Revista Ante Portas

Anul III, nr. 3, 2017

CUPRINS Cuvinte pentru cititori – Gina Zaharia, Laurențiu Belizan/3 Gina Zaharia /4 Laura Cozma / 5 Mihaela Roxana Boboc /6 Petruța Niță /7 Laurențiu Belizan /8 Lucian Mănăilescu / 9 Simina Maria Sima /10 Alexandru Bolache /11 Roxana Elena Iancu /12 Valentin Tufan/ 13 Maria Niculai /14 Oana Șușu/15 Petruț Dinu/16 Andrei Bolache/17 „Un selfie cu Laurențiu Belizan” / interviu de Laura Cozma /18 Ion Roșioru /22 Valeria Manta Tăicuțu /23 Nicolai Tăicuțu /24 Doina Bezea, Rodica Răpeanu, Ady Catelea /25 Șerban Mihai Georgescu, Aura Popa /26 Rodian Drăgoi, Simion Cozmescu /27 Ionuț Capotă, Constantin Bucur/ 28 Dumitru Ichim, Pușa Roth / 29 Cronică de Diana Dobrița Bîlea (La est de tine/ Gina Z.)/30 Adrian Mondea /31 Dumitru Dănăilă /32 Gabriel Gherbăluță, Nuța Crăciun, Gabriela Ana Bălan, Elena Glodean /34 Popa Ines Vanda, Aura Dan, Vasile Ghica /35 Petre Ioan Crețu, Mihaela Maravei /36 Dorina Neculce Obedeya, Camelia Ardelean /37 Ana Urma /38 Mihaela Aionesei, Lusiana Drăgușin, Valentin Irimia, Denisa Lepădatu /39 Gela Enea, Ella Blue, Mircea Moldovan /40 Elena Anuța Amarandei, Maria Niculescu, Paul Alexandru /41 Armina Flavia Adam, Tei George, Bombonica Curelciuc /42 Ana Ardeleanu, Costel Zăgan, Adrian Crețu /43 Irina Lucia Mihalca, Luiza-Adriana Grama /44 Daniela Toma, Mioara Băluță, Adrian Păpăruz /45 Romița Mălina Constantin, Adrian Iona, Nicolae-Nicoară Horia /46 „Galeria cu artiști”/ Ioan-Bogdan Cozmescu /47 Ion Lazăr da Coza, Manuela Camelia Sava, Ilie Vodăian /50 Violetta Petre, Nina Tărchilă, Horia Simon /51 Ioana Teodora Teodorescu /52 Valerian Bedrule /53 Carmen Tania Grigore, Antonella Mocanu, Marcel Vișa/ 54 Leonard Ancuța, Corina Monea, Luminița Zaharia /55 Teodor Dume, Cristina Ștefan /56 Ioana Burghel, Tudor Cicu /57 Florentina Loredana Dalian /58 Claudia Bota/ 59 Mariana Adăscăliței, Marilena Trifan /60 Vasilica Ilie /61 Any Drăgoianu, Florina Vulpoi, Vasilisia Lazăr-Grădinăriu /62 Ottilia Ardeleanu, Angelina Nădejde /63 Ica Ungureanu, Luminița Scornotis /64

Colectivul de redacţie Redactor-șef Gina Zaharia Secretar general de redacţie Laura Cozma Redactori: Simina Maria Sima Lucian Mănăilescu Laurenţiu Belizan (președinte Ante Portas) Tehnoredactare: Gina Zaharia Sigla: Mihaela Roxana Boboc Imagine coperta I Mihaela Roxana Boboc Imagine coperta IV Laura Cozma

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662

Redacția nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului și punctelor de vedere exprimate în materialele publicate

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Cu nuanțe de Voroneț Apariția acestui nou număr al revistei „Ante Portas” vine să confirme faptul că lumea noastră, a membrilor cenaclului cu același nume, are temelie trainică. Suntem, de peste trei ani, o echipă care împărtășește aceeași dăruire: a cuvintelor. Dar bogăția noastră este prietenia care s-a creat între noi și alți oameni dragi de care ne leagă o pasiune comună: literatura.

Astfel ne-am dovedit, încă o dată, că talentul este o stare care se plimbă cu lejeritate prin suflet, creând o punte între autor și cititor. Și ce poate fi mai frumos decât să transformi stările în cântec, apoi să-l dăruiești celor care știu să-l asculte, să fii călătorul ale cărui metafore trec prin conuri de lumină ori prin zgura vulcanilor, atunci când verdele se dorește a fi conturul fiecărui pas, sau când albastrul își trasează, cu mâinile tale, nemărginirea?! E ca și cum ai descoperi, în peșteri, chibrituri aprinse de la soare, sau tablouri cu nuanțe de Voroneț, pe care timpul le îndrăgește și le admiră, convins că în sertarele lui își află nemurirea.

Fiecare filă a revistei este la fel de prețioasă. Numele autorilor (prezentați și în pagina noastră de Facebook, pagină care a fost lansată în urmă cu aproximativ doi ani și j u m ă t a t e , h t t p s : / / w w w . f a c e b o o k . c om / RevistaAntePortas/ confirmă acest lucru. Ne place să credem că ne vom întâlni, mult timp, pe același ogor care dă hrană iubitorilor de lectură.

De asemenea, amintesc aici și de antologia cenaclului nostru, editată cu puțin timp în urmă, numită „Polenizare” – un buchet de petale metaforice, care întărește convingerea că prietenia literară este o grădină în care te poți relaxa citind și scriind deopotrivă, un spațiu pe care-l adori și vrei să-i devii oaspete ori de câte ori ai nevoie să respiri un aer imperial.

Mulțumesc tuturor celor care și-au lăsat autograful aici, spre încântare!

Mulțumesc cititorilor pentru că au ales să câștige, alături de noi, momente plăcute!

Pentru fiecare, o reverență cât inima voastră!

Gina Zaharia, redactor-șef

Ședință „Ante Portas”

Status: optimist Într-o lume înnegurată de evenimente triste, apăsată de griji de tot felul, sper că veți parcurge cu plăcere paginile revistei noastre, în care veți găsi poezie, cronică literară, proză, interviuri. Stiluri, teme variate, autori din toate colțurile țării, dar și diaspora, configurează o perspectivă interesantă a literaturii de astăzi.

Nimic nu e pierdut atât timp cât există dorința de frumos, de a împărtăși celor din jur ceea ce simți, imaginezi și gândești. Fiecare număr al „Ante Portas” este însoțit, pe lângă efortul implicit, de bucuria că vă putem pune la dispoziție texte de calitate.

Vă așteptăm cu drag sugestiile sau propunerile de colaborare.

Laurențiu Belizan, președinte cenaclul „Ante Portas”

-3-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gina Zaharia Ana Când ai hotărât să pleci în America m-ai rugat să am grijă de grădina ta, știam că e cu două veri mai încolo și atât, dar am găsit-o repede.

Atunci am simțit un fel de secetă tropicală, ceva care te face să devii credincios impulsurilor catifelate.

Ana, de ce nu m-ai avertizat că un singur trandafir emană atâta miresme încât ajunge până la tine?!

Ai uitat pe fotoliu jurnalul în care scriai că liniștea și-a lăsat adresa la post-restant, apoi o oglindă spartă și oftatul care s-a prăpădit peste ocean.

M-am îmbrăcat cu bluza ta roșie, îmi stătea bine cu ea, mi-am făcut o cafea și m-am înălțat pe vârfuri să ating cerul, mi-era bine, am crezut că-i un fel de telepatie, din când în când îți trimiteam fotografii din grădina ta adorată, în ultima scrisoare îți spuneam cât de înfloritor e trandafirul tău, mi-ai răspuns abia după două luni, mă sfătuiai să nu-l răsfăț foarte tare, abia acum văd sigiliul unei lacrimi...

Recunosc, uneori mă prindea dimineața fără să-mi dau seama că ocupam locul tău la masă și beam din același pahar de vin, mi te imaginam în zgârie-nori, elegantă cum te știu, însă depărtarea își întinsese sfori trainice și plase pentru aterizare forțată.

Off, Ana, cum să-ți spun că o pasăre vine și cântă pe umărul meu, și nu pot s-o alung, Ana, nu pot, trilul ei mi-a străpuns pieptul, s-a amestecat cu sângele meu... mi-ai lăsat și fântâna și dragostea, te-ai învinovățit că n-ai știut să urci pe scenă cu toate ariile după tine.

Vezi? peste calea ferată oamenii aruncă chiștoacele la întâmplare,

aici însă își urcă în vagoane bucuriile și nădejdile, chiar și America aia în care ai aprins toate chibriturile să vezi dacă e oarbă.

Numai tu Trebuie să te odihnești, iubito, ca să mă afli, mi-ai spus, nu ai dormit de peste un deceniu, mereu ai avut câte ceva de făcut prin sufletul meu...

Mi-era frig și ai aprins un foc imperial, mi-era cald și ai adus Niagara peste văpaie, cu tine am văzut primele albine înecate în miere, ai făcut bungee jumping să le salvezi, te priveam de pe creste, erai atât de mică și de curajoasă! În cădere, s-a agățat de tine o floare-de-colț.

N-ai dormit, iubito, știam că nu dormi, nopțile ai frământat pâine pentru zilele mele, erai frumoasă în rochie albastră cu fluturi albi, aș fi vrut să te ajut, dar numai tu știai să chemi soarele să rumenească îndeajuns timpul nostru, numai tu...

Dragul meu, Toate scrisorile noastre au ajuns la timp, sunt acolo, în cutia poștală a inimii, amândoi am înțeles cum e cu oglinda în care îți vezi o viață din trecut și una din viitor, încă se mai distinge motto-ul din colț: să fii iubit nu e un blestem, să iubești e o binecuvântare, cineva a scrijelit primul rând și l-a agățat de un ghimpe.

Mă bucur că grâul nu s-a mănat și a crescut aproape cât Turnul Eiffel, să-i mulțumim Domnului pentru fântânile pe care ni le-a așezat în drum, dacă au secat nu e vina noastră, din când în când se aude un cântec, facem un duo formidabil, tu de o parte a lumii, eu într-un licurici care învață să te găsească.

-4-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

lebedele dansează într-un cerc mistic ele hrănesc ploaia cu poftă

28 septembrie Adam înainte să apar nu am fost întrebată dacă puteam aș fi ales să fiu durerea − să mă preling de pe obrazul tău stâng în inimă până mi-ai fi dorit existența dar dormeai fără să tresari la suferința neexistenței mele Adam acum sunt femeia care se îmbracă în roșu pe sub hainele negre în timp ce tu ți-ai ales o altă Evă cu care să deflorezi Paradisul zidit Unul în celălalt îți amintești? parcă era un joc de puzzle fiecare presimțea piesa următoare azi îl străpungi din colțul buzelor ei până în tălpile toamnei Adam în catacombele gândului șobolanii se hrănesc din trupul meu putrezit râzi dar nu știi că te vei împleti în mine cu plânsul unui copil nenăscut

Action! plouă dar picăturile fug de mine durerea e prea mare chiar și pentru ele gust vina aroma mărul mâncat pe jumătate mă străpunge prin interior

ziua de ieri se îngroapă în cea de azi plânsul copilului nedorit se aude din pântecul mamei pe scena de foc actorul încă repetă peste câteva minute publicul pedant va căuta himera în nimic ei nu văd din gură le ies hiene ce se mănâncă între ele plouă dar ei nu simt picăturile îi transpun întrun sipet al răului pe care Regizorul îl va închide într-o zi

28 /doar tu poți să separi corpusculul de undă (Laura Cozma & Laurențiu Belizan) ar trebui să-mi ții respirația la capătul mănunchiului de lujeri carbonizați de lumină ar trebui să-ți pui lentile negre în așteptarea miliardelor de secunde alergând cu spatele ar trebui să înveți farsi și să le asculți cântecul revărsat prin mareea de maci viața adevărată e ruptă de firul întâmplărilor și cuvintele nu se văd deseori din cauza oamenilor oricum am farda metaforele oricâte octave de tristețe ar urca prin ei oricând ar ofta orgile în catedrale prin tuburi lungi ca niște canalizări metropolitane în care copii născuți de niciunde își injectează lumină nu ești un simplu fluture așezat pe granule de lumină ești sindromul lui ai putea aduce înapoi clinchetul primei zile în care femeia își întindea pielea să cuprindă pământul într-o îmbrățișare

-5-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Roxana Boboc Anotimpul setei Cuvânt al serilor de vară, să nu mă uiți în buzunarul orb cerul se joacă de-a poezia când miroase a ploaie a suflete proiectate pe asfaltul umed terapia sfâșie poetul îmbrăcat în umbra cuvintelor și haina lui e o moarte aparentă încape în gulerul memoriei ca-ntr-o adormire a simțurilor peste ape și răni peste versurile întoarse ca un bumerang în cămașa copilăriei iar tu, tată al stepelor bolnave locuiești în cimitirul gândurilor printre lampadare de-mi vindeci somnul și văd aievea semne cum m-ai iubi printre albe iluzii cum pământul își mângâie brazdele și soarele desculț prin pletele negre mă învață alfabetul iubirii altfel de la brâul abandonului în susul cuvintelor mereu un cer de vrăbii și tu, (in)certitudinea cuminte a zării măturându-și razele într-un plânset oval gura femeii schițează anotimpul setei și nicio ploaie nu-i poate săruta ochii cai albi se adapă din lună și inima ei inima mea te uită când nu mai știe să spună nu.

A îngeri și ploi Vă dau un trup, munților, să înveliți poezia cu frigul sub coaste să nu lăsați să curgă cerul în mrejele lunii să nu-mi lăsați copilăria stearpă și cuvinte să duceți pe creste cuvinte aprige în râul din palma ta

când întorci norii din mine în fânul toamnei cu mere domnești în veacul dospind de singurătate și curcubee văratice în ochii maicii mele vă dau un trup, văilor, să-mi nașteți flori de câmp sub gene și tata să învie între vise ca dormind să iert pământul și crucile lungi mirosind a îngeri și moarte a cer și ploaie a tine și dorul din umbra buzelor să sufle iubirii păpădii... ce noapte e afară și sufletul luminăîn bătaia silabelor fereastra se face tot mai mică iar trupul meu, o pătură de umbre, un vis culcat pe iarbă cu brațele întinse, jumătate din pâinea poeților se frânge în potir cealaltă jumătate hrănește îngerii a dragoste și somn.

Crochiuri dragoste, miroși a acuarele în toiul verii a spice înconvoiate de greutatea macilor și vise plimbate de pe un umăr pe altul de parcă negura s-ar șterge de mâneca pictorului dimineața hrănește corbii din suflet ciocănind în oase cu dalta mirosind a cer tot ce am fost înainte de tine am uitat, mai puțin orfanul mânjit de culoare amestecată cu dorul mâinile lui mângâie forme de neînțeles și le numește Rai prinsă într-un papirus, iubirea se caligrafiază pe filele lui Dumnezeu și inima mea, un simplu pergament unde-și înmoaie îngerul penița și mă rescrie ca pe o zi trăită la nesfârșit între grimasele lumii, șoptește-mi că fericirea are gust de poezie și îmi voi bea în taină ceaiul printre femeile duminicilor mele și crochiurile înviate pe hârtie.

-6-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţa Niţă absenţe îmi place de tine aici e ca şi cum ai fi plecat îndepărtarea ta până dincolo de orizont umple umil cadranul orologiului meu de singurătate cu minutarul te-ai de agățat de râsul meu eu de chemările tale cu secundarul cum, care secundar? acela care nu se îndreaptă niciodată spre ora 00:00 ar trebui să fii fericit că nu trăieşti insomniile miezului de noapte ochii tăi îşi ţin numai triumful zilelor doar aşa... privind către miezul de zi în care eu îmi spânzur toate aşteptările nocturne în patul umplut cu mai puțin parfumul tău decât durerea simţită în coapsele mele înfometate de acuplarea promisă ai ucis toate sinapsele cu vocea şi si-la-be-le apatice reiterând numai că... mai au de așteptat până vei pleca din nou aici dincoace de orologiul meu fără secundar recunosc la ora când Chronos îşi bea cafeaua eu fac dragoste cu toate absenţele tale ca şi cum ca şi când norii de deasupra insomniilor se coboară la mine încet... imperceptibil... apoi mă trezesc arzând în otrava de silabe "poate că ar trebui să fim doar prieteni ..." mda, poate...

contur închid ochii să-ţi pot urmări corpul pe vârful degetelor mele

o hartă peste care îmi trec venele de care îți prind inima te fac parte din mine mai mult decât îmi sunt mai mult decât mă am şi mă dau şi te am şi te iau îți urmăresc toate liniile din palme ca o gitană care îşi vede norocul după chip şi asemănare de sânge eşti cântecul de leagăn din oasele mele unde soarele atârnă cu cerul sprijinit de umerii mei nu-i aşa că te cauți şi tu în mine?

când mă gândesc la tine (și de-ar fi fost să nu fie aşa m-am gândit să-ţi spun o minciună) ... că noi la un moment dat am fost două comete care se năpusteau prin spaţiul vast orbitele noastre tot încercau să ne aducă împreună ne-am luptat cu o atracţie irezistibilă (știind prea bine că era inutil să luptăm) în distanța dintre ceea ce era imposibil și improbabil ştiam că e dragoste dar am zburat prea aproape de soare aripile noastre au luat foc am ars mai strălucitor decât soarele mai arzător decât iadul incendiile noastre individuale (prea luminoase pentru a se contopi) ne-au despărțit totul a ars în urma noastră stelele au căzut din stele iar cerul s-a prăvălit peste potop ne-am separat unul de altul și implacabil pentru totdeauna ne-am stins atât a durat eternitatea

- 7-

AntePortas Ante Portas

Laurenţiu Belizan ayahuasca mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur: un paradis nici rece nici cald cu meduze eşuate pe malul unei ape gri nici dulci nici amare nici sărate meduze ca nişte ceasuri mecanice translucide în care timpul a oxidat prima zi/ ochiul tău stâng: eram doi albatroşi îmbrăcaţi în denim o verigă în lanţul trofic al iubirii aveai un fel de a ocoli realitatea care te făcea și mai frumoasă îmi povesteai ca să uiţi despre toţi bărbaţii din viaţa ta muzica trimitea-n piepturi gloanţe de miere cristalizată mergeam de mână pe străzile aglomerate prinşi într-un Woodstock al orelor netrăite până la capăt frenezia se prelingea din arborii de cauciuc în pahare de plastic pe roţile asfaltului încins/ în căuşul palmei cerşetorilor a doua zi ochiul tău drept: suntem în mijlocul urii/ o insurecţie tăcută a iubirii la cursul motivaţional au spus că în fiecare dimineaţă trebuie să îţi propui ceva gîndul se va topi în acel lucru şi moartea se prescrie un timp încerc încerc încerc sunt vopseaua aceea neagră din spatele geamului mă lipesc de tine şi devii oglindă peste aproximativ patru miliarde de ani Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda în principiu asta mă sperie aş vrea să pot zâmbi şi să-ţi spun că e prea departe apocalipsa avem timp să respirăm pe îndelete să mergem pe jos în jurul lumii să citim să facem dragoste o casă să dispreţuim cu pasiune adică toate nimicurile care alungă plictiseala dar parcă tot mai mult mi-e teamă de un singur lucru: că într-o zi nu te voi mai recunoaşte-n mulţime

Revistă de literatură și artă să punem frunzele la macerat draga mea: un strat de lumină unul de frunze unul de întuneric a treia zi ne vom naşte pentru cer şi asta nu va fi de ajuns

viaţa în direct ii place să creadă că este subiectul unei conspiraţii sau măcar o marionetă de lux tăcerile lui sunt solzi în spatele lor muguri de branhii crescând prin timpul lichefiat ar încerca să scoată strada din el fără anestezie pe antebraţ crestăturile – tot atâtea despărţiri ca într-un ritual al unei morţi mereu amânate dincolo de epidermă faguri cu venin ar vrea să escaladeze într-una din vieţi zidurile oraşului cine ştie câte grozăvii se pot vedea dincolo dar numai aşa poate fi mai aproape de cer şi-ar scoate grinderul răsfirând iarba pe hârtia cu poemul ar răsuci-o atent să nu cadă nicio literă apoi ar umezi-o cu limba ca să nu ardă prea repede fiecare cuvânt un dinte înfipt în cărnurile descompuse ale realităţii un joint cu Dumnezeu să trăiască aşa este prea alb / nopţile se dilată orizontul se apropie prea mult devine un cerc de lauri pe cap sau lanţ zăngănitor pe grumaz să trăiască doar este prea simplu / zilele sunt nişte viermi albi ieşind din noi scormonim pământul şi femeile când ne e foame într-o astfel de viaţă încape doar groaza din ultima secundă altfel este cumplit de greu fiecare drum de o mie de li incepe cu un singur pas când i-e dor de ea durerea trebuie mai întâi să ajungă la jumătatea distanţei dintre creier şi inimă ca într-o aporie a lui Zenon se va ofili frumos dacă o va păstra în el până dragostea ar deveni o sabie

-8-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Lucian Mănăilescu că numai cei tineri ştiu să moară cu adevărat...

Bătrânii sunt laşi, stau şi aşteaptă pe prundişul Styxului sperând să-şi mai vadă, măcar o dată, chipul multiplicat în trei capete de câine.

– Atât, despre tine, Alexandre: ai fost glorios şi singur!... Şi ai mutat Babilonul în cer!

APROAPE ZEU Erai frumos şi aproape zeu, Alexandre, în noaptea în care te-ai născut din flăcările templului Afroditei din Efes.

Eu, Hephaestion, te-am înfăşat în lumina ispititoare a oglinzile de bronz, şi te-am urmat, împreună cu cohortele nebune, fără să bănuim câtă depărtare poate strivi falanga, în disperarea ei strălucitoare.

Scepticismul grecilor inventa arhipelaguri scufundate, munţi şi amintiri peste care nimeni nu reuşise să treacă...

Dar îndârjirea ne-a rămas neclintită!

Am stârnit pulberea sub tălpile sandalele noastre, însângerând Cheroneea şi câmpia de la Issos, am trecut victorioşi, fără să ne întristeze singura ta înfrângere, cea de la Gordion.

Atunci când ţi-am arătat nodul de cânepă ai râs şi spada l-a retezat dintr-o lovitură, de parcă ar fi fost capul de aur al regele Flip Părinţii şi iubitele vroiau să afle veşti de la noi, dar scrisorile lor şi emisarii nu ne-au ajuns niciodată din urmă...

Totdeauna găseau doar legende şi ruine; totdeauna nu auzeau decât nechezatul stelelor în cerul pustiu...

Ne grăbeam să ajungem la capătul Pământului benchetuind pe zidurile cetăţilor devastate şi o femeie ne alerga desculţă prin sânge şi alta ne poruncea din grota oracolului.

Dar cale de întoarcere nu exista, aflasem

ULTIMUL ATLANT Pe hărţile fanteziste ale Greciei Platon a improvizat un continent, numit Atlantida.

Ca orice grec sufocat de armura străină a cuvintelor el a povestit despre corăbiile prelungi, întoarse de dincolo de Coloanele lui Hercule, şi despre cerul prăbuşit în abis într-o dimineaţă venită pe neaşteptate.

Toate astea sau întâmplat de o mie de ori şi cei întorşi în port, spintecând burta nopţii, povestesc cum l-au găsit acolo pe bătrânul Iona, cu o lumânare de spermanţet licărind în ochii ce pipăiau întunericul.

SFÂRŞITUL ETERNITĂŢII Ieşind din crisalidă, fluturele i-a promis viermelui tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte…

Avea pe aripi valuri de mare şi simetri ce electrizau aerul şi târguri de sclavi şi imensităţi microscopice…

S-a înălţat fără teamă spre zările ochiului de vrabie şi eternitatea a foşnit trist, ca o secundă cu gratii…

-9-

AntePortas Ante Portas

Simina Maria Sima Albastru somn a pasăre albastră mă prinde între aripi și mă strânge cu dragoste și ură la pieptul ei de pene și aș putea să țip ridica-m-aș împotriva ei din placenta asta de pene care o să mă lase să cad din lumea mea în țara voastră.

Somn în podul palmei țin pământul mai sus decât un fir de praf care îmi intră pe sub unghii și rupe totul în trei părți fatidică-ntâmplare m-a pus să mă așez sub stele.

Revistă de literatură și artă răspuns să stea în continuare sub stele și pământ văzut de jos în sus.

Tv și popice la capătul țării în care stau, mă așteaptă, nemișcată ca-ntotdeauna, umbra de care m-am lepădat ieri la prânz ca de un soi de scârbă de tv și popice, ca de un soi de pastă d-aia de pix care nu se mai șterge și se-ntinde ca zgura de pe terenul de tenis la prima ploaie de iunie.

