Ante Portas

Anul III, nr. 4, 2018

CUPRINS: Consemnări/ Întâlnire literară/ Laurențiu Belizan/ 3 Gina Zaharia/ 4 Laura Cozma/ 5 Mihaela Roxana Boboc/ 6 Petruța Niță/ 7 Laurențiu Belizan/ 8 Lucian Mănăilescu/ 9 Simina Maria Sima/ 10 Alexandru Bolache/ 11 Roxana Elena Iancu/ 12 Valentin Tufan/ 13 Mira Niculai/ 14 Petruț Dinu/ 15 Andrei Bolache/ 16 Ion Roșioru/ 17 Valeria Manta Tăicuțu/ 18 Nicolai Tăicuțu/ 19 Nicolae Pogonaru/ 20 Mihai M. Macvovei/ 21 Manuela Camelia Sava/ 22 Anca Tănase/ 23 Pușa Roth/ 24 Dumitru Dănăilă/ 26 Tănase Serea/ 28 Mihaela Meravei/ 29 Angi Melania Cristea/ 30 Gela Enea/ 31 Gabriela Ana Bălan/ 32 Rodian Drăgoi/ 33 Costel Zăgan/ 34 Petru Ioan Crețu/ 35 Daniel Dăian/ 36 Mioara Băluță/ 37 Marcel Vișa/ 38 Emilia Amariei/ 39 Ilie Vodăian/ 40 Diana Dobrița Bîlea/ 41 Tudor Cicu / 44 Angela Burtea/ 45 Ana Ardeleanu/ 46 Victor Petrescu/ 47 Marian Mihai/ 48 Violetta Petre / 49 Ioana Burghel / 50 Mihaela Aionesei / 51 Emil Almășan / 52 Florentina Loredana Dalian / 53 Cronică de carte/Valeria Manta Tăicuțu/ 55 Dumitru Ion Dincă/ 56 Mihaela Meravei/ 57 Lucian Mănăilescu/ 59 Jurnal de călătorie/Laura Cozma/ 61 Ica Ungureanu/ 62 Galeria cu artiști/ Dorin Macovei/ 63

Colectivul de redacţie Redactor-șef Gina Zaharia Secretar general de redacţie Laura Cozma Redactori: Simina Maria Sima Lucian Mănăilescu Laurenţiu Belizan (președinte Ante Portas) Tehnoredactare: Gina Zaharia Sigla: Mihaela Roxana Boboc Imagine coperta I Mihaela Roxana Boboc

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662

Redacția nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului și punctelor de vedere exprimate în materialele publicate

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Literatura – una dintre cele mai frumoase iluzii cu care ne încărcăm și supraviețuim

Pe 21 aprilie, anul curent, a avut loc, la Buzău, o nouă întâlnire a literaților buzoieni, bucureșteni și băcăuani, în cadrul „Salonului de primăvară al scriitorilor”, organizat de Revista „Spații Culturale”, din Râmnicu-Sărat.

Au participat: Valeria Manta Tăicuțu, Lucian Mănăilescu, Nicolai Tăicuțu, Florentin Popescu, Iuliana Paloda Popescu, Nicolae Pogonaru, Gheorghe Onea, Mihai M. Macovei, Tudor Cicu, Viorel Savin, Camelia Manuela Sava, Silvia Ioana Sofineti, Teo Cabel, Dumitru Brăneanu, Costel Suditu, Petre Isachi, Irina Mirică, Emil Niculescu și pictorul Valeriu Șușnea. Cenaclul „Ante Portas” a fost reprezentat, substanțial, de Gina Zaharia, Petruța Niță, Mihaela Roxana Boboc, Laura Cozma și subsemnatul.

Cu acest prilej au avut loc cinci lansări de carte: volumele de poezie „Ploaie cu soare”, de Nicolai Tăicuțu, „Semnul îngerului”, autor Iuliana Paloda Popescu, „Colierul de rouă”, sub semnătura lui Mihai M. Macovei, „Povestiri din anul cocoșului de foc”, de Florentin Popescu, și „Șlefuitorii de cuvinte – o antologie a poeților români contemporani”, a criticului Stan Brebenel. De asemenea, participanții au citit din creațiile proprii, într-un veritabil spectacol literar.

Dincolo de această prezentare cu iz protocolar, merită consemnate atmosfera deosebit de cordială și locul ales – grădina interioară Casei de Cultură a Sindicatelor din Buzău – în care, când și când, au răsunat, acompaniind recitările, trilurile unei mierle, întru deliciul asistenței. Aceste întâlniri sunt un prilej rar pentru scriitori și critici literari, să treacă acea barieră, pe care uneori o instalează, paradoxal, cuvântul scris, calea directă de acces către dialog, cunoaștere reciprocă, împărtășirea părerilor. De altfel, după evenimentul în sine, mulți autori au dăruit celor prezenți cărțile lor, însoțite de autograf, au vorbit despre ele, despre alți autori, reviste sau evenimente literare recente.

Am remarcat în mod deosebit cuvântul de final al distinsului critic Petre Isachi – căruia îi mulțumesc pentru ale sale „Docuficțiuni critice”: „Toată aprecierea mea pentru modul de trăi cu sinceritate, poetic, lumea. E un har să poți trăi astfel, să te încarci de această iluzie, până la urmă aceasta este definiția literaturii – una dintre cele mai frumoase iluzii cu care ne încărcăm și supraviețuim.

Mi-a plăcut, e minunat, și nu e prima dată când văd această desfășurare polivalentă de voci lirice distincte. Cred că Vasile Voiculescu ar fi mulțumit de felul în care este continuat – prin aceste sensibilități, viziuni, maniere, problematici diverse. Se poate vorbi, la Buzău, de o reală școală de literatură, și să nu uităm moștenirea pe care o lasă pleiada aceasta de scriitori buzoieni, prin dorința de a fi unici. Am fost foarte atent la ceea ce s-ar numi unicitatea vocilor lirice, de la interpretare la trăire, de la mesaj la supramesaj, ele spun foarte mult, alcătuind un film de lirism trăit.

Nu e o fericire să faci critică literară. Criticul nu trăiește lectura autentic niciodată; se simte obligat să judece, să valorizeze. Volens nolens, el se înstrăinează în contact cu discursurile lirice, indiferent de gen și specie.

Noi, băcăuanii, vă iubim. Acest bombardament liric, aceste interogații, trăiri, pe care ni le-ați propus, sunt admirabile.”

Laurențiu Belizan

-3-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gina Zaharia imagini criptate priviți priviți se auzea o voce (peste ziduri se înălțau curioșii) sunt zdrențărosul care și-a cusut soarele în piept înainte de răsărit apoi am zărit un șarpe spintecând iarba așadar nu eram singură duceam cu noi ecoul spart de pereții inimii tale ecoul bătut în cuie deasupra unui hamac cu păianjeni și gânduri sărate acum să te văd ce haină vei îmbrăca dacă te vor deporta și pe tine vom merge și vom aduna scoici pe insula unde orhideea fantomă s-a înfrățit cu o vrabie îmi țin fruntea în palme și caut o corabie cândva am servit masa pe o bucată de lemn dacă aș fi simțit mirosul de mâl și nuferi sigur aș fi întrebat cum se poate evada din imagini criptate

Satul felinarelor La colțul casei noastre pândea luna.

Atât îmi amintesc din povestea pe care mi-o spunea, cândva, mama; are un brâu care înconjură satul și îl termină la noi.

Ascultam cu privirea pe fereastră, adoram luna aceea frumos gătită, și zburam peste stânci măsurând orizontul ca o pasăre întoarsă din țările calde.

Eram stăpână peste satul felinarelor, convinsă că pacea s-a mutat îm casa noastră și a învățat toate obiceiurile, de-acum știa că sudoarea tatei are seva pământului,

iar fruntea mamei e oglinda îngerilor, până când s-a destrămat lumina care peticea sacul meu de copil cu povești nescrise, iar vântul a început să fluiere în iarba cosașilor.

Așa au dispărut zidurile catedralei mele de suflet, pe cer au năpădit porumbei și vulturi laolaltă, umbre albe și negre, arlechini într-o sală străină și goală.

Pădurile miros a smirnă, pe horn coboară gerul într-o fotografie. Culorile se înnoiesc din Voronețul de acasă.

Metafora din pieptul tău Amândoi am hotărât să înnoptăm lângă râul Gange, auzisem că aici păsările își împrospătează cântecul într-un ritual aproape angelic, puteam fi martorii care învață cum se dezmiardă apa și cerul în diezi, pe valuri pluteau jurăminte de dragoste, din când în când se zbenguiau într-un vârtej ca niște copii care trag de colțul unei zile să facă loc bucuriilor de mâine.

Căutătorii de noroc lăsaseră urme peste tot, leam șters cu mâinile goale, dar imediat au apărut altele și altele, puteam fi neutri în această poveste cu maluri de suflet, dar știam câte ceva de la carnavalul în care am nimerit și am aflat că putem păstra masca aceea fermecătoare pe care o pierduse cândva un bolnav de iubire.

La noapte va fi iarăși vară cât să adorm la pieptul tău și să aud sângele plimbându-se pe arterele care duc gândurile noastre într-un singur sens.

E minunat să te trezești în metafora pe care ai dăruit-o fără să știi că respiri prin toate silabele ei și ți-a devenit leagănul în care păstrezi saltul dintre două inimi.

-4-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laura Cozma

apoi ai râvnit-o în alte femei / cinci decenii în cârciumă un băiat îmbrăcat în negru îți facea cu mâna atunci / am suflat viață peste umbra ta răstignită deasupra lumii

renacimiento nostalgie în doi

e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice unul împins în abis celălalt așteptând absolutul la semafor

cerul se loveşte de lumină trece prin membranele celulelor caută punctul neatins din care pulsează cosmosul nostru un copac şi-a întors rădăcinile spre cer îi admir florile moarte ascunse în pământ acolo stă frumuseţea Dâmboviţa surâde straniu te vede în mine ascultă cântecul nostalgiei vărsat în paharul meu de Bourbon veghezi cu privirea-ţi crudă prin lună pietrele au mărturisit în haosul din Regie se adăposteşte liniştea în pasul meu stă pasul tău ţi-ai făcut culcuşul în mine

acum am văzut lumina pentru prima dată doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare

Saltul din turlă (alături de C) La Notre-Dame cocoșatul e un Romeo prins în lumina întunericului Jos în piaţă Julieta îşi smulge hainele şi îi face o plasă subţire rezistentă la saltul din turlă lumea râde Doar tu îmi vezi buzele muşcate de amurg

când Michelangelo îl căuta în piatră pe David trupul tău era deja sculptat de dalta buzelor mele ne-am împletit sufletul şi trupul în cele două spirale de ADN cerul s-a înnegrit de lumină plouă cu cenuşă fosforescentă eu fac dragoste cu poezia

În colț de cârciumă poetul gârbovit scrijelește pe masă citesc fiecare vers cu priviri nemiloase când te reconstitui prin rotocoale de fum

decenii de aur îngropate-n mâl te iubesc mai mult decât un orb iubește lumina sunt cerșetorul orelor incomplete deși aș putea fi un maur ce ar lupta cu sine pentru sine când Salvador Dalí a creionat femeia pe o bucată de carton culorile pastelate au impregnat venele tale sufletul ei s-a ascuns în spatele craniului

ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor pânăn ventriculul stâng băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă durerea străpunge bitumul ca un buldozer Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poti spune despre moarte? lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris azi dimieață pulsul i s-a oprit

Cu tine am timp să visez și visul e smulgere răpăit de ploaie în răstimpul a două îmbrățișări devine pelicula aceea subțire dintre durere și plăcere Dulcea cruzime a două flori de laur una prin cealaltă

-5-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Roxana Boboc Cancerul fricii nu știu ce să le spun la etajul șapte lumina pătrunde pe chipurile palide oasele lor se afundă în canapelele maro e liniște deși mult zgomot în cele nerostite te strâng în brațe și odată cu tine umbra tatei și toți mușcați de cancerul fricii ai voie să râzi, ai voie să completezi rebus sau orice te face să uiți că viața nu poate fi radiată nici aplicată la intervale cronometrate startul poate fi furat, la fel îmbrățișările de care morții nu mai au nevoie ești mai mult decât nopțile aplecate de dor sufletul respiră liturghia, e duminică, eșarfele acoperă capetele golașe vocea se face flacără în întunericul fiecăruia alungând și chemând cu aceeași forță omul dinăuntru nu știu dacă e mai ușor pentru cei care vorbesc sau tăcerea unora acoperă ochii spălăciți ai zilelor în gențile cu provizii încap poverile celor mulți pastile de timp, simpli plasturi pe fața durerii doar iubirea arde tumorile, mamă, mâinile care mângâie și uită, mâinile care iartă și alunecă încet pe piept inima porumbelului se face tot mai roșie și viața, o vată de zahăr pe care învârtim vise, viața, vocea care se sparge de țărm și se întoarce plânset o, viața, frânghia albă a copilăriei și tălpile goale prin fânul uscat ochii lui Dumnezeu în coama înserării și nimicul acesta din palmele mele construind punți prin venele părintești lasă copilei iernile blânde, lasă-ți umbra în cuier apoi vino și urmează-ți.

14 aprilie Predau toate poemele trecute și viitoare, visele netrăite și fricile, abandonul și durerea. Știu că aici și dincolo, toate acestea îți aparțin. Te iubesc fără deznădejde, te iubesc ca un copil așteptându-și părintele după o zi lungă, te iubesc ca un flămând neirosind orice firimitură a dragostei, te iubesc pentru că poeta din mine te-a iubit înainte să o știu, te iubesc fără frică știind că orice rană îmi va fi izvor de poezie, te iubesc pur și simplu. Nu te voi numi cu niciun alint, însăși viața ta îmi e mângâiere. Nu te voi aștepta sau căuta. Doar în poeme și culoare vei locui. În mijlocul mestecenilor suri, în vârful pensulei mele, în curbura literelor vei respira. Tu, cel nechemat dar primit, cel neștiut dar recunoscut.

Lumea mă va citi fără să te cunoască. Va suspina fără să înțeleagă. Dar eu nu sunt de aici, cum nici tu nu ești. Eu nu le aparțin, cum nici tu. Și crezând, toate celelalte se vor adăuga. Cum era? Dragostea îndelung rabdă. Îndelung suferă...

Eu nu sufăr, eu ating iarba și florile și ele îmi vorbesc despre tine. Singurătatea e poarta prin care trec și ea mă învață să te iubesc și mai mult.

Poezia, în lipsa iubirii, nu prețuiește nimic.

Iubirea, în lipsa lui Dumnezeu, e străină de tot. Și am aflat acestea și voi trăi.

Iar tu vei trăi mai mult decât mine. Versurile îți vor aduce adierea zăpezilor și inima mea va locui încă în ele. Unde îți este moartea, Golgotă?

Unde îți e lumina, mormântule?

Acum știu să mă rog, știu să te chem când totul în jur seacă. Știu ca izvorul începe odată cu durerea și se stinge la picioarele crucii.

Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri.

Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi.

-6-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţa Niţă

peste clipele de aşteptare când ne aprindeam cu apă ne stingeam în lumină doar mâinile numai mâinile noastre încă mai pot face copii

prea-târziului din mine putere femeiască o femeie bună are deja propria-i junglă copii un bărbat o pisică şi un câine în fiecare noapte se furişează în spatele somnului unde masca îi cade fără sunet în lumina lunii cu un apetit feroce dungile de tigroaică îi sunt revelate... mii de sunete o conduc ea se execută după ceva ce nu-i poate da nume aici este în libertate nu poartă nicio mască îşi ia puteri pentru ziua de mâine când va hrăni un câine o pisică un bărbat şi copiii (parcă nu în ordinea asta) merge mai departe

mâini fecunde când m-ai stins cu lacrimi am început să ard când mi-ai poruncit să cânt am ales tăcerea mi-ai spus rămâi şi am plecat mi-ai zis pleacă şi am venit apoi ne-am împreunat mâinile într-o cununie fără inel toate degetele ne-au rămas legate într-un sărut unul în altul au născut prunci cu ochi de lumânare au îmbrăcat lumea în cămăşi de ceară atemporală clepsidra traversa nisipuri aurii

peste zilele albastre înghesuite în culoarele gândurilor răvăşite de arşiţa neiubirii se rostogolesc sfere lăptoase spre oazele deşertului şoaptele de altădată construiesc turnuri de aer şi fildeş pe calea regăsirii mele pavată cu sclipiri din nopţi fluide între aşteptările mele şi nesosirile tale ridic mâna în semn de la revedere prea-târziului din mine mă deprind cu arta inventării unor amintiri din vieţile altora când trecutul a îmbătrânit într-o secundă în care am învăţat să nu te mai aştept

iubire ochi de uragan m-am regăsit din nou în colțul cu vise de porțelan ea intră în lumea noastră cu ochi de uragan ne suflă în pereții construiți în inimi alergăm prin galerii fluorescente umplute cu amintiri (fiecare cu ale lui, îmi zic) doar plafonul este plin de fisuri și de fiecare dată ajungem blocați într-o cameră unde toate capodoperele noastre sunt arse cenușa ne va folosi să urmărim în liniile din palme mereu ziua de mâine caut cuvintele din cartea ta preferată cu acelaşi happy-end ca-n cartea mea (sper eu) ne pictează imagini high-definition ale aceluiași apus de soare îşi ține genele în pensulă pictează cu mare artă coloana sonoră din viața mea "trurli, trurli..." (dragă?)

- 7-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laurenţiu Belizan homo ludens strânse planetele într-un triunghi şi începu jocul de biliard ele gemură fugind care încotro una se opri pe un stâlp de telegraf alta îşi îndoi genunchii pregătită de fugă iar cea din urmă se întoarse punându-şi într-o batistă ochiul smuls care se zbătu precum o pasăre prinsă într-un laţ şi într-o clipă de neatenţie fugi pe orbită devenind lună – Oedip o să-ţi fie numele! spuse bărbatul planetei oarbe partida reîncepu una se ascunse după scaun ca un ied naiv cea vaporoasă începu să se rujeze alta începu să tremure izbucnind într-un plâns isteric ce se transformă într-un potop nu îl interesa supravieţuirea nimănui îşi întinsese o saltea gonflabilă plutea deasupra apelor drapându-şi viitorul în incendii vârfurile munţilor ieşeau din apă ca nişte sfârcuri de femei dar el era obsedat de himere într-un târziu se trezi pârjolit de sorii care complotau într-o margine a galaxiei ruperistradomus i se făcu foame desenă în aer o pâine şi o cană cu apă apoi vru iarăşi să se joace împleti aerul deasupra colibelor fumegând în prag un copil se juca presărând iarbă dinăuntru se auzea un zumzet de femeie în amurg jucătorul de biliard numără câte inele avea pe un deget aruncă unul spre copil acesta îl prinse din zbor şi mirându-se văzu prin el ca într-un caleidoscop o mulţime de forme ciudate

-8-

– ce sunt astea?

– sunt lumile paralele în care tu mă întrebi aceleaşi lucruri dar eu îţi răspund altfel feciorul ridică din umeri şi scoase din umbră un zmeu se agăţă de o floare şi urcă precum furnicile până în vârf – dă-te jos de acolo! zâmbi bărbatul dar copilul deşuruba frunze de pe ram nedându-i nici o atenţie le mototoli ca pe nişte hârtii cu desene greşite şi luând un cerc începu să alerge cu el băiatul fugărea cercul asemenea unui ţăran ce-şi mână calul pe arie ar fi vrut să-i spună că parcă este el însuşi alergând prin cer dar nu-şi putu întrerupe o reverie atât de intensă se întrebă trist privindu-şi chipul inocent de pe vremea când timpul era un bob de drojdie – oare eu ar trebui să ascult pe cineva? cu o mână hotărâtă îşi aşeză mai bine scaunul trase din trabuc în piept şi zise scrutând umbra din faţă – iar ai jucat la cacealma? îşi dădu seama că e mai bine să-l urmărească fără întrerupere copilul luă o ramură de salcie împleti o coroană apoi înfipse din loc în loc vârfuri de săgeţi din tolbă îşi desfăcu braţele pe ramurile unui copac şi rămase aşa răstignit o vreme era greu să stea nemişcat în frunziş dar timpul avea nişte mici alveole în care se putea ascunde câteva clipe iar oamenii nu-l puteau vedea îşi aduse aminte ce scrisese într-o carte demult la începutul zorilor încercă să-l ia de acolo pe băiat dar acesta îşi luase rolul în serios jocurile copiilor sunt prea crude uneori îl mustră un gând şi îşi ascunse faţa în iarbă macii îşi ridicau fruntea ca nişte culegători de orez pălăriile lor roşii legate sub bărbie cu sfoară şi ochii lor mari îl stânjeneau – vino! se auzi de departe un glas de bătrân şi vru să se ridice dar puştiul o luă la fugă – ţi-am spus să nu te mai joci de-a păsările răstignite! îl dojeni vocea venită parcă de niciunde – ce vise ciudate ai tu măi copile!

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Lucian Mănăilescu ziduri de cârciumă, ferestrele se fac ţăndări sticlind în ochii câinilor comunitari şi în pieţele publice e linişte şi pace...

Când înfloreşte magnolia Bronzul statuilor cocleşte şi gloria se prelinge în lacrimi verzi pe obrazul istoriei, lumea grăbită trece pe coclaurii zilei de mâine, ziduri de afişe multicolore trasează noile districte ale libertăţii, fiecare piaţă publică e o singurătate cu un milion de ferestre, americanii cred că fericire a fost inventată la Hollywood, şi că luna se rostogoleşte sub paşii lui Armstrong...

Desigur, asta nu schimbă aproape nimic din existenţa umanităţii, pentru că universul nu are amintiri decât atunci când înfloreşte magnolia.

De mâine n-o să mai pot scrie cuvântul Patrie decât atunci când respiră Dumnezeu şi se abureşte cerul cu gratii!

Întunericul verde Un întuneric verde aşterne praf de cărbune pe faţa nevăzută a lunii şi se aude foşnetul pădurilor din vremea când iubirea ta cosmică a lovit Gondwana în tâmplă sfâşiind-o în Asii şi Americi şi Europe în derivă...

Un sentiment pietrificat îmi ţine acum loc de inimă: ştiu că în urmă cu milioane de ani, frumuseţea ta a ucis dinozaurii!

Respirând Tot mai des respiraţia neliniştită abureşte ferestrele nopţii şi scriu, ca în copilărie, cu degetul cuvântul „ Patrie” (cu sensurile lui mutilate de semantica cotidiană: piatră, viscol, apatie sau spaimă sau paşii de lup pe zăpadă...)

Scriu „ Patrie”, pe geamul dintre secundă şi eternitate, şi din cuvânt se scurg lacrimi şi literele alunecă în întâmplări fără noimă, în discursuri surdo-mute sau în odăjdiile marelui iepure şchiop, călare pe ciripitul vrăbiilor.

Larma deşirată a mulţimii ridică de jur împrejur

Zahei orbul (Poetului Vasile Voiculescu) A sărutat ninsoarea pe botul ei de miel, pierzându-se în ceaţa uitării, străvezie, purtând pe umeri crucea pe care-a dus-o EL, ca pe-o ispită dulce, în vinerea pustie. În taină spun irozii că l-au văzut trecând prin luncile albastre ce mărginesc târziul, păşind pe val de ape, înveşmântat în gând, de-a dreapta-i era Tatăl şi-n stânga păşea Fiul.

Mai spun că într-o vreme redată risipirii se va întoarce-n taină şi obosit la cină şi ridicându-şi trupul din pulberea iubirii va cuvânta spre umbre: Veniţi de luaţi lumină!

-9-

AntePortas Ante Portas

Simina Maria Sima cometă îmi strâng seară de seară părul într-o coadă de cometă cu unul dintre inelele lui Saturn îmi prind firele rebele pe sub unghii îmi intră praf de stele dintr-un veac la care am fost doar spectator, am scris cu degetul înmuiat în gură cifre romane pe cer și am deschis cu mișcări cât de lente s-a putut cutia pandorei în care am găsit oglinda de la nunta bunicii cea cu ramă de lemn peste care s-au scurs atâtea întrebări din vremea când bărbații purtau pantaloni largi și cămăși descheiate la gât de mâinile mele care au alunecat peste șoldurile copacului din livadă.

lemne am luat-o la goană pe lângă un camion cu bușteni care pleca din pădure; ți-am văzut ochii aseară de parcă cineva și-ar fi întins cu bună știință literele care se repetă în numele meu de atâtea ori că îmi vine să tușesc, totuși, nimeni n-a îndrăznit să se atingă de literele din numele meu până când ai venit tu și-ai început să-mi multiplici degetele ca să fiu capabilă să-ți măsor fața dintr-o atingere. am luat-o la goană pe lângă un camion cu bușteni care pleca din pădure; am auzit că încă mă cauți. mi-am lipit de bunăvoie colțurile buzelor de marginile pământului și am văzut clar cum e să îți arunci vocea peste nori, cât mai aproape de îngeri, să cazi tot mai aproape de muntele unde te-ai născut.

Revistă de literatură și artă

Fluturi am strâns în pumni toți fluturii din lume și palmele mi s-au umplut de culoare, am rupt toate filele din carte și mi se pare nedrept că tu nu știi că pietrele, în toată micimea sufletului lor, cunosc fluturii mai bine decât pot oamenii să simtă gustul cerului la apus; i-am strâns pe toți ca să ți-i dau ție la noapte, ca să le prinzi culorile, ca să am impresia, de fiecare dată când îmi recapăt echilibrul, că am un fluture înfipt în palmă. mă gândesc să mă mut de pe strada asta cu bucăți de scoici pe la porți ca să nu mai văd cum se îneacă submarine personificate din care ies epistole cu scris mărunt în care mi se amintește că am trecut podul care unește lumile și am căzut de pe el; mă gândeam că toate scrisorile care ajung la tine au adresa mea pe ele, e doar greșeala poștașului. dar nu, mi se pare mâna destinului cea care poartă fiecare pagină scrisă cu degetele tale mici și cu fiecare zi ajung tot mai aproape de un mine de hârtie, un mine care n-a mai vrut să fie bucata ascuțită din noi, cuvintele pe care le-nmoi în lapte și le guști cu degetele tale mici.

lumânare am început să caut cioburile de la ochiul meu de sticlă la lumina unei lumânări; le caut de ceva timp și n-am găsit nicio așchie până acum, deși trebuie să se fi spart de-atâta timp și de-atât de sus, eu m-aș fi spart dacă eram un ochi de sticlă, iar ciobul meu s-ar fi înfipt în talpa celui care mă avea; aș fi tot verde, aș fi verde cu pete de sânge-dintalpă, nu mai am suflu, mă transform în piatră și-n cărbune, o să rămâi atât de singur, tu și pământul, eu și cerul, noi n-o să ne mai vedem, pentru că tu ai ochii vii, iar eu îi am de sticlă.

