alt suflet îmi e tot mai târșit mai obosit și lacrimile mi se preling grele de pe obraz în sicriul din lemn ieftin de brad

- 35 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă izbucnesc în râs atunci când nu știu ce să facă?

Daniel Dăian ** este o alta zi când ne prefacem că locuim departe dar ne învârtim unul celuilalt cheia în ureche și în felul acesta nu ne oprim niciodată din visul care ne crește mari doar așa suntem capabili să fumăm pe îndelete fumul sa nu îmbrâncească pe nimeni iar din cești fierbintele să nu se împiedice cu aroma lui neagră de buzele noastre obosite după statul enorm în picioarele fiecăruia ( nici nu știu cum se trezesc alții cu dimineața aruncată în tâmple dintr-o dată sunt sus și fără nicio umbră de salut își dau drumul girofarelor și zâmbetului direct în lumina smartphonului întinsă pe masa din bucătărie ca o ușoară durere pe baterii) apoi vine momentul când ne amintim oarecum faptul că suntem vii doar pentru a naște alți vii pe care să-i învelim cu dragoste într-o bucată de lapte ** dacă apa și-ar dori picioare să umble? sincer aș prefera să nu știu că așa ceva ar putea lua naștere sau că ar fi posibil simpla idee este greu de ocolit însă imaginația este un ghem compact care nu se întrerupe niciodată la fel și iubirea dacă o izbești de pereți continuă să existe ca un organism separat într-un oraș încărcat de necunoscute Și cu toate astea în cameră este frig. Oamenii

mâine voi ura la mulți ani țigărilor mele fotoliului voi îmbrățișa laptopul și le voi insufla dorințe pentru că ar fi păcat să trăiești doar tu printre atâtea lucruri care te ajută să fii tu plus de asta când nu mai ai nicio idee preferi să dai vina exact pe cel sau cea care lipsește din context e mai simplu sau îți aprinzi o țigară și împreună cu toate gesturile acestui obicei nociv te gândești: ce caricatură oribilă este adevărul Dar mintea bărbaților se strică vreodată? de obicei însă și obiceiurile astea au o linie a timpului pe care îl poți scoate cu un tirbușon la 12 și zece poate chiar și după ora asta de regulă însă nu pasă nimănui dacă pierderea lucidității ar putea să aibă ceva legătură cu alcoolul în general genurile așteaptă să fie desfăcute lângă fereastră cică e mai romantic așa personal nu beau vin îmi ridică tensiunea arterială cu patru ore și jumătate și în contextul în care și așa am insomnii prefer să fiu acel de obicei care nu știe nimic până la proba contrară desigur iar dacă îți este frig poftim îți dau un minut din tricoul meu cred că își mai aduce aminte să îți țină de cald Vorbești serios? seriozitatea este o femeie dezbrăcată de mult prea mulți bărbați din cauza asta nu zâmbește prea mult iar gesturile ei abia reușesc să-și așeze obrajii pe pernă așa că hai mai aproape cine știe poate chiar vom face dragoste din gesturile noastre

- 36 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CRISTINA ȘTEFAN zoriori e încă întuneric dimineață te trezești la ora 4 îndrăgostit ieși pe-afară în livadă aeru-i tare la cântat de cocoși iubirea asta durează puțin până la răsăritul soarelui dar ce intensă închipuire să mergi prin rouă iubind picătura frunzei pe frunte și noaptea unică spre plecare de-o singură dată o respiri dragă pe lume îți intră în ochi, în vene de-o mare și scurtă iubire odată cu răsăritul tu știi să muști din veșnicie

trecător cireșul vine foarte aproape de mine și fructele lui frenetice mă cheamă pe nume le sărut senzual sau le sfâșii roșu intens un acord cosmic eu și cireșele coapte ele se lasă vicioase între buze, între dinți eu le ucid cu extaz cireșul acesta rămâne după câteva zile singur și trist miop și zdrențăros și îi uit pasiunea

tâmplăria tatei pe cine iubesc eu? dinafară nu se vede nimic dinăuntru câteva raze din lampa de gaz și pe măsuța făcută de tata rotundă cu un picior sculptat câteva imortele iubirea șade înăuntru își ridică leneșă ochii spre mine și eu îi vorbesc tot alene în dimineți ploioase prin jurul meu

sclipesc niște cuvinte dar dinafară nu le aude nimeni iubirea se duce înăuntru la fel de străină ca o zi cu soare

cică eternitate dimineața bem lapte din ceșcuțele olarului el stătea pe marginea drumului care duce în pădurea de spaime și ne-a spus că învârte roata de frica pământului de atunci tot am încercat împreună câte un pic de lirism vindecător doar laptele maternal are poezia lui este de o frumusețe perfectă în lumea urâțită de idealuri este desăvârșire albă în cinismul descompunerii sufletelor poate fi o întoarcere fragilă la spuma nașterii dintâi sorbim din mamă fragment de veșnicie

prundiș rămas numai de mine știut acasă este locul secret nu știi nici tu în câte alte locuri mă găsesc dealul lutos de la Haret spre poale unduia o colină văioaga avea un stejăriș trunchiuri uscate mlădiau lăstari scarabei și eu ascunsă-ntr-o carte acasă era pe o străduță, două cămăruțe frumoase dar cărarea aceea cu petice de iarbă subțire și prundiș colorat mărginită-n coroane de nuci bătrâni tot ascunziș de taină împăturită în gând acasă era sub masa mare învelită de mama cu o față albă din damasc pe covorul oltenesc albastru și galben, soare și cer neștiută de nimeni învățam povești cu fiecare depărtare de tata acum acasă e patul de boală colțul pernei apretat de plâns visul plecat cu un ciob de stea prin dens întuneric geamănul meu neîntâmplat acasă

- 37 -

AntePortas Ante Portas

MIOARA BĂLUȚĂ *** m-a trezit cântecul ploii și gândul că iubirea face dintr-o mulţime de vieţi o poveste scurtă un om în flăcări nu este important pentru nimeni flăcările nu înmoaie zgomotul străzii cine îl privește hrănind porumbeii nu-i poate vedea decât brațele zbătându-se prostește prin aer cu aerul lui de înecat stârnind trecătorilor zâmbete și totuși ceva ce seamănă cu fericirea descrie cercuri largi astăzi n-aș putea cere mai puţin de atât pentru lume

Revistă de literatură și artă împreună avem doar tubul acesta oxigen de care ne folosim pe rând în timp ce oamenii își pregătesc armuri sofisticate care să-i ducă pe marte în cea mai perfectă stare marțianului de alături poți să-i vezi semnul din naștere locul de pe piele cel mai întunecat și cel mai greu de atins cel în care deja s-au făcut găuri s-au prelevat tesuturi și nimic *** așa am înțeles eu că pot ascunde urmele unui război care i-ar fi cuprins pe toți

***

privesc în urmă și nu văd decât zâmbetul femeii aflate la fereastra unui tren care deraiază sângele de pe câmp armele și cuvintele vântul o pădure foșnind

poate că n-am făcut-o încă dar trupurile noastre ştiu prima tăietură e cea mai adâncă

întind mâna închid ochii picură ploaia spală oricum toate frunzele

și nu-i adevărat că poți ocoli poți sparge sau poți sări totul e ca o pată mică de petrol pe un râu

***

mi-am abandonat chiar și inima mi-am zis s-o las liberă fără lesă printre oameni dar de fiecare dată s-a întors singură mai slabă și mai umilă în cușca ei *** dansul care nu se mai termină nici nu a început și totuși e a mea această viață a mea foamea setea și războiul

și dacă vreodată iubirea se va termina va trebui să ne continuăm cuvintele dulci amărui ale poeziei și așa aplecați ar fi ca și cum ne-am ruga în genunchi pentru cei care nu mai pot iubi pentru cei care nu ne mai pot iubi pentru toți cei rămași cu ceva din inima noastră să fie milostivi cu greșelile noastre oricum nu vom mai avea timp să le repetăm cu altcineva oricum am împărțit mai mult decât am primit

- 38 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARCEL VIȘA Veatza la tzară

(probleme existențiale) Să fii nevoit să mergi cu vaca la păscut, a doua zi după ce te-a părăsit marea iubire Să o privești cât e ziulica de lungă, cum rumegă liniștită, sau dimpotrivă, dând iama în cocenii vecinului, iar seara, să bei, singur, laptele călduț al disperării, din cana personalizată cu poza voastră la împlinirea unei luni împreună Motanii să își împletească în jurul picioarelor tale încălțate cu cizme de cauciuc, cozile, iar celui negru să nu-i mai dai de mâncare, că poate din vina lui s-a dus cu altul Maricica, după ce v-a tăiat calea când veneați de la bâlci Să nu-ți mai ardă de nimic, doar inima în flăcări să-ți fie Să bei spirt la crâșma satului cu Nae a lui Tică și cu Scrobote a Liei Baciului "ke de kkt e veatza fără tine tuh" să-i scrii mesaje la foc automat, iar ea să nu se lase înduplecată Să mergi seara acasă, pe trei cărări, pe toate trei să te întâmpine mâțe negre și nicio Maricică "ke veatză bre ke viatză" repeți într-una "n-ai mai murit fir-ai al dreacului" îi strigi pisoiului Vaca să-ți rumege visele când te trezești transpirat în iesle și nu mai știi ce ai făcut aseară și de ce nu mai dă lapte găinili din bătătură Să fii nevoit să mergi cu vaca la păscut și a treia zi după ce te-a părăsit marea iubire Să vezi că nici acum, vecinul nu și-a strâns cocenii de pe câmp Asta trebuie să fie al dracului de greu de suportat

Despre morți numai de bine Orice mort ar trebui dezgropat uneori, încercată resuscitarea lui O respirație gură la gură, cot la cot, os la os, până când, devenit una cu el, te ridici în capul oaselor și respiri adânc aer de dincolo de aer Orice mort ar trebui vizitat uneori la cimitir, întrebat de sănătate, vaccinat Fără bancuri proaste cu "noi vrem pământ", fără cuvântul "pământ" de fapt, doar despre lună și stele se poate discuta, câte în ele și în Univers

Orice mort are nevoie de iubire, nu e nicio diferență între ceea ce simte el și ceea ce simți tu pentru mine Suntem tutankamonic de morți, iubito, învechiți în meseria aceasta a nepăsării, dar dependența de A FI, e un puternic drog inoculat periodic de către cei care ne mai vizitează din când în când Locuiesc peste drum de cimitir, văd zilnic morți aduși la groapă de către vii și nu pot să nu mă întreb cu ce i-au deranjat oare de nu-i mai rabdă lângă dânșii?

Un mort stă doar cuminte la locul lui și visează, nu cere de mâncare, nu bea, nu fumează în alte țări, ei nici măcar să voteze nu mai vor Iubiți și morții, nu sunt ei vinovați de a lor plecare, i-a ucis plictisul zilnicității, vor numai să doarmă un pic mai mult!

De ce să le tulburi somnul îngropându-i, incinerându-i? De ce?

Pe tine te îngroapă cineva când dormi?

Statul... a, statul... am uitat Dar ei nu mai platesc taxe și impozite, deși dacă i-am ține acasă, am plăti (probabil) taxa pe cap de mort, O sumă modică la întreținere și un pic mai mult la curent ...

Oboseala li se citește pe chip încă dinainte de plecare, sub ochi li se adună pungi pelicanic de mari, de lacrimi neplânse, iar mirosul ... să trecem peste asta Deschide geamul larg, să știe lumea că în casa acestei familii iubitoare, a rămas mortul la locul lui, nemișcat și fericit Dacă îl pui în geam, primești chiar și pensia cuvenită lună de lună Astfel m-am îmbogățit iarna trecută, am adunat toți morții din oraș, i-am așezat frumos la ferestre și niciodată poștașul nu a îndrăznit să mă întrebe de ce par atât de ...morți Afară ningea și cu toată extenuarea ce li se citea pe chip, se străduiau să zâmbească frumos, păreau fericiți Aproape orice mort ar trebui dezgropat uneori, Doar cei foarte obraznici ar trebui abandonați de tot Cei care îți cer ca să-i înțelegi punându-te în locul lor Pentru numele lui Dumnezeu, nu le da ascultare, ei oricum sunt de neînțeles, punându-te în locul lor s-ar putea să-ți placă și să nu te mai ridici Ei sunt ca niște copii nenăscuți care nu știu ce vor Nu te pune în locul lor, nu le face jocul!

- 39 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Angelina Nadejde Colindul lacrimei Printre nămeţi murdari, ai unei lumi nătânge, Plecat-am să colind cu leru-i, Doamne, ler, Am ferecat durerea în sufletul ce-mi plânge, Ascuns pe-un colţ de stea, un mag tăcut, stingher.

Voi colinda, cu lacrimi, părinţii azi uitaţi În case unde-n ziduri cresc griji şi suferinţe, Întroieniţi de ani, de dor crucificaţi, Aşteaptă-al lor sfârşit ca ultime dorinţe.

Plecat-am să colind în închisori de suflet, Acolo unde-s îngeri pe viaţă condamnaţi Să-şi ducă viaţă singuri, al neiubirii zvârlet, Copii fără de nimeni, de aripi retezaţi.

Voi colinda cu gândul pe cei plecaţi departe, În lumea fără vise... făcută doar din lut, Voi fi cu ei acolo, nimic nu ne desparte, Doar clipe de trăire ce am cu împrumut. Şi la sfârşit pe voi, să vă aduc speranţe Că încă mai sunt şanse să devenim mai buni, Că-n lumea asta mare şi plină de nuanţe, Mai ninge şi cu alb, ninsoare cu minuni.

La bădiţa Ion Creangă Se umblă cu uratul, bădie ieşi afară, Vin îngerii în cete, lumină să-ţi aducă, Deschide-le portiţa ca-n vremi de-odinioară Şi spune-le poveşti, pe prispă, la bojdeucă.

Răsună valea toată de zurgălăi şi bice, Căpriţe şi căiuţi au împânzit Ţicăul, Jienii şi ursarii au început să strige, Cu datini din străbuni, vin să alunge răul.

Sosit-au urători tocmai din dealul Bucium, Stau în cerdacul casei, trăistuţele li-s pline, E noapte, e târziu şi-s obosiţi de drum, Dar n-au uitat bădiţă să treacă pe la tine.

Din an în an, se-opresc la casa cu-amintiri Unde, săpată-n ziduri, e umbra dumitale, Aici, bădie dragă, ai îngropat trăiri, Cu fratele Mihai, în nopţi patriarhale.

Noi regăsim în ea, copilăria noastră, Profunde rădăcini au împânzit şi dor...

Azi, lampa este stinsă, nu-i nimeni la fereastră, Doar cetele de îngeri ce-aşteaptă în pridvor!

Păpuşarii lumii De la zidirea lumii, prin rânduieli nescrise, Se-ascut cuţite dure pe umeri de copii Şi, în sentinţe strâmbe, sunt multe vieţi proscrise Iar morţi de suflet umblă prin lumea celor vii.

Se poartă aroganţa, această vechitură Ce lasă-n urmă miros de putred şi otravă, În inimi mult prea pline de patimă şi ură Dă-n clocot răutatea şi se revarsă-n lavă.

E-atâta tulburare între pereţi de ceară, Că geamandura vieţii stă-n umbre ancorată, Amestecate-s toate şi dau pe dinafară Şuvoi de neputinţe cu viaţă-abandonată.

Destine stau clădite pe umeri mult prea mici, Iar hainele puterii – croite mult prea mari, Scheletice gândiri ne lasă cicatrici Şi sunt pe unde trec... de suflet cuţitari.

Mânuitori de vieţi, netrebnici păpuşari Închid cortina lumii la jocul lor ateu, Nu ştiu că rostul nostru nu-i joacă de circari Şi sforile luminii sunt doar la Dumnezeu.

Campania corbilor Pricepuţi să vândă vise, se încaieră în vorbe.

Cu ţara aşezată pe taraba ruginită de neputinţa noastră, se întrec licitând iluzii.

Linguşitori, purtători de boli, răspândesc ciuma zilelor noastre.

Paiaţe vii, cu suflete bolnave, luptă pe un câmp întunecat de ceaţa orgoliilor; Cu sloganuri expirate, purtând la piept blazonul cârdăşiei şi înarmaţi cu săgeţi otrăvite de minciună, se bat fără-ncetare.

Cuprinsă de silă, fără de vlagă, în agonie, ţara se chinuie să trăiască.

Respiră artificial până îşi va da ultima suflare, dar ei vor continua să se bată...

Fără sfială, precum corbii vor înfuleca cu nesaţ, din trupul moribund, lăsat abandonat lângă groapa lumii.

- 40 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Dorina Neculce Obedeya

mi-am așezat în straturi sidefii mătăsurile degetelor mele am stins lumina am închis gazul am tăiat conexiunea la internet îngropată în mormanul acesta de cuvinte cresc și descresc acoperindu-mă cu gânduri

Pe tocuri prea înalte

cu urme vișinii îmi scriu povestea în chip silicificat culoarea sufletului îmi curge prin epidermă și îmi scobesc la mijloc de suflet un fel de inimă pustie mâini bâjbâie prin întuneric după un stâlp de fum mă clatin mă întind mă sprijin iar de malurile ceții alerg desculț peste scoicile ascuțite privesc farul înstelat înfipt cu brațele în marea turbată aștept nisipul să se adune să îmi curbez pentru o secundă timpul îmi plâng plecarea dar infinitul nu o să se stingă cuprind cu o mână cerul cu alta edenul te strig să guști din mărul Adam-ilori și ziua mi se proptește în umăr ascult cântecul păsărilor paradisiace îmi fixez ochiul sub pleoapa ta care se zbate ca o spărtură în zid fac în trup un sanctuar tu scânteiezi tristețile pe coastă şi mă adormi în trupul veșniciei pe când lumina se izbește în ferestre același fluture albastru ridică antenele firave dansează menuet așternându-mi la picioare o nouă dimineață cu iz de trandafiri sălbatici

am buze vineții și degete încimentate mă înalț pe tocuri prea înalte calc apăsat peste viața mea domolindu-mi inima în ritmul acesta cadențat tic tac tic tac tac tac tac pe aleea morții trandafirii își scutură petala însângerată îmi zici va fi iarăși primăvară stele arzătoare vor aluneca din alte ceruri mai luminate vei privi tristă plecarea mea peste întinderea de ape vei stoarce lacrimi de luceferi netezindu-mi urmele pictate și-n lespedea din piatră îți va surâde hieroglific umbra mea

paradoxal mă dezbrac de prima tinerețe îmi fac pe față niște semne adânci înspre dimineață nici nu m-ai recunoaște timpul meu are bătături la tâmple îmi înfloresc salcâmii se adună fetițele la numărat un doi trei sărim peste râuri pletele noastre umplu satul de fum colbul se ridică se ridică și în colbul acesta al amintirilor mele răsărea pentru întâia oară între genele de plumb povestea mea atunci mi-am scos cu grijă bocancii ruginiți

mărul Adam-ilor

măștile din vis uriași cu frunțile învinețite până la cer dărâmă frazele din carte strangulează focuri sting răni cu tălpile aprinse undeva omul privește ceasul morții peste zare alunecând strălucesc miile de stârvuri securea cade amenințând colții de lup străpung în ceafă păsări înviază în măștile din vis e o sinucidere latentă zic Adevărul se împuținează la chip şi la faptă.

- 41 -

AntePortas Ante Portas

Adrian Nicola Satul românesc Satul nostru românesc se duce, Ochi uimiți îndreaptă spre apus, Așteptând a fi urcat pe cruce Să-și privească rănile de sus. Încă stă legat de vechea glie Oricât soarta vrea ca să-l loveasă Și-ar mai naște încă-o veșnicie De-ar fi cine să i-o moștenească.

A-nvățat de la țărani răbdarea, Prin instanțe drumuri a porni, Așteptând de ani retrocedarea Dreptului cel sfânt de a trăi.

Numai că ursita i-a fost crudă, Poate-i vrere de la Dumnezeu, Să-i rămână vatra nebătută Și să-și ducă viața în muzeu.

Muica-n ciob de oală îl tămâie, Strigă taica-n poartă, fără rost, Și se roagă satul să rămâie Veșnic la nepoți precum a fost.

Mă închin și eu, cât largul zării, Și bat cruci cu amândouă mâini, Sete-mi e de sat, ca la prigorii, Stând pe crucea fixă la fântâni.

Lacrimi bat pe lemnul din pridvoare, Cad grădini cu florile din ii, Iar chimirul urii strânge tare Satele din munți și din câmpii.

Revistă de literatură și artă

Garofița Jianu Pastrează-ți visul Voi cuprinde-n brațe noaptea ca pe-un vis neprețuit Voi reînvia plăcerea clipelor când ne-am iubit Din albastrul nopții noastre voi creea un alt decor Un ocean de valuri calde cu iubiri ce nu ne dor Lacrimilor de-altădată le voi povesti să știi Cum se naște o nebunie din tumultul inimii Iar, cuvântului iubire îi voi arăta cu fapte Că atunci, când tu iubești, sufletul îți dă dreptate!

Am pășit ades desculță pe tărâmul unui vis Și m-am bucurat de toate, câte soarta mi-a promis Nu m-au mulțumit vreodată stele când au apus Am simțit că zorii zilei au mereu ceva de spus.

MIRCEA MOLDOVAN Vezi mamă, E casa noastră astăzi o ruină, În spini și rugi e îmbrăcată toată Tu te-ai mutat din viață în lumină, Dar ți-a rămas grădina nelucrată. Și dintre toate câte-ai luat cu tine Nu-ți pare grea nici inima-ncărcată Cu amintiri, nici traista cu suspine, Ci dorul sfânt de-a mai lucra o dată.

Dar puterea mea e măsurată, Vreau cu lumea lui ca să rămân, Și îmi pun la suflet o lăcată Mare, grea, cât țeava unui tun,

Și palma ta ar vreasă se mai plece Peste pământul reavăn câteodată, Să-l simtă-n very arzând, sau iarna rece, Și ca printr-o minune, deodată,

Îmi păstrez în el lada de zestre, Lumea calmă, de țărani cuminți, Palmele muncite și măiestre, Și odaia cea cu lut și sfinți.

Să se întoarcă anii tinereții Când o porneai pe-o cale neumblată, Să împletești din firele vieții Destinul tău ce l-ai visat odată…

Vezi tată!

- 42 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANA URMA Metamorfoze Forever între două oglinzi fulgi rari se topesc inegal o fâşie de cer întoarce agonic inele în ultima horă şi peştii se prind la masa tăcerii nevăzutele rosturi desfac muguri noi din cuvânt musteşte câmpia şi dealul în formă de pâine se-mparte la stoluri nomade alte păsări prin cuiburi apun prea curând înverzit buzunarul ascuns mai departe la piept dintr-o vârstă în alta convulsii de sevă semnează un trunchi renăscând mai e loc mai e timp de-un şotron cu piatra tocită în ambele sensuri aprind de la sine culorii alt rug descântecul febrei porneşte frenetic dezlegările bat gongul trezirii în cercul cromatic începe corrida trei parce abdică în verdele crud

Se schimbă gărzile în miez de noapte, În muşchi umbriţi îşi face roua rondul Şi-un sâmbure topit în poame coapte, Urcă în crengi când tainic bate gongul.

Mi-aștern pe frunte cerul mai albastru Când zvon celest în stoluri de prigorii Înmuguresc în vas de alabastru, Scrumite rugi din fluturii ninsorii…

Poeme haiku trecut și viitor într-o îmbrățișare – noaptea dintre ani primul vis din an – mii de stele complice zâmbetului meu noaptea dintre ani – în paharele noastre resturi de lună lin vindecate rănile pământului – alb mântuitor ninge cu fulgi mari – între creion și hârtie nicio literă prima ninsoare – tot parfumul câmpiei în ceașca cu ceai

mereu între pisc şi pustiu relieful obligă vederea să fie înaltă privim împreună prin singurul ochi Tu către mine iar eu către cer

ninge cu fulgi mari – la mijlocul poveştii îndoi colţul foii

O altfel de ninsoare

dealul sub ninsori – adăugându-i umbre soarele-n amurg

Hrisoavele domneşti din catedrale, Pe nesfârşite rafturi rânduite , Stau să coboare cerul printre dale, Lângă scrumiri de veacuri prăfuite.

ninge ca-n basme – rămân în călimară toate cuvintele

Ning roi de fluturi mov ogive zvelte, Izvor şoptind prin rostul de travee, Alt început în matca vechii delte Proptit pe zvon cum gândul în idee.

topit în fereastră conturul primei flori – chemări șoptite

- 43 -

AntePortas Ante Portas

ION CRISTOFOR

Revistă de literatură și artă ASTĂZI NU AM PUTUT SĂ SCRIU NIMIC Ce vom face când păsările ne vor cere să zburăm în locul lor Ce vom face când arborii ne vor îndemna să dăm muguri Ce vom răspunde grădinii când ne va ruga sănflorim?

SURÂSUL TĂU Surâsul tău ce-abia îţi iveşte albul dinţilor îmi aminteşte un anotimp (eram un student sărac pe atunci) în care mărul dintr-o grădină părăsită a oraşului a fost castelul şi bucătăria mea.

Eram un student sărac pe atunci.

Eram fericit doar privind la capătul străzii cum se iveşte părul tău strălucitor ca o mină de aur deschisă în lumina amiezii.

DACĂ Uneori mă întreb dacă tu,dragostea mea, întâmplător ai trece într-o seară de iunie pe lângă femeia îndrăgostită de altădată ai putea oare să o mai recunoşti.

Uneori mă întreb dacă tatăl tău mai ţine în gazdă oceanul și dacă cineva dintre prietenii noştri mai prinde cometa de coadă ca pe o verde şopârlă.

Mă întreb dacă mărul înflorit mai vine cu noi împreună la nuntă Dacă melcii ştiu să descifreze textile de dragoste scrise pe scoarţa copacilor Şi mai ales mă întreb dacă banca ta de iluzii şi vise încă nu a dat faliment.

Astăzi nu am putut să scriu chiar nimic Muzele mele sunt în concediu sau plecate care pe unde Unele adună căpşuni în Spania, altele fac trotuaru-n Italia Fetele astea sunt peste tot dar mai puţin la mine în garsoniera cumpărată pe rate.

Aşa că azi telefonul celular va spune singur cuvinte de dragoste unei femei Calculatorul îl va învăţa pe haimanaua de Rimbaud Că nu e bine să vândă arme în Abisinia Calculatorul îi va spune lui Mozart cum se compune o simfonie.

Ceva spune însă iubitei moartea noastră Asta încă nu a aflat nici un calculator.

CINĂ PE FLUVIU Pe fluviu trec şlepuri încărcate de lumina lunii peştii şi stelele invită răchitele şi plopii la dans.

Cu o sticlă de vin pe terasă îţi aminteşti anotimpul în care ai fost mireasa unui arbore.

Tineri pe atunci Juram credinţă trandafirului, ardeziei, trestiei şi pietrei de jad.

Pe atunci cinam la lumina cometei iar pietrele de pe mal au cunoscut tandreţea oaselor noastre.

Pe atunci bătrânii mesteceni surghiuniţi pe o culme pietroasă ne-au fost primii dascăli de dragoste şi de singurătate.

- 44 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă eu te iubesc abis

Ionuţ Caragea

abis, abis, abis

Calmul așteptării să ai calmul așteptării știind că poezia oricum va veni să-ți mângâie tâmplele singurătății să fii ca un vulcan fumând liniștit pipa păcii cu cerul sau ca un deșert în care anotimpul verde durează câteva clipe de inspirație înlăcrimată să nu te grăbești niciunde în căutarea cuvintelor să nu scrii rime de dragul rimei și nici metafore de dragul metaforei să nu-ți fie frică de tăcerea abisului acolo se coc pâinile agape ale celor mai profunde înțelesuri să ai calmul așteptării să fii ca o insulă care-și oferă cuibul păsărilor cu aripi de foc celest să fii ca o cutie poștală în care scrisorile sunt puse de stelele căzătoare sau de poștașul curcubeu trimis de însuși Dumnezeu să ai calmul așteptării ca și cum poezia ar fi ultima picătură de nemurire din paharul pe care nu te-nduri să-l bei până la fund fiindcă lumea este încă a ta

Abis

Abisul metempsihozei

noi din abis venim și în abis trăim și în abis ne-ntoarcem când credem că murim iar gândul o scânteie și dragostea văpaie ne luminează calea abis, abis, abis ești lacrimă și vis ești sânge și eter etern și efemer ești vid atemporal și dor transcendental nu ponegriți abisul acolo e răspunsul la marile-ntrebări acolo se conjugă tot felul de-ntâmplări acolo e salvarea acolo e misterul abisul este-o casă mai mare decât cerul abis, abis, abis infern sau paradis? depinde cum privim și cum ne adâncim depinde ce dorim și cum le potrivim depinde ce-am uitat și ce mai vrem să știm nu ponegriți abisul acolo este ființa ce râde în oglindă cu brațele deschise dorind să ne cuprindă acolo e amorul în starea cea mai pură acolo este frigul ce poate fi căldură abis, abis, abis ambiguu și precis permis și interzis te-aștern în manuscris și fără compromis

- 45 -

cea dintâi lacrimă a singurătății spală trupul neînsuflețit al iubirii preschimbate în umbră cuvintele sunt ca niște degete blânde cu care mângâi tâmplele amintirilor singurătatea și nesfârșita ei senzație de frig și veșnica întrebare fără răspuns de ce? de ce? rătăcesc prin abisul metempsihozei fără să știu cine sunt fără să știu unde trebuie să-mi ancorez sufletul mă cert cu Dumnezeu împărțind clipa ca un codru de pâine și sunt mereu flămând de imperiala sa revelație vino înapoi și binecuvânteazămă cu prezența cu miracolul poeziei calcă-mă în picioare cu perfecțiunea și sădește-mi curcubeul în inimă încoronează-mi nefericirea cu laurii unui sărut fantomatic fă-mă să-mi umplu absența a ceea ce sunt

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ziduri Moment liric închinat marilor bătălii ale ostaşilor români, angajaţi în obţinerea Victoriei din anul 1917 în luptele de la Cireşoaia, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti în Primul Război Mondial, contribuind la Înfăptuirea României Mari, în anul 1918.

Zăpada năpădită de viscol scâncea sub tălpi de şenilă într-un dans ce nu avea sfârşit al înălţării prin moarte ori coborârea-n infern pentru sfânta dreptate gânduri rănite şi învălmăşite se ascundeau în nerostire peste tăcerea cuvintelor clădite pe numele tatei chemat să-şi apere neamul şi ţara într-o noapte cu neguri ploioase lăsându-şi copiii cuprinşi în mirări în braţele mamei acasă Netimpul flămânzea aşteptarea strigătul ecou de tunet prelungit împins printre dealuri isca vaier vacarm unii înaintau alţii cădeau şi iar se ridicau din gropi din tranşee cu trupuri sfârtecate adunate grămezi pe ţarina străbună cu braţele-armate în zbucium şi fugă cu pieptul dezgolit şi sufletul hăituit înaintau pe genunchi şi trăgeau PE AICI NU SE TRECE strigau şi nu s-a trecut NICI PE-AICI NU SE TRECE şi nici pe acolo nu s-a trecut VAIERUL se amplifica se aşternea domol peste câmpie împins de-o falie de vânt din eter renăscut şi ca la un semn...

TĂCEREA DE GHEAŢĂ S-A AŞTERNUT Înspăimântată voiam să-mi găsesc o altă inimă numai pentru mine fără dureri ferecate cu zile şi nopţi nevindecate săracită de sentimente rănite în şuierul gloanţelor venite-n şuvoi de cascade probate pe rugul durerii în marile bătălii ale sorţii

MARA PARASCHIV într-acea zi de iarnă când râul nu mai alearga turmele nu mai veneau cu poveşti spre izvoare Prin soarele amiezii mă strecuram pe lângă ziduri căutam amintirile în mucegaiul pietrelor alergam… mă împotmoleam în ispite strângeam pumni contrariată mă uitam cum unii plângeau alţii râdeau... nimeni nu mai ştia de e viu ori este mormânt inimile băteau toate la fel în aşteptarea unui SINGUR CUVÂNT În acea zi îmi trăiam durerea printre milioane de pietre zidite cu trupuri spălate de ploi viforniţele spulberau ţărâna îmi opreau respiraţia cu fiecare piatră-nsemnată cu strigătul tatei adormit pe ziduri l-am căutat până-n zorii-mbrăcaţi cu norii cenuşii ai dimineţii nu înţelegeam de ce nu îmi răspundea de ce nu-mi striga copilăria Cu fruntea împovărată de gânduri îi şopteam numele îl aşteptam la fiecare piatră scrisă pe zidul cu trupuri neştiute îi căutam cu ardoare numele îl făceam salbă la gât aşteptându-i vorbele glasul în timp ce el ascuns printre pietre tăioase îşi dobora în iadul de lux vrăjmaşul când cuvintele semănau înstrăinare resemnată mă prefăceam depărtare adunam gândurile răvăşite le aşezam în bărcuţa cu vise jertfite pe câmpuri necuprinse hrănite în vremi de restrişte cu cântec de doruri aprinse P.S. Ţară şi mamă şi vatră strămoşească / adună-ţi din nou fiii şi fiicele-acasă rămâi cea care ai fost râvnită de secoli / Mare şi Mândră Crăiasă!

La mulţi ani România Mea/ acum şi de-a pururea!

- 46 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ovidiu Oana - Pârâu Doină [ultimul amin] fă-mi Tu, Doamne, codrul casă 'coperiş cu frunză deasă voaluri fie-mi numai norii muc de lumânare zorii larmă fie-mi ciripitul orologiu, infinitul calea mea să fie vântul numai foşnete cuvântul Celui toate ştiutor gazdă când mi-o fi să mor privegheri de paparude năsălii de vreascuri ude un prohod de licurici şi linţoliu şi furnici bocet boncănit de cerbi lacrimi roua de prin ierbi când m-or scrie în lumină pomi pe scoarţă cu răşină 'n veşnicia de senin şoptiţi ultimul amin (02.02.2015)

cu doina-n gând ... zboară gând până departe până dincolo, la moarte şi peţeşte-o pentru mine spune-i că ursitu-i vine din adâncurile vieţii stins ca roua dimineţii spune-i cum să se gătească nunta cum s-o pregătească eu vin toropit de flori cu alai de bocitori supăraţi că plec din lume şi adăst la ea-n genune zboară iute, zboară gând

şi spune-i că sunt de rând să-mi găsesc nouă mireasă de cu zori plecat de-acasă dar te rog nu-i cere scuze dacă vrea să te refuze m-oi opri din drumul meu cu gând către Dumnezeu. luasem de la El iertare la ceasul de înserare dar va trebui anume înc-odată să mă-ndrume de pot să fac drum întors să fiu vieţii de folos n-o să fiu, am fost dat morţii zboară gândule la sorţii daţi miresei juruită, pofticioasă şi grăbită zboară gândule, hai zboară unde te-am trimis aseară... (din volumul "Doina, Dorul, Dumnezeu" Ed. CORESI, Martie 2017)

Curând voi fi izvor Curând voi fi izvor la umbra ierbii, Purtându-mă prin seve, spre zenit, Nu linişte, ci cânt neauzit Voi fi-n pâraie când se-adapă cerbii.

Răcoarea mea pe boturi însetate E un sărut pe care-l dai, ori sorbi, La fel cum lumea vie trece-n orbi Prin degete, fioruri încrustare.

Atingere pe piatră, dulce susur, Ori bob de rouă zugrăvit pe floare, Efemeridă-n razele de soare, Mir pe nadir prin curgere de picur.

- 47 -

Ante Portas

Any Drăgoianu Poeţii nu locuiesc de două ori în aceeaşi inimă când şi-au strâns rănile şi le-au pus în bagaje nici de mila zărilor nu-şi întorc privirea descheiaţi la suflet pleacă la marginea lumii acolo unde clopotele anunţă îngroparea poemelor poeţii nu-şi schimbă sufletul de două ori cu acelaşi suflet rămân în carnea lor ca într-o haină zdrenţuită şi trag de timp ca de un colţ de pâine până îndestularea aceasta sparge văzduhul

Noaptea muşcă flămândă din singurătatea mea îşi varsă întreaga salivă peste trup îmi înghesui nefirescul între ziduri şi trec legănată de ticăitul prelung al ceasului însângerat noaptea muşcă din mine cu toţi colţii îi aud molfăitul şi tac până la absurd se întinde mâna acestui trup identitatea mea a ars până la ultima particulă cenuşa ultimei zvâcniri s-a împrăştiat în abisul clipelor nu mă mai căutaţi nici prin bezna cuvintelor nici prin îndoiala firescului noaptea m-a devorat încet până la ultima singurătate Doamne

Umbra ta e mai bătrână decât timpul în care trăieşti dar când deschizi pieptul îmi pare că sufletul

Revistă de literatură și artă izbucneşte ca o simfonie de necontrolat învineţeşte străzile intră adânc în zidurile caselor şi toată nebunia asta apocaliptică merită o ardere poetică umbra ta desigur prelungă şi fascinantă cu riduri vulgare mă face să spun că aş putea să te iubesc fără să-mi pese dacă lumea îşi înfige cuţitul în demnitatea mea dar sângele curs pe lama subţire se face timp al cărnii de care nu mă pot înstrăina

Din când în când îmi fac loc în inimă pentru încă un adevăr îl pipăi îl gust îl mestec cu grijă până înţeleg că în fibrele lui puternice se ascund vieţi multe vieţi trecute prin sabie atunci îngenunchez plângând că lucrurile pe care încep să le înţeleg se contopesc cu mine la marginea unei clipe când percepţia e clară sub prăbuşirea atâtor ziduri îmi găsesc libertatea aud trosnind lemnul dulcelui adevăr în flacăra inimii mele Isuse şi mă prăbuşesc în acelaşi timp cu vieţile ce l-au strigat în falsitate ca pe o cârpă nefolositoare privită cu dizgraţie însă azi când acest adevăr triumfă îmbrăţişând timpul se face timp şi îmi cuprinde fiinţa Isuse

- 48 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Atâtea ierni...