2x2 înainte de asta era întuneric și nu știam că lumina apare doar dacă spun acel cuvânt pe care nimeni, dar nimeni, nu vrea să-l audă sau să-l vadă scris în nisipul umed în care mi se afundă tălpile ori de câte ori îmi dau seama că o să vină o zi când o să trebuiască să-mi iau la revedere de la păsări, să le las să smulgă două pietre din mine, așa o să-mi fie mai ușor să mă prăbușesc atunci când o să bată pendula din hol ora 2; sau, poate, n-o să-mi cadă chiar toate bucățile de cer din cerul gurii. ******

miros cu ochii toată vina mea că dorm somn greu fără de vise și făr-un strop de lacrimă în pieptul meu nici plâns nici râs sunt o bucată de materie din care poți să faci pământul în toate părțile să fie țara ta. de azi în pieptul meu mai e doar un ghemotoc de praf ca-n filmele western se mișcă-n sus și-n jos încearcă iar să iasă dar îl condamn cu fiecare

”totul se termină acum.” ”de ce?” ”o să vezi.” ”deja mi-e teamă că n-o să se termine niciodată, că eu o să plutesc la nesfârșit între este și vest, nord și sud, între palmele unui cuvânt care n-a fost niciodată cuvânt.” ”crezi că ești deja condamnat?” ”nu, dar, dacă nu pot să simt mirosul florilor, de ce mai trăiesc?” ”dă-le tu culoare!” ”nu înțelegi. nu e vorba de culoare, e vorba de nervii olfactivi.” ”nu. tu nu înțelegi că îți dorești să le vezi roșii, albastre. culoarea e a inimii tale, la fel poți să le dai și viață, și parfum. doar dorește-ți asta.”

- 10 -

Ante Portas

Alexandru Bolache Puțin inelul are colțuri dar la călușari cântă mutul cioplind o melodie cu unghiile unui nor e viscol soacra luminii se-aplecă și votează cu două bile ambele gri ursul se uită la ceas prin ochii lui

Analfabete temporale Aș mai fi fost măcar odată Un prag din mir la a ta poartă Cu talpa-ți să îmi mângâi tâmpla Apoi cu părul să-ți sting lampa Ți-aș fi pictat pe vise luna Vântul ne-ar fi certat întruna Din fluier îngeri pritocind În ciob de ceață strălucind Dar n-ai mai vrut ce scumpă-i vrerea Ce-mi prigonește azi menirea Sau poate că n-ai mai putut Eu încă nefiind născut

Și-aș fi putut… Și-as fi putut să-ți fiu uitare de n-aș fi fost iertare de blestem și sâmbure de vânt sau chiar cunună din mărăcini și umbre ori început de ghem oooh ce mă dor regretele din stelele ce ți le număram în păr azi este viitorul ce nimeni nu l-a vrut coșmarul ce te-arunca

Revistă de literatură și artă atunci la pieptu-mi să te strâng trecutul se ascunde-n muguri și-un legământ mă-nchide pe vecie sau poate doar un timp atâta doar cât mâine în ploi de schije ude să nemurim puțin eu risipit în tine tu încă nefiind...

comerț ilicit e tare trist aici la tine e pustiu și-mi pare că și copacii se-ndrăgostesc târziu și ninge în zigzag cu mirodenii pe soarta ce o desenaseră ieri zeii e tare trist aici la tine e pustiu doar părul tău împarte în deșert vedenii la care se închină tainic dumnezeii un crocodil licențiat în vise incomplete vindea o piele chinezească drept poșete m-am așezat la coadă liniștit cu toți aceia care te-au iubit selfie Sunt atât de însetat încât pământul uită în mod repetat să-mi soarbă lacrimile încovoiată inima strivește cerul cu rugăciuni!

- 11 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Roxana Elena Iancu

de• ele vor agăța cerul de cerneală când din sticlă• vom clădi culcușul iar Pentru ne va aștepta la Poartă //ai reușit să furi minutele din clepsidre și tot nu te-ai săturat de eternitatea îngerilor de sticlă

Rugăciune

vlad m-a învățat să jupoi lumina de culoare să-i culeg mireasma și să i-o pun mamei în păr ca să-i acopere firele albe de ninsoare

pândesc întunericul lumina tânjeşte după negru de parcă şi-ar fi adăpat curatul cu bucăţi de tăciune – absent şi totuşi acolo în faţa demiurgului de pe perete mă nasc a doua oară se-amestecă abisul cu strigătul de moarte atâta linişte cântându-mi psalmii şi epistolele şi versetele arhanghelii tăi stau de pază – Iisus şi-a pironit privirea-ndurerată în sufletu-mi pustiu şi searbăd văd spinii cum muşcă din carnea mult prea albă şi dâre de durere i se scurg pe faţă închid ochii şi dintr-un suspin rostesc pentru ultima dată un doamne ajută s-a pogorât adâncul peste noi - Slavă Ţie! mă nasc a treia oară şi-n camera fiinţei mele îmi cântă liniştea la harpă versul rugăciunii de-ngropare

îngeri de sticlă de Roxana Elena Iancu ai• jumulit aripile serafimilor noștri ai fi reușit• să mă găsești în penele lor să• mă jupoi de plapuma îngerească să furi• ce-a mai rămas din minutele• aruncate la repezeală din• sticlele cu bucăți de cerneală în clepsidre• de lumină parfumată și• n-aș fi spus nimănui că tot• ce ți-ai dorit a fost să nu• te rătăcești printre muritori //te-ai• hrănit cu Bacovia atâta timp m-am săturat• de plumbul din măselele tale de• lacustrele din ochii morților păgâni de eternitatea• îmbibată de cadavre descompuse îngerilor• le voi dărui aripile tale

27.12.2016 ~ povestea în care

vlad mi-a arătat cum să înghit ghemotoacele de albastru din îndepărtările azurii ale cerului făcându-le alei pentru rugile poporului nostru vlad și-a rupt nopțile în fâșii plăpânde de întuneric le-a pieptănat cu ultimele lacrimi de aprilie mi le-a legat de încheieturi ca să le pot împrăștia parfumul de fiecare dată când îl mângâi pe frunte vlad s-a jucat de-atâtea ori în căușul mâinii mele își aduna acolo toată muțenia pe care o auzea toate cântecele pe care îngerii i le șopteau înainte de culcare tot noroiul din carnea rănilor dumnezeului nostru când se topea luna pe pielea-i albicioasă și bolnavă îmi lua degetele și mi le plimba prin bătăile neastâmpărate ale sufletului privindu-mă vedeam adesea cum moartea îi devora corneea cum îmi zâmbea din căpruiul obosit al irisului veșted furișându-se în golul unui râset rătăcit printre muritori mai simt și-acum văpaia nopții în care vlad s-a lepădat de trup ținând la piept comoara răstignită în căușul mâinii mele pierind vedeam cum râsetele i se îmbrăcau în haina de culoare a luminii cum lacrimile dărâmau aleile azurite ale rugilor păgâne cum nopțile se deșirau și îi alunecau pe față ciugulindu-i catifeaua de pe frunte vlad sălășluiește acum în degetele mâinilor mele în nopțile cu lună plină îmi cântă muțenia pe care o auzea cândva din trâmbițele unor îngeri de demult pierduți în dârele mânjite de noroiul din rănile de piroane și de spini ale dumnezeului nostru când îmi e dor să-i simt paloarea albicioasă îmi târăsc degetele pe piept lăsându-le să se adape cu bătăile neastâmpărate ale sufletului

- 12 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valentin Tufan În lumina dimineții Dimineața o văd ca pe o retrăire, e ca și cum aș da un retry unui joc social mi s-au dilatat ochii privind prin picăturile rumenite de soare, iar irisul mi-a devenit stigmat - încerc să pătrund dincolo, să-mi sintetizez trăirea într-un drog pe care să-l prizez în fiecare moment de luciditate acută. .

Viața e o înșiruire haotică de notițe lipite pe frigider, o răstălmăcire a unor experiențe blocate într-o cutie a pandorei sub zodia destinului. .

Matrițe de ceară ale clipelor pecetluiesc secunda, ca o transpunere de Dali omul zace încastrat în cutuma uzualului, doar cel ce are puterea să-și strivească trebuința rămâne în joc spre calea ancestrală de pritocire a spiritului.

Pacientul ora 7:00 Am vizitat pacientul și m-a privit cu aceași sfidare în ochi, i-am fixat amprentele peste ale mele și i-am măsurat intervalele dintre noapte și zi.

Diminețile se-ntind sleite, e ca un sunet agonizant în ureche, ca o developare din Pearl Harbor cu voința măcinată de durere, apoi să-și destindă fiecare mușchi în contratimp ca ”Persistența Memoriei” readaptată sub ochii mei

ora 15:00 i-am numărat coastele pacientului și-am găsit-o pe cea lipsă, i-am spus că de aici mijește secunda, cât dintr-un vârf de ac cu gămălia strâmbă, că orice lucru mărunt face parte dintr-un ansamblu iar ansamblul e văzut ca un dar. ora 21:00 ne-am dat mâna și ne-am privit zâmbind, parcă am început să ne cunoaștem mai bine... l-am vizitat la masă și-l văd cu coada ochiului cum își ascunde soarele în buzunarul de la piept… mâncarea s-a răcit... ora 7:00 într-un castron cu lapte / de sub caimac, se zbate soarele prăvălit din piept cel ce pulsează universul în oceanul hăituit al izolării.

Apus electric Se zbate un abur molatic peste soborul de patimi cuibărite în apus, o searbădă reîntoarcere în trecut îți lasă gura pungă – îți activează simțurile un dor electric pe care îl asimilezi ca pe o doină ce-ți răsună din miezul sufletului.

Pe lângă stâlpii de telegraf se zbat himerele cuvintelor topite până în miezul înțelesului, șoaptele sărută buzele umbrelor ca refractarea dintre două respirații ce-ți escaladează simțurile – e acel moment de climax absolut când apusul surâde electric prin doi ochi ce pier odată cu ultima rază de soare, acel moment când norii îți cad la picioare și te dezmiardă seninul soarelui rezultat din împreunarea mâinilor noastre făcute pumn.

- 13 -

AntePortas Ante Portas

Maria Niculai Dincolo erai la celălalt capăt al lumii (o umbră cu nuanțe de alb) unde Dumnezeu a uitat să pună lumină era mare și nisip și întuneric. eram de cealaltă parte (o proiecție compusă din griuri) la polul unde Dumnezeu m-a vizitat era zăpadă și mare și lumină. când mi-ai scris pentru prima dată cu sângele cuvintelor smulse din timp am crezut că nu exiști (chiar dacă spuneai că vrei să vezi zăpada). nu știu pe unde plutești căutând Polul Luminilor.

(Nu)primăvară uneori îmi bate la ușă primăvara de fiecare dată mă cuibăresc într-un colț de cameră la etajul 9 (acolo mă cred mai aproape de Dumnezeu). primăvara insistă în timp ce umbra vrea să învețe să zboare/mă strâng mai tare în brațe (probabil doar intuiesc o dedublare) unghiile trec prin carne/mă aud țipând în camera cu o fotografie a unei bătrâne care își ține o mână la gură și alta spre cer"nu e nimeni aici!" bătăile încetează/la fiecare pas al primăverii bătrâna râde mă strâng în brațe în colțul meu și închid ochii poate așa tace. un pas și o vară e aproape vară (cu toată căldura și ochii obosiți)

Revistă de literatură și artă un singur bătrân se privește în vitrina unui magazin nu-și va lăsa copilul să plângă singurătatea unei pietre dintr-un oraș nu-l va mai lăsa să caute viața în cuvinte (ne) rostite. e aproape vară bătrânul rămâne în fața vitrinei plângându-și anotimpul în timp ce copilul fuge de lângă el cu promisiunea că nu se va îndepărta prea mult.

100 mă nasc pentru a 100-a oară din întunericul începutului în timp ce rup cu unghiile bucăți din mine ca să le arunc peste cuvinte. pentru a cunoaște lumina trebuie să închid ochii (să-i țin strâns închiși) până când îmi e dor de întuneric până când nu-i mai pot deschide și bucăți din mine devin cuvinte care țipă atunci când trec dincolo. până când mi se face dor de universul meu cu propriul cer pe care obișnuiam să-l văd deasupra unei aorte.

Suflete-lumină aerul rece al toamnei nu va transforma lumina într-o privire de frunză căzută peste zâmbetul întors spre înăuntru al pietrelor. oamenii se holbează la pieptul meu plin de întuneric arunc și eu câte o privire spre piepturile lor pline de lumină și indiferență. doar la începutul toamnei poți vedea suflete-lumină mergând fără direcție prin oraș trec prin tine oferind puțin din lumina lor.

- 14 -

AntePortas Ante Portas

OANA ȘUȘU Toamna pe tălpi copacii bolnavi cântă pentru ogarii albi cu picioare lungi gemete sculptate în prenadez proaspăt copii lunatici cântă la copacii costelivi unde ploaia și nebunia se sărută ostentativ și ascultă cum în venele lor tușește toamna

Friptea am sărutat Viața cu buze crăpate și sângerânde fantome de smoală se prelungeau din crăpături gust amar de portocală pe gingii îmbătrânite și cioburi de dalii mi-au făcut tablou pe cerul gurii am tușit funinginea ca fulgii de mierlă când am tras Viața în plămâni din vârful buzelor se scurge iubirea și-n mâinile mele văd cum Dumnezeu se joacă cu mine

Artă am pictat într-o carte de colorat ceața am intrat în boaba de întuneric de lângă urechea mea stângă la care mama mi-a șoptit cândva noaptea mai târziu am măzgălit pe peteți cu capetele oaselor portretul necunoscutului

Revistă de literatură și artă ce mi-a devorat albul cu ochi avizi de lumină m-am agățat de colțurile goale și cu disperare mi-am plâns culorile m-am semnat deasupra ochiului drept iar statuile de piatră m-au agățat la capătul acrilicului alb doar ca pe o gaură neagră m-au jupuit halatele albe de pe pereți și-ntre mine am găsit galeria sufletelor vii cu care nebunii se vindecau am văzut bucuria mi-a râs mama din pânza ceții la urechea dreaptă

Street show un înger cu coaste rupte și aripi jumulite din omoplați n-a mai fost ieri disperarea mâinilor viola firele de păr și țipa o voce demonică printre picăturile de spaimă sarea îmi intra în piele și toată neputința dinții de sus spânzurau buza inferioară fața desfigurată zâmbea cioplit în sânge mi-am șters nasul pe o bucată din mine când Îngerul Negru aplauda și-mi lăsa bacșiș fiorii reci și sângele clocotit mi-au ars ființa când îngerul cu crize nervoase a scuipat numele meu și mi-a furat banii

Amnezie am luat fața lui Dumnezeu și-am stors-o cu sete sângele s-a scurs în coate am privit ochii negri cu fruntea lipită mi-am suspinat viața cu furie am luat unghiile din pielea albă semnul unei rugăciuni și două cuvinte pe degetele mari ce miroseau a dovleac proaspăt m-au trezit cu podul palmelor L-am lovit imitând tunetul m-am găsit cu cioburi pe față întrebându-mi viața cine e

- 15 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţ Dinu Strada se agață de ferestrele caselor, și aruncă priviri indiscrete tinerilor ce fac amor unul în lumea celuilalt, cum oftează adânc, sfâșiată de dor, cum își strigă amorul, cum zărește mâinile albe lipite de geam, cum se apropie și le atinge prin sticlă, cum aude fata-ntrebând: auzi și tu ceva astă' seară? și tânărul răspunzând: iar ești naivă, e doar noapte afară, cum tinerii pleacă râzând, iar noaptea cu chipul căzut ca o stea, se-ntoarce amară cu spatele și pleacă și ea.

*** Oamenii se îndrăgostesc ca nebunii doar ca să-și piardă capul mai des. dacă l-ai condamna pe om să aleagă ce parte să piardă din el, ce să vândă prima dată

el și-ar alege capul, ar merge ca un călăreț care nu cunoaște decât ceea ce mângâie și ceea ce îl mângâie. a prelungi la nesfârșit uitarea unei nopți de vară din adolescență când te-ai aruncat în brațele persoanei care a zâmbit mai discret, ca un naufragiat într-un colac de salvare, textura aspră a cearșafurilor și mirosul lor de clor, uitarea ca o pasăre speriată de glonț cine sărută și gândește să plece.

Oamenii urlă ca niște fiare sălbatice în fața execuțiilor prin spânzurare și li se sfâșie inima la cele prin împușcare pentru că este mai spectaculos să-ți pierzi capul decât să-ți fie spulberată inima.

Cine sărută și se gândește la ce haină urmează să dea jos de pe celălalt, acela să plece și să nu se mai întoarcă.

Scriitor și cuvânt Există o anumită voluptate în scris care creează dependență, un sentiment de plin, de mult, dar niciodată prea mult, un val copleșitor de senzații care se întorc asupra autorului și care îi tulbură apele, iar apoi totul se limpezește... și devine clar.

Te afli în fața foii de scris cu stiloul sau pixul în mână, ori în fața laptop-ului, cu degetele mișcându-se frenetic peste taste, lovindu-le, apăsându-le, tensionându-le. Îți lași toată energia să ți se scurgă prin buricele degetelor ca o apă curgătoare dintr-un râu de munte.

Te scrii și rescrii pe tine însuți în fiecare cuvânt, în fiecare articulație, în fiecare gând, în fiecare idee. Te trezești dimineața, respiri, te culci seara, respiri. Scrii, respiri, scrii, respiri. Trăiești tot ce îți dă viața, aduni senzații, momente, amintiri, faci constatări, te hrănești cu energii ca un vampir spiritual, le strângi în tine, le oferi semnificație, le reții, le memorezi, ele se combină și se recombină, se acceptă și se resping, se îmbină sau se dezbină. În tine au loc transformări, fiecare trăire se metamorfozează ca gândacul lui Kafka pe care nu-l mai acceptă nimeni, care rămâne singur ca bătrânul de pe mare al lui Hemingway. Rămâi singur și dintr-o dată trăirile care s-au schimbat fără oprire în interiorul tău sunt declanșate de un factor pe care nu-l poți defini, iar avalanșa creată nu poate fi controlată, nu poate fi oprită, este o forță mai puternică decât rațiunea, o forță care creează voluptatea, iar voluptatea cere să o umpli și nu o poți umple decât prin cuvinte.

Este o voluptate care aduce aminte de momente intime cu o persoană, de nopți când cauți pe întuneric mâna unei persoane pe sub pătura grea, le găsești și ți le împreunezi cu ale ei, iar împreunarea aceasta pare să se facă undeva întru voi, nu între voi. Picioarele vi se ating, talpă lângă talpă, gleznă lângă gleznă, mușchi lângă mușchi, ale tale mai lungi decât ale ei, iar apoi pieptul tău îl atinge pe al ei, iar asta produce o căldură care îți învăluie plămânii. O săruți pe gât, iar ea suspină și-și trece mâna pe după umărul tău, îți mângâie pielea pe sub bluză, o dă jos, își lipește buzele de umărul tău, apoi trece spre claviculă, spre gât, pe bărbie și pe buze. Vă dezbrăcați și fiecare haină care cade e o altă prejudecată la care am renunțat, o altă vină pe care nu ne-o asumăm, o altă amintire pe care o uităm, o altă responsabilitate pe care nu o acceptăm. Ne-am născut dezbrăcați și doar dezbrăcați ne simțim cu adevărat noi unul cu celălalt. Mâinile tale îi străbat trupul mărunt, fragil, parfumat, îl sorb, îl inspiră și îl închid în ele. Tu te ascunzi în interiorul lui așa cum se ascunde un prunc în burta mamei lui, încovoiat, strâns în el însuși. Actul acesta al renunțării este modul vostru de a face dragoste. Iubind ceea ce trebuie să învingi în tine pentru celălalt mai mult decât rezultatul acestui sacrificiu.

- 16 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Andrei Bolache Poveste de seară m-a eclipsat mântuirea paginilor arse de cuvinte. plâng literele umile, sugrumate de cerneala sângerie. prin degete îmi curg izvoare de iluzii; spinii cărților mutilate de gând m-au mângâiat nevralgic. reciful sufletului sfâșie neantul. toate luminile au tăcut... cuprinde-mă în vid, povestește-mi timpul.

Numele numele este testamentul existenței noastre suntem născuți în fiecare literă însămânțată pe buze în gheața timpului topit în spațiu trăiau toate numele în așteptarea ascensiunii să fie inscripționate pe rând în sufletul de piatră al pământului

Floarea de cactus văd o lume trezită

prin ochi de nisip întemnițat în cavernele Egiptului de aur floarea de cactus m-a înțepat cu amintirea faraonilor lăcrimând în existență Nilul piramidele m-au mușcat de palme să simt ce au simțit sclavii lor timpul se oprește floarea de cactus se inchide o cuprind de petale și pictez Egiptul în safir

Note înghețate am auzit fulgii de nea cântând la o chitară îmbătrânită urechile desfrunzite mângâie tăcerea

Cuvântul tău Cuvântul tău plutește printr-un deșert de lacrimi, cristalizate în flăcări.

Ușa păcatului are zăvor de cuvinte, al tău luându-și viața din cerneală de venin.

Ușa serenitații înoată prin porii fanteziei,

- 17 -

transcende în întuneric; cuvântul tău... străpunge ochii luminii.

Cuvântul meu, distrus din temelii, închide zăvorul păcatului... adoarme la pragul serenitații.

Trădare sfiala cumplită arde ochii cuprinși de o minciună afumată cuvintele tăioase cântăresc vorbele ce zboară printre florile de vânt simțurile amețite aduc irealul la o valoare logică, de gheață în mână țin o lamă mă aflu în spatele meu (ca prin vis... sau mi se pare?) de-asupra văd nori se-ntrec ca nebunii mă uit în față eul meu se-ntoarce (zâmbește...) pe lângă buzele lui se adăpostesc picături de sânge mă uit în jos (groază!) am fost înjunghiat de lama faptelor mele

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Un „selfie” cu Laurențiu Belizan (Interviu realizat de Laura Cozma) „mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur...” (din ayahuasca) A crescut printre cărțile bibliotecii părintești, iar acum respiră în biblioteca multora dintre noi. Laurențiu Belizan este câștigătorul Marelui Premiu la secțiunea Poezie a Concursului de Debut Literar UniCredit 2011, cu volumul „Pareidolia”, publicat de editura Humanitas, lansat la Târgul Internațional Gaudeamus. În prezent, este președintele cenaclului literar Ante Portas, fondat în 2013.

– Bună, Laurențiu! Mă bucur mult că ai acceptat acest dialog.

Aș vrea să nu divulgăm micul lui secret, fiindcă „omne ignotum pro magnifico est”.

– Bună, Laura! Îți garantez că, volens nolens, acest secret va deveni unul al lui Polichinelle.

– Spune-mi, te rog, cum a devenit lectura o pasiune? Știu că tatăl tău era profesor de limba și literatura română. Sunt curioasă ce rol a avut în devenirea ta ca scriitor.

– Mama mea a fost, de asemenea, dascăl, în învățământul primar. Poate părea curios, dar părinții mei au hotărât să nu mă învețe să citesc, înainte de a mă da la școală, limitându-se doar la a mă familiariza cu alfabetul. Cred că au procedat foarte bine, pentru că mi-aș fi pierdut interesul, cel puțin în clasa întâi. Îmi aduc aminte că spre sfârșitul anului începusem să citesc cărți de povești.

Apoi, am început să cotrobăi prin biblioteca ticsită de cărți, care mă atrăgea ca un magnet. Nu mă rezumam doar la lecturile specifice vârstei, sugerate de tatăl meu, mergând de multe ori instinctiv spre cărți a căror parcurgere mă solicita intens. Cu toate acestea, este evident, că n-am înțeles mare lucru din „La țigănci” sau „Crimă și pedeapsă”, citite pe la 11-12 ani. Simțeam însă un mare apetit pentru lectură, pe care nici măcar îmbietoarele și lungile vacanțe de vară nu mi-l potoleau. De multe ori eram pur și simplu „alungat” din casă la joacă. Până în 1989, la absolvirea facultății, am citit foarte mult. O carte sau un autor bun îți induc un standard, o anume filiație a ideilor, a valorilor estetice, cu ajutorul cărora găsești cărți din ce în ce mai bune. La început am urmat recomandările de lectură ale tatălui meu , apoi s-a întâmplat, firesc, fenomenul descris mai sus. Îndrumarea lui a fost însă determinantă, pentru că am plecat din start cu lecturi valoroase, accesibile vârstei. Pentru acest lucru, și nu numai, îi sunt de-a pururi recunoscător.

După 1989 au fost editate un val de cărți la care nu avusesem acces. Pe de altă parte „timpul nu mai avea răbdare”, dar în alt sens decât cel moromețian. Cu toate acestea cititul a fost și rămâne pentru mine o desfătare, o minunată „ocupațiune mintală”!...

M-ai întrebat de lectură ca pasiune. În ultimii douăzeci, treizeci de ani, mulți au fost și sunt tentați să pună semnul egalității între pasiune și hobby. Hobby-ul are un sens, zic eu, mai restrâns, este o îndeletnicire plăcută pe care ți-o împlinești în afara profesiunii sau a preocupărilor principale, care te definesc în ultimă instanță. Pasiunea, pasiunea pentru lectură în special, este un modus vivendi, este, poate, printre singurele care îți permite accederea în multe lumi imaginare sau reale, care te face să trăiești – cum frumos spunea cineva – pe lângă propria viață, trăirile și sentimentele tuturor personajelor, mii de alte vieți, generând o reacție de fisiune și (e)fuziune spirituală, o entropie cognitivă și empatică.

Pe tema lecturii, sunt multe referiri interesante în cărțile lui Cioran. „Cărțile și noaptea”, cu/ și despre Jorge Luis Borges, este o carte fundamentală despre lectură, scris și raportul dintre realitate și literatură.