- 10 -

Ante Portas

Alexandru Bolache Porumbel agățat la catarg Aruncați-l la gunoi reciclați-l e o directivă europeană ce naiba el încă se hrănește cu visele copilăriei e inadmisibil cum am putea să locuim alături de el nu vă dați seama din versul lui izvorăște speranța noi ne urâm unii pe alții l-am pus pe coji de nucă am râs de el și în continuare soarele răsare din penița lui aruncați-l reciclați-l

Himeră în umbră încătușată albie de vânt dragostea împărțea gândul răsăritului cu imnul veșniciei rădăcina de salcie sculpta în deșert lacrima primei iubiri

Legendă în scorbură de lună plină La pândă stă sărutul fantomă ciorchine de iluzii cojile de lumină

Revistă de literatură și artă ard speranțele într-un baiț de otravă întrebările ceață de miere între răsărituri și firmituri rochia ta împletită vânt minciuni clevetiri funii de otravă privirea mea de păgân se ascunde prin părul tău

neputincios aș putea să aștept la nesfârșit o sirenă cu solzi de argint eu în tolbă am săgeți ruginite de dor aș putea sau aș vrea să cred că soarele răsare din dragostea ta aș alerga apusul cu o bâtă din os de măslin aș putea sau aș cânta la o coastă de drac până tu o să spui că ți-s drag ecou și dintr-odată luna privindu-se-n oglindă pe tine te zărea în sărutarea nopții desculță îmbrăcată doar într-un voal din alge un val de crizanteme sperau să te atingă în urma-ți Afrodita mușcând adânc din buze

- 11 -

tot murmura blesteme luceferi triști în soartă își adunau cenușa amorului pe care zadarnic l-au dorit eu îmi puneam în vis la pieptul tău iubirea și îți spuneam în șoaptă doar privește luna

Fulgui(e)ri ai rătăcit ninsori în părul ce-am iubit și-ai cheltuit dulceața pe-un ghimpe cu venin ești piatra călătoare ce pleacă la cerșit o lacrimă de ghiață într-un pahar cu chin uitarea e balsamul ce-mi mângâie obrazul mi-ai dat să gust amarul din grebla altui zar pocal îmi este crezul dar nu pot trece pragul înlănțuit pe vasul lipsit de orice har oh blândă-mi pare moartea sălbatică trăirea în lipsa-mbrățișării ce am avut cândva urăsc această soartă deși-mi merit menirea sunt bumerangul care dorește altceva

Ante Portas

Roxana Elena Iancu 1. îngeri de sticlă ai* jumulit aripile serafimilor noștri ai fi reușit * să mă găsești în penele lor să * mă jupoi de plapuma îngerească să furi * ce-a mai rămas din minutele * aruncate la repezeală din * sticlele cu bucăți de cerneală în clepsidră * de lumină parfumată și * n-aș fi spus nimănui că tot * ce ți-ai dorit a fost să nu * te rătăcești printre muritori //te-ai * hrănit cu Bacovia atâta timp m-am săturat * de plumbul din măselele tale de * lacustrele din ochii morților păgâni de eternitatea * îmbibată de cadavre descompuse îngerilor * le voi dărui aripile tale de * ele vor agăța cerul de cerneală când din sticlă *vom clădi culcușul iar Petru ne va aștepta la Poartă //ai reușit să furi minutele din clepsidre și tot nu te-ai săturat de eternitatea îngerilor de sticlă

2. Psalmul III apleacă-te * cu umbra vieții tale peste * mormântul unde îmi odihnesc tăcerea

Revistă de literatură și artă

3. Psalmul IV zările * și-au despletit amurgul peste ape au * plâns cu somnul peste trupul rece uitat * pe o bucată de sicriu în miezul morții să mă * prefac în suflet de aprilie în mai * și iunie să mă înec ca să nu doară * despărțirea de păcatul strămoșesc trăiesc * prin moartea ce mi-a fost sortită și tot * prin ea mă satur de-nviere mă * lepăd de satana ca odinioară îmi duc * ultimul drum pe prima noastră cale spre * ceea ce nici viața n-o să ruineze nici moartea * n-o să reclădească prin vecie * zările au uitat să mă mai doară trăiesc și tot mă duc spre moarte *

4. mamei mele i-am poruncit toamnei să mă culeagă din râsetele ploii să mă agațe de lacrimile mamei mele să-i mângâi macii din buzele-i crăpate atunci când și-o aminti de mine toamnei i-am poruncit să mă adune din oasele morților păgâni să mă arunce în nuanțele târzii ale salcâmilor să le culeg cu măduva parfumul agoniilor de august și să le ard cu lacrimile mamei mele din toamnă mi-am croit cărarea către ceruri în nopțile cu ceață mi-am pogorât lumina printre cadavrele gutuile de ceară septembrie mi-a fost lăcașul în ochii lui mi-am aruncat păcatul

rânduri * de doliu sădește-mi în oase și * noaptea mi-o lasă mai albă mai vie

cenușa aluneca prin rănile din palme

citește-mă * din psalmii de îngropare dincolo * de învierea unui dumnezeu adevărat de * nașterea lumii de frica luminii mă-ngroapă

eu eu sălășluiam în rugile maicii mele în macii buzelor crăpate în râsetele ploii și-n lacrimile-i putrede

suflet * nu mai am să mor încă o dată //apleacă-te peste rânduri și citește-mă dincolo de suflet (Ana Blandiana)

târziu aveam să știu eu eram ploaia macii toamna

- 12-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valentin Tufan Ca o molie Bacoviană la tâmpla lui Dali Umbrele au început să crească ca nişte demoni desfrunziţi în vâltoare – schelete ale trecutului bântuie ca molia în frânturi de hologramă – firul zmeului creşte pe mosor ca un efect reacţionar ce curge în mine ca un auto-revers spontan

ascuns într-o capsulă, sub pământul creionat în zig-zag.

Pur și complicat Între uman şi cotloanele opace ale vieţii zac încrustaţi vectori – viaţa e o joacă serioasă ca o interacţie cu un program la care mai ai de lucru, de la o zi la alta carouri se nasc în percepţia fiecăruia – un vector trasat e o perspectivă deblocată din lanţul destinului Viaţa se dezvoltă diferit în funcţie de apartenenţă – o pardoseală în carouri care suprimă liberul arbitru, iar în colţ un arlechin care trage sforile şi râde a predestinare, are o naturaleţe pregnantă, insesizabilă, e un centru de comandă unde se adună voinţa fiecărei acţiuni conştiente fiind mai apoi cernută mărunt, el e haosul şi predestinarea care râde adesea de năzuinţa noastră – privind în ansamblu totul e atât de pur... ...şi complicat.

Se scurge seninul din schisma trupului ceresc – cineva a suspendat un catafalc Bacovian peste corpul istovit al dimineţii ca şi cum ar vrea să ascundă adevăruri din istoria universului particule de rouă mijesc stranii la tâmplele lui Dali în amintirea întregitei sfere scindată – diamante-n glia câmpiei.

Shift (troleul 202) Ca un reflex, la ieşirea din schimb aştept troleul şi în linişte îmi întorc buzunarele pe dos, să mă agăţ în ultima clipă de falia unui alt univers.

Scaunul adună toate developările de peste zi – capetele fără expresie agăţate peste cele cu Carrefour, sau mâinile care abundă din stejarii de la bibliotecă.

Geamul în lumina lunii e atât de tăios că îmi străpunge materia ca o hologramă, astfel că am timp să mă privesc şi să mă redescopăr – sinele are un iz prăfos, monocrom şi uitat, îmi dă libertate de alegere. Întind o mână ce se precede în alta şi aleg vasul de lut din care creştea odinioară universul.

Nimic nu mai e la fel – pereţii au consistenţa unei hârtii creponate pe care scrijelesc cifrele nenăscute ale unui univers imaterial – ascensiunea e un testament scris pe o hârtie milimetrică,

de vorbă cu mine atâtea glasuri și canoane, podidesc peste noi, acea aglomerare de șoapte sketch-uite în căsuța poștală a gândurilor arse în miez de noapte ... ce e-n mintea ta, îți spui ție cu vorbele smulse din frământările infatuate de pe facebook, doar clipe, vârste, întoarceri și zboruri plasate pe câteva sute de trase... ca un porumbel închinat să-și ciugulească din suflet și să-și hrănească cuvântul .. și iarăși revenind la cuvintele arse peste tâmple, am să le scrijelesc adânc pe un stindard atunci când îmi pun sufletul în palmă, și am să-mi suflu moliile ce-au măcinat răgazul . zăbovind pe o banchiză, pe o coastă polară, adulmec cerul și-mi ancorez rărunchii drept hrană cuvântului nenăscut.

- 13 -

AntePortas Ante Portas

Maria Niculai Din lumea singurătății am urlat în urechile morții să înceteze să se mai ascundă atunci s-a oprit privindu-mi cu ochii ei verzi singurătatea cuibărită în piept a început să alerge prin întuneric strângând în brațe trupul unui copil îl auzeam tușind se zbătea fără să țipe dădea din mâini în încercarea de a apuca puțină lumină. știam că morții îi era teamă să nu își care propria singurătate așa că ținea copilul strâns în brațe întorcând din când în când capul spre mine.

Aprilie în zilele de aprilie când încă ninge în apartamentul meu fotografiile odonate după culori urlă câte o amintire parcă nu e așa greu să mori printre doruri și zile amorțite de promisiunea unei fericiri născute prematur mai tare doare când îți rozi unghia până când începe să curgă întuneric decât să privești cum o bătrâna a cărei mână se întinde pentru a apuca palma

Revistă de literatură și artă luminii moare într-o fotografie sau cum un copil îmbrăcat în negru duce o lumânare acasă într-o zi de Paște.

Ne îmbătrânim porumbeii ne cară iernile pe aripile lor în timp ce primăverile mor sub privirile noastre și noi ne ningem. ne pierdem cu ploi în ochi și frunze de toamnă căzute peste cuvinte ne îmbătrânim prinși între blocurile care se retrag în cochilia orașului de fiecare dată când un copil se pierde în mulțime ne căutăm pe la toate etajele cerului de dorul celor plecați după primăveri.

Omidă fereastra mea e aceeași fotografie cu un parc și o turlă de biserică ținută de blocuri în căușul palmei singurătatea mă apucă de glezne îi arunc firimituri de pâine înmuiate în regrete tăcerea se lovește de pereți ca o omidă care se trezește cu aripi peste noapte. palmele blocurilor leagănă biserica și clopotul bate de 3 ori singurătatea privește cum fluturele se zbate să iasă fără să știe că e încă omidă.

- 14 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţ Dinu Oamenii Oamenii se îndrăgostesc ca nebunii doar ca să-și piardă capul mai des.

Dacă l-ai condamna pe om să aleagă ce parte să piardă din el, ce să vândă prima dată el și-ar alege capul, ar merge ca un călăreț care nu cunoaște decât ceea ce mângâie și ceea ce îl mângâie. a prelungi la nesfârșit uitarea unei nopți de vară din adolescență când te-ai aruncat în brațele persoanei care a zâmbit mai discret, ca un naufragiat într-un colac de salvare, textura aspră a cearșafurilor și mirosul lor de clor, uitarea ca o pasăre speriată de glonț.

Oamenii urlă ca niște fiare sălbatice în fața execuțiilor prin spânzurare și li se sfâșie inima la cele prin împușcare pentru că este mai spectaculos să-ți pierzi capul decât să-ți fie spulberată inima.

Cine sărută și se gândește la ce haină urmează să dea jos de pe celălalt, acela să plece și să nu se mai întoarcă!

Trecere bătrânii care se trezesc la cinci dimineața sunt primii care văd norii plutind pe lângă case, despicându-se și reunindu-se la întâlnirea copacilor din calea lor. fiecare om e căutat de norul lui: sunt nori albi ca laptele rămas pe buze, nori gri ca pământul uitat pe zăpadă, nori negri de furtună, cu fulger și tunet ce răsună... ...după ce poate fiecare inimă să spună... bătrânii intră în norii lor, ridicați la cer ca printr-o poartă... iar la fereastra unei case părintești, un băiat lăsând în urmă patul, spuse tremurând spre maica lui: s-a umplut de îngeri satul!

astă-seară astă-seară nu mi-a răspuns nimeni la telefon, astă-seară, după ploaie, nimeni n-a vrut să calce cu mine pe asfaltul umed ca obrazul unei fete pe care o săruți prima dată. astă-seară, pe o bancă stingheră lângă blocul cel înalt aud cum el și ea își aruncă vorbe grele, nu și despre ce vorbesc sau de ce se ceartă, ci doar ura din glasurilor lor. a naibii căsătorie! îmi spun să-ți pice pe cel de lângă tine, dar să nu poți trânti ușa, să fumezi o țigară, să te-ntorci și să-ți ceri iertare. astă-seară, ploaia își face încă simțită prezența prin apa care cade de pe frunze, care le îngălbenește, care le îngreunează cu răbdare până cad. astă-seară ating o frunză și mi-o așez în buzunarul tricoului, să audă lumea asta plouată cum mie-mi bate toamna-n piept! astă-seară, m-aș întinde chiar aici, lângă banca cea stingheră, să adorm pe-un pat de frunze, să învăț fericirea celui fără de casă. astă-seară, scriu cuvintele astea pe aceeași bancă unde vorbeam cu Miruna despre Univers, melci, dragoste și alte lucruri simple, îmi țin respirația cât pot de mult, până mă dau uitării... și-apoi îmi amintesc de tine. astă-seară nu mi-a răspuns nimeni la telefon și poate că e mai bine așa.

- 15-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Andrei Bolache Poveste de seară m-a eclipsat mântuirea paginilor arse de cuvinte. plâng literele umile, sugrumate de cerneala sângerie. prin degete îmi curg izvoare de iluzii; spinii cărților mutilate de gând m-au mângâiat nevralgic. reciful sufletului sfâșie neantul. toate luminile au tăcut... cuprinde-mă în vid, povestește-mi timpul.

Strigătul copacului Copacul tremură lacrimi de culoare larvele de cristal transformă rădăcinile în sticlă razele gravează în scoarță lumina zorilor frunzele îmbălsămate de flăcările dimineții împrăștie viață Cioburile de sticlă se hrănesc cu seva lui crengile sunt scăldate în suferință iar oamenii ignoră tăcerea Vorbește prin foșnetul frunzelor urlă dinăuntrul trunchiului său nu înțeleg oamenii că îl doare?

Floarea de cactus văd o lume trezită prin ochi de nisip

întemnițat în cavernele Egiptului de aur floarea de cactus m-a înțepat cu amintirea faraonilor lăcrimând în existență Nilul piramidele m-au mușcat de palme să simt ce au simțit sclavii lor

se poate vedea cărămida — sufletul său necioplit

Moștenire hrănesc pana în călimara timpului și pregătesc manuscrisul turnat în lacrimi și riduri mă strivește corola de minuni a lui Blaga cu mistere ce încerc să le deslușesc în fiecare zi

timpul se oprește floarea de cactus se inchide o cuprind de petale și pictez Egiptul în safir

Suflet necioplit se ia o cărămidă se cioplește în formă de om se-ntărește în furnal la o mie de grade de durere, pocăință și la o mie de iluzii cărămida transformată-n granit se șlefuiește într-o mare de diamante omul devine însuși diamantul prin pielea translucidă

- 16 -

mă uit la foaia goală simt cum povara geniului vrea să mă cuprindă dar fug mă ascund printre rândurile nescrise și mă gândesc la cuvintele potrivite din toamna lui Arghezi încep să-mi transcriu gândurile dar penița se rupe mă simt rușinat Bacovia se uită pe după umărul meu și râde din sicriul său de plumb ridic ochii simt cum rândurile îmi sunt imprimate în suflet din călimară aleg cu sfială altă pană și mă trezesc

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ion Roșioru

La ce bun să cumpăr leacuri dacă tot mi-i dat să mor?

Ai fi putut să-mi spui...

Tufe slute de răchită la ponton se strâng buluc: Încetez să-mi fac iluzii că spre alte zări mă duc!

Prompte, pompele funebre fac cu sârg livrări nonstop: Nu-mi mai racordez speranţa la vicleanul horoscop!

Doar o mână de cenuşă-i lemnul băncii din scuar: Nu-mi mai e de-acum complice când zărindu-te tresar!

Când mi-ai văzut halucinata privire care-mi scânteia, Ai fi putut să-mi spui că suferi de-o poezie ce se ia!

Când, ca un flutur kamikaze, m-am năpustit în focul tău, Ai fi putut să-mi spui că suferi de cel mai incurabil rău!

Când mi-am scanat nefericirea enormă de-a mă fi născut, Ai fi putut să-mi spui că moartea din tine-i fără început!

Când mi s-a declanșat alarma că nu mai știu să mor încet, Ai fi putut să-mi spui ce mare-i blestemul de-a fi fost poet!

Încetez să-mi fac iluzii... În incinta fostei fabrici nici picior de paznic nu-i: Văd că numai vântul poarta o deschide-n legea lui! Într-o rână moara veche doarme şi visează care: Pâinea noastră e adusă, congelată, în vapoare!

Coşul brutăriei oarbe nu mai scoate fir de fum: Unde-i azi aroma care să m-abată iar din drum?

Hanul fantomatic taie stepa Ielelor în lung: Calului îi dau jeratic în zadar să-l mai ajung!

Fără urmă-n toiul nopţii piere bronzul din statui: Mă cutremur în tăcere mai sărac cu golul lui!

Prin livezile de vişini vântul bate în zigzag: Vrăjitoarea vrea să-mi vândă beladonă şi omag!

De doi lustri muezinul nu mai urcă-n minaret: Uit să-mi mai cârpesc în coate anteriul desuet!

Cârciumarului i-e lene să mai toarne apă-n vin: Oricum setea mea de tine nu mai intru s-o alin!

Farmacista-i în concediu sau s-a stins şi ea de dor:

A de demult să-mi sune paşii...

A de demult să-mi sune paşii învrednicindu-se prin nea, iar sufletul să mi se-mbrace în nostalgii de catifea; să retrăiesc pădurea pură; să fiu copil; să merg la tata ce spre fântâna de la stână despică-omătul cu lopata; să mă cuprindă iarăşi teama că-n gura serii o să cad, apoi s-o uit; câte-o vioară să-şi işte cântu-n orice brad; o veveriţă jucăuşă sărind pe-o creangă să-mi presare pe hainele de sărbătoare o pulbere strălucitoare; s-o urmăresc pătruns de gândul că-s prinţul ce-o să afle unde cerbu-nsemnat c-o stea în frunte cu basmul lui cu tot s-ascunde; să se stârnească-un vânt ce grabnic s-astupe brusc poteca mea, să-ncep să plâng, să cadă noaptea cu ceaţă umedă şi grea; s-alerg şi să privesc în urmă; imaginaţia-mi haină în orice trunchi sau buturugă să-ntrezărească o jivină, iar când să mă las prins de iasme s-aud un bucium şi să ştiu că stâna tatei e pe-aproape frângând frumos un drum pustiu; să strig, să fluier şi ă-mi iasă bătrânul câine înainte ca-ntr-un sărut pe mâna-mi rece să-şi plimbe botul lui fierbinte; s-apară mai pe urmă tata; să-i cad în braţe şi să-i spun că-ntreaga mea vacanţă albă i-o dăruiesc de Moş Crăciun; să caut vorbe să-i zic dorul adânc de turma la iernatic, de mămăliga aburindă, de brânza friptă pe jeratic, de câine, de asin, de fluier, de somnul în cojocul lung...

De-ar fi să mai trăiască tata, de-ar fi la el să mai ajung!

- 17 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valeria Manta Tăicuțu vom primi indulgenţe de la ziua aceasta cu scrisul prea mare şi roşu; cei cu aripi de piatră decupează solemn liniştea din păduri şi din parcuri.

magnolii în somn Calea crucii clopotele şterg iar icoanele de praf, cu primăvara agăţată de ele. am mâinile în beznă, scotocesc pe acolo după ouă de mierlă, poate, într-un târziu, voi găsi şi ecoul vreunui izvor; de la etajul întâi, cerul nu se vede mai mare, cu cele cincizeci de biserici din târg; clopotele lor aruncă mirosul de tămâie în închisorile mele, prin zăbrelele de inox şi termopan şi înlăuntru nu se face lumină. atâta pânză lipită de trup şi sângele – zdrenţe deasupra, şi spinii, şi crucea cu abţibilduri pe care o purtăm pe un drum imaginar.

Simon din Cirene se împiedică, el cu picioarele, eu cu mâinile în beznă, gândurile lui nu trec de coroniţa cu vorbele mele rotunde de sticlă: când se sparg, liniştea iese din ele şi intră-n poem, totuna cu primăvara spânzurată de ziua de azi.

euharistie acesta este trupul meu, care pentru voi s-a jertfit – spune pădurea la cina cea de taină a ultimilor poeţi rămaşi în picioare; nici focul, nici ochiul furtunii, nici maica durerii nu pot scoate noroiul din oase; cei rămaşi drepţi au picioare de piatră şi mâinile smulse din umeri acolo vor creşte aripi de piatră cândva, deocamdată e muşchi plin de greieri orientându-şi cântecul spre steaua polară. dacă luăm ostatici nişte copaci,

magnolia nu s-a trezit încă, e dimineaţa în care aude, prin somn, ceea ce se vorbeşte dincolo de ploaie: sunt poveşti despre privirea noastră acolo, încărcate cu violetul atâtor înserări în care am aşteptat să treacă şi norul acesta, sub care stăm şi suspinăm. magnolia nu s-a trezit încă, atinge, prin somn, fereastra boltită şi neagră-ntre două tăceri. crengile mici şi subţiri ostenesc prea devreme, transcriind starea de vid a tot ce ne înconjoară cumpărăm ghiocei, buzele noastre sunt albe, cuvintele se ard înainte de a urca, negre pelerine-n văzduh. magnolia nu s-a trezit încă, să înnoptăm în mireasma ei.

melancolie încă o dimineață îmi cade în palmă pieziș, cu raze anemice, abia mișcate de tăcerea albă a acestor crini în cupa lor și-au lăsat urma câțiva îngeri ai nopții (sau ai morții, cine mai stă să facă diferența?) trecerea lor peste corole, peste iarba tăiată mărunt de zborul vrăbiilor care au fost și nu mai sunt, are melancolia trecerii mele din nimic spre nimic; de-aceea mă uit cum cade indiferentă încă o dimineață încă o rază, încă o tăcere. îngerul pus la colț plânge neauzit, nu se deschid cerurile când lacrimile lui uleioase iau foc și se ridică-n văzduh. doar eu văd cum se colorează înaltul, doar eu simt parfumul, doar eu nu mai aud cuvintele-fluturi, cuvintele-crini.

- 18 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă spre ușoara mea vălurire pe panta imperceptibilă ce duce spre sud-est la dunăre

Nicolai Tăicuțu poetizare

eu încă stau

în două poeme de poeme laurențiu belizan și gheorghe grigurcu (în ordinea aceasta am întâlnit poemele) merg pe dig, fiecare pe digul său unde întâlnesc metafora resturilor menajere resturilor industriale și umane pe-aproape este o apă curgătoare epuratoare iar eu pe unul dintre maluri sub o salcie pletoasă

caznă de primăvară într-un prepeleac pe cerul câmpiei uitat peste iarnă la bostănărie vrea să urce poemul (un poem căruia i-am mai întins odată mâna pe când făcea primii pași) de la spate acum îl împing/ îl ajută câteva referințe critice de seară/ binevoitoare eu nu mai aveam cum să-l ajut – eram deja în prepeleac

cu fata morgana rareori, eu, poetul mă-mpiedic de linia orizontului și cad pe brânci în câmpie de fiecare dată în mijlocul câmpiei cad de fiecare dată în câmpia română între două râuri cad între ialomița și buzău/ între mostiștea și ialomița

când a fost să vii te-am așteptat voinicește cu cămașa descheiată la piept cu un genunchi sprijinit pe muchea dimineții cu mâna întinsă nadă la peștii mei pentru păsări în rugăciune și nu înțeleg nici acum de ce n-ai venit

rana din panoplia zilei am luat această secvență: după felul în care atârnam ostentativ în mâna ridicată a poemului se dovedea/ mi se dovedea că eu am fost cel vânat: sângele încă se scurgea în iarba uscată lătratul ogarilor încă se auzea în depărtare eu încă eram năucit de neșansa avută

local(ă) acolo la margine de sat la început de câmpie singur la singura masă din local stătea ion și se lungea la țoiul de țuică pentru că nu avea cine să dea ora închiderii

- 19 -

AntePortas Ante Portas

Nicolae Pogonaru monoton toate zilele sunt la fel te trezeşti buimac nu te gândeşti la nimic anume picioarele te duc robotic spre baie apoi mâna îţi se îndreaptă fără să vrei spre robinet spre săpun spre periuţa şi pasta de dinţi apoi te bărbiereşti îţi dai cu after shave te uiţi lung în oglindă şi vezi pe cineva care din ce în ce seamănă tot mai puţin cu tine treci în camera de zi în paranteză în living deschizi fereastra te uiţi să vezi cum mai e vremea pe vremurile astea tulburi în drum spre bucătărie ai vrea să te întâlneşti cu un prieten vechi să bei o cafea dar dai tot peste colega ta de dormitor ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces dăunând grav sănătăţii celor din jur porneşti radioul pe acelaşi post muzical la care se difuzează tot melodiile de ieri prin cap îţi trec fragmente din întâmplările plăcute sau nu sună mobilul de pe un număr no name cineva te înjură închizi enervat şi altcineva te anunţă că a mai murit un poet anunţi cunoscuţii faci o chetă şi te gândeşti dacă ai pus bani deoparte pentru când ţi-o veni şi ţie rândul că viaţa nu iartă că nu vrei să-i deranjezi pe copii apoi ieşi pe uşă în valul infernal de zgomote diurne tragi în piept o gură din aerul proaspăt poluat şi te duci la serviciu ca la propriul priveghi

terasă noaptea ca nişte vapoare ancorate după lungi croaziere exotice stăm la mese împreună cu destinele noastre bine fardate la etajul crâşmei un profesor de chitară antrenează tinerele talente ale urbei elevi de liceu care visează

Revistă de literatură și artă că vor lua bacalaureatul la anul devin prelungiri ale ţigărilor din care ies fumuri abundente şi îşi sting entuziasmele în exces cu halbe brumate sau cocktail-uri ameţitoare priviri în eter apatii alune de pământ telefoane mobile încinse clinchete de pahare voci la diferiţi decibeli care de fapt sunt singurele evidenţe ale persoanelor fizice pierdute-n alcooluri se face seară apoi noapte stelele-ochi de lup în adâncul pădurilor patriei care-au mai rămas netăiatelicăresc anemic luna e o felie de pepene galben fără gust vândut spre sfârşitul verii peste toţi se aştern muzicile de Pink-Floyd Jethro-Tull Uriah-Heep dintr-un poster Ozzie Osborne ne face complice cu ochiul clienţii devin tot mai solidari cu scaunele la cap mă bate un gând solitar să mai iau un rând la al treilea cântat al cocoşului municipal mă disipez în zgomotele incipiente ale unei noi zile cu copy-paste

mica evadare poate ar trebui să te gândeşti că oraşul în care locuieşti este un fel de penitenciar cu străzi cu magazine instituţii publice parcuri locuri de agrement care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici în care oamenii se mişcă relativ liber uneori în weekend sau în concedii ei pot evada dincolo de zidurile imaginare dar condiţionat de sumele de bani de vouchere sau de întoarcerea la serviciu gândeşte-te că eşti un cetăţean supus permanent unor reguli pe care doar şefii au voie să le încalce sau să le ignore gândeşte-te că te afli sub un fel de control judiciar fără să fi încălcat vreo lege şi gândeşte-te că acasă eşti în arestul tău preferat de unde poţi fugi unde vrei şi când vrei prin ecranul televizorului care oricum îţi influenţează deciziile cotidiene în rest ce-ţi mai trebuie

- 20 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Zicere

Mihai Macovei ... NA !

-a...a început să ningă mult prea târziu din lacrima mea peste mâinile tale. Obosite de aşteptare s-au lăsat "filmate" de ochii mei, când degetele cu unghii de aur îmi desfăceau buzele arse de gerul singurătăţii şi încercau să facă loc altor săruturi. Aveau în carnea lor un dor de înaltă iubire şi teamă. Veneau dintr-un timp, fără timp.

Eram în oraşul B. Acolo, trecerea noastră prin intersecţie se număra în secunde. Ce trebuia să facem mai întâi?

Să trecem prin trecere? Să ne ascundem sub umbra unui fulg?

Să facem un semn timpului, şi-apoi să-i dăm "materiei" sensul care i se cuvine?

Mi-am dus mâna dreaptă spre inima ei. Un tunet galactic, venit din trupu-i, a dat undă verde trecătorilor.

Din ochii ei frumoşi şi singuri au coborât mii de roiuri de albine care m-au încătuşat şi... dus am fost, pe un nor gheaţă.

-bUn posibil cititor: Nu, nu-i aşa. Să-ţi spun eu, mai, scribule! De nins, nu ninge din lacrimă. Îmbrăcate şi îmbălsămate cu aur, nu sunt unghiile ei. Sunt cuvintele! Oraşul "B" nu-i oraşul "A".

Rămânerea e trecere! Doar tunetul dă sens materiei şi numai albinele albe - sărută albinele albe.

târziul nopţii muşcă din mine precum n-aş fi. blocul cu miros de piatră a zburat peste lumina lumânărilor din biserica oraşului B. acolo ne-am rugat ca să rămână prin lume un braţ rătăcitor. atât, şi numai atât. ieri, neavând ce face, m-am dus la pietrarul meu. vorbind noi despre una, despre alta, mi-a spus: albul acela pe care am să-l scot din piatra de boltă, îl voi cerne peste tine în noaptea nunţii viitoare. aşi, eu pulbere de-aş fi până la urmă, tot m-aş spânzura de firul alb al mucegaiului din tine. chiar dacă n-ai să vrei, eu tot voi plânge râzând a veşnicie. iar tu ai să mă poţi vedea numai în depărtările de mai! aseara soarele s-a uitat înapoi. semn a vânt. felinarele de pe bolta cerului nu s-au mai aprins. eu m-am trezit cu pâinea verde a amurgului pe masa din visul de mâine. da, vor fi trei scaune împletite din coaja cireşului amar. vor fi brodate cu suharime. (Suharău, locul natal) uitându-mă peste câmpul inelar o haită de câini lătra. ştiu, dragostea e un câine şchiop. o plută de lemn abandonată pe un râu care adapă mereu gura lumii. gura lumii nu-i decât o lopată de pământ galben aruncată peste tine, seara. cu aşa ceva se acoperă şi poetul când vrea să doarmă. de dorul tău, curte-i fac străinului din mine. am dormit a trezire. nu mai pot în hăuri fără tine. a venit timpul nopţii să te îmbrac într-o cămaşă albă. plouă. îi fac drum.