Sau prin zăpadă, vinoncoace! Şi de se va-nteţi ninsoarea, Voi pune şaua peste viseOceanul alb şi toată marea Le voi străbate chiar de mi se

Nu mă opri din drumul meu, străine!

Ai atentat la liniştea-mi cuminte, Cu vise şi promisiuni maligne Şi cu-n surâs-grimasă ce mă minte.

Vor troieni toţi paşii-n iarnă. Şi voi rămâne-om de zăpadăTu spune-i cerului să cearnă Zăpadă neagră, să mă vadă

Ai rupt un colţ de stea din Carul Mare, Nu ţi-a păsat de ţipătul albastru; Spre inima-mi, să-ţi faci, viclean, cărare Ai dezechilibrat un cer şi-un astru.

Un pescăruş ce doru-şi strigă Printre colinde şi păcate, Pe unde încă mai navigă Aproapele-n al tău departe.

Ai prins un pescăruş, dezaripându-l, Să zbori în locul lui deasupra mea Şi din înaltul unde ţese gândul Ai aruncat cu vini de catifea.

Să ningă iar ca-ntâia oară, Când nu ştiam că albul doare Şi-n scâncet tainic de vioară, Printre zăpezi să-ţi fiu cărare!

Ca un erete urmărindu-şi prada Ai stat la pândă printre rugăminţi Şi ai golit de îngeri toată strada Şi-ai scuturat icoanele de sfinţi.

Întunericul din noi

Violetta Petre

Într-un infern dantesc mă ţii de mână Şi îmi presari cenuşă în cuvinte, Poemele îţi sunt la îndemână, Să umpli cimitirul de morminte.

Să mă opreşti din drumul meu, străine Ţi-a fost uşor, dar ce povară-amară, 'Ţi voi fi, de-acum, cu-atâtea toamne-n mine! Şi-atâtea ierni, mă dau din tine-afară...

Să punem la-ndoială-ntunericul din noi E un păcat prea mare, şi nu ni-l ia-napoi Nicio dumnezeire şi niciun acatist Şi nicio rugăciune în faţa unui Christ.

Cum amurgeşte ziua şi-umbre-n ea se-ascund, Aşa ne prind tenebre şi nopţi, în noi, pătrund; Nu le simţim nici paşii, şi nici nu ştim măcar Că sunt în noi de-o viaţă şi nu avem habar,

Printre zăpezi, să-ţi fiu cărare

De tainele ce-n carne şi oase plămădesc Din lutul neştiinţei, în care monştri cresc Şi îndoieli şi ură, invidii şi ocări, Cum din senin, furtuna se-abate peste mări.

Să ningă iarăşi peste toate, Să nu mai văd cum frunza plânge!

Doar gândul meu să mai înoate Prin albul nepătat de sânge.

E zi şi noapte-n ceruri şi pe pământ la fel, Făptura noastră-i floare de lotus şi oţel, E lacrimă şi zâmbet, lumini şi umbre zac În neştiute hăuri, care dospesc şi tac.

Şi pân' la tine să ajungă, La fel de alb ca neaua surdă, La locul lui în partea stângă, Acolo, unde dorul zburdă.

Cum să te ştiu, străine, când nu mă ştiu nici eu? În noi e rău şi bine şi numai Dumnezeu Ne înţelege firea, căci El ne-a plămădit Şi ştie la ce cazne, pe om, l-a osândit.

Şi de-l va rătăci furtuna Şi viscolul de-l va întoarce, Cu un chibrit aprinde-i luna,

E cazna cea mai mare să crezi că eşti vreun sfânt Şi să nu-ţi ştii păcatul ce naşte din Cuvânt.

- 49 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Liviu Ioan Dragoș *** și dacă noapte nu-i nimic nu e dimineața vedeți că sunt celule blue-stem și pe lumea cealaltă e dovedit stiințific întrebați doar de numele meu și al ei ca de un medicament lipit de celulă ei au căzut și în cădere vor rămâne să-și aducă aminte de leagănul începuturilor vieții de terminațiile nervoase ale mâinilor acum știu să dorm frânt nu râd nu plâng alaska îmi e tot una cu africa de sud ca două celule gemene indiferente una de alta aici e o minciună și nu dincolo *** lecția despre libertate despre iubirea aproapelui și legăturile invizibile care țin capul sus și masa rotundă vie distanța viu centrul vie tăcerea și vocea auzul lasă capul pe spate mai mult decât un pod mai mult decât un lan de cereale de floare a soarelui de porumb mai mult nicio invenție în plus mai mult totul cu mâna făcut până la ultimul nod desfăcut cu dinții voința potențată și anihilată lecția de anatomie *** aici nopțile n-au nimic respiră nu destul de convingător gesturi haine direcții versuri nivel de testosteron adrenalina la ușă jos

de formă și de aici încolo vine tăcerea de sus până jos o jenă să deschid gura faptelor dorințelor dau cu limba pe buze ale tale sunt pe lume convingător de frumos ar fi să sparg geamul aici noptile nu au nimic convingător nici răbdare numai răbdare *** pentru că azi vreau să vezi în locul meu porunca e să mergi după chipul și asemănarea mea mai departe în tine Dumnezeu e starea mea de spirit din cartea care nu există ai strecurat în capul meu magia cărții în carne și oase biblia aceea nescrisă încă citesc hamlet am capul pe umeri și în mâini peste o sută de ani lumea la fel împarte bucuria cu mozart nu se aude niciun tușit cei cu probleme de respirație scriu lumea stă cu ochii pe ei ca pe un seismograf poate sau dacă a fi e esența *** e o chemare launtrică ea nu are nevoie de picioare deschide mâinile primește mâinile găsește mintea care o caută potrivit legii nu înțelege legea cum funcționează acționează iese din inel să țină post și multă dragoste în jurul ei e hrană pentru oricine și eu te am spune-mi ce să-ți sărut și să vin când acum plec

- 50 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

VIOLETA DEMINESCU - JURCA păsări pe ramuri te apropii abordezi fața de empatizat cu rudele jalnică adunare se aude glasul culegător de lacrimi al preotului îți ascunzi râsul în mănușă și privești îndurerata adunare neamuri vecini prieteni mai toți în negrul de complezență ca o eroare în vocabularul vieții un prapur vechi cu icoana maicii domnului desprinsă într-un colț fetița cu fâș roz singura pată de culoare sănătosul satului gângăvind în așteptarea colacului priviri furișate cercetător strângi cu recunoștință mâna bărbatului frumos de lângă tine din cerul albastru moartea își ia tălpășița eu dac-aș putea n-aș merge nici la propria mea înmormântare șoptește ca un poet căruia-i place să se asculte un amic mereu pus pe glume și responsabil cu țuica tineri toți credem că vom rămâne repetenți la capitolul moarte ne numără pe nume s-o ierte încheie preotul cimitirul sus pe deal într-o desprimăvărare neașteptată îți vine să așezi păsări pe ramuri nu-i pare rău că pleacă mai auzi groapa ca o alveolă în așteptarea primăverii adevărate și viața ca o corigență eternă

lângă o mamă și moartea citește biblia citesc prin dioptriile tale doamne despre mine în primăvara asta dată-n mintea copiilor curcubeul se adapă și din noi femeile ca și când am fi primit în dar un buchet din penele păsării paradisului și în brațe copiii ca un decret de viață veșnică îmi port pruncii la sân

și coasta aproape lângă un dumnezeu cu mâinile la vedere și viața în haine de duminică nicio stea orfană nu iese nevie dintr-o asemenea îmbrățișare femeie cină cu dragostea în bucate mamă vocea iubirii în seara de blind-uri care mântuie de păcate și un zeu și Doamne de vei rămâne vreodată orfan șterge-ți lacrimile înstelate și vino la sânul meu

primăvara în sfârșit un fluture alb și uite cum ne intersectăm așa ca din întâmplare pe șosea și chiar e-o întâmplare mașinii mele negre nu-i mai deraiază inima înspre parbrizul mașinii-tale-negre-cadou-denuntă i-am reglat unghiul de fugă al uitării ai fi putut saluta cum ai luptat în turnir pentru mine într-o altă viață aș fi putut ridica mâna așa ca un drapel în bernă dar tu știi că nu mai am de ce să șterg ochii fluturilor albi au părăsit demult doliul și scriu poezia asta pe drumul cenușiu dintre cele două orașe mi-aș dori să fie caldă ca o felie de pâine cu unt și miere lângă ceașca de ceai aromat când nu știi că urmează execuția e doar un replay al tăcerii întinse ca o față de masă pentru ultimul mic dejun împreună de după deal cimitirul se repede înspre mine ca un câmp cu ghiocei uriași maledetta primavera strigă din toți plămânii radioului loretta goggi și soarele se însănătoșește brusc

- 51-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ana Podaru

pomada din tipsie -sonet-

iarna fluturelui

ce ar putea dorința să-mi învie de-a fi semănător de idealuri sau albatrosul spărgător de valuri zburând spre cer cu multă măiestrie

te-ntrebi unde-s fluturii iarna s-au deghizat în fulgi de nea şi zboară dinspre cer spre pământ topindu-se pe obrazul tău nu-ntreba unde-s fluturii iarna aripile lor se opresc pe reverul hainei tale în părul tău caută coloritul florilor parfumul lor uneori dansează alteori se odihnesc pe pleoapele tale pe buzele tale ei cred că-s petale de maci sau de roze uneori mor striviţi de copite de cai alteori se transformă în oameni sau aripi de îngeri pierduţi prin zăpadă poposesc în palma copiilor se topesc şi devin Lacrimi

spinul din rană -soneta înflorit un rug de spini, e semn că sângele încă musteşte-n rană pe vreascuri via mai păstrează mană se-adună carii-n crucile de lemn pe clopot se aşează promoroaca martiri captivi... altare jefuite catapetesme rupte, prăfuite măsoară pruncul cu-n cuţit băltoaca Iisus cu-n taler plin cu lacrimi grele ne spală roşul scurs până la coate plecăm pe rând cu alte mâini, curate ne aşezăm din nou la coadă, plini pân la genunchi purtând în mâini coroana El, resemnat, primeşte daruri, spini

mi-am pregătit pomada-ntr-o tipsie un strop de vin și-un bulgăre de lut rostind cu jind descântul absolut furat din buza șatrei la chindie

veniți de-mi ungeți rănile din coastă plantați lăstarul dorului de voi la cumpăna fântânii cu năpastă unde se scurge-o lacrimă albastră sudoarea minții, mustul cel de soi din piept se-nalţă pasărea măiastră

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu -sonetTu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări, Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări, Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței, Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina, Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi, Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite, Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi. Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat, Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat

- 52 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valentina Becart Bisog Carnavalul cetăţii Lasă-mi mie cuvântul acesta împodobit ca o zeiţă a sacrificiului.

Carnavalul e o artă nescrisă, e sufletul despuiat, etalat în stradă cu toate rănile înflorite... ca o nefirească primăvară!

Nimeni nu înţelege această paradă, necunoscuţii aclamă şi râd; doar cuvintele se închid într-o nevăzută şi nebănuită tornadă, şi-aşteaptă tăcute naşterea unui taifun...

Veniţi la sărbătoarea cetăţii!

Nu lăsaţi cuvintele să vă întunece mintea şi ochii; regină să fie cea mai frumoasă frază ce sângerează în voi, de când “Paharnicul” şi-a umplut ulcelele cu hohote de râs, cu vin şi măşti de carnaval...

Lasă-mi mie această ultimă închinăciune şi-acest ultim blestem; în faţa cetăţii, poezia se stinge încet ca o zeiţă a frumuseţii şi-a sacrificiului, condamnată pe nedrept, - de cea mai “înaltă trădare”, “înaltă trădare”...

*** Un timp al negării Tu, neştiut şi Mare Creator, cu ce te mai ocupi în zilele de lucru când omenirea orbecăie prin labirintul istoriilor, (vai! ce istorii...) inventate cu sabia şi moartea celor ce ţi-au scris un poem?

Mai trimiţi, (ca de obicei), dimineţile în calea visătorilor?

Mai dăruieşti câmpuri minate, (acoperite cu cele mai gingaşe flori), pentru cei care n-au aflat că viaţa este doar o simplă răzbunare, pulverizare de lacrimi şi temple în liniştea neiertătoarelor flăcări?

Slavă ţie, cântăreţ al nopţilor fără hodină. Ţi-am adunat cu sfinţenie, nepăsările şi cuvintele pale aruncate la întâmplare, pe tabla de şah a memoriei.

Numai tu ştii, că orice mutare echivalează cu decapitarea gândului, ce-a uitat (doamne!) că victoria e doar pentru zei!

Ce mai faci, tu, Mare Creator, în zilele de Duminică şi sărbătorile sfinţilor... (ah! câtă toleranţă în tot acest infern al păcătoşilor ce mint!) ... când cenuşa celor trecuţi în nefiinţă, nu poartă niciun semn al veşniciei şi bunăvoinţei tale?!

Mai trimiţi tu, prorociri (uneori), către cei înveşmântaţi în nopţile tale de nebunie, şi de cuvinte strecurate ca o molimă, în temniţa unde poeţii au rămas cu ochii către cer, căutându-ţi mormântul?

O! Dacă ai şti cât de trist şi funest se respiră pe drumul spre lepădarea de sine!

Ce dovadă poate fi mai grăitoare, decât strigătul corăbierilor condamnaţi la un timp al negării, în apele tulburi ale victoriei: “ cine seamănă furtună se adună într-o singură tăcere şi pietrele nu vor mai putea povesti…”

- 53 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

TUDOR CICU cronica unei zile de toamnă a început prin a număra ușile caselor pe strada sa apoi a trecut la ferestre; niciodată nu i s-a părut mai triste frunzele în copaci. turnului bisericii i-a făcut cu mâna în treacăt pesemne, ea atunci a chicotit chiar a râs și-a șters ochii sandalele ei aveau doar două curele mici gleznele îi săltau pe rochia ei se zăreau cât mai puține umbre. în cele din urmă a desenat cu ochii pe cer antenele de pe case i-a arătat cât de dreaptă îi este fruntea apoi gâtul de porțelan și sânii rotunzi ca atunci când închizi ochii și desenezi cu degetul norii ori aprinzi chibrituri și licurici îți sar printre degete. era ca și cum a încercat să-i deslușească în palmă linia vieții să facă o scamatorie cu care să alunge o tăcere atât de tulbure nu l-a înțeles se grăbea dizolvându-se depărtărilor ca acel soldat agățat de gâtul calului; pentru el încă nu venise timpul să plece și chibriturile, dacă ar fi știut cât de repede se sting... era timpul să răsară luna astăzi, bunicul va căra secara din câmp dar mâine, mâine va înhăma din nou caii pentru totdeauna și gara cu ferestrele bătute în scânduri îmi va aminti că eu și cu tine am avut aici, doar speranțe ori poate o insulă de frunze și câte puțin din niște amintiri ce nu vor apuca toamna. poate nici n-ar strica să-ți fi spus cât de mult durează să-mi adun gândurile când ochii îmi erau fixați pe șuvița părului

iar capătul fundei muiată în ploaie tremura la vânt. era timpul să răsară luna poate de asta m-am și temut că depărtările te vor împinge altor chemări până când umbrele noastre vor rătăci în alte lumi și poate ne-ar visa viața sau dâra de pe cer spre care alergau toți copacii. de ce nu mă înțelege? le-aș fi spus copacilor. până și întrebarea se visa în alte ceruri și oare în beznă să nu fi văzut că sunt poet și trebuia să-i vorbesc despre fericire ca un bătrân care a scăpat trenul până să-l ducă din casa de nebuni nu în durerea ei ci în poezia ei cum făcuse cu Tolstoi când se rugase de Anna Karenina să nu fugă cu gara la ceruri. sub această ploaie măruntă dacă ți se va părea cândva marea un fel de cer cu alte făgașuri împlinite năvalnic și nebun îi voi cere vântului să sufle în pânze să nu văd că fug ademenit în zări fără capăt, ori să nu născocesc mreje altor corăbii ale tale oare ce chin e ăsta? cum să nu ascundă ploaia asta măruntă nici o taină când tu vei lăsa în jos brațele înainte de a mă arunca înainte ca un evantai de mătase? ia aminte, după fiecare val pescărușii se vor agita și mai tare în jurul ancorei smulse din ape cu forța mă voi roti o vreme și încă o vreme ca ochiul unui condor sortit să moară în a sa tristețe. dar dacă și tu ai porni odată cu mine gândind că aceste cântece ar putea fi vele în mâinile tale în mine s-ar reaprinde totul și norii n-ar mai fi o amenințare sub cer nici nu vor dezlănțui furtuni și grozăvii de tot felul strânși unul în brațele celuilalt nici o ancoră nu îți va smulge din piept marea mereu la fel sub această ploaie măruntă de dragoste.

- 54 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Daniela Mărginean uitarea uitării sunt gândul ce mă leapădă din tine urma viorii în cântecul vântului m-am prelins demult ca ființă de apă acum ca ființă de foc mă întorn în eterul cuvântului grâul ne-acoperă ochii și iarba lui ne foșnește în coaste ca o depărtare neîmpărtășită întoarcerii ca un strigăt amorțit de nerecunoaștere sunt grâul ce mi-acoperă ochii sunt uitarea uitării iubirii nesemănate

capcana anotimpurilor era aprilie în țara cuvintelor mele pomii înfloreau ramură cu ramură poeme de așteptări și veniri vara se apropia tiptil ca focul de miriște noi ne aruncam brațele departe de noi să nu ne doară îmbrățișarea din urmă

numai mâna care alină e o ramură ce miroase a lapte și mamă

vis cu ochii deschiși insomnia lovește precum strigătul o tăcere aceleași umbre ne caută sub pleoape capătul neînțeles de sine e calea pierdută între ziduri cresc spații închise colivii ascunse în păsări zborul se scrie cu o poveste noaptea cu străzi rătăcite ia-ți durerea în brațe și urcă îmi spuneai lacrimile ne duc aproape de cer în noi cresc cei mai înalți zgârie-nori am ajuns la ultimul etaj și nici măcar un lift să ne coboare

acum e toamnă și mi-e iarnă de dor

dor

almamater

poarta goală se ascunde după amintiri și râsul copilăriei mi se îneacă în ochi

mâna care începe să scrie e o ramură înflorită așa cum mâna care muncește e un rod din care țâșnesc ramuri și muguri mâna care lovește e ramură cu spini

tu te sprijini în baston și numeri întoarcerile fără îmbrățișări de când te-ai mutat în partea liniștită a satului drumul spre casă trece prin inimă tată

- 55 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Armina Flavia Adam

că pâine voi fi pe masa din Rai, un scâncet, o floare, un cântec de nai sau mâna bunicii curbată pe frunte, o cruce de piatră, ꞌnălțată pe munte!

Să nu le zici, Doamne, copiilor mei că sunt de pământ și în el m-oi întoarce!

Mai lasă-i să creadă în pajiști cu miei, în fusul de apă ce visul mi-l toarce! Și, când n-oi mai fi, sărută-i în locul meu și spune-le Tu „noapte bună!”, cât eu le voi șterge pleoapele ninse cu aur din lună!

Colți poate că dragostea nu e totul suntem înghițiți zi de zi de spoiala unor lucruri mărunte

ELENA NEICU

de pildă la câțiva metri de noi un bărbat pune vreascuri pe foc se lipește de trupul femeii nu vede că-n liniștea felinarelor lepidopterele își ating antenele gri că sub streașina-nsângerată a casei de lut un pui de rândunică-și găsește sfârșitul în colții tulburi nefiresc de subțiri ai pisicii

AŞ VREA Aş vrea să mă îmbrac azi în uitare Şi să-mi las paşii să se piardă pe un mal, Tot zbuciumul să mi-l scufund în mare, Să-l zăvorăsc acolo cu un val.

POEM DE IARNĂ Întuneric blând în rugă, închinare-n miez de iarnă Înapoia crucii mele, luna cade prin lucarnă.

Nimeni nu-i să încovoaie bezna grea sub coma-i sură, Liniștea când se lipește de pământ ca o arsură.

Dar unde să găsesc oare uitare, Să-mi fac din ea visatul meu veşmânt, Când nu se vinde-n piaţă-n galantare Şi nici nu vine, de o chemi cu un cuvânt?

Întuneric blând în mine, stele-n trupul de ninsoare...

Cine lanul de lumină să-l cuprindă, să-l măsoare?

Nimeni nu-i să-mpodobească ceru-acesta dintre rânduri – Un poem brăzdat de cuie: trupul meu în șase scânduri.

CÂND N-OI MAI FI Fă-mă vioară, Doamne, tril în grădina Ta, fir de iarbă cu creștetu-n nori! Și de va fi pe deasupra-mi să treacă mări de cocori, să nu le spui, să nu le spui nicio clipă că poate de mâine voi fi o aripă, o lună, un mânz pe un câmp plin de flori!

Aş vrea să mă-nfrăţesc în zbor cu vântul, Spre ale stelelor nebune şoapte, Acolo unde, nici măcar cu gândul, Nu-ţi mai aud chemările în noapte.

Să-mi sprijin fruntea ostenită pe un nor Şi în tăcerea lui să mă cufund, Să cad apoi, o lacrimă de dor, O ploaie liniştită pe pământ.

Aş vrea să pot să mi te smulg din mine Şi să te las să fugi, cât mai departe, Dar mi-ar pleca şi sufletul cu tine, Iar trupul meu, ar sângera de moarte.

Să nu le spui, Doamne, mamei și tatei

- 56 -

AntePortas Ante Portas

SORIN MICUȚIU Poveste de viață Autobiografică Păstoraş la oi, copil fiind le-am urmărit umbletul alergând desculţ prin iarbă... Şi-n ochii lor privind, mi-am oglindit zâmbetul.

Blândeţea lor m-a făcut, peste ani, să mărturisesc oamenilor, prieteni sau duşmani, că eu acolo am învăţat să iubesc, acolo am învăţat să-mi rânduiesc visele şi să nu mă amăgesc când de izbelişte sunt lăsat în clipe grele.

Ca un miel fără glas am învăţat să înfrunt necazul, că e mai bine de la mine să las şi să întorc mereu obrazul.

Apoi, o vară-ntreagă fiind ciurdar, colindam străzile în toate dimineţile strigând la omul gospodar să-mi încredinţeze vitele.

Am încercat să le stăpânesc, dar ele mi-au arătat ceea ce nu cunoşteam; mi-au arătat că trebuie să cântăresc, să cântăresc foarte bine tot ceea ce iubeam, să nu-mi fie ruşine să mărturisec prietenilor, duşmanilor că eu acolo am învăţat să iubesc...

Desenând viitorul în praful copitelor, ascultam oftatul vacii după viţeluşul de acasă, priveam aburul cald ce-i ieşea pe nări şi cum bătea cu genunchii tacticoasă în gardul ce o închidea privind spre zări, cu botul umed adulmecând mirosul paielor şi a viţeluşului cu ochii lui negri şi mari lăsat singur de la ivirea zorilor... În sărbători ascultam dangătul de clopot cum rugător chema pe cel necredincios..

Eram copil... şi-al visurilor ropot adesea mă făceau să plâng neputincios, să ascult ciripitul păsărilor, mâhnit..

Ele puteau zbura fără piedici purtând pe aripi doru-mi tăinuit peste câmpii şi turle de biserici.

Eu le priveam cu sufletul stingher

Revistă de literatură și artă cum urcă şi coboară pierzându-se în norii de pe cer.

De la ele am învăţat ca-n fiecare seară, privind roşeaţa din apus, să iau totul ca pe o binecuvântare şi să am privirea mulţumitoare pentru ziua ce s-a dus.

Ele m-au învăţat despre iubire şi cum să-mi ţin sufletul deschis iar azi, vă dau tuturor de ştire visul meu de atunci, azi nu mai este vis!

Azi e dulce împlinire...

Efectul unei tăceri se spune că tăcerea vorbește de la sine mierea este gustul ei iar aurul culoarea nu neg deși pot contrazice am întâlnit indiferența o altfel de tacere care doare nu e comodă deloc și nici dulce e aridă te distruge încet e ca o oglindă te atingi și nu simți nimic de aceea privesc tăcerea ca pe o partitură exista între note un semn de pauză durează un timp anume fără de care nu înțelegi nimic muzică și liniște o alchimie a vieții noastre de zi cu zi tăcerea uneori rușinează mistuie slava deșartă alteori sfârșește-nesimțire omoară sufletul înainte de moartea trupului prefer tăcerările în doi când e o mână lângă alta necuvintele sunt dumnezeiești

- 57 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Adrian Iona Se spune că

„realitatea are grijă de noi” ...numai că îndoiala mă face să cred că nu e decît o „ficțiune convenabilă” sau poate o iluzie necesară de fapt „grija” asta ar trebui să mă îngrijoreze ...pentru că nu există un „continuum simpatetic” să n-o accept pur și simplu ...pentru că nimic nu e pur și rareori simplu așa cum nu accept tot ce spune Svevo despre conștiința lui Zeno ...deși pe a mea mi-aș dori-o la fel de amară și plină de cuvinte ca să alcătuiesc din ele o realitate poate mai vie decît asta în care acum din cauza îndoielii mă simt în dezacord cu mine ...și simultan în contratimp cu ceea ce este în jurul meu

Întîmplător sau nu mi-am dat seama că atunci cînd vorbesc cu altcineva decît mine inconștient încep să-i imit felul de-a vorbi din dorința de-a fi acceptat și cît de cît înțeles

aș putea spune că astfel mă adaptez ...ori numai simulez un fel de seducție la care aștept un răspuns pe măsură sau poate că toate astea depind pînă la urmă de amploarea dorinței ...nu de înțelegere și justețea ei pentru că de partea asta a vieții de cîte ori vorbesc cu altcineva decît mine mă învăluie „o ambiguă senzație de angoasă” nu starea aceea „de încredere fără regn” despre care Gellu Naum spunea că ar fi iubirea

Acum citesc...

Acum citesc (e un fel de a spune) ...de fapt - mai mult mă interesează spațiile dintre cuvinte și punctele - da! punctele ce-mi pun piedică ...adică mă împiedică să mă gîndesc numai la cuvinte poate avea dreptate Pessoa cînd spunea că „orice punct e chiar centrul infinitului” așa cum „eul” (ca punct imaginar) ar putea fi chiar centrul acelor confuzii ce-mi alcătuiesc viața ...și de care devin conștient atunci cînd ne-trăind doar citesc

- 58 -

sau - mă rog! atunci cînd erect și eretic în numele unei rațiuni fătă necesitate sau a unei necesități fără rațiune trec printre cuvinte de fapt „un fel de rătăcire tristă” ...în timp ce citesc ca și cum aș trăi o altă viață în contratimp sau poate nu

Am aflat - poate nu întîmplător că „a exista denumește ceva care a fost deja trăit” numai că pentru mine de cele mai multe ori a trăi înseamnă să rătăcesc printre lucruri desigur și printre cuvinte se poate rătăci ...dar ele - în același timp mă macină mărunt tot mai mărunt după care la sfîrșit (pentru că-ntotdeauna vine și un sfîrșit) e de-ajuns o suflare de vînt - ori duh ca să mă risipesc asta dacă nu cumva între timp voi fi reușit să intuiesc acel Sens - contrar sau dimpotrivă care se caută pe sine ...atunci cînd la rîndul meu îmi caut sensul în cuvinte

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă ** până la desfacerea urletului de pe os avem nevoie de câteva copci între avatarul unui amin și necuvioasa reîncarnare a voalului.

CORINA DRAȘOVEANU

și poate de un index cu falange sincere, pentru că este chiar cumplit de greu să deosebești urma gurii pe cană de urma celeilalte guri, au harta colților cameleonic identică, ba mai mult, e un fel de suprapunere încordată a amprentelor mincinoase (din prea imensă dragoste) și asta încurcă fantastic așteptarea.

** mireasa nici măcar nu fugise, se urcase într-un autobuz galben-nevrotic. șoferul avea necesități existențiale și momentan lipsea vreo câteva stații sau, dracu' știe, câțiva ani, dar ei îi plăcea să privească pe fereastră cum fuge pământul înapoi cu toate coșurile de gunoi, claxoanele, stâlpii tâmpiți de atâta iluminat stradal, hainele second hand cu picioare și cărți de vizită de pe trotuare sau alte chestii care de obicei stau.

și de aici neînțelesul necesității, de ce ecuația eonului cu patru picioare nu poate fi îmblânzită, de ce orgasmul mușcă deja din carne ca o avanpremieră a nerăbdării.

cel mai mult îi plăcea să composteze, avea un fix cu găuritul filosofic al tuturor problemelor, să vadă prin cercuri dispuse aleatoriu pătrate și dreptunghiuri divorțate de banal, litere ridicate la putere, în general la cub, mai ales lucruri simple după extragerea radicalilor (și nici măcar nu îi plăcea matematica). fusese o nuntă pe bilete de transport în comun, dar nu stătuse până la dar, se plictisise, așa că și-a scos pe rând voalul, rochia, machiajul, viața, le-a compostat până s-a stricat aparatul de făcut inele de cununie, nu a înțeles ce e dincolo, a coborât din mers, a luat un pietroi filosofal din cap și și-a spart nunta pentru că, oricum, mireasa fugise. lăutarii neplătiți cântă și acum pe marginea șanțului unui moș crăciun beat.

până la desfacerea urletului de pe os ne tatuăm în tălpi carmina burana drept icon. ** faurul strânge orb în urma războiului plânsul de fier al cailor, un fel de minereu care aleargă prin aer încoace și încolo fără ham. armurile se târăsc în genunchi după el ca un cor al robilor, nu se mai aude decât câmpul mustind de sânge cum își mușcă buzele de durere. nu este, nu este, urlă faurul cu moartea desfăcută la gură, nu este loc în sac, decât pentru tristețe necuvântătoare, eu topesc doar fier pentru cruci. în urmă rămâne aerul pipăit, gol, mâinile întinse ale armurilor care se cerșeau pentru săbii și tu, și eu, un câmp.

- 59 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

RODIAN DRĂGOI in memoriam Eu clatin întunericul cu barba mea albă

Prietenul meu din copilărie a trecut ieri pe la mine el are şi acum tot 13 ani eu clatin întunericul cu barba mea albă

pe buzele miresei trece un prinţ de fum e aproape octombrie pe buzele miresei trece un prinţ de fum poetul s-a trezit cu o flacără pe umărul stâng se așază la masă și scrie încă o scrisoare de dragoste în timp ce îşi trece mâna fumegândă prin păr chiar acum și tu ai sosit asudate îți sunt toate cuvintele știu că până în zori vom trăi poemele toate poetul încă stă la masa de scris și se întreabă oare câtă zăpadă poate încăpea într-un corp de mireasă?

în duminicile ploioase singurătatea În duminicile ploioase singurătatea are cel mai mare efect asupra bătrânilor

(singuri) le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi îi urcă în ştreang dinspre cimitir vine o femeie îndoliată ținând strâns în braţe amintirea unui copil ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca din faţa casei

un fluture a spart fereastra un fluture a spart fereastra a intrat şi s-a aşezat lângă mine pe pat eu eram prea bolnav el prea sănătos aflase că îmi şuieră amurgul prin os şi venise să-mi aducă o pâlpâitoare grădină ca să fie şi la mine în cuvinte lumină

ninge peste un trup în care nu e nimeni de aseară ninge abundent peste un trup în care nu e nimeni se aude cum gândurile clatină vântul doar părul tău încă verde adie prin arbori de nicăieri vin păsări fără trup eu un mormânt albastru în mine aş purta ți-am spus mereu că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscute apoi privesc pe fereastră cum un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri acum sunt singur cu clipa înţepenită în perete poate o să adorm şi tăcerea va putea să înceapă

singurătatea se întinde mi-a mai murit un prieten e noapte luna e o rană și singurătatea se întinde pe cămașa mea ca o pată de sânge suflă vântul câmpia bate din aripi cred că în curând va începe să plouă

- 60 -

AntePortas Ante Portas

Mioara Anastasiu GENUINUL Dincolo de gardul alb, Înalt, Văruit, Locuia Artur, genuinul.

Foșnea iarba uscată Sub pașii lui prin curte, Iar el se uita printre uluci La noi, copiii, Și cred că își ținea respirația.

Rareori îl puteam zări, Când mă duceam să cumpăr lapte De la mă-sa mare. Întindeam sticla și banul de un leu Peste poartă, Iar Artur le prindea cu mâna.

Pentru o clipă Îl vedeam de aproape Și, Doamne, alb mai era, Deșirat și slab, Ca un păianjen de floare! „Un litru de lapte” precizam eu de prisos, Poate, poate îl aud vorbind, Dar nu! Nu! El era un biet copil, care purta neîncetat Povara sticlelor de lapte De la casă până la poartă, El, rodul pântecelui unei femei violate De niște trămăndăi beți din oraș.

Iar noi, ăștialalți, După ce ne săturam de joacă, Dădeam o raită pe la poarta lui Artur Și strigam în cor: „Uite-l, mamă, pe Artur, Zboară cu motor la cur, Pufăie și scoate fum Afu, afu, afu!”

Iarba uscată din curtea lui foșnea, Ca și cum cineva pășea cu băgare de seamă.

Ne apropiam cu toții, tiptil, De gardul alb, Înalt, Văruit. Și îl vedeam, acolo, ghemuit, Zgâindu-se printre uluci.

Pe el, Pe Artur, genuinul.

Revistă de literatură și artă Traducere Cristian Săileanu

THE GENUINE ONE On the other side Of the tall, white-washed fence Lived Artur the Genuine.

The carpet of dry grass Rustled and crinkled under his steps, And he held his breath, Or at least I believe he did, As he watched us kids through the fence boards.

And seldom did I catch a glimpse of him When I‟d go over to buy a bottle of milk From his grandmother.

I‟d stretch out the bottle and the money Over the gate, Artur grabbed them, And for a brief second I saw him And God, was he pale-faced or what!

Pale-faced, spindly and lanky Like a spider on a flower.

“A bottle of milk,” I‟d say Hoping I‟d hear him say something.

But no such luck.

He was just a helpless child Shuttling with the bottles of milk Between his kitchen to the gate And back He, the fruit of a raped woman‟s womb Cornered one night by some drunk city tramps.

While the rest of us kids When we‟d had our fill of playing Used to have our fun Stopping at Artur‟s gate And chanting in chorus: Artur, Artur has no class Flies with fumes out of his ass He huffs and puffs and puffs and huffs Until of farting has enough...

The canvas of dry grass in his yard rustled As if someone was stepping gingerly over it.

On tiptoes we all drew closer To the tall, whitewashed fence And spied him, crouched, doubled onto himself Staring outside through the slats of the fence He, Artur the Genuine.