- 18 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

– Lucian Boia afirma că atât în politică, cât și în cultură, românii nu au venit niciodată cu ceva original, ci doar au împrumutat de la străini. Spre exemplu, Nicolae Grigorescu „e național datorită subiectelor sale cu țărănci și ciobănași”. Însă, „un occidental va aprecia talentul pictorului și frumusețea pânzelor, dar nu va vedea în acea pictură nimic ieșit din comun, nimic cu adevărat novator”, deoarece tehnica artistică îi aparține unui pictor francez.

Care este părerea ta?

– Profesorul Lucian Boia, este, de departe, o mare personalitate contemporană, un istoric prestigios, cu o operă complexă vizând istoria ideilor, a imaginarului, analiza mitologiilor. Aproape toate cărțile lui au stârnit controverse, polarizând comunitatea științifică, dar și publicul cititor.

Dincolo de orice, este de apreciat capacitatea lui de a problematiza, de a aduce în discuție ipoteze noi, cu un solid eșafodaj argumentativ, documentaristic, logic. În cartea „Mihai Eminescu , românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.”, face o analiză în care îi pune la îndoială genialitatea, recunoscând pe de altă parte că este „un mare poet romantic, cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”.

Citatul din întrebarea ta este, dacă nu mă înșel, din volumul intitulat „De ce este România altfel?”

Firul roșu al cărții este următorul: România este în urma Occidentului din toate punctele de vedere; motivele ar fi „blestemul” geopolitic – prin situarea la intersecția sferelor de influență ale marilor imperii (aici, Boia face o interesantă analiză, aducând atât argumente pro cât și contra ), influența nefastă a mentalităților balcanice (eufemistic vorbind ), un anumit complex de inferioritate – în genere – al românilor față de Vest, obișnuința cu un model politic autoritarist. Mai este un aspect asupra căruia Boia oscilează diplomatic cu o cinică sinceritate: sunt românii „altfel” ca nație pentru că au inserată o genă a superficialității, compromisului, a „lipsei de onoare”, supunerii? Sau aceste tare au apărut conjunctural, într-un soi de artă a supraviețuirii ca popor?

Iată un motiv, greu de combătut, când vine vorba despre defazajul cultural: „când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele Carol I [...] fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităților românești )”.

Autorul spune, pe de altă parte, că nu e datoria lui să aducă și elemente pozitive panoramei prezentate, din moment ce este evidentă starea precară generală a României și a românilor.

L-au combătut mulți „patrioți” jignindu-l în fel și chip, alții au polemizat cu el folosind un limbaj decent, temperat. Așadar, îți răspund la întrebare enumerând o listă scurtă a românilor care par a contrazice în parte teroria lui Boia: Dimitrie Cantemir, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Tristan Tzara, Emil Cioran, Nicolae Paulescu, George Emil Palade. Ce-i drept, într-o majoritate covârșitoare, cei enumerați și-au creat sau desăvârșit opera în afara țării...

– Privind din perspectiva lui Mușina, „poezia e o formă de cunoaștere, de exploatare a lumii”, dar pe de altă parte, părerea lui Rimbaud e că „poetul e supremul savant”. Tu crezi că poetul are puterea de a crea lumea sau de a reflecta adevărul despre ea?

– Ți-aș răspunde tot cu o întrebare: ce este adevărul, cum îl definim, cum îl găsim? Cele două viziuni sunt doar într-o aparentă contradicție. Poetul este demiurg. În lumea făurită, ele sunt în armonie. Totul este ca între lumile create și realitate, să fie o minimă legătură. Mă gândesc la frumusețea neverosimilă a mangrovelor care au pe lângă rădăcini de fixare, și rădăcini respiratorii...

– Cum ai început să scrii?

– S-a întâmplat destul de devreme, pe la treisprezece ani. Am simțit nevoia unui jurnal. Era un amalgam în care povesteam despre situații, întâmplări, care mă impresionau într-un fel sau altul. Erau și reflecții, mare parte naive, despre viață. Scriam, de asemenea, despre cărțile citite și primii fiori ai dragostei. După un timp au apărut primele poezii, proze scurte. Nu m-am gândit niciodată în acea perioadă să arăt cuiva încercările mele. Singurul care le citea era tatăl meu. El a fost un mentor discret, plin de tact, încercând să mă ferească de deziluzii. Mi-aduc aminte o discuție avută prin liceu, în care îmi povestea de lumea subterană, plină de fiere, a lumii literare. În liceu nu exista un cerc

- 19 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

literar. Mi-aduc aminte însă un episod amuzant din ultimul an. Profesoara de română ne-a cerut o compunere (acum se spune pompos: eseu ) despre tinerii de atunci. A fost un fel de concurs. După ce a citit-o, mi-a spus între patru ochi că îi place stilul, dar e cam „reacționară”. Cred sincer și acum că mi-a vrut binele: prea semăna cu scrisorile trimise clandestin la „Europa Liberă”. Așadar, a câștigat o chestie siropoasă despre U.T.C.-iști.

Prin anii `50 comuniștii au înființat o „Școală de literatură” pe care au urmat-o extraordinarii poeți Nicolae Labiș, Ion Gheorghe dar și mulți alți viitori anonimi. Astăzi văd că se țin așa-zise ateliere de scriere creativă (or fi și de scriere non-creativă? ).

M-am referit la acest ultim aspect deoarece sunt ferm convins că a scrie literatură nu se poate învăța! Nu neg importanța oricărui demers prin care aspiranții pot afla despre anumite tehnici de scriere, lucruri interesante, noi, despre mersul literaturii. Contează, de asemenea, părerile și sfaturile colegilor sau consacraților despre creațiile lor, în cadrul cenaclurilor literare. Îmi vine minte, de exemplu, prestigiosul „Cenaclu de luni”, din anii ’80, inițiat de Radu Călin Cristea și condus de Nicolae Manolescu, în care au activat poeți de primă mână precum Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina.

Ideea este însă că dacă nu ai un dram de har, nu se poate face nimic, în ciuda oricărui efort – onorabil în sine. E ca și cum ai pune un șarpe să alerge!

– Mulți spun că poeții au o anumită muză și că inspirația le vine odată cu „marile dureri”, dar alții că „regimul veritabil al artei este bucuria”. Tu ce părere ai? Și care este muza ta?

– Ideea unei muze are rădăcini vechi, și este parțial adevărată. Acum, trebuie să o privim mai mult în sens metaforic. Nu cred că exagerez dacă afirm că poezia este expresia, chintesența estetică a filosofiei. Fiecare om este traversat de stări poetice. La unii, această stare rămâne latentă, manifestă prin efuziuni de tot felul, într-o stare amorfă, la alții se cristalizează în diferite forme și structuri, până la irizații și străluciri diamantine. Poezia reflectă și multiplică realitatea, creează universuri și... multiversuri. Poezia, arta în general, are ca punct de plecare realitatea, viața însăși – cu tot ce cuprinde ea –, pe care, printr-o alchimie spirituală, o îmbogățește, adăugând frumusețe, cunoaștere, sensuri noi...

– Povestește-ne despre debutul tău și personalitățile pe care le-ai cunoscut de-a lungul vremi.

– În 2010 am finalizat manuscrisul primului volum de versuri, „Pareidolia”, dedicat tatălui meu Alexandru Belizan. Apărusem până atunci în câteva reviste literare, antologii de proză și poezie.

Mă documentasem cu privire la o eventuală publicare a volumului și nu eram prea optimist: șansele păreau mici. Până într-o zi, pe la începutul lui 2011, când am citit despre un concurs de debut, organizat de editura Humanitas, sprijinit de UniCredit. Văzând componența juriului – Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Liviu Papadima –, mi-am zis în primă instanță că nu are rost să trimit.

Mărturisesc că nu am avut niciun feeling, am simțit doar că până la urmă trebuie să am măcar un scurt feedback privat de la aceste personalități literare, în cazul în care nu aș fi câștigat – așa scria în comunicatul oficial. Am aflat ulterior că au fost peste 100 de manuscrise la secțiunea poezie. Vestea câștigării concursului am primit-o chiar de ziua mea! E greu de descris sentimentul, cert e că m-am bucurat enorm. Lansarea a avut loc în noiembrie 2011, la Bookfest, alături de membrii juriului, având parte de o prezență numeroasă. Cartea a fost editată în o mie de de exemplare, și distribuită în principal prin rețeaua de librării a Humanitasului. Cam aceasta este, pe scurt, povestea debutului.

Adaug doar remarca criticului Andrea Hedeș, care – într-o cronică a următoarei mele cărți, „ Onirograme”, apărută într-un număr al Revistei „Luceafărul de dimineață”, din 2013 – constata că am debutat la aceeași vârstă cu Arghezi!...

M-ai întrebat de personalitățile literare pe care le-am cunoscut. Adevărul este că în ultimii ani am participat la multe evenimente: lansări de carte, festivaluri, conferințe etc. Voi enumera o parte

- 20 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

dintre ele: Mitzura Arghezi, Alex Ștefănescu, Dinu Săraru, Margareta Labiș, Varujan Vosganian, Ana Blandiana, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Horia Gârbea, Gheorghe Astaloș, Nicolae Dabija, Emil Lungeanu etc. Cu mulți dintre cei menționați am avut conversații îndelungi, plăcute, pline de substanță. Poate voi detalia cu alt prilej întâmplările legate de acești oameni, unii de-a dreptul minunați, felul în care i-am cunoscut și perceput...

– Ești unul dintre cei care cred că tinerii nu mai citesc, în general, sau ește de acord cu Boia, că „tinerii nu vor să mai audă de o poezie care nu corespunde sensibilității lor”?

– M-ai întrebat mai devreme despre lectura ca pasiune. Cred că singurul beneficiu – oferit sadic și involuntar, bineînțeles – al dictaturii a fost că singura televiziune emitea doar două ore pe zi, din care una era cu ode închinate lui Ceaușescu. Sunt convins că nu aș fi citit atât de mult dacă aș fi avut tentația mass-media sau Facebook. În ultimii treizeci de ani tehnologia informației s-a dezvoltat enorm, cu avantajele și dezavantajele ei. Foarte bine spunea Dan C. Mihăilescu în cadrul unei conferințe la care am participat, că din cauza timpului petrecut în fața calculatorului – și a faptului că, aparent, orice informație le stă la îndemână –, tinerii nu mai pot rămâne cu ei înșiși pentru o necesară introspecție și autoanaliză, bombardați fiind de această ciudată entitate virtuală – cu reflexe depersonalizante –, care este internetul.

Cu toate acestea, revenind strict la întrebare, eu cred că tinerii de azi nu diferă structural de cei de acum treizeci sau cincizeci de ani. Este adevărat că în România, peste super-tehnicizare, s-au suprapus și mutații de ordin sociologic, politic, economic. „Se trăiește cu mare viteză, nu e timp pentru momente de reverie” – cam acesta e tonul retoricii justificative. Receptarea și/sau făurirea Poeziei presupune empatie și sensibilitate. Ori, afișarea sensibilității nu a fost receptată aproape în nicio societate ca o virtute, ci ca un semn al slăbiciunii. Pe de altă parte există capodopere literare care rezistă eroziunii, de mii sau sute de ani. Tinerii, din motivele arătate, fug de exhibarea acestei sensibilități, dar și de tot ce este siropos, edulcorant – se maturizează mult mai repede. Asta nu înseamnă că nu au acuitatea să identifice, să rezoneze întru lirica, literatura valoroasă.

– Observ poeme fără mesaj, doar o beție a cuvintelor. Interesant este că sunt apreciate de cititori. Încotro crezi că ne îndreptăm?

– Într-un număr, din anul 1873, al Revistei „Convorbiri Literare”, Titu Maiorescu publică „Beţia de cuvinte”, articol care a făcut senzație în epocă și nu numai. Această expresie foarte plastică a intrat în uzul comun. Ea semnifică o exprimare redundantă și fără sens, de multe ori împănată cu neologisme. Aș zice că e ombilical legată de alta, al cărei autor este Vasile Alecsandri; „Românul s-a născut poet”, pe care nu-l suspectez de rea-credință, dimpotrivă. Spun asta pentru că, în timp, zicerea lui Alecsandri a căpătat o altă conotație. Într-un interviu din 2012, Matei Vișniec spune: "Nu, nu cred ca românii sunt mai talentați, dar cred că sunt la fel de talentați ca alte popoare care și-au creat o literatură scrisă destul de târziu și care au avut nevoie de apariția unui mare poet pentru a-și fixa limba literară".

Există o dorință – de înțeles până la un punct – a multora, de a-și etala cu orice preț creațiile literare.

Mulți autori dau frâu liber fluxului liric fără o minimă autocenzură. Se scrie enorm de multă poezie în România. E și bine, e și rău. Trist este că mare parte a criticii literare, în loc să se ocupe de obiectul muncii – creând ierarhii oneste – , este într-o luptă partizană, oneroasă, intestină, din care literatura română nu are nimic de câștigat. Dimpotrivă, mergând pe ideea „beției de cuvinte”, se va ETILIZA complet!…

– Îți mulțumesc pentru timpul acordat și aștept următorul tău volum cu interes!

– Toate la timpul lor! Și eu îți mulțumesc.

- 21 -

AntePortas Ante Portas

Ion Roșioru Vin I Poate mai devreme, poate mai târziu, O să uit de-a lungul clipelor să fiu!

Poate mai altminteri, poate mai aşa, O să uit himerei să-i cobor din şa!

Poate mai pe creste, poate mai pe şes, O să uit în cale dorului să-i ies!

Poate mai pe faţă, poate mai pe şest, O să uit paratul ultimului cest!

II Poate mai sfielnic, poate mai bărbat, O să uit în geamul dinspre nord să-ţi bat!

Poate mai albastru, poate mai noros, O să uit trecutul să-l întorc pe dos!

Poate mai agale, poate mai alert, O să uit să-mi caut oaza din deşert!

Poate mai văratic, poate mai tomniu, O să uit că moartea m-a-ndrăgit de viu!

III Poate mai scutelnic, poate mai spătar, O să uit că soarta m-a pierdut la zar!

Poate mai geamie, poate mai menhir, O să uit că stepa e un vast ceair!

Poate mai zăpadă, poate mai oplean, O să uit că-mi vine singurul alean!

Poate mai ispită, poate mai mister, O să uit că-ncepe cel din urmă ger!

IV Poate mai tăcere, poate mai tumult, O să uit de-ndemnul calului s-ascult!

Poate mai livadă, poate mai zefir, O să uit mireasma toamnei s-o respir!

Poate mai foşnire, poate mai pământ, O să uit ardoarea sevelor s-o cânt!

Poate mai niciunde, poate mai nicicând, O să uit că umbra m-a rugat s-o vând!

V Poate mai zăbavnic, poate mai avan, O să uit sărutul fetei de la han!

Poate mai anemic, poate mai robust,

Revistă de literatură și artă O să uit că iadul m-a rugat să-l gust!

Poate mai dogmatic, poate mai deschis, O să uit că drumul mi s-a frânt în vis!

Poate mai noptatic, poate mai bălai, O să uit că tânăr am fugit din rai!

VI Poate mai icoană, poate mai tutun, O să-i uit fântânii ceasul oportun!

Poate mai laconic, poate mai baroc, O să uit de merii ce pe deal se coc!

Poate mai buiestru, poate mai nesaţ, O să uit iubirii să-i mai cad în laţ!

Poate mai lumină, poate mai cireş, O să uit şperaclul să-l ascund sub preş!

VII Poate mai nădejde, poate mai tunel, O să uit blestemul ce mă strânge-n el!

Poate mai posadă, poate mai pârleaz, O să uit să-i suflu karmei în obraz!

Poate mai imperiu, poate mai moloz, O să-i uit splendoarea tătăroiacei coz!

Poate mai Armindeni, poate mai Brumar, O să uit de-a pururi să mă-ntorc în har!

VIII Poate mai lentilă, poate mai contact, O să uit că piesa n-are niciun act!

Poate mai agheasmă, poate mai sictir, O să uit că popa s-a vârât pe fir!

Poate mai vânzare, poate mai câştig, O să uit că-n templu am întins un gig!

IX Poate mai caleaşcă, poate mai olac, O să uit că spaimei i-am venit de hac!

Poate mai zăbranic, poate mai obroc, O să uit că nunţii i-am purtat noroc!

Poate mai pădure, poate mai haiduc, O să uit conacul unde să te-aduc!

Poate mai poiană, poate mai ghipcan, O să uit că morţii i-am zvârlit un ban!

X Poate mai furtună, poate mai gotcan, O să uit cadavrul galben din rădvan!

Poate mai lăută, poate mai scripcar, O să uit paloarea feţelor de var!

Poate mai sâneaţă, poate mai argint, O să uit alerta tristului instinct!

Poate mai urgie, poate mai senin, O s-accept cucuta picurată-n vin!

- 22 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valeria Manta Tăicuțu umbra se-ntinde ca o reptilă cu zale de gheață pe corp strig către Tine din veninul ei, din marea ei dușmănie mă aud doar cocorii, înainte de somnul meu fără somn, când pleacă sub steaua polară, din frig și din toamna ucisă, trimite, Doamne, un înger în țipătul dinaintea dimineții, să scrie pe umbră cuvinte cu sens

spațiu închis iar plouă, închide fereastra, timpul să stea pe afară, în haine de doliu vrăbiile țin norii în cioc și-i coboară în firimituri rotunde ca lacrima, ca secunda, ca ochiul în care închid imaginea ploii cine se mișcă în spațiul închis, dintre răsărit și apus?

- doar norul, și vrăbiile, și crengile plângând ale caprifoiului – ele se preling pe fereastra închisă, o șterg de praf și urme lipicioase de melci. cândva, pe aici vor mai trece și niște umbre, niște cuvinte cu pletele-n vânt și ecou, din ele vor ieși alte vrăbii, alți nori, doar ploaia va rămâne aceeași, sigură pe ea și înaltă ca moartea.

umbra rugăciunii stau în umbră și mă rog la Tine, Doamne, razele au rămas după gratii de fier, aici nu mai ajung ele, ci doar un ecou ca în munți, la apus cine să-mi scrie poeme pe suflet, cine să mi-l îmbrace în purpură sau în alb dureros?

camera de detenție ne împiedicăm de atâtea obiecte pline de praf, cu mâinile noastre înăuntru dibuind, în bezna rece, ieșirea din forma geometrică. afară, crinul își ofilește frunzele, ca să stea numai el sfidător spre cel mai neguros și jalnic înalt, încă trei zile și trei nopți, apoi să se mute în vântoasa de miazăzi, în laptele ei mușcat din sânul atâtor munți care i-au stat în cale. obiectele pline de praf nu mai au amintiri, peste ele au trecut șerpii cu pene, câteva păsări ale paradisului și umbra ta, intrând și ieșind prin ferestrele sparte. aici, în turn, a murit bucuria, camera de detenție se îmbracă încet în mătase, dispare fără urmă în culori de doliu regal; când vor înflori iarăși crinii, turnul le va cere să-și urce mireasma în trupul meu vegetal, doar așa voi intra, în sfârșit, în forma geometrică a uitării pure

- 23 -

AntePortas Ante Portas

Nicolai Tăicuțu

Revistă de literatură și artă anemic mă scald și banal sub mal erodat ...și nu știu dacă vor mai urma și altele dacă voi mai avea timp și pentru altele căci, în curând gornistul va suna stingerea inadecvat în toiul zilei

alteritate încă viu Doamne, ajută-mă să încropesc poem la mal de apă erodat continuu unde secunda poate fi o veșnicie sau nimic din ceea ce sunt adică, atunci când: eu, nicolai t deschid poarta singura poartă pe care o știu singura poartă care mă știe acolo (de ce nu, aici!?) fără lacăt fără opreliște-n datini: de dimineață, de prânz și de seară – de deochi, de brâncă și de lăsata secului – și-acum nu și nu adică, atunci când: eu, nicolai t deschid poarta și poarta nu vrea să mă știe și poarta nu vrea să mă recunoască și toată des-amintita mea intervenție pe lângă ioanid astăzi frunza primește roua și-atât puntea peste șanțul cetății mă trece și-atât pasărea-și reflectă zborul în apă și-atât în apa morților înțepenită în oglinda răsăritului în zorii căreia eu, nicolai t mă scald cu o fărâmă de trup

1. mă căutam deși-mi spuneam că n-are rost pe sub frunze uscate scormoneam pe sub frunze intrate în putrefacție unde doar nervurile lor tremurau precum venele pe sub pielea uscată frunza căzută în humusul primăverii îmi împodobea mâimile, picioarele, și, mai ales, ochii cu răspuns la binețe cu reverberație-n clipiri 2. cu rost neîntemeiat puține sunt frunzele uscate purtate de vânt astfel, ca pe frunză mă ține Dumnezeu în palmă și-mi descântă: nicolai, nicolai face-te-ai ovăz la cai pentru toamnă, pentru iarnă, pentru-a ta venire, doamnă!

3. strivitor de frunze ești nicolai înărătnic le afunzi cu călcâiul în aleea parcului ca și când ai vrea să stârpești toate ouăle omizilor în ciudă învârți călcâiul jumătate de cerc când la stânga, când la dreapta alergând la întâmpinarea aerului rotitor din spatele călcâiului când la dreapta, când la stânga, și pentru a câta oară, hai-hui uiți de fluturi...

- 24 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Rodica Răpeanu

Doina Bezea

Vizitiu prin luminișuri

Trecea un om pe drum...

Trecea un om pe drum cărând petale Cu cai de foc și bici sculptat în scrum, purta pe brațe, raze de vestale, și, umbra lor, era muiată-n fum.

Galop de pietre își struneau zăbala pândind cu ciob de aripi drumul strâmt, sub pașii amorțiți strângând rafala ațâțător de rece, dintr-un vânt.

Icoane, dezvelite pe sub plete scotea din tolba-i roasă de amurg, roșea, a umbră, vara-n chip de fete, când pași-i se opreau în colb de murg.

Priveau la el, cu ochi mirați, domnițe, dar el atinse una, din văpăi, pe buzele-i de maci și garofițe oprise timpul din trăiri de stei.

-Te-am căutat din lumi demult apuse și port cu mine doar icoana ta! o umbră mi te luase și te duse dar cerului i-am plâns, să mi te dea.

Pășind cu mers de înger, grațioasă, ea mâinile-i atinse-ncetișor, și brusc, scântei de foc au prins să țeasă covor de stele și aripi de nor.

Pe nimb de foc, arzând a lor trăire se-ntoarseră-n castelul de-altădat, un trecător, și-a lui, azi, fericire, pe care o iubise neîncetat!

Am fost și vânător, am fost, de vreți și pradă, M-am încrezut în oameni, în stele și mister Și mi-am lăsat destinul, într-un cupeu de fier, Să facă-n a'stă lume, o scurtă promenadă!

Prin zariștea adâncă, ce m-a purtat pieziș Precum un vizitiu, cu fluieratul dârz, Am șuierat amarnic, rington'ul unui sturz Ce și-a pierdut copacul, și cuibul prin hățiș...

Hoinar, în haine scumpe, cu sufletul rănit M-am rătăcit, sărmanul, într-un morman de fiare, Iubirea agățându-mi, de două felinare, De unde, vă dau vestea, că mi-arde... de iubit!

Mă plimb cu ierni în spate, cu lupi și urși tehui Apar, dinspre poiana, cu frunze pãmântii, Și mânui o trăsură, cu arcuri argintii, Cu roțile de-a valma și-oiștea într-un cui!

Ady Catelea

cineva îmi coase fântâna cineva nu îmi întinde mâna

cineva

cineva îmi fotografiază landoul cineva învârte lasoul

cineva îmi scutură brazii cineva îmi pune împotrivă camarazii cineva îmi vânează cerbii cineva mă caută la firul ierbii cineva îmi sapă cărarea cineva îmi îngrădeşte zarea cineva dă cu acetonă omizile cineva îmi văruieşte oglinzile cineva ascute securea cineva îmi măsoară pădurea

- 25 -

cineva îmi numără anii înţeleg să zâmbească celor care simt că sunt acelaşi om când eşti pasăre sunt pom roşu galben albastru îţi adun zborul în mănunchi deschizi flori albe din creangă până-n trunchi

AntePortas Ante Portas

Serban Mihai Georgescu

Me, Tarzan. You? umbli prin mine ca o Tarzană sari de pe un os pe altul agățată de venele mele de artere de nervi ca de niște liane uneori îți place balansul și pendulezi așa, atârnată deasupra hăului

Revistă de literatură și artă alteori te oprești pe câte o cracă ronțăind o globulă roșie stafidită un axon una alta privești fulgerător în stânga și-n dreapta scuipi semințele asteptând răsăritul unei inimi care nu mai vine noaptea te cațeri pe coloana vertebrală și-ți faci un fel de culcuș undeva în ceafă uneori îți chemi animalele cu strigătul acela încaleci un elefant și pornești un război cu toate ființele care mă locuiesc în cealaltă emisferă alteori te scalzi în cascadele sângelui meu transparent apoi stai și te usuci pe piatra unui rinichi te ridici brusc te izbești cu capul de un panou: "Nu faceți focul în pădure, nu aruncați chibrituri sau țigări aprinse; La plecarea dintr-un loc de popas lăsați curat în urma voastră" Și pleci prin perdeaua stelelor verzi...

Aura Popa cu ploaia ce-mi înnoadă lungi suspine în sfori de cântec gri şi ruginit, cu vântul ce abia se poate-abţine să nu îţi bată-n geamul aburit.