- 21 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Manuela Camelia Sava CUPLU

ÎNGER RĂNIT

am înnoptat în ochii tăi trăseseși obloanele peste toate amurgurile zorii verzi povesteau cum ființa mea sângera erau firave dorințele te trăgeau înapoi printre rădăcini zilele păreau din ce în ce mai

Îngerul meu, Îngerul meu, te-am strigat toată noaptea!

Nu mai auzi, ți-au slăbit puterile! Înotai printre stele Din aripile tale pline de răni picurau pe pământ stropi de argint

pline de vâlvătâi mă miram de cuvintele care ar fi încăput în această ramă obosit adormeai între palmele mele fericirea e această întâmplare fecundă nebună e clipa născută în inima ta!

PEISAJ DE PRIMĂVARĂ Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

Îngerul meu, Îngerul meu, alunecai printre frunze și rădăcini te-am văzut prăbușindu-te în valuri de-absint Am țipat îngrozită... tot nu m-ai auzit!!!

Scufundându-te în mare ai devenit un om cu ochi plini de suferinți, Îngerul meu!

RENAȘTERE. OCHII TĂI ÎN PRIMĂVARĂ

Strada era invadată de mirosul crud al liliacului putrezit printre scândurile gardului despărțitor simțeam că ești aproape îmi era dor ochii mi se umpleau de clopote de melci de culori rugăciunea era singura înseninare a tabloului sufletul meu te căuta aprigul crug ne măsoară căutarea

ochii tăi îmi îmbracă în culori zilele mohorâte când eu dezleg de șaptezeci de ori câte șaptezeci de lacăte

ÎN ȚARA UNDE REGELE NU MOARE

din mângâierile tale mă nasc aceeași femeie

16 decembrie 2017- ziua când Regele Mihai a fost înmormântat la Curtea de Argeș

GHICITOARE

A cãzut cortina morții Regele şi-a revãzut munții dragi înveşmântați în roua dimineților tricolore apoi Regele a suspinat uşor trecând pe lângã marea urlând în valuri ce descompun singurãtatea

Îngerul din cafea mi-a ghicit că timpul s-a oprit (rostogolindu-se înainte și înapoi) cât ei doi s-au iubit...

cu zâmbetu-i senin a şoptit: o sã-mi fie dor... a bãtut la poarta cetãții: Deschideți! Sunt eu, Regele! dar oamenii nu l-au recunoscut... numãrau firele de nisip ale galaxiei abia când au vãzut cã trãgea dupã el catafalcul regretelor s-au oprit din numãrat și - cerniți - s-au înclinat: Rãmas bun, Majestate!

Ochii tăi sunt primăveri ce le porți cu mândrie pretutindeni și de-ar avea un păcat ascuns în ei tot i-aș iubi ca pe Hristosul născut din Fecioară

și tot el – Îngerul din cafea – îmi spunea serios: moartea va sta în loc fiindcă el te-a iubit cu foc... apoi am citit și la sfârșit în zațul de cafea – timpul (de mucava) a adăugat aiurit: El a fost Îngerul!

Ce mult te-a iubit!

- 22 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Anca Tănase Poveste fără nimic spectaculos l-am pus în palma ta cu totul un abur albăstrui, încrezător ţi-am spus: este o vrabie, un ou, o păpădie să nu strângi pumnul, să nu sufli... mi-ai spus: seamănă mai degrabă cu o minge de ping-pong, un soldăţel de plumb sau un trenuleţ cu destinaţia Oz după un timp, a răsunat sub geam clinchet de zurgălăi voci cristaline te chemau la jocuri noi ai strâns pumnul, ai suflat... printre blocuri, alei şerpuitoare, leneşe, tăcute, se-ntind la soare... copiii cresc, fac alţi copii, îmbătrânesc... eu, fără grabă, despăturesc pânza pregătită, acopăr oglinzile, să nu mă văd când plec, abur albăstrui...

Poate câteodată, aterizează lin la uşa ta o clipă de graţie, semnul că cineva, undeva, te aşteaptă: poate-un copac stingher

ca tine, poate un pui de cuc pe care nu-l interesează timpul, poate o păpădie scuturată, aşteptând puful viitor, poate însuşi cuvântul poate, cu lipsa lui de certitudini, deschizător de drumuri, poate-o minciună sidefie şi tulburătoare, căreia i te predai cu totul sau, de ce nu, poate chiar tu, pe tine.

Un vreasc şapte gâşte sălbatice, şapte gâşte albe, şapte gâşte libere, ţi-au dat înapoi timpul pierdut, înainte de căderea nopţii ce faci cu el? cu cine îl împarţi? cui îi faci loc în el? am ţinut fereastra deschisă cât am putut de mult, dar frigul, frigul a fost mai tare, frigul şi cârtiţa oarbă, surdă şi puhavă, mereu în noi, mereu cu noi, cârtiţa cu blana lucioasă, mirosind a hoit, roade şi chiţăie, roade şi chiţăie sătulă ţi-am spus ai grijă de foc, să nu se stingă, timpul pierdut e cel în care nu primeşti şi nu oferi, sau doar primeşti... cârtiţa, care nu doarme niciodată, îţi va lua îndoit ce nu împarţi ... şi va trânti capacul deschide lada pentru lemne, mai e un vreasc în ea

- 23 -

Mai sunt atâtea anotimpuri ziua apasă strivitor piatră şi om, poate-i momentul să ne-amintim că suntem trestii, momentul să ne-ntoarcem în delte fără ţărmuri. mai stai un pic, aşteaptă să-mi fac şi eu bagajul: un vers, o frază muzicală, o creangă de alun şi trei măsline verzi. mai stai un pic, să văd unde pun banca, Aranjuezul, şi cântecul Amaliei Rodriguez... hai să mai stăm până la primăvară, când vom aprinde iar castanul. hai să mai stăm până la vară, când trandafirul va bate iar în poartă. hai să mai stăm până la toamnă, cocorilor să le urăm drum bun. hai să mai stăm până la iarnă, să urcăm la Iesle hai să mai stăm, e încă atâta loc în noi.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

PUȘA ROTH Condamnați la poezie Stau așa uneori și mă uit și în stânga și în dreapta și cuget la cum e făcută lumea asta și câtă vanitate cuprinde, că dacă mă gândesc bine, s-a format un cer de vanități, o altă boltă (nu cerească, Doamne Sfinte!), pe care găsim tot un fel de stele, cele pe care oamenii le-au așezat aici, pentru a se deosebi de ceilalți, adică de proști, obtuzi și, mai ales, netalentați. Pe cerul vanității curge cerneala (metaforic vorbind!) și dacă tu, cititorul, nu observi talentul fiecărui „scriitor”, ci doar greșelile de ortografie, ortoepie, prozodie etc., ești considerat - pardon, am greșit! - ești desconsiderat, hulit, urât și considerat ori prost, ori îngâmfat, ori obtuz. E adevărat că românul s-a născut poet ( nu am spus-o eu, ci am preluat-o din înțelepciunea poporului!), dar harul asta s-a întins peste tot, de parcă am fi fermecați, condamnați la poezie.

Ei, nu-i chiar atât de rău, dacă cei care scriu (bravo lor!), ar scrie de drag și nu să demonstreze că alții sunt proști. E o competiție nenorocită, e o luptă crudă, e o neșansă, fiincă pânda continuă nu e creatoare. Este (harul poeziei îl ai sau nu îl ai!) doar o formă de exprimare ,,indirectă”, la ce faci, cum o mai duci, ce fac ceilalți și altele de același fel. Dacă cumva îți permiți să nu apaluzi, să nu lauzi, să nu dai like, riști (parcă plânge cineva!) să fii șters din listă, să ți se scoată vorbe că ești așa și pe dincolo, o persoană cu nasul pe sus când, în realitate, nu e nimic de capul tău. La această concluzie am ajuns citind pe rețeaua de socializare părerile multora. Nu spun că unii nu au dreptate, nu spun că nu sunt foarte mulți oameni talentați, unii extraordinar de talentați, nu spun că fiecare om nu merită o șansă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu toți sunt poeți, dramaturgi, romancieri etc.! Unii scriu de plăcere, aceștia sunt oameni simpatici, fără ranchiună, alții scriu pur și simplu, ca un exercițiu zilnic al minții, fără să intre în cursa nebună a celebrității, postând pe pagina lor

gândurile, în versuri sau proză. Oamenii aceștia nu pretind, nu deranjează pe nimeni și e o plăcere să-i descoperi. Dar mai sunt ceilalți, cei care se cred buricul pământului (unii dintre ei nau nici măcar o carte scoasă cu banii din propriul buzunar!), și nu fac altceva decât să-i feșteleacă pe ceilalți, unii cu adevărat talentați, dar care nu au tupeul celor dintâi. În artă e ca și în politică. Fiecare e un fel de partid care dorește să fie în frunte, cum s-ar zice, să guverneze.

Ceilalți sunt impostori, farsori, rău intenționați etc., fiindcă luptă să ia locul celorlați. Acum eu nu zic că unii sunt îngeri sau alții draci, fiindcă într-un chip angelic poate să zacă micul drăcușor (nu e rău deloc, dacă e creativ!), iar într-un drac poți descoperi o inimă de înger. E legea firii care știe să le așeze de așa manieră, încât să nu existe doar două nuanțe, ci milioane de nuanțe.

Spuneam că și creatorii sunt un fel de politicieni (nu toți, se înțelege!) adunați în grupuri, grupulețe, asociații, fundații etc., și fiecare adunare de acest fel aruncă cuvinte grele la adresa adversarilor lor în ale creației. Tot ca în politică! Acum, e șansa fiecăruia, dacă descoperă că e un om talentat ( atât cât l-a înzestrat mama natură!), dar și în acest domeniu guvernat de muze, un om nu poate fi egal cu un om. Am mai spus-o și repet: numai timpul este marele judecător, fiindcă oamenii au slăbiciuni, firește, omenești, iar omul care judecă se gândește întâi la el și apoi la celălalt. Dar vanitatea? Este constructivă? Unii spun că ar fi, alții spun că e o boală, alții lipsă de generozitate, dar fiecare dintre cei care scriu, ar trebui să se măsoare cu el însuși, nu cu ceilalți. Asta ar fi deosebirea dintre artă și politică, mai ales cea dâmbovițeană care seamănă foarte bine cu o poveste SF, însă una pe care n-o poți citi fără să

- 24 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

te enervezi, fără să te gândești cu ce ai greșit pe lumea asta, de ai lăsat să crească atâtea buruieni, când tu, cetățeanul, ai crezut că ai plantat flori. Și unora și altora le dai votul tău. Politicienilor, pe promisiuni care nu se îndeplinesc decât printr-o minune, și mă gândesc la unele promisiuni, la una dintr-o mie, nu la tot ce promit acești ,,creatori” de pânze de păianjen, care au devenit machiavelici(majoritatea!) fără să fi citit, zic și eu, ,, Il principe”. Creatorilor le dai votul citindu-i, apreciindu-i, susținându-le opera în fața multora care susțin la rându-le pe alții, și uite așa îți pierzi și bruma de vanitate (căci despre ea vorbeam!), dacă ai avut cumva!

Dar până la urmă ce frumos e să fii condamnat la poezie, decât să fii condamnat la politică sălcie. Nu-i așa?

Gardul de nuiele și miracolul american Prea multe cuvinte, prea multe sentimente aruncate de-a valma în acest spațiu virtual care suportă ,,efectele gândirii colective, iar noi ne agățăm unii de alții și de cuvinte ca și cum am fi siamezi. Mi-ar fi plăcut ca acest spațiu să fie unul de conversație profitabilă intelectual, să ne ordonăm ideile, să găsim răspunsuri, dar de cele mai multe ori, e un ring în care intrăm, ne pălmuim, ne înjurăm fără temei, de cele mai multe ori, aducem propriile noastre argumente, insistăm ca și cum am cuceri Troia (cetatea antică!), și devenim dușmani fără să ne cunoaștem. Pe lângă uriașa posibilitate de a ne informa, de a ne cunoaște, spațiul virtual a creat o categorie, una ciudată, a oamenilor care se ascund de propria lor identitate, care se cred altcineva, care intră, prin șiretenie, în viața celorlalți și pe aceștia eu i-am numit ,,vulpile virtuale. E și asta o politică, o altfel de politică, dar la fel de perdantă ca și politica-politică. Tot un fel de ,,vulpi” sunt și politicienii, care fac prietenie cu ,,găinile, (adică alegătorii!), iar după ce le-ai devenit prieten, adică i-ai ales, haț la gâtul bietei găini, de nici fulgii nu mai rămân.

Sau poate fulgii, dar la ce bun, că tot nu mai folosesc la nimic. Am avut de curând exemplul

american, când poporul supărat pe viață și pe politicieni a votat ,,vulpea”, a votat ca să pedepsească. Pe cine să pedepsească? Tot pe el, pe popor, dar cum se vede de ceva vreme încoace, ne întoarcem la pâine și circ, pentru că, nu-i așa, istoria se repetă! Mari dezbateri pe la televiziunile noastre, că ce avem de pierdut, mai nimic de câștigat, de parcă cel mai puternic om de pe planetă, miștocarul cu părul vâlvoi și înjurătura la îndemână are vreo grijă că noi ne strofocăm de mama focului! Dacă se supără, și e posibil, ne trântește un gard, poate nu un zid, un gard de nuiele, ca să ne uităm printre ele la miracolul american. A apărut în spațiul virtual o fotografie, evident cu text prin care un cetățean, în culmea dilemei se întreba cine ar fi fost prima doamnă, dacă doamna candidată ar fi ajuns președintele Americii. Cred că așa a gândit și poporul, și ca să nu sufere din cauza acestei dificile probleme, a votat contracandidatul cu doamna lui cu tot, primă doamnă. Poporul știe ce face, el e șeful în materie de vot! Treizeci de secunde, o dată la patru ani el e vulpea cea șireată, el decide. Și a decis. Bravo lui! Să nu se spună că nu e democrație! E democrație și în gândire și de aceea gândurile se duc care încotro și deciziile vin când ți-e lumea mai dragă. Acum că ne-am lămurit cu lumea de peste ocean care nu a dat semne că e diferită de cea de la Gurile Dunării, trecem la ,,vulpile” noastre, la ,,găinile” noastre, la ograda noastră, la alegerile noastre. E campanie serioasă, și la candidați și la susținători. Dacă ai neșansa să dai like (am revenit la puternica lume virtuală!) la vreunul care ți se pare că merită și ai greșit grupul, vai și amar de capul tău, de pagina ta și a neamului tău. Mai bine că nu ne cunoaștem personal (nici nu am avea cum, ca în lumea reală să fim prieteni cu mii de persoane, e imposibil!), că ar fi spectacolul lumii. Așa ne înjurăm, ne scuipăm în gând sau în scris, ne scoatem din lunga listă de prieteni, și după alegeri ne uităm peste gardul Parlamentului la aleșii poporului, adică ai noștri, și ne dăm seama, cam târziu, că iar am cam scrântit-o, așa cum facem de când cu democrația asta bizară. Ahăăă, ar spune optimistul, nu e timpul trecut, ne orientăm data viitoare! Pesimistul nu intră în calcul, că nu a trecut pragul de încredere!

- 25 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Dumitru Dănăilă „NU MAI AM MINUTE PENTRU TINE!” (Fragment din romanul în pregătire „DINCOLO DE FARDUL IUBIRII”)

E vară, august pe sfârşite, dar zici că a venit iarna. O ploaie rece s-a instalat din senin peste capitală şi a adus cu ea, tot mai insistent şi mai sacadat, bulgări de gheaţă, mici la început, apoi de mărimea oului de porumbel. În câteva minute, totul a devenit alb, ca în decembrie şi s-a făcut frig. În taxiul care o duce spre aeroport, Crinuţa se întreabă dacă va decola avionul pe o vreme ca asta.

- E o răpăială zăpăcită, domniţă, trece repede, spune şoferul, intuind teama pasagerei sale. Ploile de vară sunt repezi şi trecătoare.

Ascultaţi, vă rog, de la Topârceanu citire: „Supărările iubirii sunt ca ploile cu soare, / Cu cât ele sunt mai repezi, cu atât mai trecătoare”. El a scris, pare-mi-se, versurile astea.

- O, ştiţi şi poezii… Frumos…

- Îi mai bucur pe clienţi. O glumă, o poezie… Nici nu ştie omul când a ajuns la capătul cursei. Nici noi nu mai avem mult. Zece minute…

- Zece minute şi aflu dacă mai pleacă avionul pe vremea asta…

- Pleacă, domniţă, cum să nu plece?

Aviaţia a făcut progrese mari, nu mai e atât de dependentă de vreme.

- Să vă audă Dumnezeu!

- Până la el, poate ne aud alţii… Noi nu avem decât să ne punem lacăt la gură, să nu afle cineva ce discutăm. Sunt urechi peste tot, cooperativa „Ochiul şi timpanul” e-n toate, cum se spune, e-n noi, ne urmăreşte, să ştie dacă vorbim de rău la adresa… Arată cu degetul spre plafonieră.

Se luminează puţin Crinuţa când vede grupul vesel al colegelor.

- A venit şi doftoreasa, gata fetelor, suntem toate, spune Laura, cea mai înaltă din

echipă. Nu fii cătrănită, draga mea, se adresează noii venite, batem tot în Italia, nu are cine să ne reziste, handbalul românesc e la înălţime. Ia o gură de cafea, să îţi mai revii! Te pomeneşti că oi fi aşa de la vreme… Acolo o să fie cald… Da’ nu contează, batem pe orice vreme!

- Ce optimistă eşti, se miră doctoriţa…

- Ştiu valoarea la care a ajuns echipa. Navem voie să pierdem.

- În viaţă se mai şi pierde…

- Să piardă alţii! Noi nu ştim decât victoria. „Dacă aş fi şi eu ca Laura… Aşa şi sunt, încrezătoare, îşi zice Crinuţa. Acum, e drept, m-a năpădit îndoiala, e prea pe muchie de cuţit situaţia în care mă aflu. Scap eu şi din asta…

Trebuie să scap într-un fel! De ce într-un fel?

Cu bine, nu într-un fel! Cu bine, numai dacă îl întâlnesc pe vărul… O fi primit scrisoarea mea? Dacă a primit-o, ce a aflat? Că o să fiu aproape de el, în Italia. Ce puteam să-i scriu?

M-ar fi mâncat băieţii cu ochi albaştri dacă strecuram subtil vreo aluzie. Să iau eu legătura cu vărul… Pe urmă sper să fie totul mai uşor.”

Priveşte cu nesaţ locul pe care se află, pe ultima parte de pământ românesc. Simte furnicături în stomac. Îşi iubeşte ţara, se desparte greu de ea, cu ea nu are nimic, doar cu cei care o conduc are ce are. Şi cu cei care ar da orice să le fie pe plac şefilor, celor mai mari şefi. Ar fi plecat dacă n-ar fi dat peste doctoriţa Mustaţă? Cât e de pitică, şefa ei i-ar fi pus mâna pe cap şi ar fi apăsat-o spre pământ de fiecare dată când ar fi venit cu o idee îndrăzneaţă în actul medical. Cu oameni ca ghindoaca e greu să te înalţi, să ajungi acolo unde îţi e locul. Unde e locul tinerei doctoriţe?

Acum nu are nicun loc, e în stare de

- 26 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

imponderabilitate. Mereu a stat cuminte, la locul ei, a făcut ce făceau şi alţii, turma adică, nu a ieşit din rând, dar mereu a vizat fruntea, ridicarea deasupra altora, pentru a se convinge că a deprins mai bine zborul decât ei, că are răspuns la mai multe întrebări decât ei şi poate ieşi din orice situaţie dificilă.

Deocamdată, nu e nimic dificil, totul decurge normal, echipa e în formă, e binedispusă, pornită pe glume.

- Mie, dragele mele, dacă mi-ar face ochi dulci un macaronar, unul cum o fi, un pic mai frumos decât dracu’ să fie, dar înalt, zice Laura, extrema dreaptă, cea mai lungană din echipă, eu…

- Tu să taci, să nu spui prostii, îi răspunde îngrijorată şefa, căpitanul, care ştie că extrema e cam spurcată la gură.

- Ce prostii, dragă? Voiam să spun că maş crede zână. Nu vezi că nu se uită nimeni la o deşirată ca mine? N-ai văzut că până acum n-am avut noroc decât de pitici…

- Şi de ce te plângi?

- Că nu pot să ies cu ei pe stradă…

- De ce să ieşi pe stradă? Ei sunt buni, aşa se zice, în casă! Într-un anume loc din casă…

- Eu am nevoie de un bărbat care să fie bun la toate, inclusiv bun de ieşit cu el pe stradă.

- Ştiu o mulţime care sunt buni la mai multe. Unul priceput la toate nu s-a născut încă.

Mai aşteptă şi tu vreo două secole, poate apare. Îşi aminteşte că aşa îi spunea şi vărul său, fugitul în Germania de Vest, Spiridon Marcoşanu, când puştoaicei începuse să îi placă băieţii şi să se uite cu ochi drăgăstoşi după ei.

Zicea Spiri, aşa îl botezase Crinuţa: „Tu eşti o zbanghie, o să îţi găseşti greu un băiat ca lumea. Tu eşti cu toţi şi cu niciunul. Nu ştiu când te vei linişti, mai bine zis, nu ştiu dacă te vei linişti vreodată. Doar dacă apare unul care să te astâmpere. Un militar ţi-ar trebui, să îţi facă ordine în viaţă.” De militar a avut noroc. Şi uite ce ordine a făcut Mihuţ în zilele ei! I-a destrămat toate visele despre iubire, frumos, adevăr, sinceritate, curăţenie morală, despre tot ce îl înalţă pe om în faţa semenilor. Şi câtă încredere avea în el! Şi cât îl iubea!

De ce vorbeşte la trecut? Focul iubirii nu se stinge aşa de uşor. Îi trebuie timp să îl stingă, e puternic focul şi întins în timp, tot în timp se va stinge. Nu poate să spună dintrodată gata, ce a fost a fost a fost, nu mai e nimic, chiar dacă destrăbălatul merită să fie fulgerat de o lovitură de sabie. Ar merita podoaba şi o pedeapsă aspră, să se înveţe minte. Nu, nu are dreptul să pedepsească, răsplata va veni de altundeva, dacă va veni.

Deocamdată, nu are decât să îl scoată din minte, să nu mai audă de el. Cum să îl scoată, dacă îl vede venind către ea cu pas domol, cu capul plecat la pământ, spăşit, urcând parcă pe podul condamnaţilor la moarte. Ştie că, într-un fel, e deja mort, că iubita lui a tăiat orice legătură cu el. A aflat, numai el ştie cum, ora plecării avionului şi a venit la aeroport pentru o ultimă încercare de a sta de vorbă cu cea care este pentru el lumină, este aer, este apă, este întruchiparea farmecului feminin.

- Ce vrei? Ce mai vrei? Ce cauţi aici? vin, ca trase din tun, întrebările Crinuţei.

- Vreau doar să fii calmă şi să discutăm două minute, răspunde Mihuţ spăşit, cu ochii în pământ.

- Nu mai am minute pentru tine!

Audienţa a luat sfârşit, domnule… Am uitat cum te cheamă şi nici nu vreau să îmi amintesc.

- Poate încercăm totuşi un dialog…

- Încearcă, dacă vrei, cu oricine. Cu băbăciunea ta… La mine e închis pentru inventar. Arunc peste bord tot ce nu îmi mai e folositor.

- Mă bucur totuşi că ţi-am fost folositor odată…

- Atunci erai altul… Acum… Acum pleacă repede de aici, că pun fetele pe tine, să te dezbrace niţel… Hai, n-ai plecat încă? „Chiar vreau să plece? se întreabă Crinuţa. Da, acum vreau să plece, să nu aud nicio explicaţie de la el. Şi totuşi, Doamne, cât aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu noi, cum am putut să stau atât timp lângă un om care era altul îndată ce pleca de la mine după ore de dragoste nebună! De ce mă mai interesează? El

- 27 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

nu mai e. Ce bine ar fi să apară un paravan între noi, de lemn, de tablă, de ciment, de plumb, de orice numai să nu ştiu nimic despre el. Nu l-aş vedea, nu l-aş auzi, n-aş şti dacă mai trăieşte. Şi gândului, gândului ce paravan pot să îi pun? Se duce nestingherit către el şi nu pot să-l opresc.

Uite, acum aş vrea să-l ocărăsc în gând, să-l pedepsesc, tot cu gândul, să-l văd cum suferă.

Aiurea, n-aş vrea, eu, proasta, sunt în stare să fiu fericită dacă îl văd pe el fericit. Asta înseamnă că îl mai iubesc? Să nu aud de iubire! Iubire a fost şi nu mai e. Nu mai e! S-a stins… Asta s-o cred eu! Nu s-a stins nimic şi nu se va stinge multă vreme, dacă se va stinge vreodată”.

E împrăştiată Crinuţa, mintea ei e un amalgam de gânduri, care de care mai agasant, mai stresant. Cele legate de Mihuţ să mai aştepte, să nu intre imediat la analiză. Cum să aştepte? Scenele care îi vin sub pleoape o incită să arunce, să spargă ceva, să ţipe groaznic, să fie uragan devastator, să ştie toată lumea ce i s-a întâmplat ei. Pe geantă i-a căzut mânia, o tot deschide, caută ceva acolo, o închide la loc şi iar

o deschide.

- Lasă, dragă, geanta, nu are nicio vină că eşti tu nervoasă, îi spune şefa de echipă după ce doftoreasa rămăsese singură, vizitatorul plecase bezmetic parcă, împleticindu-se puţin, precum cheflii. Îţi e teamă că pierdem? Nu, nu asta te frământă… Ţie ţi s-a întâmplat ceva…

Dragostea… L-ai zăpăcit pe băiat! Nu mai ştia pe unde merge… O fi fost prea dulce sărutul de plecare…

- Care sărut de plecare?

Nu ştie ce s-a întâmplat în ultimele clipe, cum a plecat omul de care a fost alături atâta timp, nu-şi aminteşte dacă i-a spus ceva, dacă l-a ocărât ori l-a îmbrăţişat la despărţire, dacă a fost sau nu o despărţire. E un vid în mintea Crinuţei. Da, un vid. Cumplit sentiment!

Nu i s-a mai întâmplat asta. Se sperie când îşi dă seama că e gata să se prăbuşească.

- Apă… A… păăăăă, mai apucă să strige stins înainte de a cădea în braţele şefei, care se repede să o sprijine.

