Sezen Curtseit Literatură și ideologie în modernitatea românească
Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugați să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmațiilor cuprinse în paginile sale aparține exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor. Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite
AndreA H. Hedeș
Voyagez, voyagez, dans tous le royaumes!
În zilele noastre în care suntem bombardați cu știri despre călătorii, pare că suntem o națiune de nomazi, mereu pe drumuri. Și unii dintre noi, chiar sunt. În ciuda acestui asalt informatic legat de concedii și vacanțe, statisticile arată că doar 10-12 la sută din concetățeni călătoresc. Să precizăm însă că, astăzi, a călători a devenit, din păcate, sinonim cu a pleca și chiar a fi în concediu. Vacanța, concediul, înseamnă în mod necesar a fi plecat de acasă, dacă se poate, cât mai departe. Cred că Lucian Boia vorbea despre cum, în zilele noastre, a călători pentru petrecerea concediului a devenit un fel de nouă religie. În trecutul îndepărtat, călătoria era un privilegiu al celor puțini. Ceilalți, se deplasau în fel și chip, cu prea mult efort și prea puțin confort. Evul Mediu aduce călătoriile inițiatice, de la cele ale calfelor călătoare la cele ale credincioșilor, de la călătoriile trubadurilor și trupelor de teatru la cele de „nevoie” care dădeau fiori chiar și celor mai temerari. În ciuda primejdiilor și necunoscutelor, atât Antichitatea cât și Evul Mediu au avut mari călători, care s-au avântat, încă din perioada în care nu existau hărți ori nu erau hărți precise, în care Pământul era considerat plat, depărtările pline de monștri, iar instrumentele de orientare erau rudimentare, s-au aventurat mânați de scopuri mai mult sau mai puțin nobile, până în cele mai îndepărtate locuri pe care le putea plăsmui mintea: Hyperborea, bunăoară, era unul dintre acestea. Marginea era mai aproape, lumea era mai mică, limes-ul mai strâmt. Expansiunea, dorința de a descoperi pentru a stăpâni, pentru a crea un nume de legendă sau pentru a acapara resurse au avut ca efect secundar cartografierea lumii, întâlniri, confluențe și influențe culturale iar, mai târziu, descoperiri științifice. Un răsfăț aparte pentru cititorul român sunt însemnările călătorilor străini prin Țările Române. Chiar mai aproape de noi, în timp, depărtarea mai păstra un aer de ingenuitate. Jules Verne putea să scrie cărți precum Ocolul Pământului în 80 de zile, Douăzeci de mii de leghe sub mări, O călătorie spre centrul Pământului, De la Pământ la Lună sau Insula misterioasă sau Doi ani de vacanță. Astăzi lumea este cunoscută în amănunt. Nu mai există zone albe. Călătoriile erau, până înainte de pandemie, și, pentru noi, românii, începând cu perioada de după revoluție, relativ ușor de întreprins și chiar la prețuri pentru mai toate buzunarele. A fost perioada în care tot românul cuprins în acele 10-12 procente pleca în călătorie. Bulgaria, Grecia și Turcia au devenit destinații
mai familiare decât curtea din spatele casei. Copii nu se mai jucau în nisipul de pe malul râului autohton ci făceau scufundări la Hurghada, în Marea Roșie. Pe urmă, odată cu democratizarea mijloacelor media, nu a mai existat colț de lume care să nu fie livrat de vloggeri pe propriile canale de YouTube iar pe Instagram să pună la dispoziția urmăritorilor imagini din locurile vizitate, uneori, rivalizând cu reviste de specialitate alunecate într-o irelevantă desuetudine. După epuizarea destinațiilor „clasice”: Paris, Roma, Madrid, Londra sau chiar SUA și Canada, s-a trecut la destinații îndepărtate și „exotice” precum Vietnam, Seychelles, Singapore, Taiwan ș.a.m.d. pentru ca mai apoi să fie vizitate și prezentate destinații precum Columbia, Ucraina – Cernobîl, Belarus sau Rusia sau chiar Coreea de Nord. Toate acestea sunt disponibile la un click distanță, datorită unor călători contemporani temerari, permițând o altfel de călătorie din fotoliu, generațiilor crescute cu tableta și telefonul. Ceea ce nu e rău. Trebuie să recunoaștem, cartea a pierdut lupta cu ecranul. Implicit, imaginația a pierdut lupta cu informația, livrată în stilul fast food, ca o gratificare imediată. Este vorba aici, totuși, de hrană pentru suflet, mai cu seamă pentru mințile curioase ale celor, mult mai mulți, care nu pot călători, din diferite motive, cel economic fiind unul principal. Pentru cineva ca mine, de exemplu, minusul acestor călătorii din fotoliu, moderne este prezentarea epidermică a locurilor vizitate de către vloggerii călători. În cărți găseam, găsesc, mai multă analiză, mai multă profunzime, dar sigur că e vorba de medii de comunicare diferite, de situații diferite. Situațiile mai fericite sunt cele ale scriitorilor călători, mai puțin ale călătorilor care se și hotărăsc să scrie, pentru că nu întotdeauna călătorul are și talent de scriitor. Din fericire, literatura noastră, inclusiv cea contemporană, are astfel de cărți inspirate de călătorii. Un pas mai departe îl constituie ceea ce se numește mind traveling, călătoria minții, în realitatea trecutului sau în scenarii ale viitorului, ceva ce, în fapt, e caracteristic scriitorilor, celor de anticipație cu atât mai mult. Dar această călătorie a minții e disponibilă în aceeași măsură și cititorului care însoțește scriitorul pagină cu pagină. Lectura sa trezește lumea cărții, ca printr-un act magic, aducând-o la viață. Mai mult, cititorul devine parte din această lume, călător invizibil în ținutul de poveste, realistic, fantastic, liric pe care la „desenat” autorul, al cărui scenariu l-a scris cu grijă, invitând în lumea fremătândă, printre personaje cât se poate de„reale”, într-un ambient atent construit, în geografii cu grijă (re)închipuite, într-un timp, istoric sau nu, anume ales.
Cărțile mele de proză, acum că îmi fac auto-analiza, sunt cărți de călătorie. O întâlnire pe Strada Hazard este cartea drumurilor scurte, cotidiene și a evadărilor în lumile dincolo de realitatea imediată, dincolo de timpul liniar. Marea e frumoasă ca tine este cartea unei călătorii în Vietnam, călătorie care duce la schimbarea cursului vieții eroilor principali. Cea mai recentă carte, În sfârșit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei fetițe-licurici, un roman pentru copii, spune, așa cum o arată și titlul, povestea unei călătorii, deopotrivă inițiatice, de regăsire și aventuroase, o călătorie a eroului
Astăzi călătoriile sunt la îndemână, poate mai la îndemână ca niciodată. Spun „la îndemână” deoarece situația economică a lumii, după o pandemie și un război care, deși punctual, a afectat economia globală, este una de criză. Dar tableta, telefonul și CARTEA permit experiența călătoriei, a descoperiri de noi orizonturi, iar cartea permite experiența imersivă, cufundarea, trecerea într-o altă dimensiune. Să ne amintim că acestea: tableta, telefonul, cartea ne-au salvat pe mulți dintre noi în perioada pandemiei. Acestea ne permit să înțelegem că niște ziduri nu fac o închisoare. Că ceea ce avem cu adevărat al nostru și care nu ne poate fi luat este ceea ce avem în noi, în conștiința, în mintea noastră, așa putem spune și noi omnia mea mecum porto, tot ceea ce am duc cu mine. De aceea, în aceste zile de vară superbă, vă invit să călătoriți spre propria creștere, expansiune și înflorire interioară, un îndemmn ce parafrazează versurile unui cântec binecunoscut: „Voyagez, voyagez, dans tous les royaumes!” ggg
Une belle chose…
C’est une belle chose, mon ami, que les voyages. Mulți cititori cu pasiunea literaturii recunosc citatul de mai sus și îl pot atribui cu exactitate autorului său, Denis Diderot, pentru că el face par te, ca deviză, din romanul lui Mateiŭ I. Caragiale, Craii de Cur tea-Veche. Sub semnul său e pus capitolul Cele trei hagialîcuri Puțini ar fi recunoscut aceste cuvinte, fără intercesiunea lui Mateiŭ, căci Diderot (mai ales cu ale sale S alons) nu face par te dintre autorii prea adesea frecventați de cititorii secolului XXI, fiind dintre acei scr iitor i care sînt mai mult citați decît citiți
D e aceea tot foar te puțini dintre cei care, totuși, citesc, ar putea întregi rîndurile lui Diderot, pe care autorul Crailor…, nu le transcrie pînă la capăt Căci ele sună așa: C’est une belle chose, mon ami, que les voyages, mais il faut avoir perdu son père, sa mère, ses enfants, ses amis, ou n’en avoir jamais eu, pour errer, par état, sur la sur face du globe.
Viziunea enciclopedistului despre călătorie este una destul de apocaliptică, în orice caz nu se potrivește cu aceea a unui om din veacul nostru. De ce să-și piardă cineva întreaga familie plus amicii ca să se simtă liber pentru a călători? Este la mijloc, desigur, și viteza de străbatere a spațiului în zilele noastre, ea crescînd de zeci de ori față de Marele Secol. Și tutuși, în acel secol al luminilor, Craii își imaginează călătorii pe distanțe nu mici în Europa (măcar atît) Zice naratorul: la Nymphenburg și la Herrenhausen, la Schönbrunn și la Sanssouci, la Haga-pe-Maelar, la Ermitage și la Peterhof cunoscurăm „dulceața traiului” . E limpede că e mai simplu să călătorești cu mintea decît cu droșca, oricum ar fi arătat drumurile pe la 1750 Diderot însuși a călătorit, și nu numai cu gîndul, la Haga și apoi la St. Petersburg la 1773. Avea 60 de ani și nu a pățit nimic, a mai trăit încă 11
Chiar dacă scopul călătoriilor erau culturale, noțiunea de turist ori „vilegiaturist ” nu se prea potrivește cu o realitate pînă spre sfîrșitul secolului XIX. În orice caz, ea era rezer vată persoanelor cu venitur i considerabile, cele care, în primul rînd, puteau să rezer ve un răstimp lung unei asemenea ac tivități, nefiind ținuți pe loc de cîștigarea existenței. Nu se putea vorbi de turism în masă.
În zilele noastre însă, a apărut pînă și rezistența băștinașilor la intruziunea masivă a turiștilor Deunăzi, locuitorii din Santor ini au pr ins a se or ipila, ca și cei din Barcelona, de afluxul de -a dreptul violent al hoardelor de călători de plăcere care le calcă străzile și le aglomerează prăvăliile. Dar dacă asemenea barbari post-moderni nu i-ar invada periodic, s-ar simți oare mai bine localnicii? Mă tem că dacă s-ar sista în bună măsură, precum în vremurile nu prea depăr tate ale pandemiei, tur ismul, numiții locuitori s-ar uita lung și cu jale în buzunarele proprii
Î n prezent, turismul care era relaxant pentru cei care -l prac ticau și o sursă de venit aducătoare de prosperitate pentru gazed, a devenit o plagă. Primii suferă de aglomerație și își caută destinații cît mai depăr tate și virgine Ultimii au început să limiteze accesul sau, dacă îl acceptă, nu fac față numărului de oaspeți care, adesea, se compor tă chiar sălbatic, lăsînd în urmă camere devastate și o mizerie sinistră, greu de curățat Cele două tabere se plîng unele de altele Tur iștii au la dispoziție și rubr icile de comentar ii și evaluăr i pe inter net ca să tune și să fulgere împotriva ser viciilor oferite. Ceilalți fac și ei ce pot, mărind prețurile în chip răzbunător Dar, una peste alta, ambele oști trebuie să cadă la pace
Dacă mai inter vin și defecțiuni tehnice și mai ales informatice, călătorii chiar au dat de belea, pot să se blocheze în aeropor turi sau să rămînă izolați pe insule dar, spre deosebire de R obinson, claie peste grămadă cu alți nefericiți exilați Un călător de plăcere la începutul secolului trecut, precum Calistrat Hogaș, putea străbate munții călare pe iapa Pisicuța, în condiții mult mai plăcute, oricum ar fi fost hanurile pe care le descrie cu umor
Situația este clară: înainte, accesul la călătorie îl aveau clasele sus-puse. Nici prin gînd nu i-ar fi trecut unui Moromete, sau Pațanghel, nici în anii '30 ai secolului XX, să călătorească mai depar te de „munte” și numai în scopuri comerciale Cît despre rudele lor feminine, alde Catrina sau Guica, ele efectuaseră călătorii doar pînă la Pălămida, proximul tîrg Chiar dacă Moromete și Pațanghel resimt călătoria ca pe o aventură, resursele lor financiare și locomotorii le interzic s-o trăiască plenar. Badea Cârțan e o excepție intrată în istorie ca atare.
Cîtă vreme acum, or ice Guică și Țugur lan se poate sui în avion (dacă nu e greva piloților) și accede la un all inclusive spre disperarea hotelier ilor care se vor confrunta cu reprezentanții unei civilizații rurale. Avioane de mare capacitate ridică de la sol babe îmbrobodite care înainte nu ar fi trecut de gîrla din marginea satului și care se duc să-și vadă strănepoții de la Antipozi.
Pe d e a l t ă p a r t e, d e ș i m u z e e l e s î n t supraaglomerate, mulți călători prin lume n-au călcat niciodată în ele, prefer înd Mall-urile sau chiar talciocurile Vienei ori Romei. De altfel clădirile emblematice nu mai constituie o atrac ție prea mare în condiții de înghesuială. Tehnica fotografică și tipăriturile contemporane pot oferi pr ivitorului detalii care le -ar fi absolut inaccesibile de la nivelul pardoselii, în semiîntuner icul înlăturat prea puțin de vitralii. Se întreba într- o tabletă Alexandru George, ce sentimente îi vor fi încercat pe meșterii care trudeau la un personaj marginal, sfînt sau diavol, știind că, în obscuritatea edificiului pe care îl împodobeau, nimeni nu-l va privi niciodată. Nu se gîndeau că, într- o zi, peste secole, teleobiectivele vor face figurina accesibilă
C’est une belle chose que les voyages? Aș trage concluzia că da, în ciuda disconfortului contemporan care are cu totul alte cauze decît cel mai vechi, străvechi, antic. D emocratizarea călător iei, urgențele ei comerciale și de afaceri, mult mai relaxate în trecut, aduc călătorilor destul stress Dar nici statul pe loc (cel mai vechi stat din lume, cum știm) nu provoacă neapărat delicii Lumea e mai accesibilă și un preț trebuie plătit pentru asta Chiar crestele
Bucegilor sau Făgărașilor, pustii acum cîteva decenii, cînd le cutreierau păr inții mei la pas, au devenit căi de rulare pentru automobile și telegondole.
Nu ne mai rămîne decît să luăm exemplul baciului lui Topârceanu - care „domol își face cruce” înainte de a pleca la drum –și să purcedem. Drum bun!
Adrian Popescu
Mâinile-ți reci pe taste imită
D ansul armean cu zece silfide, Scriu ce n- a fost, și uită, ezită, Magmă era și flăcări lichide.
Atingeri suave ce nu se-nfiripă, Pline de teamă să nu risipească
Minunea, rotirea ce ține o clipă, Imponderabilă, nepământească
D a n s a r m e n e s c
Obrazul prinde roșeață de rodie, Vâr tej violet și miros de lavandă, Armonie de astre deplină în zodie, Mâinile scriu povestea lor tandră.
În aer o scriu, s- o vadă strămoșii, O, vinul cel dulce al rodiei coapte, Cine îl bea, pe covoarele-ți roșii ? Umbre armene, noapte de noapte
La orizont o ceață aurie acoperă soarele abia răsărit, precum o pijama de aburi care imprimă dimineții o notă de familiaritate. Porumbeii gânguresc în copaci, distingându-se cu greu în frunzișul des Câte o frunză bate asemenea unei aripi.
Un om pe care l-ai cunoscut bine și care nu se mai află între noi, nu e compatibil în conștiința ta cu condiția morții. Precum un obiect care n-ar încăpea într-o cutie prea mică
Amintirile sunt creatoare de sine. Ele pot genera straturi ale materiei lor inefabile, amintiri ale amintirii care ne înfățișează nu doar așa cum am fost, ci și așa cum am fi putut fi.
„Descoperit plăcerea de -a intra într-o cafenea de periferie, nevăzută niciodată, de-a vedea jucători, cîțiva clienți, de-a gusta viața unei lumi pe care ai simțit-o întotdeauna departe și care ți se părea a conține mult trecut și multe speranțe de -ale tale. Cafeneaua aproape goală, modernă. De fapt, puțin după asta a intrat o fată roșcată, aproape sălbatică, însoțită de un bărbat obișnuit. Ai ieșit, fericit. De la o vreme impresiile generale, gîndurile se răresc. Notez momente” (Cesare Pavese)
Amintirile: scintilații ale absolutului în ființă
Nu o dată, sub semnături ilustre, observații elementare se pot reîncărca, se pot pătrunde de un fior al inițierii Numele în cauză le recondiționează dându-le înfățișarea unor imagini personale.
Crede pentru a putea cerceta
O producție literară obosită de sine, întrucât și-a trăit traiul în decursul a câtor va generații Alta obosită din capul locului
„Gândirea politică în sine e mai veche decât tradiția noastră filosofică, ce începe cu Platon și Aristotel, întocmai cum filosofia
Gheorghe Grigurcu
„Pentru unii totul începe de sus”
e mai veche și conține mai mult decât tradiția occidentală acceptată și dezvoltată în cele din urmă. Așadar, la începutul tradiției filosofiei noastre politice, și nu la începutul istoriei noastre politice ori filosofice se află disprețul lui Platon pentru politică” (Hannah Arendt)
Scriptor Evită a-i citi pe unii autori altminteri decât în fugă pentru a nu se contamina de verbul lor Nu e de glumit cu o contagiune literară
Scriptor Suferă pentru că nu s-a putut identifica cu sine. Suferă pentru că s-a identificat cu sine.
După ce ai citit paginile contestatare ale lui X la adresa unui autor de seamă, recitindu-l pe acesta nu e posibil să-ți vină în minte obser vațiile celui ce l-a executat? Chiar dacă nu e convingătoare, contestarea poate fi insidioasă
Jaspers despre prietenia dintre el și Arendt: „E vorba de o deschidere totală, care exclude orice forță și orice superioritate, cu eu-însumi al celuilalt și deopotrivă cu al meu. Este o luptă în care ambele tabere îndrăznesc fără rezerve să se deschidă și să se lase puse sub semnul întrebării. (…) Ea limitează lupta la comunicarea existențială, care întotdeauna este secretul a doi; astfel cei mai apropiați prieteni, cât privește sfera publică, sunt aceia care se încleștează într-o luptă în care amândoi au și de câștigat, și de pierdut”
A E : „Timpul costă bani, scrisul viață”
La marginea pădurii, pe un ram lung și răsucit, se urca, răbdător, un gândăcel Ajuns la capătul acestuia, a poposit cu aerul de-a contempla infinitul azuriu ce i se deschidea în față. Finitul și infinitul, efemerul și eternitatea în minusculul lor contact. Oare nu cu îndreptățire s-a pus întrebarea dacă pentru Dumnezeu există lucruri mari și lucruri mici?
„O vorbă bună face cât un câștig însemnat la un joc de noroc” (proverb indian)
Un scriptor foarte oarecare, dar gonflat de sine obișnuiește să spună despre câte un alt autor ce i se pare că-i stă în cale: „Nu știe ce-i viața!” Dar, Dumnezeule, un scriitor de-a adevăratelea scrie tocmai în măsura în care nu știe ce e viața, străduindu-se a afla prin truda sa și, evident, neizbutind niciodată pe deplin
„Antrenamentul condeiului Singură, gândirea se duce unde vrea ea Cu condeiul, nu mai e liberă Ea trage de partea ei, el de -a lui E ca un orb pe care -l duce bastonul aiurea, și ceea ce tocmai am terminat de scris nu mai e ceea ce voiam să scriu” (Jules Renard)
Îmi spune G D : „Nu-mi plac deloc literații locali Sunt înfumurați, meschini, iubesc bâr fa”. Și atunci de ce te duci la toate manifestările lor? „Tocmai de-aceea.”
A E : „Pentru unii totul începe de sus și se termină jos. Aceștia sunt eternii copii. Pentru alții totul începe de jos și se termină sus. Aceștia sunt cei care se nasc maturi”.
„Nici narcoza nu poate fi scutită de dezamăgire. Ea se prezintă nu tocmai în rapor tul vină și pocăință, ci în cadrul unui bilanț mai extins, în care intră însă și vina și pocăința. Narcoza și crima se învecinează și sunt uneori greu de izolat, mai ales la haturi. În consumul narcoticelor, indiferent dacă efectul lor este tranchilizant sau excitant, timpul este anticipat, administrat altfel, luat cu împrumut. El este cerut înapoi; fluxului îi urmează refluxul, culorilor paloarea, lumea devine cenușie, plictisitoare. (…) «Odată am trăit ca și zeii» trebuie să fie plătit ” (Ernst Jünger)
A.E.: „A contrazice totul înseamnă a provoca totul Nihilismul n-ar putea fi un mod de-a energiza lumea?”
Pe partea dreaptă a unui cer încă de-o senină intensitate, câteva cocoloașe de nori albi, aidoma unor cuiburi preaposibile ale unor păsări extramundane, care, cu meșteșugite mlădieri și în felurite registre, cântă inaudibil.
A E : „Și ce dacă ai ajuns într-o lume întârziată cum e socotită nu o dată cea actuală? Ființa și lumea nu se pot măsura reciproc, găsindu-și analogii?”
„Problemă socială. Pe vremea lui Cristos existau două mari curente mesianice, unul politic și celălalt religios Unii visau, sub numele de «Împărăția lui Dumnezeu», restabilirea regatului lui Israel și scuturarea jugului roman, iar în Mesia, așteptau un războinic Așa și astăzi cei care așteaptă o Arcadie terestră, domnia egalității, sfârșitul dominației burgheze (burghezia și romanismul), pământul făgăduinței aici pe pământ și tot aici pe pământ dreptatea Sunt cei care visează la triumful legii, la discursuri și la lupte terestre Doctorii socialismului terestru sunt noii doctori talmudiști. Împărăția lui Dumnezeu e pentru ei propria lor împărăție. «Toți își pun ideile în locul gândirii divine»” (P. Didon) Isus a adoptat termenul curent de Împărăție a lui Dumnezeu așa cum astăzi ar adopta domnia dreptății și egalitatea și fraternitatea Împărăția lui nu este însă din lumea aceasta” (Unamuno).
Senectute. Am vrut să fac ceva, dar acum e prea târziu. A.E.: „Ce anume?” Nu-mi mai aduc aminte
Știm, a spus La Rochefoucauld, nu-l poți ierta pe cel pe care-l plictisești Dar te poți oare ier ta pe tine dacă presupui că îl plictisești pe Celălalt?
Un nor de dimensiune mijlocie cântărește circa 300.000 de tone. Există însă nori de furtună a căror greutate poate depăși un milion de tone
„În critica despre corespondența lui Proust s-a discutat mult despre nesinceritatea lui, despre elogiile delirante pe care le făcea multora din corespondenții săi, în special contesei de Noailles, care n-ar fi meritat astfel de laude hiperbolice, finalmente grotești Eu cred, dimpotrivă, că Proust era sincer și că exagerările aparente erau efectul modului său special de a citi textele admirate, sub lupă și cu un ochi simpatetic și totodată autoreflexiv – ca și când, în actul lecturii, ar fi fost scrise de el însuși” (Matei Călinescu).
Aproximațiile pot fortifica intelectul, astfel cum exercițiul fizic fortifică musculatura.
Admirația: un factor necesar al dialecticii literare. Dacă n-ai admirat niciodată pe nimeni, contestațiile tale pot avea un aer suspect
A E : „Admirația? Un sacrificiu extatic”
A.E.: „1 Iunie, Ziua gingaș înzorzonată a copilului Ce -aș putea face? Să felicit ființa ta din anii copilăriei, de bună seamă încă supraviețuitoare undeva”.
„Zeci de câini din rasa corgi s-au adunat, duminică, în fața palatului Buckingham împreună cu stăpânii lor, pentru a-i aduce un omagiu regretatei regine Elisabeta a II-a, care adora această rasă canină. Animalele au fost îmbrăcate «de gală», iar unele dintre acestea au purtat chiar și coroane pe cap, în ton cu evenimentul «regal» Cățelușii au defilat în fața palatului, iar stăpânii lor au rememorat anii de domnie ai fostei suverane a Marii Britanii, care din copilărie și până la bătrânețe a avut peste 30 de câini corgi” (Click, 2023)
Amintirile, un soi de mar tori de încredere pe care-i ai în procesul vieții, proces cu nenumărate amânări în care ești implicat.
Prozatorul X, ins prezumțios, ține o perorație solemnă pe o temă generală a producției sale, dar factorul de căpetenie pus în joc e tocmai această solemnitate narcisiacă, această dorință de a se impune indiferent cum Auditoriul e întrucâtva jenat Reacțiile posibile nu capătă expresie directă Poza celor de față e îndeobște privirea goală sau plecată în jos
Amintirile sunt acele secvențe ale memoriei care nu mai încap în trecut, transmutându-se în prezent, aidoma unei resurecții. Alura lor supranaturală
A.E.: „Comicul: un cinism periat, mângâiat, domesticit aidoma unui animal sălbatic”.
„Roma, marea dihanie atee, materialistă, adorându-se numai pe sine. Israel, marea dihanie religioasă Nici una, nici cealaltă nu e plăcută. Marea dihanie e respingătoare, întotdeauna O societate guver- nată exclusiv de greutate e oare valabilă, sau o fărâmă de supranatural e, pentru ea, de ordinul necesităților vitale? La Roma, poate, numai forță de tipul greutății La evrei, de asemenea, poate, Dumnezeul lor era greu. Un singur popor, poate, al Antichității lipsite totalmente de mistică: Roma Din ce misterioasă pricină? Cetatea artificială, alcătuită din fugari, ca Israel Dihania cea mare a lui Platon. Marxismul, în măsura în care e adevărat,
se află integral cuprins în pagina din Platon despre dihania cea mare; respingerea ei e cuprinsă tot acolo” (Simone Weil).
A E : „În apropierea lui Dumnezeu te afli cu adevărat în clipele de iubire dureroasă”.
Dar în stările curente, majoritare? „Atunci există riscul de a te găsi în acea parte a zilei pe care francezii o numesc entre chien et loup”
„Zgârcenia, un calcul a cărui rădăcină se găsește la originea a nenumărate vir tuți” (Marcel Jouhandeau).
Festivitate Un discurs aidoma unui pahar umplut în exces care se revarsă, un discurs aidoma unui pahar gol
Lehamite, lipsă de atenție, indiferență. Dar spațiul nu rămâne totdeauna gol Ca din întâmplare apare aici, și nu fără succes, ironia
„Aaron Bartolmey (36 de ani), din Iowa, are cea mai mare colecție de creioane, respectiv 69.255 de piese unice. Recordul mondial anterior a fost deținut de Emilio Arenas, care are 24 026 de creioane ( ) Colecția sa include acum creioane comemorative care datează de mai bine de 100 de ani, creioane publicitare sau concepute pentru a forma telefoane rotative, dar și creioane sportive, pe care este desenat orarul echipelor” (Click, 2023).
Mai obosit, și nu rareori, prin ceea ce n-ai făcut decât prin ceea ai făcut.
Amicul, persoana care îți inspiră nostalgia unui prieten.
A E : „Dacă există de-a adevăratelea, hazardul e un soi de spectacol de divertisment al realului ”
„Nu urăsc oamenii care au reușit în viață; dimpotrivă Dar mi-e groază de succes A fi reușit înseamnă să nu mai ai nimic de făcut în viață, asemenea păianjenului care e ucis de femelă îndată ce a reușit s-o cucerească” (G B Shaw)
Nu o dată poți înțelege mai bine semenii, poți fi mai apropiat moralmente de ei în absența decât în prezența lor fizică. Însăși absența unei divinități palpabile nu reprezintă mirabila cale a apropierii noastre de divinitate?
Scriptor Ofensat într-un fel de ceea ce, recitindu-te, îți pare că ai scris „bine” altădată, în aceste ceasuri tot mai numeroase de impotență scriptică. ggg
Când apărea, în 2017, Viața mea de noapte. Fragmente onirice, spuneam că am pornit de la două, pentru mine, adevăruri Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scur t, trăieşti în vis/ prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc Pe de altă par te, povestea-vieţii-în-stare - de -veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână Cred în visele retrospective, nu prospective Profesorul finlandez de neuroştiinţe cognitive Antti Revonsuo (pe internet citit) crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoţională. De îndată ce identifică urme ale unei emoţii negative, construieşte un coşmar în jurul lor Un fel de, ziceam eu, aler tare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecţii. Un fenomen imunitar oniric Coşmarul detonează ameninţarea, o rezolvă şi, deci, o neutralizează
Mai recunoșteam și că multe dintre visele mele sunt despre case Am încercat să-mi explic frec venţa viselor cu casa cu multe încăperi căreia îi admir şi îi îmbunătăţesc amenajările, dar şi a celor cu locuri improprii pe care încerc să le fac locuibile. Mi-ar fi plăcut cel mai mult meseria doamnei T. Să am mână liberă să decorez case, adăposturi, încăperi Dar ar mai putea fi o explicaţie. Mai multele case ale copilăriei mele dintâi, din Chirpăr, Marpod, Nocrich, Cincu, înainte de a ajunge în Agnita, la nici 4 ani, m-au obligat la o periodică reconsiderare a situării mele faţă în faţă cu lumea Nici la Agnita lucrurile n-au fost la început mai aşezate Mutându-ne la intervale scurte mereu în alte case/camere, în așteptarea casei noastre care se construia, firea mea statornică de ardeleancă a deprins temporare abilităţi de nomad: luarea în posesiune a unor spaţii străine, încropirea unor unghere „marcate”, ale mele
Visele mele cu case sunt de mai multe feluri, dar întretăiate Mai întâi, visele cu case amenințate, cu încăperi cărora li se pune în primejdie calitatea de adăpost, iar
www.revistaneuma.ro
Irina Petra§
Locuiri onirice
eu trebuie să găsesc soluții Iată: mă învelesc cu plapuma, gata să adorm, dar descopăr că nu am uşă la cameră, iar geamul e spar t Încep să apară tot felul de oameni ciudaţi, străini, agresivi Încerc să-i opresc, să le spun că e camera mea Nu mă ascultă Ies în balcon şi cobor în cur te pe o scară suspendată Mă ghemuiesc pe pământ Adorm. Sau: sunt condusă într-o cabană la un capăt de stradă întunecată Acolo urmează să locuiesc de -acum înainte. Intru. E o încăpere mică, podeaua e extrem de înclinată, încep să mă caţăr ca să mă uit pe fereastră Încerc să mă ţin de pervaz Dar nu perete e acolo, ci o deschidere neagră, spre o pădure umedă, deasă, sumbră Casei îi lipseşte unul dintre pereţi Nu vreau să locuiesc aici! Ies în stradă. E pustie, năpădită de buruieni Trag după mine o saltea şi o pătură, voi dormi afară. Îmi fac culcuşul lângă un perete de piatră, în spatele unui container uriaş, înalt cât trei vagoane. Mă pregătesc să adorm
A doua categorie: visul cu casa- cumulte -încăperi – pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Revine în nenumărate variante, dar în fiecare vis nou ştiu că am mai fost acolo, da, e „casa uitată” Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi minunate, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Dar ajung curând la ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Uşa nu poate fi încuiată, mă zbat s-o prind în canat În van Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău Adesea, deschide spre o scară frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt.
Uneori, dar tot repetat şi cu aceeaşi recunoaştere a repetării, mă strecor printr-un soi de puţ întunecat pentru a ajunge în subsoluri uriașe Nu-mi place intrarea strâmtă şi abruptă, ca un tobogan coşmardesc, dar ştiu că nu există alta Ajung într-o hală imensă şi joasă, cu o lumină crepusculară. Descopăr oameni care şi-au amenajat despăr ţituri ale lor, toate improvizate, precare. Simple garduri joase care nu pot delimita o încăpere a ta. Găsesc, în fine, locul meu. Trudesc din greu la încropirea unui adăpost. Descopăr într-un ungher mari picturi vechi (reprezentând toate case, castele,
ruine pictate în culori de toamnă, întunecate). Le îngrămădesc unele peste altele, să ţină loc de perete
Casele strâmte din vis sunt uneori de mărimea unui dulap, un fel de container aliniat lângă alte containere Cu numele meu pe uşă. Îl deschid febril şi mă minunez de lucrurile înghesuite acolo: căr ţi vechi, albume, statuete frumoase de bronz, mici piese de mobilier Eu nu încap, nu e loc decât pentru un mic taburet pe care mă aşez într-un echilibru precar şi-mi contemplu comorile.
Ultima categorie, care nu conține amenințări și nici urmă de teroare, e cea a viselor cu culcușul făcut, firesc, pe stradă, în faţa blocului, care e întreg și de nimic amenințat. Mă mir vag cum de dorm iarăși afară. Toată lumea pare să ştie că patul meu rămâne acolo şi peste zi, că dorm singură, fără apărare şi fără frică Visul se repetă periodic. De fiecare dată, ştiu că a mai fost. Şi mirarea oarecum apatică se repetă, cum de am ales din nou să dorm afară?! Sunt ardeleancă pentru care casa are por ţi mari, ferecate, gardul e înalt, cur tea, apărată de ochi străini Nu înţeleg de ce e aşa de firesc, pentru mine și pentru toată lumea, culcuşul meu în văzul lumii
Mă trezesc Patul meu e lipit de zidul unei case mari. Știu că sunt la capătul străzii Barițiu, văd piața, palatele din jur Încă nu s-a crăpat de ziuă, dar oameni grăbiți trec pe lângă mine fără să mă bage în seamă La picioarele mele, descopăr un copilandru slăbuț Îmi spune că m-a păzit toată noaptea. Mă burzuluiesc. Sunt în patul meu, nu am nevoie de paznici! El îmi arată cât de aproape trece tramvaiul, gata să mă lovească Mă ridic Sunt în aceeași cămașă de noapte veche, de diftină, din multe alte vise Nu am alte haine, nici încălțări Trebuie să fug acasă (?!) să mă schimb Obser v un fel de trapă care duce într-un soi de subsol. Patul meu e mutat acolo și spălătoresele îmi iau așternuturile. Una îmi spune că le voi găsi deseară spălate și călcate Îmi fixez în minte motivul cu flori roz și albastre, ca să-mi pot recunoaște cearșafurile la întoarcere. Plec, nevăzută, ca într-un univers paralel
ggg
NMihai M=niu\iu
- AvA n p r e m i e r ă e d i to r i A l ăFragment din romanul în lucru S A FA r i
u mă sustrag: despre mine am și n-am ce măr turisi. În creierul meu nu-s o droaie de cutiuțe cu povești, însă lucrul de care m-am prins, la un moment dat, ca o descoperire, ca un alt fel de a fi primit în lume, fie și pe ușa din dos, sau pe alte uși, la fel de ascunse, de vreme ce altele nu-s, este că o par te din mine doare, dacă dai, și o alta nu doare, oricât și oricum ai da Oricât de tare ai burduși-o Într-o par te simt durere, în cealaltă trebuie să insiști mult ca să simt că ar fi măcar o posibilitate a durerii Am ținut pentru mine descoperirea asta, și i-am lăsat să dea, cât încape, în par tea care nu doare.
Locul unde ne aflam avea multe nume Fiecare -i zicea după capul lui După cum se nimerea cine -i șeful Că degeaba se bătea-n piept Proletaru’, spoiala de șef nu stătea bine pe el. Celula, Cuibul, Incubatorul, Seiful, Sălașul, Casa albastră, Casa cu păsări, Seminarul
Clopotaru’ protesta:
Până și-n asta e nevoie de unitate N-atingi esența fără unitate
Tare -i plăcea să zică „esență”.
Proletaru’ își vântura degetul arătător spre tavan:
Aicea, în incubator Adică în clocitoare Să ne dez voltăm în sensul dorit
În clocitoare, în incubator, eu aveam o cămăruță îngustă, cam cât o debara, în care depozitaseră vechituri de -ale lor. Pe un stelaj de lemn unelte ruginite, clești, foar feci, un balot de sârmă, măști cu tuburi crăpate La ce naiba le trebuia măști de gaze? Câteva bulane de cauciuc Și câteva carcase spar te de walkie talkie
Cine o fi locuit aici înainte? Pereții îs toți albaștri, coșcoviți, și-s zugrăvite păsări peste tot, și pe tavane, și pe culoare.
Pentru noi le -a pic tat ăla de le - o pic tat, susținea Proletaru’ Când ne -om lua zborul, atunci să te ții! Să vezi numa’ când ieșim de la strâmtoare. Din catacombe.
Se vedea pe el că are un fel de fluturare și de excitație când zicea asta
Bă, frate, ce catacombe? Casa, ce -i drept, stătea să se dărâme peste noi, scâr țâiau toate, mai ales scara ce ducea la etaj Dar era dată cu albastru și avea ferestre. Păi cum, asta-i catacombă? Asta-i ceva subteran și pe dedesubt? Singurii pe dedesubt, în sensul că chiar așa stătea treaba, eram noi Eram pe dedesubt de orice
Ne -a adunat Proletaru’ să ne instruiască:
Știți care -i simbolul? Care -i rostul? Păsările nu-s ca să se ascundă aicea, în cuib, în Seif. S-au strâns aici, în Sălaș, ăsta-i simbolul, ca să zboare deodată și să acopere cerul cu zborul lor Era o tâmpenie, ca mai tot ce debita Proletaru’ Dar asta mi-a plăcut, m-a atins unde nici eu nu știam că pot fi atins Că să acoperi cerul. Asta, da, cu un zbor, cu câteva păsări! Ăsta era safari. Mi-a plăcut.
Clopotaru’ îi zicea casei Seifu’. Mie -mi convenea. Se chema că suntem de preț. De mare preț. L-am întrebat:
Așa-i zicem noi Sălașului, sau așa-i zic șefii, oricare ar fi ei?
Șefii? se sclifosea Clopotaru’ N-au ei timp pentru asta, noi le numim, deși, la drept vorbind, nu noi numim lucrurile, ei le numesc.
Oricum, mă socoteam eu, în seif ții numai lucruri pe care n-ai vrea să le pierzi Îmi plăcea asta și-mi convenea Și exact, da’ exact cât îmi plăcea și-mi convenea, tot pe -atât nu-mi plăcea, dacă mă luai la bani mărunți. Ba mă și necăjea. Mă râcâia. Că lucrurile de mare preț trec de la unii la alții, după împrejurări, și nu au un ce anume și fix al lor, unul de să zică: Stop! Eu nu-s al tău, îs al altuia, al ăluia de mă vrea și-l vreau și eu
Eu am știut dintotdeauna al cui vreau să fiu. Al nimănui. Adică al meu și-apoi pauză, pauză, pauză. Și-apoi, bine, mă, hai să fiu și al tău, da’ numa’ așa, de-ncercare, până văd cum ți se conectează creierul la coaie
Seiful, sau clocitoarea, sau cum mă-sa îi mai puteai zice, se deschidea pe o singură par te, prin spate, și nu era chiar foar te ușor de ajuns îndărătul clădirii, proptită cu bârne. Cu stâlpi înclinați, de lemn, care țineau zidurile să nu se îmburde
Asta înseamnă Seif, ne -a lămurit Clopotaru’ Ba chiar de două ori seif.
O dată că asta era, cu noi înăuntru, și a doua oară, că arăta în așa fel că nimeni n-avea grija la ce e înăuntru
E ca un dublu cifru, ne explica și Masioru’ N ici noi nu știm sigur-sigur, deși suntem înăuntru, dacă e ceva înăuntru
În Seif, mă gândeam, ar trebui să fii un pic strâmtorat. Nu că n-aș fi fost, dar nu mă simțeam, pentru că era fereastra aia, de deasupra, prin care vedeam cum se schimbă cerul, norii, cor tină după cor tină Numai ce -ți mijeai ochii și vedeai de toate Ca la teatru. Despre care eu știu destul de multe. Ăilalți băieți stăteau în camere mai largi, însă cu geamurile acoperite cu ziare, să nu se poată ghici de afară ce mișcă înăuntru Î ncăperi mai largi, dar cumva zidite, chiar dacă numai cu hâr tie A mea nu era zidită
De -nțeles am înțeles de la bun început că nu era îngăduit să ne strigăm pe numele din buletin. Indiferent dacă era al doilea sau al treilea buletin, fabricat ca la car te și parafat De -aia ne porecleam
Boggy era un fel de mâna a doua, a treia, la orice ar fi fost de făcut. La aprovizionarea cu bere, cu apă, conser ve și altele. Și la tuns El ne freza Îi bun de gură când se plânge și se izmenește Altfel, tace și are tremurici de la lingurică până la pleoape și până-n degetele de la picioare Se ener vează ușor și-i fuge mâna Are mâna zbanghie.
I-am zis:
Vezi că-mi faci cărări și zigzaguri prin păr. Cărări, da, s-a ambalat el, umblu pe cinci-șase cărări, și în zigzag, ca să nu dau de vreo fundătură Că ne trebuie ieșire Dar unde să ieși? Unde -i vreo ieșire? E vai și amar de noi. Doar se vede cu ochiul liber. Suntem bărbați de plastic și umblăm în fustițe. Ne facem frizurile în sus, dar toate celelalte din noi sunt în jos Dacă aș fi în acord cu natura, cu lumea, cu toate, aș băga părul sub piele, să nu se mai vadă, l-aș pieptăna pe sub piele, ca să fie în jos, să coboare, să ne umplem de păr pe organe. Asta-mi zicea, și chiar de -aș fi vrut, n-aveam ce să-i răspund.
Vara asta nu m-am dus în vacanță, a suspinat el, nu m-aș duce niciunde, că dacă începe războiul și la noi, prefer să fiu acasă
Nu cred să-nceapă, i-am zis.
Putin, lua-l-ar gaia! a continuat el. Clipește din fiecare icoană. Boggy pic ta icoane Cam cum ar pic ta un puști care, pe deasupra, e și legat la unul din ochi iar celălalt îi e acoperit cu albeață
Până să vin la Sălaș, locuiam cu mama și-n casă era plin de icoane, a zis el. Icoane ale altora. I-am spus mămicii să le scoată și să le afișeze pe -ale mele, însă s-a pus pe plâns Că m-am dat cu drogații Ba drogată-i ea, că nu vede cine face cu ochiul din icoanele ei. A oftat din rărunchi:
Dracu’ s-o-nvâr tă.
L-am întrebat dacă crede în ăla de -o s-o învâr tă pe mă-sa Nu că m-ar fi interesat subiectul, da’ îmi plăcea să-i încurajez și să le fac plăcerea ălora care se puneau pe -njurat O făceam dintr-un soi de instinct. Cine înjură e mai ușor de priceput și de descifrat. E mai lesne să-i umbli la cod.
Cum dracu’ să cred în draci? s-a răz vrătit Boggy Nu ți-am zis clar că-s făcut din plastic și-n fustiță de damă? Ăștia ca mine n-au treabă să creadă sau să nu creadă. Ce -i aia să crezi? N-ajung eu să cred sau să nu cred. Ce, trebuie să cred ca să mă scarpin unde mă mănâncă?
S-a liniștit un pic și atunci i-am zis să mă radă în cap, că-mi făcuse atâtea găuri și zigzaguri că nu mai era nimic de reparat Boggy e de treabă, da’ nu-i să te -ncrezi în el.
M-a ras în cap, nu-mi stătea rău. Și, în același timp, m-am edificat M i-a venit ca un val, dinăuntru Alta era calea mea Și mă aflam deja pe ea Aveam poate fustiță și eu, într-un fel pe care nu o să-l precizez, da’ nu eram fetiță. Sau, dacă eram, eram una de care să ți se facă frică.
După ce l-am pus să mă tundă zero, Boggy s-a tot dat pe lângă mine
Să nu te mai aranjez un pic? zicea.
Ce să mai aranjezi, că arăt ca scăpat din pușcărie.
Boggy s-a luminat dintr- odată, că doar de -aia venise, să mă toace la cap, nu să-mi repare frizura
Eu, la mare primejdie, nu dârdâi de frică, nu mă scap pe mine, nu înțepenesc, a turuit el rapid. Pe mine mă apucă strănutul. Și strănut, strănut, mai-mai să-mi dau duhul Mare belea! Aș prefera să dârdâi și după aceea să pot s- o ușchesc Cu strănutul, mă deconspir imediat N-am unde să mă ascund Și-a frecat palmele, mulțumit că-l ascult și a continuat: Eu am ieșit din tot soiul de pușcării. Și de câte ori s-a întâmplat să ies, eram trimis înapoi. De alții, nu de mine Ca la arest Sigur că de împotrivit nu mă împotriveam N-aveam tăria s- o fac N-am avut tăria asta niciodată
Am stat la arest ori de câte ori unul sau altul, dintr-un motiv sau altul, au zis că ar fi mai bine să stau la cutie. M-am tot retras, ca un crab Însă nu mi-am găsit liniștea sub carapace Mă mai scot
cu icoanele. Icoanele ies din mine, de sub mâna mea, fără preaviz
Boggy picta pe car ton, pe sticlă, pe fundul unor lăzi de lemn, pe ce se nimerea Nu-i prea ieșeau chipurile, se -ncurca la fețe, însă la aureole era as Ziceai că se -aprind becuri de carnaval acolo unde punea el o aureolă, deasupra feței care arăta a orice, dar nu ca o față
Proletaru’ îl încuraja. Să persevereze. Nu chipul unuia sau al altuia contează Numai dezideratul care o să reînvie curând în tot ce surâde și se răsfață sub soare.
Boggy s-a tulburat: Cum vine asta, doar nu pictez deziderate? Pe icoanele mele crezi, nu crezi, apasă cu degetul Dumnezeu.
Bă, Boggy, i-am zis, n-ajunge că mă tunzi tot timpul ca pe -un tătar și că umblu din cauza ta ras în cap, acu’ tre’ să te -aud și vorbind tătărește? Ce naiba îndrugi?
Îți zic ce n-am îndrăznit să-i zic nici lu’ mama, nici lu’ Proletaru’. Adică, pe scur t, îmi spui că Dumnezeu stă cu degetul apăsat pe icoanele tale?
Da, da, pe -ale mele nu-i decât degetul lui. Și pe ăsta vreau să-l pictez
Și l-ai pictat?
Nu, că mă tem Și Boggy tremura, înduioșat: Eram născut pentru circ. Aveam o capacitate de transpunere. Eu la asta-s maestru Și-s tare sensibil Când îi văd pe unii bătându-se, mă umplu de vânătăi. Când se pupă doi pe o bancă, în parc, mă excit un pic Dacă întâlnesc un șchiop pe stradă, mă lasă imediat un picior, mă infirmizez, dacă dau nas în nas cu un orb, văd încețoșat sau nu mai văd deloc Așa că simt, simt cum mă apasă degetul Domnului În creștet îl simt
Lângă stadion, pe înșiruirea de stâlpi, când era vânt, steagurile fâlfâiau, se zbăteau Ca o bătaie din aripi Boggy își mijea ochii: Dacă am pune figuri de icoane pe drapele ar fi de mai mare efect Ar fi de mare propagandă
Nici dat pe răzătoare Boggy n-ar fi ieșit din vorba Proletarului. Îmi tot repeta, cu evlavie: Ăsta are școală O făcut teologia, aproape întreagă, și după aia, pe puncte, marxismul de modă nouă. În care tehnica-i primordială Iei numa’ tehnica și lași restu’ deopar te Boggy îl asculta pe Proletar cu ochii întredeschiși, să se pătrundă de fiecare cuvânt Cuvintele îl pătrundeau și el se umfla ca aluatul pus la dospit.
Proletaru’ vrea să ne dea un viitor, zicea el Ne mântuim doar când acționăm radical Amesteca cuvintele, când leneșe, popești, când abrupte, de comisar, după exemplul Proletarului Proletaru’, în schimb, îl bălăcărea: Ești așa prost că atunci când repeți ce am zis mi se pare că și io-s oligofren Eu muncesc, mă, pentru voi Mă sacrific Eu îs proletarul vostru și voi mă exploatați ca niște cioflingari ce sunteți. Își sugea buzele și zâmbea strâmb: Da’ până la urmă pe toți o să vă halesc. Pentru că vi-s șef, mă, în știința mea.
O fi fost el student la teologie, însă nu cred că vorbea de sfințenia din biserică. Că sfânt e numai ăla care -i abătut din drumul lui și umblă, că nu-i mai pasă de sine, pe drumurile celorlalți Și rătăcește pe ele Proletaru’ voia să ne abatem toți de la oricare alt drum și să mergem doar pe al lui Până una-alta, se putea lua de mână cu Boggy și, împreună, să pășească, bâlbâit ori cadențat, spre viitorul care nu-și arăta fața decât către ei. Și-o arăta în sensul că ei nici pe ei, în oglindă, nu se vedeau
Clopotaru’ ne șoptea despre Boggy că el e ca o garanție a noastră Deși se dovedea uneori cam slab de minte, se-nrudea, de departe, cu unul dintre mahări. Mahării care ne țineau pe palme în Seif
Nr. 7-8 (81-82) | 2024
Invitat special
www.revistaneuma.ro
Garanție la ce? Clopotaru’ se temea că, pe nepusă masă, de unde ne mergea bine și eram tratați cu valoare, am putea fi mătrășiți, măturați într-un șanț, cum i s-a întâmplat și lui mai demult Când se pleoștea așa, uita pesemne că pe el l-au scos din șanț. Și l-au recuperat tocmai ca să-l pună, alături de noi, în Sălaș. De pomană își făcea griji Eu nu mă îngrijoram Odată ce intri în tunel, locomotiva o să tragă ca să te scoată din el. Atâta regulă știam și eu Da, la atâta regulă mă pricepeam și eu
Într-o zi, Proletaru’ m-a pus în fața băieților, ca la armată
Ca pentru rapor t.
M-am lăsat Știam să mă las moale și, când se cerea, dacă se cerea, să mă fac ca de ceară
Masioru’ te -a adus în formație, a fonfăit el El te -a recrutat Masioru’ să răspundă de tine De ce o să faci Ori de ce nu o să faci
Dar de ce ții tu, într-ascuns, în cap, indiferent dacă faci sau nu faci, eu sunt răspunzător, a declarat Proletaru’
Bordura pleoapelor îi era înroșită.
De nesomn sau de altceva Era încercănat cu roșu
Proletaru’ și câteodată și Clopotaru’ ne luau la analiză. Acuma, așadar, se -nfoia Proletaru’:
Bă, noi nu vă îndoc trinăm. Vă curățăm numa’ de ce nu-i al vostru în voi și vă dăunează
Ziceți tot, dați afară tot, ca la popă, și la urmă nu primiți împăr tășania, ci o chestie și mai tare Scăpați de tot ce -atârnă pe voi și vă-mpiedică la mișcare și elevare Și o să fiți gata pentru safari
Asta, ce zicea el, avea și nu prea avea înțeles Îl lăsam însă să-și facă numărul și mă lăsam moale.
Ție, și m-a aratat cu degetul, că ești ceva mai nou printre noi, de ce ți-a fost frică la viața ta?
Mă uitam la fruntea lui de curcubetă și în ochii lui de cucuvea, și mi-a venit răspunsul pe buze; ăla fără minciună și care părea a fi minciună:
De o fereastră, i-am zis. De fereastra din camera mea, când eram mai mic De fereastră mă temeam
Proletaru’ s-a ținut vajnic, abia de -a clipit, că, de!, avea ner vi de proletar și-i plăcea să ne țină din scur t la gânduri
Nu te rușina de noi Dacă-i o fereastră, fereastră să fie Sunt, de -a lungul istoriei, ferestre și ferestre...
La mine, i-am zis, fereastra nu e -n istorie E-n casa unde -am crescut, cu mamă și fără tată, până mi-am luat câmpii și am fugit. Și bine că ne -am întâlnit Acum e în regulă Dă- o dracului de fereastră.
E bine, a zis el, și fruntea bombată nu i s-a încrețit, nu s-au săpat în ea riduri, îi rămăsese netedă și lucea. E bine că zici că-i bine că ne -am întâlnit, pentru că asta-i de bază, ăsta-i punctul de unde pornim. Zi-ne totuși ce -i cu fereastra aia. Că doar n-ai nimic de ascuns
Eu, nu, da’ fereastra se ascundea cumva de mine și ascundea tot soiul de chestii Nu mă uitam pe ea în fiecare zi Era și prea sus, cățărată pe perete, într-o nișă ca de mansardă Sigur, a fost și când intram la idei și mă uitam prin geam de cinci-șase ori într-o zi.
Camera asta era numai a ta? Aveai o cameră a ta? s-a mirat Proletaru’.
Da, era doar a mea, când nu venea și mama să doarmă cu mine. Camera era îngustă, cât un dulap. Nu-ncăpea decât patul și cât să te strecori pe lângă el Cam ca încăperea pe care o am aici, în Sălaș. Noi locuiam la etajul unu, la comun, acolo își avea cameră mama, iar încăperile înguste, cât un dulap, de lângă terasă, la etajul cel mai de sus, erau camerele de ser vitori, din vila aia de
burjui Trebuia să mă ridic în picioare pe pat, și abia ajungeam la marginea de jos a ferestrei, stăteam pe vâr furi și mă săltam, ca la sport, în brațe, mă opinteam și rămâneam agățat câteva secunde, mai mult de cinci-șase secunde nu rezistam în poziția aia De deschis, n-am deschis geamul niciodată. Așa că tot ce vedeam pe fereastră semăna cu o fotografie Și era fără sunet
Fără sunet? a repetat Proletaru’. Păi ce -ar fi trebuit să auzi?
N-auzeam nimic, orice ar fi fost de cealaltă par te Chestia e că de fiecare dată era altceva, de parcă m-aș fi chiorât pe fereastra unui vagon De parcă aș fi fost în mers Dar când mă uitam, peisajul nu se mișca, imaginea îngheța, totul stătea pe loc. Ca într-o fotografie
Proletaru’ și-a lins buzele subțiri:
Mă, tu ne povestești un vis? De un vis îți era ție frică?
Poate că fereastra era și-n vis, i-am zis, numai că eu mă trezeam de fiecare dată când mă uitam prin fereastră, și eram treaz-treaz la ce vedeam
Fotografii, adică, a făcut oarecum plictisit Proletaru’. Io zic că-ți convine să ne duci cu zăhărelul Fereastra aia era-n capu’ tău, și deloc pe perete.