Neștiut, nevăzut Noaptea-ţi trimite gândul la culcare, mătăsurile nu, nu mai foşnesc şi-odaia-ntreagă cade-n nemişcare.

Vin sub fereastra ta şi te privesc

Când dormi, pe chip n-ai umbre de surâsuri decât arar dar toată luminezi. Încă mă-ntreb de-ţi mai apar prin visuri sau alt liman cu ochii minţii vezi.

Nu ştii că sunt aici, că te-nveleşte privirea mea, cu duioşia ei dar glasul meu îţi cântă şi-ţi vorbeşte cu ploaia şi cu vântul pe alei…

Îmi doresc să fiu un scriitor de valoare medie. Geniali sunt foarte mulţi, iar medicii mi-au recomandat să evit aglomeraţia. (Vasile Ghica) - 26 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Rodian Drăgoi CHEAMĂ TE ROG SECUNDELE ÎN CASĂ Azi-noapte cineva a furat trotuarele somnul în iarbă s-a

un bloc de patru etaje când voi muri vă voi lăsa acest trandafir care vă va povesti viaţa mea niciodată înmiresmată

Simion Cozmescu

rostogolit lacrimile tale au înecat o fântână vântul se înăspreşte într-un călător obosit încercăm să înjghebăm o dimineaţă de vară afară e soare în mine cad frunze şi plouă cheamă te rog secundele în casă caii pasc pe sub câmpia stăpânită de rouă calul de sub mine mereu se-mpuţinează trenuri încărcate cu lacrimi ne trec pe sub pleoape eu ca unul ce-şi lasă razele în casa iubitelor trec printre rănile azvârlite la ţărm de marile ape

TATA, MINODORA ȘI TRANDAFIRUL Când era foarte supărat tata cobora în pivniţă se aşeza lângă butoiul cu vin şi se certa cu întunericul de acolo până se răcorea . când am cunoscut-o Minodora era încă vie şi târâia după ea legat cu o sforicică

Din somn ai putea să mai stai fiinţa mea îşi caută culcuş în tine ochilor mei le e somn şi abur cafeaua... am uitat de ea, a evadat din cana somnoroasă şi ea neatentă şi ea ai putea să pleci uşa mea e flămândă, greu de mulţumit trupul meu nu îi mai ajunge eu rămân mai mult o destinaţie nu sunt o fiinţă în adevăr şi sens ai putea să te ridici, nici ceaţa nu va mai sta mult fotoliile se întrezăresc înspre peretele din est umbra ta şi-a făcut culcuş în mine o simt cum se dezmorţeşte cum se întinde am visat îmi spune eram lângă un loc cu toamnă împrejmuită de un gărduleţ liniştit din lemn rotund părea a fi un pătuţ pentru un copil înmormântat în propriu-i somn

- 27 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ionuţ Capotă Poemul trist Cad peste clipe istorii bolnave. O stare de frig năpădeşte întunericul tern. Mi-e teamă că îmi doresc prea mult răspunsul corect. E păcatul mândriei sau orgoliul minorităţii.

Sunt gol. Sau năpădit de o groază incertă de calcule făcute la beţie. Şi parcă e implicită nevoia de a le tot repeta. De a mă tot repeta. Au îngheţat aluzii de-a dreptul obscene, pe o scenă pângărită de gândul duşmănos. Ca o dreptate din cretă. Doar praf în van şi lipsa substanţei organice. Ochiul plăpând alintă geana tremurândă sub fruntea încruntată de amintiri. Dar nu mai doare. Este numai o poveste.

Fără de legea risipei Neologisme barbare într-un context pueril. Insolvenţa picanteriilor meschine, despre un destin şifonat.

Minciuna pe tronul obedienţei. Şi în acest amestec lasciv, îmi regăsesc structura de rezistenţă a edificiului de până mai ieri. Credeam, de fiecare dată, aproape, că nimic rău nu se va fi întâmplat dacă o iau de la capăt.

Sau doar gustul amar. Îmi e de mine însumi cel mai teamă. Şi voi nega, apologia durerii, ca o manifestare constrânsă, menită criptic să repugne întregului ascensionism vulgar. Am divulgat pereţilor tot sensul iar pereţii aceia îmi rag acum cu obstinaţie în creier. Le voi plăti cumplit de nevralgic, amenzile anotimpurilor pierdute, parcă şi din vedere de ursitoare! Te iubesc, pe tine, fericirea de-a fi îndrăgostit!

E viaţa reală Se aleargă pe sine, gândul rupt şi umblă despuiate, într-un crepuscul vinovat, rânduri cu picioarele goale, peste cioburi de imagine. Aşa cred eu că s-a născut fericirea. În marginea pădurii, pe drumul dimineţii reci, la poalele muntelui. Poate că verde a fost întâi. Sau, parcă cerul. Sunetul şoptit al izvorului promis.

Respiraţiile noastre accelerate de aleea întreruptă în liniştea ei doar de trunchiuri smulse de o furtună parcă din alte timpuri. Şi ochii tăi! Iar acum universul gravitează pentru mine, în jurul tău. Ca o semantică a firii, lumina se cramponează privirii celui care sunt, ca roiul de matcă, în conceptul larg şi deplin al fiinţei de tine.

Adorato!

Constantin Bucur

Lumină și smerenie

Uimire Oglinda mă ninge troienind un răsărit de peșteră.

Pasărea își întinde aripile prefăcându-se că arde ca o stea ce miroase a curiozitate de șarpe și fructele-mi par mai istețe decât florile cu o mușcătură de copil.

Când intru în biserică, mă șterg pe tălpi și pe genunchi.

Mai ales pe genunchi...

Probă de nisip Am fân în picioare și pe urme port oale de îngeri cu perle coapte după moarte.

Ce-a mai rămas din iubire se vede după nisipul din privire.

- 28 -

Când mă rog, mă șterg pe șoapte și pe inimă.

Mai ales pe inimă...

Când ies din biserică, am sufletul îmbibat de smerenie și lumină.

Mai ales de lumină...

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

DUMITRU ICHIM

Puşa Roth

A SCĂPAT OGLINDA DE LA CIRC Când seara era gata s-o-ntindă am uitat fereastra deschisă.

Scăpată de la circ, dar nu știu cum, față în față m-am trezit cu-o oglindă.

Stătea ca idioata prinsă-n cercevele, îmbrăcată cu hainele mele.

Ca o zăpăcită se holba, așa! Întorc capul, întoarce și ea.

O-njur: Vaco, du-te și zburdă!, dar oglinda mea este surdă.

Toate pozele vechi mâzgălește, se schimbă în clown, caricatură cu barbă și-un dinte în gură!

Ce fac eu, face și ea la fel.

Râde de se prăpădește copilul din mine – Mitrel: „Ai uitat cum mama ne zisă?

Niciodată când pleci de acasă nu uita oglinda deschisă!”

Femeia și copacul Femeia nu avea prea mulţi prieteni, fiindcă prietenia nu poate fi o legătură oarecare, o întâlnire la o cafea, o bârfă mică, o discuţie în parc despre politică, mâncare, haine, salarii etc. Stătea ca de obicei la fereastră şi privea spre copacul ce se dovedise cel mai fidel ascultător al ei. Nu o mai interesa de mult opiniile celorlalţi care cam cleveteau cum că femeia e cel puţin cu capul în nori.

Viaţa, în opinia ei, e doar o sumă de vise, unele sau cele mai multe irealizabile. Dar ce minunat este să visezi la toate lucrurile pe care ai putea să le ai în viaţă! – şopti femeia spre interlocutorul ei. În fond, adăugă ea, toată lumea doreşte ceva! E interzis să visezi? Nici măcar singurătatea nu o mai întrista, fiindcă ajunsese aproape un privilegiu. În ţara asta unde politica se face pe la toate colţurile, unde corupţia face parte integrantă din cotidian, în ţara asta unde omul cinstit (cine mai crede într-o asemenea sintagmă!) nu are la dispoziţie decât radioul, televizorul, presa care scoate la lumină faptul că el este furat din toate părţile, el, omul cinstit devine prizonierul lumii în care trăieşte. Atunci ce-ţi mai rămâne de făcut – se întrebă ea. Nu ai decât o singură variantă ca să poţi să prinzi şi ziua de mâine: să visezi. Privi spre copac.

Se cunoşteau bine. Femeia înţelese că a făcut o alegere bună.

PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE Echerul și penița prin sporul de fractalii Pe muchi îți scapăr' slava în loc să mi Te frângă.

Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii, Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.

Cum drum luiși răsare din bobu-i de-asfințire? Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.

La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire, Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie, Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii Când se trezește firea de-oceanic în tornadă, Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii, Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.

Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul: Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul!

- 29 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ Poeta buzoiancă Gina Zaharia ne propune, cu a unsprezecea apariţie editorială, armonioase incursiuni lirice în spaţiul cu „mir şi mângâiere” al iubirii sau în acela stăpânit de „gheaţa” şi „gerul” suferinţei din iubire. Titlul volumului, La est de tine (Ed. Omega, Buzău, 2016), precizează de la început arealele sufleteşti diferite ale celor doi protagonişti: instanţa masculină către apus, semnificând apropierea de sfârşit, de încheierea poveştii, iar cea femenină către răsărit, ca simbol al puterii de a face posibilă renaşterea şi continuarea iubirii pe un drum nou, desăvârşit.

Poeta cunoaşte amplitudinea simţămintelor sale şi crede în capacitatea sa specială de a percepe reminiscenţele de lumină şi de apă vie pentru reaprinderea iubirii: „Iubitul meu, nu e pustiu în astre/ (...) Şi-om inventa esenţă de izvor// (...) În pieptul stâng am şapte primăveri/ Şi-n palme rătăciri de calendare”. Când suferinţa trebuie uitată pentru ca iubirea să renască din propria cenuşă, poeta apelează la descântece, vrăji, ritualuri: „Voi zăbovi puţin în cerc de foc/ Cât să-mi aprind o patimă trecută,/ Şi voi începe jocul de noroc/ Într-o cetate veşnic absolută” (Iubire de urgenţă). Alteori, poeta recurge la „arginţi” pentru a obţine o întâlnire, deşi metoda imorală i se pare de la început fără sorţi de izbândă: „Îţi voi lăsa arginţii pe poteci,/ Numai să ştiu precis pe unde treci,/ Dar dacă vin tâlharii de iubire/ Şi vor jura că-i doar o amăgire?// (...) De nu voi şti la tine cum sajung,/ Te voi zidi într-un oftat prelung,/ (...) Eu voi fi tu apus de multe ori,/ Tu vei fi eu ucisă în culori,/ Şi amândoi un munte fără soţ,/ Pierdut în glasul florilor de colţ” (Tu vei fi eu ucisă în culori). Speranţa este dusă până la extrem: „... dar oare ştii/ Că şi zăpada va-nflori?” (Ramură din şoapta lunii).

Setea, izvorul, fântâna, ploaia, lumina, iarna, raiul, focul, umbra, macii etc. sunt motive literare frecvente în volumul de faţă. Cămaşa, care apare în trei ipostaze diferite – cămaşa de jar, cămaşa de flori şi cămaşa ruginită – simbolizează aici urmele iubirii lui, aşa cum a fost, ea devenind o Galatee fidelă pentru totdeauna celui ce a (re)modelat-o: „De ce mă porţi cu tine peste iarnă/ Când dragostea nu-mbracă nicio haină” (Cămaşă de jar); „O! Azi îţi port cămaşa, e toată numai flori/ Şi-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori/ Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat/ (...)// Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece” (În doi, la coasă); „De voi avea cămaşa de rugină/ Voi şti că sunt în temniţă regină” (Cu tot ce e, cu ce n-o să mai fie).

Artele poetice denotă delicateţea, disponibilitatea sufletească, dorinţa de perfecţiune şi crezul poetei: „ Tu, meşter de poeme, le scrii cu rugăciunea?// Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc/ În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc/ Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă/ Care străbate lumea în sunete de harfă” (Străinul); „Am învăţat să cânt pe note blânde,/Le-am îmbrăcat în verde-absolut,/ Sunt simple, dar cu ele pot aprinde/ Tot ce înseamnă inimă de lut?” (Inimă de lut).

Poezia Ginei Zaharia fascinează prin lumina care ţâşneşte de pretutindeni în „cetatea absolută”, cum numeşte autoarea spaţiul iubirii. Poeta nu se lamentează, nu aruncă vreo vină cuiva, nici măcar sie înseşi, nu disperă şi nu renunţă la cântec, ci, dimpotrivă, se identifică cu acesta şi are curajul să încerce întoarcerea lumii de pe un drum anost făcând apel inclusiv la soli consacraţi: „Eram femeia-cântec şi prima dintre astre/ Care domnea cu pacea în colivii de foc” (Femeia-cântec); „Mă voi trezi amiază, mă voi trezi pârâu,/ În voi ascunde setea în pletele de grâu./ De-oi descompune vraja, înseamnă că-ntr-un rug,/ Brodat c-o ramă simplă, doi greieri trag la plug” (Drumeţ în ploaie). De asemenea, poezia Ginei Zaharia e luminoasă în virtutea imaginilor artistice rafinate, a tropilor surprinzători, a prozodiei excelente, a caldelor elemente de pastel. Literele sale sunt „de foc”, pline de dragoste, de viaţă şi lumină, pe de o parte, şi apte să purifice, pe de altă parte: „Iar demi vei spune-n şoaptă: acesta nu e joc/ Îţi voi răspunde-n grabă cu litere de foc” (Nu e joc!).

Deşi primăvara carecterizează iubirea din sufletul poetei, celelalte anotimpuri şi cu precădere iarna completează un panopticum exterior adesea cu valenţe contrare celui din interior. Dar – pe cât de fragilă, pe atât de puternică – femeia-actant liric nu ia lucrurile aşa cum sunt, ci le reinventează, le dă din strălucirea şi din propriul ei suflet pentru a le întoarce în favoarea iubirii. În acest context, trecerea timpului este neglijabilă, ca şi cum viaţa ar trebui să fie o infinită căutare/ faţetare/ absolutizare a dragostei.

Maturitatea poetică, talentul şi sensibilitatea Ginei Zaharia au făcut ca volumul La est de tine să poată oferi iubitorilor de poezie o lectură plăcută, relaxantă, interesantă.

DIANA DOBRIȚA BÎLEA

- 30 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Adrian Mondea Inside departe de orice provocare pasărea nopţii se străduie să facă loc uraganelor complotând la miracolul vieţii – o insulă paraşutată în timp în mijlocul unui deşert năluciri ale bătrânilor înţelepţi aride şi de acum neconvenţionale.

I. 65 grade celsius nu mai reprezintă nimic. nisip, nisip fierbinte pentru câteva chipuri zimţate mai multe cărări pierdute-n iluzii de ape un fals anotimp zăbovind îndelung la vitrine versuri dintr-o carte. . vedeţi, eu m-am născut aici dăruind un dram de nostalgie trecătorilor în timpul acela când nopţile plăteau tribut amintirilor.

II. e ciudat că cea de-a doua parte a dimineţii se poate balansa ca un elastic înaintea ploii provocate. ceasurile opt sunt străbătute de un păienjeniş de secunde adunate între două halte. nu se ştie de ce păsările au renunţat să s-arate.

III. le văd pregătindu-se lent căutând suprafața lunii înainte de marele zbor peste noapte. o sută de păsări mici împăiate şi una care face loc uraganului... în proximitate.

IV.

straturi radioactive. pietre şlefuite frumos urmate în tăcere de stoluri de păsări unica invazie pe orbitele polilor gigantici. mă gândesc la luminile boreale la bordeiele vopsite cu negru de fum la discul asemănător

soarelui la insula paraşutată în timp, acolo acolo unde atlanții îşi aveau propria mină de sare. mă gândesc la tine pasărea nopții, la noi. la Dumnezeu. mă gândesc la miracolul vieții. la orice provocare.

V. vroiam să zbor să ating pentru o clipă infinitul norilor argintii mirosul plăcut al crengilor scuturate umbletul viețuitoarelor ce trăiesc sub pământ atingerea unor fluturi planând peste ierburi uscate... aveai aerul că nu ai înțeles. pasăre rațională uitată pe umăr. vopsită pe-o parte. măcar, nu am să mai plâng postum. de mâine vom număra pisicile. vom căra după noi o urnă-n cetate.

VI. îți spuneam pasăre: "bate din aripi, repetă repetă la nesfârşit fără să cauți alte profunzimi. originea zborului pur nu trebuie abandonată". . priveai furtuna hipnotic în dulcele adăpost avangard. cârtițele migrau liniştite către gura prăpastiei.

VII. primul strigăt al tăcerii.

- 31 -

un secret pierdut de tinerii atlanți. doar păsările nopții îl mai recunosc după invazie.

VIII. deşert. năluciri ale bătrânilor înțelepți. de-a lungul acestor eşecuri fără sfârşit îşi marchează traseele în punctele nodale uraganele. ba chiar şi un soare jun stingherit de prezența unor păsări mult prea umane.

IX. vând papagali… aşa puneţi-vă mâinile la frunte. chiar puteţi să zâmbiţi. ba nu, puteţi să judecaţi. aşa sunt eu. vând culorile unui curcubeu alchimia unui sărut publicat într-o carte pântecele Anei zidit pe aleea centrală unde exista câte o plăcuţă lângă fiecare copac. vând amintirile, toate oraşele ploile, colecţia de fluturi din stomac celălalt mal, dimineţile podul de fier, nopțile un cartier populat cu toate păsările începutului de an, de secol de mileniu, ascunse privirilor curioşilor. vând orele de cinema soarele alb al deşertului poveştile cu june şi prinţi ultima parte a ritualului departe de orice provocare. îmi păstrez doar vertebrele şi o găleată cu apă nencepută… lânga pavaj. unde cai bicolori vor îngenunchia să s-adape. vând năluciri însorite şi de acum îndreptate. vând uragane.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Dumitru Dănăilă Pe tine să te aduci!”

(Fragment din romanul în pregătire „Fluturi iernatici”) E copilă încă Loriana, nu a ajuns la maturitate şi deja poartă o cruce. Prea devreme a privit în ochi descumpănirea, dezamăgirea, deznădejdea. A intrat în rândul femeilor fără să simtă fiorul iubirii, fără să ţină de mână un băiat, să-i perceapă zvâcnirea inimii în palmă, fără să audă şoapte de dragoste înălţătoare. Prea devreme şi complet nepregătită a intrat în vâltoarea vieţii, unde totul se roteşte ameţitor. Se rostogoleşte şi ea în hora aceasta drăcească, dar nu poate prinde ritmul, e în disonanţă cu tot ce se petrece în jur. S-a strecurat pe lângă ea aproape un an şi n-a trăit cu adevărat măcar o clipă, un nor cenuşiu a acoperit-o, a ascuns-o de lume pe fata sprinţară, luminoasă de altădată. Rugile îndreptate către înalt n-au ajutat-o, nimic nu s-a schimbat în bine şi nici nu se întrevede vreo cotitură avantajoasă în viaţa ei searbădă, fără noimă.

Când se întorcea abătută, cu gândurile ei negre şi fruntea aplecată de povara care îi îndoaie spatele, l-a văzut pe Pantilică Roşoveanu ca prin ceaţă, deşi era o zi de primăvară zglobie, coborâtă alene peste dealuri şi a îngăimat un ”Bună” abia auzit, răspunzând salutului luminos, binevoitor al feciorului.

- Ce eşti aşa grăbită, măi fato? Ai mămăliga pe foc? Parcă nici nu vezi lumea, a întrebat-o cel pentru care Loriana e totul, încă e totul: soare, pământ, aer, vis, speranţă, încredere, chiar dacă ea a făcut pasul în doi cu altcineva.

- Şi ce văd dacă privesc lumea? a răspuns printr-o întrebare, fără a ridica ochii din pământ, fata sau, mă rog, tânăra femeie.

- Ai avea ce să vezi dacă ai întoarce capul…

- Uite că-l întorc, na! Şi? Nu văd decât un om ca toţi oamenii… Voie bună, omule!

- Mulţumesc! Şi ţie voie bună! Dar să ştii că eu nu sunt ca toţi oamenii… Acu’ nu mai contează cum sunt eu. Dacă te-ai măritat, nu mai contează… Da’, chiar dacă te-ai măritat, o vorbă tot aş vrea să-ţi spun…

- Ce vorbă?

- Încet, că ne aude lumea.

- Şi de ce nu n-ar auzi?

- Nu trebuie să ştie ea…

- Ce să ştie?

- Să ştie că eu… Că eu am vrut… Am vrut să fii a mea, zice şoptit Lică, privind în stânga şi în dreapta, să nu-l audă cineva. Ai fost zâna mea, zâna mea ai fost… Cu tine şi numai cu tine mă vedeam mergând la altar… Dar acum, acum, dacă te-ai măritat…

- Nu m-am măritat! Stau cu el, cu Floricel al lui Ţepeleag, îl ştii… Stau cu el şi atât, încă nu m-am măritat.

- Şi ţi-e bine?

- De ce te interesează? Acum nu se mai poate ce vrei tu…

- Mai vorbim noi…

- Mai vorbim, sigur că mai vorbim! Dar nu se poate…

- Nu se poate, dar tot zâna mea eşti!

- Taci, să nu te audă cineva!

- Să audă! O să audă până la urmă! Odată, când oi putea eu să spun, vreau să audă toată lumea că eşti zâna mea, că nu am ochi decât pentru tine!

- Eşti nebun!

- Nebun după tine! Aşa să ştii! Nebun după tine! „Nebun după tine”, repetă în gând Loriana. Şi eu să nu ştiu nimic? De ce nu mi-a spus până acum? O fi de mult nebun după mine? Să nu spună el nimic… Dacă aş fi ştiut… Dacă aş fi ştiut, nu mă duceam eu după Floricel, după momâia cu care m-am pricopsit. Pantilică… Pantilică e altceva… Zdravăn băiat, înalt, bine cioplit, cu văpăi în ochi. Şi ai ce vorbi cu el. Dar de ce mă interesează pe mine Pantilică? Ne ştim de mici, doar trăim la ţară, aici nu ai cum să nu ştii unul de altul, dar nu l-am văzut decât ca pe un flăcău mândru, de care n-aveam cum să mă apropii eu, o nedusă la horă, prea mică, prea firavă şi retrasă de lume, chiar speriată de ea. Şi acum… Ce-mi dă el mie de înţeles mă ameţeşte, mă dă peste cap, mă îngrozeşte. Şi de ce să iau eu seama la vorbele lui? Să mă lase în pace, în păcatele mele, să le îndur cum oi putea!”

Rămas năuc în drum, Lică priveşte ca un înfometat cum îşi leagănă şoldurile fata de care se despărţise atât de repede, fără să apuce să îi spună cum arde el la focul dragostei. ”I-am spus, eu aşa cred, ce era mai important i-

- 32 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

am spus. Târziu, băiete, târziu! Ai văzut ce ţi-a răspuns? Acum nu se mai poate! Auzi? Nu se mai poate! De ce să nu se mai poată? O smulg eu din ghearele ăluia în casa căruia s-a dus… O smulg numai dacă vrea şi ea. Asta nu ştiu eu: dacă vrea şi ea. O smulg şi ce fac? Râde satu’ de mine că mănânc firimiturile de la masa altuia? Să râdă! O să vadă el, satul, o poveste cum n-a mai văzut! Dacă vrea şi Loriana… Şi parcă aş zice că vrea… Nu ştiu de ce mi se pare mie că nu îi e deloc bine acolo unde a ajuns. Cum o fi ajuns ea acolo, când eu… Eu am fost un prost, am tăcut şi am pierdut. Nu, nu e totul pierdut! Tot mai sper să îmi aduc zâna în casa mea.”

N-ar vrea Loriana să ia în seamă vorbele lui Lică, dar numai ele în vin în gând de când întâmplarea i l-a scos în cale pe uliţa cu magazinul, pe care o cam bate, să cumpere ce are nevoie, mai mult nimicuri cu care să se gătească. Cele trebuitoare casei se produc în gospodărie, satul face parte dintre cele cu gospodărie individuală, unde nu a pătruns cooperativa agricolă de producţie, unde oamenii se simt mai liberi, mai stăpâni pe pământul şi pe roadele muncii lor decât cei de la ceape. De câteva zile, îndemnată nu ştie de cine şi parcă fără voia ei, se îndreaptă agale spre magazin, doar-doar l-o întâlni pe Lică. Şi ce o să îi spună dacă îi răsare din nou în cale? Ea n-o să-i spună nimic, o să asculte cum vorbeşte el iar despre nebunia lui. Va mai aduce oare vorba despre ce are pe suflet? Şi ce dacă o aduce? Nu se poate împlini ce are el de gând, asta chiar ar fi o nebunie, însă i-ar plăcea să aducă vorba. Într-o dimineaţă, când aproape că nu se mai aştepta să-l vadă, apare Lică. Vine călcând drept, apăsat, cu siguranţa omului lipsit de griji. Şi nici nu are griji. Senin nu e totuşi. Gânduri cu duiumul se învălmăşesc în mintea lui, care nu mai e curată precum apa de izvor, cum era până la apariţia zânei. Făcuse douăzeci şi cinci de ani, dar nu se gândea la însurătoare, le spunea babelor, care îl întrebau curioase ce mai aşteaptă, că o zână aşteaptă, una cum nu s-a mai văzut vreodată pe dealurile din satul său şi nici în împrejurimi. Şi iat-o iar pe zâna lui. Ce gânditoare e! Zânele sunt vesele, luminoase, au numai viaţă în priviri. Ea… I s-a aprins şi ei o flacără pe chip îndată ce l-a zărit şi i s-a părut desprins din poveste, deşi nu arată altfel decât feciorii satului, poate doar un pic mai spilcuit decât ei. O bucurie neaşteptată a învăluit-o când a văzut că i-a fost ascultată ruga, ajutată şi de stăruinţa cu care bătea drumul spre magazin, să i-l scoată Domnul în cale. Ce caută ea pe drumul magazinului dacă ştie bine că nu se poate ce vrea el? Numai să audă cuvinte frumoase? Ar fi mai mult decât speră.