Tănase Serea Vis îngerii locuiesc tăcerea în noaptea viselor cad mâinile-nserării peste trupurile iluziei aş vrea să te-mbrac în cuvinte de catifea să-ţi mângâi ochii cu lumina privirii trupul o câmpie-nflorită pe care aleargă doar caii sălbatici din inima mea sub semnul interdicţiei s-au aprins trandafirii se adâncesc viziunile îngerii locuiesc tăcerea cuvinte de catifea cad mâinile-nserării zdrenţe de iluzii pe trupul timpului

Trezire ai fost doar o iluzie a esteticului o rătăcire în senzual după plecare trezirea conturarea poemului viziune a singurătăţii într-un pustiu de tăcere lumină ieşită din umbră să deschidă ochii

Am trecut marea cu puţine cuvinte am trecut marea călcând apa ca pe o iluzie peştii se strecurau în poem ca rădăcinile unui copac în lutul memoriei lumina blândă a farului netezea distanţa

- 28 -

nicio rătăcire fără chitanţa umbrei niciun cântec fără golurile tăcerii pulsul ridicat aprindea trupul beţie de aripi înalţă speranţa plină de lumină răsfirare în încrengătura poemului o legănare în tăria zării în aerul sângeriu al apusului în desişul catargelor pe drapele numele iubirii poartă chipul tău

Poezia este… poezia este sentiment liber o existenţă călătoare îmbogăţind lumina nopţii trecut cântând în uitare în iubire inima luminează cuvintele ard sub petale poezia este sentiment risipit din amfore ireale

bu De

t

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Meravei

învăț să fiu bărbat ajung până la mine sunete albe vibrațiile îmi penetrează strat cu strat câmpul magnetic al noii mele piei de bărbat din care ies pentru o clipă ca un șarpe la apus să îmi pot privi mai bine singurătatea

Acest dependent ultima furtună de vară pe faleza cazinoului stăteam așa cu fața la mare și spatele la clădirea albă mirosind a mucegai care se descompunea irecuzabil în oglinda de sare tremura învolburat glasul ei se spărgea de amintiri ca un talaz stârnit de orgoliul rănit cu fiecare cuvânt usturător din mare două șine de apă îmi legau inima de cer huruitul se intensifica cuvintele ei trepidau amplificau punctul acela de lumină până la străfulgerare inima mi se frânse jumătate pe o șină cealaltă în viața pe care o mimasem fără a ști o frică rece soră cu neantul mă mușca de picioare o gheară de foc mi sencleștase-n piept cu răsuflarea acidă și rece ea părea albă cu o mască de abur fiecare zi petrecută împreună criogenând totul în jur chiar și gheizerul inimii mele

pe umărul meu o pasăre meditează și are ochii cerului

femeile nu se nasc să fie înțelese

senzația că săgeata albastră trece prin mine și apoi tăcere stăteam cu fața la mare cu ochii legați de amintiri trecutul mă secera cu rafale vara își dădea duhul ultimei furtuni pe faleza cazinoului

pe umărul meu o pasăre meditează astăzi mă voi hrăni cu liniște mă voi rupe de conglomeratul de amintiri invaziv îmi ocupă creierul cu șoaptele lor mi-l topesc de usturime mi se înroșesc ochii hei! numai copiii plâng bărbații își scot sabia și provoacă destinul la duel despică viața taie timpul în bucăți apuc fulgerul indiferenței cu strășnicie în mâini ca pe un paloș îl învârt deasupra-mi

ce greu înțelegem noi pescărușii viața muritorilor doar când o rafală rebelă de moft feminin ne ia pe sus și ne învârte pe degete amestecându-n toate idealurile și cunoștințele despre viață echilibru ori familie izbindu-ne mai apoi de stâncile indiferenței lepădându-ne ca pe un talisman nesfințit pentru ca valuri de emoții să ne înece căutăm negreșit aripa unei păsări a mamei tuturor păsărilor unde să respirăm aerul copilăriei pasărea de argint face leac rănilor din aripile noastre abia înmugurite readucând în matca mării râul de sare din pleoape murmură o mantră în limbajul inimii femeile nu se nasc pentru a fi înțelese doar iubite

în ultima noapte de iubire cred că am găsit secretul tămăduitoarei cenuși sorbind-o din Graal în ultima noapte de iubire am învățat să mă reîncarnez din colbul aripilor frânte pe fața cealaltă a monedei așezată pe ochiul mort al timpului am păstrat o speranță ca un cântec vesperal așa nu m-am uitat niciodată în rănile celei care a trecut pe mine și tot am înfrunzit într-un fel anume

- 29 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Angi Melania Cristea mustul însingurării iar eu mor a mia oară printre coloane ale lumilor de dincolo de zicere om prea simplu sfîșiat de clipe-lycantrop

Bicolor pot să tac cu silabe de alabastru pot să zornăi liniștea sau să împodobesc liniile destinului cu berze bicolore iubesc coloana infinitului aroma ei de cedru dar cuțitul cu care sculptez nori miroase alb de parcă aș tăia felii din zăpada cailori pagi când vor începe cu adevărat să se balanseze dumnezei minusculi peste catastrofa de a fi înger un minut lung cât un țipar ? mă retrag între valuri și întind furtuni peste marea simplă unde oamenii nu pot auzi proteste doar vieții pedalând

Timp minimalist singurătatea mea are porii deschiși încă îi aud urletul când o așez printre cărți copertele lor se contaminează și încep să tacă absurd niciun cititor nu acceptă singurătăți care se scurg precum un fluid galben în venele subțiate și îți schimbă metabolismul te fac să citești cu led-ul aprins partea de întuneric a sufletelor eu nu scriu cuvinte scriu vii scriu nașteri scriu fii dar fiii vii au nașteri zidite în cuvânt din care flamingo cel roșu al singurătății înghite silabe decadente pietre rotunjind în

Origami plouă adânc pământul își întoarce obrazul este atât de obtuz orașul ce nu primește lacrimi ploaia de azi împarte metasentimente se scurg culori de ape pe trotuarul fad iar eu ascult larma ploii cu zimții ei de piatră înfipți prea tandru în asfalt de s-ar sfârși timpul cu trunchiul lui falnic m-aș ridica din nopți cu ploi acide în palme și fiecărei zile i-aș desena crochiul din câte sorți poți tu reînoda tăcerile din origami? dar plouă ca la început de vieți miroase a suflet aburit voi trage în piept lumina altor lumi coloană spre un aspru infinit

Aritmie toate au tăceri puse pe șotii clipele acestea plane cu vârfuri de aiceberg dintre păsări au învățat să înțelepțească șoimii cu un singur ochi ciclopi ai înălțimilor caste nu îmi număr rebuturile marginile șterse ale vidului unde castani pletoși par să viețuiască cu armoniile mele logica îmi spune că perfect cu mai mult ca perfect dă imperfect și de aici deduc cum îmi vor crește aritmiile tu miroși straniu a vecinătăți nemăsurate ai încă degetele încleștate pe scoarța copacului care vinde omizi frunze devorate de spaimă caută toamne nu mai glumi cu timpul ce nu se poate destinde decât în vitralii

- 30 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gela Enea mâinile harnice ale mamei de la 50 încolo viața e o fosă septică un film horror/ spune mama când aștepti zmeura pe tava de aur asemenea unui cal costeliv jăraticul mă rog să nu iei frigul din grajduri / ar fi ca și cum ai lua o maladie de pe cearșafurile spitalului județean funia pentru spânzurat se numește models premium pentru unele ca noi frigul înseamnă funie- beatificarea iernii de frig drumul Kareninei a rămas la paragraful dintre șine/ oricâtă zăpadă ar fi căzut n-ar fi fost de-ajuns ca să-și facă un munte al ei de pe care să coboare în sanie cu zurgălăi de ceară sinucigașul își alege forma lui de protest/ ultimul drept cetățenesc formula chimică a respirației între două erori când te apropii prea mult de ceva tensiunea iradiază sângele în afară unele lucruri încep să trăiască ele în locul tău pământul pe care refuzi să calci emană toxine bărbatul pe care te încăpățânezi să-l iubești are șifonierele pline sertarele/ cămările inimii el este curatorul acestor expoziții de ființe premergătoare pentru păsările amorțite pe ultima creangă nu trebuie să-ți jupoi palmele nici să împrăștii partituri-manifeste lasă lucrurile așa cum sunt unde sunt însă urăște-ți timpul cât să poți lupta cu el de la egal la egal dimineața fă o gargară cu ce-ai visat și scuipă nu are rost să ieși afară încărcată naveta asta afară-înăuntru e destul de obositoare la un moment dat nu o să mai vrei decât înăuntru unde nu este totdeauna cald și bine măcar ai voie să inventezi întâmplări să te probezi în fața oglinzii fără să-ți fie rușine de ce vezi asta spune mama în timp ce mâinile ei harnice împletesc funii

într-o mie de feluri pot muri aș putea să mor de sinuzită să mă nimerească un glonț să cred în minciuna că dincolo m-așteaptă părinții

fără hrană fără apă fără poezie de altfel nu mi-am cunoscut mama biologică mama naturală căreia nu i-a reușit avortul în dreptul tatei stă scris negru pe alb: pages _links casa mea este insomnia unui căutător de comori aș putea să mor și dintr-asta să se prăvălească peste mine un cufăr în care dumnezeu stă chircit într-o mie de feluri aș putea să mor dar m-agăț de picioarele tale picioarele alea care nu lasă urme avem un drum de parcurs / my love și hai să-l facem împreună într-o alchimie somnambulescă mișcă-ți degetele apasă-mi pieptul să vezi ce dragoste frumoasă țâșnește cum ți se lipește ea de tot corpul asemenea mierii sub claviculă dulci sunt umerii dulci într-o mie de feluri pot muri

fericirea este cel mai bun explozibil mergem unul în spatele celuilalt ne călcăm pe umbră /atingerea iradiază în viu până la gară sunt pași amprentați în moalele străzii trec pe lângă noi marfare cu deportați și bagaje puține între stații unii se aruncă pe geam/ li se pare că dumnezeu face cu mâna/ în realitate dumnezeu a început să uite cine este privit de aproape pare chiar un copil/ căruia trebuie să i se facă educație știm cel mai bine asta la ora când se sting luminile transfigurăm cânepa în new tobacco/ populăm atmosfera cu piticii expatriați din propria minte înghițim somnifere hainele voyeurului se hlizesc la noi prin geamul mașinii de spălat la turație maximă taxiul groazei claxonează fix în orele somnului același documentar despre mayași pe tv cultural e aproape beznă numai noi iluminăm ca niște neoane agățați pe stâlpii fidelității vedem culori ce nu există/ prieteni dispăruți salutându-ne precum în vremurile bune

- 31 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gabriela Ana Bălan Nenea Zvinea

Liniște l i n i ș t e , vă rog, am așezat literele pe vârfuri, în șoaptă, pe scări cu poezia pe umeri simt că aproape adoarme l i n i ș t e, vă rog, decibelii cresc taxa de timbru pentru poluarea cu idei și sentimente, nu de fiara din vers să vă teameți, am îmblânzit-o, ci de versul de dor să nu vă apropiați! dacă îl treziți, varsă rubine în palmă și veți fi aspru impozitați! (sau s-a murit deja) doar nu credeți în mitul hrănirii poeziei cu jăratic, nu simțiți că mușcă din inimă? insomnicul vers nu are dreptul să moară, nici să-și închidă în muzee sosiile de ceară, recunosc, urc tot mai greu pe scări deși e tot mai ușoară mă întreb dacă acolo, cine știe unde mă duce, or avea cearșafuri curate, or avea lângă paturi o cruce ne-om duela ca riva l i n i ș t e cuie risipite la răscruce l i n i ș t e, vă rog, ne apropiem de oglindă, dumnezeu poate vede că nu am îmbătrânit deajuns l i n i ș t e, nu treziți poezia, chiar acum în vis urcă să mă nască.

O fi undeva un bărbat care se gândește la mine o mână nevăzută îmi răstoarnă ceașca de cafea pe covor nu apuc să-mi manifest enervarea de pe noptieră îmi zâmbește în formă de buză răzgâiată rândul din prospectul antibioticului pe care tocmai l-am înghițit ,,a nu se consuma cafea" e tata știu covorul e uscat nu are pete de cafea numai lui îi plăcea să soarbă cu atâta nesaț pe fundul ceștii în zaț îl văd pe nenea Zvinea - unul din răii amintirilor din copilărie pe care îi botezam cu numele rusesc de porc - acum e despre lucrul nefăcut la vremea lui pe ăsta l-aș ascunde în trandafiri dar e prea târziu deja îi picură umbra în toate fântânile e singurul bărbat pe care sunt supărată era paznic în parc de ziua mamei m-a prins rupând un trandafir m-a ținut sechestrată în odaia întunecată până a venit tata și m-a luat acasă cel mai tare mă bucur că s-a evaporat fără să afle cum am reușit să îmi anunț părinții pe vremea când nu erau inventate telefoanele celulare - atunci aveam opt anișori și pentru opt ore am plătit cu libertatea o floare azi am vârsta de cinci ori mai mult mama îmi trimite bani să-mi cumpăr medicamente sunt bolnavă la gândul că e departe și nu pot să îi cumpăr o floare sparg ceașca de cafea fața bătrânului arogant din zaț se împrăśtie pe podea cu un băț de chibrit o pictez la loc parcă e umbra sfântului Arsenie Boca îi poruncesc pentru mine și mama să împingă moartea înapoi.

Vine nu mai e timp să mă ascund îmi fac semn florile zidul se dă la o parte apele se despică luna trimite scări vine nu întârzie niciodată spaima mea că într-o zi nu mai vine nimeni și nu vine singură nefericita vine însoțită de promisiunea poetului că într-o zi va muri nu știu cum reușește să treacă de spini cade se ridică nu sparge nicidată cana cu nectarul din mere și pleacă va reveni nu ca să pună apă la rădăcina copacului nici să îngrijească rodul ci doar să mă strige pe nume încă nu mă tem trupul mă ascunde și ochii îmi sclipesc atât de tare încât o pot orbi mãna mea îi mai poate scrie să plece.

- 32 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

RODIAN DRĂGOI

VÂNTUL SE RUPE CA O CĂMAȘĂ

DINTRE TOȚI PRIETENII MEI

cuvintele tale se lipesc de cuvintele mele în casă e parcă o zăpadă străină

Vântul se rupe ca o cămaşă pe amândoi ne respiră aceeaşi lumină

razele lunii mişcă perdeaua somnul meu se agită pe-afară

M-am trezit din somn buimac în toată casa mirosea năucitor a tămâie am deschis larg toate ferestrele am fumat pe balcon o ţigară şi m-am gândit la Mihai

tu îţi dezbraci melancolia ca pe o rochie cântecul creşte ca o iarbă amară LUMINA SE FACE MAI MICĂ Nu mi-e frică de moarte mi-este frică de viaţă

nu ştiu de ce naiba dintre toţi prietenii mei m-am gândit tocmai la el dimineaţa am aflat că Mihai a murit doar cu câteva ore în urmă într-un accident de maşină

viaţa mă uită încet moartea încet mă învaţă

ASCULTĂ IUBITO CUM FLORILE VIN

întunericul ca o fiară se-ntinde lumina se face mai mică

nu mi-e frică de nimeni numai de mine mi-e frică

Miroase a pâine şi ceru-i senin ascultă iubito cum florile vin şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate până în zori vom trăi poemele toate

EU CLATIN INTUNERICUL CU BARBA MEA ALBĂ

luna stă în genunchi şi spală podelele urletul lupilor clatină stelele

Prietenul meu din copilărie a trecut ieri pe la mine el are şi acum tot 13 ani

acum nici păsările nu mai au contur la noapte iubito voi veni să te fur

eu clatin întunericul cu barba mea albă

APROAPE OCTOMBRIE Cobor din troleibuzul 76, e aproape octombrie

ÎN DUMINICILE PLOIOASE SINGURĂTATEA

iubita mea de la 16 ani e acum bunicuţă

În duminicile ploioase singurătatea are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

colega de bancă din clasa a treia cu care înălţam zmeie până la cer a murit de curând

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi îi urcă în ştreang dinspre cimitir vine o femeie îndoliată ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

dar ea nu ştie că a murit

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca

în fiecare dimineaţă o văd plutind pe deasupra oraşului

din faţa casei

- 33 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Costel Zăgan BILINGV Ţăranul seamănă soarele

CU DRAGOSTE DESPRE EMINESCU ȘI COPII Oameni buni profesorii nu-s nici dușmanii nici bonele copiilor Profesorii sunt frații mai mari sau mai mici nu are nicio relevanță Me nirea lor e să vă conducă odraslele în viitor Bineînțeles că există și hopuri și goluri de aer sau de cunoștințe și deprinderi Însă în afara morții nimic nu-i irevocabil Așa că nu mai fiți triști Și nici nu mai priviți cu mânie sau milă în urma dascălilor Religia lor a fost este și va fi învățătura Și numai Eminescu ne vorbește cu luceferi și doine gratuit

CATRENUL DE LUNI Iar m-am supărat pe viaţă şi pe moarte şi pe noi toate merg precum o raţă după hrană: la gunoi (Ia catrenul, neamule!

EREZIA MÂINII DREPTE

Vremuri încotro se duc dacă-i veselă ori tristă ține lumea sub papuc doar femeia mai rezistă

Dă-i în deal şi dă-i în vale n-are nicio parte moale

Doar femeia ne arată dacă-i lacrima curată

Spune una una bună omul ăsta merge strună

Pornește absența spre noi demarează în trombă singurătatea marea singură tate zeroul absolut Așteptat(ă) de toți Hulit(ă) cu harfa și flautul fermecat Suflet somnambul cărat cu trenul de marfă al disperării Totuși cureaua de transmisie a divinității pe la hopurile etice își mai face simțită prezența luminoasă Cad din pat în pat din lac în puț Brusc din crăpăturile inexistenței ies la suprafață primii monștri ocazionali marfă ieftină promoțională Picioare pline de noroi stelar bâjbâiesc după ajutor Cadavrul lui dumnezeu duhnește a nemurire cale de-o poștă Doamne unde duce mâna mea dreaptă Roua îmi fierbe pe buze Soarele răsare printre dinții încleștați de ură

(Cezeisme II)

(Ode gingașe)

(Erezii de-o clipă II)

În fiecare dimineaţă a istoriei Cu ochii plini de înţelepciune cu mâinile bătătorite de speranţă cu sufletul brăzdat de jerfe cu umerii iluminaţi de izvoare Ţăranul pune în brazdă sămânţa luminii *** Le paysan sème le soleil Chaque matin de l'histoire Les yeux brillants d'intelligence Les mains calleuses d'espoir L'âme crevassée de sacrifices Les épaules illuminées par les sources Le paysan dépose dans son sillon La semence de la lumière DOAR FEMEIA

(Erezii de-o clipă II)) CRUCIFICAT DE POEZIE Însângerat de piroanele metaforelor și bătut cu doine de soldații melancoliei fulgii de nea MISTER LAZARUS

Doar femeia mai rezistă doar femeia ne arată dacă-i veselă ori tristă viața asta blestemată

Şi la şcoală dar şi-acasă te(a)ma asta mă apasă

Doar femeia ne arată vremuri încotro se duc doar femeia-i minunată restul lumii-i balamuc

Ieri fu mort şi azi învie o fi moartea mai târzie

Ori mă place ori că nu lumea-mi zice hai şi tu

Cum se joacă necioplitul poftim cică de-a iubitul

- 34 -

AntePortas Ante Portas

Petre Ioan Creţu Lup flămând sunt ca un lup flămând de dragoste de iubire am atâtea lucruri frumoase strânse în mine să-ți spun să-ți dăruiesc să-ți plâng și să te închipui în starea de floare am să-ți luminez precum luna nopțile lungi și am să-ți port crucea pe piept înfrigurat nici nu poți să-ți închipui ce zace în mine în zadar și ce foc mă arde rece și cum mă frânge a rană fiecare lacrimă de-a ta sufletul meu te caută scânteiază de dor în el stele fluturi îngeri și păcat am atât de multe săruturi fierbinți adunate în buze în tâmplă de ce nu te regăsesc în mine în fiecare dimineață femeia mea de-o viață? cum pâlpâi peste ape tremurânde nimfă adormită trupul tău lup flămând intuind trecute anotimpuri și focuri și poteci

Intro îţi vine să crezi te-aş fi urmat oriunde bolborosind în barbă poeme și

Revistă de literatură și artă un cântec în casa de bolnavi mărginită de mare unde atâtea himere desprinse din fum ding-dang ca o secundă precară sau pe holurile reci unde fluturi hoinari săvârşesc dansul nunții urmat de aceea cădere îmbrăţişată sau se sinucid lovindu-se de zid cu o frenezie teribilă şi greu de închipuit unde asistentele blonde se înfrăţesc cu bolnavii firavi printre ace fiole și feșe unde mă simt mai acasă decât nicăieri unde miroase a jale a uitare și nimănui nu-i pasă ni s-a promis o plimbare pe faleza de piatră pe care să mergem târând fiecare gândacul lui legat cu o sfoară sau atârnați de perfuzii în şir indian mergând cu grija de a nu strivi umbra celui din faţă cu un gest reflex aproape hipnotic şi mâinile noastre vor ninge puf pe dig dinspre stabilopozi se va auzi un murmur de valuri şi unde miroase a alge şi a mormânt cum se mai surpă peste noi maluri maluri trec bolnavii pe coridoarele de sticlă... demult nu mai e vremea în care ne scoteam unul la altul ochii din orbită cu câte o bucată de scoică ciobită aşa cum eram noi bolnavi cronici de iubire de moarte de zmei când miroseam de departe necuviincios a floare de tei

- 35 -

Rugăciuni în apus oricât ți-aș vorbi despre noi despre dragostea noastră nu vrei să răspunzi în niciun fel ai inima înghețată ca și cum dintr-odată ți-ai trăit toate spaimele de femeie încercată speriată de singurătate mai rău decât de moarte. în fiecare noapte mă plimb în imaginația mea cu imaginea ta ca o icoană ca un glonte fierbinte înfipt în carnea mea ca un nimb de lumină ca un ciob de stea și de fiecare dată sfârșesc tulburat cu ochii în lacrimi cu gura uscată și ninge în lume neîncetat cu zăpadă amară albastră nu-ți fie frică de mine îți zic întră în poemele mele ca în suflet sărută-mă pe tropi sărută-mă pe viață apoi citește-mă atent printre cuvinte printre versurile însemnate de îngerul meu șchiop cu cerneală măiastră și vei vedea că poeziile mele îmi sunt aripi de aer aripi înnodate că zborul mi-e frânt că inima îmi este bolnavă că fără tine nu mai exist sunt tot numai rană și vei mai vedea cum fără niciun interes am dat în floare mai abitir ca un cireș aflat în primăvară

AntePortas Ante Portas

Daniel Dăian sunt un fel de du-te vino prin fiara sintagmei care a început să își pândească coșmarurile și din acest motiv în anumite zile când nu se uită nimeni îmi dezleg cele 21 de grame din trup și le las încet încet să plângă *** numele meu nu are nume nici ecou nici strigoi legați în jurul obrajilor ca niște emoții îmbujorate și chiar dacă m-ai putea confunda într-un cuvânt cu dejecția răsuflată a metafizicului întins pe o bucată de pâine în așteptarea premiselor care trag clopotele în cerul gurii nu mă vei putea interpreta niciodată dintr-o parte în cealaltă a furiei ăsta este un aspect și mai este unul legat de începutul și sfârșitul capătului acest niciunde cu pene care încearcă să pescuiască realitatea cu mâinile îngropate adânc într-o oglindă *** uneori strigătul meu este doar o grosime peste care abia sar obrajii în drum spre abis dar în cea mai mare parte a timpului sunt o herghelie de țipete închisă în spatele vitrinei alături de animalul care a început să roadă puțin câte puțin din timpul probabil doar doar ar putea să plece cineva din trupul lui afară

Revistă de literatură și artă *** niciodată apa nu a fost locuită de cineva orb deși au existat momente când plânsul a devenit un genocid împotriva numărului de prăbușiți în numele fructului sau un morman de ipoteze cimitire pe unde veneau în fiecare seară urletele să urle în numele tatălui și al fiului celui dintâi fugit în berna bastonului alb *** dacă ai aduna din trupul meu toate clipele de singurătate garantat ai putea ridica o clădire de treisprezece etaje peste cristosul care a fugit din moartea lui a băut o bere a tras repede o țigară și a plecat să fie primăvară în cer

*** nu contest autoritatea sfârșitului de săptămână pielea mea e rezistentă la intemperii plus de asta există zvonuri că peștii s-au ridicat în numele solzilor împotriva numărului care în toată micimea lui a venit să-i coasă în cârlige de vii și nu mai bine îmi beau cafeaua cu ochii închiși nu mai bine mâinile mele strâng fumul între degete până la filtru?! o să treacă probabil și cifra și ochiul și micimea de primul minus care ridică la pătrat un zero *** dintr-o eroare gramatica sângelui a fugit de sub litere lăsând oasele în voia oglinzii dornice să ne arate ce goală este transparența pentru cei care s-au îndepărtat de așternuturile lor de mâine încolo nu promit nimic chiar dacă tu vii să împachetezi frumos absolut toată mătasea din virgule

- 36 -

AntePortas Ante Portas

MIOARA BĂLUȚĂ

*** inutilă transparență poezia - o monedă introdusă într-un aparat de cafea țigara pe din două o crestătură într-un zid dintr-o vreme în care nimic altceva nu ne mai poate astâmpăra foamea suntem mecanisme în epoca roții suntem formule suntem calcule suntem cuvinte multe și prea puține combinații piese într-un joc de-a adunarea înmulțirea alinierea privești în jur și poți citi istoria pe oameni ca într-un cristal suntem priviți și spaima că la circ există o cușcă goală nu mai îngrijorează pe nimeni *** uneori piatra capătă suflet alteori sufletul devine piatră poetul rămâne un singuratic în ciuda vântului care răscolește magnolia lumea e aceeași închisoare comună același munte de plumb fără plumb primește-ne nouă astăzi toată durerea și toată dragostea libertății pe care o ducem *** nu găsesc lumina decât acolo unde se întunecă goliciunea orelor ne aseamănă tăcerea ni se lipește de mâini ca un detaliu pe care nimeni nu și-l poate aminti tot ce scriu acum se va vinde la negru

Revistă de literatură și artă va fi de contrabandă va fi ilegal crește peste flori neînflorite fără a le opri *** astăzi ne despart câteva cuvinte convingătoare ilogice libere deschise mă simt ca o casă cu flori mici în jur căreia i s-a prăbușit gardul totul e la fel și totuşi se micșorează continuu ceva nimeni nu mă cheamă nimeni nu-mi spune: uite am pregătit masa pentru tine nimeni nu știe câtă viață e înăuntru semne golite de sânge şi miros ridică în aer alte povești vântul aduce sunete din locuri calde primăvara nu înțelege moartea geografia nu înţelege absența *** toţi sunt poeţi toţi romancieri toți eseiști toţi critici de artă toţi comentatori politici toţi predicatori toţi profesori toţi filozofi toţi sensibili toţi generoși toţi fermecători toți sunt totul, Nichita și întotdeauna viaţa tuturor vine prea târziu şi moartea prea devreme ori de câte ori te citesc îţi aud paşii exiști aşa cum exist și eu pământul ăsta făcut din cer nu are pentru nimeni un cuib aici toți dispar dar niciunul nu se pierde aici toți sunt totul și totul este adevăr şi trecere

*** nu toate cuvintele sunt pietre doar cele atinse vor cânta și în cântecul lor tremură luna singurătatea ei nu a ajuns niciodată aproape de colțul acela dureros ca o zonă intimă din unele nopți când îndoit și împăturit poți vedea în sfârșit cerul din inima întunericului

- 37 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă iar undeva în lume tu ai apăsat un buton și acum citești tâmpeniile scrise de mine

MARCEL VIȘA on/off mi-am instalat pe smartfone un pian să-mi amintesc cum cântam alături de tine partituri din Chopin în nopțile cu lună plină acum stau în chirie și n-am o chitară dar mă salvează tehnologia "music it's your only friend, until the end" toată săptămâna un nor negru mi-a întunecat sufletul am încercat să-l alung și a început să plouă canalizările orașului au refulat și m-am trezit cetățean al unei mici Veneții fii gondola mea din mijlocul camerei la tv scuză-mă vorbesc prostii apa mi-a scurtcircuitat gândurile stau pe scaun și privesc tavanul din care picură chinezește câte o amintire voi aștepta înghețul salvat de anotimpul rece voi pescui la copcă zile mai bune dar revenirea la viață a naturii e cel mai frumos spectacol primăvara trecută în parc câinele meu mușca cu poftă din semenul său mort în iarnă intrase în putrefacție și mirosea cumplit câinele meu se chinuia să ronțăie piciorul drept din spate dog eats dog m-am urcat în masină și am demarat în trombă noaptea m-am trezit cu el alături îmi ronțăise picioarele și se chinuia să-mi înfulece o mână coșmarurile cu câini sunt cele mai rele după ele vin cele cu pisici (nu neapărat negre) e bine să te trezești la timp altfel ... apasă întrerupătorul aprinde lumina și alungă-ți demonii dacă apeși un buton se pot întampla multe se deschide o ușă se apelează 112 se schimbă culoarea semaforului explodează o bombă nimic acum ar trebui să muncesc cot la cot cu ceilalți deținuți pardon cetățeni pentru un viitor mai bun bla bla bla dar stau și scriu idioțenii sunt un ratat ordinar puțin boem puțin nebun putin pierdut dar în acest univers cineva a decis pentru mine a apăsat un buton și eu am apărut de nicăieri

dacă apeși un buton se pot întâmpla multe ai grijă să nu apeși butonul greșit îți poți da singur log out

bilete cine știe ce lucruri teribile se petrec acum pe fundul mării și care e ierarhia speciilor cert e că ultimele din lanțul "trofic" sunt vapoarele scufundate titanice coji de nucă trase la fund de pești uriași cu colți de gheață iceberguri cine știe ce se întâmplă după ieșirea scafandrului din schimbul 3 în urma lui lucrurile se așază la loc precum nisipul fin răscolit de joasa plutire a pisicii de mare scafandrul e acasă iar la tv-ul din sufragerie rulează o emisiune interesantă soția i-a adormit cu capul pe piept iar berea la doză s-a epuizat pisica de uscat toarce la picioarele lui care au împrumutat în timp forma lopeților înotătoare și nimănui din univers nu-i pasă de viteza cu care scurmă rugina în coca vasului de croazieră scufundat pe care își luaseră bilete în luna de miere

eram cu tine în mașina care se răsturna cu 200 km la oră strângeam mâna șoferului claxonul s-a declanșat iar păsările negre de pe câmp s-au ridicat în stoluri eram acolo când zborul lor nu îți mai era de niciun folos eram acolo și nu le lăsam să se apropie când miriștea însângerată se izbea de asfalt precum talazurile mării iar bătrâna în negru care aduna de pe urma secerătorilor spicele rămase vă culegea sufletele în snopi o iarnă întreagă copiii ei orfani de tată v-au mestecat liniștiți oasele pe ei nu i-am putut îndepărta

- 38 -

AntePortas Ante Portas

Emilia Amariei Nu-mi plânge, pădure Aud câteodată cum strigă pădurea, Îmi bubuie-n poartă cu pale de vânt, Mă bate iar gândul și timpu-i aiurea, Stejarii dau semne de frig, tremurând. Și iar mă trezesc când îmi șuieră munții Cu frunze-n urechea de humă și flori, Iau visul căzut de pe marginea punții Și-i rezem pe frunte pleiade de sori, Dau veste pădurii că zori se revarsă Și vine lumina din cer, prin frunziș, Iar noaptea pe fusul de foc va fi toarsă Spre-a nu-ncremeni peste zări curmeziș.