Poate era și-n capul meu, i-am zis, nu te contrazic, doar că, vezi, trebuia să ajung și la aia de pe perete, altfel nu vedeam nimic numai cu capul meu
Și cam ce era în fotografiile alea? s-a interesat, fără interes, Proletaru’ Uneori ningea Și sub zăpadă se întindea un cimitir Nu știu de ce credeam că-i un cimitir, că nu se vedea nici o cruce, sau vreo piatră cioplită Erau numai niște movile cu scaieți albi de la ninsoare. Se -arătau și locuri însorite. Unul, la marginea unui râu, și pe mal erau fete în costume de baie vărgate și un pat înalt, de spital, cu o lampă mare deasupra, și pe pat zăcea întins un bărbat gol, foar te gras Alt loc cu mult soare, alb, foar te alb, de se albise totul în jur, aducea cu maidanul din spatele casei noastre, și printre gunoaie alerga un copil tuciuriu, un pui de țigan Î mi amintesc că îmi apărea uneori, când și când, și un loc de joacă, fără copii, cu tobogane colorate, roșii și ver zi și albastre, care coborau parcă sub pământ, ca într-un adăpost subteran. Nu mi-a plăcut niciodată să lunec și să plonjez Însă plonjam cu mintea, cu închipuirea, și cădeam
Unde? a susurat Proletaru’.
Nu știu Chiar n-am habar Oricum, în altă par te Î n par tea unde, fără să cad, nu aș fi ajuns. Și-n par tea aia era o fereastră, exac t ca aceea din cămăruța mea, și se iveau fețe, fețe străine, lipite de geam. Nu-i cunoșteam pe ăia de -și striveau fața de fereastruică și nici până azi nu m-am întâlnit cu vreunul Nu-mi era teamă de ei.
De ce să te temi, a râs fără să râdă Proletaru’ Toate erau numai în capu’ tău! Și-a trosnit degetele cu un soi de satisfacție: Ție de tine îți era frică, măi frate Și-acuma cum stai? Mai vezi d-astea?
Ce naiba să văd dacă n-am la îndemână fereastra? Și cine are nevoie să vadă idioții dintr-astea?
De ce să te temi de -un maidan cu ciulini sau de niște tobogane?
Pentru că acolo nu mișca nimic Nici fulgii de zăpadă în aer, nici vântul care culca la pământ ciulinii. Totul înțepenit. Și tăcut. Ca o privire după ce ai murit În caz că mai poți privi o dată înapoi după ce ești mor t.
Ție de tine ți-e frică, măi frate, a repetat Proletaru’ O să avem grijă de asta.
Era atât de mulțumit de analiză, că i se întinsese pielea pe față și părea întinerit
În Slovacia a avut loc un atac fatal al unui urs asupra unei fete – terminat exact ca atacul de la noi, deunăzi, în mod tragic
Exact la fel, la indigo, presa a început să acuze pe toată lumea, oamenii acuză ONG-urile, acestea acuză legile gândite prost și tăierile ilegale de pădure. Am căutat anume știri străine și opinii cât mai diferite din alte țări și am găsit situații similare până la semnele de punctuație Inclusiv felul în care iubitul fetei a fugit și a scăpat cu viață. Nici la ei nu se știe de ce a atacat ursul; dar acuzațiile că celor de la putere nu le pasă de viața oamenilor s-au răspândit ca un foc de paie – și s-au stins la fel de repede. Nicăieri în lume, deci nici în Europa, nu este un lucru frecvent sau natural ca un urs să atace omul pentru hrană. El atacă dacă se sperie, dacă se simte agresat, nu ca să mănânce (un om) Sigur, finalul tragic al victimelor este regretabil, iar cauza atacului nu încălzește cu nimic supraviețuitorii Statistic, este mai probabil să mori trăsnit, în drumeții, decât atacat de un urs.
În 1992, UE a adoptat o lege care reglementează vânătoarea de urși bruni, în condițiile în care aceștia erau pe cale de dispariție (și au și dispărut) în multe țări În prezent, numărul lor a crescut din nou (suntem una dintre țările cu cea mai mare populație de urși bruni), iar această reușită a fost celebrată de biologi și alți oameni de știință preocupați de biodiversitate, dar a adus și probleme În Pirinei, țăranii s-au revoltat și au semnat petiții pentru reducerea numărului de urși – care le atacau constant animalele La fel în nordul Italiei, unde a avut loc și un atac soldat cu moartea unui tânăr în 2023 A fost invitat acolo un specialist din SUA care să explice cum fac ei cu urșii lor – deloc de neglijat forța și măreția unui grizzly. Conferința s-a ținut cu pază înarmată la porți, atât de mari erau tensiunile în comunitate. El a spus un lucru simplu – dar care a enervat pe multă lume Omul este problema, nu animalul Europenii sunt mai puțin obișnuiți cu vecinătatea ursului (istoric vorbind) decât fermierii americani, sunt mai agitați și mai dramatici. Nu știu să se poarte și exagerează – de la selfie-uri, mângâiat și hrănit „bestia”, la atac sau fugă haotică; toate atrag reacții imprevizibile din partea unui animal puternic și sălbatic Adică nedomesticit Atunci când moare un om este greu să spui că moartea era evitabilă dacă, dacă și dacă Dar este important pentru viitoarele întâlniri, ale altora, este genul de educație minimă necesară dacă locuiești în zone de munte sau îți plac drumețiile (canadienii învață de la grădiniță ce să facă dacă văd un animal). Un urs nu atacă aproape niciodată gru-
Laura Poant[
Ursul
p[c[lit de vulpe
puri – fuga în direcții opuse nu este, deci, recomandată. Sunt câteva lucruri simple, bine de știut; nu vreau să fac un curs de drumeții montane, mai ales că nu sunt deloc în domeniu, dar sunt idei preluate de la experți, de la turiști experimentați și de la salvamontiști (Le Monde, 2024). Ca întotdeauna, de o situație dramatică se agață diverși – presă, activiști, politicieni, „oameni simpli” De cele mai multe ori, interesul apare și dispare rapid, empatia este mimată și generează doar texte stufoase pe FB. Un articol lung și plin de metafore rurale și trimiteri la comunismul românesc, apărut recent în The Guardian (2022; A Bear in the Backyard), încearcă să explice problemele generate de populațiile necontrolate de urși din România, dar amestecă lucrurile și pedalează mai ales pe trecut și pe greaua moștenire dublată de corupția deja legendară (în viziunea vesticilor) a politicienilor noștri.
Am decis să scriu aceste rânduri din cauza unor comentarii năucitoare și a unor luări de poziție extrem de ferme din social media – asumate, nu căutate sau găsite întâmplător, și am încercat să înțeleg de ce susținătorii cei mai fer venți ai creștinismului, cei anti-progresiști, anti-leftiști (căci asociați aceștia la grămadă cu „criminalii” iubitori de urși) sunt și cei mai vehemenți susținători ai împușcării urșilor (a tuturor, dacă s-ar putea, dorință subliniată nu o dată) Și am ajuns la concluzia că părerea lor de neclintit este că viața omului e singura „sfântă”. Aceasta este posibila explicație a indignării teribile și a îndemnului războinic de a ucide toți urșii din munții Carpați; combinată cu ideea că toate ONG-urile sunt manipulate, leftiste și progresiste ajungem, cu tot cu LGBTQ – la o „salată” caracteristică tuturor luărilor de poziție din ultima vreme. Fără legătură directă cu subiectul urșilor, mă uitam la indignarea unui grup înfocat, declanșată de o imagine caricaturală cu arca lui Noe Credincioșii comentau de zor în subsol și explicau lipsa de logică a alegerii animalelor (dincolo de cea mai simplă dintre toate, că ar putea să fie vorba despre o parabolă) prin faptul că cel-de-sus nu ține cont decât de genurile mari, nu de specii mărunte și alte detalii. Deci el alege un animal reprezentativ, din care apoi pot să apară sute de alte feluri similare; și, cel mai impor tant, alege animalele care au în ele suflarea divină (în engleză the breath of life) –în special și mai ales omul Explicația aceasta se bazează pe Geneză – după ce l-a creat pe Adam, d-zeu a suflat viață în el, dându-i astfel un suflet nemuritor Povestea nu s-a mai repetat la animale, pe care le -a modelat pur și simplu și le -a dat drumul în lume. De aici și nenumăratele discuții și opinii (culese de pe eu rgj com) legate de sufletul animalelor (datorate și obiceiului tot mai răspândit al animalelor de companie și, implicit, dorinței ca ele să ne aștepte pe undeva, pe sus): au, ca orice ființă vie, suflet și vor învia și ele (mai ales în credința musulmană); au un fel de suflet, dar conectat direct cu d-zeu, și nu prin intermediul lui Iisus, ca omul; au, dar nu este nemuritor; au și ajung în rai pentru că Ioan le -a zărit acolo sus, întruna dintre viziunile sale, și chiar se rugau lui d-zeu; dar dacă au e alt fel de suflet decât al omului; poate au, poate nu; nu se știe, nu există consens; hindușii și budiștii au o viziune mult mai largă și o
Nr. 7-8 (81-82)
Invitat special
www.revistaneuma.ro
altfel de relație cu animalele Aceste teorii explică par țial reacția vehementă și aparent ne -creștinească ce îndeamnă la uciderea în masă a unor animale pentru că au atacat un om Se întâmplă și în parcurile și rezer vațiile din Africa sau din SUA unde oamenii care nu respectă gardurile sunt atacați de animalele împrejmuite, iar, apoi, acele animale sunt eutanasiate pentru simpla vină de a fi fost ele însele S-a întâmplat și după filmul Fălci, când rechinii au fost demonizați și uciși în masă, deși atacurile lor asupra oamenilor erau, de fapt, nesemnificative Acolo unde vrea omul să se plimbe, să își petreacă timpul liber, trebuie ucis și pârjolit totul în jur, doar nu avem nevoie de urși în Carpați! Natura a creat-o cel-de -sus ca să slujească omul, iar cel care are altă părere este un nenorocit de comunist homosexual (asociere improbabilă, de altfel).
Părerile celuilalt care sunt supărătoare pentru un individ anume nu mai sunt acceptate ca simple diferențe de opinie. Sunt luate ca o declarație de război, deși fac par te din viața de zi cu zi; dintr-o normalitate democratică, uitată.
Revenind la ursul nostru, el apare adesea în folclor și în literatură. Este venerat în multe culturi fiind admirat ca o vietate specială, ca simbol al for ței, al maternității (este bine cunoscută ferocitatea cu care își apără puii mama ursoaică); celții aveau zeița ursoaică Ar tio, iar vikingii invocau puterea ursului când se luptau și purtau piei de urs ca să se apere; Teddy Bear are o poveste legată de președintele Roosevelt, căruia i se mai spunea și Teddy Acesta a refuzat să omoare la o par tidă de vânătoare un urs ce fusese legat pentru el, pentru a-l nimeri mai ușor. Ursul a fot eliberat iar întâmplarea a fost făcută publică Un întreprinzător a avut ideea să facă o jucărie de pluș, pe baza unor benzi desenate care relatau faptele, născându-se, astfel, Teddy’s Bear (ursul lui Teddy), mai apoi, simplu, ursulețul Teddy ; ursulețul Paddington este cel mai iubit personaj pentru copii din Marea Britanie; Zeus se îndrăgostea, din Olimp, de nimfa Callisto ce îi năștea un fiu, Arcas; iar acesta o va vâna, neștiind cine este, când Zeus, gelos, o va transforma în ursoaică. Așa a apărut, conform legendelor grecești, constelația Ursa Mare În multe legende și povești populare sau basme ursul este puterea, dar și înțelepciunea Uneori păcălit de vulpe - după cum apare într-una dintre fabulele lui Esop (morala fiind reluată, adaptată și repovestită în aproape toate culturile din toate colțurile lumii). De -a lungul secolelor, însă, ursul a fost și mult chinuit de om – în circuri, în piețe publice (legat de stâlp și atacat de câini, pentru amuzament) sau chiar în Colosseum. Să nu-i uităm nici pe Baloo din Car tea Junglei, pe Winnie the Pooh, pe Fram al nostru sau jocul urșilor din folclorul românesc (și nu numai), derivat din obiceiul dresării urșilor vii de țiganii ursari Sau pe ursul mitic și aparent nemuritor, legendarul Old Ben din The Bear al lui Faulkner
Probabil că și acest text seamănă cu o salată proaspătă de vară – dar intenția a fost aceea de sublinia faptul că fiecare situație și întâmplare, oricât de banală sau de dramatică, are mai multe explicații și mai multe perspective din care poate să fie privită și analizată Există o tendință de radicalizare a tuturor discursurilor, fiecare individ devine un mic erou de tastatură când găsește câte un subiect fierbinte și lansează opinii ferme și „definitive” Să nu luăm, totuși, furcile și topoarele ca să plecăm pe coclauri la vânătoare de urși, sub flamura credinței în superioritatea absolută a ființei umane.
Un post scriptum – conform National Geographic, este mai probabil să fii ucis de înțepătura unei albine decât de atacul unui urs Albinele, pe de altă par te, sunt esențiale pentru viață, ele polenizează peste 75% din plantele cu flori de pe glob Nu este nici politică, nici religie, este pur și simplu viață. ggg
Simona Antonescu
Spa\iul muzicii, spa\iul literaturii
ntr-un concert care a avut loc acum câțiva ani la Maastricht, violonistul și dirijorul André Rieu (alături de Gheorghe Zamfir la nai) a adus pe scenă artiști români care au cântat Ciuleandra Cântecul a început așa cum îl știm, încet și ciclic, două fraze muzicale repetate la nesfârșit, doar că în spirală, cu ritmul din ce în ce mai rapid, fără să se grăbească însă spre partea lui cea mai alertă, avansând cu cadența lentă pe care o cunoaștem atât de bine.
Melodia le era însă complet necunoscută olandezilor Cu toate acestea, sala întreagă a fost străbătută imediat de la un capăt la celălalt de un fior, publicul s-a animat pe loc și peste tot se vedeau numai fețe fericite, pline de bucurie. De ce se bucurau? Pentru că melodia, începută abia de câteva secunde, era ușor de anticipat. Punctul acela din viitor în care ea avea să ajungă în vâr ful spiralei era ușor de prevăzut, iar olandezii îl așteptau cu sentimentul plăcut că vor experimenta o împlinire Se crease o așteptare, se făcuse o promisiune.
Întâlnim același mers în spirală și în cazul Călușarilor Și aici observăm unul și același fragment muzical care se repetă ciclic, când mai jos, când mai sus, revenind mereu în punctul din care a început. Mișcarea aceasta ne place mult. Începe dintr-un punct pe care avem tendința de a-l numi „jos” și ne creează așteptarea că se va desăvârși undeva sus, un „sus” pe care îl putem bănui încă de la primele note Plăcerea pe care o simțim vine din împlinirea pe care o anticipăm. În lipsa ultimei note din fiecare ciclu (care poate fi asemănat cu o strofă dintr-o poezie), am rămâne cu o frustrare
Ca și în cazul Ciuleandrei sau al Boleroului lui Ravel, asistăm la o repetiție care ar putea părea simplă, plictisitoare și totuși este magică, ceea ce simțim când ascultăm muzică de acest gen este mai mult decât plăcere, ne prinde mai degrabă într-un cerc vrăjit pe care nu vrem să-l mai părăsim. Care este explicația? Dacă știm/anticipăm ce se va petrece în continuare în melodie, atunci de ce nu ne putem smulge din ritmul ei?
Există lingviști care propun o teorie conform căreia sursa muzicii și a limbajului este comună. Cu alte cuvinte, ceea ce ulterior au devenit cuvinte și note muzicale au de fapt aceeași rădăcină, aflată în strânsă legătură cu ritmul ciclic, repetitiv, al sunetelor cu care primii oameni alungau sălbăticiunile de la
gurile peșterilor Un ritm care, în timpurile acelea, însemna siguranță, delimita un spațiu protejat.
Am întâlnit această idee în „Omul muzical”, de Michael Spitzer, care propune teoria conform căreia muzica transmite din generație în generație, de mii de ani, informație negenetică sub formă de amintiri de grup păstrate. Un fel de memorie muzicală care a străbătut secolele, ajungând – în aceeași formă – la populații din diferite puncte ale globului: povestitorii grioți africani, populația abori- genă australiană sau nativii americani
Pornind de aici se poate ajunge la idei frumoase, prin extrapolări ale imaginației De exemplu, povestitorii grioți africani țineau evidența nașterilor, morților, căsătoriilor și a evenimentelor importante petrecute în comunitate, de -a lungul generațiilor. În același timp erau un fel de istorici ai satului, numai că făceau toate acestea prin cântece ritmate. Într-un astfel de povestitor se întâlneau istoria, literatura orală și muzica, pe care africanii nu le vedeau separate una de cealaltă.
Dar să-i urmărim în continuare tot pe specialiști, mai înainte de a aprofunda punctul acesta de legătură dintre literatură și muzică. Roger Scruton vorbește, în „Sufletul lumii”, despre un spațiu al muzicii, care devine evident atunci când spunem despre o melodie care începe cu nota Do și continuă cu Mi, că urcă de la Do la Mi Există un loc în care se „urcă” și altul din care se „coboară” într-un chip misterios, de vreme ce nu există de fapt nimic care să urce sau să coboare, nu avem un lucru fizic care să se deplaseze Ce anume s-a mișcat? se întreabă autorul. Do nu a plecat de pe locul său. Și unde anume, în ce spațiu, are loc această mișcare?
Pentru ca totul să fie încă și mai adâncit în mister, deci mai interesant, ajungem repede la ideea că muzica își creează ea însăși spațiul acesta în care se mișcă. Senzația aceasta de spațiu nu poate fi eliminată, concluzionează Roger Scruton, din modul în care experimentăm muzica, iar aici se află o mare cheie, pentru că nu vorbim despre felul în care descriem muzica (folosind așadar cuvinte), ci despre felul în care o experimentăm.
Ca să fim siguri că nu ne imaginăm toate acestea, le putem verifica la diferite popoare ale lumii, care au avut de-a lungul timpului aceeași percepție, ceea ce o validează astăzi pe a noastră. Grecii antici vorbeau despre tonalități ascuțite și grave, popoarele asiatice au tonalități mici și mari, iar indigenii brazilieni spun despre tonurile muzicale că pot fi tinere sau bătrâne În încercarea de a face înțeleasă percepția aceasta de spațiu și mișcare în ceea ce privește muzica, Michael Spitzer compară mișcarea inexplicabilă a muzicii cu trecerea timpului: pe un cadran de ceas, limbile se mișcă de la un minut la altul, mișcare pe care noi o traducem drept trecere a timpului.
Un alt punct asupra căruia merită să medităm o clipă este faptul că spațiul, în lumea muzicală, este o spirală Ne-am obișnuit să asociem aproape instantaneu molecula de ADN cu ideea de spirală Dacă există sau nu o legătură aici, dacă se pot continua speculațiile din punct de vedere științific sau trebuie să le păstrăm strict în zona literaturii, este deocamdată un mister Specialiștii arată că lucrurile se petrec aidoma, adică avem certitudinea unei mișcări, chiar dacă fredonăm melodiile numai în gând. Ce se petrece în mintea noastră, atunci când ne imaginăm cântând un cântec? Aș spune că același lucru care se petrece atunci când citim – în gând – că un cozonac fierbinte, aburind, este frânt în două și o portocală este decojită, iar din coajă sar stropi Specialiștii au demonstrat că este suficient doar să ne imaginăm anumite lucruri, pentru ca zonele din creier responsabile cu acestea să se activeze Citim două fraze scrise pe hâr tie și percepem clar mirosuri, gusturi și texturi, doar pentru că ni le-am imaginat
Aminteam mai devreme despre zonele de intersecție dintre muzică și literatură, și ne-am apropiat acum de miezul acestei idei. Cei care scriu sunt permanent frământați de întrebarea: cum fac ca un personaj să fie bun, rotund, complet, să „iasă din pagină”, căpătând valențe tridimensionale, pe scurt să fie o poveste de personaj? Cum fac ca cititorul să uite de lumea lui și să o perceapă în schimb pe cea din carte?
Percepția este una dintre chei. Percepem lumea cu cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, pipăit Sunt cinci mufe cu ajutorul cărora ne conectăm la realitate. A fost obser vat, empiric, un mimetism al simțurilor, care constă în activarea zonelor din creier responsabile cu mirosul, gustul, pipăitul, auzul nu numai prin stimulii externi, dar chiar și numai dacă ne imaginăm că simțim toate acestea. Cititorii care sunt obișnuiți să-și studieze atent reacțiile atunci când citesc o carte captivantă au descoperit deja că simt miros de cozonac și coajă de portocală, atunci când citesc despre ele Este una dintre metodele principale folosite de scriitori pentru a smulge cititorul din realitatea lui concretă și a-l atrage într-o lume fictivă, imaginară, lumea cărții: folosirea mimetismului simțurilor. Un scriitor știe că nu este suficient să-i spui cititorului numai ceea ce vrei să vadă, ci trebuie să completezi cu ce vrei să audă, cum vrei să miroasă în jurul lui și ce gusturi vrei să simtă atunci când citește un capitol Dacă îi spui cum se simte la pipăit catifeaua de pe canapeaua personajului, atunci dublura din creier a simțului său tactil se va deconecta de la realitate și va începe să perceapă lumea cărții
Cititorul de literatură își imaginează povestea, cu ajutorul dublurilor mentale ale simțurilor, recreând o lume care mai întâi a existat numai într-o altă minte. Literatura este astfel o colecție de universuri care există într-un alt spațiu decât cel fizic, spațiul mental, și pe care le trecem de la unul la altul cu ajutorul unor semne pe hârtie.
În „Omul muzical” am întâlnit următoarea frază: „Sarcina unui compozitor este aceea de a manipula așteptările ascultătorului”. Aș extrapola aici, spunând că și sarcina scriitorului este cam aceeași, de a crea subtil așteptări, a sugera, în primele capitole, promisiuni, apoi a le împlini „Emoția apare atunci când un model este împlinit”, mai spune Michael Spitzer Este vorba despre acel model care corespunde structurii noastre intime și milenare, căreia nu putem să ne opunem Vibrăm la lucruri invizibile care totuși, cu toate că scapă simțului văzului sau celui tactil, sunt la fel de concrete și ne construiesc
Epuizantele noastre încercări de a descoperi și explora sensul vieții, goana aceea după un rost, care adesea nu este încununată de succes, capătă dintr-odată limpezime atunci când ascultăm o bucată muzicală sau citim o carte cu atenție, cu scopul de a înțelege, scufundându-ne total în ele. Sensul muzicii sau al literaturii nu are nevoie de metode științifice pentru a fi repede interiorizat Nu apelăm la complicate studii acustice ca să fim mișcați de o simfonie a lui Beethoven sau de analize pe text ca să ne emoționăm atunci când citim „Război și pace” Dintr-odată, lucrurile capătă limpezime, căutările nu mai sunt în van, întrebările își găsesc răspunsuri și trăim sentimentul puternic că bucata aceasta muzicală, car tea aceasta spun ceva, deși nu este un lucru pe care l-am putea exprima în cuvinte Lumea muzicii și a literaturii are un sens care ne este accesibil, ceea ce este un sentiment liniștitor.
Prin această oferire a unui sens, literatura și muzica – toate artele, de fapt - ne leagă de catargul solid al umanului, ca pe niște Ulise ademeniți de sirenele înșelătoare ale epocii inteligenței artificiale, în pericol de a ne pierde în valuri. Sunt ancorele noastre și este bine să fim conștienți de aceasta, să ascultăm „Sonata lunii” sau să citim „Un veac de singurătate”, ca să ne asigurăm că suntem încă acolo, în interiorul nostru, în siguranță ggg
Invitat special
Deasupra vâr tejului
Cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu cuiburi de insecte, înscrisuri înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra
vâr tejului Vâr tej al îndreptării relelor năravuri? Sigur că nu, din contră, ce tâmpenie Aici, unde bate în retragere moar tea, cât e sătulă – nemernica asta, care nu ne lasă să dormim liniștiți nici
deasupra vâr tejului. Bate în retragere, dar nu se lasă Inexpresivă, pe umeri cu un ciot smuls de pe deal, care îi aduce aminte, îi ține de foame Moar tea arde și luminează când mai apropiată, când mai îndepăr tată – ea stinge fitilul din senin, la o adică. Fitilul
aprins care plutește în uleiul frumos mirositor, acum, aflat într- o far furie: ulei umflat, deal, deasupra vâr tejului
Hap -hap
Se aude hap -hap, fiori reci îi cuprind pe toți, ce -i? Din lac iese câte un cap, pe fruntea căruia scrie „Pescuitul interzis” Cap, cap!, femeile de pe mal țipă, iar au visat
Liviu Ioan Stoiciu
astă-noapte că fac dragoste, semn rău, erau sigure că asta avea să li se întâmple dacă vin aici, stau grupate la stejarul în care e bătută în cui o icoană mare cu Maica Domnului: toate au avut același vis? Poate că făceau vrăji Î ți
poți imagina un asemenea eveniment, ce -ți veni? Te uiți în urmă, astă iarnă ai traversat lacul, de la baza Mănăstirii Pasărea la pădurea Pustnicu, înfricoșat că nu e destul de înghețat. Te -ai închinat la toți sfinții să te ajute, ai avut emoții, le -ai încercat puterea? Nu știi nici azi de ce ai simțit atunci nevoia să faci pe nebunul, plutea un zumzet de pe altă lume și te strângeai singur de gât – ia mâna de pe mine, strigai, te luptai cu vrăjmașul din tine, care -ți voia binele, cerându-ți să te întorci din drum. Până să nu se întoarcă lumea cu fundul în sus
Scăpat în adâncul veacurilor Se aude hap -hap!
Sub protec ție
Cuiburi de suflete supraetajate, goale, în zare, în luna mar tie – de cine vor fi ele ocupate? Aici e la mijloc eșecul sălășluirii, după ce au crezut Ce
au crezut? Cuiburi de suflete supraetajate, goale, care au „conștiința raiului” – abandonate iarna, din cauza tulburării, al sângelui înghețat și al pierderii minților, din luna noiembrie, când fiecare a crezut că e sor tit năruirii, dar nu era Când fiecare se punea, astfel, sub protecția lui Dumnezeu
Suflete descoperite în jurul vasului în care fumegă vinul cald, o dată cu venirea frigului dinlăuntru, după cum au crezut În jurul vasului care va naște un pui, alt vas, primăvara – după statornicirea simțurilor
În mocirla memoriei
A zi mă simt un vierme în calendar Mă simt rău Căzut de pe picioare, mă târâi prin mocirlă, asta e mocirla memoriei colective? Îmi sticlesc ochii, aș merita să fiu strivit, să scap de toate grijile. Nu mai reușesc să-mi găsesc un loc, mă scufund în mine, ies la suprafață, nu mă mai strădui să-mi caut de lucru Nu mai am demult iluzii, ba chiar cred că de la asta mi se trage – azi mă simt un vierme, mâine, cine știe, poate voi prinde aripi Mă sucesc din loc în loc, alunec în abis, mai sunt pe aici, totuși? Adevărul e că am fost în iad, unde parcă toate erau nemaipomenite și se făceau singure! M-am întors bazat pe emisia de unde electromagnetice ale creierului, azi nu mă mai pot baza... M-am lepădat de mine însumi. A zi mă simt un vierme pe care ți- e silă să-l strivești cu piciorul Ier tați-mă!
Urme ale cămilei-poem
Știe să descopere până depar te, în ierburi, urmele cămilei rătăcitoare. Deschide, doar, o car te a uitării și-ți arată: uite aici – și aici, și acolo –și dincolo, sau dincoace. Că are aceleași neliniști de la începutul timpurilor, transmise din moși strămoși, pe limba lui maternă, ele țin de o suferință momentană I se spune păzitorul de cămile Cămile -poem Poem cu versuri adunate grămadă, care exprimă un univers închis în cușcă de carne și oase sub formă de cămilă Versuri care exprimă chestiuni curente și viziuni apocaliptice Ca idee, îți explică el El, care știe să descopere, până depar te, urmele cămilei-poem rătăcitoare – o ruină impozantă, cu turnuri de obser vație pe trei sfer turi îngropate în pământ și acoperite cu iarbă deasă
S- au rostogolit toate
Te -ai dus și tu, ai trecut, tată – acum am rămas cu adevărat singur Nu te mai pot privi nici cu ochii minții, e un blocaj: s-au rostogolit toate, s-au amestecat, s-au înghițit unele pe altele și s-au revărsat, s-au iubit și s-au urât într-atât, încât n-au ajuns nicăieri De fapt, mă întreb iar: trebuiau să ajungă undeva, anume, la 90 de ani, cu orice preț? Mi-am aruncat și doliul în groapă, am avut senzația că am rupt și ultima legătură dintre noi, era pentru tine un
chin. Cât te -am vegheat, te -am rugat să-mi spui dacă există lumea cealaltă, dar n-am insistat,
Vlad Moldovan
18000 de iU
‘tis what the magick memes
La Vieilles Charrues m-am întinat
Cu chipul tău – un soare -n fapt
We were just teens..
Nepoți’s vis de antecesori
Cu care aștept răgazul neplătit
În umbra mensuală de la țară
Când n- o fi doar povară
Ci praf și viță zmeurită pe oxidata bară.
Împerecheat cu privațiunea
Aștept elanul din răsad
Să vină și să spargă doar acțiunea
Peste gradena cu pereți de fag.
nu m-am concentrat, mă temeam să nu-mi răspunzi aiurea Mă sufocam, ușor Nu era aerisire în cameră, canicula ne -a dat cu capul de pereți anul ăsta, știi bine, doar ai apucat- o și tu – ce istorie... Ai fost nefericit, dezamăgit, sacrificat: trei ani de prizonierat în Siberia, în prima tinerețe, apoi „Oamenii întunericului!” Și comunismul, care te -a nenorocit, acasă, mai bine să nu-ți mai amintesc. Nu te mai gândi: ținerea de minte te otrăvește – era vocea ta:
va trebui să recuperezi timpul pierdut... În biserică mi-au dat lacrimile Te -am auzit încă o dată: „Tu nu ești al tău Nici voi! Voi nu sunteți ai voștri ” ggg
Ai avut șansa unei educații muzicale încă din sânul familiei?
Am avut norocul unor părinți (profesori amândoi) care m-au sprijinit total chiar dacă niciunul nu era muzician Tatăl meu (din păcate l-am pierdut la 11 ani) - un latinist cu o cultură umanistă solidă, știa 11 limbi, pasionat de literatură și filosofie, mama mea – biolog dedicat, amândoi convinşi că educaţia, cultura sunt mult mai impor tante decât bunăstarea materială Un cămin armonios și echilibrat, o bibliotecă bogată și foar te interesantă. Pentru că îi terorizam pe toți, inclusiv pe musafiri, cu cântecelele invățate la grădiniță, m-au înscris la clasa celebrei profesoare de pian Ada Năsturel, care predala Liceul de Muzică „George Enescu”,un muzician excepțional și un om interesant, complex, discipolă a Floricăi Musicescu
când și cum ai ales drumul creației muzicale?
Am oscilat în adolescență între muzică şi literatură, nu prea mă jucam, preferam să citesc, să ascult muzică. Primele tentative „componistice” au fost pe la 8-9 ani Cred că era vorba de nevoia de comunicare, de exprimare. Nu eram o fire prea mondenă, eram poate excesiv interiorizată, în schimb aveam nevoie imperioasă de independență, de liber tate, era un lucru esențial pentru mine Mi-am dat seama că sunetele, mai mult decât cuvintele, îmi dau putința de a fi liber și de a „spune” tot ceea ce gândesc, așa că alegerea a fost clară
Ion B ogdan ±tef[nescu Maia Ciobanu
î n d i A lo G c U
Drumul c[tre centru
după sine și o serie de premii impor tante.
Ai avut norocul unor mentori străluciți, nu-i așa?
Nu cred că putem vorbi de mentori, de modele, pentru că, în ceea ce mă privește, niciodată nu am simțit nevoia de modele Îmi place să-l citez pe Julio Cor tazar care spunea că un ar tist îşi este toată viaţa propriul său maestru. Am avut norocul unor foar te buni profesori, am avut de la cine să învăț În Conser vator, mai ales, am avut profesorii cei mai buni, nume excepționale ale componisticii românești: Aurel Stroe, Ștefan N iculescu, Liviu Comes, Myriam Marbe, la folclor, Emilia Comișel, iar la pian, Aurora Ienei
cum era doamna marbe?
Feminină, caldă, empatică, cu simțul umorului, rafinată cultural și social, umană, sensibilă, deschisă, adaptabilă, un om plăcut și un pedagog foar te bun A luat toate fetele în clasa ei(un gest de solidaritate fără zar vă), știind că le face un ser viciu colegilor care interiorizau un misoginism discret
care sunt compozitorii tăi preferați?
Bach, desigur,Gesualdo, Mozar t, Beethoven, apoi Schuber t, Chopin, Brahms, Hugo Wolff, dintre clasici și romantici În ceea ce privește muzica secolului al XX-lea, am mai degrabălucrări preferate, spre exempluÎntrebarea fără răspuns a lui Charles Ives sau Le Sâcre du printemps de Strawinsk i, Vingtregards sur l’enfant-Jésus deMessiaen și multe altele, inclusiv ale compozitorilor noștri, dar aiciorice enumerare aș face, aș nedreptăți pe cineva și ar fi păcat.
Atunci, spune -mi, te rog, ce efect are George enescu asupra ta și cum resimți impactul muzicii sale asupra școlii noastre de compoziție?
George Enescu este un caz special pentru muzica noastră, pentru muzică în general E nevoie de o stare apar te pentru a-l înțelege cu adevărat, e nevoie în primul rând să te ex tragi din această lume și să te integrezi în visul lui, în plutirile și angoasele lui. Nu e o muzică pentru fiecare zi.
Interviu
Muzicienii noștri, ar tiștii noștrii au ca trăsătură comună acea individualitate care se extrage aglutinării într-un curent unic. Nu văd cum putem vorbi de o școală de compoziție românească, asta ar însemna o atitudine de grup, o anume solidaritate estetică și nu numai. Noi avem personalități de o mare diversitate, ele reclamă o atenție specială, iar această lume mozaicată este deosebit de interesantă, de fer tilă.
Apropo de școală, cum a fost experiența darmstadt? bănuiesc că acolo a înflorit atracția ta către muzica electronică.
Atracția către muzica electronică a apărut în anii studenției, grație experienței din Laboratorul de muzică elec tronică al Conser vatorului ”Ciprian Porumbescu”, laborator condus de compozitorul Dinu Petrescu, dar și multelor audiții în Fonoteca Consevatorului, a discuțiilor cu R adu Stan, critic, muzicolog, o personalitate de prim rang fără de care viața muzicală românească ar fi fost mult mai săracă.
Experiența Darmstadt a fost foar te interesantă pe toate planurile, muzical și uman, era prima „ieșire”, o adevărată aventură. A căpăta pașaport și acceptul autorităților însemna o victorie pentru care niciodată nu știai exact ce trebuie să faci, cu cine trebuie să te lupți M-au amânat câteva zile, nu știu pentru ce motiv, dar, până la urmă, am avut noroc. Darmstadt a fost o experiență impor tantă pentru toți compozitorii români, am luat contact cu personalități impor tante, pe care nu le puteam întâlni altfel, am ascultat muzici diverse, am văzut reacții diverse, unele surprinzătoare, am putut accesa par titurile bibliotecii din Darmstadt, la zi cu ultimele noutăți.
când implici atâtea componente în creația ta, precum mișcarea, cuvântul și artele vizuale, te bazezi pe vreun ajutor regizoral sau îți dorești să ții în mână întreaga producție?
Eu prefer să fac ceea ce un regizor ar numi „operă de autor ” , atunci când e posibil Am avut însă norocul unui colaborator extraordinar, soțul meu Tudor Florin Cazan – inginerul de sunet ideal pentru mine M-a ajutat nu numai rezolvând toate problemele tehnice, super vizând montajul audio, ci și creând (nu o dată) video-ul necesar Practic a fost asistent de regie, de fapt coautor al regiei vizuale în piesele multimedia. Ii datorez enorm.
mă gândesc că această viziune atât de complexă se datorează și poziției tale îndelungate de profesor în cadrul Universității naționale de Artă teatrală și cinematografică din bucurești (UnAtc) unde ai predat un astfel de sincretism, nu-i așa?
La UNATC am predat un curs special dedicat relației care se stabilește în dans între mișcare și muzică Anul trecut a apărut și o car te dedicată acestui subiect - „Relația sunet-mișcare în spectacolul coregrafic ” , pe care nu am lansat- o încă Experiența universitară mi-a făcut foar te bine, cu atât mai mult cu cât comunicarea era cu viitorii coregrafi și regizori De aici s-au iscat și spectacole de dans în care Liliana Iorgulescu, de exemplu, a creat coregrafii de succes pe muzicile mele, prezentate în festivalurile Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMN) și Meridian. Am lucrat și cu Raluca Ianegic pentru care am semnat muzica a două spectacole de dans, „Eu nu” și „Visul descompus sau drumul către centru”, cu regizoarea Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra, mu-
zica pentru o piesă-mamut ,Merlin” de Tankred Dorst Dar și cu tineri coregrafi - Andreea Căpitănescu (spectacolul „Alternative”), Valentina de Piante („Cioburi de ploaie”), N icola Loredana („Kalon”), și nu numai
până când ai predat?
Până în 2021. Dar sincretismul reprezintă doar o parte a creației mele, la fel de impor tante sunt piesele de „muzică pură” Am scris trei cvartete, multă muzică de cameră, concerte pentru vioară, clarinet, trombon, o cantată, două simfonii Cea de -a doua – o mai veche comandă a Radiodifuziunii Române tocmai s-a cântat în festivalul Enescu, cu Filarmonica ”George Enescu”, condusă de dirijorul francez Alexander Bloch. A fost un moment cu totul special, o colaborare per fectă, iar publicul a reacționat cu entuziasm
ce ți-a oferit alternativa formației Alternative pe care ai înființat-o în 1992?
Formația Alternative a fost un proiect apar te pe care l-am lansat ca o idee de cum ar trebui, cum ar putea să arate un concer t în care să existe muzică romantică, barocă, modernă, clasică întrun ”singur tot ” , asemenea unei lucrări omogene ca spirit. Din păcate, proiectul a rezistat câțiva ani doar, pentru că nu am avut energia și timpul necesar pentru a-l continua ca manager. Î nsemna să nu mai am răgaz pentru compoziție, un sacrificiu pe care nu l-am făcut.
într-adevăr, timpul este foarte prețios, mai ales pentru un creator, însă abordezi, cu predilecție, și cercetarea muzicală. Ai fondat periodicul contemporary music, te ocupi de analiză și scrii articole în reviste de specialitate, susții conferințe, atât în românia, cât și în străinătate. cum reușești, totuși, să faci atâtea lucruri deodată?
Nu le fac deodată, le alternez, așa cum ne sfătuia Enescu. Îmi place să variez tipul de activitate, mi se pare mai interesant așa Îmi place și să fiu profesor, și să scriu ar ticole și să comunic în conferințe sau mese rotunde Periodicul Contemporary Music l-am înființat și susținut în anul când am fost Președinte al secțiunii române a SIMC. După aceea, nu a mai rezistat decât un număr sau două Mi-a părut rău, pentru că era singurul ziar în limba engleză în acel moment, care conținea informații asupra creației contemporane românești Era important pentru comunicarea dincolo de hotarele țării.Acum, desigur, internetul a pus la dispoziție toate uneltele și nu mai depindem atât de mult de presa scrisă, de un buget care poate varia sau poate să dispară pur și simplu.
presiunea unei date limită reprezintă o problemă pentru tine în procesul de creație?
În anumite circumstanțe poate fi un „ghiont” sănătos, dar prefer să lucrez în tempo-ul meu, să am timp să-mi clarific proiectul E necesar și un răgaz de „coacere”.
Se întâmplă să revii asupra unei compoziții după ca a fost prezentată în primă audiție?
Nu, prefer să fac altă piesă Eu scriu încet Până nu sunt mulțumită nu arunc în lume nici-o lucrare. De aceea nici nu am sute de compoziții Pot exista desigur mici modificări tehnice, niciuna esențială.
Ai instrumentiști sau instrumente preferate?
Instrumentiștii mei preferați sunt cei cărora le place muzica pe care o scriu, dar care pot cânta oricând un clasic, un romantic, Mozar t sau Bach Sigur că există persoane cu care comunici, cu care colaborezi foar te ușor, tu ești un exemplu ideal, e un adevăr, nu o flatare S-a întâmplat nu o dată ca instrumentiștii cu care am colaborat să-mi devină prieteni buni. De exemplu Cornelia Bronzetti sau Juhani Palola, dar și Cristian M iclea, Sorin Dogariu și alții.Am scris mult pentru clarinet, pentru vioară, sunt o fană a c var tetului de coarde, îmi place mult să scriu pentru orchestră, dar îmi place și chitara, orga, percuția
ce ai scris pentru orgă? nu e un instrument de concert foarte popular în românia.
Am câteva piese pentru orgă și alte instrumente (violoncel, percuție), din ciclul „Fântâna”, aș fi vrut într-adevăr să scriu mai mult pentru acest instrument, dar nu s-a ivit ocazia.
pentru ce lucrare ai obținut premiul Academiei române?
Pentru „Concer tul pentru percuție și mediu electroacustic”
remarcabil, într-adevăr. în ce an a fost prima audiție?
Î n 1998, solist Adrian Ștefănescu, un percuționist de prima mână; a plecat în SUA unde a făcut o carieră foar te frumoasă.
Concer tul a fost cântat în țară de mai multe ori, cu Alexandru Matei, Grigore Pop, Doru Roman Ultima oară a fost interpretat de Irina Rădulescu, cu care am o înregistrare excelentă pe canalul meu de youtube Dar și în Elveția unde am avut un concer t de autor la St. Gallen, iar Ernst Brunner a avut un succes deosebit cu această piesă
cum ți se pare generația tânără? mă gândesc că domeniul muzicii electronice reprezintă acum un drum firesc datorită evoluției tehnice spectaculoase. mai există oare bariere? mai putem oare stăpâni acest progres în așa fel încât arta să-și păstreze calitățile, fără să devină doar o demonstrație pur tehnică?
Generația tânără de compozitori este diversă, dar foar te interesantă. Problema acestei generații s-ar putea defini prin capcanele pe care le întâmpină într-o lume care -și schimbă direcțiile ca o giruetă, care face presiuni dificile pentru un tânar ar tist. Desigur, e vorba de presiuni pe care le supor tă toate generațiile, dar e mult mai greu pentru cei tineri, dacă nu au o busolă clară.De cele mai multe ori e vorba de rezistență morală, de capaciatea de a-ți construi și urma o ierarhie a valorilor autentice.
Muzica electronică e doar un instrument, un instrument mai nou, foar te flexibil și spectaculos Progresul tehnic e o unealtă, vorbim de progres tehnic în evoluția oricărui instrument, nu e nimic de speriat aici Atunci când avem de -a face cu demonstrații pur tehnice, e altceva, nu e ar tă, dar asta se poate întâmpla și la vioară și la flaut sau alt instrument
Ai perfectă dreptate. în încheierea dialogului nostru, cu un gest sincretic, ai putea să-ți faci un autoportret?
Autopor tretul se arcuiește din lucrările mele, inclusiv din textele pe care le -am scris,mai cu seamă dinManifestele elitiste
vom proceda ca în cazul unor generice de film hollywoodian și prelungim acțiunea cu câteva inser ții. ce sunt aceste Manifeste elitiste?
Manifestele elitiste sunt expresia unei atitudini Au apărut inițial ca răspuns la campania violentă anti-Elită, dusă de media românească în numele unui neoproletcultism care încă nu a murit. Au apărut și ca o reacție la poza de “modestie” pe care o afișează mulți artiști, fără să fie nevoie, doar pentru că așa dă bine, să nu-și supere colegii. Dali a scris “Jurnalul unui geniu”, o mănușă aruncată ipocriziei E normal ca un ar tist să creadă în ceea ce face, în valoarea lui. E însă impor tant să definim termenii. Majoritatea înțelege prin elită pe cei care sunt la butoane, ori nu despre asta e vorba, iar Manifestele mele au și rolul de a lămuri anumiți termeni care se folosesc greșit. Î mi permit să mă autocitez: “Elita există, se manifestă, acţionează indiferent de recunoaşterea sau aprobarea publică. Ea nu trebuie votată; nici Bach şi nici Einstein nu au nevoie să fie votaţi Elita este o stare a spiritului Nu tot ce pare că mişcă se manifestă ca urmare a acțiunii elitei; pe butoane sunt alte mâini ”
îndrăznesc eu să-ți fac un crochiu, pronunțând titlul baletului pe care l-ai scris în 1993: Visul descompus sau drumul către centru.
Îți mulțumesc pentru răbdare și reziliență ggg
când ai ales drumul compoziției?
Decizia am luat- o târziu, pe la 32-33 ani, când dorința de a învăța să scriu muzică a devenit acută Deși drumul m-a tentat din copilărie, de pe la 6 -7 ani, de când scriam mici piese (marșuri, valsuri) spre a le dărui părinților, de aniversări Dar pe atunci scriam și versuri și – vezi – nu am urmat drumul poeziei. În privința compoziției, am avut mai multe tentative: prin clasele a VIII-a, a XII-a Nu exista pe -atunci, cum de altfel nu există nici acum, la noi, un cadru instituțional adecvat, menit să susțină un astfel de impuls, așa că valurile m-au pur tat pe -alături Concurența la examenul de admitere la Conser vator era mare și eu m-am trezit, ca să zic așa, în ceasul al doisprezecelea M-am orientat înspre muzicologie, pentru care m-am putut pregăti temeinic în câteva luni. Eram per formantă la teorie, armonie, forme și analize muzicale Am adăugat cunoștințele de istoria muzicii și m-am prezentat la examen. Din fericire, drumurile muzicologiei și compoziției au mers împletite –muzicologii aveau inclusă în programa de studii o oră pe săptămână de compoziție, iar toate celelalte discipline erau la comun cu colegii de la compoziție și dirijat. Așa am ajuns la clasa de compoziție a doamnei Myriam Marbé Iar printre profesori, alături de Ștefan Niculescu la forme, l-am avut mentor pe Tiberiu Olah la orchestrație Astfel că, 10-12 ani mai târziu, atunci când m-am decis totuși să urmez studiul compoziției aprofundat, am avut uși deschise M-am dus mai întâi la doamna Marbé, care m-a reprimit cu prietenie, și vara lui 1992 mi-am petrecut-o alături de dânsa, lucrând. Ca muzicolog începusem însă să prind aripi și am avut șansa unei burse DAAD la Köln între octombrie 1992 – iunie 1993 Până să revin la București, în inter valul acela de timp s-a petrecut tragedia: violenta moar te, în Germania, a soțului doamnei Marbé, poetul Aristide Poulopol. Nu am mai găsit-o la întoarcere (avea să revină în țară ceva mai târziu, în 1994), așa că l-am rugat pe Tiberiu Olah să-mi călăuzească pașii pe drumul sinuos al compoziției. A făcut-o cu generozitate și cuvintele nu pot exprima îndeajuns gratitudinea pe care i- o por t. Din 1994 până în 2001 i-am fost
Ion B ogdan ±tef[nescu
î n d i A lo G c U
Laura Manolache
Pe drumul §lefuirii de sine
m
por ționate peste care se suprapun, câteodată, adevă
reușești foar te bine să împleteșri cuvântul cu sunetul.
ucenică, alături de mai tinerii mei colegi Cristian Lolea, Ana Giurgiu, Sabina Ulubeanu, Cristian Vlad Ce vremuri!
Ai modele de compozitori?
O, lista e mare! Deprinzi de la fiecare câte ceva. Dialogul cu cei de odinioară și cu cei de azi este permanent În funcție de ce intenționez să transpun în sunet iau aminte de unul sau altul. Câteva nume de primă linie pentru mine ar fi: Beethoven, Debussy, Enescu, Bar tók, Olah, Rotaru
ești tentată să scrii pentru anumite instrumente cu precădere?
Măr turisesc că scriu mai degrabă la comandă, pentru un anumit interpret sau ansamblu Imaginația mea se simte confor tabil când vizualizează tot traseul sonor. Din fericire, sunt înconjurată de colegi per formanți la toate instrumentele Ei m-au făcut să îndrăgesc flautul, clarinetul, saxofonul, vioara și viola, să am o pasiune specială pentru percuție, să mă încumet să abordez pianul și cuvântul rostit sau cântat.
Așadar, corsetul termenului fix nu reprezintă un impediment, reușești să predai la termen lucrarea comandată.
Corsetul ăsta despre care vorbești face și el parte din specificul meseriei Momentul nebulos este la început, până îți precizezi intențiile, povestea, traseul. După aceea, consider că e o problemă de hărnicie, de așternut pe treabă Și, cu vremea, ajungi să aproximezi destul de exact răgazul de care ai nevoie ca să duci la bun sfârșit un anumit proiect Și, în plus, „febra creației” îți dă puteri E o îndeletnicire captivantă, un hobby. Iar scadența, pe mine cel puțin mă stimulează E drept, însă, retușez până în ultima clipă
Ai interpreți preferați?
Îi am pe prietenii mei, cei care mi-au susținut și îmi susțin parcursul, care mă stimulează permanent, precum Pierre-Yves Artaud, căruia îi datorez debutul sau Andrei Tănăsescu, apoi Ladislau Csendes, Dan Avramovici, Dolores Chelariu, care alcătuiesc Trio Aper to Sunt chiar laureata primei ediții a Concursului Internațional „Aper to”. De la Ladislau Csendes și Dan Avramovici am învățat să scriu pentru vioară/violă și clarinet) Trio Contraste, cu Ion Bogdan Ștefănescu, Doru Roman și Sorin Petrescu, reprezintă un capitol foarte important pentru creația mea Le sunt îndatorată și au un loc special în sufletul meu. Ansamblurile Archaeus și Game, cu al lor percuționist de excepție, Alexandru Matei, care m-a făcut să îndrăgesc într-atât instrumentele de percuție, încât nu-mi mai pot imagina muzica fără o cât de mică implicare a acestora Și duo-ul Bianca și Remus Manoleanu pentru care am scris lied Clarinetistul Jimmy Șein și trombonistul Barry Webb, saxofonistul Daniel Kientz y, c var tetul de fagoturi Acolade, Corul și Orchestra Filarmonicii din Arad.
Hommage pentru flaut solo, dedicată lui Ar taud, este remarcabilă. Am cântat-o de multe ori, am imprimat-o pentru cd. Am decriptat și interpretat piesa ta și din perspectiva intersectării muzicii tradiționale românești cu muzica japoneză, a timbralităților specifice deopotrivă fluierului doinit și shakuhachi-ului.
La vremea când am scris Hommage nu avusesem prilejul să ascult încă muzică japoneză și nici nu auzisem – recunosc! – despre existența shakuhachi-ului. Imaginația mea a brodat în tonuri autohtone un dialog între două caractere contrastante, unul agresiv, celălalt blând. Ulterior, asemănarea dintre cele două culturi sonore m-a frapat însă și pe mine, ca și pe ceilalți colegi români Prin intermediul lui Pierre -Yves am venit în contac t cu această zonă culturală îndepăr tată geografic dar, iată, atât de înrudită spiritual.
Ți se pare și ție că există un fond comun al celor mai adânci și arhaice straturi folclorice pe care îl conțin atât cultura noastră cât și cea japoneză?
La modul pur intuitiv, fără să am cunoștințe de specialitate în domeniu Dar afinitatea, pentru mine, este evidentă, mai ales în zona liricului, a narativului. Incisivitatea, brutalitatea gestului, chiar dacă prezente la noi, sunt mai puțin caracteristice, în vreme ce în cultura japoneză constituie, am putea spune, o marcă de stil În sensul ăsta înțeleg asocierea pe care ai făcut-o cu Hommage Există inițial, în par titură, personajul „dur ” , care intră pe parcurs în rezonanță cu cel „duios” și se transformă, se metamor fozează. Revenind la ideea fondului comun identificat între anumite gesturi din ar ta tradițională niponă și cea care ne apar ține, la similitudinile sesizate de ter ți interpreți între muzica contemporană a unor ar tiști de acolo și de aici, inspirați, fiecare, de propriile rădăcini, se poate justifica și de aici entuziasmul cu care am ascultat și ascult muzicile lui Yoji Yuasa sau Yoshihisa Taira. Curiozitatea de a le cunoaște meșteșugul e firească, se înfiripă spontan
în piesele pe care le-am cântat cu trio contraste – Cumpăna timpului, Plecarea, Gândind Edenul – există o anumită elasticitate a timpului, o deosebită atenție asupra detaliului și combinațiilor timbrale...
Astea țin de meșteșug, sunt mijloace prin intermediul cărora ajungi să poți sugera cât mai plastic ideea poetică ce te inspiră. În
Interviu
www.revistaneuma.ro
privința modelării timpului și spațiului din perspectiva gândirii muzicale contemporane, pot spune că am avut șansa unor mentori de elită: Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Myriam Marbé, Anatol Vieru, Aurel Stroe, adică „gerenația de aur ” a muzicii românești. Așa încât, înscrierea pe aceste coordonate este, iarăși, în firea lucrurilor Asemeni colegilor mei, încerc, la rându-mi, să imaginez soluții de configurare, de amplasare
ce înseamnă muzica lui enescu pentru tine?
Foar te pe scur t, un reper, un model sub toate aspectele, pe toate palierele discursului sonor, de la ideatică la realizare concretă Din par titurile sale am deprins lecția ambiguității, a dozajelor, a drămuirii materialului și a câtor și mai câte, toate acestea prin intermediul profesorilor mei care se sprijineau în analize și explicații pe muzica lui De -a lungul anilor am învățat să-l cunosc și să-l îndrăgesc nespus Proiectul propagării creației sale, proiect asumat în cea mai mare măsură de Festivalul Internațional ce -i poartă numele, este o datorie de onoare pe care o avem în ceea ce -l privește.
ești cumva influențată de umorul soțului tău, dan manolache, realizator faimos de emisiuni la radio românia cultural, în alegerea multor texte pline de haz pentru diversele tale compoziții?
Dan e primul căruia îi citesc textele alese și ne amuzăm copios – asta da, așa e Dar până acum s-a întâmplat ca impulsul în alegerea textelor de Urmuz și Caragiale să-mi vină din partea lui Sorin Petrescu, pianistul din Trio Contraste Fără îndemnul lui, n-aș fi abordat nici cuvântul în muzică.