Nici nu-i trebuie mai mult decât mângâierea unor cuvinte care să-i redea încrederea că totul poate fi schimbat, că va ieşi din negura în care se zbate şi i se va deschide o fereastră cât de mică spre fericire. Nu-i pasă dacă vor rămâne doar cuvinte, îi place să le audă, îi place să treacă şi ea prin ce trec îndrăgostiţii.

- Bună dimineaţa, zâno, zice, cu voce înmuiată în miere, Lică.

- Bună, bună! răspunde şoptit Loriana, privindu-l, de data asta, în ochi pe multaşteptatul flăcău. Ce bine îmi pare că ai apărut în calea mea! De ce-mi zici zână? Vrei să te audă satul?

- Ti-am spus că vreau să mă audă! Încă nu pot să-i spun satului ce am pe suflet. Da’ o să-i spun, n-o să mă ascund toată viaţa. Dacă m-am ascuns de tine, ce-am făcut? Te-ai măritat şi…

- Nu m-am măritat. Ţi-am mai spus!

- Dar stai cu el…

- Stau… Ce altceva să fac?

- Să vii cu mine! Să vii cu mine şi să dispărem unde om vedea cu ochii, să fugim în lume, să fugim împreună.

- Doamne, ce trăsnăi spui! Tu chiar eşti nebun! Cum să…

- Aşa, dintr-odată, să nu ştie nimeni nimic! Fugim şi gata! Când om reveni acasă, acasă la mine, vedem noi când om reveni, n-o să zică nimeni nimic.

- Cum să nu zică? Floricel ar face spume… Ar avea şi de ce. Cum să plec de la el? Nu mi-a făcut niciun rău!

- Nici bine nu-ţi e cu el! Simt eu că nu-ţi e bine. O să vezi tu, zâna mea, ce înseamnă bine când om fi împreună. O să fii toată un bujor de fericire, o să ţi se taie respiraţia când vei vedea câtă iubire păstrez în suflet din clipa în care am pus ochii pe tine. Ştiu, vorbele nu spun mare lucru şi, de multe ori, nu e bine să te încrezi în ele.

Dar în mine să te încrezi! Când oi spune eu o vorbă… Ce zici? Vii cu mine? întreabă Lică gândind că nu-i va fi uşor să o convingă pe zâna lui să fugă unde o vedea cu ochii.

- Da! Da! Vin cu tine! răspunde Loriana hotărât şi tare, să audă tot satul.

A răsunat, cumva, peste dealuri da-ul răspicat, surprinzător. A surprins-o până şi pe ea. A simţit că e momentul să se rupă de Floricel şi de casa lui, de aşa-zisul măritiş, a simţit că altfel decât deodată, ca o fulgerătoare lovitură de pumnal dată zilelor ei negre, n-ar reuşi ori i-ar fi cumplit de greu să se rupă de întunericul în care se zbate.

- Da? Ai spus da? se minunează Lică şi nu e în stare să mai scoată un cuvânt.

- Da! Da! Şi repet de mii de ori: Da! Deveniţi o Îmbrăţişarea a fost un strigăt de mulţumire către înalt. Îndelungă şi fără reţineri a fost. singură fiinţă, cei doi nu se mai temeau de nimic. De-acum, erau puternici. Se aveau unul pe altul.

Când şi-a revenit din strânsoarea la piept disperată, când s-a trezit din visarea de o clipă cât o viaţă, Lică a zis îngrijorat: - Unde fugim noi pe jos şi fără bani? N-ajungem prea departe… Ne vedem aici peste o oră, când voi veni cu maşina şi cu economiile mele. Tu să nu vii cu nimic, cu nimic să nu vii! Pe tine să te aduci, atât. Dacă eşti tu, numi mai trebuie nimic, e fericirea cu mine, e totul cu mine.

- 33 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gabriel Gherbăluţă casino tu erai dama de cupă: eu valetul de treflă decartaţi la o masă de pocker aruncaţi cu speranţa că în locul nostru va veni altcineva mai bun dar pe noi…pe noi cine ne ia? timpul trece iar poturile se adună fără noi rien ne va plus !… se aude de undeva: rien ne va plus ! într’adevăr jocurile sunt făcute cărţi de carton aruncate peste postavul verde al unei mese de pocker în altă viaţă eram singuri ca şi acum de fapt nu eram chiar aşa singuri cu noi erau şi singurătăţile noastre perechi-perechi abia aşteptam să ajungem la capătul drumului după fiecare capat e un început începutul ăla îl voiam poate scăpam de singurătăţi… oare de ce spun «singurătăţi»? putem avea mai multe într-o singură viaţă? sau ne transformăm şi noi în singurătate?

Gabriela Ana Bălan Un fel de teamă Un fel de teamă port în şosete Până la genunchi Mă poartă hai-hui Îmi fură cartea o transformă Înapoi în copaci Taci poate adoarme Atunci i-aş împleti o coroană Din puf de păpădii Nebuna să se creadă regină Să nu mai vină Tot atunci viaţa ar trece prin mine Ca litera în cuvânt prin copaci Nu-ţi voi mai spune să taci Teama va fi înghiţită de fericire

Nuţa Crăciun dimineaţa aceea când o parte din tine îşi bea liniştită cafeaua cealaltă a murit de mult înveşmântată în alb purta pe umeri cuiburi în care puii viselor creşteau liberi lucrurile se impart mereu cu precizie în două unele se mută în icoane împrumută sfinţenie celelalte se zidesc în ţărâna din tine îţi iei pietrele pe care le-ai urcat singură muntele te aşezi la umbra cuvântului până îţi cresc rădăcini şi încerci să te legi pe tine de tine

Între două tăceri Ne-au iubit anotimpurile unei vieţi întregi dar acum, când bate ora ieşirii din schimb, înfiorate, cuvintele se ascund într-un surâs fără putinţă de recunoaştere.

Cu gesturi ofilite, privirea ni se surpă între două tăceri.

Niciodată secundele nu au întârziat atât pe lângă noi.

S-a făcut târziu în iubire şi în calmul zăpezii ce ni s-a aşternut în suflet, indiferenţa pluteşte sonor, lăsându-ne drept amintire ciobul de stea în care ne-am retuşat surâsul de adio.

- 34 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Aura Dan Zidul ce-mi e iubire

SE STING TRISTEȚI Se-aud în zare zurgălăi de ger, O candelă se-aprinde-n casa joasă, Clipește-n geamul mic un ochi de cer Îmbujorați stau doi copii la masă.

Prin ochelarii șubrezi, prinși cu sfoară, Cu gândul dus, bunica îi privește, În rugăciune, ziua-i mai ușoară, Căci dragostea nicicând nu obosește.

Surâsul lor înseamnă fericire, O poartă către cer, mereu deschisă, Când anii scriu răvaș de despărțire Pe tâmpla clipei tot mai scurtă, ninsă.

Ce singură ar fi-n acest Crăciun În așteptări pe care numai ea le știe, De n-ar fi ei să-i cânte în ajun, Divin colind cu glasuri de magie. În dosul multor porți nimeni nu plânge Că s-au mutat pe rând în lumi de piatră, Cu fiece-amânare viața curge, Se sting tristeți ca lemnele în vatră.

Vin zvonuri de ninsori în agonie, Satu-i bătrân, cu oameni mai deloc, Omătul țipă-n răni de nostalgie Și-n suflete ard vifore de foc.

Se îmbulzesc ecouri de vecernii, Iar Dumnezeu le pare c-a zâmbit, Lacrimi mustesc în crivețele iernii Uitați de toți, doar El a mai venit.

Eşti demonic îţi place, oare, să mă vezi suferind?

Sub pătura luminii romboidală formată din umbre abstracte m-ai întors pe toate părţile, mi-ai obturat mişcările, m-ai ameţit să nu mai am discernământm-ai închis.

Sunt la discreţia demonului din tine, căci m-ai zidit, strângându-mi sufletul cu nituri într-un interior fluid, neluminat, un romb din zid de ne-ndurat.

Aş vrea să ies la soare, precum gâzele vara, să-mi iau zborul printre gratiile aortelor şi printre genele ochilor oceane, dar cărămizile care palpită ritmic, nu mă lasă; mă ţin strâns mult prea strâns…

Caut în palmele tale, prin reţeaua de şanţuri încărunţite de muncă şi timp, o briză de vânt sau un clocot de apă, o cale să pot evada, dar… parcă mi-e bine…

M-ai zidit, precum Manole pe Ana şi încet, nu mai pot respira - mă-mbăt cu tine zidul ce mă strânge, de ieri, până mâine îmi e azi, iubire.

SURÂSURI MIGDALATE * De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite. * Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o Catedrală. * Relaţia dintre scriitor şi critic seamănă adesea cu cea dintre copac şi câine. * Pe unii scriitori, editorii îi poartă pe la târgurile de carte, doar ca să-i facă de ruşine. * După festivitatea de premiere, unii scriitori spun „mulţumesc”! Alţii însă ar trebui să spună „bogdaproste”!

Vasile Ghica

- 35 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petre Ioan Creţu

Mihaela Meravei

Lupii albi

poveste din două cuvinte

mă strecuram în tine în adânc pe furiș numai vorbe şi şoapte şi tu mă credeai de bucurie băteam marginile ştiam că în aceea noapte vei fi a mea de atâta zarvă se speriau până şi cucii în timpul ăsta tu fumai sprijinită de uşă pe balconul uitat sub o cută de timp apoi tăceam amândoi pe-o margine de lume doi neputincioşi înfriguraţi şi proşti - sub nisip iluziile noastre sunt inexistente doar vorbe şi şoapte doar vorbe şi şoapte îţi mai aminteşti când te-am luat prima dată de mână?

- mă aşteptai în staţia autobuzului sprijinită de vânt stânjenită întârziasem deja şi veneam spre tine timid aveam un trandafir în mâna stângă un trandafir galben puţin ofilit am traversat strada în fugă amândoi ne doream lumea ascunsă în adâncuri lumea promisă de lupul cel alb tu ai văzut lebedele lovite de valuri eu îţi arătam spitalul unde am scris poezii spânzurat de perfuzii în salonul unu la etajul trei - în urma noastră se târau cumva timid umbrele noastre câtă nebunie aş vrea să ştiu de ce sub vechi candelabre în veci te-ai hrănit cu himere cu vorbe de clacă scurse-n urechi? mai bine scrie-mi versuri hai prinde-mă de suflet şi şoapte nenăscute vom risipi în zori ştiu bine eşti sclava cuvintelor tăcute din mine şi mai ştiu şi câte doruri ai tânjit ai stins câte lacrimi uscate ai plâns în nopţi nedormite și cum te urcam în cer așa cum nimeni nu te-a urcat cu toate astea eşti tristă femeie poate aşa ţi-ai dorit te întorci deodată ce freamăt de aripi zgomot de paşi pe săli pe ape şi mă cotropeşti și eu mă afund în clica bălaie în sinea mea - un fulger ne despică cerul şi te-am pătruns prelung herghelie de fluturi umbrele se topeau şi se prelingeau sfios în crăpăturile pietrelor la subsuori sânul tău întinerit mă soarbe strop cu strop sărutul meu îţi călătoreşte trupul și o ploaie grea de aripi loveşte scurt câte altare de piatră am săpat pe pat de suspine se scurg dureri din răni de fluturi să mă ierţi că până şi moartea mai închide ochii - din plânsu-mi sterp se naşte moarte şi lupii albi deschid o poartă

a trecut ceva timp de când locuiești în adâncul meu, la început număram secundele de când te simțeam chiriaș trăirilor, apoi minutele, orele... realizând într-un târziu tomnatic că erau ani de când îți construisem o încăpere specială, un atriu în vise. până să trăiești între două bătăi ale speranțelor mele, mă refugiam eu acolo, îmbrățișând singurătatea, fredonând tăceri, desenam versuri de porțelan cu unghia pe ferestra aburită a gândurilor; prin zilele mele sure și egale te-am lăsat treaptă cu treaptă, să transformi acest loc în camera ta, numai a ta, chiar dacă erau seri, mai ales seri, când mă strecuram tiptil printre perdele de iluzii, să îți șoptesc tainic două cuvinte... fierbinți și nesfârșite alunecând prin cearșafuri creponate până la atingeri, până la respirație prin respirație, liniștea lăsându-se caldă și protectoare peste îmbrățișare. așa au trecut secundele, transformându-se în albe minute, orele comprimându-se în lumină... și camera ta, fostul meu atriu a devenit tot mai mult inima noastră.

lecție de iubire tot ce-am avut să-ți înfloresc ți-am înflorit acum nu a mai rămas decât un gol rapace și o tăcere sinilie prin oasele stoarse de măduvă o primăvară dezbrăcată de toate corolele pământului săracă de tine prin inimă și gând nici umbră nu mai am să pot fluiera lecția de iubire și-aș vrea să mă pot ierta că nu m-am născut destul de bătrână

- 36 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Dorina Neculce Obedeya Catedrala sufletului meu Mă îndrept spre tine pe cărări neumblate. Îmi frâng hainele în povârnişul duşmănos al stâncilor de neatins. Înalţ strigătul războinic: - Hei, munţilor!!! Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră! Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat din care se adapă, în miez de noapte, trupuri mercuriene cu picioare de foc...

Luna îşi ascunde faţa de femeie perfidă îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

- Aş bea apa cristalină din care s-adapă nemurirea, strig. Aş bea apă curată din pumnii lumii. O avalanşă de gânduri îmi curmă dorinţele, învăluindumă până în străfundul sufletului străin, ca o catedrală părăsită... UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaş hermafrodit, îndemnându-mă să beau apa vie din căuşul palmelor sale în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor uşor, ostoindu-mi setea. Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate. Azi, trăiesc într-un univers numai al meu... Timpul îşi numără nepăsător nisipul, îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârşite. Mă întreb dacă mai există undeva un ţărm... Pescăruşi bezmetici îmi dau târcole despicând cerul cu fâlfâitul aripilor umede ca nişte lopeţi putrezite. Mă privesc adânc priponindu-și pleapele plumburii în fruntea mea albastră de văzduh. Apoi, se adună în stol ,ca într-un sfat al bâtrânilor de piatră, şoptindu-şi tainic: - E fiica pierdută a oceanului neîmblânzit...

Speriaţi, îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite, ca atunci , în copilărie, când bunicile ne pecetluiau buzele cu palmele lor aspre mirosind a busuioc şi a tâmâie, dacă rosteam cuvinte indecente...

-Sunt fiica regăsită a oceanului neîmblânzit? mă întreb ca într-o rugăciune înălțată din catedrala sufletului meu. Aştept. Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului, mângâindu-mă în şoapte încărcate de o adâncă simţire.

- Trăiește, îmi șoptește marea, ca pe o resemnare.

Soarele trimite şăgalnic suliţe aurii, conturându-ne chipurile disipate în puzderia de umbre, ca un părinte împovărat care-şi regăseşte fiii. Se ascunde, apoi, după un nor de zinc, șubrezind în eternă aşteptare...

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului. Te-aștept cu flori de piatră crescute pe sub genele albite.

Camelia Ardelean Ne batem joc...

Ne batem joc de clipa ce-o avem, În soarta măcinată-acut de boală, Sportivi nătângi, cu iadul în tandem, Printre ninsori mai dăm o rotocoală. .

Am obosit să credem în minuni Cu aripi moi pe umbre de cuvinte (Abia mai poți din visuri să te-aduni, Să te târăști, încet, spre înainte.). .

E prea târziu să mai gonim prin timp, Cu o valiză plină de comete, Am importat himere din Olimp,

Ni-e viitorul gri și plin de pete.

E rânduit să devenim ocnași – Ascunși de gratii, rar găsim o „strungă“, La „închisoarea morții” suntem (l)ași – O-ntrecere cu scorul într-o dungă...

- 37 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Scrisori din Okinawa

Draga mea, când vei primi această scrisoare aici se vor fi scuturat de mult cireşii din ploaia florilor vor fi rămas doar semne și liniştea acestor cuvinte albăstrind foi peste foi cu gândul la tine hoinăresc pe alei se zbat în iarbă elfii, lumini de sus petrec pe-aceeași scenă veche al lumii mut spectacol deși irepetabil schimbă decorul verii sub recile săgeți s-a scuturat sakura și umbrele s-au dus, ceremonii aromele știute îmi îndulcesc povara multor gânduri prin care tu pășești, firesc îmi umpli cupa fără să fii aici nici nu respir de teama risipirii, în aburii părelnici prin simțuri treci tiptil, mă-ndemni să beau zâmbindu-mi și beau, umplându-mi golul, îți spun distanța doare, doare violent lipsesc tăceri aievea, amară liniştea în cercurile ceștii când pentru o secundă apari în aburi verzi de ceai bat clopote în temple când păzitorii păcii trec punțile din ziuă înspre adâncul nopții în câteva ore lumina acestor cuvinte la tine pe masă va fi înconjurăm planeta cu inele de gânduri ciudat un creion ascuțit, inima înserează pe o gura de rai de prin văile noastre prin această parte de lume n-a reuşit vreo ploaie să spele praful hoinărelilor de acasă, port în suflet bucăţi din patria mea.

Ana Urma ca un fir de nisip în clepsidră cântăresc din priviri luna plină făpturi fără chip se întrec în suflare de vânt, frunze roșii alți cocori trec spre sud biciuind înălţimi aproape un an de absenţă s-a scurs sakura miroase a sevă de toamnă, foșnesc pe aproape zăpezi am promis să-ţi arăt Okinawa, din nou primăvară va fi fără tine sunt un biet muritor, un migrant pe pământul străin exilat în această scrisoare parfumul exotic te va găsi frumoasă tu pune de-un ceai, potrivește în kado cerul, pământul, focul împletite ca destinele noastre și, așteaptă-mă vreau să vezi Okinawa primăvara devreme când muguri pocnesc și dulcele sevei se preface în flori nu uita de scrisori, una peste alta aşază-le, aşa vom zidi depărtărilor casă, o casă de dor și litere arse.

Haiku soare-n asfințit – nu-l mai încape lacul de-atâtea frunze ninge ca-n basme – rămân în călimară toate cuvintele palma streașină – bucata mea de cer plină de cocori ultimul retuș – pierdută printre maci o sânzâiană noaptea dintre ani –

- 38 -

în paharele noastre resturi de lună luni de secetă – până și cântul mierlei răsun-a rugă tot universul pe o singură creangă – geamul de spital aproape seară – pe șevalet lumina unei magnolii Ana Urma

Ante Portas

Mihaela Aionesei

Revistă de literatură și artă

Lusiana Drăgușin Laponii de vise aş vrea ca această zăpadă toţii cerbii să vină s-o vadă că brazii şi lupii şi cerul înfruntă minunea, şi gerul nu trece de inima-mi caldă Iubirea în ochi mi se scaldă anii îmi sunt flori de nufăr prinşi în al timpului cufăr

timp pentru un psalm și un sărut ca să mor trebuie mai întâi să trăiesc, Doamne, dar de când m-am născut n-am făcut decât să mă adun din mama din lut, din om în om precum țestoasa care-și numără fi rele de nisip fără să icnească sub carapacea osoasă. mai lasă-mă puțin să stărui în coloana de aer care mă înalță.

Tu nu vezi că abia acum sunt cu adevărat întreagă? atât de întreagă încât mă doare forma asta de femeie pe care o conturează un străin deși el e departe și departele mă rupe bucăți mă îndeasă în gura unei singurătăți lacome și ea mestecă încet atât de încet încât simt toate dorurile trecând ca șenilele prin piept dar simt, Doamne, simt... mai lasă-mă măcar cu un cuvânt să mă întind în zborul păsării ca într-un sărut de-al lui și-apoi fericită voi strânge tot cerul la piept, dar mai lăsă-mi, moarte, timp pentru un psalm și un sărut...

rebele ninsori mă colindă

Valentin Irimia

şi cerul e doar o oglindă cu-arome de scorţişoară toţii îngerii mă înconjoară contur de-aripi peste iarnă bucurii peste lume s-aşternă Laponii de vise şopite vin renii cu sănii sortite s-aducă uimiri şi să-nfrunte zăpezile apuse pe frunte…

Denisa Lepădatu Nu mă grăbesc

mâine nu poţi surâde mâinelui când ai buzele cusute cu rădăcini nu-I poţi străbate finirile căţărându-te pe cicatricele zilei de ieri umbrele întemniţate în tine se uită la umbrele de afară cum ar privi într-o oglindă pentru orbi veghea sinelui e un avânt spre nicăieri

planurile mele-s încurcate de-o muză ce creşte odată cu pielea mea întinsă precum un balon gata să explodeze de-atâta aglomeraţie în mintea mea zilnic e un război din care învinse sunt întotdeauna ideile apărute de-a lungul zilelor răguşite nu mai au nici ele putere să mi se-opună vor mai degrabă să le fac un orar ca la şcoală să fie sigure că în sfârşit vor rămâne cu ceva timp liber

ce lungă e cea mai scurtă clipă de durere mai bine ascunde-te după această sete ca să poţi tăcea mai mult

chiar şi ziua mea de naştere-mi spune să nu mă grăbesc nefiind pregătită să-mi împletească cele paisprezece codiţe promise

de-a curmezişul răbdării te aşteaptă un mâine atât de vechi atât de vechi

nu ştiu de ce dar viaţa aceasta mi-a cam luat-o înainte habar n-am cu ce viteză s-alerg s-o pot ajunge din urmă

- 39-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gela Enea

Ella Blue Ultimul ceai Să-mi spui dacă ți-e dor Eu n-am plecat de-acasă Doar cocorii au pictat zările cu țipete

cel mai frumos poem de dragoste inițiezi dialoguri cu umbre săltărețe ale indivizilor necunoscuți se intersectează cu tine îți spun bună ziua răspunsul devine axiomă acceptată tacit în realitate nu te bate pe umăr decât fratele geamăn într-o pornire de solidaritate nu-ți pune întrebări știe sau măcar bănuiește că te simți de rahat ziua capătă reflexe verzi-albăstrui secundele îngroașă pavajul se întind precum rimelul scurs până la jumătatea obrazului acelei femei pe care ai adus-o în casă fără s-o întrebi de nume de adresă ori despre amanții în stare să-și răzbune virilitatea antifonată te-ai uitat la femeia aceea pentru o zi a ta cum te uiți la fiecare fragment de cer prins în ghearele unui anotimp frivol fața de pânză pictată la bătrânețe degetele tremură ochiul nu recunoaște culorile parbriz incasant nici mângâierea nici pumnul nu produc vreo explozie solară astigmatismul te deformează și pe tine îți vezi mâinile atârnând mult prea lungi tușul cum se adună în protuberanțe de celuloză mincinoasă exact când simți nevoia să-i citești cel mai frumos poem de dragoste urmele de labe pe zăpada hârtiei indică nordul mai precis decât orice busolă te lași păgubaș

Ceașca de ceai așteaptă uscată Pe același colț de masă Chiar dacă e târziu Voi aprinde samovarul Picurând în ceașcă Ultimele petale De suflet Poate nu ți-e sete Și nici frig Doar gândurile au să vină Să-mi culeagă oftatul Când luna strecoară sulițe reci printre vise N-am să-ți spun Că mi-am trimis cocorii Să-ți facă primăvară…

Mircea Moldovan Vezi mamă, azi ar fi fost o dată oarecare în calendarul destinat uitării de nu ai fi adus un strop de soare din trista veșnicie-a depărtării.

Vezi mamă, la noi ninsoarea încă e stăpână pe floarea de cireș și tot mai des din suflete plecarea își amână, ce reci suntem, ce cale ne-am ales.

Vezi mamă, am renunțat la darul nemuririi, încătușat de trup e gândul-zbor, doar când și când din răzvrătirea firii mă mistuie un dor, ce dor, ce dor…

- 40 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Paul Alexandru

Elena Anuţa Amarandei Să citim în doi De azi n-am să mai citesc poveşti ele se termină după trei zile şi nopţi am să citesc în stele, că e plin cerul şi mă cheamă să fac ceva, o scară bună, s-ajung la ele, sau pe lună sau în palma ta să înţeleg de ce drumul tău nu-i ca al meu şi întâmplător se întâlnesc în degetul arătător sau în vis da, acolo-i paradis dar nu, aş vrea să citesc ceva anume… te voi citi pe tine ca pe o carte arsă pe margini de griji , de patimi , de nevoi sau ar fi mai bine să te citim în doi

Mori de vânt câine am fost ținut în lanț toată lumea știa până unde se întinde lanțul acolo se termina omul și începea câinele toată lumea mai puțin tu omul nu se termină niciodată credeai tu mori de vânt vedeai ochii mei roșii mori de vânt vedeai colții mei albi unde ești tu cel care ești?

nu voi mai citi ci voi trăi.