Nu-mi plânge prin sânge pădure, nu-mi plânge, Potopul de ape din ochii tăi verzi Pe suflet m-apasă, mă doare, mă strânge Cum doare copacul pe care tu-l pierzi.

Ascultă-ți pădure doar seva ce urcă Spre ramul cu muguri ce încă mai dorm Căci strigătul tău din genuni mă aburcă Să-ți vindec durerea și-apoi să adorm.

Moire și îngeri Eu sufăr de tristețe prin ursire Trei moire, mi-au cobit la căpătâi, Mi-au descântat cu praf de părăsire Și-n băi amare m-au scăldat întâi.

Dar negăsind în furcă niciun caier, Au aruncat și fusul rupt în foc.

Apoi mi-au atârnat de gât un baier Ca să nu te găsesc nicicând, noroc.

Nu le-au zvârlit bănuți, să le îmbune, Și nici colac de grâu, în trei sucit, De-aceea, ursitoarele nebune, De doruri și de patimi m-au ursit.

Au alungat din soarta mea iubirea, Iar liniștea mi-au rupt-o în bucăți, M-au blestemat să nu-mi găsesc menirea, Dreptatea s-o primesc prin judecăți.

Revistă de literatură și artă Un înger… auzind greul menirii, Cu aripile-i albe m-a cuprins, Mi-a pus în mână pana nemuririi Cu-albastrul din poeme m-a încins Și scut mi-a pus cuvintele pe buze, Pe frunte, ochiul tainic mi-a deschis, M-a-nconjurat cu un alai de muze Și-apoi pe ursitoare le-a închis.

Măruntele ploi Mi se pare c-aud un suspin pe sub ceruri Și plămânii naturii respiră greoi, Plânsul ierbii răzbate prin brume și geruri Iar secundele-și sapă caverne prin noi.

Dar străpunge cântatul cocoșului ceața Și măruntele ploi deodată se-opresc, Nori de aburi inundă tăcuți dimineața, Rândunele pleoștite pe stâlpi ciripesc.

Când pe ramuri se-așeaz-acea liniște lină Și vin cucii să spargă muțenii, tăceri, Tot strigându-și pierduții pe nume să vină, Pare strigătul meu după ziua de ieri.

Mă cuprinde în brațe prea sobru, prea rece, Cu marama-i pufoasă, un nor plumburiu, Polul Nord prin poem medianele-și trece Și mă simt un ghețar în derivă, pustiu…

Poemul își revendică menirea Mă uit la floarea ce pălește iarăși, La cerul ca un arc de curcubeu, Mă uit la voi, cei ce-mi sunteți tovarăși, Și-n fiecare-l văd pe Dumnezeu.

S-au potolit furtunile din mine Și-abia atunci am înțeles deplin C-am rătăcit ascunsă-n al meu sine, Iar versul mi-a fost creanga de măslin, Zărind limanul - de pe marea vieții, Vâslesc cu pânze noi spre-acel tărâm Și-mi fac sălaș în poala dimineții, Lumina de cleștar să n-o sfărâm.

Chiar dacă-mi paște timpul desfrunzirea Și-n patul toamnei mele mă frământ, Poemul își revendică menirea De-a veșnici în cer și pe pământ.

- 39 -

AntePortas Ante Portas

Ilie Vodăian

Ordin de mobilizare Am primit ordinul de mobilizare.

Azi o să plec pe front prin ploile acestea care nu se mai opresc de parcă iar s-a abătut potopul peste noi.

De-acum va trebui să te descurci de una singură cu candela aprinsă noaptea şi cu zăvoarele la uşă trase.

Să pui sub lacăt şi uneltele de zidărie.

Nu poţi fi sigură: în vremurile tulburi se ivesc neaveniţi încrezători că ştiu cum să le mânuiască.

Adu-mi aminte să nu uit livretul şi să mă-ncalţ cu cizmele primite de la tata. Ştii bine că au darul dorului de casă şi în mărinimia lor o să-mi arate drumul cum şi lui i l-au arătat atunci să vină înainte de-a se termina războiul.

Iată, se lasă înserarea. Ia uită-te şi tu, parcă se luminează cerul spre apus.

Până sosim la frontieră să ne împuşcăm unii pe alţii, poate se zvântă şi noroiul!

Toamnă Din ce în ce mai multă toamnă se adună prin negură şi ceţuri zorind şi ultimele stoluri de egrete atrase de când se ştiu spre sud – spre sud de nedeterminare. În fruntea lor o călăuză cu penajul argintiu asemenea cocoşului nevăzător adus de tata după mutarea celui mai iubit învăţător din satul meu în locul acela unde este numai linişte, lumină şi răcoare.

Revistă de literatură și artă De la o zi la alta se îngroaşă bruma şi nopţile devin mai lungi, şi mai întunecate, cu cât apare mai puternică dorinţa de a şterge rugina de pe frunzele din viţa-de-vie.

Din ce în ce mai dezgoliţi sunt arborii şi simt cum mă asfixsiez când bate vântul; aşa de tare bate la-’nălţime încât şi praful de pe lună îl reînvie.

Din ce în ce mai multă toamnă îmi pătrunde printre gânduri şi nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atâta vreme mohorâtă peste crânguri şi peste luncile fără verdeaţă.

Nu se mai vede drum, nu se mai vede cer; nu se aude niciun foşnet şi aerul pare inert de parcă au trecut milenii de când a-ncremenit orice formă de viaţă.

O nouă stare În fiecarea seară pendula de pe hol insistă să plec la datorie: paznic de noapte în jurul fabricii de prafuri şi siropuri tămăduitoare pentru fel de fel de vise.

De regulă, mă achit meticulos de patrulare, însă, nu neg se mai întâmplă, adulmecând mireasma venită dinspre hală, să mă atragă somnul într-un loc înconjurat de tufele de rozmarin şi crizanteme.

Nici nu apuc să îmi alătur palmele în semn de rugăciune şi iarăşi umbra unei Doamne pleacă prin lume într-un picior lasând în urmă o dâră cu gust de cerneală.

Aşa cum la prima înfăţişare toamna se-arată şi pătrunde printre necuvinte, aşa şi chipul Ei se iveşte printre foşnetul frunzelor luate de vânt: întocmai ca atunci în oglinda întoarsă cu faţa la perete, din care cădeau picături tulburi cum nu mai văzusem niciunde. Încet, încet pierd firul timpului şi nu înţeleg de ce nimic nu se mai află limpede în jur.

Eu însumi intru într-o nouă stare: când o imagine rupestră în adâncul unui gol, când frescă-ncremenită într-un zid de gheaţă.

Trece o oră, o zi, o lună – trec ani, şi nu-ntrevăd când se va face dimineaţă.

- 40 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Diana Dobriţa Bîlea Fragment din romanul cu titlul provizoriu „Inspiraţia lui Galateu” Ai avut vreodată senzaţia că tu nu eşti tu, că tu nu ai cum să fii ceea ce se vede în oglindă sau ceea ce văd alţii, pentru că tu te simţi cu totul altfel? Te-ai întrebat de ce tu din interiorul tău nu seamănă deloc cu tu din afara ta? Te miri că duci o viaţă pe care o consideri ca fiind departe de ceea ce ai face tu cu adevărat? Eu sunt o astfel de persoană.

Nu semăn cu mine, iar ceea ce spun toţi despre Agnes Frunzăverde nu mă reprezintă. *** Un foc viu o străpunse ca o săgeată în spate şi o făcu să se întoarcă brusc. Îl văzu. Era exact aşa cum ea însăşi îl sculptase de-a lungul multor visuri: zvelt, longilin, cu părul blond, pielea uşor brună, poate doar bronzată, şi trăsăturile bărbăteşti. Cum să nu recunoască fruntea aceea înaltă şi limpede ca o zi însorită de aprilie, ochii uşor migdalaţi, negri, nasul drept la care migălise inspirându-se dintr-o mulţime de statui greceşti şi bărbia pătrată, fermă? Nu părea să fie însoţit de nimeni, căci nu privea nici la stânga, nici la dreapta şi nici înainte, judecând după privirile întoarse către nişte imagini care mai persistau frumos în mintea lui. Îi plăcură aerul gânditor, felul în care îşi strângea buzele lăsând totuşi loc unui surâs şi privirea absentă ce învăluia din când în când grupul din faţă. Tălpile ei se înfipseră în paviment şi trupul îi încremeni, deşi creierul avusese o mică tentativă de a se împotrivi întâmplării. Nu-i rămase decât să-l privească, încurcându-i pe cei ce se vedeau nevoiţi s-o ocolească. Îi era clar că el n-o observase. S-ar fi simţit nespus de rău să-l vadă deranjat nu atât de privirile ei insistente, cât de bucuria şi de plăcerea întipărite cu siguranţă pe chipul ei. De altfel, era prea ştearsă pentru a atrage privirea unuia ca el. Gândurile şi chiar unele dintre faptele ei se ascunseseră de multe ori şi cu succes în spatele fiinţei sale exterioare.

Trecuse nebăgată în seamă chiar şi hopuri importante şi profitase la fel de mult cât suferise de această palidă vizibilitate a sa. Aşa se întâmplă şi acum. Înaintând odată cu lumea ce ieşea din sala de cinematograf a mallului, el ajunse în dreptul ei fără s-o remarce. Abia când o atinse din pură întâmplare constată că focul din pieptul ei muşcă din fiinţa lui şi-l face să tresară puternic. Ochii negri, umbriţi de gene bogate şi prea puţin arcuite, se treziră la realitate, dar ea nu se mai afla în faţa lui ca s-o vadă, ci chiar lângă el, atingându-i braţul cu braţul ei, trăgând în plămâni parfumul lui bărbătesc şi scăldându-se într-o bucurie grea, în rafale, cum niciodată nu mai încercase. Străduindu-se să rămână lipită de el, îşi potrivi paşii după ai lui pentru a înainta în acelaşi ritm. Era vag conştientă că beţia aceea va lua sfârşit de îndată ce vor ieşi din holul lung şi îngust şi că apoi avea să vină o altă beţie, cea a dorului mistuitor, binecunoscut, ce se instalase din primul moment după ce mintea ei îl crease. Imediat ce-i făurise trupul frumos, chipul şi sufletul, Galateu, după cum îl botezase fără să vrea să-i caute un alt nume, se îndepărtase şi, indiferent de visul ei, adopta inflexibil aceeaşi distanţă. Se întâmpla pentru prima oară să-l atingă, de unde trase concluzia că el, creaţia ei, exista cu adevărat. Acum nu-l mai privea, dar îl vedea cu pielea, cu aerul care trecea din plămânii lui într-ai ei şi cu toate simţurile atât de ascuţite, încât se temea să nu-l vatăme cumva cu tăişul lor. Nu avea niciun dubiu că îl cunoştea celulă cu celulă şi atom cu atom. Ar fi putut să spună ce gust aveau aromele gurii lui, i-ar fi recunoscut vocea dacă l-ar fi auzit. Îi veni, brusc, să se mire că el n-o recunoscuse pe ea. Dincolo de acea tresărire din prima secundă în care se atinseseră, nimic nu mai vorbise despre ea, despre ei.

La ieşirea din hol, îl văzu depărtându-se firesc şi mărindu-şi paşii. „Ce senzaţie uimitoare!” îşi zise când lumina puternică a spaţiului ce se deschidea înaintea ei o trezi parcă dintr-un somn adânc.

Căută prin mulţime silueta lui, dar, aşa cum se aştepta, n-o mai găsi. „Şi totuşi, îşi zise contrariată, l-am atins, am şi acum în nări parfumul lui...”

Simţi focul din interiorul său înteţindu-se şi flăcările îi cuprinseră lacome pieptulîntreg, abdomenul, pelvisul, apoi braţele şi picioarele. Nu s-ar fi mirat dacă un om, privind-o, ar fi exclamat: Iată o torţă vie!

Dar ea ardea pe dinăuntru şi oamenii îşi vedeau mai departe de treburile lor. Îşi scoase rochia şi lenjeria

- 41 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

intimă imediat ce ajunse pe malul mării, la periferia oraşului, unde locuia. Chiar dacă departe, în zare, se vedeau pescarii răscolind măruntaiele apei cu plasele lor, ştia că, bine ascunsă în golfuleţul protejat de stâncile înalte, n-ar fi putut să fie zărită de ei. Valurile reci reuşiră să mai stingă o parte dintre flăcările care îi ardeau trupul.

Apa mai sfârâia încă pe pielea ei când îşi făcu apariţia tânărul pescar surdo-mut. Era gol ca şi ea.

Pătrunsese în golfuleţ privind-o cu foamea celui care ştie că urmează un ospăţ îmbelşugat şi, deloc neglijabil din punctul lui de vedere, gratuit. Apărea aproape de fiecare dată, ca şi când n-ar fi făcut altceva decât să pândească sosirea ei.

- Atât de tare miros hormonii mei? întrebă ea cu voce tare, fără gesturi.

Pescarul nu se sinchisi să priceapă ce i se spusese şi nu răspunse. N-o gratifică nici măcar cu un zâmbet atunci când ea îl întâmpină cu oarece bucurie. Văzându-l atât de serios, îşi aminti că de fapt nu-l văzuse niciodată zâmbind, ci doar năpustindu-se asupra ei pentru a se înfrupta repede. I se abandonă, ca şi alte dăţi, hotărâtă să-şi stingă propriile flăcări până la ultima. Şi tot ca şi alte dăţi, rămase, după ce plecă el, cu o mare senzaţie de gol şi cu o tristeţe adâncă întunecându-i zarea privirilor.

Acasă, mama şi cele două mătuşi, bolnave, livide, chinuindu-se să fie una alteia de ajutor şi nereuşind decât pe jumătate, o cercetară cu priviri dojenitoare. Mama ei îşi continuă, cine ştie pentru a câta oară în ziua aceea, incantaţia: - ... aşa să-mi arătaţi voi patruzeci şi unul de bobi descântaţi, totul drept şi adevărat cum Dumnezeu v-a binecuvântat, de drum, de gând, de bucurie, de veşti bune ce-o să fie, de bine să iasă, bobi sositori şi bucurie-n prag, iar de nu, să vă risipiţi câte unul şi doi, să nu se aleagă nimic din voi...

Se uită pe fereastră la norul care se apropia de casa lor şi pielea ei căpătă o culoare vineţie.

- Ai întârziat cam mult azi, zise oftând cu subînţeles şi îndepărtând cu o mână cele 41 de boabe de porumb de la care numai ea ştia ce anume aflase. Noroc că le am pe cumnate, că altfel... Iar tu... Măcar a fost bună apa? Îşi privi fata ca şi cum boabele de porumb i-ar fi arătat şi ce se petrecuse în apa mării. Era paralizată de aproape zece ani, din dimineaţa în care îşi găsise soţul mort lângă ea. Din lipsă de ocupaţie sau pentru că rămăsese cu această pasiune de la bătrânii ei ale căror rămăşiţe odihneau în pământul îndulcit de apele unui râu situat în vecinătatea munţilor şi nu prea departe de câmpie, se străduia să afle viitorul fiicei sale şi mai ales să-l schimbe, nemulţumită de ceea ce îi dezvăluiau mereu practicile sale divinatorii. Cumnatele, obeze amândouă, una cu fiii plecaţi prin alte ţări, iar cealaltă, văduvă dinainte să apuce să devină mamă, oftară şi ele imediat, doar ceva mai prelung, mai astmatic, dojenind cu priviri înceţoşate de cataractă boabele de porumb grăitoare de adevăr.

- Mie trebuia să-mi faci injecţia de acum o oră, o privi cu ochi de câine bătut mătuşa diabetică.

Agnes forţă un zâmbet larg, întinse braţele ca pentru o îmbrăţişare în care să încapă toate cele trei femei şi declamă dând capul uşor pe spate: - Doamnelor, rezolvăm totul în două minute! Acum respiraţi adânc şi bucuraţi-vă că trăiţi! Cine începe un cântecel?

Mătuşa alergică strănută din toţi rărunchii şi toate privirile se aţintiră asupra ei.

- Adică noroc! traduse nepoata. Ne merge bine, să ne distrăm!

Pregăti seringa cu binecuvântata insulină şi îndreptă ameninţător acul către mătuşa Tina. Dar înainte de a face injecţia, plimbă seringa pe sus ca pe un avion de hârtie şi articulă prelung, fără să respire: -Vuuuumm! Vuuuumm! Vum-vum-vuuuuuuuummm!

Cele două mătuşi se amuzară copios, urmărind cu priviri tâmpe jucăria improvizată. Când se stinse şi ultimul sunet al presupusului motor, se uitară la fată recunoscătoare, cu o lumină nouă pâlpâind pe chipurile lor ofilite. O iubeau pe Agnes mai mult decât se iubeau pe ele însele şi fiecare credea că nu poate trăi cu adevărat în lipsa acestei prezenţe plăcute şi îndatoritoare. Se considerau norocoase la bătrâneţe. Doar mamei sale îi persista obsesiv în cap ideea că i-ar fi plăcut s-o vadă la casa ei, cu un bărbat bun şi cu vreo doi-trei copii prin preajmă. Ori de câte ori rostea această dorinţă cu glas tare, cele două cumnate se grăbeau să-i alunge gândul cu un altul, mult mai convenabil: fata ei era încă tânără, mai avea timp pentru ea însăşi, acum trebuia să aibă grijă de ele. La fel gândeau şi bătrânii de la azilul din oraş. Deşi nu intra în atribuţiile ei să-i spele, să le facă injecţiile sau să le dea să mănânce, o făcea totuşi, cu dragă inimă. Bătrânii găseau mereu la ea o vorbă bună, un surâs, o privire blândă sau un răspuns la o nevoie pe care îngrijitorii întârziau mereu să le-o îndeplinească. Unora le asculta poveştile de viaţă, mereu aceleaşi, dar repetate cu sufletul la gură în timp ce întinereau vizibil, ca şi când amintirile i-ar fi sustras pentru o vreme prezentului decrepit. În

- 42 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

plus, le împrumuta cărţi sau citea ea însăşi cui dorea s-o asculte. Aşa ajunsese să nu mai facă diferenţa între atmosfera de la locul de muncă şi cea de acasă. Îi rămânea foarte puţin timp pentru ea, iar în rarele ocazii când şi-l permitea, nu reuşea să se relaxeze într-atât încât să fie capabilă să-şi reorganizeze gândurile, speranţele de viitor, viaţa. Tocmai lipsa aceasta de speranţă îi bloca resorturile interioare şi întrezărirea drumului său viitor. Deblocarea se producea doar atunci când sentimentul greu al singurătăţii se unea, neînchipuit de dureros, cu pietrele prea mari ale unei zile. Se ivea atunci înlăuntrul ei un vulcan care întâi o cutremura îndelung şi abia apoi îşi arunca lava fierbinte. Nu cutremurul o speria cel mai tare, ci explozia care urma. Mii de bulgări încinşi de lavă se izbeau de pereţii trupului ei, ameninţând s-o sfărâme. În timpul unui asemenea dezastru interior, căuta o scăpare afară din sine, dar constata, cu puţinele frânturi de luciditate, că propria ei fiinţă era un labirint de unde n-ar fi ştiut cum să iasă. Năpasta pierea târziu, după ce din mintea şi din sufletul ei nu mai rămâneau decât nişte zdrenţe hilare. Urma o perioadă de aşa-zisă acalmie, de nevrere, de nedorinţă, timp bezmetic căruia i se lăsa pradă fără să-i mai pese de ea însăşi.

- Ce faţă de Filofteie ai! o abordă într-o zi o colegă mai în vârstă, ocolită în general de ceilalţi din cauza limbii prea ascuţite. Ştii ceva, fătucă? Asta nu te avantajează. Bunătatea care se vede pe chipul tău îţi pleoşteşte trăsăturile pur şi simplu, te urâţeşte. Şi, pe deasupra, îţi dă un aer de proastă. Scuză-mă, da’ ăsta-i adevărul!

- Ştiu că nu sunt frumoasă, replică Agnes deloc surprinsă de vorbele femeii, dar gândeşte-te cum aş arăta dacă pe chipul meu s-ar vedea răutate.

- Măcar ţi-ar înviora faţa şi s-ar observa că ai şi tu sânge în tine, nu mă contrazice! Îţi stă rău că eşti virgină la 27 de ani, crede-mă că se vede!

Agnes zâmbi imperceptibil, cu tristeţe. Îi veni în gură gustul sărat al mării, simţi două-trei clipe încordarea pescarului surdo-mut în trupul ei, apoi îi reveni în minte ceea ce ar fi trebuit să semene cu o eliberare din cătuşele strânse ale sorţii, în realitate doar o stingere parţială a focului ei viu şi neadormit.

- Poate că ar trebui să treci pe la sală, prin saloanele de remodelare corporală, chiar pe la vreun chirurg estetician. Profită de minunile care se fac astăzi, Agnes! Ai văzut câte mume ale pădurii s-au transformat peste noapte în şoimane şi sparg televiziunile cu frumuseţea lor de plastic? Nu ţi-o spun cu răutate, îţi dai seama că îţi vreau binele, nu-i aşa?

Se întâmpla să se afle chiar în faţa oglinzii din hol şi spusele femeii îi împinseră privirile înainte. O întâmpinară doi ochi cu cozile trase puţin în jos, ca două crizanteme cu eflorescenţele apăsate de rugina unei toamne târzii, nasul în vânt, inexpresiv, gura cu buze aproape egale, nici subţiri, nici cărnoase, rod al unei permanente nehotărâri, o părere de bărbie şi obrajii prea rotunzi, pe care câţiva pistrui desenau linii frânte. Părul blond spălăcit legat mereu într-o coadă nu o înfrumuseţa, după cum faptul că era înaltă o făcea să pară de-a dreptul masivă. Recunoştea că nu arăta bine, dar cunoştea femei mult mai urâte şi mai grase decât ea care se simţeau bine în pielea lor, erau iubite de bărbaţi mai frumoşi decât ele şi aveau o viaţă demnă de toată invidia.

- Ştiu că suferi, auzi glasul femeii mai sincer decât oricare dintre vocile ei interioare. Eşti tânără, ai vrea să-ţi trăieşti viaţa din plin. Atunci?

- Pur şi simplu n-am niciun proiect în sensul ăsta, îi răspunse şi se depărtă de oglindă şi de femeie, ca şi când, făcând acest lucru, ar fi putut să se îndepărteze şi de sine însăşi.

La sfârşitul orelor de serviciu, cu privirile la fel de învolburate ca şi valurile mării în furtună, se refugie în cea mai dragă amintire a vieţii ei. Încercând să se concentreze pe imaginea lui reală, aşa cum îl văzuse la ieşirea din sala de cinematograf, ajunse pe nisipul călduţ, nu departe de golfuleţul secret. Simţea că are nevoie de briza sărată a mării pentru a-şi face puţină ordine în gânduri şi pentru a-şi recăpăta forţa de a visa. Încă nu avusese destul curaj să dezbată cu sine întâmplarea incredibilă a întâlnirii cu el. Acum se simţea în stare s-o facă, trebuia să se convingă de faptul că apariţia din cinematograf era întruchiparea fidelă, până la parfumul cărnii, a bărbatului pe care îl sculptase cu instrumentele cele mai fine ale minţii şi ale sufletului ei, aidoma unui Pygmalion însetat de perfecţiune. „Da, dar ţie nu-ţi pasă de imperfecţiunile tale, îşi zise strivind între pleoape un val de neînţeleasă neputinţă. Nu te interesează cum arăţi, cum gândeşti, nu cauţi un scop al vieţii tale, nu cauţi o lumină...

Măcar dacă ai fi vreo artistă, vreo sculptoriţă adevărată, atunci poate că ai fi putut avea parte de iertarea unor asemenea păcate... Dar de ce el chiar trebuie să existe? Pentru că n-a fost o simplă halucinaţie, nu-i aşa?”

Când pleoapele se desprinseră din îmbrăţişarea lor dureroasă, îl văzu pe tânărul surdo-mut privind-o o clipă semnificativ şi cotind apoi în grabă către golfuleţ. „Atragi ceea ce eşti!” se pălmui ea cu primul gând ce-i veni şi ocoli cât putu de mult zona cu pricina.

- 43-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mehmet Deliù Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur.

Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de îngeri care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare durere.

- Tu eşti a lu... încerca să-mi spună, tot căutând să-și amintească despre ai mei. Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.

Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?

- Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...

Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata era cu oile mai tot timpul, pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă de era să cad pe spate de spaimă.

- Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc?

Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța cu cai, cum făcea bunicul.)

Când mi-a dat drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele.

Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap? Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: - Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii! Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină și cred că nici nu mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca ce mă urmărea. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo.

- 44 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANGELA BURTEA

Mircea...

Un mănunchi de vise brumate cu sclipiri de toamnă miapare în calea bătătorită de alte toamne. Le răsfir… şi-ncep a le sorta. Le aşez pe compartimente şi le etichetez. Pe unele dintre ele le strâng la piept, le mângâi şi le sărut, după care le-arunc cu ambele mâini deasupra capului şi le las să plutească prin aer asemenea frunzelor ruginii; pe altele le privesc cu neîncredere şi le-ncui într-un colţ al inimii, iar când timpul îmi va spune că a spulberat orice şovăială, atunci vor fi scoase la lumină.

Se-nserase deja când am ajuns la destinaţie. Călătorisem câteva ore, iar atmosfera din compartiment fusese tare plăcută. Persoane de diferite vârste, femei şi bărbaţi, sporovăiseră fără a se jelui, glumiseră şi-şi făcuseră curaj unii altora cum să treacă mai uşor peste hopurile vieţii.

Am coborât şi eu din tren râzând cu gura până la urechi, iar la primul pas făcut pe peronul gării, râsul mi-a îngheţat pe buze, iar mersul mi s-a îngreunat. În faţa mea, îmbrăcat într-o ţinută elegantă, un bărbat privea iscoditor peste capetele pasagerilor, încercând să cuprindă cu privirea întreaga suflare. Îl ştiam. Era Mircea, cel care cu mulţi ani în urmă îmi dăduse de furcă. Aceiaşi ochi verzi care străpungeau până departe, aceeaşi ţinută militărească ce te făcea să-ţi controlezi continuu mişcările, acelaşi zâmbet plin de mister. Doar părul era cărunt. Nu ne văzusem de peste 20 de ani.

Nici n-am apucat să ne salutăm c-am şi auzit: - Ilinca ! Draga de tine! Ghici ce am în buzunarul de la piept?

- O floare! am răspuns cu iuţeala de altădată.

- Nu!…Nu e pentru tine! a răspuns Mircea.

- Lac pentru unghii! am repetat eu.

- Nu se poate, eşti şcolăriţă!

- Parfum! am continuat.

- Nu, nici pe departe, doar domnişoarele se parfumează!