- 61 -

AntePortas Ante Portas

LUMINIȚA ZAHARIA acromatică am un disconfort cromatic la inimioară albastrul nu mai irizează îngerași roșul ia un par de mă omoară oranjul către ocru face pași nu mai disting culoarea bucuriei din fericire n-am decît o tușă strănută verdele – și nu de gripă se scorojește movul de pe ușă ciclamul nu-mi mai răscolește visul galbenul mi se pare c-a plecat și curcubeul ce trecea prin mine a devenit un gri de vînt turbat de disperare, îmi iau viața-n gură și mă înscriu la cursul de pictură

custodie comună poezia și cu mine avem custodie comună asupra sentimentelor adevărate cînd poezia își ia vacanță, eu le trăiesc pe luptate, pe apucate intens, abramburesc, vitejește cînd se întoarce, cu forțe noi eu rămîn în coadă de pește ce răstriște atunci, ce tristețe

Revistă de literatură și artă i-am predat sentimentele ferfeniță am trișat un pic, am păstrat dintr-o emoție, o cosiță…

despre jind stau turceşte varianta româneşte subvarianta lombosciatică gradul trei defazată nemanierată dezordonată pe la icoane iar şi iară dată că prea sunt o fîntînă de idei pe canapeaua lui Marilyn da, chiar a ei, nu vedeţi cum mă pisicesc şi-i strig domnului pisiholog în gura mare ca zece mori stricate, că-l iubesc aşa iubesc eu oamenii, nu vă îngrijoraţi n-o să-mi revărs tot sentimentul pe el l-aş turti, l-aş covîrşi, ba chiar l-aş înnebuni hi hi hi ce dacă are burtă şi e chel în altă viaţă, contorsionistă fiind aş fi stat mai mirobolant, mai de kikirimikiribum şi, logic, nu i-aş fi turuit, ca acum, despre nesuferitul ăsta de jind despre cum sunt eu primitor universal de emoţii cum mă ating toate fix în plex cum mănînc în fiecare zi o lămîie să nu mai par dulce şi o pagină-ntreagă din dex el se uită la mine ca viţelul la poartă şi nu pricepe, desigur, o iotă slab pregătit, dom’le, în următoarea viaţă mă fac profă de psi – şi-o să vadă el notă!

uneori, cînd ne întîlnim accidental la automatul de cafea, ne dăm binețe ce mai faci, soro, ce rochie ți-ai mai luat, ce fard ha ha ha hi hi hi ho ho ho apoi ridicăm iarăși gard

dar pînă sar eu aşa ca o felină dintr-o viaţă în alta şi obligator’ înapoi să mă express myself într-o mai bună lumină să priceapă odată despre jindul din noi!

oamenii ne cred surori de sînge prietene cum nu s-a mai văzut între mine și poezie, tăcere șapte mări de trecut

jindul, domnule doctor, e o pagină albă pe care eu pun un crin, ’neatale o halbă metempsihoţii o hieroglifă, tîmplarii un grind doar copiii desenează sincer o clepsidră culcată pe un nisip infinit fără să ştie că ne-au învăţat despre jind...

astăzi e rîndul ei și mi-e cam teamă

- 62 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CARMEN TANIA GRIGORE

amurg alintat

eroare de calcul aici se jertfește în zori de zi o femeie abstractă dintr-o eroare de calcul și-a grăbit dezlănțuirea la ce bun acest triumf cucerit la capătul răbdării? imaginația, ca un bumerang întârziat a spintecat clipele eliberând floarea de mac captivă-n artere citesc data nașterii și nu înțeleg cărei vieți aparține și cărei morți a rămas îndatorată?

niciodată târziu mă înclin cu recunoștință orelor răbdătoare ochii tăi îmi surâd anagramat ești sau nu ești cel întârziat în oglindă? te ating și deodată glasul tău se revarsă în faguri cristalizând secundele pregătite să te primească sub cununa de vâsc autovindecare bună dimineața! zic realității care m-a racolat din vis și mi-a lăsat

bunătate până când ochii iau consistența iertării și se reculeg într-o serenitate heraldică?

cu ochii închiși mă sărută pe frunte viața trece prin mine ca o ploaie de vară clipele se lipesc de inimă nu le mai pot număra pe noptieră o foaie de observație dolofană m-am vindecat de așteptări nu mai am de declarat nicio suferință am amanetat lanțul slăbiciunilor sângele mă străbate înrourat mă descântă apoi alintă toate secundele aritmice

Preludiu la bunacredință Înainte de a deveni gladiator spre deliciul unui public hulpav, oare e greu să te oprești la intersecția nervilor și să dai prioritate termitelor experte în ordinea interioară?

Oare e greu să îngâni un cântec de leagăn uitat în clepsidră, să te ridici pe vârfuri și să te înalți în propria ta

zăvoarele de oase, amintirile au traversat anotimpurile și s-au adăugat ochilor dor peste dor într-o memorie necesară

cât se poate de simplu

fără de margini este ecoul care duce cu sine respirul nopților în care am invocat desprinderea din ceață apoi căderea într-un amurg alintat

sunt violonista din întunericul clipei esența de lângă tine este o risipire a gândului meu întârziat poți să alegi un voal de mireasă pentru tabloul abandonat fără îndoială diferența o face doar timpul nicăieri nu este mai ieri decât ieri

feeling

vizualizare, a dor

soarele acesta îmi rostogolește ziua de azi spre trăirile din vara trecută; cerul este un martor atât de discret încât absoarbe numele tău și îmi acoperă ochii cu precipitări de albastru

alergăm prin etate desperecheați inima râde sălbatic și intermitent aruncă argumente pentru sincronizare cu propria noastră intimitate; instinctual anii se grăbesc să câștige un plus de carismă dar fericirile se îndepărtează în lumea de dincolo, nu mai reușim să reînnoim jurăminte, alergăm cu durerea prinsă-n tendoane ca o floare de colț; am uitat să ne oprim unii în fața altora, am devenit ținte mișcătoare într-un habitat cibernetic

plutesc într-o mare și enigmatică poveste

fluturii tăcerii scriu să întreținem demnitatea iubirii; stau la pândă cu mâna sprijinită pe vârfuri de lance atentă la detalii apărute la suprafață subit; -poate că sunt fluturii tăcerii, îmi spui, odinioară ascunși în majuscule care ne străjuiau adâncul; timpul a desferecat

- 63 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

OTTILIA ARDELEANU dragostea este la locul ei n-o să mai știm să vorbim vom trece străin unul pe lângă celălalt capăt al iubirii va fi în aer deconectați ne vom căuta la infinit într-o carte cu destin aruncat la spate sufletul singurul responsabil de noi de atingerile noastre ne va reproșa înghețul moartea planetelor pe care ne-am înscris ca să fim oameni în rândul lucrurilor împovărătoare distanța fenomenul care stinge urmele iubirii adânci se pot vedea de pe orice ochi mici stele în care moare câte-un sentiment soarele ne arde din punctul lui de vedere cu laserul cinismului o parte din tine mă declară idol o dragoste spulberată sub secure noi suntem îndrăgostiții lumii și lumea se dă la o parte cineva face loc luminii lui Dumnezeu noi trecem zâmbind ca și cum demonstrația relativității se încheie în miez

e rism o f A

*** să fiu femeia cu care adormi o pagină din biblie o sărbătoare care scoate sentimente în jurul unui pom adeseori ai lecturat lumea în diverse ipostaze Dumnezeu și-a făcut de lucru cu noi a intrat într-o clădire a aprins pipa păcii a râs cu oamenii fără religie a transformat totul în bucurie așa săraci s-au dus pe la casele lor și-au îmbrățișat copiii au uitat să fie severi cel mai simplu lucru timpul s-a strecurat în sufletul lor o altă viață un alt câine

locul fericirii în coada de așteptare stă fericirea după toate câte mi-au smuls zâmbetul de luni de marți până la cel de duminică și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri despre care de mă-ntrebi nu știu să-ți spun până la ea mai e de așezat un cuvânt-două după tiparele zilei atipice acelui alb-negru după care ne-am condus prostește mai există erori sau poate chiar dezastre clipe netrăite cu sentimentul că ți s-a dat acel dat fără de care nu poți fi tu în coada de așteptare i se face lehamite de mine ar vrea să plece dar după ea mai stau și alte lucruri cum ar fi norocul liniștea și pacea cu greu vor ajunge la mine și nu știu dacă voi mai apuca ziua de mâine

* În viaţă trebuie să înveţi să vezi în urma celorlalţi. * Orice lucru care ni se întâmplă are timpul şi valoarea sa. * Timpul dintre iubire şi om se măsoară în fericirea celuilalt.

- 64 -

T

rD eodo

ume

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Daniela Varvara ASFIGMIE Mâinile mi le-ntind peste timpul dintre cuvinte adulmec spaţiul care ne desparte brutal toată energia mi-o canalizez instinctiv pentru a respira aerul pe care plămânii îl cred străin o pierdem îmi sună în urechi vocea de la urgenţe colaps trag perdeaua dimineaţă în care nu mai sunt nevoită să lupt cu aerul pentru supravieţuire mi-e frate doar sângele ar vrea să adoarmă puţin în artere pentru că face parte din mine îl las să mă învelească încet cu gesturi de sub 80/50 mmHg trag perdeaua din nou dimineaţă în care chiar nu mai lupt sunt doar noduri în şorţul aruncat peste rochia vieţii încerc să mângâi timpul dintre cuvinte mă învinovăţeşti că nu le poţi înţelege timpul dintre silabe creşte creşte enorm trebuie să te dilaţi pentru a-l cuprinde în tine să iei forma crucii cu braţe lungi mai lungi decât toate cuvintele spuse până acum la un loc trag perdeaua şi nu mai aştept dimineaţa dincolo de cortină mă prăbuşesc dar îmi trăiesc acut fiecare secundă secundele se dilată se dilată enorm mai am timp să mă întreb cât mai e din cădere în ceaţa camerei de travaliu în care încă mă zbat cu degetele înfipte în tastatură prăbuşindu-mă, totuşi continuu prăbuşindu-mă

dimineaţa nu-şi mai încălzeşte inima-n mine asfigmie diagnostic pe trupul dimineţii.

Ghilgames, te-ai dezbracat de mine precum sarpele îşi leapădă pielea şi azvârlindu-mă din trupul tău atins de nemurire zac de o boală necuprinsă în cărţile de leacuri eu sora ta geamănă fratele meu!

Silvia Bitere * la sărbătoarea durerii nu se plânge toți se țin de mână vorbesc despre viețile sfinților ca și cum ar fi ale lor să bem în cinstea sfinților; nimeni nu a putut săi vadă vreodată – Amin! însă eu i-am văzut curgeau din fluierul osului meu veseli împerecheați cu obișnuitul cerc deasupra capului ehei și mirosea a smirnă îngerul meu pe care-l tot certam că râde * nu mai ești blând și nu mai ești înger războiul nu are nimic frumos în el este o chesiune de expresie mai mult nu e dreptate pentru că nici eșecul și nici victoria nu te vor face mai bun sau mai drept să-ți iubești cerul și marea dușmanul să nu ți-l faci prieten niciodată pentru că prin apropierea cu el mai târziu te va trăda însă dacă prietenul îți va deveni dușman să-l ierți și să-l iubești mai mult decât pe tine căci va muri singur și în durere știind cât l-ai iubit

- 65 -

AntePortas Ante Portas

Viorel Gongu Ultima glossă sub Calea Lactee Solomonar sortit să caut ape, Acesta-i, poate, ultimul popas Pe drumul şerpuit înspre agape Când viaţa asta nu mă mai încape Nasc o fântână, ca un bun rămas, Şi las menirea altora, să sape.

Pe umeri port tot greul unei cape Ce n-am pătat nici când mi-era mai greu, Mă rog,la judecată, să mă scape, De portul ei, şi-n tremurări de pleoape, Să nu mai fiu, iertat de Dumnezeu, Solomonar sortit să caut ape.

La cap de drum, fântâna asta-ţi las, Să o săruţi pe buza de răcoare, Inelul ei, un ort de parastas, Să-ţi fie adormirea unui ceas, Zâmbind spre întâlnirea viitoare, Acesta-i, poate, ultimul popas.

O glossă ca un foşnet lung de clape, La ultima fântână-ţi las, cu drag, O filă de sfârşit a unei mape Rămasă tristă, peste cozi de sape, Ce îmi deschide poarta, peste prag, Pe drumul şerpuit înspre agape.

Revistă de literatură și artă Azi las menirea, altora, să sape, Nasc o fântână ca un bun rămas Că viaţa asta nu mă mai încape, Pe drumul şerpuit înspre agape Acesta-i, poate, ultimul popas Solomonar sortit să caut ape.

George Gâtlan *** dacă iubești un poet nu-l închide în inima ta să-ți cânte numai ție poetul nu-i o pasăre de colivie ai putea foarte bine să-l ucizi sau să-l lași să moară (de viu) pe buzele tuturor femeilor care l-ar fi putut iubi la fel ca tine sau foarte bine să-l ucidă *** eu nu mă ridic la înălțimea cuvintelor mele se coboară ele la mine

Nu vreau ca întunericul să-ngroape Un trup ce-a ars slujind eternul foc.

Vreau cu cenuşă urna să se-adape, Nu voi ca viermii trupul să-şi îndoape...

Acum închei al vieţii mele troc Când viaţa asta nu mă mai încape.

ca și cum aș fi vrut să-ți sărut îndesat glezna piciorului sub care îmi vei zdrobi intenția acestui nefericit sărut și nu-ți ajung nici la degetul mic

Odihna mi-o doresc ca şi Atlas, S-a încheiat decada cea promisă, Jocul de cărţi l-am încheiat cu pas, Spre nord, timona-am pus în cap-compas Iar pentru tine-n sunete de missă Nasc o fântână, ca un bun rămas.

*** atâtea suflete orbecaie în jurul meu și niciun cuvânt care să mă nască înăuntrul lor

Sunt mărunţiri în mine ca sub grape, Din calea ce-am urcat mai e o stea, Mai am de mers vreo două mii de şchioape, Oglinda care sunt azi stă să crape Şi din argintul care oglindea Azi las menirea , altora, să sape.

ridicați-mă pe o cruce și privindu-vă de la înălțimea ei să nu mai văd în ochii ochilor mei golul din voi

- 66 -

AntePortas Ante Portas

DANIELA TOMA *** Aveai praf pe rochia de mireasă şi erai supărată că alţii nu aveau nimic, dar dădeau des petreceri pentru haine noi aveai ceva de împrumut, zăpăceala şi nopţile albe, procesele de conştiinţă şi povestea despre păcatul dintâi repetat în fiecare dimineaţă când îţi arăta inima lui, apoi continuaţi discuţia folosind ca exemplu un punct de vedere cu nasul pe sus pe ceva albastru ţi-ai aşezat ochii mai mult de un minut, iar chestia cu frumoasa şi bestia a amânat şedinţa la fotograf, trebuia să laşi neapărat lucrurile care lipseau unei vecine de palier cu recomandarea să blocheze uşile într-o anumită ordine, dar totdeauna la numărul nouă în rândul din faţă ai vrut să dansezi pe nisip cu focul din lăuntrul tău, însă, ai ales greşit muzica şi ea a pătruns doar într-o cameră goală, ai muncit mult, ai renunţat, ai plecat în lume fără îmbrăţişarea amiezii, doar cu strigătul împietrit şi o bucată de piatră care să-şi imagineze că se poate măsura cu absenţa unei lumini de avarie se vede treaba că rochia de mireasă nu voia să fie singură şi de aceea s-a întors să lucreze sub acoperire – a furat mai multe identităţi dar regina nervilor i s-a potrivit ca o mănuşă, a lăsat-o să doarmă o noapte la ea şi i-a spus că-i cea mai frumoasă femeie era mai frig decât afară şi de ce naiba nu schimbase nimeni tapetul acesta niciodată?

Revistă de literatură și artă Traducere – Pere Bessó *** tenies pols en el vestit de núvia i t’enfada va que elsaltres no tingueren res, però so vint feien festes per a roba nova havies manl levatalguna cosa, la confusió i les nits en blanc, el sproces sos de consciència i la història del pecat original repetit ca damatí que et mostrava el seucor, després a continuar la discus si óutilitzant com a exemple un punt de vista amb el nasaltiu enalgunblau has posa tel sulls més d’un minut, i el tema de la bella i la bèstia ha ajornat la sessió al fotògraf, hagueres de deixar sense falta la resta de coses a un veíd’esca la amb la recomanació de bloque jar les portes en un cert ordre, però sempre al número nou en la fila de davant has volgut dansar en la sorra amb el foc del teu interior, tan mateix, has triat la música equivoca da i el lanomés ha entrat en una cambrabuida, has treballat molt, has renunciat, has marxat al món sense l’abraçada de migdia, només amb el crit endurit i un tros de pedra ambquè es pot mesura rambl’absència d’un llum d’emergència es veu que la cosa era que el vestit de nú via no voli ares tar tot sol i per això ha tornat al treball d’amagatall – haro batmé si denti tat sperò la reina del snervis li ajustava com un guant, l’hadeixat dormir una nit ambella i li ha dit que era la dona més bonica feia més fred que afora i per què dimonis ningú no havia can viat maias quest fons de pantalla?

DANIELA TOMA - din volumul „O altă Ană/ Una altra Anna”, poeme traduse în catalană de Pere Besso, Editura Art Creativ, 2018, volum lansat la Festivalul Internaţional de Poezie, ediţia a IX-a, Bucureşti, 2018

- 67 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ROMEO AURELIAN ILIE 1.

Tu mă inspiri ca nimeni alta.

Cu forță mă inspiri, cu patimă. În fața ta, nicio putere nu am.

Plămânii tăi sunt un laborator grandios În care tu mă reduci la esență.

Mă distilezi într-atât Încât în sângele tău să pătrund.

Să răzbat apoi prin venele tale Să adulmec celulă cu celulă Iar la final, răpus de-așa minune Să acostrez forțat în inima ta.

Ah, bine mi-e să fiu aici!

Să-mi fac, deci, o colibă, cum se cere Din ziduri de iubire neîncepută Acoperită cu lumină din ziua cea dintâi.

Inspiră-mă, iubito!

Inspiră-mă mai des Și nu mă expira niciodată.

2.

Poate joi vom reuși să înfăptuim minunea. de ce joi? de ce mereu joi? nu ştiu, poate pentru că are un nume mai scurt şi ne vrăjeşte cu iluzia că timpul ei e mai grăbit decât al celorlalte zile şi trebuie să fim mai atenți la fiecare mișcare, la fiecare gest, la fiecare cuvânt rostit, ca si cum doar faptele petrecute joia ar fi ireversibile. bine, atunci joia aceasta vom înfăptui negreșit minunea. dar până joi

hai să luăm un pix şi să modificăm calendarul, să fie în fiecare zi joi.

3.

Geamătul tău e geamăn geamătului meu.

Fiecare dintre ele a spart geamul vieții cu mingea de fotbal și de fiecare dată a plătit celalalt, fiecare a furat geamantanul celuilalt de la aeroport, fiecare si-a uitat geaca de piele pe banca din parc si a gasit-o celălat.

Până când să ne mai jucăm de-a gemetele rivale?

Lavinia Bud (Any Villa) CAI DEZLEGAȚI Aleargă cu mine pe pajiști de vară, Ni-s caii viselor sub cer dezlegați. În crupa vânjoasă sărim fără scară, Pe umeri nu mai purtăm nici o povară, Nicicând in suflet n-am fost mai bogați.

N-avem nevoie de șei sau zăbale, Se desprind din caiele potcoave de lut, Calea-i tivită cu haine regale, Țesute în nopți de trăiri vegetale Când dorul curgea spre un mal neștiut.

Din coamele albe se-nalță lăstunii, Purtând pe aripi bucurie și dor. Învăluiți cu brâul cald al lunii, Cu inima-nfruntând vuietul furtunii N-au rătăcit vreun drum spre cuibul din obor.

Vino, dă-mi mâna, zvâcnește-ntre noi Stindardul de pace cu tot ce-am trăit, Sub cerul acesta nu va mai fi vreun război, Alergând pe pajiști spălate de ploi, Iubirea ne poartă pe un mal însorit.

- 68 -

AntePortas Ante Portas

MARIUS GANEA Agnostic zilele s-au unit pagini albe tăcere pe străzile părăsite de timp ne-a îngenuncheat această gigantică punere în scenă această conspirație a sfinților undeva pe țărmuri îndepărtate și calde se joacă ultimul joc valurile aduc uneori sânge la mal cineva a scris cu graffiti negru pe peretele catedralei jos măștile viața e acum

Aleluia doctorul mă privește prin ochelarii de 700 de euro ochii lui - două pete de smoală îi spun pe Bega trec în fiecare noapte căruțe încărcate cu leșuri plutesc neauzit, fantomatic prin lumina spectrală a neoanelor de pe stâlpi =================================== nu spune nimic, mă privește atent ca pe-un șarpe ceea ce poate însemna două lucruri am înnebunit de tot sau pe Bega plutesc căruțe încărcate cu leșuri își notează ceva cu stiloul de aur ceea ce poate însemna două lucruri am halucinații sau pe Bega plutesc căruțe încărcate cu leșuri ================================ din penumbra camerei de spital o mână se-ntinde și-o voce cavernoasă mă-ntreabă prietene, n-ai cumva o țigară? ceea ce poate însemna un singur lucru visez că visez

Revistă de literatură și artă Altfel de două ori treceam prin gaura din gardul de sârmă drumul spre școală bătrânele priveau de la ferestrele de sus se aplecau peste pervaz ca să vadă mai bine ochelarii sclipeau ca diamantele sărăcuțul, spuneau atât de mic și străverziu cu picioarele lui strâmbe întotdeauna singur și cu ochii-n pământ cu pumnii mei mici trăgând de geantă prin praf nu-i bun de nimic - spuneau n-o să se aleagă nimic din băiețelul acesta adoarme la ore - spunea educatoarea nu vorbește cu nimeni si nu mă privește în ochi nu poți să știi niciodată la ce se gândește la ședințele cu părinții tata se foia rușinat roșu la față - nu spunea nimic doar tristețea din ochi, spaima ce nu e în regulă cu tine, pui mic ce încerci să ascunzi de cine încerci să te-ascunzi

Antares toate acestea făceau parte din planul meu am știut că nu sunt dintre cei iubiți dintre cei admirați și purtați la rever voi fi uitat la schimbul de bale când cei premiați se pupă pe suflet dinții le sclipesc și gura le miroase a carne de om cei învinși vor fi serviți pe tăvi aurite sacrificiu pentru bătrânii- mpăiați lipiți cu superglue de scaunele străvechi ale mereu aceluiași prezidiu am învătat de mic ești pedepsit pentru că ești altfel ești pedepsit fiindcă nu vrei să taci când se tace ești pedepsit pentru aroganță pentru visuri pentru găndurile care se-vinețesc ca norii pentru furtuna din tine pentru curcubeu mi-au spus - găsește-ți un rost pe lume fă și tu ceva util ca restul bărbaților vrednici un băiețel blond și frumos pus la colț în genunchi și visând la Antares

- 69 -

AntePortas Ante Portas

ERIKA BLOJ borderline îmi privesc carnea în oglindă rănile mângâierilor s-au vindecat e o sete cum cea a pământului cum nu mai plouă de luni de zile cum drumul își deschide buzele crăpate cum pielea se strânge pe carnea obosită privesc prin mine ca prin transparența unei iluzii oglinda se topește ochiul mi-e mai obosit cu o moarte a unei imagini pe care o văd înafara mea sunt eu e ea o carne crește peste noi până la sufocare din lacrima aceluiași ochi cad zilnic cioburi când oglinda se sparge și plânge să mă iubești cu ochii tăi cu mâinile tale cu buzele tale să desfaci colivia de oase și carne și sânge să mă găsești sunt doar un suflet ce moare...

anacronic e o naivitate în toată clipa asta cum nu înțeleg cum nu simt cum stau înțepenită în duminică precum într-un perete de plângeri lacrimile curg pe beton venele pietrelor le înghit însetate miroase a tata în seara aceasta probabil și el plânge undeva continuarea risipirilor e ca și cum aș încerca să adun cioburi în palmă și să le refac întregul e mereu înainte cum nu înțeleg cum nu simt cum stau înțepenită în duminică oare clipele ce curg prin mine mă plâng?

Revistă de literatură și artă solitudine îmbătrânim în lacrimile cuvintelor poezia e un foc în care ne aruncăm râvnind o purificare e prea mult balast peste albul copilăriei orbim sub pleoape ni se desenează orașe cu blocuri goale fără ferestre ca niște trupuri cu ochi morți palmele ni se desprind și cad din pietre nemângâiate nu se mai aud șoaptele îngerilor doar un vuiet de singurătate orbim și în lacrimile cuvintelor ne spălăm de păcate...

să nu mai aștept n-am văzut pârâu să se oprească să aștepte apa n-am văzut ploaie să se oprească să aștepte picăturile nici moartea nu te așteaptă încă o viață să curg ca un potop de oase într-o căruță șubredă rostogolindu-se printre pietre și praf ca un sânge murdar prin trupuri de îngeri ca o aripă ce bate fără să-i pese de aerul din care își taie felia de zbor inima inima e doar o bucată de carne ce pulsează ai observat când te părăsește o altă inimă ai vrea să mori să-i spui inimii tale să se oprească să nu mai bată până îți revii să aștepte să te îndrăgostești din nou sau să uiți dar ea nu te ascultă și bate să nu mai aștept să curg ca o lumină prin ochii unui orb degeaba... dar câți nu se opresc și așteaptă și mor tot degeaba... lacrima curge peste pumnul acela de pământ peste inima rănită peste pasul rutinei peste carne peste poezie curge să nu mai aștept să curg să uit să mor...

- 70 -

AntePortas Ante Portas

OVIDIU CRISTIAN DINCĂ Amintirea nu pot strânge pe rafturi amintirile mirosul, gustul fug, alunecă se pierd în noianul secundelor rămân fidele geamandurile la colţuri de ani din care mai pot extrage freamătul codrului răstălmăcit în ediţii de lux într-o limba niciodată moartă limba morilor de vânt tăcerea apăsătoare cerne neaua silabelor

Tăcerea se alungă din cer furtuna ploaia încape într-un pahar cu apă râuri colorate umplu livada cu gânduri simplu se moare uşor în înserare duzii cu aripile lor colorează poveştile secundele tac în clepsidră vântul bate amăgitor în geam cu roşu glas se încinge tăcerea Iluzii Sting lacrima rămasă rece în diapazonul memoriei Ating înălţimi de arabesc în şuvoiul apei ce-mi creşte sub unghi mă copleşeşte cu amintiri profundul zid al contemplării Sunt astăzi ca şi ieri vagabond în cripta nemuriri stau cu zeii la masă sub coviltirul albastru desenat în palmă

Timpul adesea se aşează pe fruntea mea timpul mă lasă mut ca o piatră la marginea răului când obosim de uimire îşi înalţă aripile asemeni păsărilor răpitoare îmi sculptează în inimă tăcerea peste care peşti zboară armonios asemeni verilor încărcate de mir şi de sus de foarte de sus mă veghează dau din picioare alerg spre țărmul de mâine eliberat de presiunea uitării

Revistă de literatură și artă Extrasenzor m-am întors din oraşul aglomerat în care ploaia seamănă cu lacrimile tale pe arterele înguste ce-ţi mărginesc sănii calzi precum laptele iepelor ce pasc mulţumite pe marginile abisului în care eu arunc cu praştia săruturi să te înconjoare să înfloreşti ca o grădină de mai dechisă ochilor mei de prunc

Frig Nu vreau să hrănesc zimţii frigului cu carnea mea nici să hoinăresc pe trotuarele goale ale amintiri cu galbene iluzii să umplu asfaltul să tremur nestind încotro să fug sunt piatră din piatra tăcerii mal abrupt al înserării mă ridic coborând din valuri fac drum către mâine

Şi Şi dacă spun da mă vei întreba unde am fost ieri sau de unde vin astăzi ce cai am călărit cu zâmbet făţiş şi dacă spun nu vei repeta până când cele două răspunsuri se contopesc colorînd cerul eu învăţ să tac cu apăsarea cuvintelor în focul apelor folosind plecarea ca ultimă redută a adevărului

Spaima Cerul şi-a deschis vămile cad fluturi în năvodul iubirii reci sloiuri în straie de nori spun blestemul ploii cetăţi se ridică din mare ca temelii pentru sângele scurs e roşu apusul ca o inimă rănită suverană se ridică peste cuvinte şi frică pasărea tristă închisă în foaierul vrăjitorului stăpân peste timp

- 71 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CAMELIA MANUELA SAVA

camera de filmat înregistrează cum nisipul te îngroapă în gândurile mele se depun în straturi doar parfumuri târzii

STEAGUL ROȘU Salvamarii arborează steagul roșu dar eu ignor cu bună știință semnalul lor și intru tot mai adânc în valurile nopții Dincolo de steag mă așteaptă îmbrățișarea ta înot printre vise ochii sunt plini de scoici Evit stelele colțuroase ca să ajung până la tine Evit stropii de sânge împroșcând nisipul Tu mă admiri neîncetat mă aștepți la mal ațâțat de toate cântecele marinărești Noaptea strigă numele meu brațele tale mă prind în ultima clipă respir oxigen sunt ca un pește ce a eșuat salvamarii pleacă liniștiți la casele lor pe mal steagul flutură pe buzele mele roșii suntem fericiți numai noi numai o clipă durează visul nimeni nu știe cât durează îmbrățișarea cât durează avertismentul de cod roșu corpurile noastre sunt pulverizate în marea sărată numele tău se pierde în uitare NU. NU ȘTIU DACĂ EXISTĂ TIMP nu e timp dincolo de mare nu există iubire dincolo de valuri dincolo de albatros nu știu dacă verdele e un anotimp sau e o secundă ce poate fi o îmbrățișare când lumea îți spune că trebuie să fii curajos definiția curajului o dă numai don quijote ce poate să exprime un mesaj dintr-o sticlă pe care iona o aruncă fără să-i pese îți aduci aminte, vrăjitorule, că ți-am scris cât de mult o să-mi fie dor în fiecare zi palmele îmi cuprind inima cu multă grijă ca să nu curgă sânge și eu scriu nebunește tot ce îmi dictează adn-ul nu există timp nici tu nu exiști ÎN FUGĂ plec și te dezinfectezi de fiecare dată e mai bine să nu se știe cine a trecut pe acolo tivul rochiei te ascunde într-un mod nerușinat te privesc în fugă pe hol sunt spectatorul care își adoră actorul preferat

TUDOR GHEORGHE CALOTESCU oricâte afişe cu zei aţi pune pe cer nu votez niciodată cu nemuritorii sunt genul care fluieră în biserică şi nu-mi plac stăpânii nici când sunt pictaţi nici când fac promisiuni electorale pentru că nimic din nimic nu e ceva niciodată sunt copilul haosului mă lupt cu ordinea aceasta nefirească tremur de unghiuri drepte şi puncte egal depărtate îmi vine să strig ca un lup care nu vânează luna şi îmi trec toate căprioarele prin inimă ca pe un bulevard al frunzelor galbene nu-mi strigaţi să intru în rând sufăr cumplit de claustrofobie stelară nu ridic păpădiile niciodată mai sus decât pot sufla nu din cunoaştere nu din cine ştie ce regulă ci pentru că îmi place spectacolul mă doare la rădăcina unui înger ca atunci când se năştea făt frumos dintr-o lacrimă sau mai ştiu eu din ce altă formă aerodinamică precum se nasc poeziile dintr-o inimă bătând pe nesăturate flămândă ca un animal de pradă în creştere aproape ca o explozie de aşa şi mai departe sau de hai să ne trecem unul prin altul cum se trec clipele prin nemărginire .................... iubireeeee nu simţi cum te culc la amiază ca pe o floare de salcâm .................... câtă lipsă de pădure mă colindã iar eu promit primăveri după primăveri dintr-o rădăcină dureroasă ca o muzică sau ca o şoaptă

- 72 -

AntePortas Ante Portas

FLORENTINA LOREDANA DALIAN Rănile care nu ne dor Să dăm tributul nostru cocorilor care pleacă, să le punem pe aripi rănile care nu ne dor, să le ducă departe de zădărnicia acestei toamne bogate în van!

Să vină iarna să acopere-n alb frumusețea acestei lumi ca o farsă ce ni se cântă în do major!

Vindecă, Doamne, și rănile noastre, curăță rănile care nu ne dor!

Câteva umbre Venim fiecare dintr-un alt vis, ne stăpânesc existențe străine, oameni mici, jocuri de-a v-ați ascunselea, câteva umbre revendicându-și drepturile în pași de vals ne apropiem până la sufocare, topiți, contopiți, apoi gustăm din licoarea înstrăinării.

Gustul ei acrișor-amărui mai stăruie o vreme, până ce uităm iar că existențele noastre fragile fac echilibristică la mari înălțimi, fără plasă, că nimic nu e pentru totdeauna.

Poate că mâine ni se va face iar dor, dar nu putem paria decât pe ziua de azi.

Fiul risipitor Sunt, mamă, fiu risipitor; mi-am risipit şi dragostea şi anii.

Am bătut pe la toate uşile inimilor; nimeni nu-i acasă.

Uscate sunt buzele mele de arşiţa atâtor nesăruturi.

Am plecat cu aripi de-acasă, m-am hrănit cu visuri; acum mi-au rămas numai roşcove.

Uneori, seara, îmi amintesc apusurile pe după dealul nostru.

Ah, mamă, a fost o vreme când vedeam numai răsăritul.

Tu ce mai faci?

Lacrimile tale sunt la fel de sărate, la fel de tăcute

Revistă de literatură și artă ca inima mea bătând pentr-o dragoste nemărturisită?

Mă voi întoarce, mamă, dar nu-ţi vei mai recunoaşte fiul.

Sunt atât de bătrân, mamă şi port în inimă ca-ntr-o raniţă cenuşa înstrăinărilor.

Să nu-i spui tatei să taie viţelul cel îngrăşat!

Fă numai focul în odaie; mi-e dor să văd lumina flăcărilor cum joacă pe pereţii albi văruiţi de tine înainte de Paşti.

Nici să nu nici să nu tocmească lăutari ce folos? – Vreau numai să-ţi aud ţie cântecul acela pe care mi-l cântai când eram în leagăn.

Aşa să faci!

Aşteaptă-ţi, mamă, fiul risipitor, căci el se va întoarce… într-o zi.

Mâinile-au scris Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost; nu ştiu câte ore pe ceas să fi fost.

Mi se-arătase, timid, în noapte, cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.

Luna bătea în cer, ca în piept inima mea, atunci când aştept.

M-aş fi urcat pân’ la tine pe-o scară, te-aş fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară, să mi te macin, să mi te fac pâine, să am din tine şi-n ziua de mâine.

Stele erau, nu erau, nu mai ştiu; se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.

Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia, bătea un soare în inima mea.

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost; nu ştiu câte stele pe cer să fi fost.

S-a dus precum toamna cocorii se duc, să doarmă o țâră; eu – singură-cuc. Îmi bate luna c-o rază în piept, sunt încă acolo şi încă aştept.

De tine mi-e dor cel mai mult când te văd, şi-mi e viforniţă, şi-mi este prăpăd!

Te-aş fi pupat oleacă pe ochi, d-am zis că din asta ai s-te deochi.

Aşa că obrajii pe buze ţi-am prins.

(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!)

- 73 -

AntePortas Ante Portas

VALERIU MARIUS CIUNGAN Geneză azi nu am scris,u itasem sã mai scriu,o foaie albă, început de carte, slove-nţelepte, cine mã-nvaţã când apari din întunerec ce e lumina şi cine noaptea de lumină o desparte azi nu am scris, în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastră zarea şi-un răsărit în flăcări,fundal prin care treci adeseori tăcut adeseori separă cerul, marea azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape, păşeai uşor, cele dintâi poteci pe care calci, păreau cã urcă înspre stele azi nu am scris şi astre mici cădeau ca picuri de lumină, şoapte prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagãn, ca picuri de lumină-n noapte azi nu am scris, micã sirenă,cântecul ce-l fredonezi vrăjise universul şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvăţând cum este mersul azi nu am scris şi m-am uitat în jur, pe plaje albe, mii de semeni iubind, perechi de-ndrăgostiţi, plimbându-se de mână, parcã gemeni azi mã-odihnesc, puţină mi-e odihna, sã scriu despre iubire şi trudesc ca-n prima zi, când apăreai din noapte şi dâre de luminã urma o-nsoţesc ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit, nepăsător, firesc!

Animal de pradă sunt un frumos animal de pradă, alene trec prin desişuri şi mă pierzi zvâcnesc, sunt în mişcare tendoanele fosforescente,

Revistă de literatură și artă luminoase, oare de la nenumărate răsărituri, pândindu-le din ierburi nalte, verzi prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate, arcuite cãtre soare sunt un frumos animal de pradă, frumoasã pradă în mişcare, vie, lumina mă-aşteaptã fremătând, adulmecă un dulce vânt prevestitor de sânge pândindu-mã prin ierburi nalte, verzi, se-aşterne amurgul în câmpie şi-o ghearã sângerie de lumină mă-ncolţeşte în desişuri, mă străpunge !

Noua aşezare şi nu ţi-am spus femeie, eşti frumoasã, cum desenezi poteci prin ploaie şi inocent noul cadastru, îngãduiai - tineri poeţi nu mai ştiau ce-i drumul către casă, şi scãri de bloc păreau sã fie pietre aşezate de istorii cãtre castru şi nu ţi-am spus femeie, nici n-aveam cum, alergai pe trepţi, poate cã liftul e prea lent şi nu mai vrea sã urce, s-ajungi cu-n vers naintea mea, frumoasã odã sã m-aştepţi, îţi aruncai sandalele sã nu te-ncurce şi nu ţi-am spus femeie, eşti frumoasã, mai ezit, şi ezitant în noua aşezare uit urcuşul, cum îmi este mersul, poet de cartier, sunt în ascensiune între etajele din vechiul sit, repet în gând, mai uit, mai lung acum îmi este versul ploua când am ajuns abia şi apa şiroia de pe şarpante, pierdusem versul printre streşini şi toga albă-i la uscat în casă priveai zâmbind tineri poeţi cum patineazã încercând urcuşu-n pante şi îl ratau, şi nu ţi-am spus femeie cât eşti de frumoasã!