Maria Niculescu Întrebări (acrostih) De dincolo de norii ce-n cârlionți se-mbină, Umbrirea unde nu e, nici ghețuri nu-și au locul, Mirabilă, gingașă, îmi îmblânzind sorocul, Ivitu-s-a, mlădie, o rază de lumină.

Tu, raza mea de aur, ce-ai răsărit, anume, Restriști s-alungi departe, redatu-mi-ai zâmbirea, Uitai de-nsingurarea ce-mi străjuia fiirea, Domnești ca o regină în inima-mi; ce nume Ai vrea să-ți dau? Când zorii de ziuă se-nveșmântă Născând, de miozotiși, petale-a-nminunare, Alintul tău să-mi dărui; răspunde-mi la-ntrebare!

Ivirea-ți mă renaște și sufletu-mi încântă!

Luci-vei multă vreme-nlăuntrul casei mele?

Ar fi binevenită o scară pâ-n'la stele?

Borcanul cu nasturi în spatele ultimului raft de cărți am un borcan de compot – încă mai miroase a caise – plin cu nasturi rămași în urmă... uneori dau borcanul jos și mă uit la ei ca la pozele din albumul copilăriei nasturi de palton, cu flori, cu steme, cu dragoni, nasturi mici și albi de cămașă de ți se pierd în podul palmei ... cam atât despre femeile din viața mea

- 41 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Armina Flavia Adam în ninsoare câteva flori albe prin păr în aer parfum de ninsoare foșnetul pașilor mei în zăpadă dragostea ta o stea călătoare splendoarea că ești că ne întâmplăm în lumină gura mea lângă-a ta o poveste pentru care doar ceru-i de vină caii ăștia și coamele lor albăstrui secunda în care nu datorăm nimic nimănui viața târându-ne ca pe niște sănii prin munți de nămeți amintirea cu tata în uniforma lui verde cu epoleți spaima că într-o zi te voi pierde în liniștea din pământul grădinii că nu voi putea să-ți îndepărtez de pe față

din gură din sânge ciulinii fericirea de-a te avea atât de cald atât de aproape păcatul de-a întinde prea rar punți de flăcări pe ape clipa în care strângem luna în pumni și râuri roșii îi țâșnesc printre dinți iar noi ne ascundem sub maluri sub case sub pietre cuminți ce-i până la urmă iubirea dacă nu pacea dintr-o fântână de mult părăsită ninsoarea aceasta căzută mărunt printr-o sită atât de haotic atât de în noi încât nu mai știm număra mai departe de doi

Ploaia se aşterne-n suflet ca o mantie incoloră, Picuri străvezii dansează în armonioasa horă.

Totu-n juru-mi străluceşte ca o minunată rouă, Parcă este sărbătoare şi ni se deschide nouă

Ultima literă lupul bătrân al cuvintelor îşi caută marea pentru a naviga cu o singură pânză legată la catargul mare nu are nevoie de busolă instinctul îl duce unde numai dorinţa ştie îi văd câte un cuvânt eşuat dar briza speranţelor încearcă să-l smulgă de pe corabia naufragiată ar dori să plece... obligaţia sa de comandant îi aminteşte: „rămâi pe vas până ce şi ultima literă va fi în siguranţă“...

Şi dorind ca să apară-n poezii nemuritoare.

Bombonica Curelciuc O idee colorată

TEI GEORGE

O uşiţă în natura ce vibrează, fermecată, Luminându-ne în suflet şi în mintea delicată.

Frunze galbene şi roşii lasă toamna pe alee, Iar în mintea mea tot creşte, colorată, o idee Care-n inimă-nfloreşte, înălţându-se spre soare

- 42 -

Totu-i colorat în juru-mi şintomnată e natura, Dar în mintea mea şi-n suflet început-a aventura; Rimele se mişcă-n cercuri de aramă şi de aur, Iară toamna îmi transmite sunetele unui graur. .

Dragă toamnă aurie, dă-mi puţin din a ta forţă, Ca să mă aprind ca tine în a versului meu torţă!

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ana Ardeleanu

Costel Zăgan

citesc poezia doar până la umeri peticesc pielea nopţii cu câteva flori de nu-măuita din copaie arunc împreună cu apa şi copilul de rouă trag ziua ce urmează pe cap ca pe un fes de mătase ca pe o literă de protecţie în faţa celui aşezat pe fotoliul albastru în privirea ta măcinat de interese de tot ce inima nu poate citi nici măcar până la gleznele acoperite cu nămolul unor litere ce fac din tine ori sclavul pe viaţă ori omul de succes al poeziei în acest secol mercantil depinde de felul cum dăruieşti şi îţi exerciţi misiunea cu palma întinsă către cititor cum cerşetorul către soarele unei toamne târzii sau cum pumnul strâns protejând câteva cifre ce indică bucuria din gesturile făcute dimineaţa de copiii soarelui sub fereastra ta

ADRIAN CREȚU în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie în oraşul de provincie cu două catedrale falnice erectate nemilos chiar în inima lui oamenii se târâie, abrutizaţi de soare, pe asfaltul moale transpirându-şi în tăcere vieţile goale pe strada principală

CÂMP MINAT DE STELE Aripi îți zboară de pe trup femeie și-un înger sau un demon le recită când cineva ar vrea să ţi-l descheie să-ți cearnă poate sufletul prin sită Un înger sau un demon te recită căci se ridică pân' la cer văpaia doar luna s-a răcit un pic pe plită și la stomac îmi cade greu odaia Când se ridică pân'la cer văpaia şi trupul ar vrea să ţi-l descheie din ochi poate să-ți cadă ploaia și ce îți zboară de pe trup femeie Şi-un înger sau un demon te recită şi-n loc de punct îţi pune dinamită

al unei alimentare e atât de slăbită încât i se văd coastele şi burta îi e lipită de şira spinării doar foamea i se mai vede în ochii lărgiţi de frică în drum spre tomberoanele de gunoi în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie deznădejdea se insinuează parşiv peste tot în betoane, în blocurile coşcovite în magazinele de haine second-hand şi în tăblăria încinsă a maşinilor grăbite

în oraşul de provincie cu singurul său cinematograf mişună nestingheriţi şobolani uriaşi în oraşul de provincie uitat de toţi zeii şi câţiva adolescenţi excitaţi se pipăie febril pe întuneric şi demonii creştinătăţii şi mănâncă popcorn din pungile jumbo size în care visele au murit de mult singura luptă demnă de a mai fi purtată în oraşul de provincie o pisică tărcată este să nu-ţi pierzi minţile se furişează pe lângă zidul crăpat să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare

- 43 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă în gânduri, în inimi şi-n vise.

Forţa ei stă în cuvinte, în zborul de porumbel ce te-atinge, o carte a sursei pentru vieţile ce te-aşteaptă spre lumina magică a divinităţii.

Irina Lucia Mihalca Cheia Ei Ce-i poezia?

Gânduri înaripate spre inimă prin care o nouă lume se naşte! Şiragul de stele îl vede şi prin nori, al ei este şiragul, îl va simţi şi-l va vedea.

O minune de fată!

Ochii-i răspândesc vraja, surâsul, miresmele ei te inundă.

Focul - singura lumină şi umbrele ce dansează sălbatic în jur.

Ea se hrăneşte cu lumină, cu tot ce creează, cu toate trăirile ce pot răsări din ea, din orice fiinţă, cu vise, cu soare, cu ploaie, cu fulgii de nea, cu-adieri, cu-arome, cu vânt din câmpii, cu aburii pâinii, cu nectar, cu vin bun, cu stele, cu flori, copaci, anotimpuri, cu munţi şi cu ape, culori şi sunete, cu zborul de fluturi, cu versuri, cu gesturi, cu imagini păstrate, cu dans şi atingeri, cu viaţa şi tot ce conţine ea.

O dependentă de viaţă, un suflet aproape de sursă ce ridică sufletele spre lumină!

Cu adevărat fericită!

Transcende. A dat şi-a luat un mare examen divin.

Coboară în oameni,

Luiza-Adriana Grama Eu vreau să-ți fiu Eu vreau să-ți fiu ce nu ți-a fost niciuna Și vreau să-ți dau ce n-ai avut nicicând Cum liniștea alungă-n veci furtuna La pieptul meu cuminte să te-ascund.

Eu vreau să-ți fiu cascadă de tandrețe Și cer de vară când ești plin de nori Tu doar să vii, pășind cu gentilețe, În lumea mea ce-i plină de culori.

Ai zburat în dreptul aripilor să vezi cum fâlfâie precum o pasăre?

Bucuria apare după ce laşi manşa din mână sau după ce-aterizezi, aproape ca la salturi, din lumină, din zbor, din salt şi-amintiri...

Prin murmurul vântului ai privit-o în vis.

O crăiasă! A reuşit uimitor să te treacă dintr-o dimensiune în alta, te-a ridicat mai mult decât ai fi putut gândi, pentru că treptele de mai sus trebuie ajunse şi călcate, altfel inutile mai sunt.

Ucenic al luminii, al iubirii şi-al ei, te miri cum poate da viaţă atâtor sentimente, bucurii, dureri, emoţii, simţiri, cum îţi încarcă sufletul cu hrană.

E fiica lui Dumnezeu, din care s-a născut, gingaşă, puternică, vie, încrezătoare, ea nu va muri niciodată, veşnic, în lumină, va trăi!

Și vreau să-ți fiu o lacrimă neplânsă Și-un strop de gri ca să privești mirat Că-n cupa de tristeți cu grijă strânsă Să știu ce e iubirea n-am uitat.

Eu vreau să-ți fiu un altfel de acasă Să știu fereastra larg să îți deschid, S-arunc dureri și griji ce te apasă Și-n liniștea tandreții să te-nchid.

Eu vreau să-ți fiu și muzică, și șoapte, Și pâine caldă, când flămând îmi ești, Și de-as putea închide într-o noapte Tot ce e zbor, te-aș pune să-l păzești.

- 44 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Daniela Toma

Mioara Băluţă

cineva ridica un zid cu mâinile mele, surpa amânările una câte una şi le strivea între genunchi era plin de mine peste tot trupul meu se arunca precum sămânţa roditoare în largul lumii la început am vrut să nu mă mişc deloc, să las ochiul să muşte din ceilalţi, să strălucească şi ei puţin mai apoi, am descoperit viaţă în oasele mele şi întrebări despre prima iubire, l-am căutat pe cel care ţinea milioane de planuri în mintea florilor trăia captiv sub nişte umeri înalţi, îşi spăla simfoniile cu lapte proaspăt şi-mi desena rochii vaporoase pe care trebuia să le port la spectacolul unor însinguraţi apoi a venit un pian cu pieptul umflat, a împrăştiat toţi ochii din bătătură şi nu m-a lăsat să mai port fular

Adrian Păpăruz mi-am păstrat lacrimile să-ți pot uda literele

știu la cât s-a sfârșit tu erai mereu prea frumoasă chiar și atunci când ai apăsat pe trăgaci iar eu dependent de sărutul tău a fost la și un sfert atât a mai rămas și din mine după ce mi-ai aruncat pe covor un singur cuvânt mortal n-am plâns

*** există un timp pentru a urca muntele un timp pentru a-l coborî și un timp să nu faci nici una nici alta există un loc fără timp și un timp de dat ceasul înainte există timp de construit o fereastră și timp de a vedea prin ochii ei există oameni fără ascensiuni și oameni ca un loc de veghe oprește-te să-i asculți și pe unii și pe alții

în definitiv, era mai bine aşa aş fi putut risca să ajung un sentiment

nu știu la ce oră a început lumea

mai ales seara când totul se reduce la memoria pielii când în privire se sting lumini de parcă cineva mi-ar sufla peste gene atunci abia pot să-ţi îndur zâmbetul Doamne felul în care faci din poeţi mari cuceritori rătăciţi în propriile imperii nu mă apăr nici nu mă feresc stau în centrul rătăcirii mele şi nimic altceva nu mă sperie...

din A am crescut amintirile -hamac între lumi din D dorul sălbatic ucigașul perfect pe I l-am pus în ghiveci (iertarea crește atât de greu) iar din O ți-am făcut nimb în speranța întoarcerii din neant acum sunt bine mânânc doar semințe de cânepă și îmi ud moarte după moarte nebunia parcă ai fi aici

- 45 -

există ierni fără niciun fulg de zăpadă și gheață în arșița unei veri un singur adevăr și inima ta navigând peste toate către el ca o barcă *** vocea care mi se rotunjește în piept nu are nimic de-a face cu viața mea tot ce observ este pe punctul de a se retrage aștept la fel ca și tine momentul în care ne vom ridica lasă-i să vorbească singurul lucru precis are toate nodurile îngrijite lasă-l să vină lasă-i fără cuvinte omul de care mă lepăd e întotdeauna cel care sunt cel pe care îl las în urmă cel pe care nu-l cunosc e de ajuns o privire peste umăr să devenim serioși în rest ne uităm unii la alții și ne umflă râsul am ajuns să-i invidiez pe cei care pot să strige

Ante Portas

Romița Mălina Constantin din exil puțini știu că într-un jurnal ultima însemnare e luni chiar dacă numărul celor ce s-au sinucis s-a triplat ia-ți anafura cea mai frumoasă zi e atunci când treci pe la Universitate și preț de câteva secunde vezi porumbeii zburând pe deasupra fântânii arteziene pentru că de ieri ochii lui și-ai tăi s-au iertat și toată istoria voastră s-a așezat impecabil într-o litanie ce poate va căpăta un premiu sau o împărțire pe roluri cine știe unde cine știe când leapădă-ți pielea cu un soi de banalitate tipică unui bucureștean cârpește-ți fruntea pe alocuri și în fugă ia-ți anafura numai el plânsul dacă ți-a mai rămas nu-l da nici măcar de pomană fie chiar și-n în gând ia-ți anafura

Revistă de literatură și artă

Adrian Iona Astăzi e luni... „curajul de a privi în ochi tandrele noastre zile de luni” Dana Banu Astăzi e luni - ziua de luni ...dar pentru mintea mea este tot duminică în mintea mea este aceeași duminică în care jucîndu-mă „de-a degeaba” mi-am dat seama - în pofida jocului că latent există o „armonie prestabilită” cu toate astea eu în fiecare dimineață alcătuiesc un scenariu ...desigur - de fiecare dată un alt scenariu există - totuși un fel de continuitate între ele care face posibilă - și uneori evidentă iluzia mea despre mine de fapt - în fiecare dimineață am senzația că sînt oarecum altfel ...că „ceva” s-a adăugat

la iluzia mea despre mine sau poate - ca toate lucrurile ce au și interior/și exterior sînt doar ambiguu ...adică eu - cel dinăuntru nu sînt același sau totuna cu eu - cel din afară în rest - pot spune că încerc să nu trăiesc (și implicit să nu mor) degeaba - chiar dacă uneori mă joc astfel numai că asta face din viața mea un fel de amestec de îndoială și nerăbdare resemnarea vine abia la urmă ca să mai taie din amăreala speranței ...care pentru mine nu e decît o disperare ceva mai mică

Nicolae Nicoară-Horia Citește-mă...

E încă primăvară între noi, Chiar dac-afară vremea-i demodată Citește-mă și culcă-te apoi În Poezia mea neterminată...

Frumoasă pân' la ziuă să rămâi Și dincolo de ea, în viața toată, Acolo unde te-am văzut întâi Ca pe-o minune care mi-a fost dată Și eu să te citesc din filă-n filă Și să te scriu cu dragoste deplină,

- 46 -

Cum te scriam pe când erai copilă Spre mine revărsându-te- lumină; Citește-mă și vino mai aproape, Simt cum se umple sufletul de har, Duminica să-ți curgă lin pe pleoape Cu rugăciunea mea fără hotar...

Ioan – Bogdan Cozmescu

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

GALERIA CU ARTIȘTI Îți trebuie har să transformi lemnul în artă. Îi împrumuți din sufletul tău și, astfel, devine parte din tine. Restul este obișnuință. Și niciodată mulțumire îndeajuns.

Pentru că vrei mereu mai mult. Pentru că știi că poți. Pentru că autodepășirea te stăpânește și nu-ți dă pace. Și dacă iubitorii de artă îi așază opera pe un piedestal, e pentru că merită. Este și va rămâne profesorul care dă viață lemnului…

Gina Zaharia.: – Cum și când ai făcut cunoștință cu sculptura?

Bogdan Cozmescu: – Am început să „cioplesc” pe la 30 de ani. Aveam ore la o școală specială, copii cu deficiență mentala – ore amestecate, mecanică, tâmplărie și… sculptură. Am întrebat ce ar trebui sa fac la orele de sculptură și mi s-a spus: „ce vrei tu”.

Am pus mâna pe carte și… greu a fost până am realizat că toate minunățiile astea de motive geometrice se execută – cum altfel? – cu rigla și compasul! Interesant e că a trecut ceva timp până am avut curajul să lucrez în fața copiilor. Le explicam cum se face, dar nu ciopleam în fața lor. Lucram acasă și le explicam a doua zi. Învățând singur, am făcut și greșeli, cioplind unele motive în negativ. Curios e că, peste ani, am văzut într-un magazin de profil, un jilț bisericesc cu aceleași greșeli pe care le făceam la început. Vreun fost elev, cine știe…

Am avut întotdeauna ceva pentru arta populară, am copilărit practic în Palatul lui Cuza de la Ruginoasa – făceam parte din echipa micilor muzeografi și cutreieram satul în căutare de „vechituri”. Ciopleam tot felul de bête, ca mai toți puștii.

Gina Zaharia.: – Care sunt temele preferate? Cum le alegi? Ai avut un model?

Bogdan Cozmescu : –Teme preferate? Motive geometrice. Îmi plac pur și simplu; apar din zorii omenirii și s-au transmis de-a lungul timpului. „Cele peste 400 izvoade de crestături înșirate mai la vale se înfățișează ca niște semne mute pentru cel care le privește pentru întâia oară. Cercetate mai de aproape, ele sfârșesc prin a-și dezvălui taina liniilor, care capătă rostul slovelor sau al notelor muzicale. După cum din buchiile alfabetului sau din semnele scării muzicale se alcătuiesc cuvintele și sunetele, tot astfel din înșiruirea meșteșugită a liniilor și a suprafețelor se îmbină nesfârșite serii de motive ce vorbesc limba particulară a formelor... Nu toți pot înțelege limbajul formelor; uneori nici chiar aceia care le imită, fără însă a le fi pătruns vorbirea simplă. În cazul crestăturilor care ne preocupă, în special aici multiple sunt motivele, care, ca și cuvintele, au și ele înțeles deosebit. Dupa cum cu aceleași semne grafice convenționale, zise litere, se aștern pe hârtie cuvinte ce ascund gândurile cele mai variate, tot astfel cu același prototip de crestături se sădesc în lemn tezaurele de forme care trădează imaginația bogată a celui care le-a conceput.” (Al. Tzigara-Samurcas) Temele, adică motivele… le aleg după cum cred eu că s-ar potrivi pe obiectul respectiv. E drept că am unele preferate – vârtejul, floarea vieții, dintele de lup etc. Despre model, ce sa spun , am consultat o bibliografie destul de vastă, din care aș aminti: Bratiloveanu, Gheorghe; Spanu, Mihai – „Monumente de arhitectura în lemn din ținutul

- 47 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Sucevei”, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985, Dunăre, Nicolae, “Ornamentica tradiționala comparată”, Ed. Meridiane, București, 1979; Florescu, Florea Bobu; Petrescu, Paul s.a. – “Arta populară româneasca”, Ed. Academiei R.S. R., București, 1969; Oprescu, Iosif – “Crestaturi în lemn” – “Enciclopedia practica a copiilor”, vol. 8, Editura Ion Creanga, București, 1984; Petrescu Paul , Stoica ,Georgeta – “Arta populara romaneasca”, Ed. Meridiane, București, 1981; Petrescu, Paul – Motive decorative celebre, Ed. Meridiane, Buc, 1971 Roswith Capesius, “Mobilierul tăranesc romanesc” Taranu, G.; Tăranu, R. – “ Stiluri de mobilă și tehnica executării decorațiunilor”, București, 1994.

Zderciuc, Boris; Petrescu, Paul s.a., - “Arta populară în România”, Ed. Meridiane, București, 1964; Gina Zaharia.: – Care sunt stările predominante în timpul actului de creație? Dar după?

Bogdan Cozmescu: – Nu știu, în primul rând fac desenul pe lemn; acolo e mai mult de muncă, trebuie să mă gândesc ce s-ar potrivi în locul respectiv. De pildă, am încercat de mai multe ori să așez cât mai multe motive pe același suport, sa fie ca o poveste a motivelor. Din nefericire, unii apreciază mai mult caracterul de „util” al unui astfel de obiect . Mie îmi plac atât de mult, încât îmi vine greu să mă despart de ele. Și mi-e greu să mă și repet. După aceea... cioplitul e o joacă. Mai greu cu finisarea, îți trebuie răbdare și, uneori, îmi doresc atât de mult să văd lucrarea terminată, încât ... mai sar etape. A, când am început să sculptez la școală, aveam câțiva copii talentați care lucrau, dar ideea era să-i folosesc pe toți, să nu rămână pe dinafară – unii tăiau, alții finisau... i-am învățat pe ei, dar pe mine mai puțin (glumesc).

La cioplit, starea predominantă – o sa râzi – e de bucurie. Sau plăcerea de a face ceva frumos. Mi se întâmplă să am câte o idee, dar să nu am materialul potrivit în atelier și atunci lucrez pe spatele altei lucrări. Curios, dar am și vândut așa ceva, în Austria, de pildă.

Am multe lucrări începute și neterminate, cred că e firesc. Nu le-o fi venit timpul.

Gina Zaharia: – Știu că ai scris o carte, un îndrumar. Ce te-a determinat s-o faci?

Bogdan Cozmescu: – Despre îndrumar: am vrut să vin în sprijinul copiilor, să-i învăț în primul rând să deseneze motive tradiționale și apoi să le sculpteze. Dar mi-a și plăcut geometria în școală, deși notele mele la matematică spun altceva. Atunci când am scris cărticica asta, erau pe la chioșcuri niște materiale, deloc ieftine, care urmau, chipurile, să te învețe să pictezi.

Bineînțeles, editate de străini. M-am gândit că asta ar mai lipsi, să ne învețe cineva dinafară să cioplim românește. Pe bani mulți!

Ești autor și știi că nimeni nu se îmbogățește din ce a scris.

Atunci când am, trimit exemplare gratuit cui îmi cere. O mai iau cu mine pe la târgurile de meșteri populari, ca să am un subiect de discuție.

Gina Zaharia: – Ești profesor la un liceu tehnologic.

Ai înființat un cerc de sculptură pentru elevii tăi. Cum ai ales să împărtășești această „meserie” cu ei?

Bogdan Cozmescu: – Cerc de sculptură... e mult spus. Am lucrat cu copiii acolo unde s-a dorit lucrul ăsta.

Gina Zaharia: – Ce fel de lemn folosești?

- 48 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Bogdan Cozmescu: – Tei, fag, stejar, salcâm, răchită, plop, paltin.

Gina Zaharia: – Faci parte dintr-o asociație a artiștilor?

Bogdan Cozmescu: – Sunt membru în Asociația Meșterilor Populari din Moldova, cu participări la târgurile de meșteri organizate de aceasta.

Gina Zaharia: – Ai expoziții personale, premii? Când au avut loc și unde?

Bogdan Cozmescu: – Expoziții permanente la Liceul Tehnologic Hirlau si Liceul Tehnologic Special din Tg. Frumos. Expoziții la Atheneul Tatarași,din Iasi,, Franța - Frontignan, Sala IZZO, 13-15 mai 2016 , prin bunavoința domnului Marius Ștefanachi, de la Memorialul Ipotesti Centrul National de Studii "Mihai Eminescu", și în Austria, la Carnutum, prin amabilitatea prietenilor de la Asociatia Culturală Geto-Dacii din Moldova, iunie 2016 . Cum vezi, lucrările mele sunt mai „umblate” decât mine.

Gina Zaharia: – Câteva cuvinte pentru iubitorii de artă.

Bogdan Cozmescu: – Ego ultimus! Spicuiesc câteva idei din prefața îndrumarului: IN LOC DE… ARGUMENT Mulțumirea mea ar fi maximă dacă aș vedea puștii cioplind în fața blocurilor; Orice puști a ținut în mână un briceag cu care a încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să scrijelească diverse lucruri; dacă puștii noștri ar ști să deseneze măcar – aceste motive tradiționale, lumea noastră ar fi mai frumoasa…. nu mai vorbesc de pereți!

Am început să mă ocup cu așa ceva absolut întâmplator – în vremea aceea primisem niște ore de tâmplărie la o școala specială și mi s-a acordat o oarecare libertate în alegerea căii de urmat; am descoperit, fascinat, lumea motivelor tradiționale, dar ceea ce mi-a deschis ochii, ca să spun așa, a fost un material semnat de profesorul Iosif Oprescu, intitulat „Crestături în lemn” . Lucrarea de față se dorește o continuare, o aprofundare a acelui material.

Autorul nu îndrăznește să pășească pe “terenul sacru” al simbolisticii motivelor populare, lăsând acest lucru pe seama savanților; nici denumirea populară, care în general diferă de la o zonă geografică la alta nu o dă – tocmai pentru că nutrește un respect deosebit pentru munca meșterilor populari și i s-ar părea aproape o impietate să dea buzna în această lume, pretinzând că a inventat... apa caldă. Din acest punct de vedere, manualul de față este strict ceea ce îi spune și numele – o carte care te învață să desenezi motive populare și , sper, să ții corect o daltă sau un cuțit în mână. Cât despre rezultate... acestea depind mai ales de răbdarea fiecăruia.