- Un inel! Hai, dă-mi-l mie pe acesta! Marinei i-ai mai dat unul! am început a mă smiorcăi, aşa cum făceam odinioară.

- Eşti mică, Ilinca! Ţie o să-ţi dăruiască, la timpul potrivit, logodnicul tău, aşa cum i-am dăruit eu Marinei. Uite, ţie ţi-am adus ciocolată!

- Nu, să n-aud de ciocolată! am strigat ca arsă. De zece ani fac crize de fiere de la ciocolata cu care m-ai îndopat în copilărie, numai s-o fac pe curierul.

Am râs cu poftă, apoi, ne-am dat bineţe, îmbrăţişându-ne de bucuria revederii. În îmbrăţişa-rea aceea miraculoasă mi-am lipit obrazul de faţa lui proaspăt bărbierită, stăruind ademenitor, apoi am simţit căldura buzelor lui, sărutându-mi prelung mâinile.

- Doamne, ce frumoasă te-ai făcut! a exclamat el, ţinându-mă strâns la braţul său.

- Şi-acum 20 de ani eram la fel de frumoasă, dar te-ai temut de tinereţea mea, am şoptind zâmbind complicitar...

Mircea o curtase mulţi ani pe una dintre vecinele mele, iar eu, copil fiind, îi ajutam să se întâlnească cât mai des.

Mă recompensa de fiecare dată cu dulciuri, iar eu eram cel mai fericit copil având toate buzunarele pline cu bunătăţi. Toţi trei aveam de câştigat câte ceva, numai că mie îmi cam plăcea Mircea ăsta şi-l rugam adesea să se însoare cu mine. Se distra de fiecare dată, mă mângâia pe creştetul capului, mă săruta pe frunte şi-mi spunea: Eşti mică, prea mică, iar eu o iubesc pe Marina!

Dar Marina n-a fost să fie nici a lui, nici a altuia: a ales să-l slujească pe Dumnezeu, luând drumul unei mănăstiri, iar Mircea s-a tot dus, de n-a mai ştiut nimeni multă vreme de el.

De atunci, l-am reîntâlnit întâmplător după ce-mi susţinusem examenul de bacalaureat. Mă privea cu drag şi-n amintirile lui lăsa să se înţeleagă că nu-şi uitase vechea iubire. Zâmbind, mi-a zis: Te-ai făcut frumoasă, Ilincă! Mai că teaş cere de nevastă, dar văd că pe degetul tău străluceşte un inel! Ai un logodnic?

De data aceasta, peste alţi mulţi ani, când viaţa mea începea să intre pe făgaşul cel bun, îl regăseam pe Mircea la fel de atrăgător ca-n vremea copilăriei mele, dar mult mai cumpătat şi parcă… tot mai visător. Am stat mult de vorbă.

Târziu, în noapte, l-am rugat să-mi spună trei dorinţe iar eu, peştişorul de aur, încercam să le îndeplinesc.

- Să fiu sănătos şi să pot munci! a răspuns el. Să-i pot ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul meu, iar eu să fiu demn de respectul lor şi a treia, să-mi pot construi amintiri de care să mă pot bucura mai târziu! a încheiat el.

- Întâlnirea din seara asta poate fi o amintire pentru mai târziu? am întrebat, scormonindu-i în inimă tentaţii ascunse.

- Deja începi să mă chinuieşti, Ilincă! Ştii doar că te iubesc şi că ţi-am dus dorul! Îl urmăream pe Mircea cum nu mai urmărisem pe nimeni în ultima vreme! Mă captase deja şi mă atrăgea cu o forţă uimitoare. Îl simţeam stăpân pe tot ceea ce spune, iar privirea lui seducătoare mă făcea să-mi stăpânesc cu greu emoţii şi impulsuri pe care le crezusem dispărute. Mircea rămânea un om deosebit şi un bărbat care încă avea puterea de a alege şi nu de a fi ales…

- 45 49 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ana Ardeleanu

Cine atinge locul acela sub soare, Care are de trăit experiențe, Ispăşiri ca de zmeură, Adăugate la colecţiile Ce îmbogăţesc natura şi viaţa.

Cum un anarhist Râsul e zâna Măseluţă, Ce îţi dăruieşte şiragul zorilor senini, Cu ajutorul căruia poţi deschide Câte porţi ferecate doreşti, Pentru a cere bunei gazde Un pahar de apă rece.

Plânsul e acel lucru conform cu realitatea, Ce trece, precum un anarhist, podul mişcător, Punându-ţi în vedere câteva temeri.

Replica primită ar putea disimula Sâmburele unui adevăr detonat.

Plânsul şi râsul, sarea şi piperul, viaţa şi moartea Sunt perechile unei lumi imperfecte, Ce-ţi lasă straiele în trup, pe unde apucă, Şi fac dragoste cu inima ta.

Timpul dă cu biciul în cel vinovat, Încercând să-i cureţe corabia de rele, S-arunce calculatorul şi mausul, Pe Adam şi Eva, Ca lumea să nu mai aspire la perfecţiune.

Fără îngerul personal, eşti un fals Fără îngerul personal, ești un fals.

Ideile tale nu au susţinere În faţa lunii Aflate în faza aceea suspectă Care te umple de nervi, Îţi apelează rudele, le aţâţă sângele.

Nimănui nu i se face dor de linişte, Nu uzează de anumite drepturi, Care să te ducă În locul unde răsar violete.

Noaptea înnegreşte binele exprimat Şi nu are cine îl apăra, Cine pune rujul Pe buza paharului,

Îngerul personal te-ar putea păzi 24 de ore din 24, Atât cât să încheie pacea Cu sângele nopţii Ce poartă, în cutia toracică, Un fluture de gheaţă.

Dans existenţial În casa nopţii, se află biroul îngerului Cu actele sale de caritate, Cu amestecul în treburile altora, Aşezat, precum o foaie de tort, Între crema zilei de ieri şi a celei de mâine Ori, în rol de sufleor, la urechea mea, De când mă ştiu.

Iar, acum, mă surprind trădând, Lăsându-mă moale în zăpada altor îngeri, Câţi vor mai fi încă activi pe-acest pământ păcătos.

Această întâmplare Mi-a stricat gustul, opţiunile, restul de viaţă, Până a venit cămătarul şi m-a întrebat: „-Dar tu când ai de gând să dai împrumutul înapoi?

Dacă înger nu ai, Căci n-ai ştiut să-l păstrezi pentru zile grele, Cum te vei achita de cele încă neştiute, nescrise, Ascunse în bocanci, Ţinute sub talpă, Încălţate de drum lung, Dar fără tine, Fără specia ta, aflată în carantină, Amestecând în supa celor două mii de ani, În ritm de samba Şi ce va mai fi rămas din dansul existenţial?”

- 46 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

VICTOR PETRESCU

Verde conjugat

Cuvinte desculțe

Între paginile cărții de versuri pe care o citesc am pus câte un fir de iarbă ca propozițiile să nu se amestece, intimidate de prospețimea primăverii.

Mormântul din grădină

16 versuri despre speranță

Ninge peste mine ca peste o statuie, zăpada îmi șterge lent chipul apoi brațele, în curând umbra mea nu se a mai putea urca în copaci dacă m-aș pipăi aș da numai de singurătate, în jurul inimii am săpat un șanț de apărare să nu se apropie nimeni, ar fi bine să urc într-un tramvai, numai că trebuie să scot bilet și parcului, nu-l pot abandona albul i-a furat aleile și e dezorientat, nu știu unde să găsesc un mecanic să-mi repare visurile, trupul meu pare un fost prieten pe care lam uitat.

Țin doliu pentru pasărea ce a murit în grădina mea, și-a cântat numele până când s-a fărâmițat ca pe o frunză uscată, pe cruce i-am desenat cerul albastru eu, mi-am pus la rever zborul ei frânt ca pe un trandafir negru.

Grabă M-am căutat peste tot în șifonier unde cămășile mele albe vorbeau despre cum vor deveni negre când voi muri, sub pat unde uneori mă ascund să-mi ascult visele, pe balcon unde am plante carnivore să-mi devoreze singurătatea, m-am găsit în bucătărie așteptând lângă frigider să vină miezul nopții pentru a-l trage din priză să văd dacă echinocțiu de primăvară va avea loc mai repede.

Centrala eoliană de lângă suburbia mea ajută câmpul să respire, țin fereastra deschisă să ascult cum fusele orare se rotesc în păsările întoarse din țările calde, buburuzele și-au scuturat iarna de pe aripi, caută timp pe firele de iarbă nu pot să fac nimic pentru ele decât să le descriu zborul timid, sunt ca un punctul de frontieră verific actele de stare civilă ale primăverii să văd dacă iubirea e trecută in ele.

Solstițiu de iarnă Noaptea ascult muzică rusească să mă obișnuiesc cu frigul, iarna oglinzile retrovizoare ale inimii se aburesc ca un cadran de ceasornic la asfințit trebuie să le șterg cu batista din cinci în cinci minute să văd cine m-a uitat cine a mai murit.

- 47 -

Petale strivite Mâinile mele îi amestecau aromele din trup, își strângea buzele ca și când ar fi mers pe fundul mării să găsească tăceri noi, citisem undeva că femeile frumoase atrag fulgere, am acoperit-o cu plapuma, în cameră aerul s-a scumpise, mirosea de parcă vara lovise un lan de lavandă.

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARIAN MIHAI fericit uneori imi pierd toate simțurile se-ntâmplă pe neaşteptate mâinile par ajunse la capătul propriilor istorii picioarele sunt borne bizare abdomenul pare umplut cu heliu levitez prin aerul dens gelatinos-sclipitor globii oculari se mișcă necontrolat transmit mesaje pe care doar surzii le-ar putea decripta din gură dispare până și gustul amar și nu mai pot auzi nici măcar cum țeasta se sparge-n bucăți ar trebui să înnebunesc de frică dar cu toate astea mă simt fericit sunt singurele momente în care oamenii privesc fără a părea că înțeleg ce se-ntâmplă dar fascinați de lipsa de orice agitație a victimei paralizate din care se hrănește un animal întunecat și feroce.

orașul păsărilor migratoare pentru Lorena îmi spun poți termina de citit cartea asta mai târziu acum ar fi bine să deschizi fereastra să tragi niște aer proaspăt în piept sau mai bine nu este o iarnă foarte rece mercurul din termometre arată grade puține și nu doar gradele sunt puține în orașul acesta unde nimic nu este unde trebuie să fie unde totul este altundeva mai ales tu spun la televizor că drumurile pe care te-ai fi putut întoarce sunt blocate că protestatarii au închis piața au ridicat oameni de zăpadă baricade din turtă dulce beteală

și globuri de pom peste tot am vrut să te sun să îți spun că de fapt e-o minciunâ în fiecare zi merg mult chiar trec pe acolo și singurul lucru pe care îl văd este absența ta: un tanc care trece peste mine sfărâmându-mi oasele.

sferoplast. cișmigiu aprind o țigară parcul încă doarme dus e nefiresc să te uiți după femei atât de dimineață spune o femeie rotofeie unui lucrător la salubritate rânjetul lui e verde mersul ei cheie dincolo de porțile grădinii în epigastrul orașului melc gigantic timpul se târâie pe șinele de tramvai ferestrele sale mate nu te lasă să vezi pe cine duce și unde în urma lui începe să ningă alerg să strâng câțiva fulgi să umplu cu ei perna realității încă mai sper într-un somn bun.

adoxografie un drum care coboară mereu încetul cu încetul simțul auzului dispare orașul oamenii capătă proporții ireale propoziții scurte flash-uri acutizează percepția urechile se micșorează până dispar nasul se retrage în carnea feței dinții se resorb picioarele ca niște coarne de melc atinse cu degete de copil se retrag în burtă și nu mai mergi ci orbitezi în jurul unei planete din beteală și globuri de pom umbra ta cade peste vitrine împodobite peste copii ce colindă cu emoția unui medic legist aflat la prima autopsie.

- 48 -

Ante Portas

Violetta Petre Am lacrima sub gene şi totuşi eu zâmbesc... În mine zace-o Ană, zidită-ntre poeme De la-nceputul lumii, când am murit puţin; Era târziu blestemul, deşi mult prea devreme Gustam cu îngeri negri din cupa cu venin.

N-am înţeles delirul scaieţilor albaştri Când am ţipat la lună. Şi ce Crai nou era!

Priveam la lumânarea din cuibul de sihaştri Şi nu ştiam că-n rugă era şi casa mea.

M-a înfiat ghiocul şi-am supt la malul mării Din scoici abandonate de valuri pe un mal; Şi am cărat toţi anii pe stâncile spinării, Fără bilet de voie şi-aproape ilegal.

Mi-a fost şi mi-este foame de zbor şi adorare, Ca orbului de soare şi însetată sunt.

Am lacrima sub gene şi, Doamne, ce mirare Că pentru toate astea, nici astăzi nu mă-ncrunt!

Revistă de literatură și artă Acarii-abandonează adăstarea, Aleargă ameţiţi. Alegorii Aritmice ascund abandonarea.

Arome-asediază atonii, Acelerând auzului, artera, Apun, apatic, aştri aurii, Arinii arhivează atmosfera.

Aspiră albul, aerul, avid Acvile-avare-abjură adorarea, Absurde aripi altoiesc arid, Agonizând amar aterizarea.

Adorm adânc aezii anonimi, Asudă axiomele-agasate, Acolo,-altundeva albastru-animi, Aici am asfinţituri adunate.

Iarnă infatuată

Aş răsări ca iarba...

Sub fularul iernii mele, tăinuiesc ninsori albastre, Să le-mpart când albul tace prin cotloane, stând la pândă; Şi-a luat nasul la purtare, iarna zbuciumelor noastre Şi ne râde-n faţă, iarăşi, cu a gerului izbândă.

Aş răsări, ca iarba, din palma ta de soare Să te mai văd, iubite, o dată cum te ştiu, Dar încă am zăpadă pe umeri şi mă doare, Că nu ştiu de-i devreme, sau poate, prea târziu

N-are teamă, nici ruşine, zburdă printre lacrimi goală Şi dansează nebuneşte, în pantofi de balerină.

E atât de nonşalantă şi atât de naturală Şi ne-ngenunchează-n albu-i, fără niciun pic de vină.

Să mă trezesc din somnul tăcerilor albastre În care mă simt bine şi n-am răspuns de dat, Când mă întrebi, iubite, de cântecele noastre.

Eu nu mai cânt, vioara, de cântec, s-a lăsat.

Şi-a luat ''la revedere'' mai acum o săptâmână, Pe sub streşini, pocăită, şi-a făcut bagaju-n grabă, Ne-a trimis un vânt de-adio, ne-a făcut uşor din mână, Lâsând primăvara-n locu-i, cu zambile, pe tarabă.

Curg sevele prin mine şi răscolesc nocturne, Ameţitoare patimi şi nu mai ştiu de pot, Să mă mai nasc vreodată din clipe taciturne Şi clocotul de vină, din mine, să-l mai scot.

Sunt vinovată, Doamne, că mor încă o dată, Când primăvara strigă, dar eu nu o aud.

Sunt încă iarnă albă, de lacrimi suspendată Şi-aş răsări ca iarba, de verde să asud.

Aici am asfinţituri adunate (tautogramă) Albastrul asfinţeşte-anevoios, Azurul amintirilor apare, Abia aud abisul auros, Adulmecând a albului ardoare.

Au aţipit acaţii arămii,

Dar, vicleană, c-un scenariu pus la punct atât de bine, S-a întors din drumu-i, piaza, mult mai aprigă şi rece.

A gonit culori şi soare şi din mine şi din tine Şi cu gerul şi îngheţul se distrează şi petrece.

-Râzi şi cântă, nici nu-mi pasă, ceasul ţi-a sunat a ducă.

Cine râde mai la urmă, e mai câştigat, se spune.

Te voi exila-n deşerturi, şi-ai să stai pe coji de nucă, Să nu ai pe nimeni, hoaţo, a lovi şi indispune.

Să te văd atunci, de-ţi arde, să mai defilezi făloasă, Ca o divă pe un podium, în aplauze de gheaţă!

Ai să baţi la uşi închise, draga mea, Cenuşăreasă Şi te-or sfârteca toţi câinii, pe-un covor plin de verdeaţă...

- 49 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă Pentru mine orice răsărit e un loc verde tămăduind deznădejdi. În lumină nu trebuie să scuipi! În Lumină trebuie să cauți!

Iarnă

Banal

N-am loc în mine de atâta iarnă!

Mi s-au depus zăpezile pe glezne când ochiul vremii a-nceput să cearnă lumină albă-n neștiute bezne.

Specia mea e pe cale de dispariție și eu mă gândesc la lucruri banale: număr virgulele dintr-un text, fac analiza cuvintelor înlocuite cu simboluri de pe tastatură, glumesc, online cu mai tinerii mei, dragi poeți și, mă gândesc la propria-mi tinerețe ca, la o iarbă căreia i s-a dat arest la domiciliu, mă gândesc la Crăciun și Revelion, curățenie, sarmale, cârnați și tort, nu neapărat în acestă ordine.

Vin ierni cu sărbători nepământene, fierbinți zăpezi cu doruri netrăite vor prinde-n mine rădăcini perene cărări din ce în ce mai troienite. Îmi sunt puțin din tot ce astăzi doare.

Foc încă viu cu flacăra-n amiază.

Când mi s-o prinde iarna de picioare veni-vor cerbii și vor sta de pază.

Ce naltă-mi va părea atunci pădurea încremenită-n scânteieri albastre când sufletu-mi hălăduind aiurea va descifra esența lumii noastre!

Special Întotdeauna am cerul meu în care nu depozitez cadavre.

Lumea stă mereu într-un picior de lemn și așteaptă să se clatine hotarul ca-ntr-un exercițiu cu arme de recuzită simțurile mele pun stăpânire pe aer și adulmecă mirosul curat, de brad sărman supus unor pofte efemere și răscolesc în cătarea celei mai kitchoase rochii strălucitoare menită să defileze pe drumul din ce în ce mai scurt al luminii de a doua zi.

În înfumurarea lor/ oamenii sunt capabili să facă rău până şi propriilor umbre/ nu păşim peste nisipuri/ călcăm/apăsat/peste orice suflet/ terciuim viaţa până la putred/ egali cu egalul destrămărilor noastre/ piatră la temelia slăbiciunilor/ nu ştiu ce cuvânt mai defineşte umanul / la sfârşitul fiecărei zile/ ţipăm între zidurile ospiciilor crescute în carne.

- 50 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MIHAELA AIONESEI *

Stări * Fericirea e o farsă.

Fericirea e o închipuire.

Fericirea este o nenorocire bine regizată.

Ea are chipul cerșetorului din colț care în loc de un colț de pîine primește cutii cu chibrituri să aprindă ziua luna focul.

Cu tălpile fumegînd spaimele fug ca și foamea spaimele așteaptă ca și setea pînă le vine rîndul în fața unui automat de cafea apoi își fac cruce și pleacă... (fericirea ca și moartea o artă) * În oameni, între oameni stau biserici goale - de suflet de lacrimi de rugăciune. În biserici sfinții caută ziua de mîine.

Cîini fără covrigi în coadă urcă scările, apoi în clopotniță și mai sus spre Golgota.

Vine moartea ca un greiere mare și negru, îmi suflă pămînt în ceafă și-mi spune să închid ochii.

Eu îi ofer în schimb un scaun și o cană cu apă.

Pleacă.

Vine moartea scrîșnind stele negre în dinți, ochiii ei ca două sfere taie aerul în fîșii.

Mă răzvrătesc în umbra de coasă și-i spun să mă lase că nu mă încape. Îi pun crucea mea în spate o ia blestemînd și pleacă.

Vine moartea iar și iar ca o negură/ ca o apă...

O alung și-i spun să nu mai dea buzna în casă.

Cum să plec în pijamaua cu iepuri roz și fundițe în codițe, la groapă?!

* Cînd inspir simt în plămîni cum se umflă pămîntul aerul împinge viața în ochi din ei ies doi cerșetori grăbiți. În oameni nu-i nimeni...

Pe stradă un cîine cu un covrig în coadă așteaptă... mă așteaptă? (În gură-mi cresc ierburi) * Apele vin învolburate...

Apele ne strigă pe nume păcatele: trufie, îngîmfare, iubire de arginți, mîndria, mînia...

Sufletele strigă: -Îndurare!

Apele...

-Prea mult întuneric este în voi nu se mai vede în lume om cu om, cu urgie venim uneori să vă întrebăm: - Când ați sădit ultima oară un pom?!

(Apele)

(Moartea e un greiere nu mă încape) ** Orașul acesta e un vierme peste care cad pînze de mătase în urmă lumea rămîne același cocon înghițit de un monstru cu șapte capete,

plantăm de zor într-un ogor trestii de zahăr Pe străzi o lumînare să respirăm rămasă de la înmormîntarea de ieri ne-ar trebui un cordon ombilical aleargă să agațe într-un cui același prin care se hrănește Dumnezeu. păreri de rău.

(Cocon)

- 51 -

* Lumea se așteaptă să fiu mereu la înălțimea ei eu mă zbat într-o picătură de sînge să-mi fie zorii și genele mai lungi să-mi pot deschide pleoapa pînă unde se odihneșc mama și tata.

Ea nu știe că am obosit și că pînă dimineața mă trage afară din mine groapa.

(Groapa)

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Emil Almășan Sufletul părinților mei Pentru fiecare cuvânt pe care-l rostesc mă așez îngenunchi și sărut chipul mamei, nepământesc, din icoana trecerii sale în veșnicul lut Mai frumoși ca o toamnă bogată, ochii ei mă privesc, iertător.

Toată viața îmi e luminată de sufletu-i plin de iubire și dor Pentru fiecare cuvânt pe care îl scriu, mi-aș pune inima-n palme, să-i mulțumesc tatălui meu, ca și cum ar fi viu și-mi calcă alături, să nu rătăcesc Îmi vine să strig, fericit, către stele, că ochii-mi sunt plini de privirile lui, că îl simt în tristețile și-n iubirile mele, mai frumos decât toate icoanele puse în cui Poate de-aceea, când în mine-i târziu, colindă prin ceruri un cântec de tei, că în numele dragostei, și-al dorului, scriu cu sufletul părinților mei.

În numele dragostei

Cuvântul acesta, spre ceruri, mereu, lumina nădejdii ne-o suie, că între țărână și Dumnezeu nimic, fără dragoste, nu e.

Scrisoare lui Serghei Esenin Ce mai faci, Serghei Esenin? Ce e viața noastra dincolo de moarte?

Până trecem căile lactee ce lumini pogoară să ne poarte?

Spune-mi dacă stepele rusești le-ai luat în cântec după tine, și tăcerea bolților cerești te-a primit așa cum se cuvine.

Spune-mi dacă-n ceruri îngerești dorul mamei sfânt îl mai asculți?

Dacă tot așa de tânăr ești?

Dacă tot despre iubire cânți? Ți-ai găsit odihna? Poți, întruna, să petreci, să cânți și să iubești?

Sau și-acolo îți vânează vina tot siberiile omenești?

Câte-o lacrimă,târziu, să cadă, lasă câteodată către noi, semn că-i doar o nuntă de zăpadă judecata noastră de apoi.

Dinspre noi, nimic nu-i nou sub soare, cum ne știi ne trecem pe pământ…

Uneori doar sufletul ne doare, parc-ar fi gonit de ger și vânt.

Prin mesteceni și parfum de tei versul tău răsună mai departe…

Binecuvântat să fii, Serghei, că trăiești si dincolo de moarte.

În numele dragostei, fără-nceput și fără sfârșit, iertătoare, doar inima, prin vreme, e scut, bătând îndelung răbdătoare.

Vindecare

Ne este-ntruparea acestei scântei în suflet și leac, dar și boală, și ardem, întregi, în numele ei, nădejde fără-ndoială.

Mă vindec încet, în tăcere, de rănile care mă mistuie, greu. Și binecuvânt adânca durere prin care văd limpede sufletul meu

De-ar fi munți de aur s-avem sub picioare prin glorii, bogați, să ne poarte, fără dragoste-am fi o-ntâmplare din naștere până la moarte.

Nimeni nu mă știe, nu mă cunoaște.

Am fost o fărâmă de lacrimi și sânge…

Dau veșnicia în care-aș renaște pe clipa în care în brațe m-ai strânge.

În numele ei, atât de curat, ne naștem și trecem pe lume, și doar ce-am iubit și ce am iertat din numele nostru rămâne.

De inima ta mă desparte un timp despre care mă tem să vorbesc... Între mine și tine e numai o moarte, și cuvintele-n care, azi, te zidesc.

- 52 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Florentina Loredana Dalian Ningea în decembrie „Și astfel, coborâse o liniște ca la început de lume...”

Adela dădu ușor ultima pagină, închise cartea și rămase așa, multă vreme, pe gânduri, privind în tavan. O stăpânea aceeași senzație de gol, de neîmplinire, ca de fiecare dată când termina de citit cărțile lui Dorin Zahanagiu. Încerca să și-l imagineze, se întreba, destul de intrigată, de ce tipul nu-și dăduse nicio fotografie pe nicăieri, în epoca internetului, când toată lumea postează mai cu seamă poze: poze de la la masă, poze de pe casă, din grădină, din față, din profil... Își zise că, probabil, asta îi mărea aura misterioasă, dând o anume greutate personajelor sale. Cărțile lui o dădeau cu capul de toți pereții, ștergeau cu ea pe jos, o terminau psihic, dar o și înălțau sus, sus de tot, departe de lumea cu toate ale ei. Îi lăsau o stare de suflet plâns, dar plânsul ăla bun, care nu doare, ci alină. Căpătase o obsesie: trebuia să-l vadă! Să-l privească, să-i audă vocea, să-l simtă. Nu se mai putea altfel, nu se mai putea. „Tâmpito, te-ai îndrăgostit de-o fantomă!”, își spunea în rarele momente de luciditate. Cum e posibil să înceapă să te obsedeze un om pe care nu-l cunoști, să te îndrăgostești de el doar prin scrisul lui, să simți nevoia prezenței sale fizice? Nu-i vorbă, se mai îndrăgostise ea și de actori de film, chiar și morți, d-ăia care făcuseră filmul pe vremea când ea nici nu se născuse, dar măcar ei îi ofertaseră o imagine, fie ea și numai pe o peliculă veche de film alb-negru. Nici măcar nu știa dacă e tânăr sau bătrân, brunet sau cărunt, înalt sau pitic. Dar, atunci când încerca să și-l imagineze, nu-l vedea altfel decât tânăr și frumos, cât mai apropiat de imaginea asistentului aceluia din facultate, care îi plăcea tare mult, dar la care nici nu îndrăznea să ridice ochii, deși era doar cu vreo doi ani mai mare decât ea. În mintea-i de copil nepurtat prin saloane, catedra interpusă între ei era o barieră suficient de puternică încât să împiedice numai gândul. O bleagă, asta fusese toată viața. Dar acum era hotărâtă să facă ce-o face și să-și întâlnească idolul necunoscut.

Nu fusese prea greu. Pe coperta interioară a cărții, autorul își lăsase adresa de e-mail. Prinse curaj și îi scrise. Despre cărțile lui, despre stările ei, când le citea, despre ce credea ea cu privire la un personaj sau la o situație creată, despre câte și mai câte. Evident, avusese grijă să nu se dea de gol în ce privește sentimentele față de el, sau cel puțin așa credea. Ce fericire când, peste două zile, primi răspunsul! Au purtat conversații lungi, numai prin e-mail, câteva luni de zile și, cu dibăcia pe care o au doar femeile îndrăgostite, reușise să afle câteva lucruri despre el: erau apropiați ca vârstă, el avea cu vreo 4 ani mai mult, era necăsătorit, mai exact divorțat și avea o fată care, după divorț, rămăsese cu el. Asta i se păruse foarte interesant. Sunt rare cazurile unor tați singuri care-și cresc fetele. Aflase chiar și unele obiceiuri pe care le are când scrie, despre corvezile zilnice, despre activitatea lui dincolo de scris; numai un lucru rămăsese învăluit în mister: imaginea lui.

Nu mai știa care dintre ei propusese să se întâlnească. De fapt, ideea se născuse firesc, nici nu mai avea importanță cine avusese inițiativa. Hotărâseră să se vadă în București, la el, într-una din zilele în care Mioara, fiica lui, se afla în vacanța de iarnă la mama sa. Agitația care-o cuprinsese a împiedicat-o să facă orice altceva în afară de visat. Își imagina de zeci de ori pe zi întâlnirea lor, cum se vor privi, ce-și vor spune, cum se vor îmbrățișa, cum își vor petrece împreună sărbătorile și poate tot restul vieții. Căci da, se vorbise și despre asta și era clar că nici ea nu-i era lui indiferentă. Adela își spunea că așa arată fericirea și nu avea decât o singură emoție: aceea că ea ar putea să-i placă prea puțin sau deloc.