- 74 -

AntePortas Ante Portas

Norica Isac (M.G.)

ai putea crede ştiu că scopul final este cerul dar ca să-l atingi trebuie să creşti iar creşterea doare aşa cum doare carnea pubertăţii şi ca să scrii trebuie să simţi convulsiile muşchilor, oaselor sub pielea încă imatură a copilăriei tot mai orfane de inocenţă dar să nu mai creşti să nu te mai doară şi să nu mai scrii să trăieşti pur şi simplu ai putea crede că există un zbor spre înalt pentru tine?! copăcel cu scoarţa bătrână compoziţie statică lucruri de care te-mpiedici, inoportune îţi trec prin mâini şi te-ntrebi dacă vreodată vor fi folosite şi vine o zi supraîncărcată de obiective şi constaţi c-au fost gândite pentru salvat situaţiile de urgenţă autobuze numerotate cu direcții precise scrise total necunoscute

Revistă de literatură și artă pe care nu ai de unde şti dar într-o zi le vei aştepta în aceeaşi staţie unde stai acum aşteptând altul cu o destinaţie plictisitor de cunoscută şi oameni văzuţi o secundă în contexte şi decoruri suspecte ale căror chipuri îţi rămân într-un ungher de memorie până când într-un alt timp îi regăseşti cu alt rol jucând pe-aceeaşi scenă cu tine apoi întâmplări onirice cu oameni, lucruri şi autobuze se concretizează în condiţiile date deja vu-ul este o banalitate pentru tine.

Nu te mai miri nu te mai sperii rămâi. poem fad să supravieţuieşti frumos într-un spaţiu ostil presupune o abilitate a minţii conectată cu spiritul detaşat de insinuările străine şi sensurile improprii celui care eşti să supravieţuieşti frumos într-un spaţiu ostil ca un vers ce completează o proză să fii părtaş la durerea universală

- 75 -

AntePortas Ante Portas

COSTEL DREJOI ASEMENEA UNUI MORT, VISAM SĂ SCRIU UN POEM DE DRAGOSTE cât de trist şi cât de banal: chipul mi-era galbenverdevânăt şi plin de linişte ca al unui mort şi tot asemenea unui mort te strigam asemenea unui mort ascuns după propria-i umbră te strigam iar tu veneai şi-mi spuneai: da, țara lui Niciodată există, iar tu eşti un om foarte bolnav care doar se imaginează trăind

Revistă de literatură și artă ŞI NU ERAU NICI MĂCAR DUMNEZEI culoarea ochilor tăi semăna paradisului pierdut (erai frumoasă aidoma acelui cuvânt neştiut din care se ivise lumea, iar ei, cei fără de chip, te izgoniseră şi din paradis, şi din lume) şi nu erau nici măcar dumnezei, nici măcar nişte umili îngeri de pază nu erau numai tu te arătai uneori crudă ca o cafea amară şi rece băută în zori pe inima goală dar eu mă-ndrăgostisem de tine şi te iubeam tocmai pentru aceasta

se făcea seară. visam să scriu un poem de dragoste despre tine, cu tine dar cât de trist şi cât de banal se făcea seară: un sicriu cobora plutind fantomatic scările unui imobil cenuşiu-dezolant iar lumea întreagă era numai o linişte... ... şi asta e tot TOATE SE CLATINĂ aici nu se mai întâmplă nimic: fericirea precum durerea, durerea precum fericirea chipul tău - o urmă de plâns pe fața mea, suprapunându-se aproape perfect mişc mâinile şi nu mă văd spun vorbe, dar nu mă aud... ...ci toate se clatină doar: monoton şi tăcut precum apa-ntr-o cană pe care cândva ai fi vrut s-o duci la gură, dar nu mai apuci...

FRUMOASĂ BASARABIE Pe unde ești, pribeaga noastră soră, Pe unde îți surâde chipul sfânt, Frumoasă Basarabie, frumos pământ, Când te vei alipi cu noi la horă...

Când te vom ține-n brațe pe vecie, Când vom strivi hotarul dintre noi, Când vom sfinți acei comuni eroi Ce și acum ne strigă de sub glie...

Când ai să te întorci la tine-acasă Frumoasă Basarabie a mea, În trupul țării când vei respira A fericire, a cântec și-a mireasă...

Oh, Basarabie română și străbună, Cum nu știu cei care din sân te-au smuls, Că și-n Siberii reci de te-ar fi dus Tot România mumă-o să-ți rămână… Și ninge blând pe fiecare sat, Și Dumnezeu ne-ndeamnă la rugare Pentru o Românie mult mai mare, Iar noi, acasă, ți-am făcut curat...

- 76 -

AntePortas Ante Portas ȚARA LUI DUMNEZEU Bat clopote bătrâne peste țară Întru trezirea nației române, Din talpă munții se deșteaptă iară Și ape curg ținându-se de mână... Și ninge iarna dându-ne putere, Străbunii se cutremură-n morminte Și Dumnezeu ne-ndeamnă la-nviere În straiele aducerii aminte...

Căci ne-am unit prin văile de sânge Sub chinuri ce ne-au fost atât de grele, Pământul râde și pământul plânge În tălpile acelor vremuri rele...

Acum doar bucurie ni se cere, A fost destulă jertfă și-ndurare, Să fim uniți și să avem putere În sfânta noastră Românie mare.

Să-ntindem hora păcii și-a iubirii Și frați să ne avem pe veci, mereu, Să ne cinstim în liniște martirii În țara ce ne-a dat-o Dumnezeu.

POEM ACASĂ (III) Sunt aici pe bolta mea cerească și mă rog neputincios și sper albă fericire-n trup să-mi crească nu zadarnic și nu efemer...

Nici nu știți, miroase a lavandă și a nepăsare pe cărări, fiindcă lumea e cumplit bolnavă eu îi voi aprinde lumânări. Și-am să rog copiii de pe stradă să o certe ca pe un străin, cei ce-aud, sunt sigur, n-o să vadă, că e lumea cea la care țin...

Stau aici pe-un petec de țărână moștenit prin naștere cumva, de va fi eu voi rămâne până se va însănătoși și lumea mea...

Revistă de literatură și artă

DOINA BEZEA Mă tulburi iubire Mă tulburi iubire într- un somn de granit și mâinile-mi cern fum de albă iertare simt flori ce se nasc din fior neîmblânzit pe gura-mi ce geme prin ninsori de uitare.

Pândesc uragane prinse-n iriși cu iarbă trăgând printr-un ac o caleașcă de patimi toiagul iubirii și-a prins stelele-n barbă prin nisipul uitării ancorând mii de matimi.

Trag lungi felinare peste camera goală sub patul de fluturi aripi zbat timpuri noi mă tulburi iubire pe sub neguri de smoală și tremur cu tine într-un gând scris de ploi!

Până la cer, iubirea Săruturi fine răsăreau tăcut pe degete de vânt ce-aveau să doară scobind prin scoarțe cântecul pierdut sub pași de maci țipând pe-un șold de vară.

Tu, te- ai întors încălecând pe-o șoaptă cu herghelii de brumă prinse-n flori și mi- ai cântat iubite înfrigurarea-ți toată ținând de mân-o noapte ce numai avea zori. În brațe luna-mi cade pe umbra-ți care geme făcându-mi colț de rai pe cântecu-ți de ger vezi cum răsare iarba mușcând din bob de vreme și cum cocorii poartă iubirea noastră-n cer?

Simfonia iernii Pe sub gene de-nserare brumărind din șold, agale, iarna-și țese-n fir de floare haina-i lungă pân la poale.

Sub cotorul plin de stele luna-și prinde cartea-n tolbă înverzind prin somn inele lemnului ce cască-n sobă.

Tot tușind pe la ferestre crivățul colindu-așează lăsând cușma sa ca zestre vetrelor ce fum nechează.

De departe clopot bate luna cade- n asfințire viața- ncepe a răzbate pe sub vrăji de viscolire.

- 77 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

VALENTIN IRIMIA Să nu-ți faci ție chip șoptit toate drumurile duc înapoi fiecare rugă mai adaugă un păcat veșnicia își înnoadă secundele moarte cu secundele vii cuvintele s-au terminat au mai rămas doar câteva silabe pentru șoaptele din care îți sculptez chipul

Scări pe zări dimineața își asmute neînțelesurile peste toate cerurile dintre noi ca peste niște câmpuri de luptă unde n-a învins niciodată nimeni ne-am plăsmuit scări pe zări dar acum chiar și aproapele ne pare prea departe n-au mai rămas văpăi decât pentru un sfert de vis și de cele mai multe ori sfârșitul se pârguiește înaintea începutului prin arterele acestui anotimp modificat genetic chiar și închipuirile umblă fără mască

Copilul umbrei

lumina pândește chircită ca un surâs înstrăinat

și nu mai pot călători niciodată în interiorul unui bocet străin decât călare pe propriul meu bocet

Su(pra)punere

balansul adâncului mă mestecă mă amestecă îmi ascund neputința sub granița invizibilă dintre DA și NU durerea îmi sădește prin răni altoiurile ce-mi vor țese armura s-au strâns prea multe cuvinte-n raspântii prea multe secete brăzdează somnul înțelegerii câteodată umbra mea mă îmbrățișează atât de strâns încât nu mai știu dacă ea e copilul meu sau copilul ei sunt eu speranța e doar ecoul unui cuvânt ce n-a fost încă rostit

bolnavi de neuitare am devenit păzitorii îngerilor noștri păzitori tresare mistuit de febre nesomnul meu când se-adaugă nesomnului tău aerul ne vindecă numele abia după ce-I amintește lui Dumnezeu că ne-a zăvorât în aceeași lacrimă ca să poți să crezi și tu în tăceri îngroapă-mi umbra fiecărui cuvânt în câte-o rană de-a ta dar s-a făcut târziu și eu trebuie să mă trezesc în rugul dimineții să îți pun în ordine alfabetică toate contururile absenței dragostea noastră nu e decât o su(pra)punere anaturii de dincolo de propriul ei adevăr

- 78 -

AntePortas Ante Portas

CARMEN ENACHE N-aș vrea să se creadă despre mine că sunt un fluture ușor dus de vânt în toamna rochiei mele albastre scriu cu mâinile năuce poalele rochiei cărunte ascund un furou un freamăt vechi cu buzele suspin o nebunie de toamnă aproape firesc uneori pier cuvintele sub mătasea rochiei curg printre degete inima suflu trebuie să vorbesc nimic de la mine nu ajunge la tine uit ce înseamnă să respiri stau pe loc tu alergi spre mine în tăcere ai venit în acest anotimp oamenii s-au preschimbat în copaci în care nimic nu poate alunga singurătatea să-ți spun secretul meu cel mare te iubesc în viaţa mea de copilă am făcut tot ce am putut n-aș vrea să se creadă că doarme în mine un suflet străpuns de cuțit scriu despre vină scriu pentru orbi în pielea goală sunt

Revistă de literatură și artă Baloane de săpun pe drum printre cuvinte în gând verdele decolorat spăl în stânga în dreapta pe vârfuri cocoțată beau cafea e mai simplu râd de durere fără grabă dimineața * Cerul sărută fruntea nopții copleșită înflorește * O cafea sorbită fără lapte într-o vară lângă tăcerea ta mirare prin sâmbăta ploii dansăm în familie eu la un capăt al lumii tu la celălalt surâsul îți dispare un obicei uitat nevoia mea de tine * Privire fugară dimineții spre prânz ca și când n-am trecut pe acolo lume grăbită mâini în derivă ce așteaptă coacerea nopții * Definirea speranței la un capăt de drum aerul puțin umed sub pleoape teama te-a gândi nimic nu prevestește albastru undeva mă pierd n-ai timp țipă secunda ai promis ceva deschide fereastra altei străzi

- 79 -

AntePortas Ante Portas

IOANA BURGHEL TIMPUL NOSTRU În pielea asta, de mătase, Sting anii lumânări de ceară Iar pielea-ncepe să ne doară De toate flăcările arse.

Nici inima nu mai pulsează.

De-atât amar a obosit Doar ochii-n noapte mai veghează, Carul Cerului, grăbit. Şi-n dimineţi când roua cântă Toţi trandafirii-nviorând, Va trece un alai de nuntă: E nunta Timpului, plecând.

NIMIC NU DUREAZĂ Nimic nu durează!

De-aici până la colţul celeilalte străzi am ochii plini de praf Uneori pietrele sângerează sub paşii grei ce frâng grumazul oricărei zile Îţi dăruiesc toate neiubirile, toate străzile, toate zidurile, toată agonia unor nopţi încercănate, şi-o singură oglindă în care

Revistă de literatură și artă să-ţi priveşti sufletul ars Nimic nu durează!

SPAIME Cerul s-a deschis a iarnă, Cerul s-a deschis a drum, Palma Timpului răstoarnă, Rotocoale mari, de fum.

Ca-ntr-un târg din alte vremi, Stau mesteceni trişti şi goi, Sclavi ai gerului din ierni, Sprijinind iarna din noi. În răstimpuri, doar un corb, Sparge liniştea de gheaţă, Speriat de ochiul orb, Ce-l fixează de prin ceaţă.

PREA ALB Cea mai frumoasă iarnă era în mine. Îmi prinseseşi fluturii cu palmele…

(Din aripile lor zăpada o alungasem) Eram prea bolnavă prea bolnavă să văd cum primeam lumina (bolnavă eram de lumina de iubire bolnavă eram) şi ochii-ncepeau să mă doară Sângeram De prea mult alb nu te mai zăream… În toate ferestrele mureau fluturi Ce iarnă în mine!

Ce gheaţă în tine

Nu ştiu dacă oamenii se cern. Nu ştiu să cern oamenii. De aceea le strâng lacrimile de pe toate străzile murdare şi construiesc pentru fiecare câte-o fântână. Sunt cel mai lipsit de viziune arhitect pentru că, niciodată nu ştiu ce să fac cu reziduurile. Şi, nu simt noroiul de pe tălpile-mi goale până nu începe a sângera și a mă strânge ca un pantof al Cenuşăresei. Nu ştiu să cern oamenii. Cu palme bătătorite îmi afund inima în cel mai negru noroi. Într-o altă zi, pe toate cicatricile voi creşte nuferi….

- 80 -

AntePortas Ante Portas

Sabina Cojocaru E absurd...

E absurd Să miști lumea din loc, Să o treci prin mistere Și s-o transformi în joc.

E absurd Să trăiești multe vieți În una singură Dar niciuna s-o simți Și niciuna s-o-nveți.

E absurd Să te-mparți în eroi Ce vor trece bariere Fără să le-nvingă vreodată Nimiciți și goi.

E absurd Rețeaua energetică să te mire Să-ți conectezi realitatea În prize cu-ecrane Dar să nu-ți vezi propriile fire.

E absurd Să mori în fiecare zi Fără dureri Și cu mintea crispată S-aștepți moartea adevărată.

S-asculți mare zgomot Fiind absolut surd O, Doamne cât e de-absurd...

Revistă de literatură și artă Nu-n vârful piramidei seculare Se vede-urcat prin patriotică iubire, Ci în subsoluri ,sapă în uitare, Tuneluri pentru cotropire.

Nu luptă cu prezentu-n avalanșă Și nu tratează astăzi carnea vie, Dar prin schelete mucede e tranșă Și din istorii cimentate-acum sub soare Reduce radical întâiul os, Prin care anulează-ntregi popoare, Pentru o clipă de-nălțare în prisos.

Deflagrație platonică O lume de idei a explodat... Și a produs o deflagrație De vise nobile, de grație... În caverna celor cu catene De aspirații pseudomondene... Și umbrele au prins culoare În vena lor, seacă de frumos...

Le-a spoit sângele în roșul cel firesc Iar ancora invidiei le-a învinețit mâinile Veriga urii le-a înghețat sufletul Iar... ei, sărmanii, consumându-se, hrănesc focul Și sar în jurul lui, ritualic le e jocul.

Cresc umbrele pe anticul ecran...

Halucinantul bliț le-a topit imaginația – O lume nouă a orbit indigenii.

Unui fanatic patriot Năstrușnic arde cu puzderii De corbi ce nasc naivele comori, Inventate în oarba aspirație, Cu false demonstrații – Că-s rădăcini negate de seniori.

Se-nalță pe dovezi Ale egoistei dragosti și fidelitate Față de sinele-ncărcat de nulitate...

Pictură, Marius Csenger

- 81 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă învățându-mă caligrafia vieții

CARMEN SECERE

mi s-a scufundat lumea când ai tras ușa după tine nu înainte să-mi arunci un colac de salvare

* în camera secretă imaginile se răstoarnă

cadoul tău de nuntă

aerul s-a frânt în macii lui monet

* sunetul tocurilor sparge liniștea nopții mă simt mai tânără mai frumoasă când se aprind felinarele enervantă ușurința resemnării în fața ridurilor

roșul e o stare uleioasă * a plouat toată noaptea în orașul cu amintiri e întuneric de parcă diminețile și-au pierdut lumina prin cazinouri

în calea mea spaimele ca niște pisici negre îmi zgârie mersul până la sânge

șinele tramvaiului par singurul drum care ar duce undeva în rest plutește o resemnare lipicioasă bărbatul ghemuit sub cartoane își agonizează visul ca un protest împotriva frigului cineva m-a întreabat dacă vreau să salvez o căprioară și mi s-a facut dor de mama * îmi tăiasem părul să pot urca într-o icoană din pământ creștea o cruce umbra mă acoperea îngerul meu era alb ca varul * drumul era îngust auzeam cântecul copilăriei puteam chiar să miros laptele proaspăt din cana de lut și să-ți simt mâna dreaptă

abia acum înțeleg nedumerirea unui fulg care-mi cade pe umăr păsările dorm iar vitrina cu îngeri e goală unu doi trei pași înapoi * mă țineai de mână de parcă m-ai fi atins pentru prima dată câțiva surferi făceau semne de vreme rea vedeam imaginile deformate și n-am simțit dinții acelei remușcări îmi îngropasem sufletul de viu fără să-mi dau seama cât de singură eram în mijlocul oceanului nu m-a mai văzut nimeni de-atunci

- 82 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

LIDIA GROSU

DOAR O SINGURĂ DATĂ

UN TRICOLOR E MAI MULT DECÂT STEAG

numai nu întârzia, te rog... abur violet de-asupra solului fertil, eşti suflu al universului: opreşte-te în faţa valului, chiar dacă eşti supărat pe ora… nepotrivită.

Un tricolor e mai mult decât steag – E o istorie ce ne mai scrie Viaţa-n unire şi în...gulag, Viaţa în moartea care ne-nvie...

Simbolul iubirii pe el ni-i pictat – O floare în roşu, în galben şi-albastru – Şi chiar dacă-avem un destin zbuciumat, Prin freamătul lui prevenim un dezastru. ...Credinţă fiind, vom rămâne cetate A tricolorului şi-a a tot ce-i străbun Şi-un frate spre altul mereu va răzbate Pe podul de aur al gândului bun. Şi atunci când adie, în apogeu, A libertate – o flamură vie, E pentru că-n ochiul Lui Dumnezeu Prutul îşi poartă în braţe frăţia.

PICTURĂ Într-o-mbrăţişare mă dictezi Chip de-nviorată tulburare Şi-mi citeşti fiorii – ca dovezi Că suntem chiar sacra Lui lucrare Iar un rost în ea de-l recunoşti, Ar fi cuminţenia trăirii, Pentru vii muriţi, părem anoşti, Pentru Dumnezeu suntem IUBIREA. Pe fiorul sacrosanct înnod Tainele din mii de veci hrisoave Şi pe vocea lor ne zbatem cord Al luminii veşnice, suave.

Cu surâsul Domnului pe ea, Fără tălmăciri, ne prinde zarea Şi pe ea acum, ca altcândva, Ne pictăm într-o îmbrăţişare

Bate orologiul a prelegere ar putea fi ultima în acest semestru al verticalităţii câmpului tău de energii

inspiră adânc, intră în el şi îmbrăţişează-i tot largul pentru care bate acest nestăvilit orologiu ce cunoaşte un singur adevăr: “în acelaşi fluviu nu poţi intra decât o singură dată...”*

*Heraclit

ÎN DESCOPERIREA MINUNILOR LUMII Cineva m-a numit suflet de păpădie a fost demult de atunci am suferit nenumărate metamorfoze, dar spiritul de păpădie mi l-am păstrat educându-mi propriul expert în cântecul nemuririi Omului – dorinţa de a fi acest OM şi nu mai ştiu dacă a fost acel cineva sau poate o iluzie cum se întâmplă cu cei visători... de câteva mii de ani încoace respir cu suflul divin ce-mi reîncreştinează porii, diseminându-mă în jocul de-a baba-oarba ideal organic şi spiritual cercul de soare mi l-am asumat ...te voi chema şi pe tine în aria lui dar, te rog: nu trece linia de marcaj pentru a putea continua acest joc în descoperirea minunilor lumii...

- 83 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ELENA GLODEAN

și să încrusteze pe buze reci de ulcioare cald și cast sărut de fecioare

ÎN ZIDUL MEU DE ANĂ

Poetul ar fi vrut să-i spună să-și vadă de drum dar și să rămână parcă-ar fi vrut de parcă-l citi din priviri singurătatea-i șopti”nu stau mult dar ai risipă de cuvinte nestrânse-n poeme ai poeme ce-așteaptă odihna în cărți întortocheate ca niște hărți gândurile ți-s toate împrăștiate-n dorinți în vise, în trăiri și-n speranțe deșarte când toate acestea fi-vor ales rânduite voi pleca mai departe”

Când a venit, aşa, ca un însemn, cu geana scrijelind în trup de lemn, privea fără de ţintă-n viaţa mea citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Purta în păru-i albe flori marine, adâncuri de oceane pe retine, cald susur de izvor în răsuflare și-n pas molatic...dulce cadențare.

Stăteam închisă-n putredul meu trunchi ca sufletul să-mi cadă în genunchi când ea, din stele scurse pe pământ, un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt. Într-un acord de linişte deplină şi îmbrăcată-n straie de lumină, eu o ţineam ca un copil, de mână și-o imploram cu lacrimi să rămână.

-Nu pot să stau, însă, te rog, învață să trăiești clipa cât o-ntreagă viață și-ai să-nțelegi, sub timpul tăvălug, iubirea-i ca o ardere pe rug, iar restul doar o lungă așteptare în care orice vis spre ziuă moare. Și-n timp ce firul magic mi-l scurta de mine tot mai mult se-ndepărta lăsându-mă femeia de-altădată în zidul meu de Ană-ncătuşată.

PREȚ DE UN ZBOR Dintr-un zbor cu aripi de mucava coborî în sufletul poetului o singurătate avea chip costeliv și părea așa obosită încât în ochi îi sângera un amurg iar pe frunte un rid cât o urmă adâncă de plug părea rătăcită dintr-un veac apus împrăștiind în jur iz de ierburi uscate de toamnă târzie de sânge ostatic de lacrimi sărate De unde venise nu voia să îi spună dar îi povesti despre anii petrecuți cândva în casa unui artist ce știa să dăltuiască suferința în piatră să modeleze iubirea în lut

Poetul ar fi vrut să-i spună să-și vadă de drum însă prezența ei îl tot atrăgea ca o dulce ispită ca un dor neștiut ca un dor ce-i lipsea și cu sfiala unui copil vinovat luând-o de mână o rugă să rămână preț de-un zbor între viață și moarte.

ȘI NU VEȚI ȘTI De va veni zăpada să ne cearnă şi-n primăvară ne-om topi-n izvoare, cu-al nostru trup legând un mal de altul ne-om risipi în unda-i călătoare.

Vom zăbovi în apa cristalină şi-mprumutând a pietrelor răcoare vom desfăta în arşiţele verii buze şi trupuri zvelte de fecioare.

Poate ne veţi uita după o vreme, cu sufletele încă ne-mpăcate, dar ne veţi regăsi în apa mării îmbrăţişaţi pentru eternitate. Şi nu veţi şti de ce zâmbeşte valul când, fericit, la ţărm vă-mbrăţişează şi nu veţi şti că printre scoici şi alge privirea noastră-n taină vă veghează.

- 84 -

AntePortas Ante Portas

Constanța Popescu Vorbe neinventate Negociez minutele neconsumate, bule opace umplute cu speranțe irosite, la poarta timpului fără gardian, ai întors prea puțin arcul ceasului...

Am devorat anotimpurile, am blocat cărări construite să devină șosele de la minte la inimă... n-am avut destule litere, pentru toate vorbele neinventate cu care să mulțumim dimineților care ne nasc în fiecare zi, bucuria...

Păstrez pentru mine tăcerea care vindecă lacrima unui gând de seară și nu știu dacă este început sau sfârșit de zbor, când aripile sunt încă muguri...

Tristeți și bucurii Port în mine cutii întregi cu lacrimi, pietrificate, unele aburind ochelarii încă.

Sunt atâția dispăruți în mine, nu li s-au uscat urmele.

Generații de iubire amprentată în ADN, cu bucurii și regrete, cu păcate și iertări, generații m-așteptă, mă strigă, îmi arată pragul și frământă lutul, lespedea să-mi fie drum.

Câtă tristețe și câtă bucurie înainte?

Câtă iubire în urmă?

Ea mereu ultima, smerită, așteaptă pe ultima treaptă.

Acolo la poarta eternă cineva șterge tristețea cu mâneca-i albă și ne prinde în păr cetină de lumini și ultimul vâsc... eu indecisă, aleg cu migală, arhitectura zilelor…

Anotimpuri cu furtună Hai, aruncă-mi bucuria, să o îmbrac, haină nepermis de scumpă.. eu sunt poetul trist, bolnav și fără straie, care îmbracă poezia ce pe un leac, halat prea scurt, tocit, demodat

Revistă de literatură și artă la vreme de concerte și manele... În piețe și localuri versul este mut, sărac și resemnat, cerșind doar o privire pe textul demodat.

Vin anotimpuri, trec nevoiaș prin timpuri, alcătuind poeme din zile negre și toamne furibunde.

Să vină iar zăpada!

Să curețe trufia, aroganța și prostia, să îmbrace rochia, imaculată clipa, ce sparge visul-coșmar, să curgă iarăși bucuria... eu, am doar rime sparte, versuri șchioape și optimism mai mult, în anotimpul cu furtuni și multe neputințe…

Sacul secundelor cu zâmbete Timp, cu taxă pe fericire, îmi ucide bucuria clandestină și mă cuprinde dor de teama embrionară, când nu știam unde să merg: în sus, în jos?

Să fug în sensul ceasului cu ticăit ascuns, să nu-mi mai plâng birul pe iubire? un anotimp etern, cu perna nepereche...

Tristă umbra mea și își ascunde pașii când soarele a uitat să mă iubească.

E taina de ignorată neputință, pe care o înghit ca să nu strige.

Unde ai ascuns sacul secundelor cu zâmbete, să le presar pe drum ca trecătorului cu pași indeciși călcând pe noapte, să-i mângâi privirea și să-i susțin umbra?

Gânduri desculțe Cândva am prins literele cerului cu mâinile goale, fără să știu că stelele sclipesc în noapte când dăltuiesc poeme și bolta alunecă și mi se așează pe cap.

Este mângâierea divină care mă împinge mai departe.

Gânduri desculțe cutreieră astrele, nici un vehicul nu oprește să le ajute să devină fapte, când pot deveni poezie.. Într-un colț de viață, eu construiesc poduri, tot mai des, tot mai multe, până la ultimul, poleit cu pulbere de stele și îmbrăcat cu flori, iar la capăt, vacanță eternă...

- 85 -

AntePortas Ante Portas

Mariana Mihai Nici măcar Nici măcar să nu-ți treacă prin gând să-ți fluturi mireasma pe ram de gutui!

Prin sufletul meu când treci colindând, doar știi că nu-i ușă să nu ți-o descui.

Nici măcar, pe un vis, n-ar fi drept să mă vinzi, că mă pierzi; ce folos!

Tu mi-ai spus să visez, să aștept... și uite cum visul rodește frumos!

Nici măcar să nu-ți treacă prin gând să-mi arunci la-ntâmplare cuvinte, că eu le voi crește la soare să se-nalțe arzând cum și inima mea se înalță mereu.

Cuvinte dragi Am să vă rog pe voi, cuvinte dragi, să-mi duceți visul până mai departe, când trece vântul, seara, printre fagi și soarele de lume se desparte să-i spuneți lunii când privește-n jos și-mbracă noaptea-n raze de lumină, că voi m-ați învățat să-i cânt frumos; privirea ei, nesomnul mi-l alină. Și vă mai rog, de nu vă este greu, să ne-ntâlnim poimâine într-o gară să-mi duceți gândul bun la Dumnezeu și voi plăti cu zâmbete, o vară.

Aleargă vântul vesel printre fagi; Alerg și eu cu voi, cuvinte dragi.

Revistă de literatură și artă

Luminiţa Scotnotis lasă-mă să-mi declar trecerea apa şi ceaţa labirinturi ce nu-mi dau loc să-mi declar trecerea sunt umbră a luminii neîncepute îmi atingi moalele capului şi copitele aburirii mă sfărâmă fug mă-nchid în ochiul de apă iar graiu-mi trece într-o adâncă secetă bulgări de sare lovesc aripile fluturelui în rama caldă a icoanei pânza îşi plânge tortura mă deprimă pribegiile nesfârşite ale poeţilor sunt ca nişte copilării pedepsite să-şi ţină braţele deschise şi lor ca şi mie se va-ntâmpla pentru un strop de linişte ne vor resorbi din absenţă în alunecusul fascinant al minţii vor dezgropa opreliştile uitate din genunchii roşi ai cuvintelor dacă-mi desenezi bucuria în susurul lunii o clipă aş putea să-mi măsor lutul ştii privirile lungi nu încap în apele adânci şi nici în palma de ceaţă sub care mi-ai înfipt stările mai am o iarnă-nflorită cu degete de plutitoare morţi în care nu-mi vei putea ghici prezenţa şi iar mă-ntorc în mine ca şi cum m-aş arunca în prăpastia deschisă pe creierul mic când umbra-mi prinde viaţă în sângele timpului zări pofticioase trag soarele-n eclipsă punându-mi piedică plecării

- 86 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Adrian Păpăruz Jalba ultimilor motto: vreascurile, încet s-au sfârşit, cărți mai avem atât de puține, cuvintele în noi ard mocnit, românii se sting odată cu ele!

------------------------------------------e iarnă lungă, lungă în Ardeal, e iarna tristă de pe urmă, pe-aici copiii nu mai au nici deal, nici lacrimi să mai plângă… de la Bruxelles sau București, cătunul nostru nu se vede prin “aburelile împărătești” suflate înspre noi din... „stele”... bunica mai avea, cândva, două speranțe, sub icoană… acuma, că s-a dus și ea, credința ne-a rămas ultima mamă cu toții stăm sub un chibrit, cu propriile cruci în mână și ne rugăm necontenit să vină odată vreme bună... măcar de Sus, de la Cel-Bun, un semn s-avem de milostenie, căci ne-am ales cu- atâţi nebuni ce dus-au țara-n păcostenie

cu câteva amintiri mai democratizaţi-vă mai democratizaţi-vă odată striga copilul îmbrăcat în patrie şi strigătul lui se înfigea tot mai adânc in inima lighioanei roşii bătrânii dormeau in carapace de sticlă părinţii construiau încă homo socialistus în 3 schimburi (cu ura strigată pe dinăuntru) o dată de două ori de 1989 de ierni mai democratizaţi-vă şi voi urla copilul cuprins de deznădejde iar apoi se topi încet ca o îngheţată chiar pe asfaltul înroşit de libertate *** cineva mă așteaptă la capătul drumului sapă o gaură pentru mine în cer uneori cu mâinile sângerânde se oprește în rugă iertarea e o stâncă crescută din piept pășesc pe întrebări ascuțite tălpile mele sunt un strigăt fără ecou trecutul în urma mea e o statuie de sare dacă aș putea plânge s-ar topi noaptea câte un înger albastru sapă cu aripile pe lângă mâinile încă sângerânde mai repede mai repede parcă raiul ar avea rezervare la ultimul avion din această veșnicie mie nu-mi spune nimeni nimic zilele însă parcă sunt tot mai subțiri

și de-o mai vrea tot El, Isus, de noi să se îndure, iară, că noi, românii am ajuns minoritarii de maghiară...

merg cu fiecare pas liniștea mă cuprinde nu mai întreb și nu mă mai mir toate sunt exact cum trebuie să fie iubita îmi cântă un cântec de leagăn fiul meu are rădăcinile chiar în inima mea

e iarnă, Doamne, în Ardeal, și noapte, peste toate, din valea noastră te rugăm, fă deal pentru copii măcar, de se mai poate!

cineva sapă sapă lumina știu cine e dar încă nu sunt pregătit să -mi îmbrățișez mama

*** în fiecare iarnă suntem mai săraci

sunt propriul meu miracol

- 87 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

NINA TĂRCHILĂ Atât un ceas - atât - cu zâmbete şi tu. un fel de răguşeală peste toate, timp cu petale înflorind în taină pe ritmuri de iubiri neterminate. poate-o cafea în care să respire sub semn de rugă tot ce nu ţi-am spus şi-un colţ de cer al nostru pentru-o clipă, să ne îmbete ne va fi de-ajuns. o pasăre cu aripa subţire de-atâta zbor încremenit sub soare, un ceas şi tu - secunda veşniciei sub care-ngenunchem şi când ne doare. un gând tivit cu fire de lumină, eu însămi şi tu însuţi - altfel nu! o inimă în stare să mă-ncapă şi-un ceas cu zâmbete - atât - şi tu!

Mi-e dor de tine, mamă! mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie când arse-n secetă câmpiile se zbat, ca de-o lumină albă-n noaptea tristă în care îngeri arşi în iarbă cad. mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg prin gândul care dăltuie-ntre noi conturul gol al chipului tău blând curgând prin rana vremii înapoi. cu toată vina lumii strânsă-n lacrimi mi-e dor să-ţi plâng în braţe la apus printre tăceri cu capete plecate să nu mai ştiu prea blândo, că te-ai dus! ce nezvântat ţi-e pasu-n mine, mamă, prin amintirea asta colţuroasă! când mă trezesc pe marginile lumii mi-e dor de tine aspru, ca de-acasă!

Cântec candid pierdută-n vară-s ca-ntr-un dor de-acasă ce-ar zbuciuma şi marea în străfunduri. de-atâtea zări cu păsări dând din aripi de-albastru nici n-ai cum să mă mai scuturi. în ochii mei râd ţărmuri însorite sub ora pură-a viselor dintâi de-ţi ameţesc cărările sub frunte că şi de-ai vrea să pleci, tot mai rămâi.

de-atâta iarbă lunecând sub rouă mi-s zorii verzi când îmi foşnesc a soare, miroase-a fructe tinere-n livezi iar eu mă spăl de semne dentrebare şi-apoi te iau de mână despicând neliniştile cu un roi de fluturi ... nu te mira! e-atâta vară-n mine că de senin n-ai cum să mă mai scuturi!

Sunt doar un om dac-aş putea m-aş vindeca de cer, de legănarea zborului din gând, şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri, sub tălpi desculţe-aş murmura pământ. m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă cu braţu-ntins sublim printre cicori, să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru sau e doar cerul care-a curs pe flori. să-nvăţ beţia tandră a tăcerii, neliniştea de tine să n-o ştiu, cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul, poem de viaţă-n ochii tăi să fiu. însă-s doar om - din trupul meu se scurge un fir de timp stingher şi-nrobitor, rugina scârţâie prin sunetele clipei şi toate lacrimile lumii mă mai dor. cu răni de cer pe trupul de pământ, sunt doar un om - fir de nisip și-atât.

Insomnii de toamnă în noaptea aceasta de toamnă, târzie, zănatecă, tristă, foşneşte rugina în frunze, curg doruri din tot ce există, iar îngeri cu pleoape de rouă pe umerii nopţii se-aşează privind prin ferestre închise cum toamna-n grădini aberează. m-aş duce aiurea în lume să-nvăţ cum să uit să te-aştept, să crească în mine tăcerea smulgându-mi cuvântul din piept şi-apoi, stând pe marginea lumii, golită de tine-a pustiu, s-adorm printre ţărmuri incerte bolnavă de-atâta târziu.

- 88 -

AntePortas Ante Portas

Irina Lucia Mihalca Scrisoare rămasă într-un sertar În fiecare zi priveşti în adânc cuvintele, mirajul din povestea fiecărei zile, citeşti pagini întregi, dar nu şi despre oamenii care ţi-au fost dăruiţi, apoi luaţi, în această călătorie, nu şi despre evenimentele care te-au marcat şi te-au lăsat, ulterior, cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri.

Poţi să treci peste aproape orice, chiar dacă nu poţi să treci oricum de întâmplări care ţi-au rupt, puţin câte puţin, bucăţi din tine, bucăţi de nelipit apoi. Plângi în cuvinte.

Nu ştii dacă scrisoarea va fi expediată, dar ştii că vrei să-ţi eliberezi povara.

Nu mai vorbeşti, asculţi tăcerea.

După o zi grea, uiţi de toate, te rupi de realitate şi visezi că la capătul celălalt stă un suflet, un suflet ca al tău.

Emoţii, frământări.

Aştepţi un răspuns din eter.

Suntem, toţi, în acelaşi timp, vânzători de iluzii şi căutători de comori.

Cuvintele inimii te confruntă cu realitatea ta. Cuvinte dezvelite.

Le strângi în palme, le-asculţi când taci, când laşi spaţii albe în tine.