într-adevăr, Sorin petrescu este o personalitate eclatantă: talentat, cu umor și foarte deștept. ne influențează pe toți cei din jurul său. este un pianist desăvârșit. dar ducu, băiatul tău, pianist și el, a devenit fanul tău?
Până acum câțiva ani n-aș fi știut să-ți răspund La modul declarativ, nu-mi amintesc Ducu m-a impresionat în momentul în care, organizându-și programul primului recital de pian la Sala Studio a Ateneului, mi-a cerut să-i scriu o piesă pentru bis De vreo patru-cinci ani încoace îmi cântă în fiecare an câte o lucrare. Și la concursul de admitere la Leopold Mozar t Zentrum din Augsburg a cântat, cu succes, o piesă de -a mea. Drept să-ți spun, gesturile lui de tandrețe mă emoționează
te-am întâlnit adesea la simpozioanele de muzicologie organizate de violeta dinescu prin Universitatea de muzică din oldenburg. Ai prezentat mereu ample analize de partituri ale unor compozitori români sau ai realizat monografii. A rămas muzicologia o pasiune pentru tine?
După cum am mai spus, pentru mine muzicologia și compoziția sunt interconectate. Am o adevărată pasiune pentru descifrarea lucrărilor celorlalți Iar Violeta, care a făcut și face enorm pentru creșterea vizibilității muzicii românești în Germania și nu numai, mi-a întins cu generozitate mâna Din 2005 și până acum am par ticipat an de an la Simpozionul Zwischen Zeiten cu analize ale unor creații de Enescu, Paul Constantinescu, Sigismund Toduță, Ștefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Mihai Moldovan, Doina Rotaru S-a creat un spirit de echipă, ne-am sudat ca grup de lucru Actualmente am rămas singura exponentă din
țară, par ticipantă la sesiuni I-am pierdut, din păcate, pe parcursul ultimilor ani, pe Clemansa și Gheorghe Firca, dar și pe mai tânărul Nicolae Teodoreanu, ale căror intervenții muzicologice constituiau tot atâtea prilejuri de admirație a probității conținutului și șarmului expunerii
e complicat atunci când în atmosfera creativă pe care o cultivi intervine o perioadă de răspunderi organizatorice, așa cum ți s-a întâmplat cât timp ai fost directoarea muzeului enescu?
Mi-am păstrat tot timpul ritmul de două lucrări ample anual Am nevoie să mă încarc energetic după fiecare „naștere”, să las timpul să lucreze Primăvara, prin mar tie -aprilie, e perioada în care lucrez cu cel mai mult spor. Și am fost surprinsă și bucuroasă să constat că unele dintre cele mai reușite piese s-au ivit în inter valul celor șase ani de manageriat: Primăvara gândului (2011), pe texte de Nichita Stănescu; Plecarea în străinătate (2007), pe un text după Urmuz. Cu o bună gestionare a timpului, reușești să le împaci pe toate Mai ales dacă faci totul cu plăcere A fost o perioadă de grație, în care muzeul Enescu a funcționat cu toate pânzele sus.
ce scrii, ce cercetezi și ce piese noi vor apărea în viitorul apropiat?
Nu-mi place să vorbesc despre proiecte. În schimb îmi place să le am și să le realizez Pot însă să-ți destăinui că urmează ceva care te va implica direct.
măcar șoptește -mi la ureche câte ceva, mai cu seamă că, după cum spui, mă implică și pe mine. please!
Psssst! Un al doilea concer t pentru flaut și orchestră
Studii literare
mitul lui Frankenstein `n viziunea lui H.P. Lovecraft
G H e o r G H e G lo d e A n U
Impus prin cunoscutul roman publicat de Mar y Shelley în 1818, mitul lui Frankenstein a fost reluat într-o manieră proprie de scriitorul american H P Lovecraf t în povestirea terifiantă intitulată Herber t West, reanimator. Narațiunea este alcătuită din șase capitole inegale ca întindere, având titluri semnificative: Din întuneric, Demonul ciumei, Șase împușcături sub clar de lună, Țipătul mor tului, Oroarea vine dintre umbre și Legiunile mormintelor Debutul relatării îl prezintă pe medicul Herbert West, un cercetător fascinat de posibilitatea prelungirii existenței umane prin reanimarea celor decedați Întâmplările sunt povestite de prietenul și asistentul protagonistului, personaj mar tor care i-a fost apropiat atât în timpul studiilor universitare, cât și după aceea. Prozatorul își plasează relatarea de la bun început sub pecetea unei groaze „fără margini” Aceasta atât din cauza preocupărilor lui Herber t West, cât și a manierei sinistre în care acesta a dispărut Angoasa naratorului s-a declanșat în urmă cu șaptesprezece ani, pe vremea când amândoi studiau medicina la Universitatea M isk atonic din Ark ham Personajul a reușit să surprindă și să fascineze deja în anii de studenție prin „uluitoarele și diabolicele lui experimente” În momentul în care povestitorul își începe relatarea, Herber t West nu mai este în viață Cu toate că vraja de odinioară s-a rupt, spaima a devenit și mai mare. Aceasta deoarece „amintirile și posibilitățile au întotdeauna ceva mai neliniștitor decât realitatea”.
Primul incident sur venit pe parcursul prieteniei celor doi a reprezentat cel mai mare șoc pe care povestitorul l-a trăit vreodată. De aici dificultatea de a relata neverosimilele întâmplări terifiante prin care a trecut. Lovecraf t insistă pe argumentele (pseudo) științifice care au stat la baza cercetărilor efectuate de către prietenul său, investigații care plasează narațiunea în proximitatea literaturii S F Deja pe vremea studenției, Herber t West s-a făcut remarcat prin teoriile sale insolite privind problema mor ții și posibilitatea de a o învinge în mod ar tificial prin injec tarea unei substanțe reanimatoare Ideea de la care pornește cercetătorul vizează caracterul esențialmente mecanic al vieții. Drept consecință, West încerca să acționeze asupra corpului uman printr- o inter venție chimică bine țintită după moar te. Studentul își începe experiențele pe animale, după care trece la subiec ții umani Tânărul savant și-a însușit opinia lui Haeckel, potrivit căreia „viața este un proces chimic și fizic și așa-zisul «suflet» e un mit ” De aici credința în posibilitatea reanimării ar tificiale a unui mor t, dacă nu s-a instaurat încă descompunerea acestuia Deoarece profesorii de la universitate îi interzic cercetările macabre, West s-a văzut obligat să își continue experimentele în secret La vremea respectivă, naratorul era asistentul noului Frankenstein, pe care îl ajuta în luarea deciziilor, în găsirea cadavrelor și în identificarea unui loc ferit în care își puteau desfășura lugubrele investigații clandestine. Cei doi găsesc o casă părăsită la ferma Chapman de lângă Meadow Hill, la par terul căreia au pus bazele unei săli de operație și a unui laborator secret cu draperii negre, în măsură să camufleze activitățile nocturne Pentru a-și aplica teoriile, cei doi încep să caute o serie de cadavre înhumate imediat după moar te, care nu au suferit niciun tratament de conser vare Sub acest aspect,
cele mai potrivite erau considerate victimele accidentelor Cei doi cercetători nu se dau în lături nici de la experimentul macabru al dezgropării mor ților din cimitir După căutări îndelungate, ei găsesc un mor t ideal, căruia îi injec tează soluția reanimatoare. Prin tentativa lor demiurgică, tinerii savanți repetă mitul lui Frankenstein. La un moment dat, naratorul se gândește la faptele extraordinare pe care le -ar putea povesti cel readus la viață În mod paradoxal, trezirea la viață a cadavrului nu constituie un eveniment fericit, ci este însoțită de „cele mai diavolești răcnete auzite de noi vreodată” În urletele înspăimântătoare ale celui reanimat se împleteau „toată teroarea supranaturală cu disperarea supremă a unei creaturi însuflețite” Speriați de evenimentele declanșate, cei doi părăsesc în fugă laboratorul improvizat, răsturnând eprubetele și lampa Consecința faptelor este relatată în ziarele de seară, în care se menționează că vechea casă a familiei Chapman a ars în mod inexplicabil A doua știre de senzație este aceea că cineva a încercat să deschidă un mormânt proaspăt din groapa comună, pământul fiind scurmat cu unghiile, fără nicio unealtă. Informația era de neînțeles, deoarece cei doi studenți au nivelat cu grijă locul de veci După această întâmplare insolită, timp de șaptesprezece ani, West a crezut mereu că aude pași în urma lui și s-a uitat tot timpul peste umăr, până când a dispărut cu totul
Intitulat Demonul ciumei, capitolul al doilea ne transpune cu șaisprezece ani în urmă față de prezentul relatării, când febra tifoidă bântuia prin Ark ham „ca un demon scăpat din străfundurile infernului” „Flagelul satanic ” face ca acel an să se întipărească profund în memoria colectivă. Cu toate acestea, pentru narator, perioada a fost marcată de o altă teroare și mai cumplită decât epidemia. Este vorba despre experimentul privind reînvierea mor ților Prin injectarea elixirului vieții în venele țepene ale cadavrului, medicul încerca să restabilească procesele chimice și fizice ale vieții Narațiunea continuă povestea insolită din capitolul precedent Eșecul experimentului este pus pe seama faptului că a fost utilizat un cadavru care nu a fost destul de proaspăt. Incendiul de la casa veche a familiei Chapman în care se găsea laboratorul secret i-a împiedicat să îl înhumeze din nou. De aici unele semne de întrebare privind soarta lui Nu întâmplător, după acest moment, Herber t West începe să se simtă urmărit și hăituit. Totul rămâne însă doar la nivelul supozițiilor
Profesorii de la universitate nu încurajau cercetările talentatului student în problema reanimării, deoarece vedeau în ele doar „divagațiile unui tânăr exaltat ” . Cu toate acestea, în spatele siluetei șubrede se găsea „o putere mentală rece și aproape diabolică” Naratorul vorbește despre conflictele dintre generații, despre disputele existente între strălucitul student și bătrânii săi dascăli legați de tradiție, în frunte cu doctorul Halsey, decanul instituției
După ce cei doi prieteni își finalizează studiile, în Ark ham izbucnește o teribilă epidemie de febră tifoidă În plină pandemie, West introduce în laboratorul de disecție al facultății un corp abia decedat și, în prezența naratorului, i-a injectat soluția recent modificată. Pentru scur t timp, creatura a deschis ochii, i-a fixat în tavan cu un aer îngrozit în măsură să te împietrească, după care
Studii literare
www.revistaneuma.ro
a recăzut în iner ție Deși eșuează, experimentul vine să demonstreze veridicitatea teoriilor lui West privind posibilitatea punerii în practică a reanimării Cercetătorul pune eșecul pe seama faptului că nu a avut la dispoziție un cadavru destul de proaspăt.
După moar tea decanului Halsey în timpul pandemiei, West și prietenul său își reîncep experimentele. Cei doi se întorc într- o seară cu un al treilea ins între ei Pe la ora trei dimineața, toată casa a fost trezită din somn de strigătele venite din camera tânărului cercetător După ce au for țat ușa, locatarii i-au găsit pe cei doi prieteni inconștienți pe covorul pătat de sânge, bătuți, zgâriați și învinețiți Agresorul a dispărut sărind de la etajul al doilea al imobilului. Cei doi au declarat că nu l-au cunoscut pe străin, pe care l-au întâlnit într-un bar Drept urmare, nu îi cunoșteau adevărata identitate
În aceeași noapte, la Arkham, a avut loc o întâmplare și mai oribilă, în măsură să eclipseze epidemia Cimitirul de la Christchurch a devenit scena unei crime atroce. Un paznic a fost sfâșiat într-o manieră îngrozitoare Săvârșite de o arătare fără nume, crimele se înmulțesc în noaptea următoare, când sunt găsite mutilate șaptesprezece cadavre Mar torii afirmă că monstrul sadic seamănă cu o maimuță diformă sau cu o dihanie antropofagă. Totul se găsește sub semnul senzaționalului Criminalul este prins în cea de a treia noapte, după ce fusese rănit. În ciuda sălbăticiei sale demonice, a faptului că nu vorbea și a ochilor grețoși, se descoperă că este vorba despre o ființă omenească După ce i s-a pansat rana, individul a fost trimis la azilul psihiatric din Sefton Aici s-a tot izbit cu capul de pereții celulei sale capitonate timp de șaisprezece ani, după care a reușit să evadeze în împrejurări neclare Ceea ce surprinde este asemănarea incredibilă dintre monstru și doctorul Allan Halsey, eroul mar tir al orașului. Textul sugerează ipoteza că fostul decan a fost readus la viață de Herber t West. Faptul că el s-a transformat într-un monstru se datorează faptului că nu era suficient de proaspăt cadavrul utilizat pentru reanimare.
Povestitorul recunoaște că întreaga existență a lui Herber t West se găsește sub semnul excepționalului. Începând să practice medicina, cei doi tineri își aleg locuința și cabinetul într-un loc izolat, situat în proximitatea gropii comune a urbei Ei se stabilesc la Bolton, un oraș industrial învecinat În beciul imobilului instalează un laborator prevăzut cu o masă lungă și o lampă electrică. Aici își injecta West soluțiile reanimatoare în venele cadavrelor aduse în taină de la cimitirul din apropiere
Asociatul și asistentul lui Herber t West menționează faptul că prietenul său manifesta un interes științific ce depășea curiozitatea obișnuită a unui medic de provincie. În mod treptat, singura preocupare a acestuia devine „studiul secret al fenomenelor vieții și încetării ei, care a dus la reanimarea mor ților prin injecții cu o soluție revitalizantă” Pentru reușita experimentelor înfiorătoare pe care le realiza noul Frankenstein, era nevoie de aprovizionarea permanentă cu cadavre umane foar te proaspete, deoarece cea mai mică descompunere deteriora celulele creierului Cea de a doua existență, cea ar tificială, urma să fie prelungită prin intermediul injecțiilor repetate Cum cei doi cercetători nu își pot procura niște corpuri bine păstrate, în loc de niște persoane animate de simțul rațiunii, ei creează niște monștri, niște făpturi terifiante
La un moment dat, West reușește să rezolve problema prospețimii cadavrelor asumându-și o nouă metodă, conser varea ar tificială printr-un insolit procedeu de îmbălsămare. Ambiția supremă a personajului este aceea să trezească la viață o ființă inteligentă, normală. Desfășurate pe parcursul unui mare număr de ani, experiențele sale îl aduc tot mai aproape de idealul visat
Aceasta datorită per fecționării treptate a soluției revigorante pe care o injecta în venele cadavrelor
Herber t West este prezentat ca un materialist, care nu credea în existența sufletului și care atribuia efectele de conștiință unor fenomene fizice În felul acesta se explică de ce nu se aștepta de la cei reîntorși la viață la nicio revelare a misterelor legate de lumea de dincolo Un mare succes este acela când este trezit la viață un cadavru care poate rosti o serie de cuvinte dic tate de rațiune Tot mai per fecționat, elixirul utilizat reușește să le redea mor ților o viață sobră și înzestrată cu limbaj. Cu toate acestea, cadavrele își redobândesc conștiința într-un chip terifiant
Personajul-narator măr turisește că, la început, a nutrit un fel de admirație fascinantă față de prietenul său, dar, pe măsură ce metodele lui au devenit mai îndrăznețe, admirația a fost înlocuită de spaimă. Doar teama l-a determinat să rămână lângă el. Asistând la niște scene imposibil de relatat, el ajunge la concluzia că personajul Herber t West este mai oribil decât ceea ce făcea. Pasiunea științifică normală a acestuia vizând prelungirea vieții se transformă într- o curiozitate morbidă, în plăcerea secretă de a examina cadavre Nu întâmplător, personajul este comparat cu un „Baudelaire degenerat al experimentului fizic” și cu un „Heliogabal al mormintelor ” Apogeul cercetărilor este atins odată cu dovada că se putea recrea viața înzestrată cu rațiune. În 1915, personajul par ticipă la Marele Război, dar nu din convingeri patriotice sau umanitare, ci pentru că avea nevoie de o mare cantitate de cadavre pentru a-și verifica teoriile În esență, Herber t West dorește să demonstreze valabilitatea a două ipoteze: dacă este posibil „să obții o oarecare conștiință sau ac țiuni rezonabile în absența creierului, pornind de la măduva spinării și diverși centri ner voși” și dacă nu există cumva o legătură între celule „care să unească între ele părțile separate chirurgical în ceea ce era înainte un singur organism viu”.
Capitolul intitulat Oroarea vine dintre umbre prezintă o întâmplare fantastică, produsă în miezul nopții într-un spital militar din spatele frontului, situat la Saint-Éloi West a încercat să reanime trupul decapitat al maiorului Eric Moreland Clapham-Lee, cel mai mare chirurg al diviziei Cercetătorul este curios să vadă dacă acel corp fără cap putea să prezinte vreun semn din activitatea mentală specifică fostului coleg El vrea să demonstreze faptul că rațiunea, conștiința și personalitatea pot exista independent de creier. Într-adevăr, în urma serului injectat, corpul se ridică și se aude o voce care vine din capul retezat
Intitulat Legiunile mor ților, ultimul capitol al relatării vorbește despre dispariția lui West Poliția din Boston îl ia la întrebări pe fostul asociat, bănuind că acesta ascunde o serie de lucruri grave. Martorul întâmplărilor nu poate dezvălui adevărul, deoarece știe că nu ar fi crezut. Era cunoscut faptul că West s-a dedicat unor activități ce depășeau imaginația obișnuită, deoarece cazurile de reanimare au fost mult prea numeroase pentru ca secretul să poată fi păstrat. Cu toate acestea, catastrofa finală era în măsură să zdruncine sufletul Ea antrena elemente atât de teribile, încât până și martorul întâmplărilor începe să se îndoiască de adevărul celor văzute. Timp îndelungat, medicul s-a străduit să îmbunătățească o soluție care, injectată în venele unui mort, îl readucea la viață. Odată cu trecerea timpului, cercetătorul ajunge să reanime chiar fragmente de corp. Finalul narațiunii redă sfârșitul teribil de care a avut parte medicul experimentator Acesta este atacat și sfâșiat de numeroasele ființe monstruoase pe care le -a creat de -a lungul timpului, iar rămășițele sale pământești sunt duse într-o criptă subterană Prin narațiunea Herber t West, reanimator, H.P. Lovecraf t ne oferă o versiune originală a mitului lui Frankenstein ggg
Am deschis un caiet cu poezii din clasa a șaptea și m-am oprit la cea intitulată Vis de unitate Începea astfel:
„Pe coaja pământului verde oamenii roșii vor liniște, cei mov tânjesc după grinduri, cei galbeni sunt dornici să călătorească și toți visează să treacă unul într-altul, să aibă aceeași blândă culoare ” De ce scriam așa, atribuind stranii culori vivace oamenilor? Fiindcă studiam la Liceul de ar te plastice și viața mi se -nfățișa o junglă oceanică, talazuri de culori în freamăt, perpetuă mișcare de liană-a unor fibre împletite viguros, chiar fără-a ști: o-mbrățișare pornită de la sine, dintr-un imbold firesc. Când mă-ndreptam spre școală cu tramvaiul, era un joc al meu iubit să caut cu privirea o singură culoare, de pildă verdele, spre -a-i urmări din ochi puzderia nuanțelor, pe stofe de paltoane, pe luciul genților, în fulger de cercei, mirată câte sunt. Variate până la aparenta neînrudire, ținute împreună doar prin văz, ele -mi descopereau o lume atât de unduioasă și subtilă-n degradeuri, încât, la coborâre, zâmbeam, de parcă trăisem într-un vis delicii neînchipuit de rafinate, dulci. Întreaga bogăție, proaspăt descoperită, a verdelui, îmi defila prin minte, umplându-mă de beatitudine. Iar versurile de -atunci urmează, oarecum bucolic: „Brusturii s-ar scălda-n iz vor și tresărirea și-ar dărui-o prundișului, încât puterea culorilor s-ar strecura pe sub pământ, din rădăcini în lujer și-n frunze -apoi, vântul ar întruchipa trezirea priveliștii și nu s-ar mai isca oricum, ci din iubire doar, cerul, totuna cu prelucile și dealul alburiu, s-ar scufunda în râu, până ce undele domoale -ar scurge miere -albastră
Totul s-ar mângâia, s-ar liniști, și câtă pace -ar curge peste noi! Ascultă, jaleșul-de -câmp începe să vorbească!” Citind, mâinile îmi căzură pe lângă trup Uite că presimțeam în preajmă, la treisprezece ani, puterea nevăzută, creatoare, sub stratul unui câmp cromatic, fără-a citi vreun sfânt creștin, sufit sau vedantin.
De unde? Nu știu răspunde
Viața-i cu-adevărat, acum ca și atunci, oceanul culorilor în freamăt, împletitura de nedespăr țit a lianelor mereu îmbrățișate
Autoportret cu vechi poeme
S i m o n A - G r A z i A d i m A
Am luat la rând un alt poem compus, de -asemenea, la treisprezece ani, Pe ramuri, oameni Scriam: „Aș vrea să am lângă mine toți oamenii, adunați, cu priviri avide, pe ramuri, ca păsările, în luminișul umbrit de pânza por tocalie a unui soare -al culesului, și, unul după altul, să le potolesc sufletul din două mângâieri, să le văd lumina înflorind pe chip, și-atunci ei să coboare pentru a strânge din poieni ultimele flori ale toamnei, la începutul călătoriei spre miazăzi ” Să fi visat profilul poetului-centaur, născut cu harul alinării? Să fi văzut în vers o ar tă-a liniștirii, de universală cuprindere?
Să fi trăit același vis de unitate cosmică precum în versurile de mai sus? Poate că da, căci intuiam prea bine durerile celor din jur, dar, nu mai puțin, zădărnicia dorințelor – atât de -ușor puteai s-o-nlocuiești pe fiecare cu bucuria senină de -a culege flori și de -a cârmi cu toată ființa-nspre noi, însorite ținuturi
Dar, iată, iubirea nu putea să lipsească din poem –el se chema Din luptă și-l scrisesem la șaisprezece ani „Iubirea mea față de tine era întotdeauna la apogeu
Când am înțeles cât de mult te iubesc, cerul s-a făcut roz, dar nu o culoare dulceagă, ci, dimpotrivă, proaspătul chip al rocii vulcanice, ieșită, în nedefinirea ei, din sol, după erupție. Din luptă, așadar, îți scriu, nu litere, ci însuși cerul cu-albastrul lui. Mă înconjoară moar tea, însă din bătălie ți-aștern pe file rânduri aurii Acolo unde -a răsărit iubirea mea pentru tine e temelia vieții. Nu mă tem de schijele care zboară Deși cunosc că din luptă nu ne întoarcem aceiași, floarea din noi înseamnă statornicie. În locul acela unde mi-a iz vorât iubirea nu va păși nimeni De -aș muri, peste ape ar rămâne -n plutire -un duh blând Iar moar tea n-o pot numi taină Suntem obișnuiți cu ea, de vreme ce chiar toamna-i aproape neant și tot sfârșit se cheamă clipa când luptele se -ncheie și scuturile războinicii le -acoperă întristați Atunci și zeii mor E-o glorie pentru mine să-ți scriu din conflagrația înviorătoare. Nu căuta-n trecut, căci el e -o mare sfântă ce -a înghețat Printr-o lentilă a ciocnirii vii privesc soarele.” Demonicul tăiș al înfruntărilor sub semn mar țian îl acceptam drept par te -a vieții, nu m-am putut sustrage violenței care lovea și-avea să tot lovească din cele mai neașteptate păr ți Iubirea mea, cu totul mistică, era o formă-a devoțiunii cuvenite mamei mele, ca unei zeități de dincolo de lume
După o noapte agitată, în care desfăcu și strânse iar la loc ghemul de gânduri ce -i cuprinsese mintea, Laura coborî în vârful degetelor din patul conjugal unde se odihnea Lorenzo Uccello, bărbatul care îi dăruise patru băieți și lângă care își petrecuse ultimii treizeci de ani din viață. Și deși viața lângă un soț ca el nu era ușoară, Laura îi era recunoscătoare pentru că în tot acest timp ținuse casa și familia împreună, deși numai ea știa de câte ori ar fi vrut să fugă, să scape, să evadeze. Viața cu patru copii nu e pentru orișicine, mai ales când toți sunt pietre tari. Trebuie cineva din familie să aibă privirea mai oțelită, vocea mai puternică, mușchii mai încordați (bine, bine, la figurat vorbind ) Iar acela era Lorenzo, care se aștepta să fie respectat și cuvântul lui să fie literă de lege. Poate pentru că viața lângă un astfel de soț nu era ușor de îndurat, Laura își găsise refugiul în cărți, pe care le citea în momentele ei de respiro. Trebuie să spunem că mare parte din viață și-o petrecuse în bucătărie Fiecărui Uccello îi plăcea să mănânce, iar ăsta nu mai era un secret pentru nimeni Vasele erau mari și uzate, lingurile de lemn aveau și ele dimensiuni considerabile, iar sticlele de ulei nu apucau să se usuce vreodată Și unde mai pui că Laura era neîntrecută la făcut paste proaspete Dar nu se plângea. A refuzat din start mașina de spălat vase pe care Lorenzo a fost gata să i-o cumpere în ziua în care a împlinit 55 de ani. Nu a spus nimănui de teamă că ar fi râs de ea. Motivul real pentru care Laura aștepta cu tragere de inimă să spele vasele era că putea să viseze, să țeasă cu mintea povești, să amestece personaje din cărțile citite, ba chiar să le recreeze poveștile de viață. Era evadarea ei Nimeni nu o deranja, chiuveta era mare și era plină, iar Lorenzo nu comenta că trebuie să scoată din buzunar tot mai mulți bani pentru factura de apă Nu-i de mirare că în reveriile ei, Laura le dăduse alte nume până și membrilor familiei ei Astfel, având o slăbiciune pentru Dostoievski, își numea, în gând, copiii după personaje din romanele scriitorului rus, iar pe Lorenzo, cum altfel?, Ivan, deși în momentele de maximă tensiune în care acesta voia cu tot dinadinsul să-i arate că dreptatea este de partea lui, Laura (Nastasia, da, acesta era numele pe care ea și-l atribuise) îl numea Marele Inchizitor
Cocoșii cântaseră deja de minute bune, mierlele își revărsau cu generozitate concertul matinal peste orașul cu tentă brun roșcată ale cărui clădiri păreau că poar tă mai mereu culorile cerului la crepuscul. Doar că nu avea să fie o zi ca oricare alta Laura era deja agitată pentru că mezinul fa-
Sfinte Tupperware, miluie§te-ne pe noi!
e l i n A A dA m
miliei, Paolo, băiatul cu părul roșcat, numai inele, urma să plece în excursie. Și ăstuia cum să-i punem numele?, rânji mândru Lorenzo, când, în urmă cu 10 ani apăru pe lume și cel de -al patrulea copil al familiei Uccello. Idiotul, spuse cu satisfacție tatăl, luându-și odrasla în brațe Poate că o alta în locul Laurei s-ar fi supărat, dar Nastasia era aproape fericită, zâmbind visătoare la șansa care îl aștepta în viața aceasta pe PaoloIliușa Că doar nu degeaba le citise fiecăruia dintre băieți povești cu sfinți din sinaxar Știa că până la urmă roadele nu vor înceta să apară Dar, aşa cum se întâmplă, de regulă, iar Nastasiei îi plăceau regulile, sau, mai degrabă, se cam temea să le încalce, poveştile rămân poveşti şi viaţa copiilor unor astfel de mame continuă sub tulburarea și sub atacul unor for țe demonice din care pare că nu este cale de scăpare După ce pachetul cu mâncare fusese pregătit și bagajul pentru cele trei zile așișderea, Laura începu să caute cu înfrigurare sticla de apă a lui Iliușa Nu era orice sticlă, ci una dintr-un material cu proprietăți speciale, care putea fi folosit inclusiv la microunde și care nu suferea nicio modificare chiar dacă stătea în bătaia puternicului soare bolognez Doar că sticla, pare -se, dispăruse de pe fața pământului. Din casa familiei Uccello cu siguranță dispăruse, pentru că după ce o căutase zadarnic și răscolise prin toate locurile unde ar fi putut să fie, Paolo-Iliușa mărturisi demn că o uitase pe terenul de fotbal Și-acum ce ne facem? întrebă agitată Nastasia Nu te pot trimite în excursie fără o sticlă tupper ware Știi bine că nu sunt de acord să bei apă din sticlă de plastic, îi aruncă ea o privire plină de reproș băiatului ei, căruia din cauza amestecului de emoție și teamă i se încrețise și mai tare părul, care arunca acum raze arămii în lumina soarelui de dimineață. Uite, ți-o dau pe asta roz, a fost a mea, e încă bună, are doar câteva mici zgârieturi, dar capacul se închide per fect Nu, dădu Paolo din cap cu hotărâre, nu vreau să râdă nimeni de mine
că am sticlă roz. Destul este că m-ați pus să port părul lung numai ca să nu mi se strice buclele. Eu sticla aia nu vreau s-o iau! Ba chiar PE asta o s-o iei, șuieră Laura Mai bine îmi cumpăr o sticlă de apă de la magazin, îndrăzni să spună Paolo, lucru ce sună a blasfemie în urechile Laurei Ba asta n-o să se -ntâmple! se burzului Nastasia, ridicând bine de tot glasul Ce faceți voi aici? se auzi vocea puternică a lui Lorenzo. Și tu? tună el către soția lui Mai insiști mult cu tâmpenia din capul tău? Gata, acum nu mai există altceva decât tupperware? Sticlă tupperware, vase tupperware, linguri tupperware. Da’ ce, Nastasio, de acum o să spunem: Sfinte Tupperware, miluiește-ne pe noi? Ha? Când ai de gând să încetezi? Vrei tupperware? Acum să te duci la magazin să cumperi sticlă tupperware. Nu pleacă nicăieri idiotul de fi-tu până nu are sticlă tupperware Nastasia își veni în fire. Laura îl privi și ea cu teamă pe Lorenzo și spuse cu voce tremurată: nu fi absurd, la ora asta magazinul este închis, iar Paolo trebuie să fie la autocar în 20 de minute. Te rog, e deja târziu. Nu mă interesează! replică Ivan necruțător Vrei tupperware, te duci și-i aduci. Laura simțea cum cineva îi încinge chiar în acel moment fruntea cu un inel de fier, dintr-o dată prea fierbinte și prea strâmt Cu cât treceau secundele, cu atât durerea devenea de nesuportat. Iartă-mă, Lorenzo, iartă-mă! Știu că sunt o împrăștiată și că nu m-am organizat Puteam din timp să îi iau altă sticlă lui Paolo, dar acum e târziu, trebuie să ajungeți ori altfel Paolo ratează excursia. Băiatul se uita când la unul, când la altul, neștiind ce să creadă. Acuma să vă potoliți amândoi! tună Lorenzo și trânti ușa de la intrare în urma lui Cu o mișcare rapidă, dar cu degetele-i tremurând, Laura umplu sticla tupper ware veche, de culoare roz, cu apa de la robinetul cu filtru de osmoză inversă și o îndesă grăbită în buzunarul rucsacului lui Paolo, trecându-și repede degetele pe fruntea asudată a copilului și dând la o par te buclele jilave. Iliușa o privi cu blândețe și se avântă pe ușă afară
În mijlocul bucătăriei devenite dintr-o dată prea mare, Laura se așeză cu un oftat pe scaun, privind prin geamul deschis la albastrul sticlos al cerului Pe frigider o aștepta meniul zilei, cu mai multe feluri de mâncare. Chiar dacă Iliușa avea să lipsească de acasă trei zile, patru bărbați în putere aveau nevoie de multă hrană. Nastasia începu să-și roadă unghia de la degetul mic al mâinii drepte, semn că stresul era la cote maxime. În același timp însă, privi chiuveta și un zâmbet calm și senin îi apăru în colțul gurii. Era pregătită pentru o nouă zi
ggg
Curcan de Sf]ntul Ioan
r o d i c A b r e t i n
Pe 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, era în anii ’60 un fel de sărbătoare naţională Două milioane de români îşi aveau onomastica deodată, ceea ce punea prietenii şi cunoştinţele în mare încurcătură: pe cine să aleagă? Fiecare avea printre rubedenii un Ion sau Ioana, sau măcar un Ionuţ, o Jana. Cum să îl prefere pe unul fără să îi supere pe ceilalţi? Un an la un Ioan, un an la altul, părea un răspuns rezonabil, însă ducea la o răcire a relaţiilor cu cei neglijaţi, măcar pentru 365 de zile Unii braşoveni, mai inventivi, au găsit soluţia: se vor duce, pe rând, la toţi sărbătoriţii pe care -i cunoşteau Pelerinajul începea dis de dimineaţă şi se încheia în miez de noapte, ori câteodată în zorii zilei următoare, de ziceai că a fost un al doilea revelion
Dacă toată suflarea urbei trecuse măcar câteva nume pe lista celor cărora trebuia să le calce pragul, unchii mei aveau agenda plină Paul era chirurg, Cezar internist, dar împăr ţeau aceeaşi faimă: niciun bolnav nu plecase fără medicamentele potrivite din cabinetul unchiului Cezar, iar fratele lui salvase pacienţi pe care alţi doctori pregetau să îi opereze, considerându-i fără speranţă. Cine nu voia să-i vadă în capul mesei pe domnii doctori? Foşti bolnavi recunoscători, nomenclaturişti ipohondrii sau oameni cu funcţii impor tante, toţi le trimiteau invitaţii de nerefuzat Unchii reuşeau turul de for ţă să nu supere pe nimeni. La fiecare popas rămâneau cât să schimbe nişte vorbe, gustau ceva, îşi muiau buzele în paharul de vişinată ori de vin, apoi, cu nevasta de braţ coborau în stradă, unde maşina directorului de la Spitalul Mârzescu îi ducea spre o nouă destinaţie Cu atâţia foşti şi viitori pacienţi, prieteni sau obligaţii, unchii mei abia puteau să îşi tragă sufletul Când să mai găsească vreme pentru tata, unul din milioanele de Ioani care îşi serbau ziua şi care, întâmplător, le era frate?
Toţi, cumva, găseau timp Sângele apă nu se face, chiar dacă fratele cel mare era un simplu contabil. Vizitele unchilor semănau cu oprirea unui tren în gară; una-două auzeai iarăşi fluieratul locomotivei. Doctorii veneau, stăteau puţin şi plecau, grăbiţi să îşi continue periplul, iar asta se repeta an de an, ca o rutină Ce nu ştiam era când vor veni. Momentul se schimba după cum bătea vântul relaţiilor sau intereselor În iarna lui 1968 trecuse de prânz şi unchii nu apăruseră, ceea ce însemna că ne lăsaseră la coada listei
Trezită de cu zori, mama pregătise pentru masa de Sfântul Ioan ce ştia că le place cumnaţilor ei: salată de boef, ouă umplute, gustări cu telemea, cârnăciori, pate de ficat Platourile ornate cu gogoşari şi castraveciori muraţi aşteptau cuminţi în frigider. Să le pună pe masă ori să aştepte? Anul trecut se grăbise cu aranjatul bucatelor şi, cum unchii întâr ziaseră mai mult decât de obicei, maioneza se înmuiase, pateul prinsese pojghiţă, cârnăciorii se răciseră, frunzele de pătrunjel şi salată nu arătau ca abia culese din grădină Şi ce greu era să faci rost de atâtea, la câte cozi stătuse, apoi robotise ore în şir în bucătărie, pentru nişte feluri de mâncare potrivite unor musafiri simandicoşi
Nu-mi aminteam să o fi văzut pe mama stând degeaba Când nu mesteca în oale spăla geamuri, vase, freca rufele în albie, dădea parchetul cu ceară, era mereu în mişcare, ca un perpetuum mobile din carne şi oase. Î ntotdeauna făcea ceva pentru casă, pentru
mine sau tata şi, la urmă, când nu-i mai rămânea chiar nimic de isprăvit, se ocupa de ea De Sfântul Ioan voia să arate bine în ochii cumnatelor şi îşi pusese părul pe moaţe, un fel de strămoaşe ale bigudiurile, din hâr tie Toate gospodinele deceniului şase, din Braşov până în Dallas, din Bucureşti până la Moscova, credeau cu tărie că sărmăluţele de pe cap le fac irezistibile în ochii bărbaţilor, luându-le mintea de la Războiul Rece. Aşa o fi fost, fiindcă nici o rachetă n-a pornit din silozuri, deşi în 1962 era cât pe ce să iasă rău în Cuba, poate fiindcă acolo femeile nu îşi făceau permanent. Mama tocmai îşi potrivea ultimul moţ în păr, când am auzit telefonul şi soneria, deodată, de parcă s-ar fi înţeles dinainte. Am încremenit, aşteptând să se pornească vreo sirenă, însă nu era alarmă nucleară, doar musafirii care veneau, ca de obicei, pe neaşteptate Tata s-a dus să le deschidă, eu m-am năpustit la telefon, iar mama a început un du-te -vino între sufragerie şi frigider, cu o iuţeală pentru care Superman ar fi invidiat-o. Una-două masa arăta ca un bufet suedez de la Aro Palace, cu aperitive atât de apetisante, de îţi venea să le mănânci întâi cu ochii. Din hol, tata a aruncat o privire spre mine, deja căţărată pe scaun şi cu mâna întinsă spre aparatul care continua să sune strident. Cine putea fi? Ne întrebam asta amândoi, cu oarece îngrijorare O dată, unchiul Paul fusese chemat la o urgenţă şi s-a ridicat de la masă ducându-se să îi umble unuia prin măruntaie – era primul apendice pe care -l scotea chiar de Sfântul Ioan!
Telefonul a tăcut înainte să-l ating şi n-a mai sunat Poate fusese o greşeală, deşi pe atunci oamenii aveau mai puţine cifre de ţinut minte şi era greu să le amestece; unii totuşi izbuteau Existau însă greşeli pentru care îţi cereai și primeai ier tare şi gafe, cum făcusem eu cu un an înainte, când le încurcasem pe soţiile unchiului Cezar, fosta şi actuala, nu c-ar fi avut două în acelaşi timp Asta era cu putinţă numai la mormoni – un fel de sultani ai zilelor noastre, care trăiau o viaţă simplă, de fermieri, în America Cât despre unchi, amândoi divor ţaseră de prima nevastă. La gândul ăsta m-a trecut un fior Dacă mama şi tata vor păţi la fel? Oamenii mari se ciondănesc, exac t cum fac copiii, dar nu se împacă la fel de lesne După o clipă mi-a venit să râd de frica aceea prostească Ai mei nu se contraziceau vreodată, nici măcar nu ridicau glasul unul la altul Mama, ca femeile, mai semăna câte o sămânţă de gâlceavă, însă tata care, cum spunea bunica „avea şcoala vieţii“– o lăsa să biruie în bătăliile mărunte ale zilei, fiindcă războiul cel mare nu se duce sub acoperişul casei tale, ci cu lumea de afară Am lăsat telefonul şi am alergat în hol, de unde se auzea foşnet de celofan, staniol şi hâr tie creponată Cui nu îi plac cadourile? Sărbătoritul zilei a primit o cravată vişinie – avea un sertar plin, unele de la mătuşile cele vechi, altele de la cele noi Să fi fost o tradiţie? Tata nu pur ta cravate, aşa cum nu bea sticlele de coniac, whisky sau gin cu etichete negre -aurii pe care mama le aşeza frumos în vitrină, printre bibelouri. Eu am căpătat o cutie cu bomboane Dezrobirea, din cele scumpe, de metal Nu mă omoram după fondante, dar cutia cu un ursuleţ albastru pe capac era numai bună să ţin înăuntru colecţia de nasturi
Mama n-a primit nimic că nu era ziua ei, doar pupături pe obraz de la cumnate şi un compliment de la unchiul Cezar.
Ce bine îţi stă astăzi părul, Hermiona!
www.revistaneuma.ro
Unchiul îi greşea înadins numele, iar mama se supăra de fiecare dată Însă nu de -asta a dispărut ca un vâr tej în baie, de unde s-a întors fără moaţe în păr Noi, ceilalţi, ne aşezaserăm în jurul mesei rotunde din sufragerie – nu era vreme de pierdut, unchii aveau un program mai încărcat decât un vapor ce pleca vara din Por tul Constanţa şi nu ştiam cât vor sta astăzi Puţin sau foar te puţin?
Tata s-a grăbit să destupe clondirul păstrat pentru ocazii speciale, umplând paharele musafirilor cu pălică de Bihor şi pe -al meu cu Frucola, un fel de Pepsi autohton Tanti Vera a strâmbat din nas la mirosul de ţuică, însă cealaltă mătuşă a dat paharul pe gât dintr-o înghiţitură, ca pe un schnapps la October fest Deşi nu era blondă precum săsoaicele din Ardeal, ci brunetă cu ochi verzi şi o tunsură de Mireille Mathieu – tanti Helga era nemţoaică getbeget Acum un an unchiul Cezar se întorsese dintr-o excursie în RDG cu multe amintiri frumoase şi o nouă mireasă.
Mama a înlocuit paharul din faţa Verei cu unul de vişinată, dar nici de data asta nu a nimerit-o. Mătuşa – o admiratoare a lui Eliot Ness, nostalgică a prohibiţiei dintr-alte vremuri şi de pe un alt continent – a binevoit în cele din urmă să îşi deslipească buzele: – Apă, fără bule!
Cumpărasem sifon şi ape minerale, din cele care se găseau pe atunci, Zizin şi Borsec De apă plată nu auzisem şi, cum nu era să aştept să iasă bulele dintr-o sticlă, am umplut o carafă cu apă de la robinet, în bucătărie, am pus-o pe o tăviţă, apoi am adus-o la masă cu grijă, de parcă eram în Japonia, la ceremonialul ser virii ceaiului Cât despre unchi şi cealaltă mătuşă, n-au făcut nazuri nici la primul, nici la al doilea pahar de palincă Or fi avut ei cămările pline cu Johnnie Walker, Hennessy sau Cour voisier, aduse de pacienţi cu relaţii la Shop, dar nimic nu se compara cu o băutură neaoşă, „care -ţi toarnă jeratic în cerul gurii şi îţi creşte păr pe piept“, cum a zis unchiul Paul – orice va fi însemnat asta Auzindu-l, Helga a zâmbit cu seninătate, ca atunci când nu înţelegea o anume expresie în româneşte, însă Vera şi-a privit soţul dezaprobator. Îmi plăcea mai mult mătuşa dinainte. Noua doamnă doctor, fostă asistentă medicală, „îi sucise minţile lui Paul“, zicea mama când cumnaţii nu puteau să o audă. Roşcată, cu pistrui de irlandeză, Vera fusese curtată de tot Spitalul Mârzescu, medici sau infirmieri Î l alesese pe unchiul fiindcă era un bărbat inteligent şi fermecător – ziceau unii; care tocmai fusese numit şeful secţiei de chirurgie – întregeau unii, cinici ori realişti După încă o palincă, unchii uitaseră de noile neveste, întorcându-se la zilele când erau cei mai râvniţi burlaci din Chişinău Tata şi fraţii lui petrecuseră destui ani acolo, unde bunicul, plecat din Ţara Bârsei, prinsese cheag: ridicase o gospodărie, cumpărase terenuri, avea până şi-un restaurant lângă gară. După al patrulea pahar amintirile înceţoşate începuseră să se limpezească şi am aflat o grămadă de lucruri despre nişte vremuri când nici mătuşile, nici mama nu intraseră încă în vieţile fraţilor Tata îmi povestise câte ceva despre oraşul tinereţii lor, care fusese în ţara noastră şi-acum nu mai era Hotarul se mutase peste noapte şi toţi românii rămăseseră cu căţel, cu purcel, într-o ţară străină, după care au trebuit să plece din Basarabia devenită a ruşilor, lăsând în urmă case, pământuri, recolte neculese Ceva au luat totuşi cu ei: amintiri.
– Da, verile târ zii din Chişinău, tocmai zicea unchiul Paul Cumpăram câte o căruţă de pepeni şi o deşer tam în pivniţă, să ne ajungă până în mar tie Iar toamna –... ca să culegem via aduceam o şatră întreagă, ţigăncile zdrobeau strugurii câte o săptămână, te îmbătai numai de la miros, i-a luat Cezar vorba din gură. –
Chiar la restaurantul gării, era unul care cânta romanţe mai cu patimă decât Zavaidoc, l-am auzit pe tata Nu l-aţi prins, eraţi la Cluj atunci
La spanioli, fiul cel mare moştenea totul, iar următorii fie se călugăreau, fie plecau să îşi caute norocul pe mare Cutuma medievală ţinuse laolaltă averi care altfel s-ar fi risipit, şi-aşa, veac după veac, nobilii au devenit tot mai bogaţi, iar săracii vai de capul lor! La români era altfel – n-o ştiam din car tea de istorie, ci de la bunica –, primul născut ducea greul Pe el se sprijneau şi părinţii, şi fraţii.
Poate de asta, poate fiindcă n-avea chemare să ajungă doctor, tata rămăsese acasă când fraţii lui plecaseră la Cluj, la Medicină. Deşi se făcuse basarabean, bunicul era întâi de toate din Ardeal, unde oamenii nu sunt cheltuitori din fire. Îşi trimisese feciorii să înveţe pe brânci, fără pauze pe la bodegi şi cluburi, aşa că vreme de şase ani n-au primit de la el decât scrisori de încurajare Cel care le trimitea bani era tata – pe ascuns, lună de lună, până când s-au întors în Chişinău cu patalamaua la mână, dar şi cu multe de povestit despre viaţa de noapte din oraşul studenţiei. Silită să lase în urmă Basarabia în 1941, familia tatei s-a rupt iarăşi: părinţii au rămas în Vlădeni, iar cei trei fii s-au mutat la Braşov.
Domnii doctori au ajuns curând renumiţi în oraşul de la poalele Tâmpei. Braşovul era mai mic pe -atunci, iar faima se răspândea iute chiar şi fără Facebook De câte ori n-aveam să aud, îndată ce îmi rosteam numele de familie: „A, eşti fiica chirurgului? Nu? Atunci a internistului? Mai există un al treilea frate?“
Tata, contabilul de care nimeni n-auzise – poate fiindcă nu era invitat la petrecerile din casele fraţilor lui, unde venea toată protipendada Braşovului, iar mătuşile îl primeau în bucătărie când soţii lor erau ocupaţi cu un fost sau viitor pacient –, nu le -o lua în nume de rău Pentru el rămâneau fraţii mai mici şi continua să aibă grijă de ei, în felul lui. Când mergea la vreunul deschidea uşa cu piciorul, fiindcă avea braţele încărcate cu pachete – oricât belșug ar fi fost belşug în cămările unchilor, astea erau de la el. Acum le -a turnat iarăşi din palinca după care se dusese tocmai în Bihor, unde se afla o faimoasă livadă de pruni.
– Grozavă! a aprobat Paul – Arde ca focul. Ar merge nişte slăninuţă la ea, a întregit Cezar. Mama, care abia se aşezase la masă a sărit în picioare şi fuga în cămară unde era atârnat un dărab de slănină adusă din Vlădeni – mai bună decât cea de la măcelărie. A adus-o tăiată în felii subţiri de se vedea prin ele şi a pus far furia în faţa unchilor – Sărut mâna, Hermenina dragă!
Cezar ştia bine cum o cheamă, dar o striga în toate felurile şi fără să se repete vreodată. Aşa erau doc torii, le plăcea să glumească, încerca tata să o împace Fiindcă văd atâta suferinţă îşi cresc o armură de os pe dinăuntru, luând totul în râs – viaţa, moartea, boala Dacă le -ar pune la inimă, s-ar nărui ceva în ei şi le -ar tremura mâinile când să taie cu bisturiul. „Paul face asta“, răspundea mama supărată, „Cezar se plimbă prin saloane cu stetoscopul la gât“ Mama avea necazul cu numele încă de când i-l poceau copiii satului, dar nu se obișnuise să ia totul ușor Unchiul Cezar parcă îmi ascultase gândurile, fiindcă l-am auzit spunând: – Unii n-au simţul umorului... Apoi a început să fredoneze, ca pentru el, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă...“ Deşi se trăgeau din Vlădeni, ca şi mama, unchilor li se părea că familia lor era mai cu moţ decât altele, poate fiindcă se trambalaseră dus-întors la Chişinău, pe când ceilalţi rămăseseră în sat Tata ar fi putut să ia de soţie o orăşeancă, era convingerea lor nestrămutată. Pe care să o dea pe una nouă, o dată la zece ani, așa cum ei îşi schimbaseră nevestele şi Trabanturile – unul cu un Renault, altul cu un War tburg?
– Cezar!
Atât a spus tata şi unchiul a tăcut deodată, de parcă auzise glasul tatălui, nu pe al fratelui mai mare.
– Nu-l lua în seamă, cumnată, nu-i obişnuit cu palinca, a inter venit Paul, ca să împace pe toată lumea
Aşa-i, dă vina pe mine, a râs tata, semn că totul era iarăşi bine între fraţi.
Se ridicase în picioare, punând o mână pe umărul lui Cezar, alta pe al lui Paul şi mi-am adus aminte de o fotografie pe care mio arătase tot de ziua lui, anul trecut. În poza aceea el era în mijloc, ţinându-şi fraţii de după umăr, la fel ca acum Cei trei zâmbeau, nici unul mai fericit decât tata, fiindcă Cezar şi Paul se întorseseră de la Cluj, plecaseră liceeni şi erau doctori acum, cu numele scris pe plăcuţe deasupra uşii unui cabinet de pe Strada Ştefan cel Mare, chiar în centrul oraşului În albumul cu amintiri se aflau şi alte fotografii din Chişinău, iar într-una se vedea o casă lungă, după modelul celor din Ardeal; până şi cocoşul de tablă din vârful acoperişului privea mereu spre Vlădeni, de oriunde ar fi bătut vântul
Una dintre pozele din Chişinău era de grup: tata şi fraţii lui înconjuraţi de vreo duzină de băieţi şi fete îmbrăcaţi după moda dinainte de război În album erau şi poze cu prieteni de-ai tatei deacum – şi unii, şi alţii aveau chipuri vesele, însă bucuria celor de astăzi nu părea adevărată, ci parcă le retuşase cineva feţele, ridicându-le colţurile gurii Apoi erau hainele Cei din Chişinăul anilor ’30 păreau desprinşi dintr-un cadru de film. Bărbaţii cu jachete Esquire, pantaloni largi, cum se purtau pe ringul de swing, cravate de mătase cu nod Windsor şi pantofi din piele în două culori; femeile în taioare, cu umeri căptuşiţi, talii de viespe ajutate de corsete, fuste strânse pe şolduri, pălării descoperind cochet bucle prinse cu agrafe, eşar fe în culori pastel O eleganţă ce le venea bine, ca o a doua piele Prin contrast, fotografiile luate la un grătar de 1 Mai arătau bărbaţi în costume ieftine, femei în rochii înflorate, cu părul ascuns sub pălării-clopot Pe ultima pagină a albumului instantaneele din timpuri diferite se nimeriseră faţă în faţă Nu două epoci erau închise în fiecare, ci două lumi: una ce credea că viitorul îi aparţine, iar alta care nu aştepta nimic bun de la ziua de mâine.
Paul şi Cezar nu făcuseră războiul, dar trecuseră prin destule, întâi în Basarabia – unde părinţii lor pierduseră tot –, apoi în Vlădeni, când gospodăria bunicilor fusese înghiţită de colectivizare La Braşov, fraţii o luaseră de la capăt, noroc că doi dintre ei aveau meserii cu căutare D e doctor şi de popă are nevoie toată lumea. În anii ’60 medicii şi familiile lor o duceau mai bine decât mulţi, plecând chiar în excursii prin Europa de Est, ceea ce le dădea iluzia liber tăţii Când lanţul e mai lung, câinii uită că-l au, umbla o vorbă la români. Unchii mei se închipuiau încă în acea fotografie îngălbenită, cu colţuri şifonate, iar uneori zbuteau chiar să se convingă: puteau trăi acum la fel ca atunci
O astfel de zi era Sfântul Ioan, sărbătoare în care mesele românilor arătau mai ceva ca la restaurant. A noastră dădea pe dinafară de tăvi, platouri, pahare şi carafe, când mama a apărut cu o nouă tipsie cu antreuri, încercând să o înghesuie între şunca de Praga şi crenvuşti.
– Ermino, ne răsfeţi cu atâtea feluri!
Paul, care ridicase vocea ca să se facă auzit peste glasurile Helgăi şi Verei, ce discutau ceva cu însufleţire, s-a pomenit cu două felii de pastramă în far furie şi o şoaptă la ureche.
– Mai încet, ne aud vecinii
Îndată mi i-am şi închipuit, de cealaltă par te a peretelui sufrageriei, atârnaţi de câte o ureche -ventuză: întâi Vasile, tâmplarul moldovean, apoi nevastă-sa şi fiică-sa, ba chiar şi pechinezul fa-
miliei – toţi ca într-un basorelief de pe Columna lui Traian, intitulat „Daci ascultând secretele romanilor “ Pe vremea proprietarului sas etajul fusese un singur apar tament, iar zidurile dintre camere erau subţiri, nu chiar „ca hâr tia“ cum zicea mama, dar destul cât să ne simţim într-o mare familie, păr taşi fără voie la ce se petrecea dincolo. Nici vecinilor nu le scăpa vreun cuvinţel când mama ţipa la mine, scoasă din sărite de vreo trăznaie de -a mea; îşi aducea atunci aminte că avem ascultători, ca la radio, şi amuţea brusc, făcându-mi semn să o urmez în bucătărie Până puneam două uşi între noi şi familia Spireanu, îi trecea supărarea; în loc să mă muştruluiască, îmi dădea să mănânc Avea şi vecinătatea foloasele ei
Paul era la – al câtelea? – păhăruţ de rachiu, moment în care îi veneau idei, unele fericite, altele nu
– Ia de -aici icrele negre Ştii că nu-mi plac!
În tăcerea lăsată deodată, unchiul Cezar a trimis în eter o nouă rachetă verbală.
– Pleacă cu curcanu’! Mi-a ajuns friptura de fazan Poate un picior de homar să mai iau, ori nişte caracatiţă, salata de fructe de mare poţi s- o laşi. Mai adă pâté de foie gras, din ăla canard, ar merge cu Armagnac-ul!