Zilele se scurtaseră, nopțile deveniseră reci și ziua mult așteptată se apropia.

Era sâmbătă. Când a coborât în stația de tramvai, gătită ca de nuntă, făcu ochii roată peste toată mulțimea care părea să nu aibă nimic de făcut, dar nu i se păru că vede nicăieri pe cel care, cu siguranță, o aștepta. La un moment dat, se desprinse un bărbat cu un buchet de trandafiri în mână, îmbrăcat sport, dar cu gust, și care părea că se îndreaptă hotărât către ea. „Nu poate fi el”, își zise, când îi studie chipul. „Nu, nici vorbă să fie el! Figura aceasta asimetrică, aproape buhăită, cu ochii mici, trași mult înspre frunte, cu dinții care nu au loc în gură, cu zâmbetul acela strâmb... Nu, nu! Scriitorul meu nu poate fi purtătorul unui astfel de chip!

Cu niciun chip!” Și totuși...

- Eu sunt Dorin, i se adresă gura pe care nasul făcea eforturi s-o acopere.

O mie de gânduri îi treceau prin cap. Mai întâi, își propusese să fugă. Că doar nici el nu știa cum arată ea, putea să creadă că n-a venit. Dispărea și gata. Dar uimirea în care căzuse o împiedica să facă orice gest.

Involuntar, imaginea lui reală se suprapunea în mintea ei peste cea pe care și-o formase în lunile de conversații amoroase și, Doamne! - era mai ușor să suprapui imaginea unui struț peste cea a unei feline. Astea două se asemănau mai mult decât imaginea ei falsă peste cea nedrept de reală care se înțepenise în fața ei, fără vreun gând de abandon. Și ce trup frumos avea, ce bine legat, ce alură sportivă, ce voce frumoasă! Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate calitățile din lume, dar toate anihilate de... „Doamne, de ce l-ai pedepsit cu

- 53 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!” Când a formulat gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit florile și a îmbrățișat-o.

S-au sărutat pe obraji, ceea ce i-a dat prilejul să-i simtă coșurile. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din jenă, poate și din milă.

S-au plimbat o vreme, au vorbit, cam stingheri la început. „Mă voi obișnui, își spunea Adela. Nu-i așa că, după ce stai mai mult în preajma oamenilor urâți, mai ales dacă sunt buni la suflet și inteligenți și cu simțul umorului, bașca scriitori nemaipomeniți, te obișnuiești cu ei și nu-ți mai par deloc urâți?” Îl studia discret din diverse unghiuri, sperând zadarnic să găsească unul mai favorabil. „Pentru început, până mă obișnuiesc, îl voi privi doar din unghiul acela care-l avantajează, apoi, cu timpul...” Dar concluzia la care ajunsese era că Dorin nu arăta acceptabil decât privit din spate.

După ce au colindat un timp, i-a propus să urce la el. Oricum, ce mai conta? În hol, i-a luat haina de pe umeri și a strâns-o ușor în brațe. O atingere atât de caldă. Dacă închidea ochii, era perfect. „Râzi de mine, Doamne?

Când l-am cunoscut pe frumosul ăla de la care nu mi-aș mai fi luat ochii, cu care aș fi plecat până la capătul lumii, a trebuit să aflu că e însurat. Și-acum? Ce lecție trebuie să învăț? Știu, știu că am o problemă! Nu judec oamenii după chip, dar dacă nu pot să...”

Așezată în fotoliu, sorbea din vinul aromat și pufăia dintr-o țigară. În încercarea de a-și încălzi inima și atmosfera, își amintea pasaje întregi din scrierile lui, pe care le citise de nenumărate ori, pe care le știa pe de rost, care-i creaseră stări de beție spirituală. Degeaba! Dorin se așezase pe covor și o privea cu mare drag. Își lipi buzele de mătasea ciorapilor, undeva puțin deasupra genunchiului. Adela nu mai voia să închidă ochii. „ Dacă tot trebuie să beau otrava, s-o beau măcar până la capăt.” Deodată o cuprinse o imensă milă: de el, de simțămintele ei, de speranțele irosite, de nopțile pierdute cu toate mesajele frumoase dintre ei. „Ești darul meu de mâine” - fusese ultimul lui mesaj târziu în noapte. Ce mai dar! Începu să plângă, întâi doar cu lacrimi, urmate apoi de suspine adânci, de sughițuri. De ce nu putea să treacă peste handicapul acesta, care era al ei, nu al lui? Știa că oamenii nu trebuie judecați după chip, dar ce rost ar fi avut să se prefacă? La ce i-ar fi ajutat ei, la ce i-ar fi ajutat lui?

El o îmbrățișă, de data aceasta ca pe o soră, scoase o batistă și-i șterse fardurile scurse pe față.

- Ești atât de frumoasă, chiar și cu boielile astea curse pe ochi! Vezi, Adela, știam că asta se va întâmpla, dar nu m-ai fi crezut, trebuia să te convingi. Eu am greșit, cumva, am sperat... Să nu te învinuiești, te înțeleg. Nu știu dacă ai observat, în casa mea nu se află nicio oglindă. Hai, bea-ți vinul, apoi te conduc.

Când au ieșit din scara blocului, mai străini decât atunci când se întâlniseră, afară ningea. Și primul ei gând, atât de stupid, a fost: „Ninge în decembrie!” De parcă ninsoarea în decembrie ar fi fost ceva nemaivăzut, nemaiîntâmplat. De parcă s-ar fi pus să ningă în mijlocul verii. Frigul îi pătrunse toată ființa, iar blana de vulpe abia dacă o mai încălzea. Orașul era luminat de sute de beculețe și ornamente de Crăciun, o imagine ce o făcu să simtă mai puternic frigul din ea. Ningea în decembrie și, între ei, coborâse o liniște ca la început de lume…

Ca-ntr-un balet de Ceaikovski Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.

Cortina cade greu peste vise, peste iluzii, peste închipuirile toate.

Luminile se aprind, dar vezi numai praful înălţându-se fir cu fir umplând până la refuz golul din vieţile atâtor muritori, golul atâtor singurătăţi, golul acesta atât de plin de nimic şi de praf.

Actorii îşi leapădă personajele până la următoarea reprezentaţie când iar or să facă frumos.

Unii mai rămân machiaţi – o prelungire a iluziei că încă mai sunt aceia care nu sunt, aceia care n-au fost şi nu vor fi niciodată.

Iat-o pe regina-mamă, şi-a dat rochia jos, fumează, îmbrăcată-n crinolină.

Cineva bate la uşă – nişte flori.

Ah, florile! Ţigara a ajuns la filtru, cade, uitată, în scrumieră, crinolina cade şi ea, căzute sunt toate…

Gata! Înapoi la pereţii tăi!

Două ore ai fost regină-mamă, acum te-aşteaptă vasele-n chiuvetă (poezie curată!), oglinzile mincinoase şi liniştea care-ţi perforează timpanul.

Te uiţi la ceas, ceasul se uită la tine, te uiţi la timp, el te uită.

Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei – Ofelia cea ingenuă, atât de blondă şi cu ochi atât de nedrept verzi, frumoşii ochi verzi, cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate.

Nu te mai iluziona!

Rolul Ofeliei nu-ţi va mai fi atribuit niciodată.

Secundele glorie tale fac piruete, Priveşte-le cât de frumos pleacă una câte una, ca-ntr-un balet de Ceaicovski... (din volumul „Domnișoara Nimeni”)

- 54 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valeria Manta Tăicuțu

Satul din amintire Fevronia Spirescu, în cuvintele așternute pe ultima copertă a volumului „Rădăcinile” (Fundația Culturală Antares, 2017), dă de înțeles că întotdeauna trecem prin copilărie alături de oameni despre care nu știm câtă importanță vor căpăta mai târziu în casa sufletului construită și cu ajutorul lor; devenit cronotop, satul copilăriei este populat cu acei formatori neștiuți, cu nume mai mult sau mai puțin ciudate: Costică Hoa, Maranda lu Șpițu, Matilda, Maria, Ioana, Betegărița, Mărgărinta lui Betegaru, Miai al lui Gurlui, Costică Ghervasă și sumedenie de alte figuri scoase în relief ori înfundate în canavaua pe care stă brodată imaginea unui sat venit de departe, din memoria afectivă.

Prozopoemele incluse în volum se remarcă prin umor și oralitate, sunt vii și nu caută „efectele speciale” care să ducă cu gândul la o elaborată/ premeditată regie. Cartea spune o poveste alcătuită din secvențe de viață aduse în prezentul lecturii, dar și al scrierii. Poeta este deopotrivă personaj, martor și narator al scenelor pe care le plasează într-un prezent continuu: o nuntă aranjată („Și s-a dus Maria după el,/ Mai mult au dus-o./ Plângea Maria și druștele chiuiau./ Așa trebuie./ Să plângă mireasa./ A plâns și nu s-a mai oprit” – „omul de pe cutia cu cremă”), un priveghi („Mare boierie la tine-aici, cuscră Anică,/ tare bine-i, dormi ca mortu singur în pat,/ pot să-ntind și unghiile de la picioare,/ Mă chitesc eu că nu-i rău deloc să fii mort./ Stai așa cu nasu-n sus a fudulie/ cu mânurile la subraț ca duminica la poartă,/ da pe năsălie” – „Și zici că nu vrei cu sfoara…”), muncă, certuri, beții, scandaluri, încornorări de soț, depravare sătească, dar și scene înduioșătoare din universul copiilor, pe scurt, o micromonografie a unui sat cu bunele și cu relele lui. Importantă nu este totuși povestea recompusă din fragmente, ci ceea ce se ascunde în culisele ei, respectiv nevoia de a recupera un spațiu, un timp și un sentiment aparent pierdute.

Viața din mediul rural nu este nici roz-bonbon, cum au înfățișat-o idiliștii/ pășuniștii, nici de un realism feroce, ca în romanele impuse de canonul literar. Fevronia Spirescu își plasează satul recompus din memorie undeva între imaginea oferită de Marin Sorescu (v. „La lilieci”) și cea persiflată de Topârceanu după celebra poezie a lui Depărățeanu: un cronotop tragicomic, în care toată lumea (vie sau moartă) se află într-un dialog continuu, din întretăierea replicilor luând contur mici narațiuni despre tot ceea ce se poate întâmpla într-un sat zi de zi și an de an, din zorii zilei până noaptea târziu.

Un nucleu narativ se intitulează „Ursu” și emoționează prin simplitate și tragism: un cățel căruia nici nu i-au dat ochii este crescut de Ilie și de țața Anica până-și schimbă porecla din Scâncitu în Ursu și este ucis din greșeală de stăpâna lui, la nervi, cu foarfecele de tuns oile; vina cade pe niște ciobani, dar suferința este reală: „A plâns Ilie, a plâns și țața Anica,/ fiecare în legea lui./ Ursu n-a avut înlocuitor./ A murit țața Anica,/ N-a luat cu ea minciuna, da nici Ilie n-a aflat./ S-a spovedit cu durere nepoatelor,/ n-a plecat cu ea…/ dincolo./ Nu se cade” ( „Ursu”). Într-o altă secvență, intitulată „După casă la Țugui”, obiceiurile străvechi de mutilare a trupului și sufletului de copil prin măritișuri silite sunt rememorate fără patimă și mânie, cu un lirism care trădează percepția delicat-feminină a naratorului-martor: Aglăița este descoperită jucându-se cu păpușile, după ce fuge de la propria nuntă: „În căruța plină cu velințe și perne se sufocau/ într-un bariș înflorat/ două păpuși de porumb cu păr de mătase,/ gătite frumos/ cu rochițe de hârtie creponată./ Două luni a dormit Aglăița cu soacră-sa și cu/ păpușile/ Nu prea știa ce-i cu ea./ Când a

- 55 20 --

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

aflat, a fugit acasă/ După trei zile a trebuit să se-ntoarcă/ fără păpuși,/ la Vasile, adică la casa ei cea mare,/ N-a avut încotro./ avea cinșpe ani și era/ măritată”.

Prin povestea satului său, Fevronia Spirescu recuperează obiceiuri, tradiții, mituri, întâmplări și oameni care au fost, dar care nu merită aruncați definitiv în uitare, oricât de modestă le-a fost condiția, oricât de banal și lipsit de strălucire – traiul. Căci, spune poeta pe ultima copertă a volumului: „Închin aceste cuvinte firului de iarbă (…) dar mai ales oamenilor, oamenilor care, chiar fără voia lor, mi-au modelat mintea și sufletul”. *Fevronia Spirescu: „Rădăcinile”, Ed. Fundația Culturală Antares, 2017

DUMITRU ION DINCĂ

Și parca mirosea a veșnicie Prezență discretă, o ființă diafană, de un bun simț rar întâlnit, în fond trăsături care definesc personalitatea omului și scriitorului, Gina Zaharia precizează pe copertele cărților recent apărute „Nomade” și „La est de tine” cuvântul poezii.

De regulă autorii sunt seduși de termenul de poeme, alții de elegii, așa cum a făcut-o în decembrie 1883 Maiorescu cu primul volum al lui Eminescu, pe care-l intitulează chiar „Poezii” și care pentru toți aspiranții la nemurire ar trebui să constituie un reper fundamental. Într-o primă etapă, pentru că vorbim despre „Nomade”, povara cuvântului e înrobitoare, instincual, poeta nemaisuportând acumulările dintr-o serie de trăiri care-i aparțin numai ei, și decupează parcă segmente dintr-o realitate aproape devoratoare: „dintr-o dată sosiseră cocorii/ în ronduri de gală/ aveau voci din firele dragostei/ unele mai îndrăznețe/ altele coborâte din picturi emotive/ m-au înlănțuit pe loc/ am aflat/ cântecul temnițelor e o invenție a fericirii... („prin jocuri cardinale”) sau... ”știi semnul acela șerpuit din mijlocul pădurii/ tăietorii de lemne au crezut că pot face din el cea mai bună/ vioară/ de copacul misterios nici vorbă...” („prețul unui veac fără tine”).

Poemele curg într-o simetrie proprie trăirilor sale încât „bietul actor e nevoit să improvizeze rolul scenariului, violonistul încurcă ariile, astfel că poeta se regăsește cu brațul plin de săgeți ca să poată evada cu iubitul din toate grotele”.

Mi se pare a fi „Nomade”, dacă nu greșesc cumva, o continuare a „Talazurilor”, precedenta carte de poezie în care eroina se aseamănă cu acel Ulise la întoarcerea lui din cruciada la care l-au proviocat semenii, dând o altă perspectivă, universul poetic căpătând proporțiile unui decor cunoscut parcă, datorită utilizării simbolurilor care nu sunt altceva decât elemente de rutină cotidiană.

Cealaltă față a medaliei e cuceritoare prin capacitatea poetei de a reda imagini aproape obișnuite aș zice, dar cu o forță de sugestie seducătoare, cum numai la Ana Blandiana am mai întâlnit: („Știu puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc copii/ E marea lege a maculării/ Tributul pentru a trăi” – „Călcâiul vulnerabil”) sau la Ileana Mălăncioiu, în prima ei carte ”Pasărea tăiată” și apoi în „Către Ieronim”. Iată numai două strofe din poezia „Dor” a Ginei Zaharia care sugerează afinitatea ei cu poetele amintite: „Îi stralucea, la piept, un soare mut,/ Și-avea, de-acum, lumină și durere,/ Apoi s-a îndreptat spre-un țărm de lut./ Curgeau, din cer, și mir și mângâiere. /Dar am rămas, în gol, cu mâna-ntinsă, / De nicăieri, s-a arătat un nor./ Înger iubit, îți las poarta deschisă,/ Poate-ți va fi, la noapte, iarăși dor!”

De altfel maestrul Daniel Cristea-Enache a sesizat esențialul în textul de pe coperta a IV- a, mai ales că interviurile sale cu marea poetă Ileana Mălăncioiu reunite într-o carte, zguduie încă numai acele conștiințe pentru care arta e miracol și spaime.

- 56 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Meravei Laurenţiu Belizan și suprarealismul contemporan în volumul „selfie cu Dumnezeu” La un an de la apariția la editura Humanitas, a volumului „Pereidolia”, în urma câştigării „ Concursului de Debut Literar UniCredit”, ediţia a IV-a, 2011 și distins cu Premiul Opera Prima la Festivalul Internaţional ,,Tudor Arghezi”, ediţia a XXXII-a, 2012, organizat de Consiliul judeţean Gorj în colaborare cu Uniunea Scriitorilor, poetul buzoian Laurențiu Belizan, rupe gura târgului, cum s-ar spune, cu un alt volum intitulat la fel de calofil ca și primul: „Onirograme”, tipărit la editura Editgraph din Buzău, distins cu Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U. S.R., la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a VII-a, 2013, organizat de Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău. Cele două volume s-au impus din start pe piața lirică suscitând atenția unor nume grele ale criticii cum ar fi: Gellu Dorian, Horia Gârbea, Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Marin Ifrim, Mioara Bahna, Lucian Mănăilescu, Ion Roşioru, Tudor I. Cicu, Adrian Botez, Andrei Velea, Mircea Stâncel, Silviu Guga. În anul 2015, tot la editura Rafet apare „selfie cu Dumnezeu”, urmare a Premiul ,,Mircea Micu” pentru poezie, obținut în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia a VIII-a , 2015. Volumul va fi distins cu: Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U.S.R., pentru volumul ,,selfie cu Dumnezeu”, la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a IX-a, 2016, organizat de Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău. Cu alte cuvinte Buzăul știe să-și onoreze și promoveze oamenii de talent, poetul Laurențiu Belizan fiind unul dintre merituoșii poeți nu doar talentat, dar și implicat în viața literară buzoiană. Este co-fondator şi preşedinte al Cenaclului „Ante Portas”, înfiinţat în august 2013 sub egida „Casei de cultură a sindicatelor din Buzău”. În 2015 înfiinţează şi editează împreună cu membrii cenaclului, Revista „Ante Portas”. De asemenea este membru al Cenaclului ”V.Voiculescu” din cadrul Bibliotecii județene Buzău, dar și „scriitor de onoare” al editurii Rafet pentru susținerea literaturii și culturii naționale.

Volumul de față, cu o copertă concepută inspirat de către artista Ana Maria Bogleș, împreună cu lucrările din interior, are în componență cincizeci și două de poezii, radiografii ale unei lumi alegorice în care viața se derulează pe două planuri, cel real al versului calculat, metaforelor studiate, imaginilor inteligent construite și cel oniric în care fantezia este liberă și poate evolua în tablouri fascinante, dar și terifiante. Poemele pendulează între verosimil și imaginar, între trăiri interioare, intime ale realității și exteriorizări atipice, surprinzătoare ale sentimentelor , construcțiile poetice fiind când livrești, științifice, când picturale, sculpturale, dar și sacre sau profane. Din acest dualism se naște mișcarea. Viteza de derulare a viziunilor poetice, a cadrelor, duce la formarea așa ziselor „poeme în viteză”. În toată cursa aceasta contra cronometru, metafore atipice se întrepătrund cu imaginile senzuale și sentimentele diafane, oprind timpul astfel încât în „ corpul (…) tangent la soare” care „miroase a pâine coaptă” poezia să poată crește „ din mine ca unghiile unui mort/ cu fața vitrată/ voi fugi/ ca Rimbaud/ de o frumoasă deșertăciune”, ( pag 9/ „tangent soarelui”).

Despre capacitatea imaginativă a autorului cât și despre versurile sale, pe coperta a patra a volumului „selfie cu Dumnezeu”, criticul Daniel Cristea - Enache spune: „Lumea creată și recreată prin vers, și anume prin imaginile puse în circulație, este spectacular - dinamică. Frenezia imagistică

- 57 -

și asociativă, amintind de Ilarie Vorona e tipic modernistă.”, iar criticul Ion Roșioru, în articolul intitulat „Laurențiu Belizan un poet de top”, apărut în Revista „Bucureștiul literar și artistic”, nr.1 (52), ianuarie, 2016, scria: „Poetul aci în discuție (re)pune în ecuație relația dintre real și imaginar și declară, în siaje nu mai puțin ilustre, supremația vitală a celui din urmă, deși debarasarea de îndoielile existente nu se întâmplă niciodată în realitate.”

Cascade de metafore inițiate să capteze atenția cititorului, un vocabular actualizat noilor standarde în care termeni din industria internetului sau termeni împrumutați din alte limbi fac deliciul unei pături destul de mari de cititori, sunt doar două din caracteristicile majore ale versurilor din „selfie cu Dumnezeu”. Iată câteva exemple justificative extrase numai dintr-un poem, „karaoke”, pag.11: „ stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant”, „podul este un deget al orașului pe care apa să-l muște”, „realitatea respiră altfel în tentaculele ficțiunii”, „dulapul așezat pe ușa lipsă dintre camere/ spatele lui dezmembrat prin care intram și ieșeam dintr-o lume într-alta”, „ceata lui Kusturița prin oraș ca o coadă ruptă de salamandră”, „cerul părea un club karaoke”.

Poemele lui Laurențiu Belizan beneficiază de un limbaj bazat pe un sănătos suport livresc și cultural care împreună cu imaginile metaforice rotunjesc tablouri puternice: „avea branhii în locul ochilor/ (…) mărturisesc asta cu un soi de infirmitate/ trebuia să pună catargul și camera începea să plutească/ deasupra Amazonului/ (…) / nu-i păsa că animalele se zbăteau înainte de a fi mâncate/ și cel mai frumos vers este să fie lumină/ energia statică a rochiei putea iniția combustia spontană/ a celui care îi zărea bruioanele frunții/ Proust a scris despre Odette atâtea pagini/ dar tot nu-mi dau seama cum arăta/ un străin care a văzut-o i-ar face un portret robot impecabil” ( pag. 13/ „Janus”).

Laurențiu Belizan își asumă eul liric, fiind conștient că în poezie este imperios necesar o schimbare a uzanțele vremurilor predecesoare cum ar fi limbajul simbolic perimat și trebuie deschisă o nouă epocă a poeziei contemporane. Iată de exemplu în poemul de la pag. 21, „epifanie”, o declarație de dragoste insolită, debarasată de exprimarea simbolică perimată având la bază imagini proaspete și originale și o construcție inovatoare a versului cu un limbaj pe măsură: „ te iubesc așa cum își iubește un deținut păianjenul/ strivesc zilele le pun într-un colț al ferestrei/ aștept să văd cum le mănânci/ noaptea ies din tine fire lungi rezistente/ ca niște gratii/ (…)/ acum știu”/ ar trebui să-ți dau mai mult decât inima și ficatul/ ca să-i fac loc lui Dumnezeu”.

Poezia devine o călătorie a cunoașterii în care autorul se apropie cu pași repezi de divinitate în dorința aflării adevărului suprem: „vei spune că suntem un apendice al absurdului/ precum un poem perfect rupt în bucăți și amestecat în Graal/ dar hârtia poate redeveni pom/ un pom cântând din rădăcini în urechile nopții de creatină/ (…)/ și dacă gura ar ține locul inimii/ tot nu aș întreba ce-ai face Doamne fără mine?/ aș ieși cu capul din dragostea asta/ prin oamenii-oglinzi” ( pag. 23/ „călătorie spre interior”).

Cu alte cuvinte noi suntem o oglindă pentru cei din jur iar Dumnezeu oglinda noastră. Pentru a rămâne permanent în poveste și a nu pierde contactul cu divinitatea ar trebui, cum ne sugerează poetul Laurențiu Belizan, să-l imortalizăm pe Dumnezeu, împreună cu noi, în aceeași oglindă a clipei, să ne facem un selfie cu El, de ce nu. De ce un selfie? Pentru că așa cum spune dicționarul explicativ Oxford, selfie este „o fotografie pe care o persoană și-o face sieși, în mod obișnuit cu un smartphone sau cameră web și apoi este publicată pe un site de socializare”. Ei bine, autorul volumului de față a mărit arealul publicării și nu s-a limitata la un site de socializare, ci la un întreg volum, smartphonul cu care a reușit să facă „selfie cu Dumnezeu”, fiind însuși poezia . „Dumnezeu este cel mai frumos orb/ care nu-și mai amintește nimic/ urcă prin lumina crudă precum Sisif/ reconstruiește lumea în fiecare zi” ( pag 50/ „que deus me perdoe”). Nemulțumit fiind de ce i se întâmplă și râvnind la iubirea supremă, poetul îl vede pe Dumnezeu ca pe un „zeppelin singurul adevăr al lumii” plină, sufocată de mărunțișuri și-L caută în versuri încercând din răsputeri să salveze „cuvintele amputate” de ipocrizie . Calea pe care o alege este cea a poeziei unde lucrurile sunt „orbitor de simple ” și iubirea o promisiune: „ai crede că vreau să rămân aici/ personaj în istoria asta a gesturilor mărunte/ (…)/ în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat/ se plimba prin cerul palmelor tale/ dragostea urcase multe octave/ literele scrise cu markerul/ creșteau mereu/jos lumea se zvârcolea într-un aer gotic/ pe terasa unei cafenele Tristan tăia ziarul cu mondenități/

- 58 -

sângele cuvintelor amputate se coagula rapid/ (…)/ și zeppelinul se prăbușea într-o reluare lentă/ (…)/ ar trebui să tac pentru că și diavolul citează uneori din scriptură/o să merg cât mai departe/ deși cândva șarpele a avut picioare/ iar ipocriți sunt uneori mai isteți/ mai creativi// o să merg pe drumul acesta/ lucrurile sunt orbitor de simple/ cu iubirea ta ca o primejdie/ ca o promisiune.” (pag 44/ „selfie cu Dumnezeu”) Autorul volumului „selfie cu Dumnezeu”, poate fi ușor definit ca fiind un poet de avangardă căci prin flerul artistic și literar a uzitat toată ariergarda de imagini poetice și figuri de stil, combinând imaginile vizuale cu cele olfactive, motorii sau tactile, excelând în metafore inedite, epitete stilizate sau comparații surprinzătoare. Poemele din acest volum sunt întocmai tablourilor lui Dali, imaginile fiind de o fantezie extravagantă, tulburătoare până la stupefacție. Dali vedea în mișcarea suprarealistă posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante, îmbinată cu o tehnica desăvârșită a desenului și culorii. Tot astfel poetul Laurențiu Belizan lasă frâu liber imaginației sale debordante care împreună cu vocabularul erudit, cunoștințele din diverse domenii, s-a concretizat în tablouri lirice dispersate între realitate și ficțiune. Cine știe , poate că Salvator Dali avea dreptate și „într-o zi, vom recunoaşte oficial că, ceea ce denumim realitate, este o şi mai mare iluzie decât tărâmul viselor”. Dovadă pot fi și poemele lui Laurențiu Belizan din volumul suprarealist contemporan: „selfie cu Dumnezeu”.

Lucian Mănăilescu OVIDIU CAMELIU PETRESCU - Ulise Orb (Editura “Rafet” 2017) Debut: revista NĂZUINŢE a Liceului „M. Eminescu”, din Buzău.

Este iniţiatorul şi mentorul Spiritual al Asociaţiei culturale „Renaşterea buzoiană” (2002), care a facilitat, până acum, apariţia a peste 100 de titluri de carte, precum şi editarea, începând cu anul 2004, a Almanahului „ Renaşterea Buzoiană”.

Puţine cărţi de poezie reuşesc să sintetizeze, în titlu, acel „tot” care înglobează, în germene, întregul demers liric. De ce „Ulise orb”? După părerea nostră, ficţiune numită Ulise împrumută de la Homer, părintele său literar, puterea de a vedea pe dinăuntru. Orgolios, ambiţios şi, ca toţi grecii antichităţi, înzestrat cu iscusinţa şireteniei, regele din Ithaca, pândeşte, în burta întunecată a calului de lemn, să i se împlinească destinul glorios. Mai târziu, în pâlpâirea flăcărilor printre care se întrezăresc ruinele Troiei, eroul mitologic înţelege că, de fapt, n-a fost vorba de nici o victorie.

Abia atunci începe adevărata aventură, pe drumul singurătăţii, nu către Ithaca, o ţară care nu mai există, ci spre Atlantida scufundată în abisul memoriei. Penelopa, cea de acum, ţesând pânza timpului a devenit altcineva, la fel cum Telemah şi câinele credincios sunt doar umbre ale trecutului.