Cuvintele inimii îţi cer să eliberezi greutăţile, te-aduc înapoi, ştiind c-ai luat-o pe un drum închis, îţi deschid ferestra viselor, te reîntorc pe drumul luminii.

Trăieşti la graniţa dintre două lumi, trebuie să treci dincolo de limite. .....................................................

Când crezi că ai uitat trecutul, dureri neînchise îmbracă noi haine, chiar dacă ştii că nimeni nu te poate răni de nu permiţi.

Un carusel de gânduri... “Cine sunt eu, cine eşti tu? Mi-am deschis sufletul,

Revistă de literatură și artă şi tu, tu îmi spui că jocul s-a terminat!”

Suntem egoişti, am uitat de petalele-nflorite, de rouă, de soare, de ploi, de maci şi de frunze, de cântec, de curcubeul de vise.

Am uitat unul de altul.

Nimic nu durează o veşnicie.

Cu toate astea, am rămas aproape, aşteptând un semn.

Tăcerea e grea şi-ai început să rupi, treptat, părţi din mine.

Uită-te-n ochii mei, poţi să-i asculţi, să nu te temi! Citeşte printre rânduri...

Când ai plecat, de ce-ai risipit lumina ameţitoare şi zâmbetul?

Mă-ntorc, târziu, în craterul adâncit în inimă.

Cuvinte rămase nerostite îşi aşteptau eliberarea iertării şi pacea izvorâtă din profunzimea tăcerii.

Uneori, nu-ţi dai seama unde-ai greşit sau, pur şi simplu, ce s-a-ntâmplat.

M-am înşelat, fiecare dăruieşte în felul său, deşi ţi-e greu, s-ar putea să apuci pe un nou drum, fără busolă, fără felinar.

Să nu cazi, să nu te loveşti!

Dorinţa ne-aruncă în lupta din care ajungem învingători ori învinşi. În tot acest timp am învăţat atâtea împreună, să fiu eu însămi, să iert şi să iubesc, să ascult şoapta luminii, să aleg bucuria de a trăi, să caut, să-ndrăznesc, să râd, să cânt, să-mi urmez visele, privind mereu înainte, să lupt pentru viaţă, depăşind frontierele, să fiu conştientă de tot ceea ce merit de la ceilalţi şi de la viaţă. Mulţumesc.

Să privim, în esenţă, dulceaţa amintirilor!

Nu aştept răspuns, nu aştept nimic - de la tine am învăţat asta -, să nu vrei nimic, doar o eliberare, poate nici asta nu doresc, sau, poate, îmi doresc să crezi că sunt eu, doar eu.

Aceeaşi, eu! (parte din sufletul tău...)

- 89 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANGELA BURTEA

Mingea de foc

Mă prinsese amurgul în valea satului și-ntindeam pasul s-ajung acasă pe lumină. Nu era chip, fiindcă mai aveam o bucată bună de străbătut, iar puterile se-nmuiaseră. Trecuseră anii, ca zilele împărătești, căci tot ce-i frumos se duce ca gândul, și mă-ntovărășeam binișor cu neputința, fiindcă totu-i vremelnic, nimic permanent.

Călcam cu grijă prin bolovănișul care-mi ieșea în cale, îmi potriveam talpa pe loc neted și drept, iar umbrele colțuroase ale locului mă atenționau asemenea unor indicatoare pietonale, care nu trebuiau ignorate. Și-am ținut calea înainte, fără să mă abat la stânga sau la dreapta, nici măcar o palmă, și-mi duceam gândurile, adunate în sacul timpului, ca pe cea mai valoroasă comoară, căci acolo se ascundeau, deopotrivă, frumosul și urâtul, prieteni de nădejde ori disperare.

Scoteam din loc în loc, drept partener de drum, câte un gând pribeag, și-l smotoceam pe toate părțile, extrăgând din el bucata de lumină pentru a-mi ușura călătoria. Îl simțeam cum mă-nvăluie în mrejele sale și-mi șoptește că mai este vreme de călătorit, iar timpul nu e decât o dimensiune perversă și, dacă nu-i dejucăm planurile, rămânem ca bâlbâitu-n gară, care, până să precizeze destinația, privește descumpănit după trenul care șuieră victorios prin gările aproape pustii, odinioară locuri mult așteptate pentru întâlniri și îmbrățișări tandre, sărutări pasionale! Și-aș fi tot mers, fără să bag în seamă țipătul firelor de iarbă, care mijeau spre lumina solară, dacă ochiul de apă, ivit de după niște tufișuri, nu mi-ar fi atras atenția. M-am oprit numaidecât, pășind ca teleghidată spre o moviliță de pământ ce mi se înfățișa asemenea unui tron, peste care era aruncată o mantie de catifea verde. Părea că mă așteaptă! I-am zâmbit și i-am mulțumit pentru primirea fastuoasă, la care nu gândisem.

Dusesem în mersul meu, fără să observ, mingea de foc, mare și rotundă, gogonată și trufașă. Împrăștia în jurul său culori mirifice, îmbrăcând bolta cerească în voaluri fine de alb și bleu, de rozlila și, pe alocuri, vineții, ce răspândeau trăiri unice, nostalgii incurabile.

M-am așezat pe tronul de iarbă crudă și-am privit minunea reflectată în ochiul de apă. Două mingi îndrăznețe, de-un roșu sălbatic, se priveau ca în oglindă. Una întreagă și semeață, triumfătoare în măreția sa, conștientă de importanța și menirea cu care fusese înzestrată, alta culcată în ochiul de apă și dornică de recunoaștere.

Era Soarele care-și marca trecerea spre liniștea nopții, era Astrul cerului și nădejdea pământenilor, sursa viețuirii. Și cât de frumos împărățea cerul și pământul! Îmi ridicam și plecam alene capul, când sus - când jos, și priveam cu nesaț strălucirea naturii.

Magice frumuseți! Splendori ale sufletului, negrăite și neprihănite.

Nu, nu erai cu mine! Erai departe, departe de lumea în care eu mă zbăteam, chiar dacă în acele clipe mă bucuram de cel mai frumos dar al lui aprilie. Și mi-a fost suficient doar gândul să-l îndrept către noi, cei de odinioară, și-o parte din tine mi s-a alăturat.

Veneai agale și ușor preocupat, iar la vederea minunii ai căpătat o fărâmă din noblețea corpului ceresc și zâmbetul șăgalnic ți-a încărcat chipul. Aveai nevoie de baia de lumină! Și ochii îți râdeau! Doamne, cât de frumos erai!

Bucuria revederii și culorile admirabile ale împrejurimilor te-au înseninat, punând stăpânire pe tine. Și te-ai întins pe covorul fermecător al tronului, încercând să privești discul de foc. Era imposibil! Cine ar fi cutezat să ridice prea mult ochii spre măreția lui? Era prea strălucitor și prea puternic, era stăpânul de azi, de ieri și dintotdeauna, era magicianul lumii, spre care nu-ți era permis să zăbovești prea mult. Ți-ai așezat capul pe genunchii mei și-ai murmurat: Lumină ești și viață deopotrivă/ Căldura

- 90 49 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

inimii din piept și dor/ Tu, cerc de foc și lacrimă curată/ Aprins-ai azi văpaia, sărutul și amorul/ Și m-ai adus în brațe, pe pat cu dalbe flori! Tu, iartă-mă, iubito, sosit-am prea târziu/ Iar drumul nostru tainic se-nchide în tăceri/ Așa cum Astrul lumii se-ascunde după nor! Ți-am cuprins capul între mâinile-mi tremurânde și-am căutat s-alung tristețea din ochii tăi. Știam ce urmează, știam că viața este uneori nedreaptă, dar cine eram noi, de fapt, și cu ce drept am fi devenit judecători ai existenței noastre? „E mult de-atunci! E mult!” ai glăsuit când magia mingii de foc se stingea, apoi ai continuat pe același ton calm, dar convingător: „Și nimic nu s-a stins în sufletul meu. M-ai întrebat adesea ceai însemnat tu pentru mine și de fiecare dată am ocolit răspunsul... Te-am lăsat să-mi descoperi singură sentimentele tăinuite. Știam că nu-i de-ajuns, știam că aveam nevoie și de cuvinte, de încărcătura lor energetică și de informația care lucrează până în adânc. Știam, dar tăceam.

Conștient tăceam. Acum, azi, în amurgul unei alte zile, îți spun: ai fost marea bucurie a existenței mele, iar brațele mele sunt prea mici ca să poată cuprinde iubirea pe care ți-o port... E mult deatunci, dar exist și exiști! Ce ești? Aceeași bucurie cu care am fost binecuvântat, același om pe care am îndrăznit să-l țin la piept atâta vreme și să nu mă satur niciodată de-atâta răsfăț sentimental.

Uneori am încercat să te urăsc, alteori să te ignor, dar niciodată n-am putut sta departe de tine. De ce toate acestea? Fiindcă am ajuns prea târziu! Uneori, acel ”niciodată nu e prea târziu”, e prea târziu! Iar tu înțelegi!” Și m-ai îmbrățișat, cum numai tu știai s-o faci. La pieptul tău lumea din jur se făcea nevăzută.

Nici n-aveam nevoie de ea, nici tu, nici eu! Ridicând privirile spre cer, doar urmele firave ale mingii de foc se mai zăreau. Intrase în conul de umbră al norilor, ducând cu el și-mbrățișarea noastră. În taina sfântă a Astrului ceresc ne-am unit mâinile, ridicându-ne din tronul acoperit cu mantia smaraldului, și-am plecat laolaltă. Unde? Fiecare în direcția lui, dar niciodată singuri!

Mihai Marian din ce în ce mai des, rămân prea repede fără bani, mă gândesc să-mi mai găsesc ceva de lucru, vreo muncă pe care s-o pot face şi acasă. îmi petrec timpul printre firimiturile tari de pâine de pe cearceafuri, în camera cu pereții acoperiți de un tapet căruia îi umplu golurile cu gesturi inutile, încete, cu amintiri aspre ca pânza de sac. scot dintr-o geantă albastră cd-uri, insigne, viniluri, benzi de magnetofon, cărți și monede vechi. le așez în cutii de carton, le prind cu elastic, și pe măsură ce sunt gata, le dau drumul în sac. pe pat sunt alte două cutii de carton. una conţine părțile componente ale unor telefoane, câțiva acumulatori, cozi de lingurițe de argint, globuleţe pentru bradul de crăciun, yale, broaște, lanterne, mânere de plastic și metal pentru uși, sertare, bile de rulmenți. iau un mâner , îl curăţ de dantelăria produsă de rugină, îl scutur să văd dacă au rămas încă pete. lucește. trei astfel de mânere și un rulment fac un litru de vin ieftin, un memento vâscos și insalubru care mai alungă spaima din suflet. cealaltă cutie adăposteşte păpuși, mașinuțe, maimuțe, ochii de sticlă liberi de imixtiuni ai Clarei, păpușa din copilărie a surorii mele. pe lângă rachetele fără corzi se află mulţime de punguliţe, una cu nasuri care trebuie cusuţi de cap, alta cu pantalonaşi albaștri, jachete verzi, tichii aurii, alta cu mărțișoare vechi pe care odată a trebuit să le prind de reverul hainelor lor cu un singur deget… potrivesc sârma moale la gura sacului, strâng, deschid ușa. în urmă se aude un zgomot metalic. de pe pat s-au răsturnat câțiva rulmenți. lucesc în lumina soarelui. pete de aur gri. valorează cât două pâini, câteva ouă și o sticlă de tărie. valorează cât o noapte în care uiți să mai închizi gazele, cât o zi în care știi de ce nu are rost să mai închizi în urma ta ușa apartamentului.

- 91 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

*** din când în când culoarea ferestrelor se schimbă, variantele de auriu, portocaliu și roșu se întrepătrund. unele sunt vagi, fragile, altele dense, intense, unele s-au destrămat deja, altele se topesc, abia-şi mai ţin carnea pe oase. lumina care cade peste cartier, criptografie a fețelor, mărcilor de mașini, craterelor din asfaltul străzilor, porilor vânzătorilor de kebab, orohidrografie de mici magazine, depresiuni în figuri care privesc în gol, pare un experiment, complex, lung, ratat, însă ale cărui fișe, documente nu le arunci, le păstrezi încă mult timp în sertarul biroului. cercetez cartierul cu o pereche de ochi derutaţi, cu multă pasiune dar nu şi cu obiectivitate. lumina caldă și eu suntem în același timp adversari şi complici, se prea poate ca întunericul ce se va lăsa curând să aibă mai puţin de împărţit cu linia orizontului decât am avut noi. un domn cu barbă mirosind a ceapă și a oțet, cu un demiprofil grav își așază proteza de la picior într-o cutie fără capac. îi spune femeii care alăptează copilul vecinei că din cauza băuturii și a jocurilor de noroc a plătit totul cu timp. timp brutal și rapid perisabil. răsună sirena unei salvări, trag de clanța ușii de la intrarea în bloc. doamna x iese din lift ca din tranșee. demult îmi suspectez vecinii că se împerechează între ei, la întâmplare, de faptul că jegul pe care îl lasă pe mânerele ușilor, pe clapele cutiilor de poștă, pe balustradă are o destinație precisă. povara gândurilor este un spectru cărnos, rezonabil. în capătul holului se află o ușă capitonată cu piele neagră. se simte miros de țigară și alcool. sunt la adăpost, sunt apărat. aici se respectă amintirea sinucigașilor. *** din camera mea de la etajul al doilea, una dintre ferestre dă spre sala de fitness a clădirii vecine, un bloc acoperit cu sticlă albastră, ce are balcoane circulare suspendate deasupra unei părți a pieței, unde doi tarabagii ce par că niciodată nu închid vând legume, fructe, flori, nucă măcinată. în timpul zilei, din cauza efectului de oglindă a sticlei, nu se poate vedea nimic în interior, dar seara se observă cu ușurință cum bărbați tineri concentrați cu frenezie asupra propriilor geometrii sexuale, femei tinere cu idei fixe și pretexte mai mult sau mai puțin transparente se lasă scăldați în propriile sudori, în purpuriul de la marginea cerului care le spală chipurile așa cum odinioară apa curăța picioarele obosite ale bătrânei Euriclea. fețe plușate, bucurii răutăcioase, jartele care sugrumă emoția, mușchi înspăimântători, exicitații chinestezice. de zile întregi bate vântul. am sperat că o să plouă. florile de cireș și castan spulberate pică pieziş prin gratiile magazinelor care s-au închis, acoperă din când în când în straturi groase treptele brutăriei din fața blocului, apoi mici tornade le ridică din nou în aer și le împrăștie pe trotuarele ticsite cu mașini, pe acoperișurile de carton gudronat ale chioșcurilor, peste umbrele înșelătoare a celor care coboară de vii în groapă. sunt aici, la etajul al doilea, în lumea mea, printre geamuri sticlind de jur împrejur, uşi trântite de vânt, gânduri stratificate confuz, și simt același arc de oțel care mă împunge de ani de zile în coastă, văd bătând din aripile-i mari și moi același fluture căruia nu i-am dat nume încă.

Pictură, Mihaela Roxana Boboc

- 92 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Adrian Nicola TAINA PORȚILOR Bun găsit domniilor voastre!

Era odată în satul din care vin eu un flăcău care nu vorbea, era mut. Și și-a găsit el fată pe măsură, pentru că tot sacul își găsește peticul, tot mută și ea. Poate veți spune despre înțelegerea dintre bărbat și femeie că nu este întotdeauna cu îngăduială, cum s-ar cuveni, dacă nu-și spun vorbe, ca tot omul cu perechea lui. Numai că ei, fără glas și vorbe, se înțelegeau bine, se îngăduiau unul pe altul, așa că s-au luat. Și-ar fi făcut casă, că erau de felul lor muncitori, dar nu aveau pe nimeni să le dea un petic de pământ. S-a găsit însă un primar milos pe care l-au înduplecat ușor sătenii să le dea loc de casă, așa că în scurt timp cei doi și-au durat, cum au putut casa lor. În dreptul ei și-au făcut porți mari, cât să încapă carul pe ele, cu boi cu tot, fără să le atingă coarnele de lături.

Poartă aveau ei, dar pe lângă ea nu aveau gard, așa că toată curtea lor era laolaltă cu ulița.

Pentru ei însă asta nu însemna prea mult, știau că sunt casa lor și curtea lor, așa că atunci când plecau de acasă la cele treburi petreceau un lanț pe după ulucile de margine și încuiau cu un lacăt mare porțile lor. Să se știe că acolo este casă și curte de oameni, nu vreun maidan.

Stând eu și gândindu-mă la oamenii aceia din satul meu și mai ales trecând cu ceva nevoi plaiurile țării prin părțile domnești ale Maramureșului, prin țara Năsăudului și peste obcinile Bucovinei, mintea mi s-a dus către porțile românilor. Porți mari, din lemnul de la arborii deodată cu străstrăbunicii noștri, late sau înalte, cu încrestături meșteșugite de lemnari pricepuți a face flori și dintrun stâlp pe care se urcă seara găinile când le vine a picoti, dară la intrarea în ograda omului; porți din fier întortocheat tot așa, ca florile grădinii; porți cu chenar din zid, de zici că ar fi de cetate… Cu tot felul de porți românul și-a pus stavilă intrării nepoftitului în curtea casei sale. Chiar și Constantin al lui Brâncuși de la Hobița Gorjului a închipuit o poartă din piatră, ce înseamnă ceva aparte, mai greu de priceput pentru alții care nu au cunoscut datinile românului, de I s-a zis „Poarta sărutului”.

Am întrebat pe un om cu poarta înaltă și lată de pe unde am umblat de ce și-a făcut așa o poartă. Am îngroșat obrazul de i-am cerut lămurire pentru ce îi trebuiau atâtea înflorituri, dar el nu s-a mâniat, a dat a zâmbi de neștiința mea. „Poarta îi după firea omului”, m-a lămurit el. „Cel cu inima seacă are chenar la poartă din trei bârne neșlefuite sau nici atât. Poarta îi este din scândurile de margine, nu din inima copacului și stă legată de stâlpi, precum vrăjmașii. Cel căruia inima îi vine a țipui cât îi ziua de mare pentru viața frumoasă ce o duce și pentru dragul cu care intră în ogradă, nu-l lasă inima să intre pe o văgăună, ca în mină.” „Și leii? Și câinii ăștia, sau ce or fi ei, urcați pe porți, sau care stau străjeri, la alții, în dreapta și stânga porților, ce vor să însemne?” El a dat iar a zâmbi și m-a luminat. „Ei sunt paznicii curții, ca să știe acela ce intră că înăuntru va da de alți lei, lupi sau câini, cu mult mai puternici decât cei din lemn, din fier sau din piatră de la porți.”

Cu ajutorul său am văzut poarta celui mai mare gospodar, care era și primarul lor, lată cât să încapă un car din cel cu fân pe margini, din cel de care nici nu mai știi care-i carul de sub claia de fân, chiar dacă s-ar clătina oleacă, porțile morarului, cu spice de grâu încrustate pe coroana de deasupra, porțile de la casa preotului, cu două cruci pe stâlpii din margini, dar și pe cele de la omul nevoiași, cu scândura înaltă și bătută des, să nu se prea vadă din uliță sărăcia sa. Și am mai văzut porțile cu lemnul negru și aproape putred, ce se vedeau a fi fost odată mărețe, lăsate acum pe o rână, precum o pasăre cu aripa lovită, ale moștenitorului leneș și nedemn de moșteirea ce i s-a lăsat din truda înaintașilor.

Tot luând eu seama la poveștile ce mi le spun porțile oamenilor, nu am putut să trec cu privirea de băncuțele din dreptul lor, care și acestea aveau, aproape fiecare, tâlcul lor. Și iarăși am

- 93 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

găsit pe cineva care să mă lămurească. Era o femeie vârstnică ce își făcea de lucru cu niște gheme de tors răsturnate într-un coș de răchită, cu fața arsă de soare și ochii sclipindu-i vioi sub sprâncenele aplecate către coada ochiului, ca două acoperiluri de case. Femeia aceasta părea a fi zidită, cu băncuța pe care era așezată cu tot, în rama gardului înalt. Da, pentru că și banca de la poarta dumneaei era una nemaivăzută de mine, ca o firidă cu gura către uliță.

Era, sărmana, singură în curtea aceea închisă între ziduri. Mi-a spus cu vocea sigură, de parcă era alta decât privirile ce prinseseră a i se umezi, că uncheșul i se prăpădise de mulți ani, răpus de boală, iar copii, doi la număr, prinseseră drag de cele străinătăți de când se porniseră cu muierile lor să lucre pentru bani mai mulți. „Vezi dumneata banca aceasta?”mi-a zis. „De-aia-i bancă și nu scaun, pentru că în scaun odihnește doar un singur om, iar eu să fiu singură m-am săturat. Și ca mine și alții.

Ia te uită peste drum, la casa ceea boierească! Este a lui Costea a Sofinei, că și el tot singur o rămas.

Eu mai intru în ogradă și mai dau mâncare și apă la orătănii, da’ el și somnul cel de nămiază tot acolo și-l face. Ni la el, și-o pus și o blăniță de miel pe ea, să-i fie moale. Când se pornește Costea de la bancă, cu țolul după el, înseamnă că poți da pe drum bună seara în loc de bună ziua. Acum îi dus cu o treabă pe la primare, că îl puteai vide și domnia ta.”

Apoi mi-a arătat, la câteva case, pe mâna dreaptă cum ieși din sat, o băncuță la sfârșitul gardului unei curți și alta la începutul gardului curții vecine. „Vezi dumneata lavițele alea aproape lipite? La prima șeade Petru Manda cu Viorica lui, iar la cea de alături Ioan al Marincăi cu Saveta, muiere-sa. Au copii acasă, au și nepoți, dar le place și lor să mai afle ce mai este prin lume. Iaca, și-au făcut case alăturate, da nu numa; case, și bănci tot alăturate. Pe fiece seară se îmbracă de parcă ar mere la biserică și ies la bancă. Fiecare pereche pe a sa. Își mai dau unii altora ce au gătit ori căpătat, dar fiecare este la locul său.”

M-am mirat tare de purtarea lor, doară îi desparte un gard și își puteau da peste acesta ori prin el, printr-o spărtură ori pârleaz anume lucrat, dar nu era nimic de mirare. Cel puțin din ce mi-a spus bătrâna. „În tinereață, să tot fie ca la cincizeci de ani, Petru s-o avut cu Saveta, iar Ioan o avut-o de drăguță pe Viorica. Așa or vrut să se ia, s-or și pețit chiar așa. Părinții însă se aveau dușmani, și ai lui Petru cu ai Savetei, că s-o certat de la un iugăr de pământ, și ai lui Ioan cu ai Vioricăi, că și ăia s-o dușmănit de la vorbe, și nu i-o binecuvântat. Iar fără binecuvântări, ele fiind fete cuminți și ascultătoare, nu s-or dus după ei. Numa’ că între Ioan și Petru o fost prieteșug încă din pruncie, așa că s-o însurat invers, cum au rămas și în ziua de azi. Și casele și le-au clădit departe de ai lor, aci, spre margine, dar una lângă alta.”

Domniile voastre știu bine că omului nu-i vin doar gânduri curate, iar eu mă socot om, așa că am râs ușor, într-o parte, gândind că poate cei patru și-au dus mai departe poveștile lor de dragoste în spatele zidurilor înalte și groase ce le ținea de gard în jurul curților, dar femeia nu mi-a lăsat timp sămi duc gândul până la partea lui urâtă. „Amu, să nu gândești dumneata că tăte îs ca la oraș”, mi-a zis ea, „că de mult i-ar fi bătut Dumnezeu. Cum socoți că ar fi putut intra duminica în sfânta biserică ducând cu ei un păcat așa mare?”

O băncuță din lemn frumos adus, ca un jilț și trei perne cusute cu flori colorate, la o poartă, o băncuță scundă peste care au fost aduse ramurile încărcate de frunză ale unui dud, la alta, două băncuțe așezate una în fața alteia, mai departe, și chiar o scândură frumos vopsită pe care cineva a avut grijă să o pună pe marginea unui șanț. Măcar dacă șanțurile au fost cimentuite și aliniate ca la oraș, să rămână obiceiul sfatului de pe buza șanțului. Lumea satului s-a mutat în drum, căci în case, chiar dacă s-au pus televizoare, singurătatea a crescut precum pâinea bine dospită ce dă pe afară din covată. Vorba femeii vârstnce cu care am stat la taină: „Vâj! unul cu mașina, vâj! altul cu tractorul ori cu motoțiclul, cu cine să mai șezi și tu de vorbă ca să afli cum îi viața?”. Cum zicea și bunul meu prieten Gheorghe de la Vârtop: „Frate, liniștea e minunată, dar să nu ai prea mult parte de ea”.

- 94 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Nina-Elena Plopeanu Omul negru – Ora unu a sosit, Omul negru n-a venit! Ora două a sosit, Omul negru n-a venit! Ora trei a sosit, Omul negru n-a venit!...

Vocile zglobii răsunau până la etajele superioare ale imobilului de vizavi. Ștefana aștepta finalul jocului de câteva luni, de când se internase în clinica doctorului C. Așteptarea îi era întreruptă în fiecare zi, la aceiași oră, de vocea autoritară a asistentei.

– E timpul să mergem la tratament!

– Te rog, aș vrea să mai rămân puțin. Vreau să văd cum se termină jocul, a încercat s-o înduplece pe femeia în halat alb.

– Știi că nu se poate. Doctorul C. se supără dacă nu respectăm programul, a adăugat asistenta care începuse, deja, să împingă căruciorul multifuncțional în care Ștefana își investise toate economiile. După o viață de muncă doar cu atât se alesese; un cărucior cu rotile, e adevărat, foarte performant, în care își petrecea tot timpul.

– Astăzi nu ești prea veselă,a încercat asistenta să-i ridice moralul.

– Ți se pare. Sunt la fel cum am fost și ieri, și alaltăieri, și întotdeauna de când m-am mutat aici.

– Văd că nu prea ai chef de vorbă, a mai adăugat asistenta înainte de a deschide ușa sălii de tratament în care 12 cărucioare, identice cu cel al Ștefanei, transformate în șezlonguri, se aliniau unul lângă celălalt. Douăsprezece trupuri inerte înfășurate în aceeași pijama bleu cu dungi subțiri galbene agonizau, în timp ce picăturile uleioase, ce se scurgeau din punga dispusă în perfuzor, le pătrundeau prin venele incolore.

– Nu se poate, măcar o zi, să nu-mi puneți afurisita asta de perfuzie, care,de fiecare dată, mă trimite spre altă lume? De fapt, nici nu știu unde. Dimineața mă trezesc în camera mea și nu-mi amintesc nimic din ziua anterioară.

Fără să răspundă, asistenta i-a fixat acul în branula de pe braț.

– Odihnă plăcută! i-a urat Ștefanei, care, deja, închisese ochii. În urechi îi răsuna cântecelul al cărui sfârșit nu și-l mai aducea aminte: ora patru a sosit, Omul negru n-a venit. Ora cinci a sosit, Omul negru n-a venit. *** În cabinetul doctorului C. lumina difuză a neonului era amplificată de fumul gros de țigară.

– Ce fac legumele? a întrebat ridicându-și ochii din laptop.

– Vegetează! i-a răspuns femeia în alb, care cerceta niște hârtii sosite prin fax.

– E foarte bine. Căminul funcționează la capacitate maximă. Câtă vreme nu ne deranjează prea mult și ne subvenționează, e ok. Căutarea de noi subiecți nu trebuie să înceteze. Trebuie să fim pregătiți să-i înlocuim pe cei uzați. Ce spun cei de la resurse umane?

– Sunt în căutare. Tocmai ne-au anunțat că au depistat doi bătrâni, soț și soție, ai cărui copii sunt plecați de ani buni în străinătate și nu s-au mai interesat de ani buni de ei.

– Să aveți grijă cu documentele! Totul să fie executat ca la carte!

– Stați liniștit! Avocatul știe ce are de făcut.

– Atenție sporită! Nu vreau să avem probleme ca în cazul anterior când toată presa a fost cu ochii pe noi.

– A fost o deficiență la sistemul de informare. Nu s-a aflat în timp util de existența acelei nepoate, care îi suna din când.

– Aveți informații? S-a mai interesat cineva de vreunul dintre pacienți?

– Din câte știu, nu.

– Multă vigilență și țineți presa de-o parte! Cât crezi că mai durează până la noile achiziții?

- 95 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

– Între două și trei săptămâni.

– E posibil să avem vreun deces în acest interval?

– Nu cred. Toți sunt în parametri optimi.

– Aveți grijă cu tratamentul! Să-l administrați în fiecare zi la aceiași oră. Nu trebuie întrerupt!

– Ar fi ceva probleme cu pacienta nr.13. După trei luni de la sosire, are încă momente de luciditate.

– E timpul să măriți doza. Cred că n-a mai întrebat nimeni de ea!?.

– Fiul ei s-a stabilit în Canada. De zece ani nu a revenit și nici la telefon n-a căutat-o. *** …Ora șase a sosit, Omul negru n-a venit!...

– Trebuie să blochez ușa și-a spus Ștefana. Astăzi am să aflu sfârșitul jocului!… S-a uitat spre butoanele de pe maneta căruciorului. Oare, care este cel pentru deplasare? A apăsat pe cel albastru și căruciorul a început să se rotească în loc. Să încerc cu acesta verde. Căruciorul s-a deplasat înainte și în câteva secunde s-a aflat în fața ușii. A manevrat rotorul Yalei cu destulă greutate, dar, în cele din urmă, a reușit să-l învârtească. Era și timpul. Pe scară răsunau pași. Afară jocul continua.

– Ora șapte a sosit, Omul negru n-a venit!..

– Ce dracu are ușa asta de nu se mai deschide? Oare cum s-o fi blocat? Trebuie să caut un mecanic! Ce fac cu Ștefana? O să întârzie la tratament.

– Ora opt a sosit, Omul negru n-a venit! Ora nouă a sosit, Omul negru n-a venit! Ștefana tremura de emoție. Printre jaluzelele trase, o lumină albă a pătruns ca un musafir nepoftit și i s-a oprit pe chip.

Strigăte de uimire, de veselie amestecată cu teamă, au răsunat în întreg imobilul. Ușa de la camera Ștefanei s-a deschis. Capul bătrânei a căzut într-o parte. Un suflu de ușurare i s-a strecurat printre buzele întredeschise.

– Ora zece a sosit! Omul negru a venit!

Rodica Dacălu

Din volumul „Infinita iertare”, 2017

Miercuri, 27 iunie 2012 O dimineaţă frumoasă de iunie.

Plimbându-mă prin Parcul Cancicov mă întâlnesc cu Iuliana, o femeie înaltă, subţire, cu părul roşcat şi lung ce îi încadrează trăsăturile fine ale feţei. E un om bun, întotdeauna sare în ajutorul celorlalţi. Faptul că l-a descoperit pe Dumnezeu îi dă o anumită discreţie şi măsură în discuţiile ce se încing în grupul de pensionare, mai ales când e vorba despre politică. Schimb cu ea câteva cuvinte apoi ne cufundăm în lectură. Grija permanentă pe care o poartă mamei o epuizează fizic. Îi dau de înţeles că ştiu ce simte, trecusem printr-o situaţie asemănătoare. Vreau să-i transmit ceva din starea mea pozitivă. Nu reuşesc. Este şi ea „beneficiara” unei mastectomii şi resursele ei fizice sunt limitate.

Să fii la capătul puterilor şi să găseşti resurse pentru a-l îngriji pe celălalt – iată adevărata dovadă de iubire, de dăruire faţă de cel de lângă tine. Ajutându-l, te contopeşti cu el iar tu primeşti acea energie bună a binefacerii, asta în cazul în care dăruieşti cu bucurie şi iubeşti necondiţionat. Dar dacă îţi faci doar datoria?

Caut un înţeles pentru această relaţie mamă-fiică, respectiv tată-fiică. Vreau să-mi explic mie

- 96 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

însămi atitudinea mai retrasă, oarecum distantă, faţă de tatăl meu, acum în vârstă de 87 de ani.

Vorbesc doar de el. Mama se află de mult în lumea veşniciei. Simt că tata are o foarte mare nevoie de afecţiune şi tandreţe! Încercând să o înţeleg pe Iuliana îmi testez, de fapt, propriile trăiri.

Mă întorc în timp. Într-adevăr, în copilărie, atmosfera dintre noi, copiii, adică eu şi fratele meu, şi tata era una de respect, de ascultare totală. Cuvântul tatei era lege pentru noi. Rare erau momentele când auzeam un cuvânt de laudă sau de mângâiere. Mama era mai îngăduitoare dar munca grea în gospodărie îi secătuia puterile, astfel încât timpul acela de afecţiune, pe care ni-l doream, aproape că nu exista. În zilele scurte de iarnă, când tata era la serviciu iar noi stăteam mai mult în casă din cauza frigului, mama, în timp ce torcea caierul de lână, murmura câte un cântec duios. Ne spunea că îl ştie de la bunica ei. Mama avea pasiunea lucrului de mână, nu erau multe femei în sat care să o întreacă în arta ţesutului. Îmi vine în minte noaptea Prohodului. Cânta în corul bisericii iar ochii şi faţa i se luminau de o bucurie nepământeană, pe care nu o vedeam prea des pe chipul frumos cândva, dar acum îmbătrânit de muncă. Tata obişnuia să spună că mama a fost o elevă bună, era premianta clasei, era frumoasă, dovadă că, mai târziu, era aleasă uneori regina balului. Din păcate, bunicul nu a avut bani suficienți să plătească taxele şcolare decât pentru cei trei băieţi, fetelor le-a dat pământ drept zestre şi ele nu au reuşit să-şi vadă visele împlinite.

Părinţii noştri au muncit mult pentru ca eu şi fratele meu, Viorel, să mergem la şcoală şi să învăţăm carte, aşa cum şi ei şi-ar fi dorit dacă ar fi avut posibilităţi materiale. Se spune că viaţa e dată de amintirile care continuă să trăiască în suflet şi pe care le povestim spre luare aminte. Şi mai am încă multe amintiri…

Undeva în copilăria îndepărtată stăruie momentul primului pom de Crăciun, cu globuleţe argintii, cu emoţia, surpriza şi bucuria lui. Am devenit apoi elevi și dacă ne-a rămas ceva în minte este faptul că eram printre primii copii din sat care începeau, încă din luna iulie, pregătirile pentru începerea şcolii. Cumpărarea caietelor, a cărţilor şi a altor rechizite era lucrul cel mai important pentru familia noastră. Nu ne-au lipsit hrana, hainele, încălţămintea şi tot ce era necesar pentru un trai decent. La sfârşitul anului şcolar, când ne întorceam acasă cu diplome şi premii, vedeam mulţumirea părinţilor. Munca lor excesiv de grea nu era în zadar. Chiar şi acum pereţii bătrânei case părinteşti găzduiesc diplomele noastre înrămate. Acesta a fost felul nostru de a răspunde grijii permanente a părinţilor.

Când începea anul universitar, tata, fiindcă el avea mai multă energie, mergea cu noi, ne căra geamantanele grele şi nu îşi găsea liniştea până nu ne vedea cazaţi în căminele studenţeşti din Iaşi.

Chiar dacă între timp am devenit adulţi și am început şi noi să îmbătrânim, părinţii ne-au fost alături cu sufletul, dar şi cu ajutorul lor permanent.

Pentru că nu am reuşit să descifrez mai devreme, în spatele atâtor momente de viaţă, fie ele bune sau rele, afecţiunea părinţilor, acum simt o uşoară nemulţumire. Abia acum, după trecerea printr-o cumpănă a vieţii, am reuşit să descopăr dragostea aceea infinită a părinţilor, de dincolo de timp. Am înţeles că în preajma iubirii viaţa înfloreşte, capătă sens, îţi dă încredere în tine şi în ceilalţi.

Va trebui să-mi schimb atitudinea faţă de tatăl meu, nu va fi uşor, dar voi ajunge să-mi exprim iubirea. Dumnezeu mă va lumina!

Aveam tendinţa de a spune: mă sacrific pentru tata, îmi fac datoria faţă de el, am răspunderea îngrijirii lui… Oare există iubire atunci când există motivaţie? Iubirea este o stare în care sentimentele se manifestă necondiţionat. Ca să înveţi să iubeşti, trebuie să fie multă afecţiune. Nu-i uşor să transformi sacrificiul în iubire. E un drum greu, anevoios. Spunea Nicolae Steinhardt în cartea Dăruind vei dobândi: „Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere – imposibilul – să dăm ce nu avem. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, încredere, nădejde –, le vei dobândi şi tu.”

- 97 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CRISTINA CREŢU Florile de leandru Mama ținea în două găleți câte un cuib de leandru, precum cele din pozele vechi cu părinții ei. Era o iubire veche, de familie.

Când venea iarna, le băga în casă, într-o săliță cu un perete cald, de la camera noastră cu două paturi.

Toată copilăria am crezut că sunt flori sfinte și că fiecare mamă ar trebui să lase copiilor săi câte un cuib de leandru.