Şi-aşa s-a pornit tămbălăul, unchii îşi dădeau ghes, mama făcea feţe -feţe, tata s-a stăpânit o vreme, dar până la urmă a trecut de par tea lor, strigând după un consommé şi gâscă în aspic Vera şi Helga chiţăiau subţire, deşi ultima nu pricepuse pe de -antregul poanta, mie mi-era milă de mama, dar tot m-a pufnit râsul, prea era din cale -afară: domnii doctori se pur tau ca nişte puştani! Toţi dăduseră în mintea copiilor şi, sătulă să mai ţină piept torentului de fantezii culinare, mama s-a lăsat dusă de şuvoi – Purcel la tavă nu vreţi? A rămas de ieri, are până şi mărul în gură Altfel, îl dau la pisică N-aveam pisică, dar ce conta, unchii au salutat propunerea cu aplauze. Din cauza tărăboiului, nici n-am auzit soneria. Abia la al doilea apel tata s-a ridicat, pornind spre uşă Până să deschidă s-a făcut linişte şi toţi cei de la masă ne -am răsucit capetele spre femeia care apăruse în prag, în capotul de diftină care era uniforma oricărei gospodine şi cu nelipsitele sarmale sub o basma galbenă. – Ce le -am zis? E Veronica Şoapta mamei n-a ajuns decât la mine, dar musafirii au înţeles ideea fiindcă se uitau de parcă venise Ana Pauker în uniformă k aghebistă La rândul ei, vecina rămăsese cu ochii lipiţi de platourile de pe masă, căutând să dea de urma homarilor, icrelor negre, sau măcar a unor coaste de godac. Ce vedea era o masă de sărbătoare, mai bogată poate decât ar fi trebuit de ziua unui sfânt ce se întâmpla să fie şi om al muncii – însă nu destul ca să aibă ce scrie într-o scrisoare anonimă pe care s-o trimită unde trebuie. Sau avea?
Era în 1967, când nimeni nu murea de foame în România; galantarele goale şi iernile cu calorifere reci nu se întrevedeau încă la orizont, din negura anilor ’80. E drept, magazinele n-aveau de toate şi încă ceva în plus, cum era în Occident, dar nici doar praful de pe rafturi Cu bani, cu relaţii, puteai cumpăra mai multe decât s-ar crede acum, privind în urmă. Iar păienjenişul cunoştinţelor se întindea pretutindeni, învăluia totul cum o va face mai târziu țesătura păianjenului vir tual al internetului Tata nu era conectat destul de sus ca să plece într-un concediu la Praga, însă de nişte k aiser, muşchi ţigănesc sau carne de -o fleică putea face rost.
Veronica şi-a muşcat buzele, întinzându-i mamei râşniţa de cafea pe care, vezi bine, venise să i-o înapoieze, deşi nu-mi aminteam cu ce ocazie o împrumutase. Poate fusese înainte de n a ş t e r e a m e a , o p e r i o a d ă l a f e l d e î n d e p ă r t a t ă p r e c u m e r a
Poezie
www.revistaneuma.ro
d i n o zaurilor. „De ce ai ochii atât de mari?“ îmi venea s-o întreb, ca Scufiţa Roşie pe lupul găsit în patul bunicii, cu boneta pe cap şi plapuma trasă până peste bot. Dacă ar fi avut ochelari, vecina şi i-ar fi pus, doar o vedea pateul de iepure, jambonul afumat şi ce mai aiuraseră unchii mei sub inspiraţia palincii! Î ntr-un târ ziu a plecat vorbind singură, în gând bineînţeles; pe atunci nu existau telefoane mobile, iar cine monologa cu glas tare pe stradă era luat pe sus de miliţieni şi dus la Spitalul de nebuni de pe Strada M ihail Eminescu
Mama a închis uşa, apoi s-a uitat la râşniţa de bronz pe care o ţinea în mână – Asta nu-i a mea.
A fost ca şi cum o baghetă nevăzută s-ar fi răsucit în aer, dând tonul unui râs general, într-un crescendo bubuitor Lui Cezar îi dăduseră lacrimile, Paul bătea din palme, Helga şi
Vera hohoteau într-un duet cristalin, cum le stă bine unor doamne, tata şi cum mine le ţineam isonul, numai mama tăcea, înnegurată şi parcă-i auzeam gândurile „O să ne reclame. O să scrie ce -a auzit, nu ce a văzut.“ Disperarea ei era atât de comică încât un al doilea val de râsete s-a spar t de peretele cu vecinii ca de o faleză din car ton
La sfârşit, tanti Helga s-a aplecat spre unchiul Cezar, vorbindu-i destul de tare ca să audă toţi: – Nu trebuia să fim la Dănceşti?
Fraţii tatei aveau o listă de sărbătoriţi pe la care trebuiau neapărat să treacă în pelerinajul de 7 ianuarie, din care nu bifaseră nici jumătate. De obicei la noi stăteau ca pe ghimpi, cu ochii la ceas Câteodată îi puneau tatei cadoul în braţe, apoi se scuzau: nu pot rămâne, deja sunt în întârziere, îi aşteptau oameni importanţi, fratele nu trebuia să se supere Iar tata înţelegea, cum să nu, aşa cum la Chişinău fusese mereu fiul mai mare, cel cu responsabilităţile, pentru ca fraţii lui să îşi trăiască tinereţea neîmpovăraţi de griji – Ne aşteaptă de vreo oră, a spus şi Vera, alarmată.
Dăncescu, unul dintre sfinţii Ioan din acea zi, era directorul spitalului unde lucrau amândoi unchii La el nu mergeau în dorul lelii, când le venea bine, ci la minutul la care fuseseră invitaţi Iar acum, dezastru, întârziaseră şaizeci!
În loc să sune goarna plecării, Paul a ridicat din umeri.
– Anul ăsta petrecem la fratele nostru Vania
Cumnatele au schimbat o privire consternată, dar Cezar a dat pe gât restul de palincă
– Familia mai presus de toate!
Amândoi au întins paharele şi tata, Vania cum îl numeau la Chişinău, le -a turnat fericit, de parcă acesta era cadoul pe care -l aşteptase de ziua lui.
– Ermino, ce ne mai aduci de mâncare?
Cezar nu îi greşise numele, însă mama nici măcar n-a băgat de seamă. Nu pregătise decât aperitive. În alte dăţi, musafirii gustau câte ceva şi plecau Acum, platourile erau aproape goale, iar ea n-avea nimic în cuptor.
– Ciolan cu fasole, a răspuns cu jumătate de voce Şi o ciorbă de văcuţă
Se pregătea să dea drumul unui potop de scuze, însă Paul a aprobat meniul, încântat
– Bune! Adu-le încoace.
Carmen Tania Grigore
Altă lume, alt destin
trec prin cercul de foc al îndoielii mar toră-mi este oglinda învelită în fum inima pulsează heavy-metal așteaptă un armistițiu între corp și minte o dragoste căzută din senin un sentiment scăpat din vedere plin de neastâmpăr copilăresc
poate că e un dat fără de care viața ar dura cât ai clipi
poate că apar țin unei liste de așteptare din altă lume din alt destin
vis de noapte, vis de zi
între preludiu și fugă singurătăți legate la ochi sapă tranșee pentru lupta orgoliilor năduful pândește să iasă din pori exasperat de controversa uitării întrebările s-au dispersat într- o ceață nebună răspunsurile sunt greu de găsit
tăcerea face un salt din imaginație și separă visul de noapte de visul de zi
cuvintele se aliniază într- o simfonie lentă în sfârșt preludiul absoarbe frământări și capricii
erori și absențe simetric se sting
tăcere și miere sălbatică
sunt nopți în care pândesc lumina unui sărut însoțit de acorduri senzuale cine știe câte straturi de insomnie străbate pentru a trece de limita însingurării
z vonul nebuniei umple inima cu miere sălbatică
din prea plin împar t îngerilor faguri de vis gustul lor dez văluie natura tăcerii
Mama se răsucise deja pe călcâie, gata să dispară în bucătărie când, în urma paşilor ei cam şovăielnici, a bubuit glasul lui Cezar: – Nu uita de biftecul tar tar Îmi lasă gura apă! ggg ggg
căutam
Elisabeta
B og[\an
căutam eternul pe drumuri de pulbere
cu pași tot mai rari luminată când de soarele ițit printre nouri când de ochii tăi mari
arare
sub câte - o înserare umăr la umăr cu alți fără număr căutam pe cer o stea călăuzitoare
spre -un nu știu ce spre -un nu știu unde spre -un nu știu când
Haină de lut
ce haină strâmtă de lut
abia am încăput în ea cu toate răspunsurile ce m-au durut cu toate -ntrebările preschimbate -n cărare și-n început
ce haină strâmtă de lut și ce rară de nici nu știu care frig
e mai greu de crezut cel dinăuntru
sau cel dinafară
era o zi senină
era o zi senină și nu adia decât timpul trecând
printre chipuri printre doruri
printre nisipuri…
reverie
doar în lăuntru-mi te caut doar răsăritu-ți lăuntric l-aștept
inima ta bate cald la mine în piept
rapsodii de lumină și cântec mi te arată mi te învăluie mi te dăruie
pe depăr tate cărări ecoul pașilor reverberează și stăruie
peste lăuntric abis clipele -aprind punți de mirări
când și când
se -aud tăceri explodând în adâncuri de gând în adâncuri de vis
în spațiul
în spațiul dintre cuvinte e frig și hăuri și ceruri încap
în spațiul dintre cuvinte -n genunchi îmi plec fruntea
și nici nu știu ce înseamnă să scap
pe margine
clătinătoare aștept pe margine în plină lumină
mai depar te nu se poate respira mai depar te numai rugăciunea mă poate ajuta
nunai culoarea ezitantă a poemului
ridicat din ce în ce mai sus spre cine știe ce ureche a depăr tărilor dincolo de altă margine nepăsătoare
Pe§tii r[ma§i neboteza\i
lU i z A c A l A
Era sfârșitul lui august Fusese o vară prea scurtă În acel an au numit-o vară covidică Ceva s-a produs atunci în ordinea universului căci toate păreau schimbate peste noapte. Pescărița șefă primise o comandă importantă de pește proaspăt de la patronul restaurantului din Olimp, cel de peste linia ferată. Își pregătise bărcile, năvoadele, pescărițele și aștepta semnalul Marelui Zeu. Dacă septembrie va fi vreme frumoasă, sezonul se va prelungi și ele vor avea de lucru, își vor spori veniturile Pește era mult, slavă Domnului. Oamenii fuseseră ținuți în case, natura se repliase rapid, își recăpătase teritoriile pângărite de oameni Peștii se apropiaseră de mal, așa cum nu mai văzuse prin locurile acestea. Bancuri de pești mărișori treceau printre picioarele primilor turiști, spre veselia și mirarea copiilor
Reea Talian o chema pe pescărița sefă De fapt ea se numea Zarea, dar i se spunea Reea Avea nume predestinat; se pare că pescuitul fusese ocupația favorită a neamului ei de multe generații. Reea era o femeie bizară: înaltă, blondă, cu trăsături fine, dar asprite de traiul pe mare. Reea era o lupoaică de mare în toată puterea cuvântului Ea se născuse pe mare, în timpul unei furtuni Maică-sa plecase în cursă cu tatăl ei care era căpitan de vas, de pescador. Soțiile comandanților aveau voie să-i însoțească în voiaj Așa făcuse și înainte să-l nască pe fratele ei cu trei ani înainte. Sima se născuse la două luni după debarcarea femeii Stabiliseră să repete schema, numai că Reea, s-a grăbit și a ales ca valurile să-i fie primul leagăn. Furtuna năprasnică din Atlantic a adus-o pe Reea în această lume la șapte luni Oceanul se montase, valuri de șase, șapte metri își arcuiau crestele amenințător. Comandantul estima opt grade forța vântului pe scara Beaufort Imediat după nașterea copilei, oceanul s-a liniștit, fericit că fusese martorul acelui miracol. Ochii ei au cuprins nesfârșitul zării pentru prima dată, de aici i s-a tras și numele: Zarea. Oscilaseră între Zarea și Atlanta. Au ales să-i fie zările deschise oriunde, mereu A fost cel mai cuminte bebeluș de pe cuprinsul mărilor și oceanelor. Nu știa să plângă, surâdea mereu, se bucura de tot ce o înconjura Echipajul o adora, marinarii se străduiau să-i confecționeze tot felul de lucruri utile, lucruri pe care părinții nu avuseseră cum să se gândească să le ia în voiaj, nebănuind că evenimentul va fi devansat cu două luni Norocul făcuse ca nava să între într-un port pentru două zile și mama să fi comandat lucrușoare frumoase de îmbrăcat pentru făptura care se pregătea să sosească. Totoșei, rochițe albe și roz, bonețele și alte minuscule hăinuțe împodobeau cabina comandantului Părinții le priveau cu duioșie bucurându-se că vor avea o fetiță. Curând, apartamentul comandantului se transformase într-o mirifică odaie de copil. Inventivitatea marinarilor nu avea margini, depășiseră imaginația celui mai bun scenograf, animați de iubirea de micuță Mobilierul din câteva cabine s-a transformat pe dată în pătuț cu baldachin, masă de schimbat, rafturi pentru scutece, rafturi care primeau zilnic noile jucării confecționate de marinari pentru bulgărele blond care schimbase viața tuturor, viața întregului echipaj Mobilierul era vopsit roz și pictat cu alb Alex, mecanicul priceput la pictură -făcuse liceul de arte plastice- îl decorase cu îngerași, fluturi, flori, erau chiar și câteva sirene În orele libere, marinarii se întreceau să inventeze jucărioare, din ce găseau la îndemână. Zarea nu se putea juca cu ele, dar ei o făceau sârguincios, ca și cum era imperios necesar. Toți așteptau orele în care, cei care nu erau în cart,
puteau să o vadă pe micuța scoasă pe punte Zarea râdea permanent, urmărea cu privirea mișcările cuiva, întindea mânuțele și răsfira aerul gângurind. De ar fi putut marinarii să vadă ce vedea ea, tare mândri ar fi fost Însuși Neptun stătea aplecat asupra leagănului micuței care se îndrăgostise de barba lui și o tot mângâia. Se topea bătrânul de dragul ei Zarea era singura ființă care îl vedea Mama dorea să ajungă mai repede acasă, să-și ușureze sarcinile Era nevoită să fiarbă scutece ca pe vremuri Nu avea pampers Scutecele fuseseră improvizate din ceva lenjerie nouă găsită la bord Bine că Zarea era sănătoasă, că se simțea acasă Marea nu se mai montase de când apăruse micuța,vremea era frumoasă. Cerul se lăsa brăzdat de tot felul de personaje hazlii care o bucurau pe copilă Îi plăcea pe punte Când o luau în brațe, scruta curioasă întinderea de ape Unora li se păruse că mișcă mânuțele ca și cum ar înota
De două zile mama văzuse că toți erau preocupați. Nimeni nu-i spunea nimic, comandantul îi răspunsese că i se pare, totul era ca de obicei.
Era cald, poate de aceea erau toți marinarii pe punte Sirena a început să sune, marinarii s-au aliniat pe două rânduri de o parte și alta a căruciorului leagăn Cineva a venit cu o tavă pe care erau așezate câteva lucruri. Mama a reușit să vadă un borcan cu miere, câteva boabe de fasole, de mazăre, orez, mălai, făină, pene de pescăruși, ceva negru, vâscos. Cele două rânduri s-au apropiat de micuță și cel cu tava a muiat câteva pene în miere apoi le-a lipit pe fruntea micuței Copila era adorabilă cu aripile care-i decorau fruntea. I-a pus aripi și la mâini și la piciorușe. Privind-o aveai impresia că se va înălța, că va zbura Zarea părea că ascultă fericită spusele marinarului care citea o misivă frumos scrisă și care fusese închisă cu pecete-sigiliu de ceară roșie ,,Noi, stăpânul mărilor și oceanelor, NEPTUN, către toți navigatorii și pasagerii-SALUT! Aflați că în această zi(trei) a lunii martie din anul 1986, la latitudinea de 00.00 grade și longitudinea de 30,59 grade, nava Baraolt, venind spre tară din Brazilia, a pătruns pe domeniul de noi stăpânit și toate au fost găsite bune de către noi și curtea noastră Așa fiind, Zarea Talian a fost găsită în bună rânduială și vrednică de a se prenumăra printre marinarii de ocean, a fost botezată, fiind astfel inițiată în tainele solemne ale vechiului ordin al mărilor Scrisă de mâna noastră și sigilată azi, 3 03 1986, în numele Stăpânului Mărilor și Oceanelor, Comandantul Navei, Căpitan de cursă lungă, Talian Constantin ,, Zarea primise botezul marinăresc la trecerea ecuatorului, înainte de creștinare Era a apelor, spunea comandantul, plin de mândrie! Poate că fiica sa îl va urma, va îmbrățișa profesia lui. Anii au trecut și Zarea, devenită Reea, era tot pe malul apei, tot pe apă. După dorința tatălui, făcuse institutul de marină, dar nu se angajase la nicio companie navală, își cumpărase o barcă mare de pescuit, își angajase șase femei pescar și trăia liniștită, făcând ce-i plăcea Nici nu o interesa câștigul, important era să își asigure salariile pescărițelor și traiul Pentru ea apa era totul Apele erau generoase cu ea și îi dăruiau peștele cel mai bun și mai mult. Ele ieșeau în larg înainte de revărsarea zorilor, se întorceau cu barca plină ochi, mergeau pe terasa mare cu vedere la plajă, cu umbră primitoare, beau cafeaua făcută de Gina, povesteau ce făcuseră seara trecută, cum păcăliseră niște turiști că sunt nordice și râdeau de se veseleau
Nr. 7-8 (81-82) | 2024
www.revistaneuma.ro
până și pietrele cărării care șerpuia de la terasă spre mare Una rămânea la barcă să vândă peștele celor care le așteptau de fiecare dată, bucătarii celor mai bune restaurante din zonă, uneori veneau și cunoscuți cu chef de pește bun. Câteodată le prindea amiaza pe terasă, câteodată, după o oră, două de povestit, Reea se urca în barcă și ieșea singură în larg Nimeni nu știa când urma să se întoarcă, după o oră sau pe înserat Niciodată nu povestea unde fusese și ce făcuse Pescărițele, curioase, căutau urme, controlau câtă benzină consumase. Nimic, nu exista niciodată vreun indiciu, misterul era total și tinerele femei începuseră să o bănuiască de o dragoste secretă. De fiecare dată dispărea înspre sud. Acolo erau puține posibilități: Vama Veche și Bulgaria Să fie bulgar iubitul ei secret, se întrebau?
Reea avea treizeci și cinci de ani și era singură Avusese câțiva iubiți, niciunul nu o câștigase, nu o făcuse să se statornicească în brațele lui Își înzidise trăirile înăuntru ei și doar rareori recurgea la iubiți sanitari, vremelnici, fără forță în fața ei. Marea vuia în străfundurile ei și chiar de făcea complimente vreunui iubit, zâmbetul nepăsător îi decolora cuvintele până spre tăcerea simțirilor acelui bărbat. Reea răsufla ușurată. Nu-i plăcea să-i alunge, prefera să-i facă să creadă că ei o părăseau Așa scăpa de complicații Femeia frumoasă care iubea marea, rămânea deseori singură în chioșc și o auzeau râzând, bucurându-se de o conversație cu un personaj nevăzut. Oricât s-au apropiat, încercând să audă conversația, nu au putut Auzeau doar un zumzet neinteligibil întrerupt, din timp în timp, de râsul molipsitor al Reei. Urmăritoarele curioase se dădeau de gol, Reea ieșea din chioșc și le anunța că pot pleca pe mare, gata, peștii sunt botezați și le așteaptă. Niciodată ea nu desconspira identitatea oaspetelui nevăzut Căutaseră pescărițele peste tot prin chioșc, doar-doar or găsi o ușă secretă, o intrare într-un tunel Nimic, totul era învăluit în mister! Reea era radioasă atunci când ieșea Pescărițele știau că aproape nu aveau nevoie de năvoade, că peștii se întreceau într-un mod bizar să umple barca lor Reea le explicase de câteva ori că însuși Neptun, Zeul Mărilor, binecuvânta peștii care își terminaseră treaba acolo și îi trimitea spre barca lor Le povestise ea, dar cine să creadă așa ceva? S-au gândit că imaginația ei bogată născocise povestea aceea mobilizatoare ca să le dea speranță și încredere
Pe înserat, Reea plecase în larg, se îndreptase spre sud și…nu se întorsese Zorii trecuseră, soarele se instalase glorios pe mijlocul cerului, pescărițele erau tot mai îngrijorate. Două dintre ele au luat barca mică și au plecat să o caute În dreptul pescăriei din Vama Veche au găsit barca mare ancorată S-au apropiat fericite și puțin încurcate la gândul că ea este cu un bărbat pe barcă, că și-a luat pauză o zi Au strigat-o, au făcut gălăgie, au urcat pe barca pescărească. Tricoul preferat al Reei, cel cu Neptun pe piept, în dreptul inimii, șortul, șapca de soare, baticuțul pe care-l purta la gât atunci când pescuiau, toate erau acolo, aranjate frumos, împăturite, parcă zâmbeau îmbărbătându-le Deasupra lor erau șase solzi mari, diafani. Nu mai văzuseră așa solzi niciodată. Parcă acei solzi înmagazinaseră tot curcubeul pentru ele Au știut că este câte un solz pentru fiecare, că nu o vor găsi pe Reea, că o îndatorire importantă o chemase în altă parte, că ele vor avea de mâine iar pești botezați, că trebuie să continue activitatea ca până atunci, că, poate, într-o zi Zarea va reveni Sau nu!
O pescăriță a rămas în barca de pescuit și au pornit amândouă spre casă. Pe timonă era lipit al șaptelea solz. Irizațiile lui erau în formă de inimi concetrice Zarea era cu ele!
Anii au trecut fără a o aduce pe Pescăriță înapoi. Uneori, când li se făcea prea dor de ea, în apropierea țărmului, băteau apa o frumoasă coadă străvezie și un trident.
F[ptura din oglind[
lU i z A c A l A
( Verba volant, scripta manent )
Trec prin fața oglinzii mari din atelierul de pictură. O persoană necunoscută începe un zâmbet care se transformă pe dată în mare uimire Personajul acesta îmi amintește de cineva! Oare de cine? Cotrobăi pr in cotloanele memor iei în căutarea unui răspuns
Flash-uri de amintire vor să pătrundă în conștient, apoi se răzgândesc, se afundă mai puternic în uitare
– Bună, cine ești, cum ai ajuns aici?
Nu-mi răspunde. Mă îndepăr tez întrebându-mă cum de am această indiferență bizară
Uit repede, preocupată de gâlceava pe care o aud dinspre bibliotecă Cineva interpelează o car te, cu voce tot mai înaltă Problema era superioritatea cuvântului rostit sau scris.
– Chiar dacă ești scris, eu tot în sunet te traduc, doar așa pot înțelege sensul S cr isul îmi este ex ter ior, îmi omoară gândirea. Doar când rostesc cuvintele, tare sau în gând, raționez, construiesc Când scriu, doar reproduc sunetul gândului.
– Da, dar doar eu rămân, ar trebui să-mi mulțumești! Peste veacuri, fără mine, cine ar mai ști ceva despre tine, Platon?
– Pentru că am multe de transmis poster ității, voi fi înțelept, voi face pace cu tine!
Peste căr ți și încăpere s-a așternut pacea, Platon și-a odihnit liniștea și speranțele pe scrierea care manent
Trecând prin fața oglinzii, am fost trasă de mânecă de personajul acela ciudat.
– Hei, ciudato, sunt Tu, nu te recunoști!?
– Ah, nu, dar ador să mă surprind! *
Liniștea cobora peste atelierul de pic tură, culor ile se ofereau cu generozitate cuvintelor creatoare, neostenite lărgeau universul simțirii, găseau alte și alte începuturi, niciodată sfârșitul
Î n oglindă parcă zăream chipul M argaretei Ster ian. Dintre toți nevăzuții care mă însoțesc, ea avea chef a îmi vorbi despre istoria clipelor de cădere, înălțare, declin și glorie.
– Toate clipele prelinse spre minune sunt înzidite în cuvinte și culori!– conchise nevăzuta care îmi vorbea
Avanpremier[
și înGerUl și demonUl meU
Voiam un semn, o banală rugă rostită blând în mine, în smerenie și în singurătate, ființarea neființei, și nu știam de unde s-ar fi putut să vină, din cer sau poate chiar din ape, dar într- o zi, sub cerul acoperit pe jumătate nori pe jumătate soare, l-am văzut intrând în raza mea vizuală prin par tea din dreapta a soarelui
Era cum l-am visat
Fulger de lumină și pletele îi fâlfâiau, vibrând puternic, iar aerul, să se retragă îngrozit din calea lui, timp n-a avut, urlând sfâșiat de durere, încât mi-am acoperit urechile cu mâna, să-l pot vedea. Îl priveam fascinată; mănunchiuri suprapuse de raze -n jurul lui, căpițe de lumină, tăișul aripilor-secere le reteza, ca un războinic, și le -arunca în spate
O clipă l-am văzut.
Cerul s-a acoperit rapid de nori atât de negri și atât de groși; de mine am uitat și m-am temut că el nu-i va putea străpunge și atunci, cum norii păreau năprasnici, m-am cățărat pe pânza Arachnei care -mi veghea intrarea și spre suflet, ca să ajung la ei și să-i împing din calea lui, să sap o fantă-n sus, Cel așteptat să se strecoare. Am continuat să urc. Pânza era robustă, urcam călcând pe firul gros din pânza de mătase, durere nu simțeam, eu doar urcam, dar până la nori n-am izbutit
Mi se cerea mai mult.
Am rugat molidul din apropiere să iasă din pământ urgent, să se așeze în prelungirea copacului din mine, credeam că s-ar putea sămi fie necesar și el, ca să ajung la nori, dar nu m-a ascultat să se înalțe și munților am poruncit, nici ei n-au ascultat porunca mea Am căutat privind în jur o altă variantă, un vultur sau păsări cântătoare să sape ele o fantă-n sus, în nori, cu ciocurile de metal, dar n-am văzut vreo pasăre.
Înspăimântate, s-au ascuns de fioroșii nori
În depăr tare, ieșit ca dintre două pale, două așternuturi de nori, pufoase, unul gri-albastru celălalt poate roșu-sângerat, părea a se ivi un corb și-am renunțat, căzând rapid în pânza delicată, țesută des peste intrarea-n suflet
Și nu mi s-a deschis, lăsându-mă și în afara lui.
Cel așteptat din cer nu, n-a venit, de altundeva ar trebui să vină, din ape poate, îmi tot spuneam, dar apa, altă pânză fină de mătase, fără valuri în cute, țesută-n raze de lumină albă, părea că văd nu pânza ei, ci un răsărit pe care -un pictor întinsese reflexe azurii, verzui și aurii, înlocuindu-se între ele, într-o mișcare centrifugă
Sau poate dorul de lumină al ochiului flămând…
Și am văzut îngerul Stătea întins pe spate, pe patul dur de ape în raze strălucind și mă privea cu ochi întrebători și mari, călcând undele mării. Chip de copil, față prelungă, în jurul capului părea să văd un nimb, fulgere de lumină, dar, încadrat de plete lungi și negre, strălucirea nimbului păli. Întind un braț, un val de fericire mă inundă, văd, întinde un braț spre mine, e -atâta fericire și el atât de -aproape, nu trebuia să chem copaci și munți și păsări, și l-am atins trecând ușor prin pânza de raze ale apei mâna, penetrând oglinda fină și cu trupul, vrând să-l urmez
De n-ar fi fost pescari pe -aproape…
Cel așteptat din apă nu, n-a venit, de altundeva ar trebui să vină și mă-ntrebam adesea de unde s-ar putea, fusese o banală rugă, ființarea neființei, un truc de neînchipuit, punctul o între + și –infinit. Marele absent refuză conștiința strâmtă să-l încapă și de -ar fi fost să fie s-ar înțelege jer tfa… Sunt par te din multidimensionalitate, un punct abstract plin de mister, adiere de lumină vie, supusă limitelor lumii, precum a fost și o să fie
O energie albă, pulbere de lumină fină, se revarsă în mine, mă caut și caut drumul și-l caut îndârjit pe Cel din toate -ales în tot ce sunt și ce devin.
Iarbă din iarbă, apă din apă, lumină din lumină
a l i o p i a T o c a l [ ggg
ce e în inimă…
Vid cosmic, infinit albastru, liniște gravă, umbre -n umbre prelungi, miros de putregai și rășină arsă, ochi efer vescent și iritant de apă
Se aprind luminile pe cer, se sting și se aprind speranțe, ne aprindem și se stingem în noapte ca ploile de vară, se aprind și mor iubirile, etern.
Cristalul verde -al stelelor dispare, pasul virgin al lunii tresare peste lac, nu mai avem nici aur, nu mai avem nici crom, pretutindeni gol, un gol de șoapte, nici nichel, nici oameni, nici capete, nici soar te gândim cu capul altuia, ca și cum n-ar fi
Ce e în jur, zâmbetul parșiv de vânzător de fluturi spune
Ce e în inimă… cu inima pot vedea dincolo de adâncul cerului
Ochiul rațional sfredelește periferia realității, și lucrurile esențiale rămân ascunse în ochiul aproapelui
Nr.
lângă tine
Într- o clipă trăiesc nu mai știu câte vieți când te -ascult fără grai rămâne văzduhul cărarea spre lumină mereu întor tocheată o străbat cu ochii închiși
de -atâta iubire poemul rătăcește cuvintele mă-ntoarce la primele noastre pagini când fără nicio rază în buzunar aveam tot soarele din lume
lângă tine sunt mai aproape de mine
Grăuntele
Pe când bunicul era copil dintr-un grăunte de adevăr se iveau toate bogățiile câmpului
scepticii de astăzi le contemplă din birou în timp ce bine pitită
ficțiunea –această realitate cu dioptrii prea mari –se -apleacă să fie culeasă de cei care n-au semănat- o
în oglinda schimonosită
În veacul acesta care -a tăiat limba privighetorii iz voarele murmură din ce în ce mai puțin
am început atât de mult să semănăm unii cu alții de nu mai știm care dintre noi e când ne privim în oglinda schimonosită
n-am cerut nimic
și mi s-a dat mai mult decât pot risipi crucea care uneori se întinde până deasupra cerului
îmi feliez viața cu grijă nu știu să câștig
sunt pe lista de așteptare pentru un suflet de rezer vă gata de o nouă existență
vârsta aceasta
gata să apese pedala greșită prin lumea plină de indicatoare,
D a n i e l a
cu pletele -n ochi neatentă la fizionomia secundei pregătită să prindă veșnicia sărutând pe frunte povestea înainte de culcare
de -ar fi din albume într- o zi alungată cu bulgări de zăpadă, cu pietre vârsta aceasta o voi repeta
o buburuză
pe linia orizontului din palma mea dreaptă
nu poate ține pasul cu retorica acestui veac întor tocheat
unde cei duși se -ntorc mai des decât cei rămași
nu mă tăiasem în niciun vis
credeam că tot ce zboară se mănâncă
La 19 ani așteptam cu sufletul bandajat pe -ntâiul peron al vieții să-mi surâdă acceleratul deraiat de pe liniile din palmă până când ai sosit la orizont tu fără tobe și trâmbițe cu o întârziere de 5 ani și 16 minute să-mi sufli cu răbdare în degete cocorii
Părăsit-au cocorii cerul necredincios de noiembrie zi și noapte rugatu-m-am
să nu-i ajungă din urmă o par te din mine să nu-mi zboare cuvintele din poemul fără ferestre
când veni-va iarna fără să-i pese de fulgul topit după mine vindeca-mă-vor toate secundele pe care nu le -am trăit
bunicul
O a t u ggg
După ce -a terminat de cosit bunicul și-a lăsat sufletul în iarbă
în timp ce nepoata-l aștepta la poar tă să-i arate că din oul Kinder au ieșit șapte pui bunicul răsturna lumina pe dealul celălalt
Secunda nu știe să treacă
Secunda înrourată în care am suflat din răsputeri
să întrețin focul după ce-am ars din noi cât trebuie uitat nu știe să plângă
secunda în care am scăpărat în zăpadă am putut ticăi
în sensul invers acelor de ceasornic nu știe să treacă
în somn lucrurile sunt mai clare
Pot să deschid pumnii în voie să număr poemele care se -ntorc gata să mă sfâșie cu tandrețe după ce le -am tăiat de pe foaie
fac adnotări pe Psihanaliza lui Freud înainte de -a mă trezi cu respirația acestui poem în ceafă
urma ta de fiară
își face griji pentru mine
înverșunarea de a fi zen
De prisos în parc să ascult respirația profundă a statuii
zbaterea ultimei raze în palme
când în privirea-mi tăioasă nu știe să moară asfințitul
Poezie
Aplauze intacte
Diminețile au coperta intactă, mai tîrziu obosim bucuria, tocind pașii așteptărilor.
Paginile se scriu și apoi se șterg, renunțăm să ne mai privim ochii, lecțiile sunt pe cont propriu, nimic nu seamănă cu plânsul emoțiilor îmbătrânite.
Femeile cărunte nu mai trec strada, păstrază în buzunare povești sau doar scrisori despre ele Privirea aburită șterge mirările la ochi, prea multe amintiri tocesc adevăruri, zilele lasă dâre lungi pe chipul din oglindă, nici un semn că am fost un capăt de drum irosit
Oricum nimicul înflorește peste tot, sărim peste anotimpuri, e o cursă cu aplauzele intacte nedeschise, eu tot acolo cuibărind doruri...
Să nu fugi de poveste
Femeile pășesc pe urmele reci. Aș fi vrut să-mi încălzești puțin fricile, să nu mă mai doară extensia pasului, pe care nu mă hotărâsem încotro e anotimpul în care înmugurește liniștea Astăzi încerc să curăț ploaia de iluzia începutului Mă averizaseși că toate poveștile încăpeau în buzunarul de la piep, la ce bun încă una cu litere șterse?
Mama îmi spunea că m-am născut dintr-un dor pe dos și că nu pot scrie pe tivul rochiei lecțiile neînvățate, nu pot inventa sentimente pentru o inimă moartă
Târziul bate la porți, tăcerea a inundat cărările dintre noi, verbele s-au șters, nici o poveste nu te întoarce din drum, mai erau niște amintiri într-un caiet îmbrăcat în hârtie albastră, și o fetiță care a uitat zâmbetul în ploaie...
Constan\a Popescu
rochia
cu ploi
Sunt femeia cu cea mai statornică tristețe și când o alung, stă ascunsă în vreun buzunar al sorții și îmi ocupă clandestin locurile unde plantasem flori de bucurii albastre
Am cei mai obosiți pași, zâmbetul mi-a uitat privirea, mâinile netezesc un portret uscat, decolorat la tâmple
Am început să îmbrac rochia cu ploi boțite, mult prea strâmtă de la ultima îmbrățișare
Singurătatea cu mirosul lutului, mai ține toamna de vorbă, la o cafea se mai negociază visele, se mai colorează niște doruri și trecem pe curat regrete, uitând cuvintele cu care am săpat tristeții, riduri.
Mai există niște anotimpuri uitate prin buzunarele sorții și atunci restabilim traseul și negociem pașii
trenuri albe
Era o vreme când arătam totul, puteai să desenezi povestea
Amintiri presate pe tocul sandalelor, nu le mai purtasem de la ultima îmbrățișare, timpul lipit pe talpa lor, mirosea a întuneric, a ploaie scursă pe ziduri, zbatere de dezlipit frica dintre dimineți...
A îmbătrânit această amintire pe care nu mi-ai cerut niciodată, să o fardez, să o pun la poștă, atâta vreme cât mai sunt trenuri cu bucurii pe peronuri albe Ceața o împletesc pe degete, cu ea șterg pictura decolorată din pupilă, eram doi, de sa-ar fi putut am fi rămas mirare și întrebare, soartă...
ce mai căuți prin biblioteci?
Căr țile au literele arse, mormane de cuvinte sunt șterse din Dex, povestim prin imagini stilizate, electronic, pentru fiecare altfel Original Ne alergă timpul, ne consumă nimicul, până la os Ne naștem învățați Uităm, un mecanism care schimbă prioritățile. Și erau acolo monumente, trâiri săpate în carne, sclipiri ale clipelor cel uimeau p e Dumnezeu, mar torul minunilor neexersate Eram eu, tu și divinul explicat. Magie și mirare
Căr ți. Rafturi întregi cu sentimente, Oamenii din ce în ce mai mici, se satură cu greieri, au obosit să le asculte povestea, au ei de inventat Nimicul la metru pătrat.
cămașa cu dor
Purtam cămașa descheiată până la linia orizontului, cu gulerul lung, cu care ștergeai sărutări furișate, descrise la buletinul meteo: furtuni și scăderi bruște de emoții clandestine.
Era o părere de primăvară obosind pe umerii mei, era așteptarea injectată în vene
Ne-am intersectat iubirile, speriați că sunt aceleași, dăruite altora, când nici anotimpul nu mai corespundea și cămașa tocise milioane de îmbrățișări irosite.
Era o ușa prin care treceau toate gândurile roz, păcat că nu ne-am strecurat și noi, blocați în galbene dorințe, în anotimpul care ne-a tocit pragul dintre cuvintele cu dor o poveste pentru oameni mari.
„Dictatura per fectă va avea aspectul unei democrații, dar va fi în esență o închisoare fără ziduri din care prizonierii nici măcar nu-și vor dori să evadeze. Va fi un sistem de sclavie în care, prin consumerism și divertisment, sclavii își vor iubi stăpânii”
Cele două fraze îi apar țin lui Aldous Huxley, scriitor de origine britanică, autor al celebrelor romane Frunze uscate, Punct contrapunct, Minunata lume nouă, Orb în Gaza, al eseurilor filosofice Arta de a vedea, Porțile percepției, Filosofia perenă etc Minunata lume nouă, distopia din 1932 în paginile căreia regăsim citatul de mai sus, are acțiunea plasată în anul 632 DF (după Ford). Adică, în traducere liberă, după Henry Ford, antreprenorul care a introdus în industria americană de automobile producția de serie pe bandă rulantă (Dacă detaliul acesta vă aduce cumva aminte de celebrul film Timpuri noi al lui charlie chaplin faptul este întru totul neîntâmplător...).
Revenind la cronologia curentă, precizez că 632 DF este echivalentul anului 2540 după Hristos Și acum, întrebarea care numi dă pace – și nu de azi de ieri. Privind în jur, nu aveți impresia, doamnelor și domnilor, că sumbra premoniție a lui Huxley privitoare la dictatura per fectă, care va fi deghizată în democrație și va impune ca valori seducătoare și insidioase consumerismul și divertismentul, s-a înfăptuit deja cu o jumătate de mileniu mai devreme? Că mie cam așa mi se pare
baruch Spinoza (Etica, Teorema 67): „Omul liber se gândește cel mai puțin la moarte; înțelepciunea sa constă în a medita nu asupra morții, ci asupra vieții” Este destul adevăr, dar sunt și destule temeiuri de îndoială în afirmația filosofului neerlandez Viața și moartea – adânci, gingașe și misterioase lucruri
Am văzut de curând într-o revistă pe care o citesc încă de la apariție sub semnătura unui intelectual căruia îi port o prețuire statornică un fragment de text care m-a contrariat:
„Pe vremea lui caragiale, celebrul «Eu cu cine votez?» se punea numai dacă erai «turmentat»; altfel zis, mai exista o speranță că, odată risipiți vaporii etilici, omul va redeveni și treaz, și rațional, iar alegerea optimă pentru el se va impune”
Pardon? „Eu cu cine votez?” celebru? O fi fost, poate, „pe vremea lui caragiale” . Sigur însă nu și prin opera lui! Vreau să spun că această interogație circulă frenetic, dar complet aiurea de mai bine de un secol și un sfert atât prin cultura, cât și, în general, prin soțietatea noastră, mai cu seamă când
Totu§i, noi de la RÂm ne tragem...
G e lU n e G r e A
pe coclaurii României bate vânt de alegeri Și asta pentru bunul motiv că propoziția pusă în gura Cetățeanului turmentat nu există în capodopera caragialiană Pur și simplu, „Eu cu cine votez?” nu apare nici măcar o singură dată în textul acesteia! Verificați, vă rog! E drept, în cele patru acte ale comediei O scrisoare pierdută figurează ceva foarte asemănător și anume: „Eu pentru cine votez?” Și nu o dată, ci de vreo paisprezece ori. Din păcate, asta nu convinge majoritatea celor care țin neapărat să citeze din caragiale s-o facă și corect. A nu se obiecta că în fond și la urma urmei între „eu cu cine...?” și „eu pentru cine...?” nu e mare deosebire astfel încât, în virtutea încetățenitei cutume naționale, merge și așa! Nu merge
În primul rând, fiindcă recursul la un citat presupune respectarea ad litteram a originalului E o chestie elementară de stimă și de politețe față de autorul invocat. Nimeni nu obligă pe nimeni să se dea intelectual și să umble la sertarul cu citate, dar dacă, totuși, o face, se cuvine s-o facă în chip decent și profesionist.
În al doilea rând, fiindcă substituția celor două prepoziții a generat de-a lungul timpului o devălmășie semantică grosieră, cu consecințe hermeneutice neașteptate Mai clar: în mod eronat, inventata întrebare „eu cu cine votez ”? a ajuns să fie folosită de -a valma în tot felul de împrejurări fără legătură cu chestiunea electorală și, pe deasupra, împovărată cu conotații fără legătură cu semnificația sa reală Critica literară a vrut să vadă în cele patru cuvinte deruta ideologică a Cetățeanului turmentat, dubitațiile sale politice, lipsa de rațiune a opțiunilor lui deturnate de efectul alcoolului, oscilațiile între mai multe partide (care, în paranteză fie spus, nici nu există în această piesă unde toți fac parte dintr-o unică formațiune) Or, personajul în cauză nu este nici pe departe un alegător indecis, opțiunea sa este clară și inflexibilă, el fiind un aliniat habotnic la cauza par tidului de guvernământ Când pune și tot repetă întrebarea adevărată, „eu pentru cine votez?”, el vizează aflarea unui nume, nu al unei grupări politice. Ceea ce
nu știe și vrea să afle întrebând în dreapta și-n stânga este numele candidatului din colegiul în care urmează să voteze Atât Este lucrul pe care, de fapt, nu-l știu nici membrii staff-ului politico-administrativ al județului O spune limpede unul dintre ei, iordache brânzovenescu, care se adresează excedat lui trahanache, prezidentul Comitetului electoral:
„ – Nu pricepi, neică zahario, vorba noastră? Adică «noi», partidul nostru pentru cine votăm noi [ ]? Noi încă nu știm ”
Prezidentul, la rându-i, o scaldă fiindcă nici el nu știe Răspunsul la întrebarea Cetățeanului turmentat nu ține însă de o eventuală lipsă de transparență informațională, ci de un fapt infinit mai grav: vineri la prânz, cu circa 20 de ore înainte de deschiderea urnelor, într-unul din cele mai frumoase județe ale României partidul de guvernământ nu are încă desemnat un candidat!
Citând car tea unui celebru economist canadian, vaclav Smil, Construcția lumii moderne, bill Gates, ne asigură că, într-adevăr, în trei ani (2011 – 2013) China a folosit mai mult ciment decât Statele Unite ale Americii în întregul secol XX La obiect, chinezii au consumat în construcții de tot felul în anii menționați 6,6 gigatone de ciment în vreme ce americanii, într-un veac de singurătate (economică, of course...) doar 4,4 gigatone (o gigatonă=un miliard de tone)
Greu de crezut, dar cele două țări conviețuiesc în același timp istoric și pe aceeași planetă.
După lungi decenii de englezire cruntă și exclusivă a limbii vorbite și a muzicii difuzate pe posturile de radio & canalele T V din patria noastră, Televiziunea Națională și-a adus subit aminte că, totuși, noi de la Râm ne tragem (cu tot cu muzică, probabil ), preluând briantul Festival della canzone italiana, Sanremo 2024, ediția cu numărul 74 Timp de câteva seri, urechile noastre au fost gâghilate în mod plăcut și familiar cu sonuri ale limbii lui Dante, Petrarca, Andrea Bocelli, Adriano Celentano și alții ejusdem farinae Recurgând la titlul uneia dintre melodiile premiate în acest an, măr turisesc că mie, unul, întreg spectacolul găzduit de Teatrul Ariston mi-a plăcut Sinceramente
John von neumann (matematician și fizician american de origine maghiară):
„Dacă oamenii nu cred că matematica este simplă, asta e doar pentru că ei nu realizează cât de complicată este viața” Mai mult decât corect: pur și simplu, adevărat!
exil
Oamenii au murit în mine
pentru că m-au ucis în ei renegându-mi sângele și zborul.
Foșnetul gândurilor uscate, în așteptarea ploii, imploră desalinizarea lacrimilor care sculptează în mintea arsă de rănile încrustate în amintiri.
Dar, neîmplinirea supurândă, extirpă ultimele z vâcniri ale eului ce își caută acum
o altă dimensiune în care moar tea nu ucide...
durerea minciunii
Cugetul gol
atârnat pe zidul unde radiografiile sunt dureroase
Cuvinte dezgolite de înțeles răsucesc Cerul trăgându-l prin ochiul fur tunii ce înghite albastrul promițându-i infinitul
Minciuni ser vite pe tava adevărului otrăvesc suflete inocente, cad unul câte unul ispășind pedepse pentru răul nefăcut
Prizonier în propriul gol imposibil de conver tit în lumină în această lume oarbă
Subtitrarea gândurilor
Am obosit să privesc zâmbete spânzurate de guri ce mușcă cu înverșunare cuvintele care vor să rostească adevărata simțire. Mirosul insupor tabil de putrefacție al zâmbetelor spânzurate
Poezie
G a b r i e l a
îmi schimonosesc fața neputând să le privesc.
Lovesc cu halena lor
greu de supor tat Încerc să mă ascund.
Dar unde? Sunt peste tot Au început să înflorească
pe cele mai angelice chipuri
De nu ar emana acel miros aș intra în jocul lor Mă dor zâmbetele moar te
Cu trecerea timpului toate simțurile se vor atrofia.
Voi răspunde zâmbetelor, acelor rânjete împăiate, cu fețe și ochi pictați pe sticlă
B o t i c i
sub somnul nopții, al tuturor și al meu. Doar ea, bunica, cu un calm nefiresc, la o oră târzie din noapte, ștergea podelele.
Nu-și putea încheia ziua până ce podelele nu luceau de curățenie
Aceeași mișcare, într-un alt... același loc. Riduri adânci au pătruns în sufletul bunicii
Acum ea este cea care privește Eu plimb mopul din trecut în prezent. Parcurg timpul sub imaginea lui. Acum aici, atunci cândva
Aceeași mișcare, același efect, doar trupurile au uitat să-și păstreze tinerețea în acest banal proces.
Gustul pământului
M-am născut cu un gust intens de pământ, cu frica sufocării, a greutății pământului ce acoperă trupul care plânge după viață, implorând viață cu ultimele puteri
Noile tehnologii le vor face să clipească, să le dea acea scânteie Dumnezeiască.
Doamne! Cum voi reuși să deosebesc un zâmbet viu de unul mor t într- o lume falsă?
Voi continua să caut cuvintele cifrate în gândurile desprinse direct din suflet. Sufletul nu minte niciodată, nu-și poate schimba înfățișarea
Le voi găsi acolo nefiltrate de trupurile degradate.
Cu timpul reuși-voi să pătrund în dimensiunea subtitrării gândurilor, iar zâmbetelor moar te le voi citi adevărata față.
ștergerea podelelor
Mopul aluneca nefiresc de lent Ștergerea podelelor proiecta imaginile poate prea adânc, etern, atârnate pe sfoara amintirilor.
Am parcurs 40 de ani într- o secundă
Cu ochii închiși percepeam același zgomot amor țit
În unele nopți visez cum din gură îmi curge un pământ negru, i ntens, nesfârșit cu un gust înțepător. La trezire încă mai simt acel gust pătrunzător
În viața reală n-am mâncat niciodată pământ
De unde cunosc acest gust dacă niciodată nu l-am gustat?
Nu sunt curioasă să aflu dacă în lumea reală are același gust ca și cel din vis.
Deși, confirmarea mi-ar da răspunsuri. M-ar ajuta? Poate
Dar mi- e teamă că-l voi simți permanent și mult mai profund, trecând în sfera realității
Prefer să le consider farse ale minții, știind că
e mai ușor să trăiesc numărătoarea inversă
în incer titudini decât în realitate.
Dar la timpul potrivit, va trebui să îl gust
must read
Carmen Secere
ne iubim prin toți porii dar și prin cărțile citite obișnuiai să-mi spui iar eu mă gândeam la o listă să te scoată din minți să vezi că eu cel mai mult deși mă doare îmbrățișarea asta goală până și pereții în care mă lovesc mă dor însă nu mă dau bătută știrile sunt pline de oameni care deja au renunțat și știi că nu întârzii chiar dacă nu-l găsesc pe jose lezama lima ca să „chem rinocerii să râdă în hohote“ apoi să te fac și eu să râzi până când vei vrea să mă cauți și să-mi spui precum azi necunoscutul de sub cupolă hai să fugim prin ploaie - și a întins mâna fără să știe cât doare o îmbrățișare goală/ gol era și anticariatul nu mai avem raft cu poezie au mormăit vânzătorii
ce mă fac domnilor am strigat sunt atât de tristă neruda borges vallejo paz cortazar poate că și ei au fost singuri poate că și voi sunteți singuri dar eu cel mai mult. ploaia să vină ploaia
cum ar fi să alerg prin ploaie cu jose lezama lima?
ce sens are să te împotrivești
o durere de ochi și oboseala unui sfârșit estival pentru că vara mi se termină la marginea croației acolo unde într-o parcare mă așteaptă doi cerșetori cărora le dau și ei îmi spun din toată inima ziveli de parcă așa trebuie să mi se întâmple și chiar am noroc când te întâlnesc pe străzi (fantasma care îmi colorează orizontul) iar asta nu vine așa aiurea ci pentru că am nevoie uneori să mă prăbușesc și îmi este prea rușine să cer orice cu atât mai mult ajutor ultima dată mi-ai strâns fruntea atât de tare încât t e-a înțepat forma ei dadaistă și-ai început să-mi vindeci hazardul repetând obsesiv da da mă ocup de asta și de fapt cu asta te ocupi mai ales când mi se termină mie vara și mă găsești la marginea croației fără să îmi pese dacă mi-a mai rămas vreo amintire despre halucinațiile lui hemingway tot pământul este alunecos însă noi îl numim acasă în timp ce el nu face altceva decât să ne încolăcească picioarele ce sens are să te împotrivești mai bine oprește radioul să nu auzim cine a fost rănit și bea apa din pahar cu cealaltă jumătate de xanax care te ajută să visezi treaz și să-ți fie mai ușor când ni se termină nouă vara și rămânem la fel dar mai singuri
puțină pace
lângă zona de conflict există puțină pace unde oamenii aprind focuri să se încălzească plimbă de la unul la altul o țigară o sticlă de vodcă
și se prefac atât de bine că râd iar râsul lor se topește în greierii ăștia care mi se urcă pe degete și-atunci scriu despre cum tace o mitralieră când îndrăgostiții se îmbrățișează între două explozii schimbând sensul și orice prognoză de război
poate că nu am ratat povestea și suntem încă vii poate că rana în care sângerează un glonț este singurul jurământ roșu poate că azi lângă zona de conflict există puțină pace unde în cutia cu muniție îndes 20 de grame de hârtie velină în timp ce îngerii de cerneală strigă la mine din răsputeri
scrie și râzi
scrie și iubește
scrie și fii liberă
poate că mâine
îmi ies la număr toate corăbiile scufundate
în fiecare seară mă uit la filme daneze cu femei înnebunite din dragoste sau cu ofițeri navali care se tem de apă și-mi zic ce bine e că mi-e bine că pot spune clar că dragostea înseamnă totul dar că uneori dragostea este aiurea
sau că după furtuna din paharul plin
îmi ies la număr toate corăbiile care s-au scufundat rămăsesem singură pe promenada din langelinie repetam în gând promisiuni și aprindeam în minte luminile nu era nimeni peste umărul meu iar tu plecaseși fără să mă vezi cum plâng înainte să adorm verific ferestrele ușa ușa ferestrele mă așez pe pat cu genunchii la piept strâng perna în brațe și-mi zic ce bine e că mi-e bine apoi frica se răspândește ca o molimă
peste tot
teatralitate
consum ce mi-a rămas să trăiesc de parcă nicicând n-am fost zdrobită de parcă nu eu aș fi cea care tocmai s-a oprit din plâns am chef să cos pânze albe să-mi îmbrac în mirese rănile după care nu am ținut doliu un fel de viață un fel de moarte amândouă neispășite nu-mi pasă dacă mi se pun întrebări în ultimul act singura certitudine este că sunt o veritabilă actriță de dramă nimeni nu știe câte a uitat nici măcar eu nu-mi mai amintesc unde am pus acul de cusut nici adevărul din mână și tot răscolesc prin eșar fe.
Nicolae manolescu, Teme
i U l i A n b ă i c U ș
C(Urmare din numărul trecut)
riticul foloseşte o altă metaforă, preluată potrivit spuselor proprii dintr-o discuţie cu matematicianul Solomon Marcus, cea din pruna şi ceapa, în care textului literar i se rezervă structura de formare a cepei, în comparaţie cu maniera stilisticii clasice exemplificată printr-o propoziţie din Sadoveanu, citată de Tudor Vianu în Arta prozatorilor români, care susţinea ideea că ar trebui detaşat stilul de comunicarea propriu zisă iar paralela cu celebra structură rizomatică, descrisă de cuplul DeleuzeGuattari, este şi ea obligatorie în acest context. Teoria lui Vianu celebra diferenţa dintre vitraliu şi geamul propriu zis, primul exprima obiectul ar tistic iar cel de -al doilea comunicarea uzuală, ar fi una contradictorie, întotdeauna criticul caută peste tot asemenea contradicţii, este la minte cocoşului că cele două sunt construite din acelaşi material, sticla, că nu poţi picta un vitraliu dacă nu porneşti de la materia brută a sticlei, ar ta se comunică dar şi comunică dar N Manolescu are în principiu dreptate, stilul este, de fapt, o formă de comunicare, ar tistică, idee într-o formă sensibilă, cum spunea la un moment dat Hegel, reluat de Titu Maiorescu, dar fără acest nucleu logic minim ar ta se poate transforma în absurd, vezi situaţia din teatrul lui Eugen Ionescu şi nu numai. Din păcate după ce m-am consultat cu mama, care este un bun botanist, am aflat că până şi ceapa are un miez, ea este un bulb tunicat care creşte în jurul unui mugur, dar teoria aceasta cu foile care se acoperă unele pe altele seamănă per fect cu cea enunţată de Jacques Derrida, cea a limbii care se defineşte cu ajutorul celor două concepte similare, diferenţa şi diferanţa.