Poezia domnului Ovidiu Cameliu Petrescu, înscrisă pe coordonatele ce fisurează graniţa fragilă dintre om şi eternitate, cu toate că nu are armosfera lirismului bacovian, stârneşte, şi ea, ecourile „materiei curgând”, abordând marile teme axiologice: curgerea, durata, viaţa şi moartea, iubirea speranţa şi resemnarea. Numai că, zidurile turnului său de fildeş fiind foarte înalte, lipsesc viorile, clavecinul sau melancolia suavă şi gri. Adevărurile sunt fruste şi, parcă, lipsite de orice speranţă.

Timpul este un „câine hulpav” sfâşiind amintirile, prezentul şi viitorul devin anotimpuri ale irealităţii, doar amintirile rămânând, paradoxal, durabile şi reale, în efemeritate. „Lasă-mă, din când în când,/ să rătăcesc prin gândurile tale/ Port în braţe amintirea iubirii/ precum nisipul umbre de valuri” (superbă metaforă, nu-i aşa?), poemul (Amintiri) încheindu-se cu o întrebare retorică: „Ce a mai rămas din noi/ în afara amintirilor”). Aşadar durtata este, pentru om, mai curând rememorare şi încremenire într-un album de fotografii, decât curgere.

La fel cum, în faţa Styxului, dincolo de care nimeni nu ştie ce se află, omul încearcă să evadeze din carapacea existenţei: „Am strivit bezmetic/ pendula, dar ea bate/ blând şi sinistru/ în fiecare gând/ Zac istovit în / nisipul care mă sufocă./ fuga mea s-a isprăvit” (resemnare).

- 59 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mitologia morţii este, la poet, un fel epopee a lui Ghilgameş, retrăită mereu şi mereu de cei osândiţi la căutarea „vieţii fără de moarte” , aceasta fiind, pentru om, o tentaţie şi, în egală măsură, o perpetuă înfrângere. Există însă şi o altă abordare, poate mai apropiată de genele ADN-ului nostru naţional, precum cea din Mioriţa sau din „Zâna Moarte” a Florenţei Albu, în care o bătrână îi spune fiicei, atunci când moartea bate la poartă: „Deschidei şi las-o să intre/ E şi ea o biată bătrână ca mine”.

Ultimul vers din „Resemnarea” d-lui Ovidiu Cameliu Petrescu are, cumva, aceeaşi înţeleaptă acceptare „Fuga mea s-a sfârşit”. Ideea revine şi în poemul „Căutând printre cuvinte”: „Gândul, semeţ cândva,/ priveşte tot mai des înapoi/ şi ochii tăi au secat/ aşteptând zâmbetul meu./ Pe celălat mal foşnesc/ Amintiri uscate şi teama,/ ploaia de toamnă, se adună/ prin cutele sufletului. / Îndoielile mi-au săpat/ pe chip întrebări nerostite./ Oare ce mai caut, încă?/ Tu m-ai uitat aşteptând.”.

O altă faţetă a timpului o reprezintă „relativitatea”: „Mâine este doar/ o pasăre albastră/ ce moare în fiecare clipă a zilei de azi/ Între amintire şi speranţă/ trăieşti de fapt o singură zi/ precum un fluture zburând/ într-o lume străină”.

Condiţia umană, în precaritatea ei, are însă şi o latură sublimă, pe care o dezvăluie I.L. Caragiale, comparând efemeritatea gâzei cu piramida ce înfruntă eternitatea: „Piramida e de granit, insecta de niște țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e piramidală; insecta, născută azi-dimineață, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.”

Câtă căldură umană degajă acest sentiment, în poezia intitulată Amurg: „Ce facem astă-seară, iubito?/ Simt cum sufletul tău/ se agaţă, cu disperare, / de privirile mele flămânde./ Mă scufund printre gândurile tale/ fremătând precum ierburile câmpie/ fără sfârşit sub adierea/ vântului de primăvară./ Îmbrăţişează-mă precum/ un copac îmbrăţişează păsările cerului/ Ei, nu chiar aşa de brusc! / să nu anchilozezi din nou?/ Mai bine îţi caut ochelarii/ să ne uităm, în amurgul/ blând al toamnei,/ la fotografiile unor tineri superbi,/ ce seamănă vag cu noi.”

Trăind într-o lume contorsionată de alteritate, poetul se vede pe sine într-o oglindă, sau - mai curând - într-un labirint de oglinzi: „Din oglindă mă priveşte/ un străin, iar vorbele lui/ mă lovesc ca nişte pietre ascuţite” (Visuri uitate) Şi totuşi: „Doar când visez în nopţile de primăvară/ mă mai simt tânăr/ şi strâng sub ploape florile speranţei” O a doua faţetă a alterităţii sunt... ceilalţi, adică infernul implacabil al lui Sartre: „Gândaci bezmetici,/ mişună prin mizeria lumii/ şi credem că descoperim/ sensurile existenţei:/ Iată adevărul! (...)

Fără să simţim/ viaţa ne devoră lent,/ ca o plantă carnivoră şi/ lumea noastră moare/ odată cu noi/ şi cu gândurile noastre” Gândaci besmetici). (Este o lume globalizată, ce ne transformă, aşa cum spunea un poet: „în colecţionari de fapte rare, care trădează canalia din om”. Iată o priecţie a individului secolului XXI, devenit exponat omniprezent în muzeele figurilor de ceară, aceste falsuri condamnate la... celebritate: „Când dai mâna cu un om,/ puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte,/ undeva, ascuns înlăuntru lui,/ este un altul mic şi urât,/ care spumegă de furie,/ imaginându-şi că tu ai fi fericit” Nu puteau să lipsească, din opera unei personalităţi care s-a implicat benefic, întotdeauna, în social, poezia patriotică de bună factură. Din nefericire, istoria, identitatea pe care ea ne-o conferă este, tot mai mult o aproximare; oamenii o trăiesc, dar nu mai au memoria ei. Din fericire, ne spune poetul, munţii stau cu frunţile printre nori: „Ei nu au mers niciodată/ nici la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny”. „De vom fi precum munţii”, cu alte cuvinte dacă vom trăi cu viteza stâncilor: „...vom simţi/ stropul de veşnicie/ rătăcit în suflet”. Patria, adaugă dl. Ovidiu Petrescu într-un alt poem, este dincolo de bine şi dincoace de rău: „alunec pe-o lacrimă/ în adâncul sufletului/ şi-mi regăsesc patria/ zgribulită perintre amintiri” Ticăloşită sau nu Patria rămâne, aşadar, un punct de reper, o graniţă care ne apară de armatele migratoare ale haosului: „Numai aici, între prieteni,/ fântânile fără cumpănă? ale sufletului meu/ se umplu de linişte.”

Concluzionând, trebuie să ne amintim cuvintele Mântuitorului, reproduse în Evanghelia după Matei, al căror înţeles este mult mai profund decât acceptarea zădărniciei: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie?

Au trestie clătinată de vânt” (Matei – 11,7) . Completarea o aduce Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide...”

- 60 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă nele acestuia bradul apare cât un mijloc de haiduc.”

Traseul Luanei nu e un drum idilic.

Poți aluneca foarte ușor pe „treptele înverzite din stâncă”. Însă, vă garantez, merită tot riscul! După ce am ajuns sus la Bisericuță am simțit o fericire imensă, de parcă Domnul m-a binecuvântat! Și da, aici era încă zăpadă!

Jurnal de călătorie Laura Cozma Țara Luanei - O lume de basm sau un adevăr crud?

Cum ne petrecem concediul? Nu știu despre voi, dar eu ador natura cu peisajele ei rupte din Rai. De aceea, destinația mea de relaxare și provocare, într-o zi din săptămâna mare, a fost Țara Luanei. Cu alte cuvinte, așezările rupestre situate în satul Nucu, comuna Bozioru, din județul Buzău.

E pentru prima dată când nu-mi găsesc cuvintele să descriu ceva. E un loc în care gândurile ți se desprind de realitate. Globul ocular ți se umple de frumos, iar inima parcă se înalță la Dumnezeu.

Desigur! Nu oricine poate ajunge până aici. Drumul e destul de neplăcut. Abrupt, neasfaltat și cam lipsit de indicatoare.

După ce găsești într-un final harta locului, descoperi cele 4 circuite. Toate par interesante și au un punct comun de plecare: Poiana Cozanei.

Dar nu ai cum să nu te întrebi ce circuit ai vrea să alegi. Întrebarea reală este, de fapt, cum ajungi de la panoul de informare până în poiană?

Poate ai vrea să renunți, pentru că în față ai doar o singură alegere: un pârâu. Și da, îți trebuie puțină nebunie. Intrarea e chiar prin el. Dacă ești un o persoană sportivă, e chiar plăcut. Se traversează relativ ușor, pe pietre.

Ce să vă mai spun? După ce ieșiți din albia pârâului aveți grijă. Sunt două drumuri. Unul, evident, duce spre o fundătură! Precum se spune: drumul liniștit și lung e cel mai sigur. Totul e să ajungi în poiană. Peisajul te va desprinde de pe pământ!

Poate datorită orei, am ales să urc doar până la schitul lui Ioan Boboslov (cunoscută ca Bisericuța lui Iosif). Schitul e săpat într-o stâncă uriașă și e atestat documentar din 1587. Aici veți întâlni și un brad, numit „catarg al Carpaților”.

Se spune că „în 1871 când Alexandru Odobescu vizita zona însoțit de pictorul H. Trenk, în dese-

- 61 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă Şi chiar dacă am albit, Corazonul meu o vrea.

ICA UNGUREANU

Lângă dânsa, fericit, Urc în ceru-al nouălea, Sunt un tip îndrăgostit, Însă nu oricum, lulea.

Ridendo castigat mores?

De-ar fi s-o tălmăcim cum se cuvine, Zicala asta pare-a fi nedreaptă, Căci unii sunt aşa de plini de sine, Încât spre derizoriu se îndreaptă.

Românii -despre criză Ei nu disperă niciodată, Ci, optimişti cum sunt, din fire, Consideră că le-a fost dată Ca test de supravieţuire. În urma unui picnic Constat, ca orice bun român Că, dup-o masă copioasă, Doar ambalajele rămân; Gunoaiele... s-au dus acasă.

Rugă Fă, Doamne, o minune şi-l ridică Pe Cuza Vodă azi din ţintirim, Că umblă unii cu ocaua mică Şi n-am găsit o-cale să-i oprim.

Moştenirea Pe-acest frumos picior de plai De la strămoşul nostru, dacul, Am moştenit un colţ de Rai... În care-şi vâră coada dracul.

Ora de geografie

Că poate-acolo voi găsi Mireasă pentru socrul meu.

Rondelul caţei mele

Azi, când am sărbătorit Valentină’s day cu ea, Printre stele am plutit...

Te sărut, butelca mea!

Să-ţi fie gura de ocară, Marghioala mea, cu chip nasol, Căci te făcuseşi foc şi pară, Când am venit acas’ matol!

Sunt un om îndrăgostit.

Dar îţi promit că mâine seară, Mă-nec din nou în alcool, Să-ţi fie gura de ocară, Marghioala mea, cu chip nasol!

- Cristosu’ mă-tii, iar eşti beat! Înjură biata soţioară Pe soţul care, tămâiat, Se clatină pe ulicioară.

O, cât aş vrea, stricata-ţi moară Ce turuie mereu în gol, Să ţi-o astup cu câlţi şi ceară, Pupa-te-ar porcii din ocol,

În şanţ, a nu ştiu câta oară, Privind la el cum zace lat, Înjură biata soţioară: -Cristosu’ mă-tii, iar eşti beat!”

Să-ţi fie gura de ocară!

De Paşti, când tuşa Mărioară I-a zis: „Cristos a înviat!”

Ea îi răspunse într-o doară: -Tuşico, nu-i adevărat,

Rondelul pomicultorului şi al consoartei „altoite” De câte ori lua cuvântul, Cu coada sapei a lovit-o, Dar gura-i aspră, ca şi vântul Nimic pe lume n-a oprit-o.

La suflet negru, ca pământul, El niciodată n-a scutit-o; De câte ori lua cuvântul, Cu coada sapei a lovit-o.

Deşi râdeau colegii, bată-i vina, Eu unul sunt convins că n-am greşit, Atunci când am răspuns că Argentina E-n vestul Europei... la cerşit.

Dar peste ani, păzească-l Sfântul, Când el (cer scuze) a mierlit-o, Consoarta îi prăşea mormântul, Cu sapa care-a altoit-o

Reality show

Rondelul unei iubiri ameţitoare

La hora satului voi fi Prezentă de acum şi eu,

Sunt un om îndrăgostit Însă nu oricum, lulea;

De câte ori lua cuvântul.

- 62 -

Rondelul soţiei cătrănite şi al tămâiatului ei soţ

Cristosu’ mă-sii-i mort de beat!

Rondelul senctuţii Eu merg făr’de griji înainte, Energică, mândră, voioasă, Sunt sprintenă (încă) la minte, N-am teamă de Doamna cu coasă.

E drept că-mi mai pică vreun dinte, E clar că vederea mă lasă; Şi totuşi eu merg înainte, Energică, mândră, voioasă.

Iar dacă mi-aduceţi aminte, De-o veche zicală, nu-mi pasă; Am fost o copilă cuminte, Acum sunt o babă frumosă...

DORIN MACOVEI

AntePortas

Revistă de literatură și artă

GALERIA CU ARTIȘTI Artistul în sufletul căruia lumina se împleteşte cu simfonia culorilor

Experienţă profesională Participări la expoziții de grup sau colective în țară și străinătate: 2018 - Festivalul Armonii în timp ,,Vine, vine primăvara!”, ediţia I-a, expoziţia ,,Maeştri şi discipoli”, Casa de cultură Buhuşi, Bacău, 17.03-…………, 2018.

2018 - Expoziţia ,,Inocenţă şi candoare-Prietenii noştri necuvântători”, organizată de UAPR-Filiala Bacău, la Galeria Frunzetti, Bacău, în perioada 16.03-3.04.2018.

2018 - Expoziţia Artişti băcăuani, Galeriile de Artă ,,Amfitryon de la Patria” Braşov, perioada 28.02-20.03.2018.

2018- Salonul Naţional de Plastică Mică Brăila, ediţia a XIX-a, organizat la Galeria de Artă Brăila, perioada 24.0221.03.2018.

2018 - Expozitia “Dragobete Art. Ro”, editia a VI-a, eveniment organizat la Galeria de arta “Victoria” - U. A. P. R. Filiala Iaşi, în perioada 20 – 28 februarie, 2018 2018 - Salonul Internaţional de iarnă, organizat de Asociaţia iArt, ediţia a V-a, 2018, Biblioteca Centrală Universitară ,, Mihai Eminescu” Iaşi, perioada 31 ianuarie-12 februarie, 2018.

2018 - Anuala UAP 2017, Bacău, Galeria Frunzetti, 26 ianuarie, 2018.

2017 - Expoziţia de pictură în cadrul Festivalului judeţean ,,Armonii în timp”, ediţia a III-a, la sediul S.I.F. Moldova, Bacău, 19 decembrie, 2017.

2017- Expoziţie de pictură ,,Între şoaptă şi strigăt”, Centrul Cultural pentru UNESCO ,,Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, perioada 05-21 decembrie, 2017.

2017 - Expoziţie de artă vizuală ,,Identităţi ieşene” ediţia a VI, Iaşi, Casa Corpului Didactic, 11 octombrie-15 noiembrie, 2017.

2017- Expoziţie - concurs de artă plastică contemporană “SALOANELE MOLDOVEI’’ Bacău-Chişinău, ediţia a XXVII-a, 31 august-17 septembrie, 2017 2017- Expoziţia de pictură şi grafică ,,Confesiuni 8”, Casa Corpului Didactic ,,Spiru Haret” Iaşi, 24.04-4.05.

2017 - Expoziţia ,,Emoţii cromatice”, Casa Corpului Didactic, Galeriile de Artă ,,Ion Neagoe”, 27.03-24.04.2017,Iaşi 2017 -Expoziţia ,,Armonii în timp”, Muzeul Unirii Iaşi, 10-20 martie 2017- Expoziţia Anuala UAP, Bacău, 2016 2016 - Expoziția ,,Saloanele Moldovei”, Ediția a XXVI-a, Bacău-Chișinău 2015 - Expoziție de Artă Sacră realizată cu prilejul închiderii proiectului ,,Alege școala!” al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Sala Atrium Palace Mall, Iași 2015 - Expoziție de Artă Sacră, icoane și miniaturi, în Sala Expoziției-Eternitatea, Iași 2014 - Expoziție de pictură, Grand Plaza, Bacău 2013 - Expoziție de Artă Bizantină-expoziție de icoană și miniaturi, Policlinica ,,Providența”, Iași 2012 - Expoziție de Artă Bizantină, Proiecte de Pictură Murală și Icoană, Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,, Dumitru Stăniloae” 2012 - Expoziția ,,Saloanele Moldovei”, Ediția XXII, Bacău și Chișinău 2011- Expoziție de icoane ,,Colinde în chipuri sfinte”, Ediția a XIII-a, Galeria Triconc, Parohia ,,Sfântul Nicolae”

- 63-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă Copou 2011- Simpozionul Internațional ,,Mihai Eminescu”- poet național și universal, Iași 2010 - Expoziție de Artă Bizantină ,,Crez iconografic”,Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” Iași 2010 - Expoziție de Icoană, proiect pictură murală și miniatură, Universitatea ,,A.I.Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Iași.

2010 - Expoziție de miniatură ,,Lumină din lumină”, Ediția VII, organizată la biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Galata, Iași 2009 - Expoziție de icoane ,,Lumină din lumină”, Ediția VI, organizată la biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Galata, Iași 2009- Expoziție de Artă Bizantină ,,Icoană-Artă și Teologie” Universitatea ,,A.I.Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru

Stăniloae”, Iaşi, România.

2009 - Expoziție de Artă Sacră și Workshop de pictură bisericească, Muzeul ,,Unirii”, Iași 2009 - Expoziţia de Artă Neobizantină ,,Lumină din Lumină“Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului“,Galata, Iaşi.

2. Premii şi distincţii : 2018 - Diplomă de Excelenţă la Expoziţia de Artă Vizuală ,,Dragobete Art.Ro”, ediţia a VI-a, 20-28 februarie, 2018, organizată de UAPR-Filiala Iaşi, Galeria de Artă ,, Victoria” Iaşi.

2018 - Premiul pentru pictură la Expoziţia de Artă Vizuală ,,Dragobete Art.Ro”, ediţia a VI-a, 20-28 februarie, 2018, organizată de UAPR-Filiala Iaşi, Galeria de Artă ,, Victoria” Iaşi.

2017 - Diplomă de Excelenţă la Expoziţia de pictură în cadrul Festivalului judeţean ,, Armonii în timp”, Ediţia a III-a, la sediul S.I.F. Moldova, Bacău, 19 decembrie, 2017.

2017 - Diplomă de Excelenţă la Expoziţia de Artă Vizuală ,,Identităţi ieşene“, ediţia a VI-a, Casa Corpului Didactic ,,Spiru Haret“ Iaşi, Galeriile de Artă ,,Ion Neagoe“, 11 octombrie-15 noiembrie, 2017.

2017 - Premiul pentru pictură la Expoziţia de Artă Vizuală ,,Identităţi ieşene“, ediţia a VI-a, Casa Corpului Didactic ,,Spiru Haret“ Iaşi, Galeriile de Artă ,,Ion Neagoe“, 11 octombrie-15 noiembrie, 2017.

2017 - Diplomă de Excelenţă în cadrul Festivalului ,,Armonii în timp “, ediţia a II-a, Bacău, octombrie, 2017.

2017 - Diplomă de Excelenţă la Expoziţia de Pictură şi Grafică ,,Confesiuni 8“, Casa Corpului Didactic ,,Spiru Haret“ Iaşi, Galeriile de Artă ,,Ion Neagoe“, 24 aprilie-9 mai 2017.

2017 - Distincţia ,,Magna cum laudae“ la Teza de Doctorat; 2017 - Diplomă de Excelenţă la Expoziţia de Artă Vizuală ,,Armonii în timp“, Muzeul Unirii Iaşi, 10-20 martie, 2017.

2012 - Nominalizare la ,,Saloanele Moldovei, ”, Ediția XXII, Bacău și Chișinău.

II.Expoziții personale în țară și străinătate: 1982 - Expoziție de pictură personală, Platforma Combinatului Chimic Bacău II* Lucrări de Artă Religioasă-Monumentală 2015-2018 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, Traian, Bacău 2012-2014 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul” din Siretu, Bacău 2009-2011 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul”, Bacău 2008-2009 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din N. Bălcescu, Bacău 2007 Monument votiv (troiță) Orbeni, Jud.Bacău 2007 Monument votiv (troiță) Pădureni, Jud.Bacău 2006 Panouri mobile în manieră romano-catolică, Biserica romano catolică din Buhonca, Jud.Neamț 2005-2006 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfinții Trei Ierarhi”, Bacău 2003 Panouri mobile în manieră romano-catolică, Nicorești, Bacău 2002-2004 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Orâșa, Bacău 2001 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Liliac,

- 64 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă Neamț 2000-2001 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Moreni, Bacău 1999-2000 Biserica Ortodoxă cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, Berești Tazlău, Bacău III.Tabere în țară și străinătate: 2010 Tabăra de Creație ,,Licăr de Lumină” în cadrul proiectului ,,Alege școala!”, Durău, Neamț Participant la taberele de creație de la Berzunți, Bacău IV. Alte forme de activitate (conferințe, prelegeri, articole, etc.)

IV.1. Articole publicate în reviste de specialitate 1. Anul VII, octombrie 2011 - ,,Plumb”- Revista de Cultură și Atitudine nr.55, Bacău, Reprezentarea plastică a veșmintelor în iconografia ortodoxă, pp.4-5.

2. Anul VIII, mai 2012- ,,Plumb” ”- Revista de Cultură și Atitudine nr.62, Bacău, Veșmintele clerului ortodox-veșmintele diaconești, veșmintele preoțești, veșmintele arhierești, veșmintele călugărești, pp.11-12.

3.Anul V, martie 2015- ,, Armonii Culturale”–Revistă Universală de Creație și Atitudine Culturală, Adjud, Buna Vestirerepere biblice și iconografice (http://armoniiculturale.ro/…/drd-dorin-macovei-buna-vestir…/) 4. Anul V, nr.12/52-2015- ,,Nomen Artis”-Revistă de Cultură Universală, București, Editura Amanda Edit, Aspecte morfologice în arta creștină bizantină, pp.17-18.

5. Anul V, martie, 2015, nr.28 - ,,Regatul Cuvântului”-Revistă de Cultură Universală, Buna Vestire-repere biblice și iconografice (http://www. regatulcuvantului.ro/buna-vestire-repere-biblic…/ IV.2. Apariții în reviste de specialitate și alte publicații 1. 2018, Antologia ,,Florenţa Albu”, Regal poetic, Editura Armonii Culturale, Adjud, pp.349-356.

2. Anul I, nr.1, 2016-Armonii în timp, revistă editată de Școala Populară de Arte și Meserii Bacău cu sprijinul CJ Bacău, Cunoscându-ne tradiți, ne păstrăm mai curați și mai demni în fața istoriei și a Europei noastre comune, pp.12-13.

3. Anul 8, mai 2016 - ,,Luceafărul”, revistă de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc, Botoșani, Arta paleocreștină, sec.I-III, d.Hr., (http://www.luceafarul.net/2016/05). octombrie 2015 - apariție în revista de cultură ,,Nomen Artis”, nr.10(50), București 4. Octombrie 2015- apariție în revista ,,Vatra Veche” anul VII, nr.10(82), lunar de cultură, pag.59-60 5. Februarie 2015-apariție în revista universală de creație și atitudine culturală ,,Armonii Culturale”, anul V, ediția 2015 6. Iulie 2015 - apariție în revista de cultură ,,Nomen Artis”, nr.7(47), București 7. Mai 2015- apariție în revista ,,Actualitatea irl”, Centrul Cultural Român din Dublin, nr.136, Dublin 8. Februarie 2015 apariție în revista ,,Actualitatea irl”, Centrul Cultural Român din Dublin, nr.128, Dublin 9. Februarie 2015- apariție în revista de cultură ,,Regatul Cuvântului”, anul V, Craiova 10. 2015-apariție în revista de cultură 13 Plus, Anul XVII/177, Bacău apariție în revista ,,Memoria Slovelor” a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea, nr.1și 2/2014, în ediție nouă, Editura Olimpias, pag.96-97 11. August 2014 – apariție în revista literară ,,Dor de Dor”, anul X, nr.97, Pitești 12. Iulie 2014–apariție în revista de cultură ,,Negru pe Alb”, nr.15, București 13. Mai 2014 – apariție în revista literară ,,Dor de Dor”, anul IX, nr.94, Pitești 14. Mai 2013 - apariție în revista de cultură ,,Negru pe Alb”, nr.5, București 15. Iulie-august;august-septembrie 2012–apariție în Catalogul expoziției ,, Saloanele Moldovei”, Ediția a XXII-a, Bacău-Chișinău, pag.18 16. Decembrie 2011 - apariție în revista de cultură și atitudine,,Plumb”, nr.57, Bacău 17. Iunie 2011- apariție în ,,Revista Română”, nr.2 (64), Iași 18.2008 – apariție în Analele Științifice ale Universității ,,A.I.Cuza”, Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Tomul XIII, Editura Universității ,,A.I.Cuza”, pag.281.

- 65 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă 19. Aprilie 2007 – apariție în revista de cultură ,,Ateneu”, nr.4(488), Bacău Educaţie şi formare 28.10.2016, Obţinerea titlului de Doctor în Arte Vizuale cu distincţia Magna cum laude.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Bacău, din 09.04.2016, secţia Artă Plastică

Religioasă şi Restaurare.

Profesor de pictură şi iconografie la Şcoala Populară de Arte şi Meserii, Bacău, din 2015.

Doctorat: Universitatea de Arte ,,George Enescu” Iași, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Domeniul Arte Vizuale, 2011-2016.

Absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul II, din cadrul Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 2011 Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Staniloae”, absolvent în 2011, cu lucrarea de disertație ,,Reprezentarea plastică a veșmintelor în iconografia ortodoxă “, profesor coordonator Lect.Dr.G.M.Dominte (lucrare nepublicată).

Absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul I, din cadrul Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 15 iunie, 2009.

Master–specializarea: Patrimoniu Cultural, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași, Examenul de Licență – absolvit în anul 2009 cu tema ,,Tehnicile picturii murale” –îndrumători: Lect. Dr. Stelian Onica și Lect. Dr. G. M. Dominte (lucrare nepublicată) Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași, profilul-Artă Sacră, secția Pictură Bisericească, anul 2009.

Absolvent al Liceului de Artă, Bacău, promoția 1980, la secția Pictură, clasa prof. pictor Gheorghe Velea.

- 66 -

Dacă înveţi să afli potecile Cuvântului, gânduri trandafirii pot fi ghidul tău prin stări de tot felul, ghidul care te opreşte la cel mai ospitalier han unde te întâmpină licori noi: unele te îmbată, altele te alungă în umbră. Așa descoperi labirintul. Al tău și al altora. Poți merge orbește ori poţi invoca soarele, să fie scut împotriva securii care va fi tăiat cândva copaci scorburoşi, ori împtriva notelor false ale clapelor pianului încărcat de sunete frumoase, hotărâte să-şi pătreze măcar o arie deasupra păienjenișului. Şi-apoi, mai e drumeagul acela cu urcuşuri de tot felul, pe care-l simţi sub tălpi, te-ai obişnuit cu el, cu prundişul coborât din munţi odată cu aluviunile timpului. Aici vor apărea cândva licuricii, îmi spunea tata când eram mică, te vor ajuta să treci peste nopţile reci, să-i respecţi cum se cuvine, adică să nu le nesocoteşti drumul lor în calea ta. Mereu am ținut minte acest sfat. De multe ori îi aştept la răscruce. Uneori sosesc la timp, alteori uită să vină ori se rătăcesc.

Cărarea lor este ochiul care frământă tăcerea cu răbdare, pe acolo își croiesc drum trăsuri mânate de vizitii neobosiţi. Alergă spre târguri, aleargă dincolo de noi, aleargă să ne vândă iluzii cântărite în grabă, să ne umple buzunarele cu ele, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, vor număra arginţii de la vămile inimii. În rest, trăiască inspirația! Tocmai ce i-a căzut un fluture din piept, acum, aici...

Ca o mărturie a popasului nostru în aceeași grădină.

Gina Zaharia, redactor- șef „Ante Portas”

ISSN 2601 - 0410 ISSN-L 2501 - 0662