Așa că, dragi părinți, nu vă mai ciomăgiți odraslele atunci când li se năzare să „sculpteze” obiectele din jur – masa din sufragerie, ușa de la intrare, biroul dumneavoastră cel nou. În definitiv, nici Brâncuși n-ar fi realizat Coloana Infinitului dacă n-ar fi făcut niscai stâlpi gorjeni... Crestați cu ce vreți, pe orice fel de lemn aveți. În imaginile prezentate s-a folosit un cuțitaș obișnuit – eu, de regulă, folosesc un cutter. O sa descoperiți pe parcurs cu ce unealtă vă înțelegeți mai bine și ce fel de lemn se pretează cel mai bine pentru ceea ce doriți să realizați.

Procurați-vă leucoplast și alte asemenea, pentru că sigur o să va tăiați!

Mergeți la doctor, dacă credeți că e cazul!

Motivele geometrice se desenează, așa cum le zice și numele, cu ajutorul instrumentelor de desen.Să nu vă mirați dacă se întâmplă ca rezultatul să fie diferit de scopul propus – așa apar uneori motive noi.

Gina Zaharia:– Mulțumesc pentru că ai delării lemnului. Îți doresc să-ți porți împlinirii tale ca artist.

împărtășit cu noi mirajul momereu, cu succes, taina

Bogdan Cozmescu: – Și eu mulțumesc!

- 49 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ion Lazăr da Coza Glonț fractal n-am întrebat pasărea ce-i zborul n-am întrebat peştele ce e înotul n-am întrebat lupul ce-i fuga şi nici pe melc ce estencetineala n-am întrebat vântul ce-s frunzele sau crestele hărtănite ale munţilor n-am întrebat fotonul ce e lumina ori pe liliac ce-nseamnă întunericul ce e floarea n-am întrebat albina şi nici pe vierme ce e hoitul pe mosc ce e parfumul de mosc şi pe calota polară ce este aisbergul n-am întrebat n-am întrebat vulcanul ce e tăciunele care încălzeşte vatra orfanilor şi nici ţeava puştii ce e glonţul ce tocmai o părăseşte n-am întrebat n-am întrebat

Manuela Camelia Sava TU. EU. PARCUL Ziua aceea cu străluciri de iris era o lecție despre ce ar fi trebui să fie – și n-a fost mergeam la întâmplare sărutândune pașii se impregnau în asfaltul dureros aleile parcului îți surâdeau cu subînțeles vedeam cum cerul se întindea leneș ca un altoi al timpului Între liniile lui punctate de gândurile noastre se scurgeau toate iubirile ce au curs șuvoi în mine erai un bărbat cu stafii în gene păreai născut într-o poveste fără sfârșit eram femeia cu ochii încinși te mângâiam scurtcircuitând neuronii plini de patimi mirosea tot parcul a tei a trandafiri a iubire târzie podul ne adăpostea inimile bandajate cu margarete

Ilie Vodăian

eu de ce-s întrebat ce sunt

Efigia păsării Pheonix

zbor înot fugă încetineală frunză munte lumină sunt sunt întuneric floare hoit parfum de mosc aisberg tăciune glonţ glonţ

Timotei, fiul meu mult preaiubit, acum când zilele îmi sunt numărate îți scriu ultima epistolă de la fereastra temniței, unde nu mă mai satur să stau de vorbă cu vântul și cu florile de iasomie.

Martoră îmi este, la fiecare ceas al înserării, umbra unui chiparos.

glonţ dar mai ales tristeţe

Rondelul clipei Nu regret clipa ce moare Chiar dacă n-a fost mănoasă Iar din păsări călătoare Am făcut iubirii casă.

Flori-de-colţ, pe nalta zare, N-au căzut sub a mea coasă...

Nu regret clipa ce moare Chiar dacă n-a fost mănoasă.

Cuprinzând trecutu’-n care Veşnicia – cam făloasă – Mă chema la ea la masă…

Am rămas zâmbind în soare Nu regret clipa ce moare.

Ține minte: nici Cezarul stăpânitor atoate, nici cele mai desăvârșite dialoguri, ori cea mai dramatică epopee scrisă vreodată, nici cel mai îndrăgit poem sau epistolele mele care vor locui cu numele tău între aceleași coperți, nimeni și nimic nu o poate duce cu vorba, la nesfârșit, pe doamna M...

Timotei, fii fără întrerupere în pace cu sinele tău. Doar el îți poate alunga teama de a pătrunde în necunoscut. Și pentru că nu se știe dinainte când vei bea ultimul strop din cupa de onix, fiul meu mult preaiubit ia aminte la obiceiul grecilor de a ține mereu la îndemână două monede cu efigia păsării Phoenix!

- 50 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Violetta Petre

Nina Tărchilă Citeşte-mă! citeşte-mă până la capătul poveştii, până la capătul tăcerii şi-napoi, citeşte-mă prin aer vechi cu voce tare ca să-nţelegem tâlcul amândoi. îndeasă-ţi cerul în urechi şi-mi cântă silabe despre ceaţă şi iertări, citeşte-mă-n nesaţ, fără odihnă şi fără inutile întrebări! citeşte-mă de dincolo de mine, de dincolo de răni mustind a moarte şi de-mi miros pereţii albi a soare, pătrunde-mi prin ferestre mai departe. citeşte-mă şi află despre mine cum ştiu să mor şi cum ştiu să trăiesc, cum din tristeţe ştiu să-mi fac duminici, din rădăcini cum doru-mi despletesc. iar când s-o face seară în poeme şi-or paşte stele-n gândul cu minuni, citeşte-mă în şoaptă la răspântii de mângâieri ţipând a rugăciuni. să vremuim prin sunetele oarbe ale privirilor zidite între noi, s-alerg căprui şi tu s-alergi albastru adulmecând prin clipă amândoi. citeşte-mă din marginea tăcerii până-n tumultul care-mi bate-n piept şi-apoi rămâi până la capătul poveştii prin care m-am pierdut de când te aştept.

Nu mai ştiu cine sunt Eu nu mă ştiu prea bine, nu m-am ştiut nicicând, Şi-atunci cum să mă ştie lumina unde sunt?

Cad umbrele greoie pe trupu-mi prea plăpând, Rigole sapă ploaia, pe pielea mea, mărunt.

Durerea-şi face cale prin seluri, mai adânc Spre suflet, care suflet, că nu-l mai am demult?

Adun din mine resturi şi lacrimă mănânc, Cum picură din stânga tot sângele, ascult.

Tu nu mai eşti niciunde, să mă găseşti cumva, Poate mai sunt prin tine, reminscenţe vii.

Spuneai că simţi prin aripi, prin ochi, pe undeva Câte-un poem albastru, în nopţile târzii.

Eu nu mă ştiu prea bine, în tine mă citeai Când ne scria destinul pe amândoi, rotund, Între pământ şi ceruri, avid mă răsfoiai Azi, nu mai am nici nume şi nu pot să răspund, Chiar de mă chemi, iubite, eu nu ştiu cine sunt.

Uitările din mine, nu pot să le înfrunt...

Horia Simon strict secret i-am destăinuit hârtiei câteva secrete și-am rugat-o să nu le spună nimănui am aruncat creionul am pus hârtia într-un plic plicul într-un sertar s-a făcut brusc întunenric de când nu le mai știu nici eu secretele-s în siguranță

iar oare ce se întâmplă sentimentele năvalnice mi s-au înfierbântat coșul pieptului e un cazan cu o fiertură de dragoste în care inima se pregătește să dea în clocot

- 51 -

să fie de la primăvară mă îndoiesc vreo astenie – exclus – valentin și dragobete nu cred să fi contribuit – împreună – cu mai mult de 2 grade la creșterea temperaturii trebuie să e de la încălzirea globală altă explicație n-am planeta iubite iar mi-a luat-o razna prin univers

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ioana Teodora Todorescu Eros și eroare Din greșeli învățăm uneori cele mai importante lecții, dar ce se întâmplă atunci când nu ne dăm seama că am greșit?

Erorile fac parte din viața noastră și, de cele mai multe ori, ne pot schimba destinul. Ne putem gândi la consecințe și îndreptări, dar ce se întâmplă atunci când ne îndrăgostim? Ar putea fi iubirea o eroare a condiției umane? De ce lucrează inima, independent de creier?

Câte întrebări pot ridica erorile! Și totuși... cine poate să răspundă?

Viața poate fi surprinzătoare uneori, iar pentru a o înțelege mai bine începi să pui întrebări, să te plimbi, să cunoști; să cunoști povești. Să auzi narațiuni ale unor destine îndoite de povara erorilor, să înveți din greșelile altora.

Am pornit-o pe drumul meu inițiatic și am întâlnit numeroase experiențe, printre care și povestea lor, spusă de un bătrânel nostalgic, veșnic îndrăgostit de un vis din trecut, de la care am înțeles că erosul și erorile nu pot empatiza. Am găsit în nostalgia bătrânului răspunsuri la toate întrebările, dar și o tristețe nemărturisită pulsându-i în inimă. ,,Am întâlnit-o pe neașteptate. Era o seară de toamnă târzie, cu frunze împrăștiate pe asfalt și adieri ușoare de dor. În lumina obscură a lunii, sufletele noastre iși promiteau veșnicia prin solul unei priviri aievea. Ceva ne-a întors unul către celălalt. Timpul a stat în loc, iar în mintea mea răsunau doar ecourile unei ,,iubiri la prima vedere”. Fără să-mi dau seama ce ne leagă cu adevărat, i-am zâmbit și am îmbrățișat-o. Tot peisajul citadin s-a transformat cu un sărut, într-un univers oniric, o dezlănțuire a inimilor noastre pulsând în freamătul a doi îndrăgostiți. Am început să prind aripi sub impulsul frenetic al comuniunii. Ea se pierdea printre visuri, era tot mai fericită și cu fiecare ,, Te iubesc” devenea tot mai frumoasă. Zi după zi, iubirea noastră înflorea și ne deschidea mințile spre viitor. Ne copleșea cu mii de trăiri. Mi se părea incredibil cum inima mi se topea atunci când ea îmi atingea chipul, cu o sensibilitate și delicatețe ieșite din comun.

Adesea ne plimbam prin parc, admirând cerul, discutând despre ceea ce ne face fericiți. Timpul trecea pe lângă noi neobservat, aducând apusul, dar noi stăteam îmbrățișați pe bancă, privind în gol, ascultându-ne inimile. Ne deconectam de la realitate.

Sufletele noastre dansau pe luciul lacului, în mijlocul

spectacolului de lumini roșu-violet, în sacralitatea simfoniei ventriculare. Sub clar de lună, ne îndreptam spre casă, ținându-ne de mână. Ne priveam adânc, hipnotizați de candoarea simțămintelor. Natura îngheța în jur. Nici vântul nu avea curaj să mai răsufle asupra noastră. Ce senzații îți oferă iubirea! Dar și mai puternic este declinul.

Pentru o secundă simți că zbori, dar o greșeală te readuce cu picioarele pe pământ. Îmi amintesc perfect. Crăciunul era aproape. Ne plimbam pe străzile aglomerate ale orașului și admiram cum fulgii de zăpadă se topeau pe obrajii ei înroșiți. Era un timp mort, când singurele sunete erau cele produse de respirațiile noastre alerte.

Stătea lipită de pieptul meu, în timp ce o sărutam ușor pe creștet. Ne mișcam pe zăpada scârțâind, întrun vals lent la unison cu fulgii care coborau tacit din văzduhul cenușiu. Eram atât de fericiți... atât de împliniți. În jurul bradului ne adunam cu toții, prieteni și familie, amintindu-ne de iernile copilăriei petrecute în satul bunicilor. Îi admiram pe ascuns armonia mișcărilor și delicatețea cuvintelor. O iubeam din milioane de motive. Mă făcea fericit și așteptam mereu cu nerăbdare să o mai strâng în brațe încă o dată, să-i simt inima cum bate lângă a mea.

Simțeam că zbor de fiecare dată când o luam de mână și eram conștient că aș face orice pentru a o vedea fericită.

Până să o cunosc pe ea, toamna mi se părea un anotimp anost, care îmi strica dispoziția, dar acum am ajuns să urăsc primăvara. M-am îndrăgostit pe loc de ea. Am condus-o acasa și pentru prima dată mi-aș fi dorit ca timpul să stea în loc. Ne-am oprit în fața unei sălcii. Zâmbetul ei îmi încorda inima și fără să mai gândesc am sărutat-o. Învățam în fiecare zi ce înseamnă să iubești cu adevărat, să te avânți în oniric și să uiți care este realitatea ta, să fii în extaz.

Nu pot identifica momentul când destinul nostru a luat o turnură tragică și m-a transformat într-o victimă a erorii. Aș fi vrut ca acele clipe să nu cunoască efemeritatea, însă timpul nu ține cont de dorințele noastre. Încetul cu încetul ne-am îndepărtat, fără să-mi dau seama că eu eram de vină.

Mă făcea fericit, dar nu m-am întrebat niciodată dacă și eu o fac fericită pe ea. Devenise distantă, apatică, fără să-mi dau seama că suferea în tăcere, că se stinge ușor în brațele mele. Am greșit lăsând lucrurile să găsească rezolvare de la sine. Am așteptat și am pierdut totul. O să-mi amintesc mereu dimineața în care am găsit-o cu lacrimi în ochi, incapabilă să mai poată spune ceva. Am încercat să o iau în brațe, sperând că-mi pot îndrepta greșeala,

- 52 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

dar era prea târziu. Era bolnavă, iar în acel moment îmi doream să dau timpul înapoi la momentele în care a avut nevoie de mine și nu am fost acolo... poate aș schimba ceva. A fost ultimul Crăciun pe care l-am petrecut împreună. Era mai frumoasă ca niciodată, în ciuda schimbărilor cauzate de boală. Avea o rochie albă, lungă și petale de argint în păr. Arăta ca un înger. Am rămas mut privind-o. Tot ce am făcut a fost să-i sărut mâna și să zâmbesc pierdut, privind în ochii ei. Am dansat toată noaptea, lunecând printre simfonii. În gândul meu zburau speranțe că mai am timp să compensez neatenția mea, în timp ce din ochii ei cădeau șiroaie lacrimi pentru ultimul dans.

Cuvintele nu mai aveau niciun sens în acele momente.

Cât de repede trece timpul...atunci când ai vrea să stea în loc. E o greșeală să speri...fără să faci nimic.

Dragostea noastră a atins declinul, printre lacrimi și sa pierdut, treptat, cu fiecare privire absentă a ei. Inima ei devenise goală. Mai ascundea numai câteva clipe de existență. Amândoi am greșit. Ea nu mi-a spus, eu nam văzut. Priveam în gol prin întuneric, cu lacrimi amare scurgându-mi-se pe obraji, căutând printre umbrele nopții o amintire care să mă salveze.Ea se simțea tot mai lipsită de puteri.

Curând a venit ziua ei. Chipul îi devenise alb, privirea goală, iar mișcările odinioară suave au devenit rigide.

Am vrut să-i aduc aminte de clipa când ne-am întâlnit pentru prima dată, așa că am pornit cu ea de braț, pe aleea cu pomi înfloriți. Când am ajuns în fața castanului, am zărit pe chipul ei o tresărire. A zâmbit și m-a luat în brațe, ca prima dată, pentru ultima oară. În acea seară, cu petale împrăștiate pe asfalt și adieri de dor, s-a stins. La fel de tânără... și la fel de frumoasă. I-am așezat trupul la umbra salciei, martora primului nostru sărut, și a tuturor poveștilor pe care i le-am spus de-atunci și i le voi mai spune și de-acum încolo, până voi putea să o prind din nou de mână. Și totuși, ea n-a murit. I-am prins în cartea mea, de când am cunoscut-o, câte un moment de trăire, până când a părăsit lumea noastră în favoarea lumii pe care i-am construit-o din cuvinte. De câte ori citesc din carte, o mai îmbrățișez o dată și-i amintesc cât o iubesc.

Tinere, timpul nu-ți este prieten. El te provoacă să greșești. Iubește ca și când ar fi ultima zi și nu uita: dacă tu ești fericit, nu înseamnă că și cel de lângă tine este fericit.” Îmi voi aminti mereu de povestea bătrânului, de modul abstract în care o eroare atât de mică i-a putut schimba viața atât de mult, încât să considere iubirea însăși o greșeală față de suflet. „Dragostea, tinere, te ridică până la cer, dar la fel de ușor te aruncă înapoi la realitate și te face să suferi, iar suferința asta...e mai grea decât apropierea morții, căci moartea poate aduce cu sine liniștea, dar când vine vorba de absență, de dor... rănile din suflet nu au remediu. Crede-mă tu pe mine când își spun: iubirea nu poate ierta o eroare.

Valerian Bedrule Cer în fugă de m-aş face De te-ai face lună-ntreagă, m-aş roti, m-aş tot prelinge către primele botezuri, tămâiate-n plină vară peste nopţile-n efluvii*, până delta-n rost s-ar stinge înflorită înlăuntru, desfrunzită în afară.

Cer în fugă de m-aş face, aş cuprinde-n umbre ploaia, să te-aducă la fereastră - pasărea-i curbată-n tine ştiu, doar grecii, în Attícă**, au filozofat cu droaia… eu te strig pe dinăuntru; tu-nflorită ningi în mine.

Dorul - care nu ne iartă - l-ai urzit prin lăicere aruncate-n curcubeie – gândul i se face-a ducă, zace-nfrigurat în palmă, se ridică a tăcere… pelerin - singurătăţii înşirat - pe unde-apucă.

Cer iniţierea-n tragic; de rămân mirării slugă, alb e sângele în piatră câtă vreme se ascunde; întrebările-s prescrise, au făcut din mine iugă***, de m-aş face colţ de stâncă, pleata cerului aş tunde. * (sg.) efluviu: curent, fluid (fig.); ** (Attica): una dintre cele 13 regiuni ale Greciei, divizată în 4 subprefecturi: Atena, Pireu, Attica de Est şi Attica de Vest; capitala provinciei şi a Greciei, totodată, este oraşul Atena; *** vânt cald, în sud; (Valerian Bedrule – Cer în fugă de m-aş face - placheta în lucru STRĂINUL DIN OGLINDĂ) -------------------------------------

Seminţelor li-i frică Când Bach, de nicăieri, coboară-n mesă* năvalnic, tot mileniul se descuie; cum cerul n-a fost gâdilat de cuie, nici Vulturul** nu s-a zbătut în lesă.

Incertitudinea-i pe dinafară, o stranie agóra între gratii… doar umbra-mi, zgâriată de pramatii, se balansează-n B minor vulgară.

Preludiu***-n catedrală este cuantic, lichidă-i cuminţenia-n vitraliu, gravida se destăinuie-n travaliu atâtor fluvii despletite antic. În demon**** se sfârşeşte începutul seminţelor; li-i frică de puhoaie când Bach, de nicăieri, coboară-n ploaie, doar sinele se-ntrece-n zbor cu lutul. * (la catolici şi luterani) liturghie; ** Constelaţie a cerului de vară, alături de Lira şi Lebăda; *** partea introductivă a unei compoziţii muzicale mai ample; **** geniu al neliniştii, cel care stârneşte dorinţe, pasiuni; (Valerian Bedrule - Seminţelor li-i frică – placheta în lucru STRĂINUL DIN OGLINDĂ)

- 53 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Marcel Vişa

Carmen Tania Grigore

nu-i înțeleg pe bătrâni

cu promisiuni de regăsire sunt vinovată am hoinărit prin vise mă întrebam cum mai arăți și dacă ai aflat cumva cum să desparți gura închisă de gura împietrită ochiul mirat de cel mistuit mâna nebună de mâna alintată dar îți voi explica mai ușor toate acestea când vom aduna în așternuturi ce a mai rămas din trupul atins de tornadă

Antoanella Mocanu Între infinit şi nimic Gândul aleargă pe interminabila spirală a timpului între infinit şi nimic clipe arcuite peste miezul nopţii se scurg în răsăritul zilei ce vine stele argintii alunecă din părul secundelor obosite dincolo de durere de trudă şi aşteptare

de pământuri şi ape şi ore fugare suntem noi este ea iubirea parte din noi ce ne-a unit.

se trezesc dimineața devreme și stau la geam cât e ziulica de lungă încât nu mai putem să venim beți de la crâșme că ne văd ăștia nu mai putem trăi din pricina lor să ridicăm în orașul acesta un bloc doar pentru ei un turn Babel al muțeniei un ghetou al pensionarilor cu cimitir de jur împrejur sau mai bine să construim un oraș al lor în care singurul vizitator poștașul să creeze ecouri dimineața pe străzile pustii să nu ne mai vadă să nu-i mai vedem să nu ne mai fie rușine … să nu ne mai fie rușine dar pe de altă parte mă întreb (totuși) ce văd atunci când li se încrețesc frunțile și privirea lor doare (cu siguranță nu la noi se uită) îmbrăcați sărăcăcios preferă să nu fie observați se ascund după perdele groase rămase din zestrea tinereții îndepărtate ar merge la o plimbare dar n-au cu cine partenerii lor de tristețe umblă pe alte cărări iar cei pe care-i mai au sunt departe și atunci nu-i înțeleg după cine se uită dacă nu cunosc pe nimeni în orașul acesta poștașul vine rar cu pensia sau cu vreo scrisoare de la E-on sau Electrica uite-i cum stau rezemați cu coatele în pervaz ca și cum ar fi vii uite mișcă uneori mai deschid câte o fereastră în afara cavoului de beton cu multe etaje în care au fost zidiți de către indiferența noastră respiră cu poftă aerul în care mulțimea se scaldă și asta le ajunge un timp dar nu înțeleg după cine se uită nu înțeleg de ce și întrebându-mă de ce bătrânii stau la geam toată ziua nu observ cum trece timpul și stau tot mai mult la fereastră perdelele nu mai sunt la modă de ceva timp și mă întreb deodată (speriat) noi unde ne vom ascunde când singurătatea ne va căuta tot mai des iar bețivii din cartier nu vor mai putea trăi din pricina noastră

- 54 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Leonard Ancuța

Corina Monea cameleoni dependenți

poem viitoarei mele iubite tu vei fi cea mai mare iubire a mea dar să știi dragostea mea nu te voi iubi. iubirea e doar o sumă a nefericirilor iubirea e slăbiciunea fiecăruia e artificiul prin care ajungem să transferăm din noi în celălalt tot ce credem că merită tot ce credem că e demn de iubit în noi înșine. cînd iubești pe cineva ajungi să te iubești pe tine de parcă i-ai ignora defectele minciunile lipsa de compasiune de educație sau proasta creștere. deci nu te voi iubi. vei fi cea mai spectaculoasă și mai rebelă poveste de iubire va fi cel mai înalt salt pe care îl vom face împreună cea mai lungă cădere fără parașută. dar nu te voi iubi. în schimb îți voi dărui golul din inima mea în care să așezi în ordine sau de-a valma sclipirea privirilor luciul și parfumul părului proaspăt spălat mîngîieri și dorințe și nu numai. ah și voi construi o mașină magică în care cele două realități ale noastre se vor confunda iar inima mea va trece prin inima ta ca lumina a două lanterne îndreptate una spre alta. nu te voi iubi. vom fi o singură rază o singură zi și vom fi o singură viață. să nu mă iubești nici tu. doar să-mi ții capul în palme și sufletul pe sînii goi să-mi șoptești micul prinț cînd adorm să-mi aprinzi țigara cînd îmi va tremura prea tare mîna. iubirea e doar un cuvînt. cînd vom face dragoste vom face de fapt o bucurie sufletetului nostru ca atunci cînd din sticlă torni vin în două pahare. nu ne vom iubi ci din trupurile noastre vom face luntre peste durere.

culorile mimetice le îmbrăcăm ca vieți una peste alta, le dezbrăcăm ca morți, în căutarea și dezcăutarea monedei în care noi, a-vers și re-vers, facem iubire pe dinăuntru. ești tu roșul acesta răstignit pe viul meu până îmi devine sânge în stația ultimă a respirației. sunt eu pasul albastru de azi, încălțat în timpul tău netrăit cumva transparent nehotărăt. . suntem goi și alb de frumoși, față în față, viață în viață, moarte în moarte, cameleoni dependenți de reciproc, oglinzi cu mâini lipite a rugăciune de dragoste și găsire. ești un sunt cu noi în palmă.

asta să știi dragostea mea.

Luminița Zaharia poezia cu mine adâncește-te în poezia mea ca să mă poți iubi pe mine nu e comodă, știu, nu e facilă și ți se pare versatilă aritmică și fără sens dar ce mai are sens în univers?

aruncă-te în poezia mea fără teamă, fără prejudecată convins că te vei naște înc-o dată că voi fi resurecția ta o foaie verde ghilimea într-un mapamond închistat lăfăie-te curajos ca într-un palat fără tavan, așa cum se cuvinte trăiește la unison poezia cu mine!