Textele lui N Manolescu despre Henr y James sunt diverse, fie este căutată influenţa prozei lui Turgheniev, un paralelism între două personaje feminine, în Două femei, la fel procedează şi în cazul lui G Ibrăileanu când îi pune faţă în faţă pe Sanin din Ape de primăvară şi pe Emil Codrescu, naratorul romanului Adela, fie evocă un episod misterios din biografia acestuia, în Fereastra luminată, se pare că romancierul, care a rămas întreaga lui viaţă un burlac convins s-ar fi îndrăgostit de o singură fereastră luminată, în spatele căruia locuia o doamnă per fect necunoscută, textul acesta mi-a evocat un alt persona j foar te misterios, de data aceasta din romanul lui Marcel Proust, domnişoara de Stermaria de care naratorul Marcel se îndrăgosteşte subit, deşi nu cunoaşte prea multe date fizice sau sufleteşti, personajul fiind remarcat pe rând de Mihail Sebastian şi apoi reluat de Dana Dumitriu Romancierului american Henry James criticul român i-a consacrat mai multe teme, de altfel pasiunea criticului mergea spre acest autor american simultan cu cea a Danei Dumitriu, care a analizat structura naratologică a romanului interbelic românesc pornind de la modelele lui europene, într-un studiu extrem de actual, intitulat Ambasadorii sau despre realismul psihologic, azi pe nedrept uitat, dar care a constituit o treaptă foarte importantă în evoluţia ce a condus la naşterea unei cărţi bornă de hotar, Arca lui Noe, la care toate cercetările din domeniu se vor raporta ulterior
Dar să revenim la lectură, câteva texte pot fi esenţiale dacă trecem în revistă această temă, desenul din covor, din nou titlul reia
inter textual titlul unui volum de povestiri a lui Henr y James, Scrisul şi cititul, căr ţile au suflet, tăietorul de lemne, copacii şi pădurea, Greşeala de or tografie, Petruşka sau despre lectură, sau Scriitorul ca mediator Vom încerca să le analizăm pe rând, fără să revenim asupra unor aspecte deja epuizate
Eseul poate cel mai cunoscut al autorului, Căr ţile au suflet, mi-este cunoscut din epoca în care eram elev al liceului MF3( azi Alexandru Ioan Cuza), dar nu mi-am dat seama decât mai tîrziu că acesta ar fi putut la fel de bine fi o temă de reflecţie călinesciană. Mult mai târziu aveam să descopăr un comentariu celebru al lui G. Călinescu, cred că în cronicile mizantropului, al unui fragment din manuscrisele eminesciene în care poetul visa cu ochii deschişi să-şi cumpere un raft de bibliotecă şi să-şi alcătuiască un catalog cu căr ţile lui, din păcate visul nu i s-a îndeplinit iar aşa zişii împrumutători, Mihai Eminescu era cel mai mare colecţionar din epocă de căr ţi foar te vechi şi rare, de manuscrise pe care le descoperise chiar el prin mănăstirile din Moldova, multe au ajuns în Biblioteca Academiei Române şi au fost utilizate de Chiţimia sau Car tojan în studiile sau bibliografiile lor, dar să revin cei care împrumutau cu mare zel de la Eminescu, amicii cu pasiune pentru lectură erau chiar Moses Gaster, un lingvist evreu care avea să emigreze la Londra şi să devină un mare folclorist şi etnolog de valoare europeană, recent a existat la Litere, cred că s-a publicat la Editura Universităţii din Bucureşti o teză de doctorat sub semnul generos al studiilor iudaice despre personalitatea lui şi de Tiktin, autorul primului dicţionar etimologic de la noi, la origine un dicţionar Român-German. Eseul lui G Călinescu se numea cărţile care se supără şi a fost publicat în 1935, evident că eseul lui Nicolae Manolescu, cărţile au suflet, este un ecou întîrziat şi uşor modificat, un inter text, de nimeni obser vat până azi În petruşka sau despre lectură, N.Manolescu reia o distincţie clasică, cea între lectura laică, adiţională, în care o varietate de cărţi foar te mare este adăugată unei baze culturale preexistente, în opoziţie cu lectura religioasă, devotată şi fidelă, în care Car tea sacră este recitită de mii de ori în căutarea unui adevăr revelat. Cartea unică s-a degradat în mulţimea căr ţilor individuale, ideea este conformă cu concluzia studiului lui Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, în vogă în acei ani, iar cititorul caută urmele acestuia prin căr ţile individuale pe care le citeşte, deşi este greu de crezut că mistica lecturii religioase va fi vreodată reinventată cu ajutorul lecturii laice
Revenind asupra acestui text autorul îşi va nuanţa ideea în paginile memoriilor sale, intitulate chiar cititul şi scrisul, adăugând figurii lui Petruşka, personajul lui Gogol care citeşte la întâmplare toate cărţile care-i cad în mână, o cu totul alta, varianta modernă fiind cea a lui Jean-Paul Sartre, exprimat sub masca naratorului din Cuvintele, o extraordinară carte de memorii filtrate prin cărţi, care trebuie să fi jucat un rol foarte important în configurarea cărţii lui
N Manolescu Un exemplu autohton ar putea fi cele două capitole, scrise în oglindă, din autobiografia scrisă la două mîini de Ion Vianu şi Matei Călinescu, Amintiri în dialog, care poartă titluri simbolice, casa de căr ţi, cu trimitere clară la casa criticului Tudor Vianu, şi Interludiu, lecturi Sigur, nu este singurul exemplu dar este cel mai
Nr 7-8 (81-82) | 2024
interesant prin caracterul lui dialogic, căci prietenia celor doi autori a schimbat complet caracterul memoriliastic al cărţii
Personajul din povestirea lui Gogol, Petruşka are de altfel un corespondent impor tant în romanul lui Satre, Greaţa, este vorba despre Autodidact, cel care se apucă să citească în ordine alfabetică toate căr ţile dintr-o biblioteca municipală din Le Havre, se pare că Sar tre l-ar fi întîlnit în realitate se numea Ogier P. iar în roman joacă un rol de personaj secundar, care trăieşte mereu în admiraţia lui Roquentin şi îi induce acestuia chiar una dintre crizele lui de greaţă În finalul romanului Autodidactul este alungat pur şi simplu din bibliotecă fiind suspectat de fapte abominabile împotriva copiilor Un alt personaj din această serie de cititori genuini, cu care criticul literar se înrudeşte mai mult ca sigur, este eroul romanului lui Elias Canetti, Kien Închis în biblioteca sa, aidoma eroului lui George Bălăiţă din romanul lumea în două zile, Kien va explora universul prin cunoaşterea adăugată de căr ţi, e la fel de scrîntit ca Don Quijote dar ceva mai lucid, cu siguranţă Elias Canetti a scris şi două păr ţi ale unei admirabile autobiografii, Limba salvată şi Facla din ureche, cu care Memoriile manolesciene se înrudesc cu siguranţă.
Sigur, N Manolescu a uitat că unul dintre capitolele cărţii lui Sartre, cuvintele, una dintre cărţile mele de memorii preferate, se numea chiar cititul, în vreme ce altul purta un alt nume cunoscut, Scrisul, dar acest fapt nu exclude o influenţă sartriană. Pe undeva un alt rol important l-au jucat şi Antimemoriile lui A Malraux, voi explicita această ipoteză ceva mai tîrziu. Un text foarte important asupra acestui statut ontologic al lecturii literare rămâne în opinia mea tratatul despre recitire al lui regretatului Matei Călinescu, cu care temele lecturii scrise de N. Manolescu se înrudesc direct, dar personajul lui Gogol a fost descris cu lux de amănunte de Lucian Raicu , în superba lui monografie, Gogol sau fantasticul banalităţii, care nu prea intră în aria de interes a istoriei critice Există chiar un asemenea exemplu strecurat în Teme, un text despre memoriile lui François Mauriac, citit iniţial în tinereţe, fără prea mare plăcere, dar înţeles abia la maturitate, căci atunci când îl scrisese autorul însuşi avea 70 de ani, iar tânărul critic nu ar fi avut experienţa de viaţă necesară pentru a rezona cu universul sufletesc bogat al lui Mauriac ( eseul lui N Manolescu se numeşte cum citim?) În cititul şi scrisul, tema iar nu volumul, întîlnim nişte distincţii foar te interesante între maniera de a se rapor ta la opera literară a simplului cititor şi a cititorului specializat, care este criticul literar. Primul este devotat şi pasionat, nu foarte pretenţios, capabil să se uite pe sine când lectura îl pasionează, cred că portretul robot construit de N.Manolescu se bazează mai mult pe nişte prejudecăţi de critic literar decât pe un adevăr, în fapt nimeni nuşi poate construi un asemenea lector in fabula, por tretul unui cititor ideal, Cehov a pus la un moment dat în gura unui personaj deictic, ca să reiau un tip mai sus citat, este vorba de un dramaturg Prigorin, din piesa Pescăruşul, un ambasador al autorului însuşi, o replică celebră din care reieşea că acesta se temea de fiecare cititor în par te, fie el blond sau brunet, rezultă de aici că există un soi de teamă a fiecărui autor în faţa cititorilor săi, în timp ce cel de -al doilea ar fi lucid, pretenţios, incapabil să uite de sine când lectura îl captivează, socoteşte că este normal să scrie el însuşi despre textul respectiv în loc să citească ce au scris alţii, vrea să fi citit iar nu scris, în rapor t cu cititorul care practică o lectură de identificare De altfel criticul ar fi primit o scrisoare de la un cititor, reală sau imaginară, numai domnia sa mai ştie, vezi tema care poar tă titlul Corespondenţă, unde este luat la refec de un cititor generic, care semnează N B ( Nicolae Breban?), şi care se plângea de marginalizarea cărţii şi de asaltul cititorilor asupra cârciumilor, fenomen in-
controlabil chiar şi în ziua de azi Criticul se scuză susţinând ideea că el nu a dorit decât să analizeze tipurile de lectură şi nu a cercetat fenomenul, din punct de vedere sociologic sau chiar economic
Marii scriitori vorbesc întotdeauna cu maxim entuziasm despre deliciile lecturii, exemple sunt cu miile, exemplele citate de N.Manolescu sunt şi ele notabile, Proust, Thomas Mann faţă cu Don Quijote, Virginia Woolf plonjînd în universul lui Thomas Hardy, etc. Din nou este invocat Roland Bar thes, ca avocat convocat ad hoc al plăcerii pe care ţi-o dă scrisul de mână, trebuie să mp detaşez puţin de aceste pasaje, din motive obiective nu am mai scris de mână de o perioadă foar te lungă de timp, dar şi scrisul la computer poate avea deliciile lui secrete. desenul din covor, evocat de Henr y James într-una dintre nuvelele sale este mai apoi identificat de acest Petruşka român, dotat cu mult bun simţ critic, N Manolescu, în paginile unui alt roman al lui Thor ton Wilder, ziua a opta, de altfel romancierul american este aidoma criticului un obsedat al unei alte teme, cea a alternanţiei dintre hazard şi necesitate, care a dat de altfel titlul unui alt text, de data aceasta pornind de la un cu totul alt caz particular, consacrat unei triplete de aur, Franz Kafka, Daniil Haarms şi Urmuz. Urmuz şi Kafka sunt preluaţi via Ion Biberi, un interesant eseist interbelic, de profesie medic psihiatru, nu este singurul, mă gândesc la Saşa Pană, impor tant poet suprarealist şi la Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, actualmente romancier şi memorialist Ion Biberi a colaborat chiar la celebra Revistă a Fundaţiilor Regale şi a lăsat o operă critică impresionantă, primul studiu despre fluxul conştiinţei la James Joyce i se datorează chiar lui
Andrei Terian scria într-o prefaţă la antologia de teme Andersen cel crud că autorul se străduieşte să îmblînzească hazardul, proiectând asupra fiecărui eveniment din viaţa sa algebra necesităţii, deşi uneori acest deus ex machina al destinului acţionează implacabil, vezi episodul sfîrşitului subit al prietenului său, Alexandru Ivasiuc, cu care urma să se întîlnească în seara de 4 mar tie 1977, când un cutremur devastator i-a pus capăt vieţii şi operei, criticul fiind salvat doar de întîlnirea miraculoasă cu o misterioasă doamnă cu care a discutat în holul Facultăţii de Litere. În asemenea situaţii, veritabile momente de tragedie antică, hazardul nu mai poate fi îmblînzit, de aici numeroasele ocazii în care în teme autorul îl evocă pe prietenul prematur dispărut, ca o veritabilă Antigonă, sau ca Romeo care îl plînge pe Mercuţio, cel doborît în duel. O altă temă subsumabilă acestei linii de for ţă se numeşte Homo faber şi hazardul, şi are drept punct de iradiere chiar romanul lui Max Frisch, Homo faber. Întreaga intrigă a romanului pare construită ca să susţină teza fundamentală a eseistului, şi anume că hazardul joacă un rol fundamental în existenţa umană, dacă nu se pune chiar problema să joace un rol esenţial în evoluţia în general a personajului.
Tema, exemplificată prin diverse comentarii extrase din jurnalul lui Max Frisch, Tagebuch, este comună mai multor autori germani contemporani, o serie din romanele lui Thomas Mann, dar în primul rând Casa Budenbrook despre care N Manolescu scrie rânduri foar te delicate fiind supuse aceleiaşi acţiuni a pasului Fortunei N Manolescu mai scrie în La răscruce de veacuri despre nuvelele lui Ar thur Schnitzler, un cunoscut autor vienez din epoca Secession, iar în acest text comparaţiile cu Adela, romanele lui Henry James, Turgheniev curg gârlă, autorul dă frâu liber asociaţiilor şi compară eroii lui Schnitzler cu eroii săi preferaţi, fără teama că ar putea fi contrazis de cineva. N.Manolescu scrie cu plăcere despre literatura de dragoste, despre personajele bovarice care se îndrăgostesc de bărbaţi cu totul şi cu totul nepotriviţi, de romanele
www.revistaneuma.ro
de tip educaţia sentimentală, semn că imaginarul lui romanesc este clădit pe Balzac, Stendhal sau Flauber t, şi apoi transpus unor autori români ca Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, sau Radu Petrescu, mă gândesc în primul rând la romanul acestuia matei iliescu Poate de aici îi vine uşurinţa cu care scrie despre melodrame, un exemplu ar putea fi Mireasa ascunsă a lui G Arpino, despre un episod din soap - opera western americană Bonanza, în care good guys şi bad guys, sherifful şi rău făcătorii i se par cam schematici, dar şi despre romanul epistolar al celebrei Mariana Alcoforado, care aidoma scrisorilor doamnei T scrise de Camil Petrescu s-au dovedit a fi un fals literar, fiind scrise, de fapt, de un bărbat.
O temă conexată de critic lecturii propriu zise este cea a interpretării sau a înţelegerii, recte comprehensiunii, care este analizată cu armele hermeneuticii literare, în Despre înţelegere, pornind de la pre -textul romanului lui Dostoievski, Adolescentul, scriitorul rus fiind o ţintă predilectă a temelor sale, fie de la ipotezele de lucru ale criticului american George Steiner, care afirmă în După Babel, tradus prin anii 80 în limba română, că traducerea nu înseamnă de fapt o simplă aproximare sau o transliterare dintr-o limbă în alta, ci o transpunere simbolică, un transfer ideatic între două spaţii culturale, exemplele oferite de George Steiner provin din Hamlet şi Cymbeline, două piese ale lui Shakespeare, exemplul citat de criticul N Manolescu fiind cel al răspunsului dat de japonezi ultimatumului trimis de americani, cuvîntul japonez mokukatsu, care, în virtutea polisemantismului specific acestei limbi putea avea foarte multe sensuri, de la supunerea politicoasă la sfidarea totală. Evident, în lipsa altor informaţii prin care să poată decontextualiza acel cuvânt americanii au selectat sensurile care le -au convenit şi au aruncat asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki cele două bombe nucleare care au provocat cel mai mare carnagiu şi un dezastru umanitar au condus la sfârşitul celui de -al Doilea Război Mondial Din nou hazardul intră în scenă, de data aceasta cu efecte letale la nivelul maselor. Poporul japonez nu şia revenit nici până în ziua de azi în urma acestei acţiuni americane de supor t aerian, cum este ea numită în limbajul eufemistic al politicienilor americani, care ascund orice crimă în spatele eufemismului politic( Noam Chomsky) Cea de -a treia temă care intră în contiguitate cu tema traducerii se referă la un caz par ticular cea a versiunii în limba română a romanului lui James Joyce, Ulise, semnată de marele poet Mircea Ivănescu, din nou am unele rezer ve impor tante faţă de acest text, intitulat Problema traducerii, ideea fiind ulterior reluată şi în capitolul dedicat lui Mircea Ivănescu din Istoria critică, şi anume faptul că traducerile acestuia din Kafka şi Joyce ar fi foar te îndepăr tate de original, cred că e o prejudecată literară a criticului, în fond traducătorul adevărat rămâne un trădător. Versiunea lui Mircea Ivănescu după Ulise sau câteva traduceri din Faulkner, rămân printre reuşitele incontestabile ale traductologiei româneşti din toate timpurile, o spune un exeget a lui Franz Kafka, fără traducerea lui Mircea Ivănescu nu aş fi avut cum să-mi elaborez car tea, mai ales că nu am avut la îndemână originalul în limba germană, de altfel nu am avut niciodată pretenţia că am scris o car te de germanistică ci un eseu postmodern, o critificţiune cu Franz Kafka dar şi cu exegeţii săi, fiind şi o car te a receptării operei sale, la noi dar şi aiurea, în cultura europeană.
În tema tot mai înveţi maică?, baba din cronica optimistului a lui G.Călinescu este invocată drept argument fundamental pentru lectura centrată pe învăţătură, baba elimină din discuţie complet lectura pentru plăcerea proprie, cea de -a doua fiind preferabilă primeia, de altfel temelor lui N Manolescu li se potriveşte acel concept al ludicului serios, exprimat de formula magică a lui iocari serio, pe care Ioan Petru Culianu îl propunea drept un soi de
forma mentis oricărui savant din ziua de zi care se respectă, tipic pentru formula identităţii contrariilor din gîndirea Renaşterii şi nu numai. Acesta nu este doar un ar tificiu critic ci şi o aplicare a principiului „coincidentia oppositorum”, preluat de Mircea Eliade de la Nicolaus Cusanus şi transformat într- o caracteristică extrem de impor tantă a Sacrului, în general Nicolae Manolescu îşi scrie temele tocmai pentru a-şi construi un poligon, mereu în mişcare, al teoriilor şi conceptelor mult mai serioase şi mai grele pe care le foloseşte mai apoi în studiile sale de teorie sau istorie literară, care, prin natura lor, au un caracter mai abstract, mai exact, şi deloc ludic. Aici N. Manolescu îşi foloseşte cealaltă par te a creierului lui, cea inteligibilă şi unui om de ştiinţă, partea profesorală, care compară, examinează, clasifică, aranjează, istoricizează, adică umple găurile dintr-un imaginar tabel al lui Mendeleev al literaturii române sau chiar al celei universale De altfel la finele acestui eseu, tot mai înveţi, maică? aflăm că pasiunea pentru lectură a criticului s-a împletit întotdeauna cu curiozitatea sa înnăscută şi cu pasiunea sa de a învăţa mereu lucruri noi, câteva din aceste achiziţii au intrat şi în Teme, spre exemplu uimirea cu care a descoperit tabelul elementelor chimice descris de chimistul rus Mendeleev, descrisă în copacii şi pădurea, care l-a ajutat să descopere, de fapt, structura oricărei opere literare şi a jucat un rol impor tant, aş adăuga eu, în configurarea istoriei critice, pasiunea cu care în adolescenţă rezolva probleme foar te grele de matematică, iar această curiozitate este cel mai bine exprimată prin invidia afişată faţă de matematicieni, fizicieni sau biologi, pentru uşurinţa cu care aceştia pot pătrunde în lumea aceasta fenomenală şi o pot explica fără efor turile depuse de oricare dintre profanii ce pătrund pe tărâmul vreuneia dintre disciplinele ultra-super- specializate, venind dinspre literatură
Aş putea spune că un critic literar, las la o par te pe cronicarul literar, despre care N Manolescu spune mereu lucruri măgulitoare, ca unul care a practicat cronicăria literară mai bine de treizeci de ani, nu avem cum să-l contrazicem din moment ce am renunţat la acest spor t al minţii, după unele opinii l-ar fi depăşit chiar şi pe Saint-Beuve, cel care a lăsat posterităţii un imens bagaj de cronici moştenire, eu nu mă pot pronunţa asupra rolului ei pentru că am decis, aidoma lui Tudor Vianu, să renunţ complet la experienţa acesta într-un moment din trecut şi nu aş putea spune că voi regreta vreodată acea decizie, are nevoie de osatura aceasta a eticii omului de ştiinţă, comparat într-un eseu de N Steinhardt cu un călugăr închis în chilia sa sau cu un ascet. Ideea lui John Ruskin, din Sesam şi crinii, reluată de Marcel Proust mi se pare perfect adevărată, într- o viaţă de om nu ai întotdeauna ocazia să te întâlneşti cu oameni de înaltă calitate umană, nu întâlnim peste tot oameni excepţionali cu care să ne conversăm, dar în căr ţi ei sunt permanent la îndemână Sunt numeroase textele în care, la adăpostul citatelor din critici de ieri sau de azi sunt puse în evidenţă valenţele cronicii literare, fie că ne referim la Despre cronica literară, în care sunt chemaţi la bară ca să depună măr turie favorabilă E Lovinescu şi Rober t K anters, astfel N Manolescu era ferm convins credea că cronicarul este Cenuşăreasa criticii în timp ce Kanters îl compara chiar cu Şeherezada, apoi în profesori şi ar tişti şi căutarea lui Avveroes, două dialoguri în stilul Paşilor pe nisip ai lui E.Lovinescu se va strădui să scoată în evidenţă cu ajutorul maieuticii literare rolul exact al fiecărei categorii în parte, încercând să sistematizeze cele trei tipuri de critică propuse de Alber t Thibaudet, orală, profesională şi artistică într-o structură binară, în critica profesorală şi cea ar tistică Pentru a ieşi din dilema de a fi introdus în una din cele două categorii, criticul recurge la metafora împrumutată dintr-o povestire a lui Borges, căutarea lui bun sfîrşit ggg
Limba român[
§i §coala
,,școala balamuc, școala pușcărie”, ,,manuale papagalicești”, romgleza, ,,educația agonizează”
i U l i A n b i to l e A n U
Grație experienței de revizor școlar în județele Vaslui și Iași, Eminescu a constatat starea deplorabilă a învățământului din vremea sa, mai ales, în mediul rural, datorită condițiilor de infrastructură –frigul din clase (evocat și de Bacovia în Liceu-,,Liceu,- cimitir/ Al tinereții mele -/Pedanți profesor i/Și examene grele…” or i Moină- ,,Și galbeni trec bolnavi/ Copii de la școală/ Și-s umezi pereții/Și-un frig mă cuprinde”), sălile insalubre, neprofesionalismul dascălilor, adesea cu pregătire precară, super ficială - dar și la alte paliere, liceal, universitar (a se vedea cele două scrisori expediate ministrului P.P.Carp, din 17 și 26 mar tie 1876) Gazetarul nu menajează pe nimeni, nici pe miniștri (inclusiv, pe colegul de la Junimea, Vasile Conta), directori, universitari, prefecți (cel din Vaslui), oamenii politici (,,vă amețesc nulitățile cu vorbe și vă îmbată cu apă rece”, apud M Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, Ed.Floarea Darurilor, 1996, p 43) credibili doar în campania preelectorală, nu și după, când capitalul de încredere scade îngrijorător…Peste un secol și ceva, curajul se transferă la un mare critic în dezacord total cu principiile de reformă, ,,fraze goale de natură propagandistică”. (N. Manolescu, Despre bun-simț, ,,România literară”, nr 48-49/2022) La o analiză severă, școala de la țară suferă la multe capitole -navetismul (valabil și în 2023), salarizarea, ambianța, inflația de suplinitor i, de ,,scr ibi ” , dezinteresul față de limbile clasice. Și prof. dr. Tudor Opriș, consilier de 48 de ani la minister, din mandatul lui I lie Murgulescu până la M ihai Șora deplânge după 2000 acest fapt: ,,Latina ginta nu-i o regină” în tomul de peste 500 de pagini, Drama învățământului românesc de azi (Ed Roza Vânturilor, 2004, p.380). Regretabil că, după ce în evul mediu, cronicarii și D.Cantemir au apreciat și folosit latina, ca și reprezentanții Școlii Ardelene, precum și multe generații în epoca burgheză, dar și comunistă, iată, un ministru, de formație politehnistă, sfătuit de secretarul de stat R.D., a avut un punc t de vedere ter ifiant pe considerentul că ,,așa ne cere Uniunea Europeană” (ibidem, p 381). Prin rapor tare la realitate, latina este, actualmente, exclusă din programa gimnazială, spre nemulțumirea unor intelectuali de clasă, iar la liceu, doar la uman, supraviețuiește, cu un număr infim de ore, ca un favor al ministeriabililor Vigilentul analist mai găsește un vinovat, respec tiv, un alt domn șef la Educație, de formație filosofică. Probabil sub pretextul că e o ,,limbă moar tă”. Ne îndoim de un așa verdict Și când te gândești că în Gargantua și Pantagruel de R abelais se punea accentul pe materiile umaniste, pe limbile vechi, ce asigurau nomenclatura științifică la disciplinele sociale, ar tistice etc…. În compensație s-a introdus disciplina holocaustul, numai că – mai zicea același venerabil filolog – au mai existat în istoria omenirii astfel de campanii militare de la persecutarea creștinilor la invadarea unor state independente ( Japonia, Vietnam, Serbia…) de către marile puteri Se mai lamentează cineva că bibliotecile școlare se află în ,,paragină”(ibidem, pp 420-422), că mult clamată reformă înregistrează experimente inutile, lipsa continuității a ceea ce a fost bun la înaintași, că se revizuiesc ba programe, conținutur i,
veșnica dispută dintre manualul unic (,,cripto - comunist ”) și cele alternative, omițându-se adevăratele probleme la cei doi polielevul și dascălul În centrul atenției, al opiniei publice: pedagogia, metodica fiecărui obiec t în par te și în special, a celor de la capacitate și bacalaureat În epoca luminilor, Jean Jacques Rousseau (Emile sau despre educație) teoretizase pedagogia, o așezase pe fundament solid, științific, eliminând arbitrarul, stabilind cinci etape clare de formare spirituală, din care nu excludea nici rolul mamei, al meditatorului polivalent de la domiciliu, al pregătirii în instituții de stat, cu personal calificat, de nivel, unde rezistă doar cei ambițioși, dotați intelectual, însetați de cunoaștere Prin deceniile 68 ale veacului al XIX-lea, ierar hiile nu prea mai func ționau, deoarece meritocrația se afla în suferință – puncta jurnalistul de la Timpul (1877-1883), din moment ce instruirea se derula cu o treaptă inferioară, adică unii învățători nu prea știau să citească (ironie amară?); la gimnaziu, insuficienți profesori, numeroși impostori recrutați de la școala primară ori suplinitori, apoi la liceu, predominau cei cu studii mai reduse ca durată, inferioare etc. La universitate ajungeau sporadic cei cu doctorat :,, există profesori de facultate care nu știu a scrie în nicio limbă din lume o frază corectă’’(M Eminescu, op cit , p 129) Aluzie la inapetența pentru idiomurile internaționale. Prea multe gimnazii și licee, ofta gânditorul Eminescu, dar deloc o universitate bună, de nivel european (ibidem, p 130) Î n fond ,,ineficacitatea învățământului ” - expresie eminesciană neologică- are un ,,rău îndoit ” - facultăți obișnuite, mediocre și mentori/formatori așișderea (ibidem), așa am ajuns ,,coada Europei”(ibidem, p.131) …Cu alte cuvinte, competențele nu se aflau la locul cuvenit Însuși, Eminescu, doc torandul în filosofie nu a mai ajuns la Universitatea ieșeană, în pofida speranțelor și demersurilor ale ministrului de resor t, Titu Maiorescu. A zi, oare toți universitarii înregistrează un c.v. performant, cu operă în acte? Nu cumva plagiatul a răsărit și aici, nu doar în tagma aleșilor neamului?! ,,Gravissimă pandemia de plagiate abătută peste universitatea românească!” (N Manolescu, editor ialul Ce școală construim?, în ,,R omânia literară”, nr. 47/ 2022) Absenteismul mai mult sau mai puțin justificat se extindea și el- ca și în 2023-, prezența rarefiată în sălile de clasă nepropice, cum poetiza și simbolistul din Bacău, lăsa de dorit. Dar mileniul 3 arată bine? Dacă am selec ta dintr-un volum de sociologie culturală (Răz van Voncu, Pieton prin tranziție, Ed.Albatros, 2007), mai exac t, din capitolul al II-lea, Suferințele educației, respec tiv haltele ,,Școală mediocră” (ibidem, pp.192-195), ,,Manuale papagalicești ’’ (ibidem, pp 198-202), ,,Educația e cu un picior în groapă’’ (ibidem, pp.188-192), impresia generală sau par ticulară, par țială să fie aceea că pentru o reformă faptică, nu pe hâr tie, s-ar recomanda fie un Titu Maiorescu, fie un Spiru Haret? În zilele noastre, scutirile medicale, învoirile la diriginte (orei educative săptămânale multă atenție îi acorda același autentic for- mator și descoperitor de talente literare, T Opriș) sau în altă par te, comitete de părinți, de elevi ,,curg’’pe bandă rulantă, nelăsându-se cu
sancționarea cu puncte sau altfel a școlarilor refugiați în parcuri, cafenele, sastisiți de ,,atâta car te” Poate trist, cinic, s-au scos capitole semnificative (vezi și revolta multor personalități din mediul academic) din materia pentru bacalaureat, la admiterea în liceu, îndeosebi la literatura română și ,,obositoarele”-i comentarii, caracterizări de personaje ori identificări de specie literară, gen au fost abolite fiindcă ar genera doar ,,tocilari”, nu și competențe, cum clamează specialiștii în didac tică, fapt ce l-a deranjat pe Răz van Voncu, ce a anatemizat o instituție abilitată în acest sens, Institutul de Științe ale Educației: ,,O altă permanență nocivă a fost dictatura specialiștilor de la acest institut ”(ibidem, p 189) Incredibil, dar cert, același profesor de Facultatea de Litere București trage semnalul: ,,Educația agoni- zează” (ibidem, p.188). Nu de câțiva ani, același fenomen social cu impact la tinerele generații era aver tizat de fostul cadru didac tic de la reputatul Colegiu Național ,,Gh Lazăr ” din capitală în Drama învățământului românesc, tom în care până și un ministru cu viziune europeană (A M ) este nemilos criticat. Schimonosirea programei materiilor umaniste – româna (eliminarea poemului eminescian, Scrisoarea III) și într-o oarecare măsură, istoria - nu a fost suficientă, căci o nouă anomalie se profilează – romgleza, fapt ce l-a iritat pe redactorul șef de la ,,România literară” :, ,Dintr- o țară francofonă, am ajuns ceva care maimuțărește engleza ”(ibidem, p 190)
Excluzându-i pe cei împătimiți, olimpici, tineret instruit, elevat, cu rezultate de excepție la olimpiade, concursuri de anvergură, să fie un sâmbure de adevăr că ,,73% dintre absolvenții de liceu au un bagaj cognitiv precar, trec - opinează un direc tor mai vechi al unui cotidian renumit/apreciat, echidistant- drept analfabeți?” (Iulian Bitoleanu, Diagonale hermeneutice, Neuma, 2021, p. 248). Un penibil vid de cultură generală la adolescenți… Recitindu-l pe faimosul jurnalist ieșean strămutat de la ,,Cur ierul de Iași ’’ în capitală, la ,,Timpul ”(1876-1883), luăm ac t de ofer ta neatractivă a școlilor secundare din mediul urban, plus debarasarea autorităților de latină, greacă (M Eminescu, Tex te esențiale, Ed Scrisul Românesc, Craiova, 1997, passim) Pe lângă ar ticolele din presă, dar și conspec tele, analizele inspec toriale dez văluie multe aspec te negative, disconfor tante O rafală de pesimism nu numai liric, filosofic, ci și existențial răzbate din paginile gazetăriei eminesciene. Revoltatul și dezamăgitul scriitor junimist, vector de imagine s-a adresat miniștrilor de la Educație, rapor tând, dar și solicitând inter venția imediată. Î n S crisoare către dl.ministru Leon Negruzzi, publicistul nu are trac, nu face reverențe, dimpotrivă, dezinvolt, își expune nemulțumirile , se adresează de la egal la egal. Sunt demascate tarele din învățământ, iar pe un ton mai calm, demască haosul din educație Produsul finit al facultăților - o cacealma, o serie de scriptologi, un fel de funcționari terni, blazați. Obligativitatea la cursuri- o iluzie. Ne amintim că nici pe timpul lui Marin Preda, copiii țăranilor nu frecventau regulat școala, dar aveau o explicație -muncile câmpului N iculaie M oromete se înscrie și el în această paradigmă. Deși avea ca responsabilitate pe oița Bisisica, totuși, copilul învăța cum și pe unde putea, repur tând premiul întâi Apropo, în deceniul trecut, dirigenția dispunea de o oră pe săptămână, se nota în catalog Destinul ei în România educată? Scăderea mediei la pur tare e justificată, provocată de către elevul obraznic, fără ,,cei șapte ani de acasă”, cu o conduită de neacceptat. M âine -poimâine, cel din bancă va putea contesta nota și, ferească Sfântul, să-i creeze dificultăți, necazuri adultului de la pupitru pentru cine știe ce derapaj inventat de elev (-ul pizmuitor) și reclamant. Oare cât (și cine) mai învață din pasiune și nu speculează/ ,,driblează” momentul, descurcându-se și obținând o notă mare?
La sate, se alarma, pe la 1876-1880 lucidul, fermul ziarist de la Iași, București, se produce o veritabilă dramă, neluată în seamă de guvernanți (unii -,,băieți grași la ceafă și târzii la minte”, Icoane vechi și icoane nouă, passim) ocupați cu alte treburi, cu personal didac tic slab semicalificat, cu ratarea rutei intelec tuale Învățătorii abia citesc (neverosimilul, hiperbolicul ambalat în poleiul ironiei), profesori de nivel mediu, ca să fim eleganți, cu per fecționări insipide, incomplete Scepticismul se conver tește în pesimism și arareori în optimism/seninătate Gazetarul intransigent definește interesant școala bună- elevul să știe mai mulă car te decât cel de la catedră, să învețe peste ce i se predă, cu mult mai mult Comasarea de unități școlare, dar și o speranță-abnegația unor institutori constituie obiec tul unei noi scrisori adresate, de data aceasta ministrului-pr ieten ( Titu M aiorescu) Un percutant analist contemporan - și teoretician, Mircea Platon a consacrat mai multe volume educației, descriind aspecte negative, stagnări sau regresul, direcția greșită în care se află În școala tradițională, serioasă din țara noastră - glosează universitarul ieșean (Mircea Platon, Cominternul educațional și deșcolarizarea digitală, Editura Ideea Europeană, 2022) - în inter valul 1864-1995, elevii își dez voltau inteligența, discernământul intelectual, moral, acumulau cunoștințe, pentru ca în deceniile ulterioare, abordarea corectă politic să determine ,,lepădarea de orice patrimoniu clasic și de orice repere stabile” (ibidem, passim), să realizeze rocada profesor- elev în sensul unei presiuni nejustificate pe modelator, formator, expediat, surprinzător, de fac torii decizionali la reeducare, reciclare. La el trebuie să se exercite învățarea continuă și nu altundeva (la discipol, n.n.).
Obiectivele ministerului se schimbă de la un mandat la altul, rolul academicienilor nu e nici măcar decorativ, deoarece nu se apelează la ei, renunțarea la uniformă, exigență, teză, diminuarea, fragilizarea disciplinelor nu mai miră, nu mai scandalizează pe nimeni-pesemne că ar reprezenta, într- o utopie desăvârșită, un progres. Impor tant-mai zice sursa citată- este dezideratul ca până în 2027, cam 90% din populația școlară să fie alfabetizată digital. Acesta să fie dezideratul/scopul adec vat?
În Deșcolarizarea României. Scopurile, câr tițele și arhitecții reformei învățământului românesc (Editura Ideea Europeană, 2020), Mircea Platon subliniază că traversarea unui ,,comunism atroce și a unui postcomunism haotic și iconoclast”a sporit neîncrederea în instituțiile statului și a generat o triplă criză (politică, intelectuală, religioasă), ratându-se ocazia de a redeveni o societate normală, morală. Apropo de proiectul de reformă, alt coleg de la Litere București se îndoia de fiabilitatea lui și formula într-unul din editoriale (N. Manolescu, ibidem) câteva reproșuri/ reticențe: a) concepția despre înnoirea învățământului este eronată; b) s-a permutat nefericit rapor tul între educație și instruire, în înțelesul că școala produce cunoștințe, acolo se învață car te, ca atare, instruirea reprezintă temelia educației -,,niciodată invers!”; c) testele-grilă la limba și literatura română și istorie (,,altă idee nefericită”) Însuși adolescentul Caragiale recunoștea că nu a beneficiat de o instruire corespunzătoare (Dan Falcan, Adevăratul Caragiale, în ,,Historia Special”, nr 12, sept 2015) motiv de a recupera lecturile de altădată pe ca autodidact.. O anchetă din ,,Dilema veche” (13-14 oct.2022) realizată de Ana Maria Sandu releva primordialitatea instruirii, a procurării de informații în cadrul oficial, cultura personală ,,Vin la școală-măr turisea un june inter vievat- ca să învăț.”
De ce atâtea tentative de a implementa aș-zisul nou, cu opacitate, scăzut interes față de vechi/durabil/clasic/tradițional? Chiar trebuia o detașare netă de ce s-a înfăptuit rațional, eficient în Învățământ? Iarăși imixtiunea ideologicului, a străinătății, dezavuate și
Nr 7-8 (81-82)
de Eminescu? Mircea Platon a studiat cauzele reale, a cugetat și a găsit explicația Dincolo de ezitările, tergiversările celor abilitați, ascensiunea globaliștilor s-a cuantificat în structuri suprastatale, devalorizarea conceptelor de națiune, tradiție, pe un fundal de decreștinare, deșcolarizare Pe coordonate similare și autorul cărții despre gravele carențe din învățământ, ce au facilitat, sub oblăduirea ideologicului necarpatin, dimpotrivă, de impor t, ivirea ,,școlii balamuc” și a celei ,,pușcărie”, echivalente cu învățământul deschis, de școală liberă, free school, promovat de doctrinele liberale din vest, respectiv, învățământ închis, susținut de conservatori, de puritaniști, de categoria celor moraliști-religioși… ( T. Opriș, op cit , p 415) (Un subcapitol în imediatețea satirei, n n ) Nevoia de modele -o desuetitudine, un moft…Dezbaterea exagerată de ordinul deceniilor a reformei (ibidem, pp 32-45) a demonstrat că renașterea României prin educație înglobează sufi- cient dilentatism (ibidem, pp.34-37), că se întâlnesc și ,,premianți cu picioare de nisip” (ibidem, pp 82-83) și, culmea neverosimilului/ neașteptărilor, a deveni ,,studinte” cu eșec la bacalaureat, deci ,,bac-ul sare fac-ul” (ibidem, pp 99-105) Anomalii, le -ar cataloga vigilenții factori media. Concluzia manolesciană: criza nu se va diminua, ci acutiza sau diversifica (după M Platon) Pe urme eminesciene, consecventul și intransigentul Tudor Opriș redactează scrisori către miniștrii Andrei Marga- chestionat dacă europenismul trebuie a disprețui tradiția, istoria -,Virgil Petrescu, Ecaterina Andronescu Dramatic este că a scăzut bucuria de a citi, mai constata același academician (N Manolescu), darmite de a studia? Pe mapamond, a câștigat și câștigă teren, aderenți, teoria pedagogului, sociologului Karl Popper, ce recomanda edificarea de instituții educative în zone ecomorale (lipsite de cârciumi, discoteci, case de prostituție, cafenele), multe activități extrașcolare, costumație par ticularizată a școlarilor și o anume rigoare la colegiile valoroase La noi, rigoarea, severitatea s-au volatilizat, sunt etichetate, probabil, drept instrumente oprimatoare, de îngrădire a drepturilor, a libertății ,,România are tot ce îi trebuie pentru a fi o națiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greșit” (aici, universitarul ieșean concordă cu cel bucureștean, sus-amintit) Potențialul României e ignorat și risipit” de ,,o pseudo-elită care nu înțelege să ajute la structurarea personalității românilor ”(Mircea Platon, Elitele și conștiința națională, Ed.Contemporanul, 2017, passim). Să-l redescoperim pe evaluatorul culturii, edu- cației din trecut și ne vom îmbogăți atât cu cele două curente din pedagogia europeană (materialist și idealist), precum și cu numeroasele -i recomandări de a-i parcurge pe Socrate, Buddha, Lao-Tse (așa îl or tografia), dar mai ales, de a ne împrospăta sufletul și mintea cu Biblia:,,Toate acestea n-au avut atâta influență, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cel mai mari dureri morale și fizice ”(M Eminescu, Icoane vechi și nouă p 136) Posteritatea publicistului întru pedagogie există, se manifestă, dovada domnii universitari și a lor panoplie de clar viziune, inteligență, intuiție a realității, exigență, pragmatism. De la Despre bun- simț (N. Manolescu, în ,,România literară”, nr 48-49/2022), cu stăruința pe asimilarea cunoștințelor, adică instruirea, unitatea didactică fundamentală, indispensabilă, la Școala românească, pagubă colaterală (ibidem, nr 51-52, 2022) Așa zisele științe ale educației deranjează pe mulți conducători de doctorate, care aparțin, în mod cert, autenticei elite de căr turari umaniști, inclusiv pe directorul ,,României literare,” căruia prioritizarea educației, creatoarea/generatoarea de competențe, în detrimentul studiului, memorii, asimilării raționale i se pare o idee falsă și periculoasă, lipsită de bun-simț pedagogic.
LITERATUR{
±I IDEOLOGIE ÎN mODERNITATEA ROmÂNEASC{
S e z e n c U r S e i t
Geo Bogza, născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza Geo era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza (cunoscut ulterior ca Radu Tudoran) A fost poet, repor ter, creator al repor tajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtor va din tex tele ei definitorii Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna pur itate a lui O rion, ziar ist de curajoasă și consec ventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), repor ter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers par ticular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plic tisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la M izil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moar tea lui Iacob O nisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Car tea Oltului) Autor al volumelor „Jurnal de sex ” și „Poemul invec tivă”, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga. În ceea ce privește ac tivitatea sa profesională și literară se rezumă la doar câteva evenimente cât se poate de esențiale, care au dus la conturarea celui mai de seamă scriitor și poet din acea vreme și până astăzi. Poetul debutează în 19151919 când urmează școala primară la Ploiești, iar 1921-1925 – Ur mează Ș coala de M ar ină din G alați și Constanța. Pe urmă, în 1928 editează la Câmpina revista Urmuz , după care colaborează la revistele „Unu” și Bilete de papagal.
www.revistaneuma.ro
În 1929 are loc debutul său editorial cu Jurnal de sex și Poemul invectivă (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de pornografie. În continuare, în 1940-1944 este clasat printre autorii cosmopoliți și degenerați de către regimul antonescian, pentru ca mai apoi, în 1945 să poată din nou publica, alăturându-se noului regim comunist În 1952 - 1969 devine deputat în Marea Adunare Națională iar în 1955 devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii În cariera sa scriitoricească, în 1978 primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor iar finalul său apare în 1993 – Pe 14 septembrie când moare la Spitalul Elias din București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran
În ceea ce privește contextul istoric, privind pedeapsa politică pe care o primește atât scriitorul Geao Bogza pe lângă multe alte personalități literare, afirmă Lucian Boia că : represiunea nu s-a limitat la arestări și condamnări sau la confiscarea locuințelor oamenilor, ci mai mult decât atât au fost aruncați în drum, dați afară din slujbe, fiilor și fiicelor li s-a interzis accesul în universități România a devenit alta Vechea elită politică a dispărut cu totul , la fel ca și elita economică. Elita intelectuală a supraviețuit par țial, dar timorată și obligată să se supună comandamentelor regimului“.1
Construită de -a lungul secolului XIX-lea și în primele decenii după 1900, ideologia istorică românească s-a organizat în jurul valorilor naționale și ăntre rapor turile dintre cultura națională și sistemul european (occidental). Controversa atât de carecteristică pentru societatea rpmânească în prima par te a secolului XX-lea, provea tocmai ponderea care s-ar fi cuvenit, în sinteza modernă de civilizație, celor două surse culturale; tradiția autohtonă și valorile occidentale Comunismul a pus punc t pentru un timp acestei preungite dezbateri
România a adoptat modelul comunist sovietic într-o manieră chiar mai ser vilă și mai completă decât alte țări ale Europei centrale și de Sud-Est Schimbarrea s-a manifestat cu atât mai brutal, cu cât stânga revoluționară mar xistă ocupase o zonă cu totul periferică în perimetrul ideologic românesc Par tidul Comunist, format în majoritate din elemente etnic neromânești a fost perceput în perioada interbelică, de cea mai mare par te a opiniei publice, ca ostil intereselor național. Mai radicală apare restructurarea materială, socială și mentală impusă de Comunism Resorturile societății românești au fost zdrobite și înlocuite prin structuri și mecanisme inedite Elita a fost pulverizată, membrii ei pierind în închisori, resemnându-se la exil sau sfârșind prin a se amesteca și a se pierde în noul aluat social.
Colectivizarea a dezmembrat țărănimea, considerată până la 1944 drept clasa fundamentală a societății românești, depozitara spiritului și tradițiilor naționale Industrializarea masivă a umplut spațiul citadin cu o masă dezrădăcinată și ușor manevrabilă. Centrul s-a deplasat dinspre sat spre oraș, deplasare efectivă, dar mai ales simbolică. Muncitorimea a devenit clasa cea mai reprezentativă, dar și cea ,,conducătoare“
Conform lui Lucian Boia, ,,spre sfârșitul deceniului 1950-1960, fac torii naționali ai istoriei românești revin treptat în scenă, procesul accentuându-se în prima par te a deceniului următor, paralel cu diminuarea treptată a alamantului slav, rus și sovietic ( ) Comunismul românesc părăsea internționalismul sub care se ascundea de fapt antinaționalismul, optând pntru naționalism (...).
A contat for ța tradițională a discursului naționalist, acoperit de antinaționalismul anilor ‘50, dar nu anihilat, dar a mai contat și sentimentul individualității românești( ) Trecerea de la un sistem
de valori la altul și modificarea rapor tului de for țe în interiorul elitei conducătoare au condus la o decripsare a regimului comunist între 1964-1971. Regimul a început să își trateze proprii cetățeni mai bine și să reia relațiile cu Occidentul ( ) Cu toate acestea, libertatea societății este limitată și supraveheată. Partidul și Securitatea au ținut totul sub control, iar întoarcerea s-a făcut fără nici un fel de dificltate ( ) Recuperarea s-a făcut cu prețul sacrificării spiritului culturii românești, profund refractară comunismului, obligată să se insereze în schema acestuia ( ) Iorga și alți oameni politici burghezi sunt obligați să accepte această perioadă
Geo Bogza începe și se sfârșește ca poet, își publică proza de ficțiune și jurnal de adolescență, acest fapt fiind interesant atât literar, cât și pentru unele informații despre debutul său. Junele editor al revistei Urmuz, apar ține unui al doilea val al avangardei, după acela ilustrat de Urmuz, Tristan Tzara, Fundoianu, Vinea (revista Contimporanul), Marcel Iancu (revista Punct) Avangardismul, prin excelență, este mișcarea la care aderă poetul nostru, Geo Bogza împreună cu colaboratorii săi, amintiți mai sus Avangarda este privită ca ,,o atitudine și o stare de spirit regăsibilă în diverse stadii, în unele epoci culturale. De asemenea, avangardismul se definește prin anticipație, contestestare, incoerență, revoltă, complexul agresivității, insurgență, negarea oricărei valori, tradiții și a valorilor consacrate, academice, ca și a societății burgheze, radicalizarea categoriilor negative ale modernismului, ideologii de stânga anarhisto-comuniste“ 2
Î n altă ordine de idei, avangardismul ca mișcare culturaleuropeană, își are punctul de plecare în curentul nonconformist, dadaism, și este inițiat la Zürich în 1916 de românul Tristan Tzara (1896-1963) cunoscut ca poet de limbă franceză Cuvântul dada, a fost locul care a reunit intelec tuali de diverse naționalități, oameni de cultură veniți din Elveția pentru a evita par tciparea la Primul Război Mondial precum: Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp și alții. Ei inițiază o mișcare culturală și ar tistică de negare a ar tei tradiționale, ca semn al unui teribilism care contesta, uneori, ideea de ar tă și literatură.
Avangardismul românesc s-a sincronizat cu cel european, manifestându-se în câteva formule ar tistice identificabile prin inițierea unor curente literare precum cele menționate mai devreme. De asemenea, avangardismul se definește printr-un modernism de frondă, fiind promovat de mai multe reviste apărute precum: Contimporanul (1928-1932), Alge (1930-1931) etc.
Potrivit lui Marin Mincu, ,,noțiunea de avangardă literară are demult un sens acceptat de aproape toată lumea Ea indică mereu o schimbare profundă, în modul de a concepe și de a o structura în obiectul literaturii Se vorbește în general de o ruptură violentă la toate nivelele atestând că tradiția este răsturnată și reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat, structurile formale și manifestele estetice sunt negate, rapor turile consacrate dintre emitentul de text și referentul destinatar sunt deplasate într-o direcție sau alta în mod arbitrar “3 .
Geo bogza debutează cu poezii scrise în ,,leopardă“, cum va numi Virgil Teodorescu sau ,,limba spargă“ pe care o va propune Nina Cassian Biografismul este acela din viitoarea poezie postoptzecistă ca și prozaismul, cotidianul Dacă în opinia lui G Călinescu, în repor tajul intitulat În Țăra de piatră, de foc și de pământ, impresia nu e nudă Autorul procedează ca un fotograf de ar tă și, deci, ca un scriitor, intuind o notă dominantă și prin apropiere și depăr tare, scoțând clișee fantomatice, aproape neverosimile Talentul său în acest gen, e mare, iar Car tea Oltului face monografia unui râu uriaș, himeric, în stil cam bombastic 4
Nr 7-8 (81-82)
Potrivit lui N Manolescu În Țăra de piatră, de foc și de pământ, este unul dintre cele mai interesante repor taje ale scriitorului în care debutează viziunea geologică Dozajul dintre cosmic, geologic și banalitatea existenței cotidiene a oamenilor, reprezintă secretul unei ar te nici de Bogza știut
Camera trece de la detalii comune, la peisaje mirifice ( ) Cadrilaterul, toposul tex tului bogzian, e în felul lui mai senzațional, decât imaginea hoților de aur, în timp ce Basarabia, cel de -al doilea topos din text, înseamnă oameni, case, drumuri de pământ ( ), în rest sărăcie,bălți, murdărie Nu se știe de ce Bogza n-a văzut în aceste ținuturi românești, decât acest tablou deprimant5 Tot ce a scris Bogza afară de poezie, este de un nivel lamintabil. În ultimii săi ani de viață, revenind la poezie, el n-a mai scris repor taje, le -a redactat doar pe cele onorabile, iar pe celălalte, le -a dat uitării după moar tea realismului-socialist.
Poemul Orion este un exercițiu bombastic, fără mare pregnanță Textele din acest volum, care gravitează în jurul pânzelor și a catargelor, nu mai prezintă latura livrescă cu care eram obișnuiți în trecut, ca în poeziile eminesciene, care aveau aceeași tematică, în care marea se contopea cu natura și iubirea. Bogza are noblețea de a cunoaște profunzimea și per fecțiunea altora De asemenea, acesta, a fost la noi un bastard al avangardei, așa cum am precizat mai sus Aș cum se prezintă ca fiind un formator al poeziei erotice, acesta este și unul al prozei sociale. Dacă nu ar fi fost corupt de clișeele realismului-socialist, repor tajul bogzian, ar fi putut rămâne un model de onestitate morală pe care autorul l-a creat în cultura română
Într-o altă ordine de idei, pe lângă literatura de jurnal prin care s-a consacrat poetul și prozatorul nostru, acesta își câștigă reputație,în special prin erotismul cu care abordează literatura română, fapt dovedit prin redac tarea Jurnalului de sex, care împreună cu Poemul invectivă a stârnit indignarea intelectualilor din acea vreme. La o prelectură mai atentă a textului liric initulat În toamna aceea, ne putem da seama că de fapt, Bogza, prin modul în care și-a așternut afec tele cu mijlocirea rândurilor întocmite cu migală, ar fi realizat o pastișă din stilul lui G Bacovia, deoarece, încă din primele versuri, tex tul dă impresia simbolismului bacovian, regăsit de fapt, încă din titlu, acea toamnă, acest anotimp, fiind un reper al simboliștilor, generator de stări nevrotice și spleen existențial
Acest poem ser vește, după părerea noastă, drept un exemplu elocvent pentru afirmația veridică conform căreia, avangarda se aseamănă, într- o oarecare măsură cu simbolosmul, întrucât, reprezentanții ambelor curente, doreau să răspundă exigențelor vremii Temelia poeziei avangardiste, este revolta însăși, revolta împotriva tiparelor anterioare. Limbajul utilizat de Bogza în poeziile licențioase este mai mult decât direc t, lasă cititorii înmărmuriți, aceștia fiind lăsați să considere temele abordate de poet, drept subiecte tabuu
Poemul Acea noapte care face deschiderea spre o perspectivă critică simbolistă prin identificarea aproape izbitoare cu poemul Ner vi de toamnă, este o creație lirică formată din șapte strofe, cu rimă versificată, în care ni se creionează imaginea ,,palidă și gânditoare“ a poetului, care așezat pe o bancă unde erau și ,,niște
castani“ devine pionul principal al unui cadru eminescian în care poetul își așteaptă ființa iubită.