Le-a mers bine cuiburilor până a murit mama. Au stat toată vara și toamna afară, lângă un păr și niște fire de leuștean. Miroseau frumos florile lor roz. Când a venit iarna, le-am dus în bucătărie. Acolo era și gura sobei din cămăruța tatei. Tata nu a mai dormit în camera mare și se retrăsese în camera babelor de odinioară, o mătușă și apoi mama lui.

Cuiburile au început să se usuce. Le-am adus la mine, în București, în micuțul meu apartament. Credeam că le salvez și îmi ziceam că duc acea iubire mai departe, de parcă mi le lăsase mie bunica Eana.

Dar au murit, s-au uscat și au murit. M-am simțit neputincioasă. A trebuit să arunc lujerii uscați, dar mie îmi venea să le fac o groapă și să plâng fără speranță, ca la un mormânt.

Patinele mele Îngheța Câlniștea. Mergeam cu alți copii să ne dăm pe gheață. Din tot satul, băiatul unui învățător avea patine adevărate. Parcă îl văd tăind aerul rece și fularul fluturând în spate. Am în minte acest tablou și știu că mă întrebam cum era să patinezi, ce sentiment îți dădea…

De unde era să iau eu patine ?! Am găsit acasă două bucăți de vinclu. Tata le-a făcut găuri, mă apucasem eu, cu un cui și un ciocan, că eram căpoasă, mama a strigat la el să mă ajute, tata a luat un burghiu și a rezolvat treaba cu migală. Prin găuri am trecut ață de in și le legam de picioare. Aveam și un băț cu un cui într-un capăt. Și am plecat cu băieții.

Așa am cunoscut o umbră din vraja patinelor și am tăiat și eu aerul rece pe Câlniștea cea înghețată.

Fără nicio deosebire Chircu Badea vorbea o limbă pe care puțini o înțelegeau. Locuia împreună cu nevastă-sa Leana și cele trei fete într-o căsuță mică, pe ulița din spate, lângă casa mare a tâmplarului. Mereu nebărbierit și cu o țigară de ziar în colțul gurii. Nevastă-sa era cocoșată, dar era toată o inimă. Muncea precum una întreagă.

Mama s-a dus odată până la ei, cu o treabă. Mâncau pâine caldă fără aluat dospit și un sos de gogonele acre. Toate puse pe o masă de lemn, rotundă. I-au zis și ei să mănânce, dar mama nu a îndrăznit. Când a venit acasă, a pregătit acea mâncare, pâinea, cum văzuse. Parcă mai frumos mirosea la ei, spunea. Și ei, întingând cu zel în tigaia de tuci cu trei picioare… În comuna Botoroaga sunt cinci sate : Botoroaga, Târnava, Tunari sau Zgaidarac, Valea Cireșului sau Satul Nou și Stejaru sau Călugăru. Fiecare le zice cum vrea, iar lumea înțelege.

Odată, Chircu Badea ședea la rând, la bilete, în gara Basarab.

Când i-a venit rândul, a zis : -Un bi’et ‘a Sacu’ Nou !

Funcționara nu a înțeles. S-a nimerit un om de-al nostru și a rugat-o să-i dea bilet până la Târnavele.

Altădată, oprește un om.

-Dă-mi un pisic !

Omul a început să râdă.

- 98 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

-De unde, mă, să-ți dau pisic, eu umblu cu pisicile la mine ?

A sărit altul, care îi știa limba : -Dă-i un chibrit, el așa zice la chibrit…pisic.

Chircu Badea și nevasta sa erau niște oameni amărâți, care locuiau într-o casă amărâtă și au dus o viață amară.

Din toată familia, o singură fată mai trăiește, care e de vârsta mea. S-au dus pe rând și devreme, iar în fața morții, între ei și cei duși înaintea lor, nu a mai fost nicio deosebire.

Moara de păsat Soarele amiezilor copilăriei mele era portocaliu cum e porumbul. Lângă pătul, aveam o moară de păsat. Deschideam o ușă de sârmă prinsă-n șipci, iar în stânga erau puse în cutii de lemn cuie, ciocane, clește, șuruburi, piulițe etc. Pe perete, era atârnat un fierăstrău mare. Din perete ieșeau fire de paie și se vedeau steluțele de pleavă. Așa fusese construită casa noastră. Iar pământul acela mi se părea auriu.

Câteodată tata tăia cu fierăstrăul vreun pom uscat sau un salcâm, după ce îl punea pe capra de lemn, adică pe un suport.

Lumea auzise de moara noastră. Cel mai des venea o bătrână de pe ulița din spate. Soțul ei era chior, iar lumea îi spunea Badea Chioru’. Se întorsese de pe front chior. Niculae sau Jaie, fratele Leichii, se întorsese cu un picior de lemn.

Se întâmpla să fiu singură acasă când venea. Mă duceam și țineam strâns câinele de lanț, să nu o muște.

Mă simțeam bine să o ajut și învârteam și eu la roată, apoi ea, până îl dam gata. Într-o zi mama m-a luat cu ea și am mers să îi vedem pe amândoi. Bătrânul zăcea într-un pat. Ochiul bolnav era plin de albeață. Îl bănănăiau muștele. Pomeții obrajilor îi împungeau pielea. Mama i-a urat sănătate și l-a încurajat, dar el a scos o mână numai piele și os de sub pătură și își lua rămas-bun. Când am ieșit, am întrebat-o pe mama de ce veniserăm. Ea mi-a spus că e bine să-ți iei rămas-bun de la oamenii care sunt pe moarte. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar toți bătrânii mei de-atunci s-au dus, de parcă a existat undeva o moară de păsat mai mare care le-a fărâmițat viețile pe rând, încât satul a ajuns pustiu și s-a făcut și el mai mic.

Bunica Leanca Nu pot să uit mirosul de busuioc și bătrânețe din casa bunicii. Moșul ei, care nu era bunicul meu, era înalt și slab. Îi atârna un lanț la pantaloni, ieșea din buzunar și era prins de brăcinar. Cred că ținea vreun briceag. Dimineața, se spăla pe față și-și descoperea capul. Stătea neclintit în fața icoanei și se ruga cu voce tare. Mă trezea. Eu nu știam rugăciuni, doar mă rugam să mă fac mare, să-i fac treabă mămiții, că mămița era bolnavă la picior. Patul era aspru, acoperit cu două foi de preș încheiate. Salteaua era umplută cu paie și era tare.

Bunica mă ducea într-un lan de porumb. Culegea știr pentru porc. O legătură. La întoarcere, o ținea pe un băț pus pe umăr. Lanul era înalt, mie mi se părea o pădure de porumb. Mă țineam după ea ca umbra, să nu o pierd.

Bunica mânca altă mâncare, pe care mama nu o făcea. De exemplu, ea făcea și ciorbă de știr tânăr.

Fierbea zer. Mă obliga și se răstea la mine să mănânc. Ea îmi spunea că e bun și că o să cresc mare, dar eu strâmbam din nas. Într-un dulap din lemn de culoarea tutunului am descoperit o comoară : un borcan plin cu bomboane și zahăr tos. Atunci când venea la noi, îmi aducea numai trei, învelite într-o bucată de ziar.

M-am simțit vinovată că le-am descoperit și i-am spus. Mi-a dat voie să iau, dar după ce am mâncat zer.

Când m-am făcut mai mare, a venit și a rămas la noi. Era o femeie tăcută, asculta tot ceea ce îi spuneam. Îi vorbeam despre școală, îi spuneam poezii, mă întreceam pe mine însămi ce să-i mai spun. Bunica tăcea.

Eu vorbeam întruna. Mă privea cu ochii ei albaștri și mari, stând pe un genunchi și eu mă uitam la ea cu toată dragostea mea de copil: era singura bunică pe care am mai prins-o în viață.

Rolurile se schimbaseră. Știu că o rugam să mănânce, de teamă să nu o pierd.

- 99 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Pierderi colaterale

Marius Aurel CSENGER

- fragment de roman –

– Bună seara, doamnă, spuse poliţistul întâmpinat cu bucurie de Elena.

– Bună seara, spuse ea, poftindu-l în casă. Credeam că sunteţi supărat, de nu aţi mai tre-cut pe la mine de multă vreme.

– Am avut de lucru.

– Ce aţi mai lucrat? Că doar cazul morţii soţului meu a fost rezolvat.

– Noi avem permanent câte ceva de făcut...

– Imi pare rău, ştiu că sunteţi foarte ocupaţi. Aveţi şi alte cazuri prin zonă? întrebă femeia nedumerită de prezenţa poliţistului în preajma satului. Pot să vă fiu de folos cu ceva?

– Doresc să văd armele lui Hans, doamnă, dacă nu vă supăraţi, spuse anchetatorul pe un ton protocolar.

– Vai domnule, dar mă speriaţi! spuse gazda privindu-l în ochi. Ce se întâmplă?

– Vă spun imediat, dar înainte de asta trebuie să verific armele.

Tânăra femeie deja plecase să aducă cheile camerei de arme a soţului ei.

– Urmaţi-mă! spuse ea sec.

Tonul amical dispăruse, femeia fusese iritată vizibil de atitudinea ofiţerului, aşa că a preferat să folosescă de asemenea un ton protocolar. Răsucind cheia în broască, ea tresări: Uşa era încuiată de obicei de două ori. Acum, cu o singură mişcare, uşa se deschise. Intrată în cameră, Elena se dusese direct la dulapul cu arme şi deschizând larg uşile, lăsă ofiţerului plăcerea de a privi primul în interior.

– De aici lipsesc două arme, spuse el.

– Două? întrebă Elena uimită. Dar de unde ştiţi?

– Da, două! Se vede în dulap urma creată de frecarea ţevilor armelor cu lemnul ras-telului. Vedeţi? Una am ridicat-o eu pentru investigaţii dar mai lipseşte una.

– Aşa e! spuse femeia privind surprinsă în dulap.

– Stiţi ce puşcă lipseşte?

– Da, era o carabină frumoasă, cu patul sculptat. O primise de la tatăl său de ziua lui acum vreo patru ani. Avea gravat pe ea ceva în germană.

– Vă rog să mă aşteptaţi puţin, merg până afară. Vin imediat.

Tânăra privi în urma ofiţerului fără a putea înţelege ce se întâmplă.

– Ioane, poţi să duci calul în grajd, auzi ea pe hol vocea musafirului său.

Viorel Marinescu apăru dintr-o dată ducând în mână o armă. O carabină, mai precis.

– Uitaţi-vă, vă rog, se adresă el Elenei, asta e arma soţului dumneavoastră?

– Nu se poate! exclamă ea. Asta este puşca lui Hans! De unde o aveţi?

– Asta aş dori să-mi spuneţi dumneavoastră. Mai precis, cum a ajuns în pădure? Si încă o întrebare: De ce era foarte aproape de locul în care a fost găsită victima şi avea încă pe ţeavă un tub al unui cartuş tras. Sigur, este lesne de înţeles, glonţul acesta este cel care l-a ucis pe soţul dumneavoastră.

– Si de unde ştiţi că asta e arma cu care a fost ucis soţul meu?

– Bănuiesc. Sau, nu! De fapt sunt sigur! In timpul vânătorii, s-a auzit o împuşcătură ce semăna cu zgomotul produs de o carabină. Soţul dumneavoastră a fost ucis de glonţul tras dintr-o armă de acest fel care nu a fost găsită. El a fost la vânătoare cu arma clasică... Ce căuta asta acolo? De aceea cred...

Femeia se prăbuşi pe un fotoliu aflat în apropiere. Palidă la faţă, nu mai putea să spună nimic. Incepuse să tremure. Un tremur nervos. Gestul reflex, pe care nu îl putea stăpâni fusese observat imediat de către anchetator.„ Sigur doamna asta ştie mai multe decât spune.” gândi Viorel. Simţi că este momentul să atace: – Mi se pare mie, sau dumneavoastră ascundeţi ceva?

– Vai de mine, domnule! Cum îndrăzniţi? Mă acuzaţi de ceva? sări Elena vorbind greu, sufocată de indignare.

– Sincer, încă nu. Dar cred că aveţi o legătură cu această faptă. Stiu că aveaţi motive, Hans se purta urât şi era pe punctul de a pierde moşia.

– Mă uimiţi domnule! Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea dumneavoastră!

Tânăra începuse să plângă. Ascunzându-şi faţa în palme, ea nu mai putea decât să spu-nă: Nu e adevărat... nu e adevărat... Nu ştiu nimic... L-am iubit, să ştiţi... apoi contunuă: – Imi pare rău, dar nu pot vorbi acum. Vă rog să plecaţi...

– Nu pot pleca, mai ales acum, când aţi aflat ce bănuiesc. In acest moment nu sunt un musafir. Am o misiune oficială în calitate de anchetator şi dacă mă alungaţi din casa dum-neavoastră voi crede că aveţi unele secrete iar aspectele astea necesită a fi lămurite. Trebuie să mă înţelegeţi, nu vă bănuiesc de nimic, dar apar nişte elemente interesante pe care vreau să le clarificăm. Nu putem afla adevărul decât în acest mod.

– Măcar, daţi-mi voie să fiu asistată de Mircea. E un bun prieten. Singură mă pierd cu firea şi poate spun prostii.

Vă servesc un ceai şi trimit după el. Va veni imediat. Vă rog să îmi faceţi această favoare.

– Sunt de acord, având în vedere că este la curent cu toate.

– Aşa e, şi în plus de asta, a absolvit Faculatea de Drept în tinereţe. A fost judecător o vreme.

– Consideraţi că aveţi nevoie de un avocat?

- 100 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

– Nu! răspunse tăios femeia. Nu sunt vinovată de nimic, dacă asta vreţi să insinuaţi, deci nu am de ce să mă apăr. Doar că eu acum sunt tulburată iar el ştie ce trebuie spus.

Elena ieşi imediat din cameră şi la scurt timp reveni ducând o tavă pe care se aflau două ceşti cu ceai.

– Haideţi să aşteptăm şi să ne păstrăm calmul, a spus ea. Am trimis-o pe Maria. Ajunge imediat.

Intr-adevăr, nu trecu multă vreme de când se terminase ceaiul şi în curtea conacului se auzi zgomotul produs de un motor turat al unei maşini ce se grăbea spre intrarea principală. Mircea, într-un suflet intrase direct în salon, sărută călduros mîna gazdei apoi după ce îl, salută şi pe ofiţer, întrebă: – Am venit cât am putut de repede... Dar ce se întâmplă?... Elena, văd că ai plâns, continuă el după o scurtă pauză. Domnule, aveţi ceva nou în anchetă? întrebă aşezându-se comod pe o canapea din piele.

– Este ceva nou, intră în discuţie Viorel. Am găsit în pădure o carabină aproape de locul unde a fost ucis Hans.

S-a tras cu ea.

– Aha! Asta e carabina care s-a auzit la vânătoare, ştiam eu ceva! interveni Mircea.

– Vă rog să mă lăsaţi să continui... Arma este a lui Hans!

– Cum? sări Popescu. Elena, aşa e?

– Da, spuse ea pierdut, că deabia se auzi.

– Adică a fost omorât cu proria lui armă? Cine putea să o ia? Cum a ajuns puşca în mâ-na criminalului?

Vladimir! Daaa! El a fost. A pândit momentul şi i-a furat arma...mare nemernic.

– Se poate, spuse poliţistul. Vladimir l-a ucis pe Hans. Este stabilit. Bun! Arma a luat-o el de la conac profitând poate de starea de beţie a soţului dumneavoatră. Dar vreau să vă întreb doamnă, de unde avea criminalul hârtia pe care era scris biletul găsit asupra lui?

– Adică? Ce vreţi să spuneţi?! întrebă ea mirată.

– Bileţelul mirosea a esenţă de trandafiri, dar hainele lui, nu! Inseamnă că nu era al lui. Dumneavoastră folosiţi astfel de arome, că am simţit mirosul...

– Da, sigur!

– Aduceţi vă rog caseta aia în care ţineţi banii mărunţi, că vreau să vă arăt ceva.

Fără să înţeleagă despre ce e vorba, ea se deplasă în locul unde se afla cutia cu valori şi a înmânat-o anchetatorului fără să spună ceva. Viorel o deschise încet, ca pentru a nu distruge ceva, apoi scoase o hârtie frumos împăturită căreia, cineva i-a rupt un colţ. Elena şi Mircea priveau nedumeriţi la demonstraţia făcută de poliţist şi aşteptau să vadă ce mai are el de zis. Deodată, comisarul scoate din buzunarul hainei un petec de hârtie şi punându-l lângă cea scoasă din cutie, arătă că de acolo fusese rupt.

– Vedeţi? spuse el.

– Ce înseamnă asta? întrebă Mircea, vrând parcă să se convingă de faptul că a bănuit co-rect despre ce e vorba.

– Este de prisos să vă spun acum, că biletul găsit asupra lui Vladimir este de aici! Doamna Elena, ce puteţi să îmi spuneţi despre asta?

Femeia tăcea. Nu îi venea să creadă cele ce auzise. Cum adică? Era bănuită de tragedie? De complicitate cu criminalul?

– Mircea, spune tu ceva, nu mă lăsa aşa, se adresă ea prietenului său.

– Domnule, spuse acesta pe un ton protocolar. Credeţi că biata femeie a complotat uci-derea soţului ei?

– Să nu ne pierdem cu firea, spuse Viorel. De aceea suntem aici, să clarificăm totul. Da? – Da, răspunseră cei doi. Spuneţi, continuă apoi Popescu.

– Să vă spun cum stau lucrurile, acum, cu datele pe care le am, începu ofiţerul. Deci, eu expun cele constatate, nu mă întrerupeţi şi să nu credeţi că este sfârşitul anchetei. Doamna Elena, ştiu eu, ştie toată lumea că soţul dumneavoastră se purta urât cu toţi. Juca Poker şi era să piardă moşia. Mai ştim că Vladimir vă simpatiza...

– Nu e adevărat, spuse femeia enervată de presupunerea poliţistului.

– V-am rugat să nu mă întrerupeţi. Vladimir l-a ucis pe Hans, cu arma furată încă nu ştim cum, poate cu acordul dumneavoastră. Apoi, dându-şi seama de situaţie, şi văzând că nu poate ajunge la inima dumneavoatră, pentru a vă salva, s-a sinucis. Dar când a rupt bileţelul? I-aţi dat dumneavoastră sub alt motiv hârtia? Si mai avem un detaliu important: Vă rog să priviţi cu atenţie şi să îmi spuneţi ce observaţi, mai spuse poliţistul dându-le biletul de adio pe care l-a avut Vladimir în momentul morţii.

Mircea citi cu atenţie apoi dând hârtia Elenei, spuse: – Nimic deosebit... tu vezi ceva? întrebă uitându-se către tânăra care după ce analiză cu atenţie dădu din cap în semn de negaţie, fără a scoate o vorbă.

– E scris de o femeie, spuse comisarul simţindu-se obligat să clarifice chestiunea.

– Asta e! stigă Popescu bătând cu picioarele în pardoseală. Cum de nu mi-am dat seama?

Elena pălise deja. Privea undeva în gol. Nu îi venea să creadă.

– Nu este adevărat, domnilor! Vă rog să mă credeţi! izbucni din nou în plâns...

– Doamnă, nu vă bănuiesc de nimic! Cine mai avea acces la cutia cu valori?

– Maria... Da! Pe ea o mai lăsam câteodată să ia bani pentru diverse lucruri mărunte. Acolo erau şi cheile de la dulapul cu arme al soţului meu. Poate a lăsat cutia deschisă şi Vladimir a luat din ea cheile şi hârtia.

– Se poate, se simţi obligat Mircea să intervină. E o idee...

– Da, răspunse Viorel. Vedeţi, de aceea am vrut să discutăm. Haideţi să vorbim şi cu Maria. Vreţi să o chemaţi?

Menajera intră timidă în salon.

– Ia loc te rog, spuse ofiţerul.

– Mulţumesc, spuse ea cu voce stinsă. Am ascultat puţin la uşă, dar fără să vreau, să ştiţi! Doamna nu e

- 101 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

vinovată! Ea nu ştie nimic despre moartea conaşului... Dar acum, că o bănuiţi pe ea, nu mai pot să tac. Nu pot să mai duc această povară în spate şi în suflet.

– Ce vrei să spui? întrebă Mircea.

– Sandu al lui Crudu l-a omorât... Eu l-am ajutat, să ştiţi! El l-a omorât şi pe Vladimir, săracul, ca să ascundă crima... Aici nu l-am mai ajutat de bunăvoie. M-a ameninţat....

– Cum? strigă deodată Elena, stăpânindu-se cu greu să sară la gâtul Mariei. Voi? Tu? Cum aşa? Ce-ai avut cu el?

– Linişteşte-te, spuse comisarul. Povesteşte de la început, sau vrei să te întreb eu, ca să fie mai uşor?

– Spun eu, dar mă mai şi întrebaţi, dacă uit ceva. Spun tot, nu las nimic. Nu mai pot răbda... Sandu, e un om din sat, un ţăran, dacă nu ştiţi, domnilor, că doamna îl ştie. Tatăl lui a fost omorât cu ceva timp în urmă... în vară a aflat că domnul Hans i-a făcut felul. Cică i-a zdrobit capul cu o piatră. Nu ştiu, o fi sau nu o fi aşa... Dar de atunci, el dorea să se răzbune. Mi-a spus într-o zi, ce are de gând şi am fost de acord să îl ajut...

– De ce, Maria? De ce? întrebă stăpâna.

– Trăiam cu el, aşa ca bărbat şi femeie, ştiţi dumneavoastă, răspunse ea.

– Cu cine? Cu Sandu? întrebă Mircea făcându-se că nu înţelege.

– Nu!... Cu conaşul... cu domnul Hans, răspunse stins femeia.

– Nu se poate! Elenei i se părea că toate cele auzite fac parte dintr-o piesă de teatru. Cum, tu erai amanta lui?

In casa mea?

– Nu vă supăraţi doamnă, eu nu am vrut... M-a siluit, acum vreo doi ani şi de atunci m-a forţat de câte ori avea chef. Am rămas grea o dată dar nu cu el. M-a dus la un doctor de l-am lepădat... Inainte de a muri conaşul, eram vânătă pe faţă, vă amintiţi, nu?

– Da, spuse doamna, fără să îşi ia ochii de la menajeră.

– Nu am căzut, aşa cum v-am spus. M-a lovit domnul. M-a bătut rău, nu era prima dată. Dar atunci a fost cel mai rău. De multă vreme am hotărât să îl omor cu prima ocazie.

– Dar de ce te-a lovit? întrebă Mircea.

– I-am spus că vreau să mă mărit. Găsisem un băiat în satul vecin. Ne iubeam... conaşul a spus că sunt numai a lui...nu m-a lăsat...

– Bine, şi apoi? se arătă nerăbdător Viorel.

– Domnul mi-a spus de vânătoare. Mi-a mai zis că vine Sandu să îi cureţe armele. Ce bine, m-am gândit...

Acum e momentul... Dumnezeu mi-a dat un semn! Am vorbit cu omul ăsta şi a fost de acord. I-am dat cheile de la dulapul cu arme, aşa cum mi-a poruncit Hans. Acum pot să îi spun numai Hans, că nu mă mai bate... După ce a plecat ţăranul, i-am promis că a doua zi îi voi da o puşcă din dulap. Că el nu are aşa ceva. Mi-a mai spus că ştie să tragă, că a fost la război... I-am dat arma, apoi... Stiu doar că nu a mai adus-o...

– Asta e? întrebă comisarul Viorel arătând puşca gravată.

– Da, răspunse femeia plângând. Vă rog să mă iertaţi, doamnă! Dumnezeu să mă ierte...

– Câte cartuşe i-ai dus?

– Ce-s alea?... Nu ştiu... Eu i-am dus doar puşca.

– Aşa ceva, spuse Viorel arătându-i femeii tubul, doar că mai are ceva ascuţit în faţă. Iţi aminteşti?

– Nu, nu! Aşa ceva nu i-am dat...

– Si atunci, cum l-a împuşcat? Că fără cartuşe, nu putea, strigă Mircea enervat.

– Nu ştiu, domnule, vă rog să mă credeţi... nu am ştiut că e nevoie şi de chestii din alea...eu am crezut că dacă îi dau puşca totul se rezolvă, mai spuse Maria printre lacrimi.

– Despre biletul ăsta, ce poţi să ne spui? întrebă anchetatorul arătându-i bucata de hârtie pe care o găsise în buzunarul lui Vladimir.

– Eu l-am rupt, din cutia cu bani a doamnei... Acum m-a forţat el. A spus că dacă nu îl ajut să îl omoare pe domnişorul Vlad, mă ia cu el când se predă... I-am dat hârtia, adică doar bucata... răspunse menajera ştergându-şi lacrimile cu colţul şorţului.

– Cine a scris mesajul? Că nu era scris de bărbat!

– Eu, că Sandu nu ştie carte. Dar el mi-a spus ce să scriu... V-am spus, m-a ameninţat...

– Si mai departe? întrebă Mircea.

– Cam asta-i tot, spuse femeia plângând în continuare... Vă rog să mă iertaţi...

Maria era prinsă într-un tir de întrebări, din toate părţile. Necesitatea lămuririi tuturor aspectelor dar şi vestea crudă primită de ceilalţi, făcuseră deja din ea o ţintă. Se simţea acuzată şi condamnată, cum a putut să facă un asemenea gest? Cine o va mai ierta acum?

– De ce nu mi-ai spus? o întrebă Elena. Puteai să îmi relatezi toate cele prin care treceai şi te ajutam eu cumva, nu asta e soluţia, să omori oameni...

– Nu vă supăraţi doamnă, dar nici pe dumneavoastră nu v-aţi putut ajuta... spuse menajera plângând. Eu nu am văzut ce făcea conaşul cu domnia ta?

– Ai avut motivele tale şi te înţeleg, aşa, ca om. Dar trebuie să ştii că ai încălcat legea, spuse comisarul Viorel Marinescu. Te rog, continuă el, să nu pleci de la conac până nu discut şi cu Sandu, poate mai am nevoie de lămuriri.

Bine?

– Sigur, spuse printre suspine Maria.

Comisarul se întoarse spre Elena, privind-o direct în ochi: – Imi cer scuze, doamnă, pentru felul în care am abordat problema. Dar altă cale nu am găsit.

– Nu este nimic. M-am simţit ofensată de acuzaţiile dumneavoastră dar le trec cu vede-rea. Stiu că nu aţi fost rău-intenţionat.

– Vă mulţumesc. La revedere!

- 102 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Florin Alexandru Fragment din romanul „Artizanul păcatelor” Grigore Horozei făcuse un efort considerabil în plus, şi anume de a-l duce pe Jaba la domiciliul acestuia, situat în cartierul Medeea, pe strada Locomotivei, dar cu ce preţ! Cu puţin înainte de destinaţie, în tentativa de a evita un câine vagabond, a trecut cu roţile din dreapta printr-o groapă răsărită în asfalt, cum sunt multe astfel de capcane în Constanţa. Consecinţa? Suspensii afectate, punte îndoită, janta roţii din spate, ovalizată.

Părul creţ al lui Horozei se ridicase precum o cutie de scobitori. După o serie straşnică de înjurături la adresa gropilor şi a celor de teapa lui Jaba, cu el în frunte, se calmase şi sunase la o firmă de tractări auto, apoi pe Gripină. În scurt timp, Opelul său a ajuns la un service auto, iar el, la sediul companiei împreună cu Ciprian Baltiş şi Emil Tipăreanu, care l-au recuperat de pe drum.

Fiind toţi în biroul comandantului, alături de procurorul Visarian, Gripină vorbi: -Să o luăm cu începutul. Petre, în urma dizlocării de forţe în pădure, nu am obţinut nimic. Nici urme, nici scule, doar faptul că prietenii noştri, câinii de urmă, au mers anapoda printre copaci, ulterior oprindu-se brusc la marginea drumului naţional, distanţă de cinci sute de metri faţă de locul crimei.

- Exact, întări Stan. Probabil că asasinul a mers în zig-zag printre pomi. Cât despre locul crimei, putem emite două ipoteze: unu, criminalul săvârşeşte crima pe loc şi apoi îl înţepeneşte pe Asan de copac, şi doi, îl ucide în altă parte şi îl cară în cârcă. Ipoteză care, după părerea mea, cade.

Chiar dacă nu am găsit urme de târâre, ar fi trebuit să se vadă dâre sau picături de sânge ori urme create prin apăsare de la încălţămintea ucigaşului, datorită greutăţii purtate.

- De acord, zise Gripină. Ce putem să certificăm este că ucigaşul a avut un complice care a sosit la locul potrivit după ce i s-a transmis prin telefon. O maşină staţionată pentru mai mult timp în acea zonă, ar fi atras suspiciuni. O maşină de ocazie se exclude, fără îndoială. Bun, ce avem în urma audierilor? Alex?

- După ce am ascultat şi depoziţiile oamenilor lui Jaba, inclusiv pe-a lui Degeţel, le-am corelat cu cea a umflatului şi nu am obţinut nimic spectaculos. Treaba cu poveştile citite, plata banilor adunaţi, intenţiile viitoare ale lui Jaba, toate s-au potrivit. Altceva...

- Ciprian şi Emil, ce-aţi obţinut din discuţiile cu membrii familiei acestui Cox şi cu vecinii?

- Slabe amănunte, răspunse Baltiş. O grămadă de habar n-am, mulţi dintre cei chestionaţi, plini de spaimă, vorbe incoerente şi, în general, Asan caracterizat drept un copil cuminte, stricat de Jaba. Aversiunea bărbaţilor faţă de umflat se accentua când aduceam vorba despre el. După ei, el reprezintă unicul suspect. Muierile, în schimb, îşi făceau de lucru când se vorbea despre grăsan.

- Câţi copii primise Jaba la cerşit, proveniţi din Anadalchioi? întrebă surâzând, Gripină.

- He, he! Cinci.

- Cinci copii, cinci cadâne trase pe cosor, concluzionă Dragu. Al naibii butoi de grăsime!

Plângea că îi scade profitul, că i se topeşte afacerea. Păi, la hoitul lui nu mai trag femeile cum trăgeau înainte. Nu mai vin cu progeniturile. În afară că s-a deformat, necesităţile sale culinare au crescut dramatic, iar cerşetorii lui resimt asta. Dacă îndeletnicirea lui, oricum se şubrezise, după episodul ăsta se va evapora curând. Dacă ar fi după mine, şi mâine i-aş decima personalul.

-Să-l mai lăsăm puţin în pace, recomandă Gripină. Să-i dăm impresia că nu ne interesează măgăriile lui. În schimb, instruiţi-vă ciripitorii pentru a obţine ceva nou printre oamenii lui. Bun, să recapitulăm. Avem un singur suspect: Jaba. E clar că nu el poate fi acuzat de omor în mod direct.

Treaba murdară a fost înfăptuită de altcineva. Întrebarea este: îl vede cineva pe Jaba capabil să plătească un asasin de talia celui cu care ne confruntăm noi?

- 103 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

- Pentru ce avea el de recuperat, vorbi Stan, e puţin probabil. Un astfel de criminal se plăteşte cu bani grei. Ca să nu mai vorbim de firea lui. Nu-l simt în stare de aşa ceva.

- Să nu ne lăsăm amăgiţi de un individ ca ăsta, reacţionă Dragu. Nu ştim ce-i poate capul.

- Înverşunat mai eşti, frate, vorbi şi Marinuş. Ai un colţ împotriva lui, dar nu pot să-ţi fiu proptea. Eşti prea pornit pe el.

- Eu cred că unul ca Jaba nu şi-ar fi cheltuit bănuţii pentru un asemenea caz, interveni Tipăreanu. Orice ban cheltuit înseamnă un dumicat în minus, ceea ce l-ar putea afecta. Iar el nu este atât de prost să nu-şi gestioneze cu atenţie veniturile, mai ales că siguranţa lor se clatină.

- Excelentă expunere, tinere, spuse Visarian, vorbind pentru prima dată. Şi să ştiţi, domnule Dragu, că are dreptate domnul Marinuş când spune că sunteţi înverşunat.

- Mult mai mult decât s-ar cuveni să fiu eu, rânji Horozei. Ştim bine prin ce chinuri a trecut maşina mea.

Un cor de râsete izbucni deodată, destinzând atmosfera.

- Şi biroul meu, săracul, cred că nici într-o săptămână nu mai scapă de mirosul din interior, iar despre canapea ce să mai spun? Apropo, să cumpăr un spray cu miros de flori, poate are efect deşi sunt sceptic.

O nouă repriză de râs se porni. Era mai bine aşa, buna dispoziţie dă posibilitate creierului să gândească limpede.

Telefonul fix sună, iar Gripină răspunse: -Doctorul Crişan la telefon.

-Te salut docule, Haralamb sunt.

- A, te salut şefule. Am ceva pentru tine.

Lui Gripină îi crescu pulsul.

-După cum am spus şi la faţa locului, asfixie mecanică. Prin sugrumare. Forţă brută. Organe interne de la nivelul gâtului, afectate, hemoragie internă. Până aici e normal, ca să spun aşa. Dar, fii antenă! Am găsit o bucată de hârtie, înfăşurată şi ascunsă într-un tub de plastic.

-Unde naiba? Băieţii mi-au zis că au căutat cu atenţie.

-Au căutat, dar nu şi în anus.

-Undee!?

-În cur! Ce, nu ştii ce-i ăla anus?

-Hai, doctore, că nu e de glumit. Ptiu, fir-aş al naibii! Scrie ceva, bănuiesc. Ai citit?

-Desigur, nu puteam să pierd ocazia. Nu găseşti în fiecare zi o însemnare... vârâtă în dos.

-Ce scrie?

-Citez: „Ştiu multe despre tine. Trebuie să vorbim.”

-Măi să fie! Cum este scrisul?

-Hai, că am treabă! Vino şi ia-o. Îţi garantez că nu miroase, hi, hi, hi!

După douăzeci de minute, hartia mult aşteptată sosi, adusă de Marinuş. Un petec de hârtie albă, în forma unui dreptunghi cu laturile exacte, având însemnate pe două rânduri textul „ŞTIU MULTE DESPRE TINE. TREBUIE SĂ VORBIM.” Un scris uniform, cu litere majuscule de mână, într-un stil caligrafic de o ţinută estetică impresionantă. Dacă nu făcea obiectul unei crime oribile, ţiera mai mare dragul să-l priveşti şi să-l admiri.

-Un text care exprimă o ameninţare sadea, vorbi, primul, Gripină. Întrebarea principală: ce căuta asupra lui Cox? -Răspunsul principal: autorul răvaşei l-a însărcinat pe el să o ducă destinatarului. Destinatar care nu a stat prea mult pe gânduri şi l-a executat pe amărâtul ăla cu intenţia de a băga frica în expeditor.

-Răspuns bun, Petre, spuse detectivul şef. Voi ce spuneţi?

Ceilalţi detectivi aprobară raţionamentul lui Petre Stan.

-Şi totuşi, ca să nu rămânem cramponaţi de această ipoteză, Petre şi Alex, mergeţi la Mustafa

- 104 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Cadri acasă. Căutaţi înscrisuri şi comparaţi-le cu biletul nostru. Astfel, vom fi lămuriţi cu privire la aportul lui Jaba în porcăria asta. Până vă întoarceţi, noi ne punem mintea la contribuţie ca să găsim şi alte argumente. E seară deja, dar sper că nu şi-a întins burdihanul în iatac.

-Cred că eu mă voi retrage, zise procurorul Visarian. Domnule Gripină, vă rog să mă ţineţi şi pe mine la curent cu orice noutate.

-Categoric, domnule procuror.

Puţin mai târziu, Alexandru Dragu conducea Renault-ul său pe strada Eliberării. Atât el, cât şi colegul său aprofundau în linişte datele cazului când, deodată, Stan strigă ca ars: -Opreşte! Opreşte!

Dragu se conformă şi opri ceva mai în faţă, pe dreapta.

-Ce-i Petre? Ce s-a întâmplat?

-Am văzut-o pe Raluca, spuse Stan, şoptit, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de însăşi fiica sa. Am văzut-o... Cobora dintr-o maşină de serviciu. Nu ştiu ce face pe aici. Aş vrea... aş vrea să pot să-i spun... La naiba, condu mai departe!

-Petre, cât o să te mai ascunzi? Mereu ai crezut că nu este momentul. Eu sunt de părere că în cazuri de genul ăsta, important este instantaneul. Dacă stai să-ţi creezi momente, nu vei reuşi vreodată. Aşa că, du-te! Intră în vorbă cu ea. Trebuie să-ţi spună ceva. Orice, nu contează. Vei şti şi pe ce treaptă te vei situa.

Petre îşi privi colegul în ochi. Cerşea îndurare. Nu se credea în stare de un asemenea pas acum. Îi tremurau picioarele.

-Du-te! Coboară, omule! Uite, eu plec spre Jaba. În funcţie de ce găsesc, te sun. Hai! Nu pierde clipa!

Petre Stan deschise portiera. Întunericul nopţii îl apăra. Căută din priviri până ce găsi un loc propice pentru a se ascunde. Nu avea curajul să acţionze rapid. Trebuia să-şi recapete suflul inimii.

Mai bine s-ar fi bătut cu trei de teapa lui Jaba. Coborî. Ca să-şi învingă temerile, căută o glumă: -Alex, să nu cumva să-l arunci în aer.