- 55 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Teodor Dume

e târziu,Doamne! ţine-mă pe genunchi în seara asta şi lasă-mă să o văd pe mama e tot ceea ce vreau nu trebuie să mă înveţi să mor tata sau poate mama au o datorie mai veche faţă de tine

Ca între Tată şi Fiu astăzi tot ce vreau Doamne e să stau de vorbă cu tine ca între tată şi fiu nu o să întreb nimic despre cei care se vând pentru câţiva bănuţi şi nici despre lucrurile care nu există dacă ţi-aş cere să-mi spui de ce mor oamenii mi-ai răspunde că sunt muritori dacă te-aş întreba de ce nu-i înveţi să moară mi-ai răspunde că tu le-ai dat viaţa şi că viaţa trebuie să-i înveţe când şi cum... dar cu tata ce-ai avut? s-a dus într-o dimineaţă devreme să stea de vorbă cu tine şi nu s-a mai întors de atunci mama în fiecare zi îşi punea şorţul şi-i gătea de prânz ochii îi erau ca doi nori încărcaţi din când în când îşi ştergea fruntea brăzdată de griji şi lăcrima prin colţul buzelor apăsat de durere scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi „vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo", apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspină

lasă gestul meu să acopere totul asta-i tot ce vreau, Doamne!

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea ne priveaţi chiorâş până în ziua în care mama a adormit pe prispa de pe care îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus dar tata? de ce nu mă strigă tata? nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape am mai îmbătrânit şi eu timpul s-a aciuit în crăpătura prispei e doar un semn ştiu că tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

- 56 -

Cristina Ştefan

în oraş ei au tăiat plopii se-acoperă oraşul cu plopi până mai ieri printre ziduri albe erau răsfiraţi ca lumânările-n brad mon beau sapin şi Moşul le-aprindea seara de la felinarul cu vise. acum curg plopii muşuroaie peste noi şi vin cu rădăcinile-n sus aşa cum e şi firesc să li se-nfigă vârfurile în capetele noastre ca-n poveşti. aşadar vom umbla cu câte un plop în ţeastă prelungindu-ne pletele-n cer sigur că nu vom mai râde nu vom mai plânge şi nu vom mai scrie poeme inocente dar ce iubire mare-ntre noi vom fi prigorii, vrăbii, lăstuni şi mai ales fluturi în vârfuri de plopi.

Ante Portas

Revistă de literatură și artă Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor.

Doar dinspre turnul de pază răsuna ceva. Ca o sirenă de ceață avertizând vapoarele rătăcite. Iar eu mă aflam acolo să scriu povestea femeii care n-a visat niciodată.

Acum, la căsuța de pe deal nu mai locuia nimeni; obloanele fuseseră trase deasupra întregii lumi. Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai, ochii în care îngrămădise atâtea speranțe și un anume prozaism în durerea din glasul ei. „Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta o vreme, Doamne!”...

Auzeam cum picăturile transformate în măzăriche se loveau de asfalt, într-un oraș asediat din toate părțile de grauri bezmetici.

Ioana Burghel Fără ecou Sub cerul lumii încă nasc cuvinte în lanul meu cu maci bătuți de brumă și-ngenunchez în roșia lor spumă lumina mea dintr-un pustiu fierbinte.

Se face zi în strigătul de iarbă cosită pentru dumnezeul ploii și se ascute țipătul nevoii de-a colora tristețea asta, oarbă.

Bat vânturi mari, ca duhurile rele această apă fără niciun nume.

Nimic din ce e scris nu ni se spune și cuiele din Cruce-s tot mai grele.

Mi-e frig cu mine și-mi e cald deodat‫׳‬. În van atâtea fulgerări mărunte!

Din foșnetul pădurilor cărunte ecoul se întoarce îndoliat.

Marină

Tudor Cicu

„- Veniți cu mine-n port. Azi-noapte, Luna A acostat la cheu, ferind furtuna.

Veniți! Căpităneasă-i o sirenă Și-un stol de pescăruși îi țin de trenă.

Să facem selfie! Pentru totdeauna.”

Povestea femeii care n-a visat niciodată

„- O, câtă blasfemie! striga-ntruna o tânără naivă, dintre-acele…

Poetul, a-nălţat la rang Minciuna!”

Toate frământările tale sunt jucării stricate și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță. Împins odată pe drumul renunțărilor (cu precizie misterioasă, te-am auzit) vei abandona lupta.

Cerul era atât de jos, sau așa credeam. Țineam ochii închiși, vorbeam cu mine însumi, în gând, ca să nu mă rog cu glas tare.

Şi vrând a nu-i păsa de toate cele Intră în mare, goală pân’ la piele. Şi astăzi mi se pare… Cititorul, Pe ţărmul mării, hârşâind piciorul, E auzit cum îi tresaltă buza: „- Să fie Poezia?... Poate Muza!

Ori ea mă duce iarăși cu ulciorul?”

- 57 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Florentina Loredana Dalian

Ostrov 1 Îţi scriu de departe, de pe ostrovul care poartă numele meu nu sunt flori, nu e iarbă e doar o apă lină ce-şi trage izvorul din inimă.

Soarele-i sus, la amiază se simte o arşiţă nepotolită; poate că nucul tău îţi umbreşte fiinţa da-n ostrovul acesta nu-i pic de umbră, doar umbre… vâlvătaia se află la locul ei îţi scriu şi mă-ntreb când va ajunge această epistolă, ce ape va învolbura ce simţire va face să tresară ori poate va fi ca un mesaj într-o sticlă rătăcită pe mare înghiţită de vreun rechin rechinul acesta – Timpul care an de an mai pune un rid, o zăbrea îţi scriu, habar n-am ce ţi-aş spune aici nimic nu s-a schimbat, nici măcar năravurile vezi – aşadar – nici faptul că te iubesc

2 Pe Ostrov a explodat vegetaţia, un fel de înflorire târzie, din acelaşi târziu al tuturor lucrurilor.

Ce mai faci?

Sunt bărci care aşteaptă la mal câţiva lei bucata nu trebuie decât să urci, să tragi la rame către ostrovul care te cheamă.

Auzi?

Pe-aici e la fel, păsările-şi cântă limba pe care o pricep doar îndrăgostiţii trandafirii – chiar aşa, mai păliţi, vorbesc de iubire nu, nu iubirea aceea calmă, aşezată, obositoare uneori Ştiu, apele sunt adânci adeseori tulburi ştiu, barca, uneori, nu ţi-o poţi conduce singur, vâsla e grea şi n-ai azimut… ştiu, toate acestea le ştiu, dar lasă-ţi gândul! măcar lasă-ţi gândul…

3 Te-aştept cu ramuri de finic şi măslin în Ierusalimul acesta pământean al ostrovului pe care l-ai uitat.

Mi-am împletit coroniţă din vorbele tale, cingătoare din urmele nevăzute ale mâinilor; umblu desculţă printre amintiri, aproape goală prin poezie (doar cu-o zdreanţă înfăşurată nepriceput); mă uit în zare – nicio corabie, nici un ucenic urmând nimănui. tăcerea apelor se face albastră – tăcerea aşteptărilor… Şi va veni vremea când, lângă focul aprins între ape din două vreascuri puse la uscat, îmi vei (po)vesti minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti.

- 58 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Claudia Bota În briza mării Strop de soare într-un pahar de lumină, Valul se pierde bezmetic, lovește și biciuiește durerea lumii, Doar cântecul lunii se-nalță-n zenit.

Puterea pulsează-n cuvânt, Mirifică taină a luminii s-a întrezărit, Valuri după valuri adună infinit spațiul nemărginit. În albastrul de Voroneț priveliștea e neumbrită.

Plină de iubire în lut modelez un cuvânt din cântecul mării, Sărutul iubitului pe trup adulmecă algele brune, Iar lupii de mare trezesc ecoul din departare.

Sărutul iubitului ca steaua de mare se duce-n infinit, Vibrații din spațiu mă leagă de Cel ce m-a zidit. Șiraguri de mărgăritare pe tonuri aprinse ating substanța profundă, Căldura învăluie în zbor orizontul nedeslușit.

Albastrul dintre mare și cer s-a ivit, Din tălpile picioarelor până în creștetul capului te cuprind, În briza mării adierea topește răsăriturile și apusurile. În scoici miracolul perlei depozitează trecutul, Viitorul îl pregătește din lumina ce-a răsărit.

Călător sunt prin viață și căutător după stele, Vreau să ating nemurirea! În nisipul cald mă bizui fără a dori decăderea.

Prin pâlpâirea aripilor traversez anotimpurile.

Iubitor privești când întrezărești surâzător o nouă zi, O stea a răsărit și alta a apus.

Pescărușii mesagerii cuvântului și a energiei transpuse Dau voluptate luminii necompuse, Respir prin șoaptele nopții din valul cea izbit.

Trecutul se spală devin astfel un om nou într-un ocean de iluzii, Suveran în lumina ce-mprăștie întunericul, Călător peste timp, peste nedeslușite umbre ce semprăștie spre orizont,

Stăpânind cerurile, mările din albastru infinit, Pământul se reazămă din puterea absolută.

Inima mea stă trează!

Mâna Ta topește ninsorile prin tăria neștiută, Anotimp înmugurit cercetând atingerile zborului nedefint, Eu pătrund în substanța vie celestă, Totul s-a dezamorsat în haosul umbrit al căutărilor.

Te-ai așezat în mișcarea lină a valurilor ondulate, Spectacolul viu e hrănit din omniprezența divinității.

Pe un petic de cer mi-am scris durerile, bucuriile, Zodia Săgetător stă încrustată în rana inimii abia cicatrizată, Ceasornicarul mi-a reparat limba fixată în cadranul timpului.

Val dupa val îmi limpezește trupul în nisipul fierbinte al verii, Fiind spălată de neputințe ca o victorie purtată între generații obediente, Transpun în imensitate ultimul cuvânt al generației 40+.

Zorile zilei s-au ridicat deși azi voi pleca, Voi lăsa mării să-mi aline durerile sufletului amorf în bătaia luminii.

Nemișcată stau așteptând pescărușii, Să-mi poarte gândurile dincolo de freamătul lumii, Gândurile pustiite de dor când ochii mă dor.

Marea care mă așteaptă mereu alinându-mi dorul dupa imensitate.

La anul mă va întâmpina într-o rochie nouă, Unde nimeni nu a reușit să cuprindă fericirea zilei de ieri.

Un albastru de cer si de mare se depozitează-n retină Amurg însângerat transpus de fiorii renașterii tăcerilor, Revărsă-mi lacrima în genune apoi din lacrimă să răsară tulpini, În pământul unui hotar cu diamante și topaze. Înlătur marea din suspine și te transform în germenii din mine.

Firave mâini sculptează-n rădăcină, Două inimi pure din rășină.

Fiind îngenuncheată-n rugăciune, Madonna cu pruncul Christ veghează-n taină, Delimitările pentru care nu sunt străină.

Când val de val lasă țărmul de la mal.

- 59 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Marilena Trifan

Mariana Adăscăliței Și jalnic sună-un clopot…

Of, satul meu cuminte, hai, punete pe plâns Nici vara asta-n brațe copiii nu ți-ai strâns, O parte vin și pleacă, o parte te-au uitat În tine numai vântul mai trece pe-nserat.

Așa prăpăd, bătrâne, războiul n-a făcut Să –ngroape viața-n lacrimi și casele în lut, Îți vând în taină țarini, bătrâne, și tu taci Dar vor păstra străinii cărările cu maci?

Izvoarele și crângul unde se-ntorc cocori... În cimitir morminte?...și luncile cu flori?

Unde-odihneau străbunii și unde pășteau miei Unde jucau mijoarca copiii mititei...

Iar toamnă Mai vine o toamnă, ce gând dezolant!

Regretele zac, desfrunzind sentimente, Culori explodează-n tabloul vivant C-un ultim efort, lunecând în torente.

O, satul meu cu datini, cu urători la geam, Dacă te pierd pe tine, pe lume ce mai am?

Mi-e plin de jale glasul și sufletul mi-i gol Străinii te vor șterge, te-or strămuta la Moll.

Pe stamba luncii tale, când înfloresc mălinii Cine-ți va-ntinde hora, dând mâna cu străinii Sau doinele pe dealuri din fluier în amurg Le-or mai cânta, bătrâne?... Tu taci doar lacrimi curg.

Mai cheamă-mă, bătrâne, la nuntă și la hram Și iarna, cu Lumină, să te colind la geam Mai cheamă-mă când ploaia te-mbracă-n curcubeu Și când privighetoarea te scaldă-n cântul său.

Te-au cumpărat străinii, cu țarini și cu grâne Pe-ascuns, în miez de noapte, degeaba plângi bătrâne, Ți-au îngropat trecutul și numele în humă Ca pe-un lepros te ceartă, ca pe-un bolnav de ciumă... Încet își duc la capăt, mârșavul plan bolnav Să-nstrăineze neamul plecat prin lume, sclav Să nu se mai vorbească de vatra ta în veci...

Tu taci, te-neci în lacrimi, genunchii tăi îi pleci.

Septembrie cară nisip în pantofi Privind peste umăr, zâmbind într-o doară, Şoptind: ,,Ah, ce vară mi-ai fost!

Fierbinte, prelungă, sălbatică fiară!”

Octombrie duce pe umeri un cer, Granit e şi dens e, anost, fără viaţă, Mai zboară doar corbii vestind auster, Vârtejuri de frunze, spirale de ceaţă.

Noiembrie-i blând, înţelept şi seren, Vin îngeri să picure mir şi lumină, Vestind ne-ncetat Adevărul Suprem Şi zbuciumul lumii treptat se alină. În iarnă intrăm cu toţii tăcuţi Şi albul ne sperie, frigul ne doare, Pornim către Poartă cuminţi, abătuţi, Purtând în priviri primăveri viitoare.

Mai cheamă-mă când poama e de cules prin vii Și de prin lume cheamă-ți , bătrâne, ai tăi fii În brațe toți cu milă, cu dragoste te-om strânge Iar tu să râzi , hai râde, ai plâns destul, ajunge! Ți-e plin, bătrâne, chipul de lacrimi și mânie Și jalnic sună-un clopot, sărmană Românie...

- 60 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Vasilica Ilie Elya Este o dimineaţă frumoasă, la început de vară. Elya, îmbrăcată într-o pijama sexi: şort şi bluză cu mânecuţe scurte, de culoare roz, îşi bea cafeaua pe balcon. Din grădiniţa care înconjura blocul unde locuia, trilurile păsărelelor se auzeau ca o simfonie, umplându-i inima de bucurie. Aştepta cu nerăbdare, ca de obicei, telefon de la Daniel să-i ureze o zi frumoasă şi s-o anunţe când va pleca la aeroport să ia avionul spre România. Nu aşteptă mult. Discuţia la telefon a fost una caldă şi lungă. Elya i-a atras atenţia că pierde avionul dacă nu închide. Şi-au declarat doar cuvinte de dragoste, de dor, şi, la urmă, Daniel a încheiat: „vei avea cea mai mare surpriză a vieţii tale, iubita mea! Te iubesc mult!”. „Abia te aştept, dragul meu, şi eu te iubesc!” Închise telefonul şi se uită la ceas. Mai avea timp până să plece la aeroport să-l aştepte. „ Cred că Daniel este deja în drum spre aeroport, sper să mă sune când va urca în avion”-îşi zise după un sfert de oră.

Făcu puţină ordine prin bucătărie şi o aşteptă pe menajera familiei cu preparatele culinare pe care le pregătise la mama ei pentru cina romantică pe care se gândise s-o aibă cu iubitul când vor ajunge de la aeroport, acasă. Deodată auzi o bufnitură pe balcon ca şi cum ar fi căzut ceva de sus. Se sperie. Merse într-acolo şi văzu un ghiveci cu o muşcată atârnătoare care căzuse pe pardoseala din mozaic a balconului. Ghiveciul din ceramică se făcuse praf, pământul se împrăştiase pe balcon iar floarea era uşor „şifonată”. Se uită în sus şi observă cuiul care era la locul lui, pe plafon. Cum alunecase de pe el cârligul care susţinea ghiveciul cu muşcata nici ea nu putea să-şi dea seama pe moment şi nici timp să mai stea să judece cum s-a întâmplat totul. Asta îi mai lipsea când tocmai se pregătea să plece la aeroport! Veni şi menajera. Elya băgă totul în frigider şi o rugă pe ea să cureţe balconul şi să pună floarea în alt ghiveci pe care îl avea de rezervă împreună cu o pungă cu pământ de flori. Mena-jera făcu ordine şi curăţenie pe balcon, puse muşcata în alt ghiveci şi plecă odată cu Elya.

Nu mai avea mult până la aeroport. Închise radioul după ce ascultă melodia „Je t'aime” cu Lara Fabian. Nu primise niciun telefon de la iubitul ei şi aşteptarea îi produsese un pic de agitaţie. „Poate că nu a avut timp. Sau poate că vrea ca aşteptarea mea să fie emoţionantă. Şi este, parcă mă furnică tot corpul. ” îşi spuse. Parcă maşina puţin mai departe de aeroport, acolo găsi loc. Elya o luă pe jos spre aerogară cu un pas sprinten, parcă îi venea să zboare. Până să traverseze şoseaua care despărţea aeroportul de aleea pe care venea, sună telefonul. “Cine-o fi? îşi zise în gând. Daniel nu are cum să fie, mai este o jumătate de oră până soseşte avionul”. Telefonul suna insistent. Răspunse. O voce înfundată care plângea, spuse: – Sunt mama lui Daniel. El nu mai este. A murit împreună cu tatăl lui într-un cumplit accident în drum spre aeroport.

Telefonul se întrerupse brusc. „Poftim? Nu se poate! Nu se poate!” izbucni Elya într-un ţipăt prelung. Se opri pe loc, la marginea şoselei. Simţi o durere în capul pieptului şi o căldură în tot corpul. Broboane de transpiraţii îi curgeau pe faţă, gât, picioare. Nu contenea să se tânguiască şi să zică: „nu se poate, nu se poooate”. Se ghemui la marginea drumului sprijinindu-se de trunchiul unui copac. Avea ochii împăienjeniţi de durere şi lacrimi. Se uită spre aeroport. Aeroportul nu se mai zărea, în schimb, dincolo de stradă îl văzu pe Daniel în ceaţă, într-un costum de mire care îi zâmbea. Într-o mână avea o cutie de culoare roşie iar cu cealaltă îi făcea semn să vină la el. Îşi adună toate puterile şi ţâşni ca o săgeată spre el, cu mâinile întinse a îmbrăţi-şare, strigând: „Aşteaptă-mă, dragul meu, viiin!”. Un taxi care trecea cu viteză spre aeroport o lovi din plin şi o proiectă dincolo de şosea.

Seara, la ştirile TV s-a anunţat despre tragicul accident din apropierea aeroportului care s-a soldat cu decesul unei tinere care traversa şoseaua spre aeroport. (fragment din volumul „Povestiri de pe planeta femeilor”, 2017)

- 61 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Any Vasilisia LazărDrăgoianu Grădinariu Poarta cerului într-o zi sufletul meu va bate cu sfială la poarta spre infinit acolo unde stă închisă toată filosofia pământului unde Kant şi Schopenhauer împletesc firele cunoaşterii atunci mă voi ,,lăuda’’ în faţa îngerilor cu toate vinovăţiile cu toate nepriceperile ce mi-au zdrenţuit sinele într-o zi sufletul meu va primi binecuvântareaTatălui mângâierea Fiului şi înălţarea în Duhul Sfânt va sorbi absolutul din aceeaşi cupă cu Hegel dar până să vină ziua aceea lanţul accidentelor neînţelegerilor şi neiubirilor mă strânge ca un şarpe veninos

Florina Vulpoi strop de nea la capătul unei clipe de evadare înspre cuvânt tăcerile contorsionate trec prin sânge bucățica de cer nemilos între ziduri de sticlă scârțâitul zăpezii noaptea de iarnă viscolește sălbatic peste umeri frigul dilată timpul dezordonat petele de umbre urmăresc preaplinul de gânduri în așteptarea unui strop de fericire zborul tandru al fulgilor de nea în palmele femeii străbate fără zgomot surâsul de o secundă schițat pe obraz

Ca-ntr-o matrioşka vie Stau la fereastra odăii întunecoase, prin geam desluşesc o umbră, apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe. Îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie. Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta, mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept în piept, până la inima încă moale – magmă din sâmburele atâtor înfrângeri – Trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi şi piciorul mi-e tot mai mic; vreau să mă întorc, dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc.

Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig…

Dar eşti chiar tu, cea de azi, în tine poţi mângâia somnul celor de ieri… Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă, sau copilul gângurind fericit, ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.

Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…

- 62 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Angelina Nădejde morning stai că n-am timp îi spun și fug așa ca în animal planet când plâng cum se mănâncă între ele mai întâi se pândesc se fugăresc asudă se împiedică mereu cineva trebuie să se împiedice ca să existe o victimă și un învingător și totul se termină într-un râu roșu culoarea vieții se scurge în pământ pământul are gura plină de sânge ca și când ar fi pierdut la o partidă de box te las citind îmi arunci o privire prin monitor toată lumea are o dimineață cu somnul în gene mecanic dau drumul la motor și mi te închipui orice grimasă orice scrâșnet mi se transmite îi zic vreo două unui șofer care taie linia continuă cum ai tăia viața în două aici tu acolo eu distanța aceasta e acoperită de lună de soare de iarbă de animalele astea de poezia pe care o devorezi și-ți dă halucinații dar eu te asigur că am pus negru pe alb și mă tem că m-ai pofti cu fiecare vers natural cultivat pe pământul meu fără aditivi sunt (eco)logică am tenul netrucat sunt vie trec prin greul încă unei zile ca printr-un examen de conștiință și nici nu-mi închipui că mă vei certa pentru cuvintele mele umplute cu dumnezeu cum ai umple o prăjitură cu cremă singurul vinovat de faptele mele cele mai dulci în privința iubirii vrea esență

Vând spinii sufletului meu – Ia, maică, trandafirii mei, Că i-am cules de dimineaţă, Cu lacrima curgând pe faţă Şi roua dragostei în ei!

– De care vrei să-ţi dau domniţă, Uite, cei galbeni au boboci!

– Cu mine babă, nu te joci...

Nu vezi ce scurţi sunt la codiţă?

– Îţi dau atunci, albi ca mireasa, Să-i pui acas’ lângă icoană...

– Mata eşti sigur pământeană De vrei s-o fac pe-a cuvioasa?

– Am roz, ca faţa dumitale Ce-şi scaldă frumuseţea-n soare!

– Te porţi precum o cerşetoare Şi dai cu vorbe dulci târcoale!

– Ţi-i dau pe cei însângeraţi Cum sufletul îmi este acum!

– Mai bine nu ne sta în drum, Fă cale-ntoarsă... Hai, plecaţi!

– Că bine zici mai bine-i duc La cimitir... că e aproape Şi-o fi vreunul să îngroape, Spinii măicuţei sub un nuc!

- 63 -

AntePortas

Ica Ungureanu

Revistă de literatură și artă

Luminița Scotnotis

Rondelul senctuţii Eu merg făr’de griji înainte, Energică, mândră, voioasă, Sunt sprintenă (încă) la minte, N-am teamă de Doamna cu coasă.

E drept că-mi mai pică vreun dinte, E clar că vederea mă lasă; Şi totuşi eu merg înainte, Energică, mândră, voioasă.

Iar dacă mi-aduceţi aminte, De-o veche zicală, nu-mi pasă; Am fost o copilă cuminte, Acum sunt o babă frumosă... Şi merg făr’ de griji, înainte!

Incursiune în ţara cabazlâcurilor Pe-acest frumos picior de plai, Aleşii, care dincotro, Ne dau iluzii en detail Şi păcăleli ne vând angro.

Parada unei (aşa-zise) vedete Mizând ostentativ pe frumuseţe, Când calci pe pardoseala lustruită, Vrei s-afişezi un aer de nobleţe Şi-ţi ies doar aere de sclifosită.

Cititorilor mei Deşi nu sunteţi numeroşi Şi nici prea dornici de lectură, Am scos pe-o carte bani frumoşi, Vânzând-o ca maculatură.

Aleşilor noştri Ne-aţi aruncat de-atâtea ori Nisip în ochi, cu sacu', Încât şi cei nevăzători Îl văd acum... pe dracu'!

Infatuatul Îndrăgostit doar de persoana sa, Când purul adevăr încerci să-i spui, Te-ntreabă care e problema TA... Şi nu se-ntreabă care e a LUI.

ca orice poet mai am o pereche de ochi pentru pustia celor singuri şi dor pot să le văd paşii amorţiţi de durere când urletul lor se stinge eu am drum prin pribegia sângelui fără să-i ştiu rostul îi simt gustul pân’ la resemnare când orele amuţesc în căderea frunzei şi eu am plăţi pentru viciile mele ca orice poet timpul cuvântul şi singurătatea în care mai exist pedeapsa melcilor umbrele polare de ultimă ardere a lumânării ceară sunt toate veşmintele mele şi eu sunt un glas din corul tăcerilor căci ecou-mi scutură-n distanţe paşii fară să mă anunţe că cei care trec pe-aici sunt orbi identic unui nebun îmi adun pietrele drumului în buzunarul insomniei până mi se face peşteră sufletul în care se trage stare pe stare să-mi scrumească arderea în praf de argilă peste răni la leagarea ţesutului alb de braţele reci ale morţii şi eu mai am dor iubire pentru cele demult adăpost să ştiu în care pumn mi-ai ascuns geana din pleoapa căzută la marginea hăului tău

- 64 -

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662