A doua strofă redă imaginea apariției unei ,,cucoane îmbrăcată foar te bine care a coborât dintr-un tramvai“, acest cadru este rezultatul aparent al unui incipit fantasmagoric de iubire Î n continuare, în a treia strofă, poetul se deghizează, dă în cele din urmă, frâu liber imaginației și râmâne captiv, în pânzele plăcerilor trupești, descriind profilul femeii căreia, aplecată fiind, i se ridică cor tina protectoare sau mai bine zis, bariera dintre senzualitate și obediență pe care o constitituie ,,o rochie albastră care flutură în urmă, sub care se vedeau niște pulpe rotunde, frumoase și acoperite de niște ciorapi eleganți de mătase“
De la descrierea profilului trupesc, din stofa a patra, poetul face trecere la descrierea posopografiei din strofa a cincea, evidențiând frumusețea și puritatea iubitei imaginare, fapt ce reiese din versul ,,era o femeie frumoasă, albă, cu obrazul făcut deodată roșu“ Această prosopografie feminină, devine pentru instanța noastră lirică o otravă, un neant, o genune, motiv pentru care ,,cineva/ceva plângea, agoniza, murea în mine“ Onirismul generat de acest tablou simbolist aflat în tandem cu cel romantic se dispersează odată cu dispariția tramvaiului care ar fi putut deveni un tramvai al dorințelor îndeplinite.
Odată cu plecarea tramvaiului inițiatic, dispare și lumea ficțională la care este supus să par ticipe și lectorul care înainte să înțeleagă mecanismul func ționării lucrurilor din prima par te a poemului este transpor tat în lumea reală care se constuiește odată cu sosirea altui tramvai ,, a mai venit un tramvai din care a coborât altă lume/ femei și fete frumoase“ dar de care poetul rămâne detașat ,,stăteam depar te“ Incipitul se sincronizează cu finalul păstând același spațio-temporal, toamna, pe bancă, acolo unde poetul rîmâne ca la început, gânditor, dar pesimist cu o stare de angoasă generată de regretul ezitării apropierii de frumos, absolut, veșnic.
Așadar, monologul pe teme absurde, dramatismul de neînțeles tipic, romantic sau teatralitatea ambiguă sunt elemente indispensabile pentru valorizarea poeziei avangardiste al lui G Bogza. Autorul își dez voltă o personalitate dublă, ajungând la neînțelegerea propriei persoane, literatura devenind astfel, mai degrabă, o atitudine.
bibliografie:
Surse primare:
Călinescu, George, ,, Istoria literaturii române de la Origini până în prezent“, Editura M iner va, Ediție a II-a revizuită și adăugită, București 1982
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române“, Editura Paralela 45, Pitești 2008
Surse secundare:
Dugneanu, Paul, Literatura română contemporană Caiet de studiu individual, Constanța 2011; Mincu, Marin, Introducere în Avangrda Literară Românească, Ed Pontica, 2006
1 Boia, Lucian Strania istorie a Comunismului Românesc (și nefericitele ei consecințe), Ed Humanitas, București 2016, p 75
2 Paul, Dugneanu ,„Literatura română contemporană Caiet de studiu individualˮ, Constaanța 2011, p 9
3 Marin, Mincu, Introducere în Avangrda Literară Românească, Ed Pontica, 2006, p 5
4 G Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la Origini până în prezentˮ, Editura Minerva, Ediție a II-a revizuită și adăugită, București 1982, pp 891-892
5 Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii româneˮ , Editura Paralela 45, Pitești 2008, p 840
Literatura lumii
Născut pe 20 august 1944 în Dien Tri, provincia Hai Duong, Vietnam de Nord, locuiește și scrie în mina Hong Quang din 1962 (acum provincia Quang Ninh); absolvent al Facultății de Literatură a Universității din Hanoi; a par ticipat la înființarea Asociației de Literatură și Arte din provincia Quang Ninh în 1969. Timp de mulți ani, a fost numit președinte al Asociației de literatură și ar te din provincia Quang Ninh, membru al Consiliului de Poezie, al Asociației Scriitorilor din Vietnam, membru al Comitetului Național al Uniunii Asociaţiilor de Literatură şi Ar te Poeziile sale au fost publicate în ziare începând cu anul 1960.
A publicat 63 de căr ți în Vietnam și în străinătate, inclusiv 36 de volume de poezii.
Multe dintre lucrările sale au fost retipărite de 5 până la 34 de ori în țara sa natală. A primit premiul Vietnam Record pentru poetul ale cărui lucrări din epoca Doi Moi (din 1986) au fost retipărite de cele mai multe ori în Vietnam. Atât poeziile, cât și eseurile sale, au fost publicate în manualele de liceu din 1980 până în prezent Lucrările sale în proză au fost traduse în 7 limbi, publicate și lan-
Tran Nhuan minh
sate în 7 țări, poezia sa a fost tradusă în 16 limbi, publicată și lansată în 19 țări din întreaga lume. În special în 2022 și 2023, un volum de poezii de Tran Nhuan Minh a fost publicat în Canada în 4 limbi: engleză, franceză, germană, spaniolă și a fost lansat la nivel global și expus la Târgul Internațional de Car te de la Frankfur t, Germania, în 2023.
Pentru poezie, a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Vietnam în 2003, Premiul de Stat pentru Literatură și Ar te, faza a II-a, acordat de către Președinte în 2007 și Premiul special pentru genul epic din par tea Asociației Scriitorilor din Vietnam în 2011, Premiul pentru literatură Fluviul Mekong în Cambodgia în 2020
În ceea ce privește proză, a fost distins cu Premiul II de către Asociația Scriitorilor din Vietnam în 2020 pentru romane vietnameze (1975 - 2020) despre granițe și insule.
În ceea ce privește domeniul cercetării în teorie critică, el a fost distins cu Premiul Dao Tan în 2023 de către Departamentul de cercetare, conser vare și promovare a culturii naționale vietnameze și multe alte premii; a câștigat 3 Medalii Muncii: clasa a III-a, clasa a II-a, clasa I, 8 medalii, 4 medalii comemorative și 3 diplome de muncă creativă... (Pentru realizările sale creative în valorile culturale și ar tistice) În ceea ce privește proza, a fost distins cu Premiul II de către Asociația Scriitorilor din Vietnam în 2020 pentru romane vietnameze (1975 - 2020) despre granițe și insule În ceea ce privește domeniul cercetărilor în teorie critică, el a fost distins cu Premiul Dao Tan în 2023 de către Departamentul de cercetare, conser vare și promovare a culturii naționale vietnameze... și multe alte premii; a câștigat 3 Medalii ale Muncii: clasa a III-a, clasa a II-a, clasa I, 8 alte medalii, 4 medalii comemorative și 3 diplome de muncă creativă... (Pentru realizările sale creative în domeniul valorilor culturale și ar tistice)
traducere în limba română prin engleză A n d r e A H. H e d e ș
cele patru anotimpuri
Acum m-am săturat de primăvara însăși
Sunt îngrijorat pentru că trebuie să sufăr de ploi umede
Norii nu arată ca norii având culoarea blănii de șoarece
O, vară! Te rog, vino repede
Nu-mi place vara cu soarele în păr și barba
nu-mi place vara cu soarele care albeşte părul și barba
Este atât de fierbinte încât chiar îmi e frică de vechia mea iubită În mod neașteptat, se revarsă diabolic și cu repeziciune
O, toamnă! Vino repede
O, toamnă, ce neliniște
Inima mea neliniștită era plină de o tristețe pustiită
Copacii s-au ofilit și au murit în tăcere
O, iarnă! Vino doar să mi te alături
Întuneric complet era în cerul prăfuit. Răceala ne zgârie pielea
Ciorile plâng. Nimic încântător nu rămâne
cineva dorește să deschidă larg toate ușile și porțile
Alungând iarna, apoi primind plin de viață primăvara
Și așa, cele patru anotimpuri dorite au continuat să vină
unul după altul
Urându-le pe toate, apoi iubindu-le pe toate
Și astfel
Ducându-și grijile și întâmpinând greutățile
Pământul continuă să se învârtă într-o SPERANȚĂ fără sfârșit
împreună cu prietenii
Nimic nu este mai trist decât să nu mai ai prieteni
Prietenii vor trăi cu mine chiar și atunci când voi părăsi această
lume
Mulți prieteni buni vor muri în cele din urmă înaintea mea
A nu avea niciun prieten este asemănător cu a trăi viața unui orfan
Unde este „sacul înțelepciunii”? Cum pot învăța dacă
Literatura lumii
Prietenii pe care îi întâlnesc și îi consider buni se dovedesc a fi răi?
În momentul în care îi iubesc și am încredere în ei sunt mai ușor păcălit
Chiar și atunci când părul meu a încărunțit, am rămas încă foarte naiv
Poate ar trebui să compun poezie? aruncându-mă pe câmpul de luptă cu săbii formate din litere
Uneori, sunt prins la mijloc când prietenii mei se ceartă
Dar rănile se vor vindeca. Moartea încă nu a venit
Pentru că încă nu am început să compun ultima mea poezie...
când trec pe stradă văd întotdeauna…
O, copaci, nu lăsați să cadă prea multe frunze
Un bătrân le mătură din zori și până în seară
Spatele lui s-a cocoșat de mult
Dar totuși să ai un loc de muncă înseamnă să ai în continuare
binecuvântările Cerului...
O, copaci, nu vă aruncați pe străzi
Frunzele, florile
Și gunoiul pe care oamenii le aruncă adesea
Ce vrednic de milă e bătrânul
Cum poate el să măture tot gunoiul care trece prin viața lui
El încă lucrează la bătrânețe
Rudele lui iubitoare unde sunt ele acum?
întorcându-mă la casa părintească
Ușa e deschisă Mă grăbesc înăuntru și rostesc încet
Mamă! Mamă! Fiul tău Minh s-a întors
Ce liniște. Am izbucnit brusc în lacrimi
Vărsând singur lacrimi de furie, de parcă aș fi fost lovit pe nedrept
De acum înainte, nu va mai fi nimeni în fața mea care să aibă grijă de mine Nimeni care să mă protejeze
Va trebui să suport fiecare furtună singur
Tatăl meu a murit; opt ani mai târziu, mama l-a urmat
Marea greutății, de milenii, rămâne cu totul de nepătruns...
Părinții mei m-au învățat mereu să fiu blând și umil
Îngrijorați că voi ajunge să fiu sălbatic precum fiarele
Viața a fost întotdeauna plină de puțin bine și de multe rele
A fi OM nu este o sarcină simplă
Norii albi zboară doar pentru a se întoarce
Dar părinții mei au plecat, fără a se mai întoarce vreodată
Și data viitoare când voi veni acasă, ușa va fi încă deschisă
Iar ceea ce mă întâmpină este tot un gol nesfârșit
Stau încă în mijlocul casei și plâng după mama
Mamă, îmi recunoști vocea?
Îmi las capul în jos, înclinându-mă în fața ta
Mamă, te rog să mă ierți pentru greșelile mele din trecut
Mamă! Mamă! Fiul tău Minh s-a întors...
bA Kim (săteanul Kim)
Casa lui era ascunsă în spatele unei grădini mari de trestie de zahăr
Stătea pe verandă mestecând pe îndelete o liră de betel
O oală de pământ pentru gătit orez și un pat de bambus
Erau tot ceea ce avea nevoie
Fiul său cel mare a murit la ocuparea adăpostului subteran
De Castries
Cel de-al doilea fiu s-a sacrificat când a fost recucerit Saigonul
Diploma „Recunoașterea țării” nu este lipită pe peretele de bambus feminin
Nici pe altar nu se văd fotografiile celor doi copii ai săi
El este singurul care își cunoștea jalea
Când noapte de noapte sub lumina albastră a unei lămpi mici
Stătea numărând fiecare dintre monedele morților de război
Apoi le punea în tăcere într-un vas de teracotă glazurat
El nu cere una sau alta
A prins crabi în trecut și acum încă îi prinde
Dosul mâinii lui este brăzdat de zgârieturi
Coșul de pescuit atârnă lângă paravanul de zăbrele
În fiecare zi de Anul Nou Lunar, comitetul obișnuia să ofere
Un pachet de țigări Dien Bien
și un pachet de ceai chinezesc
A ars bețișoarele și a lăsat cadourile neatinse
Pur și simplu nu știa cum să folosească astfel de lucruri
Are spatele îndoit și părul scurt ca o fată
A vândut crabi pe toate străduțele și aleile din cartierul pieței Dinh
Cu mărunțișul a cumpărat floricele de porumb
Pentru ca școlarii să se bucure de ele
Apoi, într-o dimineață devreme, în timp ce lampa era încă aprinsă
Lângă un ulcior A murit!
Cât de blând și netulburat era chipul lui
Nefiind preocupat de suferințele lumești
Sufletul lui parfumat și generos s-a dizolvat
în cer şi pe pământ
Pare să mai existe undeva deși nu mai există
Mi-am strâns mâinile înaintea culorii veșnic verzi
E verde mereu peste cătune și câmpuri de orez...
Volume Neuma
Prin§i sub roata istoriei
e l i n A A dA m
Fost profesor și inspector școlar, Teodor Sărăcuț- Comănescu s-a consacrat scrisului încă din 1990, ca autor a numeroase scrieri atât în domeniul profesional, cât și de ficțiune, remarcându-se ca publicist, dar și ca autor de poezie pentru copii Primul volum de povestiri îi apare în 2000 Prezent în volume colective sau antologii, autorul cărții La braț cu destinul (Editura Neuma, 2023), ne pune la dispoziție în cele două povestiri, care depășesc cu puțin 100 de pagini, decupaje de viață circumscrise satului românesc, cu accent pe evenimente reale, care au marcat cursul istoriei și care reprezintă punctul de greutate al volumului
Dacă studiul trecutului este de datoria istoricului, memoria și restituirea acesteia cade în grija creatorului de ficțiune În prima narațiune a volumului, De la Vest la... Est, Teodor Sărăcuț- Comănescu alege să aducă la suprafață un eveniment din seria celor care se înscriu în ceea ce s-a numit Revoluția română din decembrie 1989, mai exact începutul revoltei de la Timișoara și propagarea undelor de șoc în spațiul transilvan Firul narațiunii este simplu: Tudor Bolba, profesor de română într-un sat din par tea de nord-vest a țării, face o călătorie cu mașina, alături de soția lui, până la Galați, din rațiuni familiale Călătoria este una cu surprize pentru care niciunul dintre par ticipanții ei nu s-a pregătit dinainte. Ochiul naratorului heterodiegetic surprinde cu exactitate evenimente, drame, mișcări ale conștiinței care îmbogățesc țesătura narativă. Timpul pare că se condensează sau se dilată, evenimentele se digeră cu greu, iar ceața nu permite decât întrezărirea de contururi ori de imagini dezagregate, fără a permite accesul la întreg. De altfel, detaliul de la care pleacă prima povestire, expulzarea pastorului László Tőkés („LT? Ce -i aia, vreun mecanism, vreo mașinărie?”) și aducerea lui chiar în Sălățig (satul în care profesează Tudor), constituie evenimentul care bulversează comunitatea, de la cele mai înalte niveluri ale administrației până la simpli locuitori ai zonei Ceea ce tatăl lui Tudor asculta cu sfințenie la Radio Europa Liberă începe să prindă contur în mintea și înțelegerea fiului, pe măsură ce timpul pe care îl mai are de parcurs până la destinație se împuținează Cine, dintre cei care au trăit și măcar câțiva ani în comu-
nism, nu-și amintește de celebrul nechezol, de raționalizarea combustibilului, de faptul că duminica posesorii de autovehicule circulau alternativ? Aici se vădește talentul autorului de a crea atmosferă Descrierile sunt bine punctate, fără a îngreuna textul ori fără a-l sufoca, ritmul narațiunii se schimbă odată cu intensitatea evenimentelor, iar trăsăturile personajului principal câștigă în consistență Acel ceva care scoate, oarecumva, din negură toate aceste întâmplări, și care le confirmă protagoniștilor că sunt pe drumul libertății, noțiune greu de înțeles și asimilat, este glonțul pe care Tudor îl descoperă în tăblăria mașinii și a cărui urmă, în primă instanță, o maschează. Zvonurile, apoi discuțiile cu apropiații, imaginile de la televizor, procesul Ceaușeștilor și uciderea lor în zile de praznic, eveniment „care îi produse lui Tudor o stare de greață amestecată cu furie și dezamăgire”, toate duc spre un chip al liber tății pe care nimeni nu era pregătit să-l primească. Fragmentul în care aflăm despre moar tea căpitanului Mitruț, ofițerul de securitate, și care declanșează în mintea lui Tudor o rememorare a întâlnirilor mai mult sau mai puțin întâmplătoare cu acesta, din care episodul cu înregistrarea mașinii de scris este bine ales, adaugă, la rându-i, greutate textului De altfel, există o mulțime de alte scur te episoade care ajută la reconstituirea atmosferei și a realității acelor ani: dificultăți în a obține „buletinul de oraș”, sancționarea candidaților la susținerea tezei de licență, printr-o notă proastă, atunci când aceștia omiteau din bibliografie lucrări ale autorilor înscriși pe linia partidului și altele asemenea care fac din prima narațiune a căr ții una bine structurată, cu o tensiune ponderată ori crescândă atunci când e cazul, cu descrieri și replici care pun în valoare atât personajul principal, cât și pe cele care orbitează în jurul acestuia
Tudor Bolba, eroul lui Teodor SărăcuțComănescu, este unul care nu se abate de la principiile sale cu rădăcini adânc înfipte în pământul moral al strămoșilor, care își urmărește cu consec vență drumul, chiar dacă este năucit de cele pe care destinul (?) i le pregătește. Avem de -a face cu istoria mică și cu cea mare care dă năvală peste viețile oamenilor și le aduce un cadou numit liber tate, de care aceștia doar auziseră
la posturi de radio străine, și pe care nu știau acum cum să-l interpreteze, dar al cărui ABC vor trebui să și-l însușească Odată întreprinsă călătoria de la vest la est, care se dovedește a fi, mai degrabă, una de la Est la Vest, Teodor Sărăcuț- Comănescu meditează, prin cuvintele personajului principal la mersul lumii și al istoriei: „individul rămâne un simplu pion în marea trecere, iar mulțimea poate oricând urni roata istoriei” O istorie care sângerează și peste care „timpul va pune lacăt ” pentru a opri, într-un fel numai de el știut, această hemoragie Foar te bine realizată această narațiune, cu teme atent alese și puse în valoare, a cărei lectură incită cititorul la reflecție, la căutarea adevărului despre evenimentele de atunci care încă nu și-au dovedit, în întregime, limpezimea.
Cât despre cea de -a doua povestire, „Nu doar două destine”, aceasta este o adevărată nuvelă și are filiații dintr-un mare prozator transilvănean, născut pe plaiuri arădene, Ioan Slavici De altfel, ceea ce sare în ochi încă de la prima lectură este subtextul, o magmă fer tilă din care va fi plămădit și Tudor Bolba, personajul principal al primei narațiuni. Aceeași înțelepciune proverbială a omului crescut la sat, obișnuit cu vicisitudinile, cu credință în Dumnezeu, dar care știe să primească loviturile vieții: „Viitorul îți poate fi potrivnic uneori, chiar dacă ai respectat toate planurile și ești convins că nu ai greșit cu nimic. Hazardul și întâmplarea îl pot deturna pe om când nici nu se așteaptă.”
Pr o z a a c e a s t a ( c u e v i d e n t e i n t a r s i i a u tobiografice), chiar dacă nu epatează și nu strălucește să-ți ia ochii, are o lumină și o înțelepciune aparte, care îi pot asigura pe viitor un destin fericit. Dorim autorului cât mai mulți cititori atenți și aleși, căci, – nu-i așa? – Pro captu lec toris, hab ent sua fata libelli
Cartea de poezie
Lumea, un târg nesfâr§it
F l Av i A A dA m
Cine nu s-a-ntrebat niciodată unde e marginea cerului? Copil fiind, m-am oprit adesea asupra acestei imagini care, pe atunci, se identifica perfect cu linia orizontului. Marginea cerului era una cu marginea pământului, defalcând, totuși, cele două lumi, în teritoriul par țial cunoscut și teritoriul străin mie În viziunea poetică a lui Liviu Capșa, aceeași imagine se traduce în efer vescența începutului și noblețea sfârșitului, este ceea ce, efectiv, se întâmplă de la un inter val la celălalt, este cupola sub care germinează, înflorește și se deșiră viața însăși
Struc turat în trei capitole omogene din punct de vedere tematic, volumul La marginea cerului, publicat la Editura Junimea, în anul 2024, completează opera de matur itate a autorului, cu o selec ție de poeme care nu sunt îndreptate împotriva lumii, ci emerg din interiorul ei, spre exterior, umbra de revoltă fiind proiectată divergent, ironic, prin cuvinte -săgeți
Cu un puternic simț al lucidității realității, autorul protestează împotriva superficialității, falsității și demersur ilor de fațadă Târgul, platforma vieții noastre de zi cu zi, e locul în care totul e de vânzare și totul se poate negocia, dar și în care, întru cinstirea obiceiurilor strămoșești, fiecare își laudă mar fa și pr iceperea, pentru a vinde orice și oricum Demascând marea ademenire desfășurată sub auspiciul tradiției și tradiționalului, el retează de la rădăcină elanul spiritului de turmă manifestat în dulcele spațiu mior itic, doar închipuit edenic, zdrobind imaginea per fecțiunii poporului menit să viețuiască întrun areal binecuvântat: bucurați-vă de colțul ăsta de rai/ mai încolo e muntele/ mai încoace e dealul apoi și câmpia/ cineva le- a spus în glumă/ spațiul mioritic/ din vina lui ne vin toate (la târg)
Cât timp, în sânul naturii, cursul firesc al evoluției se desfășoară nestingherit, asigurând perpetuarea speciei și continuitatea peisagistică: macul/ arzând își împrăștie semințele/ ca să răsară noi tor țe pe câmpuri (zi glorioasă), poetul traversează drama contac tului cu lumea din afara sa, cu lumea de dincolo de sistemul său valoric, o lume căreia îi descoperă, cu vădit dezgust, înșelătoarele aparențe: afară-i doar strălucirea/ țesută cu fir de mătase/ și- o privighetoare cu pene de stambă/ în a cărei
gușă fierbe maneaua (Bizanțul pentru totdeauna)
Î ntr-un prezent iluzor iu, în miezul căruia e totul atât de luminos/ că-ți lăcrimează ochii, poezia lui Liviu Capșa este tributul adus omenir ii captive în promisiunea unei vieți de basm, omenirii aflate în declin, care ezită să trăiască acum și aici, să își reconsidere coordonatele, să decupeze noi drumuri și să identifice strategii eficiente și sustenabile, care să îi faciliteze evoluția Cei care păcălesc, devin păcăliți, cei care vor să clădească, sfârșesc îngropați la picioarele propriilor ambiții, pentru că, în pofida efor turilor depuse, proiecțiile mentale nu se pliază pe coordonatele realității, nu se concretizează în axe de simetrie: secătuit bietul spic/ abia mai stă în picioare/ noroc cu secerătorul/ care-l mângâie ca pe un prunc/ și-l culcă-n poala câmpiei// alte mâini harnice clădesc ceva/ ce seamănă cu piramidele/ cu marele zid/ unde istoria și- a frânt gâtul (un tablou) La adăpostul iluziei, al dorinței ce stă sub semnul hazardului, se ridică întreaga construc ție lir ică a lui Liviu Capșa. Grăitoare este imaginea oamenilor care, în virtutea superstițiilor strămoșești, pentru a-și îndeplini visurile, lovesc stelele: precum în nucii/ de la marginea drumului/ ( ) unii bat cu prăjina în stele// cele coapte cad pe pământ/ cele crude se duc mai sus/ mutându-se între răsărit și apus. Naivitatea omului este contracarată de spiritul ludic al poetului care, făcându-și pâr tie din conturul cuvintelor, inserează în peisaj un element în mișcare, care tulbură magia momentului, animându-l: tot astfel pe cer/ iată ce mândru zorește/ un strălucitor avion cu reac ție// când nepăsător taie soarele -n două/ o par te o duce cu el/ o par te ne- o lasă și nouă, această dezmembrare simbolică a soarelui văzut ca sursă de viață având, dincolo de ceea ce pare doar un joc de cuvinte, profunde semnificații (pe cer) Firescul peisagistic este surprins cu atâta naturalețe în tablouri miniaturale, încât dă impresia aflării în imediata vecinătate a acestora, armonia și alinierea tuturor simțurilor antrenate în actul contemplării, fiind un dat de la sine-nțeles: un cocoș grăbind răsăritul/ cu cântecul său matinal// o cumpănă de fântână părăsită/ ca un strigăt repetat în pustiu// un plop înălțat până la cer/ punând piedică norilor (secvențe).
În ceea ce privește resursa umană valorificată în creația lui Liviu Capșa, există o vastă paletă a tipologiilor și a statusurilor atribuite: temerarul: când s-au întors/aveau luna ghemuită pe spate/ și-un noian de victorii/ în cicatricile suflate cu aur (temerarii), savantul: o bătrâne savant/ câtă înțeleaptă naivitate/ câtă învățătură-n zadar (Bizanțul pentru totdeauna), colecționarul de trofee: ei bine/ e inutil să mai spun/ că acest colecționar de trofee/ acest măreț campion/ n- a ratat cu gloanțele lui oarbe/ nici măcar o țintă (gloanțe oarbe), oportunistul: uite chiar acum/ fâlfâie lângă tine o afacere/ nu mai sta pe gânduri/ nu mai șovăi/ prinde- o de aripi sucește-i gâtul/ vâr-o iute în oală (aici) etc
Autorul își asumă atât apar tenența la spațiu, cât și la categoria umană din care face par te: aici mai la margine/ în par tea asta de lume/ unde veșnic se coace așteptarea/ unde se ridică praful/ și înflorește băltoaca// (...) aici, unde întrebările lumii/ abia de ne ating epiderma, autosituându-se, alături de ceilalți, într-o anumită zonă de confor t interior, în care interacțiunea cu marile probleme și necunoscute ale lumii este minimă, neinter ferând decât sporadic cu tihna inoculată de ideea predestinării: încrezători vom bate doi pari/ să ne agățăm și noi în sfârșit/ hamacul binemeritatei sieste (undeva mai la margine)
Deși statisticile cu cifrele lor neclintite/ confirmă din plin noua ordine (semne) îndrăznesc să spun că, în poezie, ordinea poate fi oricând răsturnată, potențialul acestui demers ducând la acțiuni de reconstrucție a realității, din unghiuri diferite, cu strategii și mijloace complemen- tare diverse, procesul organizării și reorganizării substanței poetice devenind, astfel, nu doar o cale de atingere a scopului reprezentat de obținerea produsului finit, ci direcționând și concentrând atenția asupra demersului creativ, în toată splendoarea sa
În oglinda vremii, semnele literaturii
A n A d o b r e
Cum se vede lumea în oglinda vremii? Dar literatura? Ar fi, mai întâi, perspectiva în clipă, obturată de evanescent, apoi cea sub specie eternas, a obiectivității depline, ceea ce ar presupune expurgarea nonesențialului și decantarea esențialului Preocuparea de căpătâi se străvede a fi selec ția a ceea ce rămâne din spectacolul fluctuant, efemer al realității. Prin creație, există șansa de a selec ta/excer pta din realitate aspec tele perene, acelea care se pot încadra arhetipului
Punând scriitorii în oglinda vremii, Stan V Cristea realizează în noua lucrare, Scriitori în oglinda vremii (Editura Aius, Craiova, 2024) o astfel de selecție, inter ferând obiectivitatea istor icului cu subiec tivitatea inerentă cr iticului literar. O chiul for mat pentru a sesiza valor ile peremptor ii se exersează acum pentru a descoper i dominantele tematice din tabloul literar contemporan. Privirea critică îi cuprinde în aceeași acoladă pe clasici, așa cum sunt receptați în actualitate, și pe moderni.
Repere constante sunt pentru Stan V Cr istea M ihai Eminescu și M ar in Preda, ambii prezenți în răsfrânger i cr itice în oglinda vremii cu același număr de ar ticole – nouă, fapt ce poate indica un criteriu valor ic, în sensul realizăr ii acelei axe nordsud, axă care are ca centr i axiologici, pe M ihai Eminescu, pentru Nordul literar, și pe M ar in Preda, pentru Sudul literar. Ar putea fi aceasta și o axă a spiritului cultural, ce cuprinde Sudul meridional, predominant afec tiv, fără a fi sentimental, și Nordul septentrional, dominat, cum credea Ion Bar bu, de castelul de gheață al gândirii Sunt acestea, desigur, presupuneri de antropologie culturală
Intră în acest reper toar axiologic, alătur i de M ihai Eminescu și M ar in Preda, Constantin Noica, o altă preocupare constantă a istor icului, Liviu R ebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Minulescu, M iron R adu Paraschivescu, dar și autor i din actualitatea literară: D R Popescu, Augustin Buzura, N. Oprea, Constantin Cubleșan, Iordan Datcu, Iulian Chivu, SimonaGrazia Dima, Ana Dobre, Dan Gulea, Nicolae M ar inescu, Florentin Popescu, Gh Stroe, O vidiu Dunăreanu, M ihai Stan și alții în duble reflec tăr i și refrac tăr i, pr in care discursul asupra literaturii se multi-
plică într-un adevărat banchet al lec turii critice, un dialog la ideilor, ce completează pânza vremii cu tușe, nuanțe impor tante pentru clarificarea unor idei, pentru completarea altora
Discursul critic al lui Stan V.Cristea se distinge pr in câteva carac ter istici care alcătuiesc un stil personal, cu par ticular ități identitare care pot cer tifica aser țiunea lui Buffon: Le st yle c ’est l’homme. Obser vație atentă, rigoare, exactitate, respect pentru adevărul de istorie literară, la care se adaugă acr ibia cercetătorului, adept al documentului care susține exact, indubitabil, afirmația, precizia și claritatea exprimării, evitând floricelele de stil, pentru fidelitatea aproximării critice, toate se constituie drept calități par ticulare fundamentate pe cele cinci calități generale ale stilului – claritate, corectitudine, precizie, proprietate, puritate. Deși se mișcă în registrul ideilor gingașe, Stan V Cristea nu se lasă sedus de ar tificii stilistice, de fulgurări de o clipă ale expr imăr ii, ținta lui fiind mereu ideea pe care opera o încorporează și pe care discursul literar o pune, cu mai multă sau mai puțină ar tă, în evidență.
M etoda cr itică pe care o aplică și pe care, însușind- o, a și personalizat- o, se bazează pe o sinceritate a lec tur ii, altfel spus pe fidelitatea receptării care urmează, întâi de toate, concordanța ideilor critice cu cele literare ale operei, consonanța universului fic țional sau nonfic țional în conștința celuilat, receptorul, fapt ce implică o viziune asupra rostului criticii literare O precizare precum aceasta: „ Nu apelam la strategii persuasive, dar mizam pe punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu ceea ce căr țile aduceau în dezbaterea literară care privea un anume scr iitor sau o a nume chestiune, făcând unele obser vații când era cazul și concluzionând pr intr- o evaluare de ansamblu. Nu ur măream verdic te – avea, atunci, și are și acum, desigur, cine să le expr ime, dar eram interesați să spunem lucrurilor pe nume, sub impresia imediată a lecturii și fără să fi apelat, decât rareori, la opiniile altor comentatori ( ) Într- o car te trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii deacord; când ele sunt flagrante, atunci nu pot fi ocolite.”, este, în fapt, o profesiune de credință
Stan V Cr istea îmbină pr incipiul istor ic, științific, responsabil de precizie și exactitate, cu cel mai flexibil al judecății critice, privind, simultan, fenomenul literar în diacronie și în sincronie
Oglinda literaturii, metafora pe care o alege, punând- o în evidența titlului ca oglinda vremii, se decupează ca sinonim denotativ al istoriei literare, în apele căreia reflec tarea tex telor ține de dubla receptare – în prezentul prezentului, dar, mai ales, în posibilul prezent al viitorului Sugestia metaforei se clarifică în chiar mărturia autorului, care precizează intenția ca aceste comentarii, incluse în corpul lucrării, să contribuie „la conturarea modului în care cr itica și istor ia literară «oglindesc » receptarea operei unor scr iitor i români ” , oglindirea compunându-se din „fragmentele «oglindite», pe de -a-ntregul sau în par te, de căr țile, studiile sau cronicile ce le sunt dedicate” Oglindirile, în fapt, evaluări și reevaluări din perspectiva timpului, pot diferi de la o epocă la alta; ceea ce îl interesează pe istoricul și criticul literar Stan V Cristea este, însă, imaginea la zi, reflectarea operei în oglinda vremii sale, așadar, în contemporaneitatea începutului de secol al XXI-lea
Actul critic nu exclude afinitățile elective, fapt măr turisit ca atare de autor, alegerea părând a fi, inițial, sentimentală, devenind, pr in cercetare și investigație, teoretică, aplicată strict criteriilor intrinseci ale literarității
S criitori în oglinda vremii, cu lec tur i elec tive, empatice și comprehensive, se constituie ca o măr turie peremptorie pe care Stan V.Cristea, om al timpului său, o depune pentru a releva faptul că literatura și scriitorii sunt telescopul prin care vede lumea de azi, în clipă și dincolo de ea
Despre Eugen Simion la prezent
A n A d o b r e
La aproape doi ani de la plecarea lui Eugen Simion (25 mai 1933-18 octombrie 2022), fostul coleg de facultate, prieten de cursă lungă, pe durata întregii vieți, Iordan Datcu, își adună gândurile într- o car te care -l are ca subiec t de meditație – Pagini despre Eugen Simion ( Editura R C R Editorial, București, 2024).
Din cele douăzeci de studii și ar ticole reunite în volum, se constituie imaginea unui Eugen Simion intelec tual autentic, în care omul și scriitorul se armonizează per fec t, fiecare ipostază clarificând- o și completând- o pe cealaltă, astfel că por tretul său este por tretul unui clasic. Aspirația constantă spre rațiune, luciditatea, ver ticalitatea morală, definitor ii ca date intr inseci ale personalității, se coroborează cu respectarea strictă a deontologiei profesiunii de critic literar, ce conduce spre profunzimea analizelor, ar monizarea criticii universitare cu aceea interpretativă Î ntre oglinzile paralele ale reflec tor ilor, portretul spiritual al lui Eugen Simion se îmbogățește și se completeaază, înnobilat de lumini care reflec tă/refrac tă adevărul ființei pentru a ajunge în limpezime la celălalt, receptorul empatic, multiplicăr i care -l pun în relația complexă cu ceilalți, cu lumea (literară), cu sine. O constantă a personalității sale așa cum o relevă Iordan Datcu este, ca și în cazul lui Marin Preda, deschiderea și disponibilitatea pentru prietenia autentică, bazată pe afinități, pe valori comune, pe respectarea acestora I nteresant este, însă, și modul în care Eugen Simion se rapor tează la sine, în relația intr insecă cu acel Tu înnăscut, prelungit în ipostaza unui afin spiritual, până la a deveni un Acela, deopotr ivă, subiec t și obiec t de contemplație și meditație
față de scriitorii ieșiți din lumea satelor, limba de lemn a globalismului”. Din acest marasm al iluziei realului, „spectacol grotesc ” , dominat de „grafomani, detrac tori, palavragii” , se salvează prin cultură, prin „fuga spre clasici”.
S cr isă cu reală pr ietenie, dintr-un autentic sentiment al admirației, cu deschidere spre cuprinderea integrală, empatică, a spiritului lui Eugen Simion, un spirit al amplitudinii el însuși, după cum îl văzuse și integrase critic pe Mircea Eliade, Iordan Datcu nu are nevoie atât de un argument programatic pentru a scr ie această car te, cât de o clarificare necesară receptorului
Ambii, Eugen Simion și Iordan Datcu, sunt polii acestui demers, în care, ca-ntr- o solidă construcție arhitecturală, se relevă darurile fiecăruia, orientate de idealul construirii solide, fundamentate pe o prietenie reală, impresionantă, intrând în rândul mar ilor pr ietenii ale literatur ii noastre care -i reunește pe M ihai Eminescu și Ion Creangă, Gala Galaction și Tudor Arghezi, Al. Vlahuță și Barbu Delavrancea
Din conversațiile cu Andrei Grigor din În avangarda ariergardei (2004), se detașează plăcerea taifasului cultural, a dialogului –comunicare și cuminecare, împăr tășire cu celălalt a crezului cultural, a încrederii în valorile spiritului, singurele capabile de transcenderea timpului nerăbdător, a istoriei frauduloase. Plăcerea confesiunii se releva și în Timpul trăirii, timpul măr turisirii Jurnal parizian (1977), în Convorbiri cu Petru Dimitriu (1994), în cele cu Aurora Cornu despre tânărul Marin Preda, reunite în volumul Portretul tânărului îndrăgostit. Marin Preda (2010, 2019). Alegând „calea discuției absolute și a austerității”, asemenea lui Eugen Lovinescu, unul dntre modelele exemplare alături de G Călinescu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Eugen Simion rămâne un obser vator lucid al vremii sale, identificând, în deplină cunoștință de cauză, racilele lumii românești postdecembriste, cu focalizare pe lumea culturală – literară și universitară În acest registru sunt consemnate demitizarea valorilor, „falsa democrație a valorilor ” , „confuzia de valori, scoaterea istoriei și literaturii române din manualele școlare, revizuirea cr itică a literatur ii române”, „falsa confruntare de opinii, industria culturală consumistă, aversiunea
Car tea îi oferă prilejul de a rememora anii de prietenie, începând cu frumoșii, deși grei, ani ai studenției (1952-1957), continuând cu rodnice colaborări pentru dic ționarele literaturii române, fiecare valorificându-și talantul: Iordan Datcu în etnologie și folclor, ca editor și cercetător, Eugen Simion ca academician, profesor universitar, critic literar al generației sale, cel mai reprezentativ, recunoscut ca atare de N icolae M anolescu, un M ercuțio, adică „cel hărăzit să lupte pentru o cauză străină”
Moștenirea culturală pe care Eugen Simion a lăsat- o culturii române este impresionantă, începând cu debutul – Proza lui Eminescu (1964), continuând cu O rientări în literatura contemporană (1965), Eugen Lovinescu Scepticul mântuit (1971), Scriitori români de azi, I-IV(1978-1989), Dimineața poeților (1980), Întoarcerea autorului (1981), Moar tea lui Mercuțio (1993), Convorbiri cu Petru Dimitriu (1994), Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii (1995), Fragmente critice, I-VII (1997-2009), Fic țiunea jurnalului intim, I-III (2001), Genurile biograficului (2002), Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei (2005), Tânărul Eugen Ionescu (2006), Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda (2010), Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial (2011, 2014), până la marile proiecte: inițierea colecției Opere fundamentale (310 volume până în 2023), editarea, în 35 de volume, pe parcursul anilor 2005-2009, a manuscriselor lui M ihai Eminescu, reac tualizarea unor clasici precum Al Odobescu și Ion Creangă Este aceasta o operă deschisă viitorului, pe care l-a visat, înainte de a-l cunoaște și apropria, invitându-și receptorul din acel timp așteptat, să-l cunoască prin lectură, în ceea ce personalitatea sa are esențial și peren, cunoscând, în același timp, literatura română pe care nu numai că a traversat- o, dar pe care, iubind- o, a consemnat- o în lecturi critice revelatorii.
Cartea de poezie
motivul aere perennius în poezia lui Andrei mocu\a
Volumul lui Andrei Mocuța – Por tret al ar tistului după moarte (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020), care mizează mult pe necuvinte, se remarcă printr-o tehnică poetică personală a irumperii neprevăzutului în plin firesc, pe carel pulverizează astfel, îl transformă într-un simplu pretext pentru meditație la marea temă a vieții și a morții
Volumul, dedicat implicit tatălui său, poetul Gheorghe Mocuța, începe sugerând cursul firesc al vieții de toate zilele, cu rutinele ei, cu echilibrul sau provocările ei Dar brusc se insinuează elementul neliniștitor, introdus de un fapt aparent banal: „dacă prind musca asta/ Franța egalează / mi-a zis tata / mângâind aerul cu palma / concentrat / ca un samurai // era în urmă cu aproape / douăzeci de ani” Dintr-o dată registrul devine grav, insinuându-se o stricare iremediabilă a echilibrului: „musca din palma / tatălui meu / stă lipită de linia vieții / cu capul strivit și aripile / cuprinse încă / de inerția zborului // dintr-o dată devine grav / își privește palma / cu remușcare / de parcă și-ar fi plesnit / fiul sau părinții / și murmură / nu trebuia să fac asta / aveam linia vieții / neîntreruptă // mi-am forțat norocul” (Linia vieții) Aceeași tehnică a prezentării unui fapt, care poartă o mare încărcătură de gravitate „subterană” întâlnim în poemul Blaszcz ykowski Insul din poem „stă cu ochii închiși / are căștile pe urechi / și ascultă muzică” Deci o scenă banală, firească, neanunțând nimic surprinzător. Și totuși, „în timp ce eu mă grăbesc / să scriu aceste / rânduri // nici n-am băgat de seamă / când a dispărut”. Sugestia transmite o meditație asupra vieții omului, trecător, asupra vieții și a morții care intervine în plin firesc; se simte un ecou puternic al vechiului memento mori. Mici amintiri, unele legate de cărțile citite, conturează nostalgic, din câteva „tușe de penel”, portretul omului și poetului, al „artistului după moarte”, îi dau viață poetică, uneori cu ușoare note de umor, ca în Literatură la kilogram. Alteori, este simțit un ușor spirit de frondă, ca o raliere la / o contaminare de frondele mereu specifice ultimelor generații poetice precum în Rezistența pe hârtie: „cărțile lui Salinger îți fac poftă / să fumezi / ale lui McCarthy să scuipi” ș a m d pe două pagini Și totuși, finalul poeziei schimbă aparenta miză poetică : „ale lui Gogol să arzi tot ce ai scris”. Ultimul vers e ca o fisură într-o realitate considerată cunoscută și stăpânită până la zeflemea, o fantă prin care vântul aduce nisipul deșertului și ecoul anticului vanitas vanitatum, chiar dacă crearea ei se datorează recunoașterii, aici, a unei perfecțiuni de neatins.
Miza pe tâșnirea bruscă a neantului în micul cosmos uman rămâne tehnica poetică de elecție la Andrei Mocuța pentru reamintirea vechiului dicton memento mori, într-o altă meditație: „not terrible, not great / vorba tovarășului/ Diatlov / cu doar câteva minute / înainte ca / reactorul din Cernobîl / să sară în aer” Dacă, însă, acestui dicton i se recunoaște o valabilitate generală sine diae, cu altele se polemizează. Așa sunt versurile din Odele poetului latin Horațiu, care exprimă totala încredere în durabilitatea creației : Exegi monumentum aere perennius (lat. „Am înălțat un monument mai durabil decît bronzul”) – (primul vers din a 30-a odă, cu care-și încheie Horațiu a treia carte a odelor sale). Pe baza acestei convingeri, tot Horațiu a spus: Non omnis moriar (lat „Nu voi muri de tot”) Echivalând creația cu cartea, Andrei Mocuța arată că până și vechile dictoane, care au traversat secole, sunt supuse erodării: „o carte de care voiam / să scap // nu am deschis-o niciodată / și nici nu aveam / de gând / să fac asta
vreodată // bibliotecile sunt pline / de astfel de cărți / care stau cuminți și ignorate / pe raft” (Un destin mai fericit) Astfel, dacă poetul latin spera că există posibilitatea de a învinge trecerea, timpul, prin creație (transmisă printr-o carte), Andrei Mocuța arată că nu există nicio speranță în acest sens. Panta rhei / totul curge, (concept din filozofia lui Heraclit), pare a reaminti poetul
Stilul personal al lui Andrei Mocuța își pune amprenta pe toate registrele comunicării poetice Astfel, poetul își comunică poetic dorul, cel atât de general și în același timp atât de specific uman, nu prin efuziuni lirice, cum era poate de așteptat, ci imaginând un moment epic: „azi e ziua dorului / mi-a spus iubita mea / dacă ai pe cineva / e ocazia / perfectă să îi transmiți (…) m-am gândit / să-l caut pe tata / însă căsuța vocală / îmi repetă / că numărul de telefon / nu este alocat / iar contul de facebook / îi apare inactiv / de aproape / doi ani (13 05 2019)” (Ziua dorului)
Uneori, parcă pentru a echilibra gravitatea meditațiilor la viață și moarte, versurile surprind cu o notă de umor scene banale din viață Alteori decupează din amintire scene calde, însuflețite de tatăl poetului: „rememorezi boacănele copilăriei / ( ) dar dintre toate / năzbâtiile / nu o vei uita niciodată / pe aceea când / ai mușcat dintrun pahar de sticlă / însă ai avut șansa vieții / să fie chiar atunci / tatăl lângă tine” (O amintire de neuitat)
În ultimul capitol, care dă și titlul cărții, amintirile legate de tatăl poetului sunt mai pregnante: „am visat că am două inimi / a mea / și a tatălui meu”. Poetul transmite, metaforic, ideea că amintirea tatălui său este atât de vie în el, încât pare a-l locui ca o ființă vie (Două inimi). Pare a fi un răspuns la Non omnis moriar, faptul că un om continuă să trăiască în amintirea celor care l-au iubit, a celor pe care i-a iubit. Se afirmă astfel faptul că iubirea este cea care poate asigura dăinuirea după moarte, doar iubirea, sub toate formele ei, este aere perennius. Tatăl dăinuie și prin sfaturile modelatoare de altădată, al căror ecou dăinuie încă în ființa sa: „încerc să-i ascult sfaturile / însă huruitul motorului / îi acoperă vocea / de sub pământ” Dar, deși încearcă tonuri detașate, când glumețe, când ironice, prezentându-și amintirile, uneori de sub aceste văluri răzbate spaima definitivei treceri: „mai înspăimântător / decât să ieși cu ochii închiși / într-o poză / pe care ți-o faci singur / e să nu mai apari în cadru / deloc” (Selfie ). Sau: „de frica morții contagioase / un unchi n-a mai dat / pe la noi după ce mama/ i-a pregătit/ un pachet de costume / triate / pentru mărimea lui” (Garderoba tatălui). Și chiar poezia ce dă titlul volumului: „stai întins pe iarbă / și privești cerul cu ochii limpezi / ai adormi acolo / tolănit și fără gânduri / dar te temi / ți se face inima / mică / mică / îți dă târcoale o frică de moarte / că te-ar putea înghiți / pământul / pe când te trezești” ( Portret al artistului după moarte). Nota personală a poeziei lui Andrei Mocuța constă în juxtapunerea aparent firească a celor două orizonturi, al vieții și al morții, cu sugestii rare, însă deosebit de puternice, ale intruziunii neantului în structurile vieții, încât acesta e simțit ca implacabil Salvarea este căutată în detașarea obținută prin umor și ironie, în căldura dată de amintire și în iubirea care „țese” amintiri Și, deși este exprimată tristețea că poezia, cântecul, transmise în carte, pot fi „strigăte în pustiu”, actul însuși de scriere a cărții transmite încrederea într-un mesaj aere perennius
e l i S A b e tA b o G ăȚA n ggg
Cartea de poezie
Pornind de la definirea stării noastre în rapor t cu creația, poezia este cea care dăruiește marea liber tate, chemare întru spirit, emoție, idee, armonie și contradicție, totodată; poezia este centrul deschis la infinit al imaginației. În poet se petrece răz vrătirea armonioasă a ideilor, el adăpostește comoara lirică adunată migălos și îndelung, poetul este nucleul viu al propriului univers Este și cazul poetei și prozatoarei târgoviștene Carmen Georgeta Popescu, cunoscută atât pentru romanele sale cât și pentru volumele de versuri, cele care îi definesc personalitatea. Volumele de poezie Viața ca un joc, Editura ZIP, Eșafodul culorilor, Editura Singur, sau Amintiri din clepsidră, Editura Bibliotheca, sunt relevante în acest sens Membră a Uniunii Scriitorilor din România Filiala Pitești, Carmen Georgeta Popescu este o prezență constantă în lumea literară, autoare a unsprezece căr ți, cuprinsă în peste zece antologii prestigioase Este, de asemenea, câștigătoare a unor premii literare
Lectura volumelor de poezie mi-a prilejuit apropierea de teritoriul literar al autoarei, de discursul liric original, cristalizat în jurul necesității ei spirituale de a armoniza propriile trăiri cu luma exterioară. Alegerea celor trei volume de poezie nu a fost deloc întâmplătoare. Prin observarea atentă a poemelor, prin reperarea direcțiilor și contururilor acestora, a energiilor poetice degajate, am putut descoperi factorul comun care a contribuit la crearea unității acestora și anume, mișcarea ideilor și a tonalităților corelată cu o bună gestionare a limbajului în exprimarea relației dintre intenția mesajului și realizarea lirică a acestuia: „De -am mai avea vir tutea mugurilor calzi,/ făpturi ce -şi poar tă nuditatea sprenflorire,/ ce nu se tem de spini, nici de străini,/ nu emigrează dacă ramurile plâng/ şi nici nu cer, ţipând, cetăţenie altor copaci
Claviatura metaforelor
e v e lyn e c r o i to r U
ori depăr tatelor tulpini,/ dac-am avea culoarea legilor din stup/ ce -şi apără căminul de roire [ ] am scrie iar poeme-n Codul de iubire”(Mai lasă-mă să cred, în vol. Eșafodul culorilor)
Carmen Georgeta Popescu propune un conținut poetic fără limitări, în care eul domină și colorează expresia poetică, este omniprezent în discursul poetic, din el se naște unitatea expresiei, ansamblul de combinații semantice în care autoarea fixează claviatura metaforelor Verbul a privi devine prezentatorul subtil ori oglinda în care se răsfrânge realitatea poetei, realitate „topită în ultima silabă a râului” pregătită anume pentru „secunda când oceanul recunoaşte flacăra de argint ” . Fereastra este mar torul privirii tăcute „peste greu înțeleasa câmpie din amintiri”. Poeta este dornică să locuiască în spații de nelocuit –suprema utopie – frenezia cascadei lirice creând noi prospețimi versului și acordându-i harul unei înălțări perpetue
Dragostea este unul din acele sufluri care acoperă cele mai vaste spații, multiplică trăiri și senzații. Dragostea o poartă pe poetă pe aripă, o face să renască, o reînnoiește în profunzime: „Suntem somnambuli,/ ne iubim pe acoperişuri de gânduri,/ temători că luna se răstoarnă peste noi,/ uităm că timpul stă închis într- o chemare./Am să trezesc zorii/ să-i întreb unde le este casa ” (Eșafodul culorilor, Editura Singur, Am să trezesc zorii, p 17) Elementele primare – cele furnizate de senzație, de trăire, de visare se unesc în perspectiva globală a căutării ființei în așa fel încât universuri imaginare, arhitecturi interioare născute și orientate spre lume se recreează în spațiul propriei sensibilități Cosmogonii personale, prin coerența lor ser vesc drept cheie, parcurgerea lor oferind dez văluirea progresivă a sensurilor.
Structura, ritmul, repar tizarea armonioasă a acestor unități autonome de limbaj, configurația poemelor, toate corespund năzuinței profunde a poetei, efor tului eliberator. Refugiul, totuși nestatornic, al eului liric – contradicția – operează pe un dublu nivel, cel al experienței și cel al sentimentului Fragilitatea, disperarea, spaima, salvarea ființei, sunt teme poetice puternice, rod al ambelor paliere - experiență și senti-
ment; pentru a le aborda Carmen Georgeta Popescu coboară în străfundul propriei ființe, explorându-le, jocul interogării imaginației producând metamor fozarea lirică. Acest simbol dublu, răvășirea și armonia caracterizează climatul afectiv al poeziei Georgetei Carmen Popescu: suferința risipirii topită în bucuria reunirii.
Puterea unificatoare a expresiei lirice este un joc de multiple și complexe trimiteri cocepute fie ca semne (cuvinte) fie ca un ansamblu de semne (versuri, strofe, ecouri lexicale sau fonice, dez voltări retorice): „Pe cine jeleşti, iubire?/ Chiar dacă nu ştim că rămânem nebunii sechestraţi pe table de nişte diagonale,/ în toate cele patru direcţii dorim/ şi-n mii de feluri murim de dragul tău,/ vulturi cu anatema agăţată de aripi inutil.” (Amintiri din clepsidră, Editura Bibliotheca, 2016, De parcă noi, p 18) Materia utilizată este tocmai limbajul, lingvistica simbolului, cea care reunește analogic compunerea poetică, simbolul plastic reprezentând conținutul său referențial: „De mi-aţi lua voi tot,/ dar mi-aţi lăsa uimirea/ cu care printre clipe mă strecor,/ tot aş avea mai mult, căci amintirea/ se naște numai când sunt călător./ De m-aţi închide în afara lumii/ ce -şi macină destinele -n uitări,/ tot aş avea mai mult,/ căci fericirea mi- o simt în dor,/ mi- o simt în căutări” (Viața ca un joc, Editura ZIP, 2014, Tot aș avea mai mult, p 26)
Definirea mesajului poetic presupune determinarea efectelor emoționale și a efectelor de acumulare în memorie Din acest punct de vedere se simte și rămâne vibrația poemelor, senzația de autentic, de trăire acum și aici. În toate cele trei volume poezia Georgetei Carmen Popescu se prezintă ca un ansamblu complex în care toate elementele sunt, deopotrivă, semnificanți și semnificați; semnificanți, prin formă și distribuire funcțională, semnificați prin măsura în care se integrează unui nivel de expresie superior Afectul, inspirația sunt determinări ale conștiinței dar și ale științei transformării idealului în subtilitate poetică, ajutându-le reciproc să se desăvârșească - o transcendență capabilă să transfigureze adevăr și echilibru în limbaj poetic.
„O biat[ creatur[ pl[p]nd[ §i feroce“
i oA n A d i Aco n e S c U
Devotat poeticii sale afirmate în volumele deja publicate, Costică Ciocan scrie o car te tragică Citate într-un remarcabil interviu, trei versete ale Apoclipsei (10, 8-11) pot fi o inițiere în acest volum uimitor: “Iar glasul din cer, pe care -l auzisem, iarăși a vorbit cu mine, zicînd: Mergi de ia cartea deschisă din mîna îngerului (subl mea) care stă pe mare și pe pămînt. Și m-am dus la înger și i-am zis să-mi dea car tea Și mi-a răspuns: Ia- o și mănînc-o și se va amărî pîntecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea(subl.mea –I D ) Atunci am luat car tea din mîna îngerului și am mîncat- o; și era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mîncat-o, pîntecele meu s-a amărît.”