Dragu râse.

-Fii liniştit, nu azi.

Făcu un pas pe trotuar. Destul pentru ca Dragu să demareze de lângă el. Urmări maşina cu privirea. Salvarea lui dispăruse. Ce gust amar dau astfel de senzaţii. Petre îl simţi. La pachet cu broboane de transpiraţie care şiroiau pe frunte şi pe spate. Îi veni să scuipe, dar o zări pe Raluca.

Discuta cu un tânăr. Să fie, oare, prietenul ei? Într-un fel, simţi că împrejurarea îl favoriza. Nu se cădea să intervină. I se păru că tinerii vorbeau şi râdeau. O vreme surprinse doar şuşoteli. Atmosfera şi mirosul parfumului de lavandă îl mai linişti. Încercă să prindă câteva sunete, dar nu izbuti. În cele din urmă, îşi ivi puţin capul după copacul ce-i deservea drept scut. Văzu chipul fiicei sale la lumina unui bec de stâlp. Îşi ducea frecvent mâna la ochi şi se ştergea. Ascultă cu atenţie. Frânturi: „e grav”. Îşi încordă privirea. Tresări intens. Raluca nu râdea, ci plângea. O văzu aşezându-se pe vine. Îşi ţinea faţa în mâini. Tânărul care era cu ea o mângâie pe păru-i roşcat. Îl auzi: „...să fie bine”. Se ridicară.

Raluca îşi ştergea lacrimile. Fiica sa suferea, iar el nu putea face nimic. Simţi că se îneacă de nervi.

Gata cu emoţiile negative. Va face pasul cel mult aşteptat. Trase aer în piept. O dată, de două ori, de trei ori. Pieptul i se dilatase, gata de explozie. Şi chiar în acel moment o auzi. Ca un gong îndepărtat. În spatele său, cerul se aprinse. O pală de foc ţâşni pentru câteva secunde, apoi se topi.

-Dinspre Medeea vine!

Glasul fiicei sale îl trezi la realitate. O văzu urcând în maşina de serviciu, însoţiă de tânar şi apoi ţâşnind către locul deflagraţiei. Stan căută cu disperare un taxi. Deodată, înlemni. Pe partea opusă staţionase Dragu. Un fior îi străbătu tot corpul. Alex părea că zâmbeşte ironic.

Petre Stan simţi că i se face rău. Ochii i se înceţoşară, iar picioarele îi paralizaseră. Căzu în genunchi, în vreme ce chipul colegului său îi transmitea o bucurie imensă.

- 105 -

AntePortas

Revistă de literatură și artă

MIHAELA ROXANA BOBOC

GALERIA CU ARTIȘTI Pentru Mihaela Roxana Boboc poezia și arta au univers comun: șevaletul pe care pictează cuvinte și scrie în culori de suflet.

- 106-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CONSTANTIN MIHAI

GALERIA CU ARTIȘTI Arta este lumina care îl călăuzește de câte ori își desăvârșește lucrările.

Constantin Mihai (născut în comuna Brăești, jud. Buzău, domiciliat în București) împărtășește bucuria și mulțumirea trăită și de tatăl său, sculptorul Alexandru Mihai, care i-a insuflat această măiestrie și care cu siguranță acum îl urmărește, cu mândrie, dintre stele. Lemn sau metal, odată trecute prin mâna artistului, devin bijuterii.

Lucrările lui se află în multe biserici și mănăstiri din țară și de peste hotare.

Este o expoziție permanentă, pe care iubitorii de frumos o pot admira de câte ori trec pragul acestor lăcașuri sfinte. (G. Z.)

- 107 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARIUS AUREL CSENGER

GALERIA CU ARTIȘTI „Munca la rang de artă” – definește artistul plastic Marius Aurel Csenger lucrările sale. Într-adevăr, dacă pătrunzi în universul pe care cu drag îl creează, simți cum se împletesc culorile într-o armonie perfectă.(G.Z.)

- 108 -

AntePortas Ante Portas

TEATRU

Revistă de literatură și artă

Ioana Teodora Todorescu

TEATRU

Sfinxul de la Bădăcin PERSONAJE COMEMORATORI - tineri adunați la casa memorială OSKAR JASZI - prim-ministrul minorităților IULIU MANIU - erou al Marii Uniri OLIMPIA ZAMFIRESCU- martoră la ultimele clipe ale lui Maniu IVOR PORTER - ambasador și autor britanic ALEXANDRU TODEA- șeful măturătorilor din închisoare VASILE CIOLPAN - comandantul închisorii de la Sighet UN BĂTRÂN JUDECĂTOR UN DEȚINUT UN GARDIAN GARDIANUL-ȘEF – prieten bun cu Ciolpan (Scena prezintă două planuri temporale diferite ce urmează să fie luminate succesiv) ACTUL 1 TABLOUL 1 Casa din Bădăcin a marelui politician țărănist Iuliu Maniu, despre care acesta spunea că ,,parcă aerul este mai proaspăt. În liniștea grădinii uit greutățile zilnice”. În dreptul intrării sunt trei copaci bătrâni. Pereții casei sunt scorojiți, iar geamurile sparte. Cele trei corpuri ale casei au culoarea spălăcită, iar câteva țigle sunt căzute. Este o după-amiază de februarie. A nins greu în zilele anterioare, iar acum mai mulți tineri se adună printre nămeți în dreptul casei.

SCENA 1 COMEMORATORI (Câțiva tineri entuziasmați, îmbrăcați gros și murdari de noroi, se străduiesc să ajungă cu coroane de flori în dreptul casei, împiedicându-se prin nămeți) COMEMORATOR 1 (se urcă pe prima treaptă a casei și își rege vocea): „Dacă privim îndărăt la suferințele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu știm cum să mulțumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generația de acum, să trăim aceste timpuri de înălțare. În aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia națională se judecă după înțelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră.”

COMEMORATOR 2 (cu vocea tremurându-i din cauza frigului și frecându-și palmele): - Sunt cuvinte rostite de un erou, căruia îi datorăm onoarea de a trăi într-o Românie unită și liberă. Îl comemorăm, în această zi, pentru a-i înnobila sacrificiul. Haideți să fim vrednici de tot ceea ce a făcut Maniu pentru noi, căci pentru el patria a fost un trup și-un suflet!

COMEMORATOR 1: „Istoria ne-a învățat că nu trebuie să așteptăm nimic de la împărații străini și de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzește acum e că singura noastră forță care nu poate ținea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi voi, românii din Ardeal și Ungaria, suntem în drept să cerem această unire, fiindcă aci la voi este leagănul românismului...Cine poate să conteste ființei noastre naționale dreptul de a-și croi singură soarta, de a se conduce ea insăși și de a-și constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur și întreg?”

COMEMORATOR 2 (cu mâinile împreunate, privind în jos): Cei mai învârstă decât noi au fost pedepsiți pentru încercarea de a-i aduce un omagiu lui Iuliu Maniu. Au fost legați lângă câinele poliției și chinuiți, pentru că au îndrăznit să strige numele unui ,,trădător”. (Ridică privirea spre mulțime): A venit rândul nostru să-l strigăm în cor și să-i curățăm onoarea de om politic exemplar și erou al Unirii de la

- 109 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

1918. (Oftând, cu ochi triști): Câți cunoașteți chinurile prin care a trecut, atât el cât și colegii lui? De la Galați a ajuns la Sighet, unde drumul către moarte a fost deschis în fața lui Maniu!

TABLOUL 2 Biroul lui Iuliu Maniu, cu masa de lucru în fața bibliotecii cu volume îmbrăcate în piele. Pe masă se află o veioză mare, cu abajur alb, o fotografie de familie, o vază cu flori nemuritoare și câteva teancuri cu documente.

SCENA 1 OSKAR JASZI, IULIU MANIU (În biroul lui Maniu, în dreptul mesei de lucru, unul în fața celuilalt pe fotolii, Maniu discută cu primminstrul minorităților.)

OSKAR JASZI (pe un ton sever, preocupat): Domnule Maniu, cu toate că nu ne leagă o prietenie, de când ați plecat de la Budapesta am ținut să vă anunț că social democrații v-au pus gând rău.

IULIU MANIU (mirat): Cine, mă rog, și de ce?

OSKAR JASZI: Batthany și ceilalți miniștri! Vor arestarea și judecarea dumitale deîndată!

IULIU MANIU (vizibil enervat de informația primită):Domnule Jaszi, dar asta este strigător la cer! Pe ce temei să ceară arestarea mea? Nu am făcut decât să urmăresc interesele poporului român!

OSKAR JASZI : Din câte am înțeles, pentru înaltă trădare.

IULIU MANIU (mirat):Imposibil și de-a dreptul inacceptabil!

OSKAR JASZI (ușor amuzat, cu un zâmbet discret în colțul gurii): Imposibil? Vă rog! Poate nu vă dați seama de interesele ce stau la mijloc! Probabil le stați în drum!

IULIU MANIU (foarte hotărât): Pe mine nu mă va intimida nimeni!Voi sta în drumul oricui încearcă să nesocotescă interesele românilor!

OSKAR JASZI (cuprins de curiozitate): Dar în definitiv, ce vor românii?

IULIU MANIU (îl fixează pe prim-ministru cu privirea și răspunde prompt): Desfacere totală!

TABLOUL 3 În sala de proces, cu ușile închise, păzite de doi polițiști, mai mulți martori ascultă acuzațiile aduse lui Maniu și argumentele aduse de acesta pentru a se apăra.

SCENA 1 JUDECĂTOR, IULIU MANIU, MARTORI (Martorii se adună în sală, iar murmurul se liniștește când judecătorul își ocupă locul. Iuliu Maniu se ridică în loja acuzaților și începe procesul.)

JUDECĂTOR (trecându-și privirea de la dosarul de pe masă la Maniu și înapoi la dosar): Domnule Maniu, pe fondul procesului de astăzi se află mai multe capete de acuzare care privesc interesele directe ale patriei, interese pe care dumneavoastră le-ați dezonorat în vederea îndeplinirii obiectivelor personale, de defăimare a regimului. Ați intenționat să înlăturați prin forță armată guvernul condus de tovarășul Petru Groza!

IULIU MANIU (cu mâinile la spate, relaxat): Exclus! Lupta mea a avut un caracter eminamente politic!

JUDECĂTOR (citind): În perioada dominației ungare asupra Transilvaniei, activitatea dumneavoastră politică s-a desfășurat în termenii de colaborator al autorităților de la Viena și Budapesta, mai exact o politică de oprimare a poporului român!

IULIU MANIU (începe să se încordeze și să își spună opiniile apăsat): Sunt incapabil de compromisuri!

Aproape că nici nu m-aș putea numi politician. Pentru mine respectul față de țară este un principiu de moralitate! Aceste acuzații sunt nefondate!

JUDECĂTOR (continuând să citească cu ochelarii pe vârful nasului): Nu am terminat, domnule Maniu!

La unire, ați încercat să împiedicați actul istoric, punând numeroase condiții, pe care procurorii și social democrații le-au considerat, în urma unei analize amănunțite, ca fiind rău intenționate!(ridică pentru o secundă privirea spre Maniu, apoi continuă să citească): De asemenea, înainte ca războiul să ia sfârșit, ați dovedit că sunteți un reacționar și un sprijinitor al fascismului!

IULIU MANIU: Intențiile mele nu au fost nicio secundă împotriva intereselor țării, iar întreaga mea activitate politică s-a desfășurat în jurul cerințelor cetățenilor români.(Își pune mâinile pe balustradă, se apleacă ușor în față și privește spre instanță, fără să clipească): Cum se poate să fiu numit sprijinitor al

- 110 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

fascismului?

JUDECĂTOR (cu ton ușor ironic): Foarte simplu, domnule acuzat! În jurul datei de 23 august ați adunat în jurul dumneavoastră toți fasciștii, reacționarii, trădătorii de țară și agenții imperialismului, după ce în perioada războiului l-ați susținut pe Ion Antonescu și lupta împotriva Uniunii Sovietice!

IULIU MANIU (începe să gesticuleze, lovind cu degetul arătător în bara de lemn de care se sprijină): Îmi asum răspunderea pentru toate actele mele politice, iar aceste acuzații care mi se aduc sunt numai scorneli ale comuniștilor!

JUDECĂTOR (relaxat,aproape plictisit, căscând): Voi da citire rechizitoriului întocmit de domnul procuror militar: ,,Acțiunea trădătoare și criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache și a celorlalți acuzați nu este decât o încoronare a trădării naționale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Național-Țărănesc”. (Ridică privire peste ochelari, fixându-l pe Maniu): Luând în considerare cele spuse în cadrul procesului de azi, 11 noiembrie 1947, (se ridică în picioare, cu mainile făcute pumn pe hîrtiile de pe pupitru) îl condamn pe Maniu Iuliu, la temniță grea pe viață, pentru faptele de (ridică în dreptul ochilor o coală și începe să enumere): trădare națională, tentativă de surpare a ordinii constituționale, răzvrătire, insurecție armată, instigare la trădare prin necredință și instigare la trecerea frauduloasă a frontierei!

ACTUL 2 TABLOUL 4 Închisoarea de la Sighet, întunecată, cu celulele aliniate de-a lungul peretelui, de o parte și de cealaltă, pe trei etaje. Mai mulți gardieni se plimbă pe holuri. Pe jos domnește mizeria, iar în aer se simte un miros greu. Câțiva șobolani aleargă neobservați printre cizmele gardienilor.

SCENA 1 DEȚINUT, IULIU MANIU, GARDIAN (Pe holul închisorii se aude vocea unui deținut care anunță moartea cuiva. Gardienii urmeză să îi scoată pe toți la muncă.)

DEȚINUT (cu vocea răgușită): S-a mai stins o lumină!

IULIU MANIU (rugându-se și privind spre fereastra înconjurată cu sârmă ghimpată): Doamne, s-a mai dus un suflet judecat nedrept! Dă-ne putere, Doamne, ca să putem răzbi prin adevăr!

GARDIAN (în batjocură, mergând apăsat, cu mâinile la spate de-a lungul culoarului): Hai! La muncă, pușcăriașilor, până la 10 nu aveți voie să vă odihniți!Tovarășul Ciolpan a dat ordine clare ca toată lumea să iasă la muncă! Cine se opune, va fi tratat ca atare!

SCENA 2 OLIMPIA ZAMFIRESCU, IVOR PORTER (Ca o incursiune în timp, Olimpia oferă diplomatului britanic Ivor Porter informații despre ultimele clipe din viața lui Iuliu Maniu.)

IVOR PORTER: Olimpia, știu că-ți poate fi greu, dar îți mai amintești ceva de la Sighet?

OLIMPIA ZAMFIRESCU (privește în jos și oftează): Din păcate, da. Îmi amintesc noaptea în care mau mutat în altă celulă, în care se afla un om foarte bătrân și foarte bolnav.

IVOR PORTER: Fost membru PNȚ?

OLIMPIA ZAMFIRESCU: Maniu însuși, sau...ceea ce mai rămăsese din el. (Începe să își frece palmele): Era pe jumătate paralizat și nu se mai puea ridica din pat.

IVOR PORTER (ton tremurat): Probabil l-au torturat (înghite în sec) până au scurs și ultima picătură de viață din el.

OLIMPIA ZAMFIRESCU (cu privirea pierdută și mâinile împreunate): Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, fără să i se acorde îngrijire medicală. Devenise subnutrit.

IVOR PORTER (cu ochii umezi): Nu aveau sanatoriu la Sighet?

OLIMPIA ZAMFIRESCU (zâmbind ironic): Dacă aveau, cu siguranță nu-l foloseau. (Oftează din nou): Deținuții mureau pe capete. Pe Maniu l-am îngrijit, l-am spălat și l-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna.

- 111 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

SCENA 3 IULIU MANIU, OLIMPIA ZAMFIRESCU (Un gardian împinge o farfurie cu câteva resturi prin crăpătura ușii. Maniu cade, sleit, în rugăciune.)

OLIMPIA ZAMFIRESCU: Hai să-ți dau să mănânci, Iuliule!

IULIU MANIU (indiferent): Ce rost are? Oricum mă așteaptă moartea după colț.

OLIMPIA ZAMFIRESCU (îi ia mâna în a ei și îi zâmbește): Dumnezeu îi pedepsește numai pe cei vinovați! Nu-ți mai consuma puterile scrijelind peretele și lasă-mă să-ți dau să mănânci!

IULIU MANIU (cade în genunchi): E rugăciunea mea! E ultima mea speranță, dar în zadar!

OLIMPIA ZAMFIRESCU: Iuliule, te rog!

IULIU MANIU: Vreau să mă împărtășesc!

OLIMPIA ZAMFIRESCU (mirată, aproape panicată): Dar ce-ți veni? (ridică tonul și gesticulează): Ciolpan nu aude cum urlă durerea în oameni și crezi că-ți aduce ție preot?

IULIU MANIU (foarte calm, își împreunează mâinile sub bărbie): Trebuie! Nu mai am mult, simt!

IULIU MANIU (cu ochii închiși și capul plecat): Doamne Dumnezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistență morală și fizică. Curăță-mi, Doamne, gândurile, îndreaptă-mi judecățile, apără-mă de griji, necazuri și schingiuiri. Alungă de la mine lenea, neștiința și uitarea, micimea de suflet și nesimțirea împietrită.Doamne, Dumnezeule, îndură-te spre noi, omenirea păcătoasă și iartă-mi, Doamne, păcatele.

Ajută-mi, Doamne, să-Ți mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat. Nu mă lăsa Doamne! Isuse Cristoase ia-mă sub scutul Tău, Spirit Sfânt luminează-mi mintea, întărește-mi voința, arată-mi țintele nobile și mijloacele potrivite.Prea Sfântă Maria, roagă-te pentru noi, Arhangheli Mihail și Gavril, îngeri păzitori și spiritele bune, rugați-vă pentru mine și pentru ai mei! (se închină și rămâne nemișcat câteva momente) SCENA 4 OLIMPIA ZAMFIRESCU, ALEXANDRU TODEA (Prin crăpătura ușii, Olimpia se destăinuie, în șoaptă, lui Todea.)

OLIMPIA ZAMFIRESCU (oftând disperată): Alexandrule, ce mă fac?

ALEXANDRU TODEA (se apleacă pentru a auzi mai bine, privind în stânga și în dreapta pentru a nu fi văzut): Ce-ai pățit Olimpio?

OLIMPIA ZAMFIRESCU: Mai încet, să nu ne audă gardianul! (coboară vocea) Maniu zice că trage să moară și ține neapărat să se împărtășească!

ALEXANDRU TODEA (își pune mâinile în șold și se miră): Ce-ți e și cu bietul om! (dând din cap): Atâta s-a zbătut pentru interesele țării și uite unde a ajuns!

OLIMPIA ZAMFIRESCU: Cum facem să strecurăm un preot aici?

ALEXANDRU TODEA (foarte mirat, strâmbând din nas): Preot? Pe plantația lui Ciolpan? De-abia pot eu să-mi văd de măturat fără să se uite gardienii după mine de zici că urmează să dau vreo lovitură de partid.

OLIMPIA ZAMFIRESCU (neliniștită, gesticulând revoltată): Păi și ce-i fac? Îl las așa, pe bietul om, să moară?

ALEXADRU TODEA (se asigură din nou că nu îl vede nimeni): Tu încearcă să-l trezești că știu eu ceam de făcut! Așteptă numai să scap de gardian. O să-l împărtășesc chiar eu.

ALEXANDRU TODEA (începe să țipe arătând spre celălalt etaj al închisorii): Gardian, repede, gardian! La celula șase deținutul a început să se lovească singur, se aud bufnituri și țipete!

(Numaidecât trei gardieni se reped spre celula șase și îl iau în primire pe deținut).

SCENA 5 ALEXANDRU TODEA, IULIU MANIU (Prin aceeași deschizătură a ușii, în același mod) ALEXANDRU TODEA: Maniule, te-ai trezit?

IULIU MANIU (vocea îi tremură de durere, în timp ce pe frunte i se scurg sudori): Mor! ALEXANDRU TODEA: Vino lângă ușă!

IULIU MANIU (tot mai greu de înțeles, pierindu-i glasul și respirând greu): Nu mai vreau mâncare! Nu pot! Nu mai pot!

ALEXANDRU TODEA (privește spre gardienii care îl bat pe deținutul de la celula șase): Sunt eu,

- 112 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Todea, am venit să te împărtășesc! Apropie-te de ușă!

IULIU MANIU: Da preot unde-i?

ALEXANDRU TODEA (grăbit și panicat): De une preot? N-am patrafir, dar o să bag coada măturii prin ușă și o să te împărtășesc!

IULIU MANIU (se târăște jos din pat și se așază sub coada măturii în mătanie): Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Todea!

ALEXANDRU TODEA: Hai, Maniule, că nu mai e timp! O să ne prindă! (cu lacrimi în ochi): Spune-ți păcatele!

TABLOUL 5 Vasile Ciolpan stă la birou și semnează actele de execuție. Lasă stiloul și își pune secretara să cheme doi gardieni. Aceștia intră pe ușa din dreapta și se opresc, cu caschetele în mâna dreaptă, în fața comandantului, așteptând ordinele.

SCENA 1 GARIENI, VASILE CIOLPAN (Comandantul dă ordinul de execuție, iar gardienii părăsesc încăperea simultan, făcând stânga-mprejur, pe aceeași ușă pe care au intrat, cu caschetele sub mână.)

VASILE CIOLPAN (așezând hârtiile de pe birou): A venit momentul! (ridică privirea spre gardieni) Pregătiți-l pe Maniu (gesticulează din arătătorul drept), dar fiți cât mai discreți. Să nu știe nimeni.

GARDIENI (în cor, privind înainte): Da, domnule!

SCENA 2 GARDIAN-ȘEF, VASILE CIOLPAN (Ușa celulei se lovește de perete, iar cei doi gardieni îl iau pe brațe pe Maniu până la căruța din fața închisorii. Este incapabil să mai stea în picioare. Are 80 de ani și nicio urmă de putere. Nechezatul cailor face ca discreția să devină aproape imposibilă, iar vestea că celula a rămas goală se răspândește ca un fulger. ,,Maniu pleaca spre groapa comună și spre gloria eternă”. Este târât într-un sac, după ce îisunt rupte piciorele pentru a încăpea, și aruncat într-un neant de unde nimeni nu o să-l mai găsească vreodată) GARDIANUL-ȘEF (bătând ritmic în birou): Ciolpane, băieții și-au făcut treaba!

VASILE CIOLPAN (cu fruntea transpirată, dregându-și vocea): Foarte bine!

GARDIANUL-ȘEF (zâmbind de sub mustață): Avem doar o problemă! (deja rânjind) S-au cam prins.

VASILE CIOLPAN (scoate o batistă și începe să se șteargă pe frunte): Transmite-le doar atât: în celula numărul...s-a stins lumina! (oftând) Mi-a fost teamă de la început de moartea lui Maniu!

TABLOUL 6 Înapoi la adunarea din curtea casei lui Maniu.

SCENA 1 COMEMORATORI, BĂTRÂN DIN MULȚIME (Cu toții lasă privirile în jos și își împreunează mâinile pentru un moment de tăcere, în timp ce unul dintre tineri mai spune câteva cuvinte.)

BĂTRÂN (cu ochii în lacrimi): Iuliu Maniu a fost întruchiparea cinstei, a neînfricării și a iubirii de neam!

COMEMORATOR (aceeași atitudine solemnă,acoperind cu privirea mulțimea): Unirea n-ar fi avut loc fără Maniu, iar românii, la atâția ani de la libertatea de exprimare, personalitatea lui a fost dată uitării complet. Nu doar trupul, ci și sufletul au dispărut undeva, într-un loc neștiut. Și, chiar de ar vrea să se întoarcă, nu ar avea unde, căci nici casa, nici familia, nu-i mai sunt! Haideți să ne trezim acum, după 100 de ani, la valorile care ne-au dat prilejul de a avea țara pe care o avem astăzi! Maniu și-a lăsat averea, curajul și verticalitatea moștenire societății, iar noi putem lăsa moștenire generațiilor ce vor urma, amintirea eroilor reîntregirii neamului românesc!

- 113 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CRITICĂ LITERARĂ

CRITICĂ LITERARĂ

Cristina Ștefan SORIN MICUȚIU – Fereastra deschisă Al treilea volum de poezie, “Fereastra deschisă“, al hunedoreanului Sorin Micuțiu (este din Simeria, lângă Deva) ne aduce, după celelalte două volume “Vindecat de nevisare“ și “40“, o poezie filtrată, mai matură, în care transfigurarea pleacă din visul inițial pentru a deveni cale metafizică. Spuneam despre poet în volumul său de debut: „Sorin şi-a şlefuit scrisul în timp, într-o construcţie onirică fină, polifonică şi cu un impact de uşor mister asupra cititorului, de nedumerire, surpriza lecturii ducând la o înţelegere limpezită de mesajul poetului. El ne spune în cel mai simplu, dar determinant sens, că visul lui, contemplările lui, nu sunt dintr-o stare pasivă, au scop clar, acela că vizibilitatea, în tot spaţiul existenţei a credinţei în Dumnezeu, duce la vigorarea spiritului, dar şi la conştienţa de a fi. Şi iubirea...

Iubirea de oameni, de părinţi, a femeii dragi, sunt toate vindecări de suflet, de eşecuri, de neîmpliniri. Meditaţia spre acest sentiment, într-o curată comunicare cu natura, este apanajul unui poet edenic, haric, aşa cum nu se dezminte Sorin, indiferent de tematica abordată în poezie. El rămâne între cele două axe, hotărât, liniştit, sigur pe înţelegerea sa, rămâne privitor spre stele între verticalitatea divinului şi orizontalitatea iubirii.“ (Prefața volumului “Vindecat de nevisare”, ArtBook, 2012) „După trei ani, realizează, tot la editura ArtBook, volumul “4o“, în care continuă o compoziție pe direcția onirică și de credință: “Înfăşurat în giulgiul visării”, poetul arhivează vise, reflexia semnifică imaculat şi cuminte, realitatea sa poetică venind şi din meditaţii mistice. De fapt, emoţia limbajului său liric este în codul creştin asumat, identificându-se cu el.( Prefața la volumul “40“) Acum, la volumul de o a treia treaptă poetică, Sorin Micuțiu menține linia reflexivă și o accentuează pe trei tematici: a timpului ireversibil, a sentimentului de dor, a libertății ca simțire harică. Este și prima parte a volumului în care conexează acești vectori lirici în cumințenia versului care-l caracterizează: “Ca un miel fără glas/ am învăţat să înfrunt necazul,/ că e mai bine de la mine să las/ şi să întorc mereu obrazul“(Poveste de viață – Autobiografică) Sorin Micuțiu, introvertit, dar condus de mentalitatea creștină manifestă, își asumă misia de curățire a sinelui prin efect direct al versului, deschis, ceea ce induce prospețime, nostalgie, melancolie și transfigurează poetul pe calea binelui și frumosului. Introspecția este leacul, nostalgia copilăriei, dorul de ea fac spinii să înflorească “în lutul firii ascunși“ (Dor nebun de mine însumi) pentru că: “mi-e dor să adorm în grădină/ cuibărit în căpiţa de fân/ să simt cum toarce ca o pisică/ în suflet copilăria.“ Timpul, reduta necucerită de muritori, apare în versuri într-o conotație resemnată, un dat autotelic, poetul vizualizându-l ca pe un prezent dăruit, viitorul nefiind trăit, așadar neexistând: “timpul nu mă susţine/ oare câte uşi voi mai închide/ de emoţie/ de frică/ nu voi şti niciodată“.

Meditația mi-a amintit de Preafericitul Augustin (354-430) cu noema căruia se aseamănă viziunea poetului despre timp: “Timpul este o dimensiune a sufletului: trecutului îi corespunde memoria, prezentului îi corespunde atenția, iar viitorului îi corespunde așteptarea. Devenirea este interiorizată, regăsită numai prin analiza sufletului(conștiinței)“ “nu mai ridic anilor redute taxez fiecare clipă neîndulcită aşternută cu dibăcie pe geana amurgului

- 114 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

mă remontez fără aranjamente şi măşti (Şi lacrimile se evaporează)“ Și noțiunea de libertate are la Sorin Micuțiu înțelesul creștin, de libertatea de a alege în opțiunea de a propovădui binele și frumosul.

“Libertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău“, a spus Preotul Iustin Pârvu în lecțiile despre “Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, p. 7071). Exemplară în acest sens este poezia Libertate, în care este inclus (ca vers) și titlul volumului “Fereastra deschisă: “Libertatea/ este uitare de sine/ de n-ar fi zăbrelele/fereastra deschisă/ spre curtea interioară/ durerile din ziduri/ și moartea/topită-n podea/ evadez în tăcere/ pe aripile rugăciunii/ mă trezesc/ în dangăt de clopot“. Mare putere de sugestie are metafora ferestrei deschise spre interiorul omului, în timpul rugăciunii și Sorin Micuțiu realizează însăși învățătura principală a creștinismului de înălțare spirituală prin rugăciune. Am ales împreună titlul Fereastra deschisă dată fiind simbolistica puternică a sintagmei. În religia creștină Fereastra este simbolul Fecioarei Maria iar deschiderea sa permite pătrunderea nestingherită a luminii, lumina ca purificare sufletească, ca intrare a luminii divine. De aceea, marile catedrale creștine au ferestre în vitralii prin care să pătrundă lumina sfântă a “Ierusalimului ceresc“, în fapt reprezentând spiritul divin…Volumul lui Sorin Micuțiu poate fi o fereastră spre lumina divină, spre un spirit curat, blând, omenos așa cum îl cunoaștem pe poet. El este cel care care se confesează în vers în note calde, deschide cititorului o perspectivă sufletească pozitivă: “Păstoraş la oi, copil fiind le-am urmărit umbletul alergând desculţ prin iarbă... Şi-n ochii lor privind, mi-am oglindit zâmbetul. nici ceasul înapoi nu-l dau mă rog doar ca orele să îmblânzească tăcerea dincolo de realitatea zilei e Veșnicia și bucuria de a trăi“ Capitolul al doilea din volum, Semințe de credință și Psalmi de suflet, cuprinde versuri religioase, în note melodioase. Metanoia este o temă favorită: “Sunt/ vinovat de neveghere,/ de necuvânt,/ şi neiubire,/ vinovat de necântare,/ de nelumină şi nelucrare...“ Alternând poezia cu rimă, ritmată cu cea în vers alb, psalmii, rugăciunile, meditațiile, într-un ton echilibrat, Sorin Micuțiu marchează sentimentul iubirii de Dumnezeu ca trăire fundamentală, ca trăire superioară a omului, singura dătătoare de sens edenic existenței.

“Iar eu sunt într-un alb curat îmbrăcat.

Iubesc, şi-mi pare că văd îngeri Ce zâmbesc prin ochii celor ce mă privesc...

Sunt fericit că eşti lângă mine, Că parfumul iubirii Tale m-a fermecat.“ În capitolul III, Poezii dedicate, găsim o diversitate stilistică, date fiind dedicațiile către diferiți oameni care i-au marcat poetului scrisul, gândirea auctorială, viața, dar și unor tragice evenimente cum a fost incendiul de la Colectiv...acum câțiva ani.

Poetului Traian Dorz, poetul reprezentativ al Asociaţiei misionare “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din care face parte Sorin, îi dedică versuri omagiale, considerândul mentor și prieten de rugăciune: “Să ne zidim unul pe celălalt în poezie, cântare, cuvânt…

La brațul tău să zbor înspre înalt liturghisind același legământ.

- 115 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Macii-s în floare în lanul de orz ne-așteaptă Poetul: Traian Dorz!“ O altă poezie dedicată “Psalmistului Golgotei, poetului creștin Traian Dorz“, scrisă, de data aceasta, în vers alb, prozaic, denotă valoarea de simbol dată poetului Traian Dorz, care reprezintă pentru autor pavăza, ocrotirea, carapacea împotriva răului și dezbinărilor devoratoare de bune așteptări.

“Am ascuns seara aceea ca pe un suvenir în suflet, de teama ochilor hrăniţi de nesaţul dezbinărilor dacă nu ei, atunci cine ne-a devorat toate aşteptările?“(Poveste de Mizieş) Poezia lui Sorin Micuțiu, în acest al treilea volum, marchează maturizarea exprimării sale lirice, contemplarea și visul urcând treapta meditației înțelepte, chiar dacă vârsta poetului este încă tânără, dar el are un atu din învățătura practicantă a religiei creștine...Ar fi nedrept ca poetul să fie încadrat la un singur gen liric literar, cel religios, pentru că Sorin Micuțiu scrie despre teme ample, meditative și cu mijloace poetice diverse. Drum frumos și poezie continuu lecturată de cititori!

RODICA DASCĂLU - NERVURI Un al doilea volum de poezie al Rodicăi Dascălu, m-a provocat să purced la o comparație cu volumul său de debut, pe care l-am girat, “Dansul vieții“ și despre care, entuziasmată, spuneam: “M-a frapat acest volum de poezie, îmi pare că fac un gest măreț dăruindu-l mai departe ca tot ce vreți: poezie a vieții, cântec de înfruntat moartea, lecții de contemplare, filozofie antisceptică, dar mai ales demarcarea între important și nonimportant ca sens al existenței. Pace și armonie cu natura și cu tine însuți, iubire dăruită ție și semenilor, rugăciune și credință în Dumnezeu.“ Vorbim despre cartea de versuri sub titlul “Nervuri“, prefațată de Valeria Manta Tăicuțu, la editura Ateneul Scriitorilor, 2018, o carte mică în format, dar mare în mesaj. Ceea ce este vizibil, de la primele poezii din volum, denotă o dublă realizare: o rafinare stilistică, o mătăsare a versului și doi, un management ideatic mult clarificat. Căutarea sinelui poetic, cel vindecat, are două distincte rezoluții: rugăciunea spre Dumnezeu și armonia cu natura. Pe cele două căi și-a aflat poeta sensul existenței și orice poezie pare a da acest sfat prin propria reflexie către lector. Rugăciunea către Dumnezeu aduce înțelesul limpede al menirii umane: “în rugăciune pășesc atent/ mă sfătuiesc cu propria conștiință/ sunt o piesă într-un plan divin/ ochii interiori se deschid/ am rostul meu“( smerenie) Antitetic, versul balansează extremele existențiale: lumină - întuneric, viață - moarte, bine - rău, dar această stilistică poate consacra siguranța opțiunii lirice, poezia devenind claritate, iluminare platoniană, un “nihil sine Deo“ ubicuu: “cioburi colorate se reașază/ și dobândesc lumina unui vitraliu/ mă apropie de Dumnezeu/ am ales Calea“ (lumina unui vitraliu) Ce ne poate vindeca de moarte ca gândire finibilă în orice moment al vieții? Ce ne poate da înțelesul vieții este mai aproape de noi decât vedem și înțelegem, ne este la îndemână, dar nu știm a perverti această bucurie în darul vieții sau dansul vieții, cum spune poeta. Natura este răspunsul. O vitalitate proprie mediului din care provenim, o vitamină zilnică infuzată energiei noastre prin simpla privire în jur: “noaptea se destramă în tremur de Frunze/ pictează cerul amiaza zilei/ spre seară cenușiul învăluie lumea/ nebănuitele nuanțe dau farmec existenței“ (fascinație) Rodica Dascălu și-a format propria nișă de artă a naturii în conștiință, se plimbă adesea prin parc,

- 116 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

merge în diferite orașe și reține, pe obiectivul foto, imagini superbe, ne bucură pe facebook cu citate alese din poeții săi preferați, merge la evenimentele culturale, vernisaje, evită singurătatea și tăcerea... este o terapie și spuneam și despre volumul precedent, ea împărtășește aceste leacuri simple, naturale cu noi, cititorii. Ne învață surâsul, seninul, e o viziune zen această cură de natură, căci și fără vizibilitate directă avem la îndemână amintirea, inteligența de-a ne-o imagina, avem sentimentul, inima: “strângându-și pelerina /înfrântă precum o umbră la apus/ frica se retrage/ un surâs îmi luminează chipul / parcă aș primi din grădina copilăriei/ un trandafir abia cules“(,,limpede nu vezi decât cu inima”) Litote, poemele, în majoritatea lor, aduc esențe de gândire și sentimente energizante, nimic abnorm, nimic forțat, curge un firesc de viață și te învăluie o stare bună, de parcă ai primi o nouă certificare a existenței, cu uimirea că nu ai văzut până acum, nu ai învățat nimic de la viață și de la obstacolele ei.

Avem posibilitatea piruetei, o poezie care îmi pare definitorie gândirii vindecătoare practicate de Rodica Dascălu: “în mine e raiul/ îl clădesc pas cu pas /cad și mă ridic pe drumul ales/ oprește-te/ ascultă /fii / veșnicia mă găsește/ în luptă cu mine însămi“ (piruetă) Nou în structurarea versurilor sale, Rodica Dascălu aduce câteva prozo-poeme: amnezie, cu o alură eseistică dar liric prin mesajul către o doamnă învățătoare acum amnezică; renaștere în care“ îți povesteam deseori ce mult înseamnă pentru mine natura“, temă favorită poetei; trezire, un pastel nocturn reușit; când… mă las mai mult în voia Lui, în cea de a doua tematică definitorie, Dumnezeu.