Efor tul creației , trăirile ar tistului din umbra actului creator, febrila naștere a limbajului poetic sunt tot atîtea teme ale nașterii poeziei . Lectura „este o formă de comunicare” ș i[ ] Uneori te conectezi atît de mult cu autorul și cu ceea ce a reușit să transmită, încît ajungi să citești despre propria-ți viață”, afirmă poetul care lasă cititorului cale liberă interpretării pe care o numește comunicare cu autorul, deși: “procesul creativ este diferit de la un autor la altul și adesea rămîne un mister și pentru el” Opera de ar tă poate fi deschisă prin aceea că valoarea ei se construiește și prin interpretarea celor care o contemplă Această judecată pleacă de la conceptul opera aper ta(preluarea titlului cunoscutei lucrări a lui Umber to Eco), care a lansat noi perspective receptării ar tei
Din conversația cu îngerul păzitor s-a închegat această car te tulburătoare cu titlul semnificativ Balansul creatorului între înger și demon, alcătuirea lumii de azi, decăzută și în continuă mișcare descendentă este, de fapt, dansul, ostenitoarea cursă între bine și rău Pe măsură ce conturul îngerului păzitor de pe umărul drept se estompează, se insinuează prezența agresivă a demonului de pe umărul stîng, În încercarea de îmblînzire eșuată, după o luptă sîngeroasă, îngerul păzitor care “a cîștigat lupta împotriva/ For țelor Răului./ Stă biruitor și mîndru, pe umărul drept,/privind sîngele scurs pe treptele scării de incendiu.” Rolurile se inversează - o stratagemă de evitare a atacurilor demonului. Îngerul se
arată a fi un fel de arhanghel cu sabie și brațe puternice: ” Am dezer tat , aruncînd o rugăciune spre cer /Învins, mă întorc cu fața spre tine./Învins caut în întuneric și sunt orbit de lumina/îngerului meu/care pregătește lovitura finală”. (Cîntec de îmblînzire). Demonul a activat căderea răului peste Lume, el, “cea mai nefericită creatură a Sa”(a lui Dumnezeu), recunoscut “cînd șarpe, cînd acuzator, cînd prăpastie, cînd necurat”. “Cine este omul? Răspunde -mi!?Și de ce mi-a fost dat să asist de pe umărul stîng/la agonia sa pe care Dorința o numește viață?” Răspunsul este unul sarcastic : ”o biată creatură plăpîndă și feroce”(Precizări biblice)
Substituirea naște tragedia din care răsar, ca niște cumplite stele incendiare, întrebări și enunțuri existențiale. O Apocalipsă: totul se prăbușește (”Omul este fur și tîlhar,/pe timp de zi,/pe timp de noapte / /Demonul zîmbește Prietene ți-au luat totul /Ți-au luat familia, dragostea, sănătatea, realizările profesionale/ ți-au pus cruce destinului, ți-au furat și apoi ți-au ucis/credința în Dumnezeu și în lume./Am crezut că știi/Am crezut că știi /Așa fac dintotdeauna.”). Adevărul poate ucide: “Avem o prăpastie în care aruncăm afară/oamenii de care nu mai avem nevoie./Dinamică evoluție, strigă demonul / /Turlele bisericilor s-au prăbușit,/iar clopotele au tăcut ruginite de nepăsare /Cîrja arhiereului s-a transformat în baionetă/și l-a for țat să pășească în abis / /Încă o piatră mă lovește în moalele capului / Vina este pe umerii tuturor celor care au tăcut /Zîmbește!/Nu mai au ce -ți lua /Voluntar le -ai dat viața împreună cu tăcerea/Ai băut pocalul pînă la fund /Socrate!Socrate!/ /Ai știut că vei muri, ai avut posibilitatea să te salvezi,/dar ai vrut să rămîi același om drept și integru./.../Demonul coboară de pe stîlpul de înaltă tensiune/și mă împinge în camera mor tuară./.../Fiara zîmbește./»Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău/în deșer t, / că nu va lăsa Domnul nepedepsit/pe cel ce ia în deșer t numele Lui «”(În amintirea celui care a plecat dintre noi) Viziuni macabre ale iadului contemporan, adevărul rostit pînă la exasperare, vocea demonului înlocuind- o pe cea a tăcututului înger păzitor, răsunînd de pe umărul stîng în tăcerea celui de pe umărul
drept, imagini teribile rezonînd cu tragedia, personaje conturate în culori violente în această mulțime a prăbușirilor: “acuzatorul public îmbracă roba roșie/ a cardinalului/și urcă la prezidiul Dreptății //Vreme de trei zile vîntul a suflat ucigaș, / a uscat Pămîntul, a secat lacurile/și a distrus orașele ”(Cealaltă putere) Justițiarul își strigă în pustiu adevărul, într-o lume în care adevărul este pedepsit: “ “Nu rîde de cel căzut/căci mîine ai putea să-i iei locul/Nu-l judeca pe cel căzut/căci judecățile oamenilor sunt strîmbe”(Cutia de gînduri). Demonul - omniprezent Îngerul păzitor - amuțit de durere În această babilonie în care dezordinea și nedreptatea se amestcă, pîlpîie speranța care și ea moare în lacrimi. Împrejurărilor tragice li se suprapune macabrul îndulcit cu fapte cotidiene Îngerul păzitor, neputincios în fața asaltului răului masiv, îl urmează totuși pe cel ce caută o cale a salvării: “Unde mergi? Mă întreabă Îngerul meu/ Spre un capăt de linie necunoscut ” (Plimbări după programul de lucru)“. Lumea întreagă a devenit/cuptorul încins al Babilonului.// Tînărul de ieri întinerește secundă cu secundă/cuprins de inocență și nevinovăție./Focul cuptorului îi aduce împreună /Tinere, ridică-te!/ Ai văzut?/ Nimic nu te poate doborî “(Constatări periodice) După coșmar, surpriza: în sfîrșit, întîlnirea cu îngerul Poetul se salvează din tragica viziune de peste noapte. Dansul, balansul între înger și demon se oprește Se mai poate spera în adevăr și dreptate: “ Team ținut în brațe întreaga noapte,/apoi ai dispărut./Mîinile și spatele ți s-au transformat în linii/ imaginare,/iar sufletul în unde de energie./Ești candela pe care o țin în palme/și cu care alung For țele Răului /Aud ciripitul păsărilor./S-a făcut dimineață./Sunt viu, nu?/Prietene? “ Volumul are semnificații mistice El demonstrează evoluția unui poet pe calea consacrării
Volume Neuma
Pe urmele Harului
Fiul Harului ” este noua car te semnată de poeta Any Drăgoianu, apărută de curând la Editura Neuma Nu este o car te de poezie așa cum ne -a obișnuit în ultimii ani, ci un surprinzător și remarcabil „debut editorial în acest gen dificil” în care autoarea „arată o deosebită dezinvoltură în conturarea replicilor și acțiunii, alege un subiect provocator și îl tratează cu naturalețe”, după cum a consemnat pe coper ta a patra distinsul dramaturg Horia Gârbea.
Piesa de teatru propusă de gorjeanca Any Drăgoianu vine ca o normalitate, ca o continuitate în opera autoarei care cuprinde peste 30 volume de poezie, proză scur tă, epigramă, literatură pentru copii, după ce în anul 2022 par ticipând la un impor tant Concurs de dramaturgie din Chișinău „Democrația prin teatru” cu piesa „Stop Corupției ” a fost apreciată cu o mențiune Premiu care cu siguranță a motivat- o și a stimulat- o să încerce și acest gen literar care îi vine mănușă de parcă asta ar fi scris dintotdeuna, demonstrând astfel, că dacă își propune, poate excela în orice gen literar. Multitudinea de premii naționale și internaționale obținute de -a lungul timpului confirmându-i pe deplin talentul
Împăr țită în paisprezece scene în care evoluează și sunt foar te bine conturate cele cinci personaje (Petru, instrusul, psihiatrul, asistenta și îngrijitorul), piesa de teatru îl are în rol pr incipal pe Petru, un politican corupt, care internat într-un spital de psihiatrie pentru a scăpa de un lung proces și apoi de pușcărie, se luptă cu propria conștiință încărcată de păcate care îl chinuiesc până la delir : „Am greșit mult, foar te mult Am rănit oameni, am complotat la eliminarea unora. Uite că a venit și rândul meu ” (pag 26)
Toate frământările sunt dezbătute în propoziții simple dar pline de profunzime, presărate cu citate biblice, cu un personaj imaginar angelic „intrusul”, care odată intrat în scenă îl sfătuiește ce să facă pentru a se elibera, lăsând cele pământești în urmă și luând calea binecuvântată a mântuirii. Arătând astfel că drumul de la păcat la mântuire, aparent imposibil, poate fi la fel de ușor ca simplul gest de a te apleca
să iei apă dintr-un iz vor și-apoi să sor bi, atunci când te lași ghidat de puterea harului coborât asupra celor aleși de Dumnezeu să-i scape din ghearele infernului Căci după cum harul este dat celor dispuși să-l primească, așa și Dumnezeu îi cheamă la El doar pe cei care vor să-L urmeze O apariție cu totul neașteptată într- o astfel de atmosferă încărcată de incer titudini, temeri și lupte interioare, este apariția, chiar dacă nu fizică, a poetului trecut și el pr in acel spital. Poeziile găsite de Petru în documentul unui laptop pr imit pentru a-l face să renunțe la greva foamei, îi crează stăr i de bine și meditație aducându-l mai aproape de divinitate: „în tot răul este un bine/ caută vesta de salvare/ ia colacul ăsta și rabdă valurile/ că nu te scufunzi/ cu Dumnezeu nimeni nu a pierdut ” (pag 24)
Având ca paravan chinul psihologic pr in care trece personajul pr incipal –Petru cel „sătul de bine” și „scâr bit de dezmățul în care a trăit ” , Any Drăgoianu, ea însăși atinsă de Harul Duhului Sfânt, după cum se poate obser va din scrierile ultimilor doi ani, inserează subtil un subiect sensibil – puterea divinității în viața unui om – menit să ne trezească și să ne amintească consecințele alegerilor noastre.
D eși scr ierea acestui gen literar este un procedeu complex care presupune abilitate, creativitate, fantezie, în cele 62 de pagini cât cupr inde car tea, Any Drăgoianu și-a dovedit pe deplin măiestr ia reușind să scrie o piesă care are toate atributele pentru a fi jucată pe scena mare a unui teatru, personajelele pe care eu le văd pr incipale, Petru și instrusul, având rolul de a scoate la iveală adevăruri fundamentale despre adevărata credință, prin replici simple, din care răzbat îngăduința și liberul albitru, amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze ” (Matei 16:24 )
Un subiec t palpitant, de ac tualitate, despre politică și toate implicațiile ei, care „prinde” cititorul, și cu siguranță va fi apreciat și de public atunci când piesa de teatru va fi pusă în scenă Pentru că am convingerea că acest fapt se va întâmpla atunci „când va fi scris să se împlinească”!
Dacă va continua să scr ie în acest trend ascendent, Any Drăgoianu are toate șansele ca într- o binecuvântată zi să fie menționată în lista personalităților remarcabile ale literaturii române, ceea ce, cu toată sinceritate și aprecierea, îi doresc
Poezia din cel mai recent volum al lui Adrian Alui Gheorghe, Nu-i mai așteptăm pe barbari, editura Tracus Arte, 2024, se remarcă atât prin complexitate, cât și printr-o inteligentă orchestrare a tonului confesiunii, astfel încât ai impresia că se trece de la o gravitate wagneriană a sentinței lirice din prima par te (Îngroparea căr ții), la un ritm mozar tian, nu lipsit de gravitate, la rândul său, din celelalte două părți de mijloc, pentru ca, la final, în par tea a patra, constituită dintr-un singur poem (Muntele), să se ajungă la o armonie desăvârșită, de tonuri și semitonuri, beethoviană, ca un urcuș către Parnas Impresia de muzică este cu atât mai clară cu cât, în mod insistent, dincolo de ritmul interior al frazelor, autorul repetă, sacadat, cuvinte și sintagme, ca o spirală sonoră, dar nu cu efect gratuit. În spatele oricăror edificii lexicale cu valoare stilistică, se întrevăd o amărăciune specială, neliniște și sensibilitate, deseori, fracturate de lehamite sau îngrijorare. Iată cum alunecă, vertiginos, cuvintele în poezie, cu forță, intempestiv, grav, doar așa realizezi cât de percutant este limbajul poetic: să-l huidui puțin/ să-l alung cu bețe/ să-i sparg ochelarii/ să-l văd cum se gudură în fața mea etc. (Bătrânul din parc) Impresia ritmică se păstrează și când intenția este satirică: de asta e bine, profilactic,/ să ne spălăm mâinile/ să ne spălăm sângele/ să ne spălăm creierele/ să spălăm apa (Profilaxie) Conjunctivul cu valoare imperativă, repetat în buclă, imprimă textelor poetice febrilitate, dar și un soi de anxietate nelămurită, ca un pericol iminent, dar nu foarte cert, cu atât mai mult cu cât enunțurile sunt aser tive, sugerând o aplatizare a sentimentelor: Să uităm încet și sigur / Să facem un plan de uitat în comun / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile./ Săi îngropăm pe cei care le-au citit (Îngroparea căr ții). Se întâmplă câteodată ca și imperfectul, timpul lirismului melancolic, să devină virulent, aler t, ca o trâmbiță a Apocalipsei: vedeam în ochii lor albina sufocată de miere/ vedeam în ochii lor gâtul taurului înjunghiat/ vedeam apa neagră (Un fel de geamăt, un fel de țipăt) O istorie inedită este prezentată într-un poem care pare un
bocet într-o tragedie antică, ca o suită de incantații care contabilizează hora vieții și mor ții (introduse, obsedant, prin sintagma mulți oameni), cel mai muzical dintre toate poemele primei păr ți: Într- o limbă uitată. Uneori, ritmul surd care însoțește amărăciunea confesiunii este dat de alternanță: multe lucruri sunt doar dansate/ altele nu vor fi spuse niciodată (Mușcătura de măr). Or, acesta este un procedeu subtil, care transformă întreg volumul, chiar despăr țit cum este în patru părți, într-un basorelief În fundal, planul adică, îl reprezintă barbarii sau lumea, în sensul trivialității existenței care se desfășoară abulic, în puhoiul mersului ei pe orizontală. De aici, sentințele rostite cu luciditate (aparent) resemnată: această lume nu mai poate fi reformată; trăim într- o lume în curs de relativizare; prezentul flămând se aruncă asupra trecutului/ ca pe o pradă, curge memoria prin toate rănile Nici nu are impor tanță faptul că se pot recunoaște cu ușurință tarele lumii în care trăim; ideologii vindicative, coercitive, cancel culture, neomarxism și câte și mai câte Ceea ce este impor tant e faptul că lumea curge, inevitabil, în același sens, ca o apă a mor ții, dar care nu trebuie să fie și a uitării De aceea, în relief, se remarcă liniile fine ale por tretului poetului/ ale poeziei Poetul este dator să prezinte ceea ce nu poate fi spus fără echivoc, numai el e capabil de subtilitatea obser vării nuanțate pe care o trasează ba ludic ([ ] poeții, mai ales, se întâlnesc cu oamenii stranii/ despre care află scriind că există!) – La înflorirea turmalinei –, ba fals sapiențial, tot dintr-o nevoie de joc (viața laolaltă cu poezia/ e o modalitate practică de a nu ști pe ce lume te afli/ nu, nu e vorba de nicio șmecherie,/ deși tocmai când vă spuneam aceste lucruri/ un iepure de lacrimi a sărit dintre pleoape. (Viața laolaltă cu poezia) Vocea poetului (care e ca un străin printre barbari, de aceea își trece în anonimat, uneori, identitatea) scoate în evidență absurdul: Suntem par te din comunitatea vir tuală universală/ viața noastră este virtualitatea supremă/ ne alimentăm de la energiile increate/ am pășit pe planeta internet ca primul om pe Lună/ cu pași nesiguri (Comunitatea vir tuală) Alteori, cu sarcasm,
trage un semnal de alarmă cu privire la noul Babel, la limbajul tern, ideologizat: noi suntem lumea nouă/ care se trage din vechea lume sapiens/ noi suntem noul popor/ ce se naște din narcoza nopții universale (Îngroparea cărții) Bine, acum dacă tot am pomenit de basorelief, chiar și poetul face par te din lumea de care desprinde, poată corvoada condiției umane, damnate, cumva, să repete erori, chiar dacă azi ne confruntăm cu alienarea dată de spațiul virtual: Ne vir tualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte / Vir tualizării îi urmează ficționalizarea / Ne naștem gata povești / În buna regulă a lumii noastre,/ toate poveștile sunt cu final nefericit (Nu-i mai așteptăm pe barbari). În același timp, poezia rămâne semn al trezviei, cum se spune în limbaj duhovnicesc: Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia,/ s- ar transforma radical./ Când m-am întâlnit cu poezia eu însumi eram orb/ și apoi am văzut. Mai jos, discursul poetic, dinamic, spasmodic, vede umanitatea din perspectiva trăirii poetice, chiar neconștientizate Ce definiție carnală, autentică a umanului, ce fior barbar (în sensul autenticității trăirii!) Iată: fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne,/ în minte și în perii capului/ în rărunchi și în ochi, în unghii/ și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi,/ în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți,/ în somn și în occiput, în ventricul și în auricul,/ în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca,/ în ura/ pentru cel de alături și în dragostea pentru cel/ de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în/ tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă/ și în oul piciorului, în sânge și în salivă,/ în sângele celui de alături/ și în neputința celui care ne locuiește etc. (Viața laolaltă cu poezia)
Poate cu o altă ocazie, mă voi opri și asupra celorlalte păr ți ale volumului, mai tihnite ca tonalitate, evidențiind un soi de duioșie asupra umanității, cu ironie terapeu tică. În orice caz, car tea lui Adrian Alui Gheorghe, în ansamblu, cu polifonia de voci și cu profunzimea viziunii ar tistice, se cere citită, dar, mai ales recitită, cu ochii larg închiși, pentru o dezmeticire de durată
Literatura lumii
Giuliano Ladolfi
Jurnalul Didonei
Poem inspirat de povestea tragică de iubire a Didonei, regina Car taginei, pentru Enea, eroul troian, povestită de Virgiliu în Eneida, alcătuit din 24 de cânturi.
traducere de S o n i A e lv i r e A n U
13 [Dar regina – cine-ar putea înșela o îndrăgostită? –simți dinainte viclenia și imediat înțelese ce urma să se-ntâmple fiindcă-ndrăgostiții se tem chiar de-adevăr]
Cu durere-am săpat în mine-un impuls irezistibil căutând darul
unui alt vis
Când va veni a iernii goliciune să sece măduva dorințelor?
Înmormântarea primei frumuseți găsi într-un pământ promis cumpătare la orice disperare.
Atâtea chipuri îmi curgeau pe cale atingându-mi gândul.
Apoi ai venit și duios m-am lăsat dusă de iluzii, de noi primăveri
și tainele intime zăceau sugrumate.
Și neliniștea inima-mi istovește, dacă mă gândesc la dragostea disperată ascunsă-n liniștea unei stele
Când raza ta mă fulgeră, dispar într-o imensă lumină
Acum nu trăiesc fără Cuvântul, ochii-ți pândesc și mă tem nebunește de gheața privirii tale
Aș vrea să-ți sfâșii inima să aflu adevărul și neliniștea s-o distrug, dar tu în mine pășești... Poate că trăiesc în răvășitorul par fum al viselor tale: aș vrea aievea să le prind, să le țin în inimă până încolțesc și să înghit licoarea păcii topind sufletele-n Infinit!
14. [Atunci chiar vrei să mă părăsești? Pentru lacrimi, dreptul meu ( ) iubirea noastră, nunta-apropiată, dacă mă prețuiești, dacă te-am primit cu puțină duioșie, ai milă de casa asta în ruină, te rog, dacă încă mai pot să te rog, răzgândește-te!]
În tine am îndurat din nou toate anotimpurile vieții În tine m-am născut încă o dată
când îmi luminai drumul și neîndoielnic din tine trăiam. M-ai fermecat
fiindcă în mine a înflorit din nou inefabila fuziune mistică a primelor sentimente extatice M-ai înlănțuit cu chipul lui Siheu să învii suspinele impalpabile ale tinereții mele ce tânjea în adâncul dorințelor mele. Din vâr ful stâncii respiram aurul serii ce-mi gătea inima și la atingerea mâinii tale mă topeam deja în Etern.
15 [Dacă un copil, cel puțin un copil aș fi avut de la tine înainte să fugi, dacă aș vedea în camera mea jucându-se un mic Enea cu chipul tău, nu m-aș simți complet distrusă și părăsită ]
Am obosit să urmăresc visele unor vieți noi în dosul chipului tău; am obosit să invoc iubirea doar ca să-mi umplu singurătățile. Cu teamă îți privesc surâsul, cu bucurie mă desfăt de clipa de tandrețe cu iluzia că le sculptez cu durere în mine
Această privire, ce necruțător mi-a dezvelit fragilitatea, e moartea Și nu pot decât să caut calde imagini să-mi potolesc seceta din inimă Nu mai am puterea să mă joc cu visurile: m-a învins viața, tragica luptă cu acele tenebre care nu mă hrănesc decât cu lacrimi.
16 [Sclavii o întâmpină, o duc leșinată pe talamusul din marmură și o aștern pe perne ]
Și pleci lăsându-mi numai lacrimile să-mi purifice singurătatea
Și-am încercat în zadar să-ți simt
îmbrățișarea și sărutul s-alin, teroarea viitoarei părăsiri, îmbătându-mă o clipă de tine
Poate deja când cuvintele de iubire depășiseră porțile inimii am devenit oglinda durerii eterne.
Astă lungă noapte de viață nu va reuși să sece vreodată izvorul lacrimilor
Sunt îngrozită sub lanțurile pe care-un crud destin mi le-a făurit în jurul capului. Simt sfâșiată în mine viața universală Nu va face decât preludiu unui cortegiu de nuntă senină o dulce-acoladă cu moartea
17 [Dragoste ticăloasă, l a ce fapte nu constrângi inima muritorilor?]
Enea, Enea, unde-i surâsul tău al cărui par fum mă arunca în norul unui vis? Unde-i duioșia pe care-n mâini o țineam? Inima nu-mi mai stă-n loc la vocea ta Acel sunet avea gustul minunat al unui cer magic și-a unei mări nesfârșite Bărbat, mă alintai cu-nfiorarea unui zeu. Dar erai mai mare ca marea și cerul: erai sufletul meu, unde-am devenit zeiță atotputernică. O viață de poveste-am semănat în vânt, nostalgică umbră pe-al tău trup, nu mă mai scald în albastrul pe care cerul de pe buzele tale pe mine-l vărsa. Și respiram roșul asfințitului ca o blândă-nghițitură de pace, veselă speranță de dulci furii
Dar tu nu cunoșteai Cuvântul pe care mi-l cânta marea și-mi atingea inima cu mister acea taină. Mi-ai smuls vlaga vieții: nu mai am loc unde să-mi reazem capul unde să îmi odihnesc plânsul.
Traduceri
KARÁCSONYI ZSOLT, NU SUNT AICI
(fragment)
prezentare și traducere de G e o r G e v o lc e A n o v
4.
Am numărat vapoarele Spuse Bătrânul
K arácsonyi Zsolt s-a născut la Arad în anul 1977. Este redactorulșef al revistei literare clujene Helikon Autor de poezie, proză, eseistică, laureat al Premiului József Attila, K arácsonyi Zsolt este cunoscut și cititor ilor români grație volumului Faust pe mări, publicat în limba română la Editura Tracus Ar te în anul 2020. Cel mai recent roman al său, Belső tízezer (Cei zece mii de lăuntrici), care va apărea în limba română cu ti-tlul Nu sunt aici, este un exper iment narativ par țial proustian și par țial joycean, o elegie închinată senec tuții, vârstei a treia, seniorilor Fluxul conștiinței, mitologia egipteană, greacă și sumer iană, alter narea pasajelor descr iptive cu cele speculative, notația minuțioasă a detaliilor cotidiene și realismul magic se combină într- o subtilă poveste închinată arhetipalului personaj fără nume: Bătrânul
Î i aruncaseră o ilustrată peste gard. Zăcea de mai multe zile l a c a p ăt u l Po te c i i Va l u r i , l i to ra l, u n ce r a l b a s t r u ș i , î n z a re, u n vapor. Poate, o corabie, dar nu reușesc să-i disting clar contururile, mă lasă și vederea, cred că-i o velă albă, dar pânza asta albă parcă-parcă îmi aduce aminte de ceva: stăteam și așteptam corabia, dacă în vâr ful catargului flutură un pavilion alb, înseamn ă c ă a s c ă p at c u b i n e, d a c ă - i u n u l ro ș u, î n s e a m n ă c ă l - a m pierdut pentru totdeauna
M-am pierdut pe mine însumi și, odată cu mine, și pe el, de c a re n u - m i m a i a d u c a m i nte Î i s i mt m i re a s m a , at i n g e re a , a ccentul pe care i-l recunoșteam în orice îmbulzeală din oraș sau în larma bătăliei, în trecătoare, unde se părea că nu mai avem cale de scăpare, iar eu i-am dat platoșa mea, el e mai impor tant decât mine, el trebuie să rămână în viață. Bolovanii prăvăliți din t ă r i i , s c u t u r i l e t u r t i te a u ră m a s î n u r m ă , a m s c ă p at te fe r i , a m scăpat cu toții și ne -am trezit pe țărmul stâncos. Platoșa mea era printre stânci, dar nu-mi dau seama dacă cel care a scăpat a fost el sau eu, dacă cineva i-a smuls platoșa sau el a aruncat- o când a î n ce p u t s ă î n o ate s p re i nte r i o r, s p re co ra b i a a n co rat ă h ăt î n l a rg ș i n u a m p u t u t d i s t i n g e c u l o a re a p av i l i o n u l u i a r b o rat î n vâr ful catargului, deși pe vremea aia aveam cea mai bună vedere dintre toți
R e i e s e, a ș a d a r, c ă p e at u n c i î n c ă ex i s t a i d e e a d e c u to ț i i , poate că nici n-aș fi putut socoti câți suntem, dar eram suficienți încât să nu începem să ne numărăm unii pe ceilalți, încă eram popor, seminție, mulțime
Câtă vreme suntem destui, nu trebuie să socotim dacă nu cumva suntem prea puțini: nici nu merită Nu merită nici atunci când ești absolut singur pe malul mării și ți se pare că se apropie o n avă , e ve nt u a l o co ra b i e s a u u n va p o r, s a u p o ate c ă i e s e l a suprafață un submar in atomic și, dintr-un motiv de neînțeles, c i n e va î n ce p e s ă fl u t u re u n s te a g d e a s u p ra s u b m a r i n u l u i ș i
degeaba îl tot flutură, căci nu i se poate distinge culoarea, de a p ro p i at n u s e m a i p o ate a p ro p i a , s u nt b a n c u r i p e c a re l e semnalează și radarul, poate că, totuși, e o corabie, dar nu are o b a rc ă c u c a re e c h i p a j u l s ă p o at ă a j u n g e l a m a l. N u p o t p o r n i către navă, pentru că încă-s prea tânăr sau, poate, deja ex trem de bătrân încă de pe atunci, nu pot stabili acest lucru.
D o a r at ât : s o a re l e d o g o re ș te î n d ra c i ș i a s t a - i o a m i nt i re permanentă, de neuitat, deoarece, ori de câte ori iese la suprafață vreo amintire, soarele dogorește în draci Bănuiesc că tot de la Apollo mi se trage și asta, de la intrigile lui profetice, pentru că tot ce -i amintire nu-i decât o profeție nedezlegată anterior, ba mai mult, de când îmi storc creierii, încep să suspec tez faptul că fiecare amintire e, totodată, și o profeție Se prea poate întâmpla ca de o bună bucată de vreme să-mi amintesc numai și numai d e v i i to r, d e o a re ce t re c u t u l a d i s p ă r u t c u to t u l î n ce aț ă , d i n marea asta cețoasă nu mai pot pescui nici măcar niște siluete, gusturi, accente. Când mă gândesc la marea asta pâcloasă, mă c u p r i n d e b ă n u i a l a c ă , at u n c i c â n d l i n i ș te a s - a l ă s at f ă ră ve s te p e s te o ș t i re ș i , d i n c a u ze c u to t u l i n ex p l i c a b i l e, a m ră z b i t d i n trecătoare, nu ne -am trezit pe malul mării, ci pe creasta stâncoasă a unui lanț muntos și, de bucurie, ne -am apucat să urlăm din toți rărunchii Asta și pentru ca să-i înspăimântăm sau să-i c h e m ă m l a n o i p e d u ș m a n i , p e i n a m i c i i î nvă l u i ț i d e t ă ce re ș i ceață, să punem capăt războiului sau fie și numa
a cum se cuvine, să ne putem îngropa mor ții, să aducem jer tfe, să expediem ilustratele, să se știe că da, trăim, am supraviețuit, am învins, vă facem semne de pe creasta stâncoasă Odată și odată o să primiți ilustratele, noi ne -am întors de mult acasă sau poate c ă n i s - a p i e rd u t d e to t u r m a , c u d o u ă ze c i d e a n i î n a i nte d e război sau după, fiindcă întotdeauna există un război înaintea căruia sau după care poți dispărea fără urmă
După ce o zbughiserăm din strâmtoare, am rămas deasupra mării de ceață, pe creasta stâncoasă, ne -am venit în fire, ne -am privit tăcuți, cineva s-a apucat, totuși, să numere în surdină, dar n-a ter minat numărătoarea. Nu putea să-i numere pe toți sau
Nr. 7-8 (81-82) | 2024
Traduceri
www.revistaneuma.ro
cineva l-a redus la tăcere, termină odată, și așa nu-i cunoști pe toți, și așa nu te poți bucura după nume de fiecare în par te, de a l t fe l, n u ș t i i n u m e l e fi e c ă r u i a Am s o s i t m u l ț i , d e p r i n m u l te locuri, și tot ce știam era că trebuie să pornim, pentru că în satul învecinat, în orașul învecinat sau pe malul opus al mării cineva murise ori urma să fie omorât, doar pe frate -său îl răniseră de m o a r te, î l t ăvă l i s e ră p r i n p ra f, s o ț i a ș i fi i c a î i f u s e s e ră ră p i te ș i sacrificate, și din cauza asta am pornit mulți la număr, proveniți din multe locuri, să-i dăm de capăt, să ducem lucrurile la bun sfârșit.
Câ n d s - a te r m i n at to t u l, l a s f â r ș i t, c â n d s t ă m p e c re a s t a stâncoasă, ne dăm seama că luni de zile sau ani de zile nici nu ne -am cunoscut cu toții după nume, pentru că-i așa de mare n u m ă r u l ce l o r m o r ț i ș i , d e - at u n c i î n co a ce, î n c ă - i a ș a d e m a re numărul celor vii, încât ar fi imposibil să înșirui numele mor ților și viilor, deși creasta asta stâncoasă e suficient de largă. Pesemne că i-am putea enumera pe toți, iar după dăltuirea lor am putea găsi, dintre noi, pe unul care lângă nume ar putea ciopli și câte un leu sau câte un grifon din piatră. Să vadă toată lumea, să vadă o r i c i n e ră s a re d i n ce aț ă î n a i nte a n o a s t ră s a u d u p ă n o i c ă a m trecut pe aici și nu i-am dat uitării pe cei ce n-au răzbit până aici.
Am trecut pe -aici, n-am fost călători, turiști, nici războinici și, totuși, împreună am ajuns aici și am înfăptuit ce ne -a cerut patr ia, am fost mai mulți, poate chiar vreo trei sute, însă unul dintre noi a început să cânte o melodie străveche despre unii c a re, d e m u l t – p o ate c h i a r n o i e ra m a ce i a – a u u rc at p e u n munte semeț și au privit spre cer.
Era un imens cer înstelat, nu o lume pârjolită de soare, unde ne putem bizui doar pe profeții, fiindcă în realitate, pe creasta stâncoasă, ne este din ce în ce mai greu să rămânem, ceața ne î nvă l u i e î n ce t i ș o r, s t â n c i l e a co p e r i te d e a b u r i d e v i n to t m a i alunecoase, dintre cei neatenți, mor ți de oboseală, câțiva s-au și prăbușit în hău. Li se aude țipătul ascuțit sau urletul sfâșietor, dar ne aflăm la o înălțime atât de mare și prăpastia ce se cască nevăzută dinaintea noastră este atât de adâncă, încât după un timp sunetul se stinge și nu se aude nici trosnetul sau bufnetul oaselor, curenții ascendenți domoli nu poar tă spre noi z vonul înfundat al izbiturii, ci doar ceața tot mai înaltă
De -acum ne -am și putea număra unii pe alții, am rămas atât de puțini, îi știm și după nume pe cei din proximitatea noastră, ne dăm seama după cicatrici în ce bătălie, în ce beție matinală au fost împreună cu noi ceilalți, ceilalți, care, de - o vreme, ne sunt atât de apropiați, alături la bine și la rău, încât am putea fi chiar n o i î n ș i n e Î ș i d a u s e a m a d i nt r- u n s i n g u r c ro n c ă n i t, d i nt r- o singură mișcare neterminată la ce ne gândim, ce ne -a trezit în toiul nopții, ce amintiri ni se freacă de ridurile de pe frunte, ce evenimente viitoare ne mocnesc pe retină, în timp ce soarele d o g o re ș te î n d ra c i , s o a re l e, a ce s t s o a re a r z ăto r, a l e c ă r u i ra ze d i s t r u g ăto a re, p â n ă l a u l t i m a , î m i a m i nte s c, n e a m i nte s c d e săgețile pestilențiale ale lui Apollo
Totul a început cu profeția și cu Apollo, atunci am lăsat în urmă insula ce se scufunda încetișor în mare Nu contează dacă insula aia se numea cu adevărat Atlantida, ci doar faptul că am pornit la bordul corăbiilor negre, cărora cei optimiști le ziceau brune, ca să ajungem la locul faptei, aproape de Oraș Cu vânt de la pupa, atât de iute, încât la crăpatul zorilor am recunoscut de l a d i s t a nț ă m a i e s t u o a s a s t at u i e a l u i Ap o l l o d e l â n g ă te m p l u l închinat lui Apollo era tânăr de tot, abia îi mijeau tuleiele, dar curbura arcului său auriu ne părea încă de atunci orbitoare, iar noi am ajuns la țărm și dinspre Oraș nu s-a apropiat nimeni. Am
amuțit și noi, se mai auzeau doar vâslele corăbiilor îndepăr tate, ce se apropiau încetișor, doar fluturarea velelor și crâmpeiele de înjurături slobozite în timpul ancorării O zi întreagă ne -a învăluit tăcerea asta, doar dinspre osp
l
n
i clefăitul lor gurmand Acolo, sus, ei aveau poftă de mâncare, dar noi n-aveam, căci ne -am înălțat cor turile tăcuți și cei care nu mai ave a u o a l t ă t re a b ă a u î n ce p u
oamenii, unul câte unul sau în linii mari Cine ar mai putea spune câți eram, dar mai bine de cinci sute de corăbii se înghesuiau în golful care la început încă părea larg, iar de -aici oricine putea conchide că eram în număr de cel puțin zece mii sau, dacă nu, nu cu mult mai puțini.
I l l m a r i n n e n ș i - a p ro c u rat d e u n d e va o p i u n e z
ș i
p r i n s ilustrata de o grindă a prispei. Nu l-a întrebat pe Bătrân ce are de gând cu ilustrata care înfățișa o plajă. O plajă complet pustie, cu o mare complet pustie, deasupra valurilor nu tresălta o corabie, nici vreun vapor sau vreun submarin, doar din felul cum cădea lumina, din absența aproape totală a umbrelor dintre valuri se p u te a d e d u ce c ă fo to gra fi a a fo s t f ă c u t ă l a a m i a z ă , s o a re l e d o g o re a î n d ra c i , i a r p e m a l : n i m e n i , d o a r ce l ce a f ă c u t fo tografia, poate, de plic tiseală, poate ajuns pe culmile disperării, că zadarnic stă la pândă de ceasuri întregi, nu poate imor taliza pe nimeni și nimic, nu tu un pescăruș, nu tu un nor, doar marea și țărmul.
Bătrânului nu-i place să se bărbierească, dar o face zilnic cu meticulozitate. Înșurubă capătul aparatului de ras de mâner, fixă s t râ n s l a m a ș i s e a p u c ă d e ra s B i n e c ă n u a re o o g l i n d ă d e perete, ditamai oglinda ar fi o exagerare, îi e suficientă acest ciob d e o g l i n d ă . O fi ră m a s a i c i d e p e v re m e a u n u i vo t l a o g l i n d ă ,
c â n d d e t a l i i l e î n c ă e ra u i m p o r t a nte, c â n d o g l i n d a e ra î n c ă întreagă, doar firicelele crăpăturilor îi traversau amalgamul de cositor. D e ele, de firele crăpătur ilor au început să se lipească într- o bună zi toate celea, de -acolo a început să se scurgă totul în neantul din spatele oglinzii. Care tot? Care toți?
M a i d e m u l t, î n a i nte d e z ă n g ă n i t u l c i o b u r i l o r ș i p r i ve l i ș te a pădurii ciumpăvite de fur tună ce se întindea la picioarele sale, u i t a d e s i n e c â n d s t u d i a c ră p ăt u r i l e. Ca ș i c u m p e s u p ra f aț a o g l i n z i i s a u, c i n e ș t i e, u n d e va î n a d â n c u l e i a r fi ș e r p u i t râ u r i , fl u v i i , u n e o r i i s e p ă re a c ă ve d e c âte o c a s c a d ă î m p re u n ă c u peștii ce doreau să înainteze în amonte, cât mai sus, tot mai sus.
Chiar și când se întorcea cu spatele la oglindă, vedea fluviul c u rg â n d l a va l e p e l â n g ă p e s c a r i , m a l u r i , o ra ș e, p â n ă c â n d –uneori îi simțea gustul sub limbă – apa devenea tot mai sărată, i a r e l î n a i nt a p r i n e a c u t r u p u l to t m a i s u p l u, to t m a i a e ro d inamic, până când se domolea șuvoiul și locul îi era luat de un curent până atunci necunoscut lui.
D a , a ș a e, a ș a e, a r fi p u t u t s p u n e e l d a c ă l i m b a n u i - a r împietrit în gură asemenea unui vâr f de suliță rozaliu, făcându-l să scoată doar un fel de fluierat, de chiot ascuțit atunci când l-a i z b i t î n co a s te p r i m a o a ră c u re nt u l m a i a d â n c ce i s - a a răt at dinaintea lui
E m a re a , a r fi s p u s e l d a c ă n u l - a r fi i z b i t, d e o d at ă , g u s t u l sărat și curentul. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât i s-a oprit ră s u fl a re a , a b i a a m a i av u t t i m p a e r u l c a p t i v s ă - i ț â ș n e a s c ă l a suprafață, deși odinioară, de pe marginea piscinei, demonstra și el cu plonjoane spec taculoase că e cineva. Pe atunci încă știa că și el e cineva, o ființă delimitabilă și denumibilă Da, sunt o ființă și știu asta și aici și-acum, îi spuse oglinzii sau suprafeței vă l u r i te a a p e i , a p ro a p e c ă - i to t u n a , a m p u te a c re d e, i a r
I llmarinnen poate că și credea asta în timp ce se uita la Bătrânul cu spatele întors la oglindă
Ar putea fi și totuna, doar că nu-i deloc simplă luarea unei decizii: dincolo de faptul că suntem sau nu oameni, există o clipă c â n d n u m a i s u nte m d e - a c u m n i c i fi i nțe M i ș c a re a i nv i t ă l a mișcare, vederea ne îndeamnă la vedere, avem apa sărată sub limbă, iar noi ne menținem echilibrul făcând pluta cu mișcăr i a p ro a p e i m p e rce p t i b i l e s a u, ț â ș n i n d d e a s u p ra a p e i , s co ate m pieptul înainte, să ne pătrundă și mai mult aer în corpul pe care deja uităm să-l mai numim corp Î i percepem mult mai precis, m u l t m a i ex a c t d e c ât o r i c â n d, co nt u r u l, l i m i te l e, a b i l i t ăț i l e a s c u n s e î nt r- î n s u l, d o a r p e n o i î n ș i n e n u n e m a i p e rce p e m î n interiorul conturului și în interiorul lumii ex terioare percepute cu maximă acuratețe
Ceva ne -a absorbit definitiv sau, poate, că noi înșine ne -am scurs încetișor, de la un an altul, cine știe, prin meandrele unui fluviu sau ale unui râu situat în crăpăturile unei oglinzi, în locul u n d e n e a fl ă m a c u m , u n d e ex i s t ă d o a r g u s t ș i m u ș c ăt u ră , ș i ceilalți, ceilalți pe care nu-i mâncăm și ceilalți pe care -i mâncăm, și suprafața la care putem țâșni oricând de dedesubt, deasupra suprafeței mișcătoare, unde freamătă doar făpturi înaripate, de unde doar făpturile înaripate plonjează dedesubtul suprafeței, și dinții lipsiți de făpturi, dinții lipsiți de făpturi.
Toată lumea se ține la distanță de dinții fără de făpturi, unii bănuiesc că pe dinții ăștia fără de făpturi obișnuiesc să-i az vârle în apă cei cu înotătoare înguste. Viețuitoarele experimentate de sub suprafața apei simt apropierea dinților, pentru că, înainte de clănțănitul dinților, la suprafață plutesc niște umbre gigantice, uneori umbrele sunt însoțite și de un fel de mârâit profund, de sus, straturile superioare de sub nivelul apei sunt învolburate d e n i ș te p l aț i s o l i z i , n e î n s u fl e ț i ț i , ce s e m i ș c ă r i t m i c, î nt r- o succesiune rapidă. Apoi, dinții fără de făptură păcănesc, pătrund sub piele și nu mai există scăpare Dacă vine unul cu dinți mulți, d e d o u ă o r i m a i m a re d e c ât t i n e, n u - s p ro b l e m e, u n ex p e r imentat de unul singur sau împreună cu doi-trei îl aranjează cu siguranță, dar din calea dinților fără de făpturi nu există scăpare Dinții fără de făpturi sunt unicul punc t dogoritor, ce tinde spre i nte r i o r a l re f u gi u l u i f ă ră d e re f u gi u, c a re te s i l e ș te s ă ră m â i nemișcat
Este singurul punc t unde cel ce a ajuns cândva într-un fluviu ș i ce l ce a a j u n s s u b n i ve l u l a p e i , a ce s te d o u ă fi i nțe co n comitente simt sau gândesc același lucru: un singur punc t a mai rămas din el, un punc t dogoritor, pe care nu are cum să-l cerceteze, deoarece acest punc t se află în vâr ful ascuțit al dinților fără de făptură, unde delfinul și omul, care, între timp, de mult sunt unul și același, tot apucă să simtă vreme de - o clipită cine au fost și cine vor fi
Până atunci, harponul a pătruns în adâncul corpului, exac t l â n g ă î n o t ăto a re a s t â n g ă , i a r o m u l va î n ce rc a d o a r t a rd i v, deznădăjduit și fără rost, să-i transmită delfinului riscurile harpon u l u i , d e l fi n u l u i c a re s e z vâ rco l e ș te co nv u l s i v, î n ce a rc ă s ă s e elibereze cumva, deoarece harponul, cu tot ce presupune el, îl împresoară, îl leagă de un singur punc t, de punc tul încă aflat în mișcare sub nivelul apei De -a pururi, dacă delfinul ar cunoaște acest cuvânt, iar omul și l-ar mai putea aminti.
Cine -i omul acesta, și-ar putea spune delfinul dacă ar mai putea gândi asta, dar tot ce a fost el se destramă bucăți-bucăți în interiorul umbrei de sus, în timp ce umbra se îndepăr tează înot, ajunge la mal Dacă peste câteva ore cineva se apucă să
s c r u te ze m a re a , n u m a i ve d e n i c i h a r p o n u l, n i c i d e l fi n u l, n i c i barca, ci doar malul și marea. Pe mal nu se clintește nici măcar
un fir de nisip, până și marea e nemișcată, în măsura în care o mare poate fi nemișcată
Ce sărbătoare e? Î ntrebă Bătrânul Faptul că pot ședea aici, că încă mai pot ședea cât de cât și, dacă vreau, pot și umbla, asta să fie Sărbătoarea? Pot porni până la G ard și pe urmă înapoi, tocmai până la casă Pot privi cerul, pot privi masa din Umbrar Î i pot privi pe turiștii care mă privesc pe mine de dincolo de G ard, fiindcă am devenit Cineva, ăsta-i cuvântul folosit de către ghid Uitați-vă bine la el, el este Bătrânul de care a auzit toată lumea, despre care vorbește toată lumea, da, el e Bătrânul, dincolo de Gard. Priviți cu atenție peisajul, n- o să-l uitați niciodată, am adus aici tot grupul ca să-l puteți vedea p e B ăt râ n , c a re ș a d e î n d o s u l G a rd u l u i , s e p l i
o d e Gard, scrie, citește, mănâncă, uneori poar tă și câte o conversație. Da, e destul de scump la vorbă cu prietenul sau colocatarul său, n i c i n o i n - a m p u t u t l ă m u r i a ce s t a s p e c t, va s ă z i c ă
ă c u celălalt, care -i acolo, da, pe prispă, are ocupația de fierar, da, și... Da, a sosit din nordul îndepăr tat, poate că numai și numai ca
să-l poată vedea pe Bătrân și, pof tim, a rămas locului, locuiește în aceeași casă cu Bătrânul Nu, nu putem trece dincolo de Gard, a ce l a - i u n te r i to r i u i nte r z i s p r i v i to r i l o r N u î nțe l e g e ț i ? Pu te ț i ve d e a u n B ăt râ n î n d o s u l G a rd u l u i , c h i a r a c u m , c â n d s o a re l e dogorește în draci, alții n-au norocul ăsta, vin, dar tocmai atunci to a r n ă c u g ă l e at a , s t a u ce a s u r i î n ș i r s u b u m b re l e ș i , d a c ă - s norocoși, Bătrânul apare o clipită pe prispă. Grupul de astăzi e norocos, simțiți cum dogorește soarele în draci și Bătrânul chiar c ă ș a d e î n U m b ra r, u n d e aț i m a i vă z u t a ș a o ș a n d ra m a d e Umbrar ce se poate surpa în orice clipă peste Bătrân?
Nu, nu putem pune pariu, dar se poate întâmpla să se surpe totul chiar sub privirile dumneavoastră Atunci, dumneavoastră, to c m a i d u m n e avo a s t ră ve ț i fi u l t i m i i c a re l - aț i m a i vă z u t p e Bătrân în viață sau, dacă, totuși, nu se întâmplă cel mai catastrofal lucru cu putință, ceea ce chiar că ar fi lucru rar, o puteți examina și pe Infirmieră, nu, nu-i tocmai atrăgătoare, nici nu mai e p re a t â n ă ră , d a r, to t u ș i , e o i n fi r m i e ră c a re, p o ate, c u n o a ș te cele mai tainice secrete ale Bătrânului.
Vedeți, s-a mișcat, ah, ce clipă festivă, eu de trei luni aștept s ă s e m i ș te c â n d t re c p e - a i c i c u c âte u n gr u p d e t u r i ș t i , d a r uneori se întâmplă să se miște doar dimineața ori seara, însă noi la ora aceea abia urcăm în autocar sau în avion, iar seara suntem deja depar te, la ora asta, la amiază, Bătrânul se mișcă rar de tot, l a o ra a s t a d o a r m e, m o ț ă i e. N u, n i c i d e c u m n u - i b e at, c i d o a r b ăt râ n , l a o re l e a m i e z i i s e a m ă n ă o a re c u m c u a l ț i B ăt râ n i , d a r mediul acesta, faptul că doar dumneavoastră îl puteți vedea aici ș i - a c u m , î n a ce s t m e d i u, e s te ce va ex t ra o rd i n a r, n i c i n u - ș i a re e c h i va l e nt u l î n b a n i s p e c t a co l u l a ce s t a ! Ve d e ț i f r u n z a d e deasupra lui, acușica o să cadă și acum, da, acum Pof tim! S-a mișcat!
Așa se mișcă o adevărată vedetă mondială, nu, presa, n-are voie să scrie despre el, zona aceasta este inter zisă, tot ce se află dincolo de Gard îi este inter zis presei, vă rog să nu filmați, alo, aveți voie să faceți doar fotografii, și așa nu-și au rostul filmările Acum s-a clintit, dar probabil că în următoarea oră și jumătate n- o să se mai întâmple nimic, și-așa nu putem zăbovi aici mai mult de douăzeci de minute, în curând sosește grupul următor, u n a l t co nt i n g e nt a l o m e n i r i i p e c a re - l p u te m a d u ce a i c i , d a , faceți poze, nu încercați să aruncați în el, nu vă mai jucați nici cu lanternele, că și-așa dogorește soarele în draci
Nr 7-8 (81-82)
Codru\ Radi
revelație -n zori
Astăzi
albastrul nu a mai fost doar culoarea luminii, a acoperit dintr- o pală zăpada și munții până și amintirea mării, un albastru atât de curat aproape divin n-a mai fost niciodată
împăr țit cu oamenii, cerul ne -a spălat sufletele ca mântuire a lui și a noastră ocolind timpului
găurile negre, astăzi
chiar și ochii
sunt toți la fel de albaștri
ecou existențial
Mă ridic de pe marginea tot mai tocită a vieții cu ochii spre cer, îmi închipui trecutul încă neuitat aplecându-se
înăuntrul singurului sine recunoscut
în oglinda gândului ce n-a ținut cont de întuneric, Niciodată n-am fost ier tat pe deplin înainte să cred că tot eu sunt celălalt, ecoul întors ca un vis fără culoare și glas de la por țile cerului
refuzat să privesc în prăpastia rămasă sub mine.
pe urmele tale
Se întâmplă doar o dată să te întâlnești cu tine cel adevărat
înfruntând singurătatea, începi de atunci să fii robul pe viață al iluziei trăirii printre ceilalți, Jocurile copilăriei se sfârșesc lăsând loc celor narcisiste căutării eului rătăcit într- o oglindă
învâr tită după soare să nu fie loc și de umbre, Te vei regăsi prea târziu pentru vremurile
care vor fi fost deja înghițite de lumina dinăuntrul chipului tău
între timpi
Uneori mă opresc la granița poeziei cu gândurile rămase fără cuvinte, cu sufletul îndoit de poverile adunate prin ochii răsuciți pe toate fețele formelor recunoscute, ale pământului depus împotriva voinței cerești
între vieți, ale viselor șterse de culori
în fiecare noapte fără întoarcerea luminii
care a uitat întretimp de mine. ocolitoare
Gândul îmi aduce amintirile
de tot mai depar te, într-unele mă recunosc sunt eu înainte de a fi altele nu seamănă cu nimeni, Bat clopotele neînțelegerii la poar ta aproape închisă între viața dinăuntru și moar tea de -afară , uneori vântul o trântește în răstimpul unui vis care se repetă fără împlinire adăugat doar la rând amintirilor
Hotarul divinului
La întâlnirea cu umbrele din beciul amintirilor am șters timpul dintre noi cu un buchet de gânduri proaspete, Numai eu am simțit teama recunoașterii fiecăruia cu alt chip în tablouri devenite icoane, Poate ar trebui să mă închin lor ori să le sparg cu privirea de piatră dinăuntrul ochilor fără culoare, Apoi să le recompun formele ca și cum n-au avut niciodată, prin îngăduința zeilor care așteaptă ofrande
Fără întors
Tălpile îmi sunt prea mici pentru nisipul de sub ele, ultimul deșer t arde la-ntorsul soarelui dinăuntrul luminii divine bântuit de cruci risipite în timp până la hotarul cu pietrele ce nu mai prevestesc nimic, Mă afund pe zi ce trece mai greu decât mine în numele vieții desprins poetic de trup, singura mea oază rătăcită pe afară luminii n-are capăt nicăieri nici punte de -ntors
la împăr țitul timpului
Am făcut loc singurătății dintre noi îngropând amintirile deja moar te, atunci când n-am mai avut ce să las deopar te am înșelat poezia confundând- o cu muza ei până ce m-a părăsit, unul dintre noi a trecut înaintea celuilalt fără să-i pese de tristețea din urmă, Mă trezesc uneori căutând printre rânduri nescrise ceva care să-mi amintească de mine, cel aruncat dintr-un colț în altul al singurătății care a luat locul poeziei.
V ictoria Milescu
întunericul de bună credinţă
Întunericul curge prin oase prin vene, prin vasele capilare intră în plămâni, fără cheie, fără consemn, nu-mi cere nimic el nu cere, îşi ia ce -i place, aici întunericul tace şi când vorbeşte pe toată întinderea fiinţei mele arse de napalmul privirilor tale nu mai există scăpare spun perii capului adâncindu-se -n creierul înroşit e destul întuneric, e pentru toţi, nu vă înghesuiţi vă cer taţi pe ultima bucată de bucurie neagră din patria furată patria priveşte spre noi printre ploi, depăr tându-se noi tăcem, noi tăcem întunericul îmi pune somn în cafea sunt combustibilul ieftin pentru întuneric pentru visele lui cenuşii
întunericul îmi ia patria, o duce peste mări şi ţări depar te de orice speranţă, fie bună, fie rea, depar te de ochii ce stau mereu închişi
în zilele lui bune, întunericul zâmbeşte când stau în cămaşa de for ţă a iluziilor neînduplecatei zile de ieri când ne -am sărutat pe treptele muzeului cu dinozauri ce vremuri au apucat ei!