Nervuri…o carte în dar, o carte de itinerar spiritual, de definire a conștiinței, acum, la vreme potrivită, într-un secol în care ne-am batjocorit planeta, morala, tradițiile și credința milenară, un secol al bolilor incurabile aduse de civilizație și noncivilizare. O carte de învățătură!

(Cristina Ștefan, nov. 2018)

Dan Perșa „O călătorie la Salzburg”- Cristina Ștefan Între lumi Un roman care va fi citit cu pasiune. O dată, de două ori, de trei ori. Pentru că există amănunte ce necesită o meditaţie, pentru că e nevoie de o poziţionare faţă de narator(i), care poate nu e corectă de la prima lectură. Şi, pentru a percepe universul acestui roman este nevoie de lectură îndelungă, repetată. Satisfacţiile vor fi pe măsură. Este un roman despre ce? O, cât de multe se află în el. Aparent, e un roman banal. Despre familie. O anume familie. Despre existenţa umană.

Despre Corina şi Achim. Despre o călătorie. Spre Strasburg. Ar putea fi o călătorie europeană, spre o ţintă a unui vis din tinereţe. Dar este, de fapt, o călătorie a vieţii, călătoria vieţii. Căci „…” este un roman despre viaţă şi moarte. Nu despre moartea propriu-zisă, ci despre spectrul morţii, acest însoţitor perpetuu al vieţii. Este un roman despre iubire, aspiraţii, datorie. Despre vise împlinite şi neîmplinite. Despre efemeritatea omului. Despre fragilitatea lui, dar şi despre puterea lui. Puterea de a dăinui, puterea de a învinge obstacole. Dar, mai ales, este un roman al luării în posesie a realului: „ porţia de realitate”, cu o tramă epică plină de peripeţii, tensionată, uimitoare, ca într-un roman de aventuri, mai ales când intră în scenă răpitorul, „îngerul păzitor”, care spune: „-Te-am condamnat la vise, doamnă!”.

Poate că toată această meditaţie ar rămâne doar în conştiinţa cititorului, dacă nu ar fi transmisă într-un anume fel. Fluidele de comunicare sunt sentimentele şi sensibilitatea protagonistei Corina.

- 117 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Sentimente greu definibile. Nu poţi să spui că e vorba de simplă nostalgie sau de dor, aşa cum mai găseşti în unele cărţi ale zilelor noastre, oricum, destul de rar. Ci de un amestec de bucurie şi resemnare, de melancolie şi duioşie, de suferinţă şi aspiraţie. Sentimente complexe şi netrucate.

Toate, ale unui om bun. Devii empatic cu el. Un om lipsit de agresivitate, care caută să înţeleagă supliciul şi agresivitatea vieţii. Deşi pare atât de blând, e un sentiment sfâşietor. Transmisă astfel meditaţia, prin intermediul acestui sentiment, participarea cititorului ajunge să fie totală. I se insinuează nu doar în minte, ci şi în inimă. Dar, ca în orice scriere de calitate, ironia şi umorul creează un contra-punct.

Puterea cuvintelor nu vine prin aranjamente stilistice, ci dobândesc forţa lor naturală, pierdută în ultima vreme poate prin marea versatilitate a limbii româneşti. Cristina Ştefan readuce limba de împrumuturi neologice înapoi la forma ei naturală. O aşează în veche ei matcă. Limba spulberată revine la puterea ei de forţă a naturii, pentru că exprimă, din nou ceva. Lăuntrul unui om. Un lăuntrul plin. De sentimente, frământări, întrebări. Spre deosebire de „burghezul” gol al lumii noastre, ale cărui cuvinte sunt goale. Şi o face atât de natural! Prin întoarcerea la simplitatea limbajului. Ne scoate, prin scrierea ei, din limbajul inflamat şi înfoiat al zilelor noastre.

Desigur, Cristina Ştefan este poetă. Dar nu intervine în roman sensibilitatea formată a poetului. Ci este aici sensibilitatea înnăscută a omului. Prin transfer de identitate, naratoarea Corina va prelua ca alter-ego mai ales simţăminte de la autoare. Prin asta romanul îşi capătă forţa, pentru că literatura nu poate exista dacă nu este indus un sentiment în tex şi transmis receptorului.

Cristina Ştefan nu a urmărit însă o miză strict artistică, deşi calităţile literare ale autoarei ar fi purtat-o uşor pe această cale. Superbe pagini citim, culese cu italice. Faptul că romanul este construit într-o polaritate fictiv/real, sensibil/pragmatic, arată existenţa unei mize tematice, viaţă trăită / viaţă „ visată”, temă care circumscrie lumea noastră ca una dublă, lume interioară / lume reală. Dacă miza ar fi fost strict artistică, ar fi rezultat un poem în proză. Dar cel de al doilea narator, Achim, face simţite puternicele tensiuni ale vieţii.

Per ansamblu, aş spune că „…” este romanul unui visător ce suferă agresiunile realului, dar cucereşte părţi din el încetul cu încetul. Nu într-o luptă, pentru că nu-şi doreşte doborârea redutelor, ci din nevoie. Îl cucereşte supunându-se. Dar fără să piardă nimic, niciodată, din cealaltă lume, a lăuntrului.

O frumuseţe stranie însoţeşte periplul Corinei. Ea vorbeşte, se mărturiseşte, visează. În plină realitate, captivă, visele i se înteţesc. Vorbeşte despre Jan filozoful, despre Olga „fenomenul”, vorbeşte de Cuvinte. O frumuseţe stranie născută din stări supradimensionate ale conştiinţei, ce par imaginile unui delir. Însă nu pentru a da un efect poematic, căci totul se naşte din transfigurări şi transcenderi. O spun cu toată sinceritatea: este ca ambrozia romanul Cristinei Ştefan. Îţi dă toate acele plăceri şi bucurii pe care literatura ţi le poate da!

(Dan Perşa, - prefață ) * Poate că toată această meditaţie ar rămâne doar în conştiinţa cititorului, dacă nu ar fi transmisă într-un anume fel. Fluidele de comunicare sunt sentimentele şi sensibilitatea protagonistei Corina.

Sentimente greu definibile. Nu poţi să spui că e vorba de simplă nostalgie sau de dor, aşa cum mai găseşti în unele cărţi ale zilelor noastre, oricum, destul de rar. Ci de un amestec de bucurie şi resemnare, de melancolie şi duioşie, de suferinţă şi aspiraţie. Sentimente complexe şi netrucate.

Toate, ale unui om bun. Devii empatic cu el. Un om lipsit de agresivitate, care caută să înţeleagă supliciul şi agresivitatea vieţii. Deşi pare atât de blând, e un sentiment sfâşietor. Transmisă astfel meditaţia, prin intermediul acestui sentiment, participarea cititorului ajunge să fie totală.

(Dan Perșa, text coperta IV)

- 118 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CRITICĂ LITERARĂ

CRITICĂ LITERARĂ

Sub semnul harului

MIHAELA MERAVEI

Înainte să scrii despre opera poetică a unui autor care, de-a lungul timpului, a lăsat ascendenței zeci de cărți de poezii și despre care, iluștri poeți, cunoscuți romancieri și eseiști, exegeți ai criticii literare, și voi da doar câteva exemple: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Constanța Buzea, Gheorghe Tomozei, Fănuș Neagu, Geo Bogza, Valeriu Cristea, Alex Ștefănescu, Al. Călinescu, Eugen Negrici, Adrian Marino, Laurențiu Ulici, Train T. Coșovei, Nicolae Țone, Gabriel Chifu, Ion Cristoiu, Ovidiu Mircea Dinescu, Emil Brumaru etc., au făcut aprecieri prețioase, te pregătești ca pentru o liturghie a cuvântului, cu interes și afabilitate.

Volumul de versuri al cunoscutului poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova, Constantin Preda, tipărit la Editura Hoffman, în format A4, în anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri, m-a dus cu gândul la o tematică specifică acestui eveniment istoric, având în vedere titlul ales: „Un poet este petala unei nații”, dar și prezentarea impresionantă a datelor biografice și aprecierilor critice din a doua jumătate a volumului. Însă, motivul principal al cărții este, prin excelență, iubirea, ea fiind la baza poeziilor inspirate de femeia îndrăgită, a celor dedicate mamei - ideal al dragostei neîntinate, a poemelor despre copilărie, a celor în care credința, rugăciunea sunt cruce de lumină versului , dar și a poemelor referitoare la creație și eul poetic. În călătoria sa lirică printre aceste problematici, poetul Constantin Preda, se simte „mai presus decât două diademe de rege”, iar poezia sa „o orhidee într-o lacrimă”.

Volumul în discuție este traversat de sentimentele puternice ale poetului care nu pregetă să devină voluptuos și pasional atunci când vorbește de femeia iubită ori duios și genuin când vorbește despre mamă şi copilărie. De altfel, pentru poet, ca și pentru noi toți, mama este o icoană, căci „singurul loc în care un poet nu moare/ este inima mamei sale” (pag 11, „singurul loc unde un poet nu moare”), iar copilăria nu este altceva decât „un cerc/ unde te chem să vii să ții în brațe soarele/ până termin eu de desenat/ câteva stele” (pag 54, „copilărie”), femeia iubită reprezentând biserica din inima lui, unde iubirea, ca sentiment copleșitor, arde până la lacrimi: „buzele sfinților/ îți ard pe ascuns/ zăvorul bisericii / zace neuns// buzele sfinților/ aproape bocesc/ ești elixir/ mănăstiresc” (pag 22, „ești”).

Asocierea Om-Arbore este remarcabilă și în cazul creației poetului Constantin Preda. Omul îndrăgostit devine alegoric un arbore sacru, un ulm , acesta în tradițiile populare fiind simbolul locașurilor benefice, cum ar fi zânele, semn al prosperității, fericirii și intuiției, iar în tradiția creștină, simbol al demnității și credinței. „Aproape toate genurile creaţiei orale tradiţionale abundă în imagini şi simboluri ale lemnului. Desigur, prezenţa acestora nu este deloc întâmplătoare. Aprofundând textele de factură orală ale liricii ori ale epicii tradiţionale româneşti, descoperim la tot pasul lemnul sau arborele, în diferite ipostaze, ca motive ordonatoare ale vieţii, ale universului, ale micro şi macrocosmosului, ca punte de legătură între pământ şi cer. Relaţia – organică am putea spune, fără teamă de a greşi – dintre om şi lemn ca materie vie, dintre om şi arborele ce-i dublează existenţa, este reflectată în imagini literare de o inegalabilă frumuseţe şi profunzime, izvorâte din rosturile spirituale ce guvernau lumea tradiţională.

(Luiza Barcan, „Relaţia OM-ARBORE în cultura orală tradiţională”): „să fii ulm/ să te îndrăgostești de-o floare de fân/ aproape mistic/ aproape păgân// (…)// să fii ulm înalt ziditor de pădure/ ca un sfânt/ al tainelor pure// (…) să fii ulm/ să fii cântec mereu/ să fii cel ce șterge lacrima/ lui dumnezeu// să fii ulm să fii lemn pentru cruce/ să faci loc lacrimii/ să se usuce// să fii ulm/ să te îndrăgostești de o floare de fân/ aproape mistic/ aproape păgân” (pag 24, „să fii ulm”).

Printre instanțele textului liric evidente în volumul „Un poet este petala unei nații”, se află repetiția și interogaţia retorică. Poetul Constantin Preda își pune întrebări sieși sau unui auditoriu, de la care nu aşteaptă un răspuns, deoarece acesta este subînţeles, repetiția amplificând mesajul poetic: „ce mai faci , bătrâne?/ mai scrii partituri?/ pentru privighetori, pentru mierle/ prin luminișuri de păduri?// ce mai faci, poete? Ce nemărginiri mai cuprinzi?/ o după-amiază în flăcări/ se ascunde în oglinzi// ce mai faci,

- 119 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

bătrâne? / mai scrii elegii?/ mai bei același vin al tristeții/ din pahare pustii?” (pag 19, „partituri”); „oare ce simți tu când/ tristețea mea trece pe la fereastra ta fluturând?// oare ce simți, oare ce simți?/ când te chem prin o mie de cocori și de sfinți?// oare când rămân fără aer și te strig/ nu te simți cuprinsă de margini de frig?// (…)/ oare ce simți tu în acele duminici pustii/ când nici măcar cerul nu mai încape în hulubării// (…) oare ce simți, oare ce simt eu?/ afară mesteacănul și-a îmbrăcat cămașa de zeu” (pag 58, „oare ce simți tu când”).

Poetul Constantin Preda, în drumul său liric, invocă adesea divinitatea cerându-i demiurgului semnul de lumină necesar scrierii, binecuvântarea sau sprijinul în procesul creației, știut fiind faptul că în timpul scrierii consumul emoțional, fizic și psihic pe care îl trăiește un autor este fulminant: „dă-mi, doamne/ acum un semn/ prin sfinții de la mănăstirea/ dintr-un lemn// (…)// dă-mi, doamne/ acum de știre / prin picături de mir/ ce ard în potire// prin picături/ de untdelemn/ dă-mi , doamne/ acum un semn// punemi, doamne/ acum pe rană, lumina/ dintr-o icoană” (pag 25, „rugăciune”). În procesul creației poetul are un sentiment de sfârșire, de topire a sinelui, de pierdere a acestuia care, invariabil, îl duce spre tristețe, sufletul poetului ajungând, în cele din urmă, „cenușa unei cărți”: „mă împresoară zarea/ din mai multe părți/ dar eu nu-s decât/ cenușa unei cărți” (pag 30, „cenușa unei cărți”). Sentimentul de tristețe se acutizează odată cu depărtarea de persoana iubită : „ți-aș scrie un tropar/ ți-aș scrie murmurând/ să vii să culegi flori/ din sufletul meu blând// să vii să culegi flori/ din sufletul meu trist/ ți-aș scrie un tropar/ ți-aș da un acatist” (pag 37, „aș da un acatist”).

Constantin Preda dispune de un lexic bogat, colorat în metafore inedite, comparații fascinate , epitete subtile, versurile domniei sale fiind melodioase dar și pline de simboluri. Unul dintre acestea este lupul, autorul folosindu-l cu evidență în construcția metaforică. Voi da câteva exemple edificatoare: „ți-aș desena cu gura de lup”, „și o gură de lup mă înghite/ cu pădure cu tot”, „ești singurul sfânt/ în care cred/ trăiești cu lupii/ și ai privire de ied”, „spune-le genunchilor tăi/ o poveste/ când lupii se aruncă/ urlând de pe creste”, „ martor mi-e dumnezeu/ că port pe umeri crucea/ unui urlet de lup”.

Când vorbește despre femeia iubită, poetul Constantin Preda devine pasional, versurile - erotice, incitante, poezia - un spectacol vibrant al trăirilor și emoțiilor, când poetul lasă frâu liber dorințelor carnale și imaginației senzitive: „ți-aș scrie pe dantela ta neagră/ c-un crin, un tainic zapis/ exact în locul acela în care/ altarul cu fragi e deschis// ți-aș desena pe dantela ta neagră/ ți-aș desena pe furou/ un câmp de maci (în locul acela sălbatic)/ unde se ascunde cel mai fraged ecou// ți-aș desena cu gura un lup/ ți-aș scrie în tăcere un cântec/ apoi aș atinge cu pleoapa/ exact în locul acela pe pântec/ ți-aș scrie pe dantela neagră/ c-un crin, un tainic zapis/ exact în locul acela în care/ altarul cu fragi e deschis” (pag 18, „rugăciune”); „te-aș pune pe coate/ te-aș pune-n genunchi/ apoi ți-aș desena/ un foc de fragi pe trunchi// (…)// te-aș pune pe spate/ te-aș pune să-mi ari/ buzele/ cu sfârcurile tale: melodioase și tari” (pag 21, „ psalm”). În starea elegiacă în care cade, poetul ajunge la înstrăinare. Nevoia de regăsire și împăcare cu propriul suflet este tot mai acută fiind singura cale de a face liniște în gândurile care îl frământă, singura metoda de a-și recăpăta echilibrul emoțional: „aș vrea cu mine/ azi să mă-mpac/ sub cerul acesta de toamnă/ siniliu și opac// sub cerul acesta doar bruma mai cântă/ pe-un drum arămiu/ cu frunza căruntă// pe-un drum arămiu/ în care-s căzute cruci bătrâne, bătrâne// din vechea pădure de plute// aș vrea acum/ aici în tăcere/ să mă împac cu colbul ce sunt/ din livada cu mere” (pag 68, „suspin”).

Imagini duioase în care mierlele, fragii, câmpul de flori, păpădiile, macii, bujorii, luna și stelele, fac consistența metaforelor și comparațiilor, îmbracă versurile unei poezii idilice: „mai miroși a câmpie?/ mai miroși a zbor de cocori?/ mai ții minte pieptul meu/ pe care te urcai ca pe un deal cu bujori?// mai miroși a pădure?/ mai miroși a cicoare din lanul de grâu?/ mai ții minte inima mea/ în care te aruncai ca într-un val de pârâu?/ mai miroși a lună?/ mai miroși a stele?/ mai ai pe glezne același șipot de cișmele?// mai miroși a câmpie? Mai miroși a crâng de mesteceni? Mai ții minte sufletul meu/ în care veneai să te legeni?” (pag 47, „mai miroși a câmpie?”), „când pleci/ sunt ca o mierlă/ căreia i se ia inima/ căreia i se ia cântecul/ căreia i se ia zborul// când pleci/ rămân cu cenușa a o mie de dieci”. (pag 77, „când pleci”).

Volumul „Un poet este petala unei nații”, nu are un itinerar anume, singurul drum pe care poetul Constantin Preda l-a avut în vedere este ,cum am afirmat la începutul scrierii mele, iubirea în toate formele pe care le poate lua în sufletul unui om, dar mai ales iubirea pentru femeia aleasă. Poezia din volumul de față este solară, îndrăzneață și senzuală, profundă și tulburătoare, întregul volum aflându-se sub semnul harului cu care autorul este înzestrat. Și pentru că suntem un popor prin excelență binecuvântat cu darul poeziei, Constantin Preda este una din petalele acestei nații de poeți pe care am avut-o și o vom avea întotdeauna.

- 120 -

CRITICĂ LITERARĂ

CRITICĂ LITERARĂ

Laurenţiu Belizan „Patria amară” – iubire dusă la martiriu „Urmează feeria zilei de mâine/ cu peronul pe partea stângă”. Condamnarea.

«Spuneau: „Nu izgoniţi Poetul din cetate!.../ De fiecare dată el se întoarce, precum iarba,/ precum vântul, nevăzut şi neauzit!/ Poetul spuneau - trebuie stârpit fără milă!/ Pipăiţi-i cuvintele: sunt pline de sânge!/ Ascultaţi-i tăcerile: sunt pline de sânge!”// După ce au plimbat cerul cu gratii/ prin mahalale şi pieţe, au adus cuşca poetului/ în faţa onoratei instanţe…/ „Privi-l! Priviţi-l! - urlau - priviţi-i/ lacrimile: sunt de sânge, priviţi-i/ mâinile, sunt pline de sânge!// Dar poetul avea doar o inimă/ însângerată, doar atât:/ o biată inimă în flăcări!” » Să scrii o carte despre patrie în aceste vremuri tulburi este un act de curaj. Este un act de curaj, acum, când societatea, în mare parte a ei, simte și gândește într-un registru minor, nu dintr-o presupusă superficialitate, ci forțată de cavalcada realității în care, spune atât de sugestiv Lucian Mănăilescu, avem „o libertate gonflabilă, un rictus/ împodobit cu ghirlande extaziază mulțimile/ și piețele publice se cutremură de ovații”, sau „urmează feeria zilei de mâine/ cu peronul pe partea stângă”.

Există mai multe feluri de patrii, una ideală, una reală și una interioară, rezultatul celor două, transfigurată, filtrată, în care, în loc de formule, acționează iubirea, sensibilitatea, îndoiala, rațiunea.

Iubirea de patrie nu este un act necondiționat, care nu te împiedică să vezi că aici „În țara mea surdomută/ interzisă îngerilor și poeților,/ flutură drapele și iluzii// În țara mea surdo-mută,/fericirea vine ambalată/ în pungi de plastic/…/și lumea e veselă/ ca la o nuntă de la care/ a fugit mireasa.” sau ”bronzul statuilor coclește gloria/ se prelinge în lacrimi verzui/ pe obrazul tăcerii”.

Tulburător în această carte este felul în care poetul reușește să facă recurs la trecutul ilustru, fără accente ultranaționaliste, idealizante, la imaginile splendide, perene, ale României profunde, să topească în creuzetul liric, după o rețetă rafinată, iubirea de patrie, nostalgia și amărăciunea, dând naștere unui flux emoțional lectorului, făcându-l să-și pună întrebări asupra propriei condiții.

Titlul mi-a adus aminte de acel film care rula în noaptea seismului devastator din 1977, „Dulce și amar”. Am putea spune, nimic întâmplător...Ce frumos spune Lucian: „Și totuși te iubesc cu disperare, Patrie/ dar nu pot să nu te întreb: totuși, de ce pământul tău/ mă ia în brațe și mă leagănă, numai la cutremur?”! „Patria amară” ar putea fi interpretată și în cheia unui oximoron. Patria este dulce, mirobolantă, are „ un pământ desculț, cu cer albastru,/ un pământ de patimi și candoare, un pământ de cer și miresme/ un pământ vândut: pământ de flori” pe care, din păcate, „bronzul statuilor coclește și Gloria/ se prelinge cu lacrimi verzui/ pe obrazul tăcerii.” „Patria amară” constituie un admirabil exercițiu de iubire dus la martiriu. „Așadar, domnilor și doamnelor, îmi iubesc patria!/ așa cum își iubește ologul piciorul lipsă,/ cu patima celui care refuză să plece/ dintre apele ei mereu revărsate și tulburi./ o iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră/ indiferența și spaima, sărăcia și zvonurile,/ pentru că în cârciumile ei am băut/ potire de lacrimi și pe străzile ei/ am admirat umbra viitorului ce refuză să vină…// Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,/ crucificată pe toate punctele cardinale,/ este singura americă posibilă, singura șansă,/ unica iubire, pe care nici măcar speranța/ nu o mai poate ucide…”

- 121 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CRITICĂ LITERARĂ

CRITICĂ LITERARĂ

Lidia Grosu POETUL DUMITRU BRĂNEANU: O MELODIE A SUFLETULUI INTONATĂ ÎN LIMBAJUL METAFOREI Cartea „Poeme pentru mai târziu”, de Dumitru Brăneanu (Ed. TIPO MOLDOVA, Colecţia BIBLIOFIL, poezie contemporană, 2018) este una care, prin versurile ce le conţine, te îmbie, cu un freamăt al delicateţii, să o deschizi ori de câte ori vei avea nevoie să saluţi zorii zilei unei iubiri continuu de viaţă, dar şi să-i admiri amurgurile doar în măsura în care acestea s-ar anunţa curs opţional de studiere a culorilor sufletului universului, cu o ulterioară resetare imediată, pentru a te lăsa pradă poznaşelor zbânţuieli valoroase ale eului prin hăţişurile adorabilelor, pline de miresmele paradisiace trăiri, ce te-ar face să te identifici cu el, ordonându-ţi şi odihnindu-ţi gândurile („cuvintele sunt fântâni / din care îţi potoleşti dorul..., 112) într-o melodie intonată de suflet în limbajul metaforelor („...şi trupu-ţi rătăcit de înserări / se va dezbrăca rănit de tăceri / ca o tresărire albă de sfânt / prin genele nesomnului meu...”, p. 9). Ocrotitor al decenţei, poetul va extinde acest spaţiu până la o eventuală zvăpăiată emoţie („păstrează-mă / în fagurele sufletului / pierdut / merindă pentru mai târziu / cât încă nu mă desfrunzesc / amintirile...”, p.13) ce îţi va încuraja îndumnezeirea simţurilor, recompensa fiind una surpinzătoare – dezvăluirea misterelor lumii: „am ajuns să-ţi ştiu / respiraţia inimii / şi sufletu-ţi ce vibrează / a răsărit de soare...”, p.10. Armonie dintre inimă şi gând („ Cald. Suficient de cald / cât să ungi / o felie din pâinea inimii / cu untul de arahide al gândului...”,p. 14), cu ochii neliniştii deschişi spre o „Icoană a numelui”, eul însuşeşte dezarmarea răspunsurilor nedorite din „ veşnicia dragostei (care) / prinde contur ca o chemare”, p.11. Chiar şi în toamna cuvintelor lui Dumitru Brăneanu, elitarul dor românesc intră în posesia poveştii ce atrage umbre, cucerind adâncul celei mai reale / concrete aşteptări, „pe un umăr de anotimp”(„e atâta agitaţie în mine / cum n-a mai fost de la facerea lumii / ninge cu aşteptări şi viscoleşte cu întrebări...”, p. 16), dar fără a condamna tristeţea, numele lui Dumnezeu fiind câştigat prin credinţă, dar nu cerşit în restrişte: „din colo... de dincolo / eşti Tu / răspuns nesfârşirii / se înserează în dreapta / sufletului, / dar în stânga / se face lumină / cât o inimă, / cât o aşteptare...” („Dincolo... de,”). Şi aici, trebuie să deschidem nişte paranteze: numele Lui Dumnezeu, în creaţia lui Dumitru Brăneanu, este un acoperământ sigur al Cuvântului prin care descoperim sufletul poetului, poziţiile, atitudinile în „războiul” cu sinele, întotdeauna acestea caracterizându-l ca şi înainte-mergător dinspre/ spre Decalog. Or, „Cel care nu crede în Dumnezeu, vede în lume doar haos şi cade pradă disperării”,sublinia scriitorul şi filosoful A.Camus, dar poezia lui Dumitru Brăneanu nici pe aproape nu poate fi clasată ca şi disperare. Ea denotă o legătură stabilă a celestului cu teluricul, fapt de care ne asigură multitudinea poemelor cu motive religioase, prin care răsuna continua chemarea la o confesiune cu Cel de Sus, inclusiv prin: „Psalmii 1-7”, „Din cupa ta, eu”, „În crugul vieţii noastre se face seară”, „Asultă-mi rugăciunea”, Noapte de Crăciun, „Sonetul Învierii”, „Fiul risipitor” etc., etc – toate fiind o sursă inepuizabilă de a studia lecţia mântuirii în numele căreia „Trudim o viaţă, doamne, visul nemuririi”, care este Cuvântul, aşadar, Lumina: „În gândul tău sunt picur de lumină”.

Continuând ideea de dor, vom constata că o simplă peregrinare, pe urmele dragostei, dincolo de etern („ultimul dans ronţăie eternitatea”), în „Ultimul dans”(p. 81), este o deschidere spre o văpaie de sublim („să aprindem candela iubirii / cu mirarea florii de cireş”), aceasta monumentalizând „un dor nebun ce adânc mă sapă” (Trup curgător”), într-un tot unitar cu „ceasul de taină al speranţei”, până la cristalizarea prin el a unui „vis albastru”, interpretat ca simbol al profunzimii şi marii deschideri spre viaţă, aşadar ca o curgere în cuvântul ce stăpâneşte începuturile până în infinituri, chiar dacă „neguri grele-n suflet cern”: „voi presăra poeme sub paşii tăi / spre a urmări drumul / până la sărut / vom trage obloanele / peste ochii adânci ai cerului / şi ne vom iubi / ne vom iubi / până iarna va iuta de noi / şi vom deveni vis albastru” („Ne vom iubi”, p.17) Poetul explorează sentimentul de dragoste în multitudinea aspectelor anotimpurilor vieţii şi, pe unda

- 122 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

pudorii, ne lasă să descoperim ”un glas de înger / pe o colină / o casă”, întâmpinând cuminţenia uluirii pentru tot ce este mişcare ca pe o salvare şi o pretinsă vindecare de o eventuală rugină a trăirii de elită:„ Cupidon curăţă paşii de rugină”, p.76. Şi deşi este vorba de trecerea în timp, eul inspiră o nouă doză de optimism pentru pictarea traiectoriei zborului spre nişte răspunsuri, spaţiul efemer reflectându-se continuă lumină în „Zâmbetul tău”: „Zâmbetul tău / ameţit de lumină trece / peste cuvinte / leagănă ruinele timpului / când ziua ninge / cu semne de întrebare”, p.77. De remarcat că în poezia lui Dumitru Brăneanu, semnificaţia ninsorii este determinată de stările de spirit ale eului, de cele mai multe ori aceste peisaje ale sufletului contopindu-se cu pretinsa „Poiana visului” („un joc de curcubee / se prind în degete de rouă / unde picură a uitare / ninge a bucurie /şi a zâmbete grăbite” (p. 72), ce ne păstrează într-o oază a rafinamentului în care există o atmosfera înălţătoare de purificare („...O, înger bălai, / în seri de primăvară / doar licărul dragostei tale / îl port cu mine, / în buzunarul de la încheietura inimii”), în condiţia în care „totul e memoriu şi detaliu”(„cu ziua în braţe / cu tine arcuş / pe strunele amintirii / parcă te văd / stea învechind / iubirea, / nelinişti vindecate / de mirarea / unui înger căzut din vis” („Rămân cu tine”, p.75). Cititorul va fi pasionat de exersarea reprobării spaţiilor închise – pădurea-labirint a fiinţei – susţinând pledoaria eului pentru „spiritul pădurii ca un sfânt”(„Balada pentru moartea pădurii”, p.71), simbolul ei reflectându-se, potrivit experţilor în domeniu, ca şi „forţă eternă, vitalitate şi tendinţă de a reveni mereu la rădăcinile permanente, pure ale raţiunii adormite, ale civilizaţiilor pierdute în neant” (Doina Rusti, Diciţonar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. „Vremea“, 2005, p.161).

De altfel, versurile lui Dumitru Brăneanu ne oferă necondiţionat scufundarea în permanenţa regalităţii sângelui nobil al unei gândiri, care răsună şi „Între prieteni”, la masa luminii, unde „e nevoie de mult alb”,cu o continuă imploratoare rugă sentimentală, cu imboldul păstrării semnului calităţii omului, expresiv în acest sens fiind acest continuu limbaj ce poartă coroana iubirii: ”agaţă-ţi haina dragostei / în cuiul inimii / nu pentru acum / nici pentru mâine / pentru atunci / când creşte iarba şi urlă uitarea / cât să nu-mi dau seama / că aş putea să lunec / în altă viaţă” („Între prieteni”p. 25) La ceremonia de devastare a clipei, sensibilitatea rămâne cu ochiul pe recuperarea din ea a sentimentelor dăruite/ rătăcite pentru a sparge liniştea din sângele gândului şi a se îmbrăţişa cu acesta întru a instiga o uitare: „să prăvălim uitarea / de la uşa prezentului / ca două pete de culoare / captive în cercul împătimirii”(„Astăzi”, p, 24). De altfel, acest zbucium interior, această „stihie” mobilizează la o suscitare a unui avânt („...azi plutesc ca o stihie / în care sunt doar lacrimă, / şi nu m-aprind / cu pleoapele căzute a nesomn...(„Izvor”, p. 118) întru delimitarea reperelor şi a sensurilor existenţiale ce se surpă în interior („ Tânjesc, / mereu aud chemări / în mine curge / un adânc ce mă zideşte-ntrânsul, / ca o tăcere / şi totuşi, un izvor umblă prin mine / printre aceleaşi maluri / surpate de dor”.(„Izvor, p. 118). Ar fi acelaşi dintotdeauna izvor al credinţei în tot ce este Dumnezeu, recunoscându-L ca şi CUVÂNT, LUMINĂ şi prin care visul se desprinde materializare: „vis încolţit / m-adun din risipire / cât freamătul frunzei în liniştea frunţii / căci în semnul de cruce / a încăput atâta lumină („Atâta lumină”, p. 67) La un anumit punct, aceste reflecţii ar putea continua ca şi idee întru o continuă delectare cu jocul de lumini transpus în cuvântul / cuvintele / poeziile lui Dumitru Brăneanu, ce rămân un fluviu al optimismului şi un zbor cuceritor de înălţimi, prin care deducem formula nesfârşirii eleganţei artistice a cuvântului, distincţie acordată, în primul rând, măiestriei de a încăpea în ea titluri cu diverse conotaţii în dansul imuabil al stelei ce le dictează melodia conţinuturilor lor, la fel de semnificative când este vorba de a desluşi / aprecia/ pretinde prezenţa noastră, a cititorului „În fiecare cuvânt” întru a-i inspira miresmele – „în fiecare vocală este o floare”. Şi răsună o „Nocturnă” în care „ochiul meu / printează dealul / cu miros de tristeţe”, ce ne asigură de realizarea unui nou program în care am intui rostul continuităţii, a acţiunii la timpul prezent pentru un viitor prin „Învăţ”: „învăţ să strâng în inimă sevă vie / să-mi fie hrană pentru veşnicie”. Aşadar, şi în cazul aceluiaşi răsunet nostalgic – „Azi mă întorc din patimi”, „înveşnicindu-măntr-o altă viaţă” mai rămâne loc pentru o sfidare sieşi: „Nu mai plâng”, şi „Nu-mi mai număr anii”, pentru că „Vreau să trăiesc! Tu, Doamne, deci mă iartă”. E cea mai firească dorinţă ce se materializează „ Duminică dimineaţa” – printr-o nerisipire continuă de cuvânt în „Sonet final”. Acesta cutremură toate sensurile care se cuprind în unul singur: „Port în sine crucea ta, Lumină”. Acesta este poetul Dumitru Brăneanu – cu o traiectorie bine definită a zborului însoţit de toţi heruvimii, serafimii şi arhanghelii trăirilor de intensitate, prin al căror cor devin răsunătoare în cuvânt melodiile înălţătoare ale divinităţii ce sfidează inutilitatea clipei.

Lidia Grosu, poetă, cercetător literar

- 123 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Any oianu g ă r D

Concluzie Frumuseţea-i trecătoare, Gheara timpului pândeşte, Şi-n a lumilor vâltoare, Doar prostia înfloreşte!

me a r g Epi

Spovedania blondei Vecin bogat Cu ţuica iute se întrece Vecinul meu şi stă la masă, Că nu-i mai vine să mai plece La ce podoabă are-acasă.

Adevăr Natura-i sinceră, cuminte, N-o spun, aşa, conjunctural, Doar soţul meu, să ştiţi că minte În modul cel mai… natural!

Politicienii înainte de alegeri Sunt ca frunzele ce zboară Pe alei, în toamna rece, Grija ţării îi doboară, Dar ce repede le trece!

Nuntă -legală- cu surprize Prin sat e lumea-ngrijorată Că n-au ajuns jandarmii-ndată, Când socrii se băteau mai tare, Că nu e Gheorghe fată mare...

Tradiţională De când e lumea și pământul Femeia face legea-n casă, Iar bărbățelul, ca și sfântul, E-n rându' lumii... pe sub masă!

Baronul şi piţipoanca O duc la club, e damă grea, Îmi place felul cum insistă, Forţează nota, fir-ar ea, Dar portofelul meu...rezistă!

Spre cer mă poartă-un gând semeţ, Da-mi cer iertare blând Părinte, Că n-am făcut nimic măreţ, La ce prostii mi-au stat în minte.

Reacţii adverse Eu am ucis speranţe-i dovedit, Şi am iubit, credeţi-mă-ntr-un hal, Că de-am să merg, acum, la spovedit, Îl bag pe popa, sigur, în spital.

Confesiune Mi-am făcut la toate parte: Bani, iubire, ah, ce trai! Şi-ar fi culmea, după moarte, Să mă ducă sfinţii-n Rai!

Tânără căsătorită cu un octogenar În viaţă am un tainic rost, Şi-o spun ades, nu doar în post, Că mă închin, cum se cuvine…

La moştele ce-adorm pe mine!

Asumarea iadului Ce spune popa, e de bine, Satanei nu vreau să mă vând, Dar când se uită, fix la mine…

Habar n-aveţi ce-mi dă prin gând!

,,Somnul raţiunii’’ Plâng şi azi sărmani de foame, Viaţa asta nu e brează, Căci guvernul, încă doarme Şi Iohannis… mai visează!

- 124 -

Colind pentru... suflet Deschisă ți-e a sufletului-mi tindă Din sară-n zori, din zori și până-n sară, Iubita și frumoasa mea... colindă; Colind al meu, cu gust de scorțișoară!

Am să te cânt și-n umbră... și-n lumină; Cum n-am cântat colinde niciodată!

Prin ploaie, omăt, prin soare sau prin tină, Colind al meu, cu gust de ciocolată!

Te voi cânta cu drag, cu mintea rătăcită; Te voi cânta-ntre zâmbete și șoapte.

Vei lăcrima... dar fi-vei fericită, Colind al meu, cu gust de mere coapte!

Te voi cânta și-n fața caldei vetre Ca ieri... și azi... și mâine... și... mereu; Tu să te lași cântată pe-ndelete, Colind frumos al... sufletului meu!

Ovidiu Donisa

Ante Portas vă urează Sărbători Fericite!

La Mulți Ani!

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662