Când totul strălucea de întuneric şi nu era nimeni să pună o tor ţă în mâna unei bacterii
în gura unui vulcan vomând la un milion de ani săbii şi scuturi bine călite
întunericul se uită pe fereastră să vadă dacă sunt acasă, întreagă şi suverană dacă am pâine pe masă eternul flămând muşcă pâine, pământ şi apă muşcă şi nu-i ajunge înghite şi nu se satură nimeni mai lacom găsind atâtea întrebuinţări dorinţei noastre de liber tate întunericul e bun, spun doctorii de ochi, nas, gât şi urechi are multe întrebuinţări din el se fac pasiunile, crimele, somnul cel veşnic când muşti, are gust de pâine înmuiată în Calea Lactee mai oboseşte şi el uneori, se odihneşte unde nici nu te aştepţi, într-un loc de joacă lângă copii stă lansatorul de rachete nu înţelege de ce e privit cu duşmănie îşi face doar datoria de întuneric e disciplinat la locul de muncă ascultă comenzile ce i se dau prin staţiile supra şi sublunare să (ne) execute nici prea prea, nici foar te foar te să merite o stea în plus parcă ne cerem ier tare că existăm fiecare văzând întunericul din ochii celuilalt inima bate prea încet ora astrală a bucuriei i s-a terminat bateria de la masca de oxigen jandarmii tropăie printre şirurile lui Fibonacci
întunericul este aşa cum mi l-am imaginat: înalt, blond şi cu ochi albaştri când ridic braţele, mă îmbrăţişează cu un jet de şampanie timpul ne îndoaie spinarea, ne toacă, ne face pleavă, ne suflă-n vânt printre for ţele de ordine şi dezordine ale universului
la capătul întunericului nu există nimic fiindcă nu are capăt din cauza începutului inexistent el există, asta e tot ce ştim noi, care avem ochi din naştere tineri ajunşi bătrâni, apoi copii în cărucioare împinse de vulturi în peşteri rupestre unde cei mai talentaţi pictori au pierit mâncaţi de propriile animale desenate în culori angelice, în poziţii de tragere
întunericul se uită la oameni ca la nişte minuni naturale trage în piept câteva păsări singur în faţa tancurilor cu întregul echipament: corpul fizic, eteric, astral, mental patria îşi rupe corzile vocale strigând dar el nu se dă dus, duce o creangă la tâmplă unii sunt duşi cu duba, cu targa iau pastile, iau viaţa prea în serios
din zborul de noapte curg pietre te aperi cu cel de -al şaselea simţ, al umorului
i s-a propus să fie consilier pe probleme neobişnuite încă de pe vremea iluziei dar atunci nu era pregătit, antrenat pentru liniştea din ochii fur tunii pipăi faţa întunericului, mă găsesc și pe mine acolo, în fundalul negru de unde se aud ordine scur te, clare ei sunt mulţi, eu doar una din națiunile planetare întunericul se urneşte şi vine cu ce apucă, vine cu avionul, cu lăstunul, cu vipera vine pe jos ori călare, vine cu fluturii cap de mor t împăr ţind focoase pentru pur tarea de grijă a liniştii, aruncând polen în ochii patriei întunericul îţi găureşte tibia, atât îl duce capul
stăm sub bombardament de întuneric acum exersează ar te întunecate fugi prin gaura de vierme dacă eşti vierme dacă te numeşti curaj te aşezi pe bordură, pui mâinile pe cap şi loviturile cad, supor ţi razele vin camuflate în întuneric întunericul naşte monştri şi câte şi mai câte
ca să-şi facă ceva curaj unii au tras o duşcă de întuneric, le -a ars gâtlejul nu mai puteau să strige cum îşi propuseseră să spargă cele 99 de pahare de cristal așezate pe muchia ambasadei cerului am muşcat din aşteptare ca dintr-o pâine până când aşteptarea s-a terminat
mă îngrozea că aș putea fi şi eu întuneric încercam să mă spăl, să mă albesc, să fiu văzută am găsit o geantă cu bani am dus-o la poliţie cei de acolo au râs: asta nu e geantă e un kalaşnikov, bine că n-ai tras cu el cine te -a învăţat să plângi? tristeţea? cu asemenea lucruri caraghioase te ocupi?
întunericul mă învaţă să plâng cu lacrimi negre paznicii au flămânzit ne văd ca pe nişte chifle moi, pufoase, rumene ca pe nişte fripturi aburind şi noi şi ei flămânzi dar ei au unelte de pescuit, de vânat ei rămân fără gloanţe, noi fără aer ei și crimele lor fundamentale
respir întuneric el pătrunde în mine cu uşurinţă devin întuneric şi nu-mi mai e frică de nicio fiinţă întunecată de ţeava înroşită a pistoletului care se răceşte îndrăznesc să intru în ei în for ţă
acolo, iată, un cap de copil nu, nu e decât o bucată de hâr tie albă, mototolită, folosită, pătată întunericul, un motan negru cu pete gri-verzui printre picioarele lui Lord of the Rings durerile aerului le aud mai bine cei ce îl respiră răsuciţi pe un stâlp de iluminat trag pe nas aerul otrăvit strigând: nu mă mai reanimaţi
spuneai ceva de iubire, da, în lumea atrocităţilor şi iubirea loveşte, privirea striveşte pe scena teatrului chinezesc urcăm, fluturăm car toane cu gura acoperită e bine să nu mori încă, mergi mâine la muncă acolo unde se fabrică zilele celor fericiţi fericiţi cei care nu au fost călcaţi în picioare ei stau deopar te, comentează, filmează, fotografiază calc pe un cărăbuş, trag pânza de pe faţa pământului îmbujorat, deconspirat asta e, se mai întâmplă
în oraşul întunericului, soarele e negru când răsare se face şi mai întuneric în umanitate vrei să mergi la lucru dar pietrele se opun, ricoşează la fiecare pas debusolat, aştepţi să se oprească, dar cui îi pasă nu-i mai vezi pe cei ce te înconjurau, te încadrau în pătratul cu numărul xy întunericul joacă în echipa ta dar te fentează lipseşti un timp apoi revii cuminţit, îmbunătăţit zăpada asta cenuşie în plină vară e opera vremurilor de afară şoptesc microfoanele din frunzele copacilor pe crengi sunt pui de întuneric gângurind în loc de cuvinte aud un geamăt prelung chemând la ordine durerea, aici şi acum un copil mi-a spus că întunericul e lumina când doarme...
ggg
LA AREST
n i c U l A e m A n o l Ac H e
Am intrat din nou în curtea Comenduirii Garnizoanei Caporalul mia spus să aștept până voi fi chemat de ofițerul de serviciu, care se ocupă cu îndeplinirea tuturor formalităților legate de noii arestați Am început să studiez locul unde, prin voia lui ”Ocheală”, urma să capăt o nouă experință de viață, neplăcută, ce-i drept, adică aceea de arestat. Construcția din fața mea era o casă veche, boierească, bine întreținută, cu o arhitectută aparte, având parter, etaj și demisol După ce urcai treptele din marmură albă, ajungeai pe o terasă foarte mare, străjuită pe trei părți de o minunăție de gard din fier forjat, opera unui adevărat artist Marginile copertinei aflată deasupra terasei se prelungeau în jos cu execuții din fier forjat, opera aceluiași arhitect. Din terasă intrai în clădire printr-o ușă masivă din stejar, în două canaturi, cu sculpturi în miniatură ce reprezentau animale sălbatice
Curtea, foarte mare, era înconjurată de un gard viu proaspăt tuns. La intrare, în fața clădirii, se afla un platou pavat cu piatră cubică, apoi continuau ronduri cu forme geometrice deosebite, pline cu flori multicolore Din loc în loc erau montate bănci, protejate de umbrare pe care creșteau plate agățătoare Mai târziu, aveam să observ și spatele curții, care era împărțit în două Jumătatea din partea stângă era acoperită și închisă pe trei laturi În interior, se aflau frumos aliniate, cuști de diferite mărimi, ce aveau în ele iepuri de casă, papagali, fazani, găinușe și cocoșei de munte Cealaltă jumătate era ocupată cu gazon, tuns perfect, pe care se aflau plantați arbuști ornamentali Cu naivitate, mi-am pus întrebarea: de ce zic toți că este rău la arest, când ești întâmpinat de atâta frumusețe? În fiecare zi urci și cobori pe scări de marmură, nu pe scări din metal, strâmte și periculoase, ca pe vapor, pui mâna pe clanța unei uși din stejar, frumos sculptată, și intri într-o minunăție de casă boierească Chiar dacă dormi pe vestitul ”țambal”, luxul trebuie plătit Gândurile mi-au fost întrerupte de caporalul care m-a chemat înăuntru Am intrat într-o încăpere foarte mare, înaltă, pășind cu grijă pe covoarele persane, în care mi se afundau picioarele În partea opusă ușii de intrare, îți fura privirea o scară maiestuoasă, din marmură roz, în spirală, care făcea legătura cu etajul și demisolul. În stânga și dreapta încăperii se aflau câte două uși capitonate, cu piele maro Între ele, lipită de perete, se afla câte o canapea ce avea, fiecare în față, câte o măsuță de formă ovală, încadrată între două fotolii.
Asemenea frumusețe nu văzusem decât în filme Mă întrebam, noi, arestații, unde vom dormi, la etaj sau la demisol?
Caporalul a deschis prima ușă capitonată din dreapta și m-a introdus în biroul ofițerului de serviciu M-am prezentat regulamentar în fața unui locotenent care mi s-a părut foarte tânăr. M-a studiat cu atenție, apoi a vorbit:
Văd că ai intrat zâmbind.
Imaginea curții, care arată ca un parc, a construcției și interiorul ei miau creat o stare de bună dispoziție.
A zâmbit și a dat din cap, într-un sens pe care nu l-am înțeles
Ești pentru prima oară la noi Sunt curios să văd starea ta când vei pleca de aici. Probabil nu știi ce te așteaptă. Sunt puțini cei de anul întâi care ajung la arest De obicei, în anul doi, soldații se înrăiesc, devin indisciplinați și comit abateri care trebuie pedepsite Scopul șederii la noi este să vă îndreptați atitudinea prin muncă, să plecați educați, cu o conduită de adevărat militar, preocupați tot timpul de grija respectării Regulamentului și a celorlalte norme militare Programul arestaților este în fiecare zi același, nu se ține cont de duminici sau alte zile de sărbătoare. Deșteptarea este la ora cinci dimineața și până la ora șase faceți înviorarea la pereții cu literele alfabetului
Adică? Nu am ințeles.
Nu întreba fără a ți se permite Vei vedea!
Urmează apoi o jumătate de oră în care vă faceți igiena personală și luați masa de dimineața. La ora șase și jumătate, adunarea pe platoul din fața
www.revistaneuma.ro
clădirii, moment în care tovarășul maior Gadea face analiza zilei de muncă ce a trecut, aplică sancțiunile celor care nu au reușit să realizeze sarcinile primite și stabilește programul zilei în curs. La ora șapte dimineața, plecarea la locul de muncă. Se muncește până la ora 19 seara, cu o pauză de jumătate de oră, la prânz, pentru masă. După întoarcerea la Garnizoană mâncați de seară și până la ora 22, când se dă stingerea, veți executa activitățile la aceiași pereți.
Ca atitudine, trebuie să fii cuviincios, nu trebuie să te cerți sau săi provoci pe ceilalți, pentru că aici viața de arestat este mai dură. Îți vei ispăși pedeapsa printre militarii cei mai recalcitranți ai marinei, care uneori devin foarte violenți. Cred că poți înțelege ceea ce-ți spun.
Ți-am prezentat condițiile în care îți vei ispăși pedeapsa și regulile de comportare, vino să semnezi în registrul de intrare apoi vei fi condus la arest.
Am mers, însoțit de soldat de-a lungul clădirii pe o alee pietruită, străjuită de straturi de flori. La capătul clădirii am făcut dreapta, pe lângă zidul care închidea partea vestică a acesteia. În stânga noastră se continua parcul cu gazon și arbori ornamentali din care văzusem o parte, cât timp am așteptat să intru la ofițerul de serviciu. În față a apărut un gard înalt de trei metri, acoperit cu iederă, care avea deasupra mai multe rânduri de sârmă ghimpată. Lipită de zidul clădirii, montată în golul decupat din gard, se afla o ușă masivă din metal, cu un ochi de geam deasupra. Soldatul a apăsat pe butonul unei sonerii, ușa s-a deschis cu un scârțâit care zgâria auzul și am intrat întrun culoar foarte lung, mobilat cu un birou și cu un scaun, pe care se afla un soldat. Toți pereții care dădeau spre altă curte erau în partea de jos din cărămidă, iar în partea de sus din sticlă protejată cu gratii groase din fier striat. Din acest culoar exista o vizibilitate perfectă asupra întregii curți.
Soldatul care mă însoțea i-a dat celuilalt o hârtie primită de la caporal și i-a zis:
− Gavrilă, îl iei în evidență pe arestat din această seară. Intră în activitățile ordonate pentru toți, până la stingere. Te roagă tovarășul caporal Niculescu să ai grijă în ce echipă îl repartizezi, să nu-l ia ăia la scărmănat.
După ce a notat ceva în registrul pe care îl avea pe birou soldatul a vorbit:
−Gata! Înregistrat și parafat arestatul, este bun de muncă la “bulău”. Acum au pauză de odihnă și fumat. Când vor începe căratul pietrelor, mă orientez în ce echipă îl bag, dar sper să vină și tovarășul caporal. Are autoritate mai mare. Până la stingere stau cu ochii pe ei, după aceea nu mai garantez. Săracul, este de anul întâi, vai de pielea lui!
Ascultam și nu-mi venea să cred. Mă aflam lângă ei, dar nu se sfiau să discute , parcă eu aș fi fost un obiect de mobilier.
Gavrilă mi-a zis:
− Măi arestat, mergi în curte și stai mai retras, până se termină pauza. Ține capul plecat, nu te lua în gură cu ei, nu le răspunde obraznic. Când vei fi condus în camera de arest pentru odihnă, vei găsi în holul de intrare multe dulapuri în care îți vei pune sacul cu obiectele de igienă personală. S-ar putea să nu mai rămâi cu toate, după “inspecția” pe care ți-o vor face ceilalți, important e să ai cu ce te rade în fiecare zi. Dacă ai un aparat de ras mai ”pricopsit”, ascunde-l în buzunare să nu facă cu ochiul vreunuia.
Am pășit în curtea arestului și am privit în jur. Am constatat că am trecut din raiul curții în purgatoriul culoarului și am intrat în iad.
Alter Ego a găsit de cuviință să tragă o concluzie:
− Prietene, ai visat degeaba, aici ne vom ispăși pedeapsa, nu în conacul acela cu scări de marmură și covoare persane.
− Ai dreptate, dar ce, visele costă bani? M-am simțit bine cât timp am visat.
− Poți să închizi ochii și să visezi în continuare. Îți spun eu ce te înconjoară.
− Nu-i nevoie. Am văzut gardul de beton înalt de trei metri, vopsit tot în negru, cu nelipsita sârmă ghimpată deasupra. Gardul este
împărțit în suprafețe egale, delimitate prin linii groase trase vertical cu vopsea albă. Fiecare spațiu creat este notat sus cu câte o literă a alfabetului, având mărimea de un metru despre care mi-a vorbit ofițerul de serviciu.
− După cum văd, aici vom învăța literele alfabetului, ca în clasa întâi.
− Cine știe cu ce intenție diabolică au fost pictate. Am intrat în iad și aici Michiduță are coada băgată peste tot. Curios este că unele au în dreptul lor grămezi de pietre, iar altele, nu.
Pavajul curții era găurit ca după un bombardament din timpul războiului. Unele gropi se aflau în dreptul grămezilor de pietre și erau pline cu apă.
În curtea foarte mare, protejată de garduri se aflau două construcții. Una avea acoperișul într-o apă și era lipită de spatele casei boierești. Mai târziu, aveam să aflu că avea o dublă destinație. Jumătate era ocupată de o magazie în care erau depozitate alimente, veselă, pături, perne și cerceafuri, celaltă parte era destinată militarilor care făceau serviciul de gardă timp de 48 de ore. Avea trei dormitoare cu câte patru paturi, sală de mese și grup sanitar. Lângă ea se afla culoarul de care am pomenit mai înainte, folosit și ca birou pentru evidențele necesare bunei funcționări a arestului.
Cealaltă construcție se afla în partea de nord a curții, față în față cu prima. Era foarte lungă, cu acoperișul în două ape și avea un aspect care te speria. Pereții și ușile erau toate vopsite în negru, iar la ferestre se aflau gratii groase, din același fier beton striat. Pe fiecare ușă confecționată din tablă groasă scria cu litere mari, albe, destinația încăperii în care se intra, și anume: Arest Nr 1; Arest Nr. 2; Arest Nr. 3; Cameră de izolare Nr 1; Cameră de izolare Nr 2; Sală de mese; Spălător și Grup sanitar.
Această curte contrasta în mod izbitor cu prima și cred că special era gândită pentru a creea și menține în sufletele arestaților sentimente de frică și deprimare.
Se întunecase, toți arestații se aflau în curte. Unii fumau și se plimbau ca niște lei în cușcă, iar alții stau jos pe grămezile de pietre și discutau. M-am oprit la câțiva pași de grupul lor și am spus ”Bună seara”. Câteva clipe m-au privit toți curioși, apoi de mine s-a apropiat un tip înalt, slab, adus de spate, cu pantalonii mai scurți care lăsau să i se vadă jumătate din gambe și bocancii cu șireturile desfăcute atârnând pe jos. Nu avea ciorapi. Mi-a dat roată de câteva ori, m-a tras de îmbrăcăminte, s-a uitat la bocancii mei, apoi a vorbit:
− Măi pușcăriașilor, veniți mai aproape să vedeți ce avem noi aici! Ne-a venit o “bomboană” cu care să ne îndulcim șederea la bulău. Pun pariu că este calcan sută la sută, nu are pielea tăbăcită de aerul mării. Are cine să ne facă bocancii pentru a ieși ”giopsi crema”, dimineața la raport, în fața lui Tata Gâdea.
A înfipt mâna în mine și m-a tras la lumina unui bec. I-am văzut mai bine fața, era pătată de pistrui, buza de jos era despicată , iar pe obrazul stâng avea o cicatrice.
− Te-am ”ginit” bine, ești calcan! Îmbrăcămintea ta nu mi se potrivește. Bocancii sunt noi-nouți, dar nu intră în ei labele mele. Continuăm inspecția.
Mi-a smuls sacul din mână și i-a vărsat tot conținutul jos.
− Prosopul estre mare, curat, se confiscă! Ți-l dau pe al meu în loc. Este cam jegos dar dacă îl speli bine, poți să te ștergi la picioare cu el. Săpunul nu este ”Cheia” , d’ăla din armată, provine din oraș, țil iau. Pasta de dinți îți rămâne pentru că nu servesc igiena orală, în schimb împrmut de la tine pasta de ras. Ți-o înapoiez când mă voi lăsa la vatră.
Asistam oripilat la toată scena și nu-mi venea să cred. Mi-am adus aminte de avertismentul soldatului, și am tras concluzia că știa toată lumea de “deliciile” care urmau.
(Fragment din romanul “Pe ape învolburate”, în curs de apariție) ggg
PARFUmUL CLIPEI - RUBAIATELE LUI OmAR KHAYYAm
m i r U n A d r ăG H i c i
Noi nu vom ști vreodată ce ne așteaptă mâine. Tu bucură-te astăzi! Atâta îți rămane. Ia cupa și te- așază sub luna de cleștar, Căci mâine poate luna te va căta-n zadar
Dincolo de vastele distanțe în timp și spațiu, de marile diferențe sociale și culturale, îndemnul lui Omar Khayyam rămâne un adevărat jalon, deopotrivă al ar tei și al vieții „Rubaiatele” lui Khayyam au luat naștere într-un spațiu cultural deosebit de fecund, cel al Persiei, într- o perioadă istorică frământată, cea a coagulării dinastiei Selgiucizilor Element alogen de origine turcică, în sec X aceștia se stabilesc în provincia Buhara și se conver tesc la islamul sunnit, punându-se în slujba dinastiei Ghaznavizilor, pe care însă o vor răsturna Orașul natal al lui Khayyam, Nishapur, este unul dintre primele care acceptă această dominație: în moschei, numele noilor conducători sunt rostite în rugăciuni. Selgiucizii sunt primii care folosesc în mod oficial titlul de sultan, inscripționat pe monede, reușind o operă de unificare politică remarcabilă, ce cuprinde teritorii din Asia de Sud-Vest până în Anatolia În construirea statalității, noul regim se bazează pe tradiționala administrație și birocrație persană, însă aristocrația și elita intelectuală persană au mult de suferit, fiind înlăturate de clasa militară turcească, ce acaparează mari proprietăți funciare.
În acest context istoric se naște Ghiyath al-Din Abu al-Fath ‘Umar ibn Ibrahim Nisaburi al-Khayyami, cunoscut sub numele de Omar Khayyam (1048 – 1131), în orașul Nishapur, în nord-estul Persiei Cel ce va fi supranumit de contemporani „regele înțelepților ” dă dovadă încă din copilărie de un apetit imens pentru cunoaștere: în madrasa studiază medicină și jurisprudență, dar nu va profesa ca medic, adevărata sa chemare fiind matematica și astronomia. Este perioada în care are doi colegi remarcabili Primul dintre aceștia, Nizam al Mulk, avea să devină vizir, iar din testamentul său aflăm o relatare foarte interesantă Trimis să studieze sub îndrumarea celebrului imam Mowaffak din Nishapur, Nizam se împrietenește cu un anumit Hakim Omar Khayyam și cu Hasan ibn Sabbah, ambii remarcabili prin inteligență și spirit ascuțit. Hasan este cel ce le spune prietenilor săi că elevii faimosului lor mentor sunt sor tiți gloriei și prosperității Mai mult, le propune ca, dacă numai unul dintre ei va reuși în viață, să-și împar tă norocul și cu ceilalți doi. Nizam și Omar sunt de acord, iar cei trei băieți se leagă prin jurământ Anii trec, iar Nizam al Mulk devine vizirul sultanului Alp Arslan, apoi al celebrului șah Malik Jalal al-Din Din această postură, Nizam își va respecta jurământul, atunci când Omar Khayyam va veni la cur tea din Mer v, cerându-i ajutorul Astfel, în 1079, șahul Malik îl angajează, alături de alți șapte învățați, pentru a realiza reforma calendarului persan solar, rezultatul fiind „calendarul Jalali”, superior celui iulian și care se apropie de acuratețea celui gregorian. Generozitatea lui Nizam s-a manifestat și în pensia de 1200 mitkali de aur pe care i-a acordat-o prietenului său, care a rămas preocupat de astronomie și matematici până la ultima sa suflare Însă celălalt element al triunghiului de prieteni avea să parcurgă o cale mult diferită. Hasan ibn Sabbah cere și el ajutorul promis, iar vizirul nu ezită, Hasan primind o funcție la cur te Însă nu
are răbdarea de a parcurge treptele birocrației, preferând complicatele și periculoasele intrigi de cur te, încercând să-și înlăture binefăcătorul. Abia scăpat, va lua calea fanatismului, alăturându-se sectei ismailiților Gruparea se scindează în două, iar Hasan devine căpetenia ismailiților persani, postură din care va lansa „Noua învățătură”, o formă radicalizată a islamului de orientare șiită; istoria va consacra gruparea sub denumirea de Asasini. În 1090 capturează for tăreața Alamut, unde infamul ordin își va clădi legendara bază de operațiuni, condusă de Hasan, „Bătrânul de pe munte ” Fanatizându-și adepții cu hașiș și dogme radicale, timp de 200 de ani, Asasinii răspândesc teroare atât în rândul musulmanilor, cât și al creștinilor, în numele unui necunoscut imam ocult. În 1092, însuși vizirul Nizam al Mulk va deveni victima Asasinilor, prietenia găsindu-și astfel tragicul sfârșit.
În domeniul științelor, încă din timpul vieții, Omar Khayyam se bucură de o reputație și un enorm respect în cercul elitelor intelectuale, fiind considerat urmașul lui Avicenna Are contribuții remarcabile în algebră, studiind ecuațiile cubice și teoria fracțiilor, dar și geometria euclidiană Principala sa lucrare, intitulată „Discuții asupra unor probleme de algebră”, este scrisă la Samark and. În 1073 lucrează la construirea unui nou obser vator astronomic, tot sub patronajul șahului Malik În tot acest timp, își exprimă concepția despre viață și lume în poezie, ca un corolar natural al vastelor sale preocupări intelectuale După moar tea șahului și a prietenului său, vizirul Nizam, Omar cade în dizgrație; va face pelerinajul la Mecca, poate într-o încercare de a se debarasa de vocile
ce -l acuzau de simpatii zoroastriene. La întoarcere, lucrează la Mar v, ca astrolog al sultanului Sanjar; tot mai bolnav, se va întoarce la Nishapur, pentru a-și trăi ultima perioadă a vieții într-o singurătate austeră Se stinge pe 4 decembrie 1131, la vârsta de 83 de ani. Unul dintre discipolii săi, Nizami Aruzi, relatează că, într-un dialog cu un coleg astronom, Omar a profețit că mormântul său se va afla într-un loc unde vântul va răsfira petale de trandafir. Pentru a-și onora mentorul, Aruzi caută și găsește mormântul, în Nishapur: situată lângă zidul unei grădini, piatra tombală este acoperită de petalele florilor unui piersic și unui păr ce -și apleacă crengile peste mormânt
Istoricul Imad ad-Din al-Isfahani este cel care, în 1174, ne dă primul indiciu în ceea ce privește opera poetică a lui Khayyam Ulterior, alți învățați citează tot mai multe catrene din opera sa; în 1340, într-o antologie dedicată poeților persani, Jajarmi redă 13 catrene.
Cel mai vechi manuscris cunoscut al Rubaiatelor provine din anul 1460; întocmit în Shiraz, în prezent se află în posesia Bibliotecii Bodleian a Universității din Oxford Manuscrisul este considerat o adevărată operă de artă, fiind inscripționat pe 47 de file de hâr tie groasă, de culoare galbenă, acoperită cu pudră de aur Cerneala folosită are o nuanță de negru-purpuriu, extrem de rezistentă la testul timpului, fiind oarecum ștearsă doar la chenare și titlurile catrenelor Acest fapt indică o adăugare ulterioară a chenarelor și titlurilor, cu o cerneală diferită; de asemenea, este remarcabilă acuratețea și frumusețea caligrafiei, ar tă în care produsele Orientului islamic sunt neîntrecute. Scribul anonim a folosit caractere nastaliq, cursive și extrem de fin executate, specifice dialectelor indo-iraniene precum farsi, punjabi sau urdu.
Asemeni multor altor capodopere, și acest manuscris a fost descoperit printr-o întâmplare fericită. În iulie 1856, profesorul Edward Byles Cowell găsește manuscrisul în colecția lui sir William Ouseley Această formă conține 158 de catrene, pe care le copiază
și le trimite prietenului său Edward FitzGerald (1809-1883). În 1857, profesorul de sanscrită pleacă la Calcutta, pentru a ocupa catedra de istorie a Angliei la Presidency College. În iunie 1857 îi trimite lui FitzGerald o altă copie, realizată după manuscrisul aflat în posesia Societății Asiatice din Bengal, cunoscut drept „manuscrisul Calcutta” Având 516 catrene scrise pe 49 de file, este mult mai dificil de tradus, iar munca lui FitzGerald este lentă și intermitentă Se folosește de ambele texte, precum și de notițele lui Cowell, un mult mai bun cunoscător al limbii persane
Se pare că lucrul la traducere i-a oferit lui FitzGerald șansa de a valorifica în mod creativ o perioadă dureroasă pe plan personal: în 1855, se confruntă cu decesul mamei sale iar în 1856 se căsătorește cu Luc y Bar ton, un mariaj nefericit, care eșuează în 1857. FitzGerald folosește o rețetă inedită: face mai întâi o traducere în latină, abia apoi în limba engleză În 1858 trimite 75 de catrene către Fraser ’s Magazine, dar ziarul nu răspunde solicitării de publicare Anul 1859 este cel în care Rubaiatele văd lumina tiparului, în formă anonimă: G. Norman din Covent Garden va publica opera, plătit fiind chiar de FitzGerald Aproximativ 250 de exemplare sunt trimise în librăria lui Bernard Quaritch, din Londra, iar puținele ecouri critice din ziarele londoneze sunt eterogene; vânzarea este foarte slabă Scriindu-i lui Cowell, FitzGerald își exprimă dezamăgirea față de dezinteresul cu care este receptată opera sa. Abia în 1861 sur vine o șansă favorabilă, atunci când pictorul Dante Gabriel Rossetti și poetul Algernon Charles Swinburne descoperă traducerea lui FitzGerald, iar aceasta devine cunoscută în cercul ar tiștilor pre -rafaeliți. În 1876 FitzGerald recunoaște public că este autorul traducerii În 1868 apare a doua ediție, conținând 110 catrene, care, datorită criticii favorabile a lui Charles Eliot Nor ton din Nor th American Review (1869), devine un mare succes. Traducerea lui FitzGerald nu este fidelă lingvistic, fiind apreciată pentru succesul în captarea și translatarea lirismului dintr-o epocă în alta, mult diferită, precum și între două limbi com-
7-8 (81-82) | 2024
plet lipsite de legătură Nor ton însuși se exprima astfel, în cronica sa din 1869: „Este opera unui poet, inspirată de opera unui poet; nu o copie, ci o reproducere; nu o traducere, ci redarea unei inspirații poetice.”
În ceea ce privește ilustrarea rubaietelor, mai mulți ar tiști prestigioși și-au legat numele de cel al lui Khayyam, însă mă voi referi doar la americanul Elihu Vedder (1836-1923) Criticii de ar tă îl plasează la confluența dintre simbolism și naturalismul academic, iar ilustrațiile pentru Rubaiate sunt considerate opera sa cea mai de seamă. Cu studii de ar tă la Paris și Florența, este membru al Academiei Naționale de Artă, iar cea mai însemnată influență asupra stilului său a avut-o mișcarea pre -rafaelită britanică Cele 54 de ilustrații au fost realizate pentru o ediție de lux a traducerii lui FitzGerald, publicată la Boston, în 1884 Aceasta are o coper tă embosată, cu o reprezentare a vâr tejului cosmic al vieții; Vedder a realizat, de asemenea, anluminurile și majusculele decorative Ilustrațiile propriu-zise au fost realizate în cretă neagră și albă, creion, cerneală și acuarelă pe hârtie gri, foarte fină Ediția limitată, de mari dimensiuni, avea coper ta de piele și costa 100 de dolari, însă a existat și o ediție de dimensiuni mai mici, la prețul de 25 de dolari. În anii 1884-1885, vânzările ediției de lux au constituit întregul venit al ilustratorului Expune public ilustrațiile în 1887, la Boston și New York, acestea bucurându-se de un mare succes critic și financiar Puternic influențate de estetica pre -rafaelită, mai ales de stilul lui Edward Burne -Jones, ilustrațiile încântă prin tonalitatea senzuală, fluiditatea eterică a liniilor, puritatea formelor și calitatea suprareală a peisajului Criticii le -au considerat „minuni ale inventivității și compoziției”, apreciind „per fecta concordanță dintre poet și pictor” Fuzionând idealul și realul la nivel vizual, imagistica lui Vedder se pliază per fect pe tematica profundă a versurilor: relația omului cu timpul și, mai ales, cu moar tea Cea mai impresionantă imagine acompaniază catrenul 49 și ne înfățișează
un frumos înger al mor ții, care întinde cupa fatală către buzele unei tinere pe care o îmbrățișează. Tema renascentisă a Mor ții și Fecioarei este reinterpretată și transformată: privitorul nu mai este supus temerii sau repulsiei, fiind condus către o viziune melancolică și senzuală a ultimei îmbrățișări Poate este relevant și faptul că, în anii premergători realizării ilustrațiilor, Vedder se confruntase cu moar tea a doi dintre fii săi
Considerând plăcerile simple drept formula de accesare a unui spațiu paradisiac terestru, Rubaiatele propun o rețetă compor tamentală mult diferită față de cea impusă de doctrina islamică a sec XI Astfel, în mod subtil, Omar pune la îndoială adevărul doctrinar de factură religioasă, căruia îi opune lirismul artei, generând astfel o rafinată tensiune dinamică. Însă nouă secole mai târziu, fie că citim opera în cheie mistico-filosofică, fie ca pe o celebrare a principiului carpe diem, catrenele și-au dovedit atât universalitatea, cât și atemporalitatea Evident, răspunsul hedonist propus de Khayyam nu este potrivit pentru orice individ sau orice epocă. Poate că farmecul peren al versurilor vine din relevanța neschimbată a întrebărilor pe care acest cuget luminat le -a adresat universului, timpului și vieții, așa cum o facem și fiecare dintre noi, în cheie proprie.
Aspecte ale comunic[rii orale §i scrise în folclorul COPIILOR
t e o d o r S ă r ăc UȚ- co m ă n e S c U
Cu mai bine de 4 decenii în urmă, specialiştii / lingviștii au ajuns la concluzia că mai puţin de 10% din limbile care se vorbesc în lume beneficiază de transmitere scrisă, restul se transmit numai pe cale orală (există și astăzi triburi care nu cunosc limba scrisă). Acest aspect ne convinge că e necesar să ne îndreptăm atenţia şi preocuparea asupra fenomenului atât de larg al oralităţii limbii
În trecut, faptul că memoria auditivă era destul de mult uzitată, aceasta s-a dezvoltat în direcţia stocării faptelor esenţiale repetabile, „reţinându-se cu atât mai uşor multe texte poetice fiindcă se asociau la acestea muzica şi adesea dansul ” [1] În modul de performare a copiior s-a petrecut acelaşi lucru, scrisul nefiind apanajul acestora, însă faptul că în momentele de joacă există un grad mare de instabilitate nu numai motorie, ci şi de limbaj, copiii nu au recurs la per formări lungi. Aspectul acesta al unor creaţii concise, ludice ne convinge că folclorul copiilor subsumează eminamente trăsături specifice oralităţii
Au existat destul de multe discuţii privind paternitatea şi sensul noţiunilor antinomice de „literatură orală” sau „nescrisă” şi „literatură scrisă”, la fel cum în folcloristica românească s-a încetăţenit expresia de „folclor literar” : „ceea ce este tot atât de greşit: folclorul este oral, nu scris. Până la un punct, exprimarea aceasta era istoric justificată, prin paralela sa aproximativă la „folclorul muzical (deşi folclorul e unul singur, un fenomen pur oral)” [2]
Luând în considerare o atare opinie care îndepărtează aproximaţiile din noţiunile vehiculate în favoarea unei exprimări mai clare, mai precise, proprii, se poate scoate în evidenţă faptul că folclorul copiilor reprezintă în termeni largi o creaţie orală a grupurilor performatoare la modul ei sincretic. Aproape toate textele din folclorul copiilor au fost create în condiţiile depline ale oralităţii şi care înmagazinează însuşiri şi trăsături atât de caracteristice, încât fenomenul „transcrierii” nu le poate în niciun fel modifica, ba mai mult chiar, transcrierea nu are niciun efect sau consecinţă asupra vieţii vii şi proteice a respectivei creaţii în mediul colectiv unde a luat naştere: „Viaţa unui cântec constă în seculara sa transmitere orală; transcrierea sa e un fenomen tardiv, neesenţial cât priveşte adevărata natură a operei ” [3]
Distincţia între comunicarea orală şi cea scrisă este dependentă de natura canalului care permite interacţiunea verbală. Este cunoscut faptul că în tradiţia europeană s-a acordat o impor tanţă majoră scrisului, comunicarea orală fiind percepută şi chiar definită prin valori negative ale trăsăturilor caracteristice scrisului, însă tocmai aceste ocurenţe marchează creaţiile orale, cu atât mai mult cele ale copiilor: deficienţe de organizare logică şi lingvistică a enunţurilor; repetiţii; cuvinte de umplutură lipsite de semnificaţie; „neglijenţă” (a se înțelege – necunoaștere) în selectarea materialului lingvistic etc
Cum scrisul, de-a lungul timpului, a rămas în afara şcolii o activitate accidentală sau subsidiară se motivează perseverenţa şi conservarea aspectului oral al creaţiilor, cu atât mai mult în folclorul copiilor care nu au ajuns să valorizeze arta scrisului Ţinând cont de evoluţia generală antropologică a cunoaşterii, se poate vorbi de o prioritate a creaţiilor orale, sub mai multe aspecte: filogenetic
(este prima apărută); ontogenetic (este prima cunoscută, exersată şi achiziţionată de către entitatea umană); practic (este forma principală de comunicare).
Cu toate acestea, relaţia dintre creaţiile orale şi cele scrise nu intră sub incidenţa unei antinomii, ci mai degrabă a unei gradualităţi, vorbirea, zicerea fiind primele uzitate, iar în folclorul copiilor are caracter autonom într-o proporţie destul de mare
Forme și modalităţi ale oralităţii
în folclorul copiilor
Dialogul, fie real între interlocutori, fie imaginat de copil (alintarea păpuşii, căluţii) este o marcă vie în folclorului copiilor, înregistrat prin pauze, întreruperi, ezitări, alături de o serie de forme gramaticale, fonetice şi lexicale, adesea destul de greu de fixat în scris, dar conturând un diagnostic social destul de precis al „personajelor ” : „ Hai la noi! / Ce mi-i da?/ Un blid cu plăcinte / Unde-i blidul?/ În tindă, după uşă / Unde-i uşa?/ O ars- o focul. / Unde-i focul?/ L-o plouat ploaia. / Unde-i ploaia?/ Au băut-o boii popii cei roşii / Unde-s boii?/ Ară ogoarele / Unde-s ogoarele?/ Le-o mâncat cioarele / Unde-s cioarele?/ Le-o-mpuşcat puşca. / Unde-i puşca?/ Au ros-o şoarecii. / Unde-s şoarecii?/ I-o mâncat mâţa / Unde-i mâţa?/ S-o suit pe-o scară lungă, lungă / Cine-o poate s-o ajungă ” [4]
Normele lingvistice ale oralităţii în folclorul copiilor nu pot fi raportate la normele scrise. Comunicarea orală, fie în actul direct al creaţiei, fie prin cel al reluării ca aspect interpretativ, îşi are propriile sale norme determinate în primul rând de specificul contextului situaţional care o defineşte: interlocutorii sunt prezenţi simultan într-un anumit spaţiu, asumând-şi, rând pe rând, rolul de emiţător, respectiv, de receptor Multe dintre aspectele specifice oralităţii (ezitări, reformulări, reluări în „ecou” etc.), interpretate ca aleatorii şi adesea negramaticale dintr-o perspectivă strict lingvistică, sunt de cele mai multe ori justificate şi sistematice din perspectivă comunicativă în folclorul copiilor.
Să luăm, spre exemplificare, un cântec formulă / formulă abracadabrantă:
„Eghedem, beghedem, / Ţi-com-bri, / Abri, fabri, / Bum-bu-ri, / Ecuş, pecuş, / Bum-bu-ra, / Aer, faer, / Bim-bam-buf!”, [5] în care aplicarea modelului „clasic” de analiză sintactică (segmentarea în propoziţii, stabilirea raporturilor interpropoziţionale / concatenarea şi a mărcilor acestora) ar fi nu numai problematică, de nerealizat, ci şi irelevantă Sistemele moderne de fixare în scris, de transcriere a textelor de limbă vorbită nu folosesc punctul şi virgula, ci un sistem de bare oblice, pentru că unităţile informative de comunicare orală sunt delimitate mai degrabă prin intonaţie şi pauză decât sintactic (sleş-ul indică încheierea unei unităţi caracterizate prin intonaţie continuativă şi o pauză mai scur tă: Eghedem, beghedem,… /, iar două bare, încheierea unei unităţi caracterizate prin intonaţie terminală şi o pauză mai lungă: Ţi-com-bri // Abri, fabri, / Bum-buri //Ecuş, pecuş / Bum-bu-ra, // Aer, faer, / Bim-bam-buf ! // Spre deosebire de comunicarea scrisă, unde cadrul real al producerii enunţurilor este adesea lipsit de impor tanţă, în creaţiile
Nr 7-8 (81-82) | 2024
Etnografie
www.revistaneuma.ro
orale, enunţurile nu pot fi judecate în afara situaţiei reale, comunicarea primind astfel un caracter profund pragmatic (în interpretarea pragmaticii, și un fluierat – interjecție, onomatopee etc. – din moment ce poate produce o emoție, reprezintă un act de comunicare orală)
Folclorul copiilor se caracterizează printr-o serie de trăsături situaţionale care înmagazinează o serie de trăsături lingvistice: Utilizarea canalului fonetico-acustic face ca receptarea să aibă loc imediat. Acest fapt duce la diminuarea posibilităţilor planificate de emitere a discursului poetic, la imposibilitatea suprimării unor secvenţe discursive, precum şi ajustarea enunţurilor pe măsura producerii lor prin corectări, reveniri, reluarea unor elemente, relaţii de incidenţă etc , emiţătorul putând să piardă uneori chiar firul relatării, iar receptorul poate avea dificultăţi în a urmări ceea ce i se relatează: „Absenţa organizării prealabile a discursului oral are ca rezultat, în plan lingvistic, un volum mare de emitere, o puternică tendinţă de redundanţă şi o coeziune textuală mult mai redusă în raport cu discursul scris.”[6]
Folosirea canalului oral este specific creaţiei copiilor şi permite valorificarea unor posibilităţi absente în cazul canalului scris: cele oferite de mijloacele prozodice şi paralingvistice. În acest sens, coordonata pragmatică a manifestării discursului poetic al copiilor îşi circumscrie intenţional accentul, intonaţia, variaţiile de ton, energia de rostire, durata emiterii sunetelor etc , ca mijloace suplimentare care au rolul de a produce în receptor mutaţii afective.
Faptul că micii interlocutori se află faţă în faţă, într-un anumit moment sau cadru socio-afectiv, permite acestora, pe de o parte, să apeleze la mijloace non-lingvistice de expresie: mimică, gestică etc , care pot suplini cuvintele, mai ales la anumite vârste, când doar limbajul intern este activ (adică rostirea, „increatul” cuvântului, și mai puțin vorbirea, spunerea), iar cel extern mai puţin, sau, pe de altă parte, la utilizarea frecventă a unor forme care fac referire la aspecte concrete ale contextului: poziţia unor obiecte, lucruri, menţionate în discurs, faţă de locul unde se află emiţătorul sau receptorul, plasarea temporală a unor evenimente, întâmplări, acţiuni în raport cu momentul comunicării, definirea raportului de egalitate sau inegalitate între emiţător şi receptor etc
Creaţiile orale ale copiilor sunt susţinute frecvent de forme deictice: adverbe ca aici- acolo, acum- atunci, azi-mâine etc , pronume ca tu-dumneata-dumneavoastră, acesta-acela etc , întâlnite adesea în numărătorile ludice / recitativele numărători în care ultimul vers este o formulă imperativă, având rolul de a elimina copilul din grup fără ca acesta să se supere: „Două babe rele, / Stau pe canapele. / Una zice: Da! / Alta zice: Nu! / Ieşi afară, tu şi tu!„ [7] sau „Ursul stă pe canapea / Şi doreşte o cafea, / Cafeluţa e amară, / Dumneata, să ieşi afară!” [8] c) O altă caracteristică esenţială a oralităţii folclorului copiilor o reprezintă funcţia fatică, de verificare a funcţionării canalului comunicativ prin utilizarea unor verbe cu valoare imperativă De asemenea, volumul de afectivitate, exteriorizat prin forme specifice (interjecţii, enunţuri exclamative, repetiţii etc.) este considerabil, iar mecanismul specific de menajare a eului creator funcţionează la cote ridicate faţă de cel al creaţiei scrise În plus, comunicarea orală sau actul incipient al creaţiei orale presupune reacţia imediată a receptorului, care îşi poate exprima acordul sau dezacordul cu cele comunicate, putând declanşa procese de negociere a semnificaţiilor şi a punctelor de vedere, al căror rezultat poate fi schimbarea intenţiilor comunicative iniţiale sau acceptarea unor elemente valorice comune care vor duce la o primă variantă, acceptată ca produs finit al creaţiei
(Excurs: Complexitatea oralităţii folclorului copiilor ne obligă să apelăm, pentru explicarea şi înţelegerea aspectelor sale defini-
torii, la informaţii care nu ţin numai de lingvistică, ci şi de psihologie şi sociologie Producţiile folclorice ale copiilor stârnesc discuţii în rândul receptorilor, fie ei cercetători avizaţi, folclorişti sau simpli beneficiari ai actului de lectură S-a simţit în permaneţă nevoia de înnoire a actului creator, fuga de locurile comune, ce a atras după sine şi revirimente, mutaţii în uzul aparatului de cercetare. Apariţia unor ştiinţe „de graniţă” precum sociolingvistica, psiholingvistica, neoretorica, pragmatica, sociopoetica, textualismul etc a dus la circumscrierea unor viziuni ample în receptarea folclorului specific copiilor cu întoarceri la rădăcinile actului creator, la toposul creaţiei originare Aceste aspecte s-au făcut simţite, analizate şi validate mai ales în paradigma discursului poetic, cu atât mai mult, cu cât de-a lungul timpului, cele mai multe teorii s-au conturat cu privire la esenţa, natura şi conţinutul folclorului specific copiilor)
Copilăria umanităţii – in integrum – este şi rămâne una arhaică, pierzându-se în negura timpului, însă copilăria fiecărei entităţi este o re-facere, re-creare permanentă a acestei lumi ancestrale Conservatorismul şi arhaicitatea, deschiderea voluntară spre inovaţie, elementele inedite, spontaneitatea, vitalitatea etc. folclorului copiilor demonstrează acest lucru cu prisosinţă, dar şi faptul că aceste trăsături susţin oralitatea marcantă a creaţiei specifice vârstelor mici.
Credem că o preocupare mai susţinută pentru realizarea unor studii, sinteze asupra folclorului copiilor, prin care să se pună în evidenţă substratul de adâncime al creaţiilor, care înmagazinează, pe lângă trăsăturile generale ale folclorului: caracterul colectiv, sincretismul, existenţa prin variante, caracterul anonim etc , şi alte trăsături care ţin de concepţia pragmatică asupra discursului poetic, nu este numai motivată, ci şi necesară.
Multitudinea de variante şi exemple în folclorul copiilor motivează oralitatea vădită şi interesul aparte pentru eufonia cuvintelor, uneori fiind asaltaţi de o „orgie a cuvintelor” în creaţiile mai ample. Acest aspect al predilecţiei copiilor pentru sonoritatea cuvintelor a fost descris şi relatat cu destulă atenţie şi justeţe de către O Bîrlea într-un capitol special: Jocul de cuvinte, putând constitui o concluzie general-valabilă referitoare la mijloacele inedite şi enigmatice utilizate de către copii în propriile lor producţii: „Suntem în zona de tranziţie dintre limbă şi muzică, în care o treaptă este alcătuită din materialitatea sonoră a silabelor debitate după un anumit ritm şi la anumite înălţimi ale pronunţiei, fără îndoială arhaică, de gust vetust, dovadă că se găseşte tocmai în producţiile cele mai infantile sau de obârşie străveche.” [9]
Preocuparea copiilor de a structura vorbirea poetică, discursul ludic în unităţi eufonice a dus la realizarea de rime interioare Este cunoscut faptul că rima propriu-zisă a apărut în folclor destul de târziu la majoritatea popoarelor. Faptul că rimele interioare erau mai uşor de perceput, distanţa între ele nefiind mai mare de douătrei silabe, s-a perpetuat procedeul până când o parte din interpreţi le-au dat savoare prin plasarea lor şi la finele versurilor. Din acest punct de vedere, copiii sunt cei care au păstrat mai tot timpul acest procedeu, dat fiind faptul că percepţia lor eufonică nici nu poate depăşi o anume lungime, cel mult 2-3 picioare metrice, „reminiscenţă creativă” întâlnită consecvent în folclorul de copii şi care pune din nou în evidenţă aspecte ale oralităţii
note:
1 Adrian FOCHI, 1980, Estetica oralităţii, Editura Minerva, Bucureşti, p 11 2 Ibidem, p. 14. 3. Ibidem, p. 15. 4. informator: GHIURCO Rozalia, 72 ani, Bârsa, Sălaj, anul culegerii – 2000 5. informator: IGNAT Florica-Valeria, 46 ani, Halmăşd, Sălaj, anul culegrii – 2006 6 Liliana RUXĂNDOIU-IONESCU, Comunicarea orală, comunicarea scrisă, în Limbă şi literatură, nr 3 din 2001, p 21 7. informator: DUMA Gabriela, 8 ani, Zalău, Sălaj, anul culegerii – 2005 8. informator: PLOSCARU Ioan, 62 ani, Ileanda, Sălaj, anul culegerii – 2005. 9. Ovidiu BÎRLEA, 1979, Poetică folclorică, Bucureşti, Editura Univers, p 33 ggg
Trei teatre, trei premiere
A
l e xA n d r U J U r c A n
Bucuria teatrului, a sălilor pline Catharsis asigurat, în empatie generală. Premieră la Teatrul R egina M ar ia din Oradea: piesa Rabbit Hole de David Lindsay-Abaire, în regia lui Vlad Cristache. O dramă despre cum supraviețuim după pierderea unei ființe sau cum se derulează procesul de vindecare. Trebuie for ță, acceptare, reziliență. Autorul (născut în 1969) a scris piesa în 2007 și imediat a primit Premiul Pulitzer În 2010 piesa a fost ecranizată, iar Nicole Kidman a fost nominalizată la Oscar pentru rolul său Aici la Oradea joacă actorii Alina Leonte, R ăz van Vicoveanu, Giorgiana Coman, G abr iela Codrea, Tudor Manea. Plus câinele Rara, dresat de Alexandru Bondar.
Becca e căsătorită cu Howie Copilul lor Danny a murit într-un accident... când conducea mașina criminală tânărul Jason. Alte personaje: Izz y, sora nonconformistă a Beccăi, plus mama lor Nat De câte ori apare Izz y (excelentă Giorgiana Coman, într-un rol de referință, cu nuanțe comico -tragice, stăpânite cu talent incontestabil) contrapunc tul își face apar iția, la braț cu antinomia, poate cu speranța revenirii la normal. Ea este bufonul necesar, care -i readuce pe ceilalți din teritoriile sumbre Alina Leonte și Răz van Vicoveanu (părinții) demonstrează un studiu psihologic extrem de profund, cu o finețe specifică marilor actori
Scenografia e semnată de Andreea Tecla (premiul Uniter pentru debut în 2019). Un zid alb, cu desene de copil. Spațiul se volatilizează, desenează distanțe și absența comunicării Becca e traumatizată, vrea să șteargă urmele tragediei, pe când Howie supor tă să vadă pozele copilului, poate trăi cu amintirile La un moment dat, iese ca din pământ un tobogan de plastic, simbol al copilăriei, prin labirinturile căruia personajele caută obiecte de clasat Și mereu întrebarea: există, oare, un univers paralel cu tentă reparatorie? Acolo totul e pozitiv, iar dramele nu există nicicum?
Așadar Multivers, universuri care ar comunica, plus ideea că undeva copilul Danny ar fi în viață. De câte ori apare Jason, câinele latră acuzator Prezența câinelui e un atu lăudabil, care seamănă aprehensiune, mai ales când năvălesc și luminile stroboscopice. Regizorul Vlad Cristache e manager al Teatrului Excelsior din București. De -a lungul anilor a obținut multe premii, fiind nominalizat și la Gala Premiilor Uniter La Oradea e prima sa colaborare, descoperind ac tori sinceri și foar te sensibili. A realizat un spectacol coerent, în care a desfoliat fațetele fiecărui personaj, în joc de lumini și umbre. Fiecare ac tor și-a înțeles personajul, explorându-i stăr ile cu credibilitate Spec tacolul nu are încărcături inutile, nici redundanțe, doar că m-a intrigat tehnica heblu (de prea multe ori întunericul e total, atunci când se operează schimbări minore de decor) Personal, cred că s-ar fi putut găsi alte soluții. Am asistat la un spectacol puternic, necesar, emoționant, cu o empatie durabilă Fiorul emoției există, funcționează grație eșafodajului regizoral.
Acum la Teatrul Național Cluj - o triadă insolită, adică Her ta, Ada, Anca. Începem cu Her ta Müller. Din Timișoara, a emigrat în 1987 în Republica Federală Germania A fost hăr țuită de poliția politică a regimului comunist. A supor tat 50 de interogatorii în beciurile Securității Nu au reușit s- o racoleze ca turnător Sacrificii, spaima de sistem, scr isul ca mod de supraviețuire. A fost hulită chiar de propr ia comunitate Apoi, deodată, în 2009, e laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, pentru „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților ” Finis coronat opus! Și Her ta stă alătur i de ceilalți germani distinși cu Nobel: Thomas Mann, Herman Hesse, Elfriede Jelinek, Heinrich Böll, Günter Grass Her ta nu vrea să uite
trecutul, nici să-l cosmetizeze. E convinsă că dacă o singură persoană e nedreptățită, toată omenirea e afectată Limbajul său poetic poate deveni, deodată, tăios.
Continuăm cu triada Ada Milea aduce literatura Her tei spre marele public prin spec tacolul Cântece de speriat frica , realizat după texte din Patria mea era un sâmbure de măr, Mereu aceeași nea și mereu același neică, Regele se -nclină și ucide. Premiera a avut loc în 18 aprilie, 2024 - produc ție a Teatrului Național din Cluj-Napoca. Spectacolele Adei Milea înseamnă mereu un omagiu adus literatur ii, care se îngemănează cu muzica, într- o interacțiune memorabilă Aici reapar pregnant Radu Dogaru (chitara electronică), Cristian Rigman (tobe), Mihnea Blidariu (clape și bas) Spectacolul n-a început încă, dar securistul cinic (Miron M axim) ne dă târcoale, cu priviri per fide, persistente, otrăvite. Trecutul se insinuează frisonant, demonic Să nu uităm că mama Her tei a stat mulți ani într-un lagăr de muncă for țată. În spectacol, Adriana Băilescu e mama care știe să măture, să calce batistele, să strecoare fiori de empatie, durere, spaimă. Scenografia concepută de Alexandra Mureșan conține și un ecran alb, circular, în spatele căruia personajele devin umbre persistente, obsedante Personajul central este EA (Anca Hanu) Singură sau cu securistul, cu mama, cu o prietenă De fapt, asistăm la frânturi din biografia Her tei Müller O supraveghere toxică, perpetuă Securistul grobian strivește orice cu pantofii, iar zgomotul persistent de mătură duce spre aceeași frică viscerală, îmblânzită prin cântece Să nu uităm de metronomul ce îți dă fiori, ca un verdict iminent, pornit încă de la intrarea în sală. Ca un aver tisment. Frica Her tei a fost abolită pr in literatură Î nfrântă progresiv pr in speranță. Da, ar ta e curativă întotdeauna, iar reziliența e posibilă.
Iar acum Anca Hanu, actriță cu talent poliedric, cu voce de neignorat, ce glisează între sensibilitate și parodic/ludic (când textul o cere) Ea deține for ța candorii, care își păstrează demnitatea. Spec tacolele Adei M ilea nu au cum să strălucească fără
Anca : versatilitate, vitalitate, aplomb, vir tuozitate Spectacolul e absolut necesar: a nu uita spaima oribilă Știm bine: cine uită trecutul, r iscă să-l retrăiască Spec tacolul- concer t regizat de Ada Milea îi invită pe spectatori „în interiorul lumii propuse de noi , printre cuvinte, lumini, pași, respirații, instrumente, întâmplări, personaje și batiste” (Ada Milea)
Piesa Neînțelegerea de Alber t Camus a fost reprezentată întâia oară în 1944 și face par te din ciclul absurdului În romanul Străinul, Camus evocă o poveste asemănătoare (un mise en abyme avant la lettre) După foar te mulți ani, Jan se reîntoarce la locul de origine. Mama și sora Mar tha au rămas în acel sat, unde aveau un han Un loc al crimelor, dar și al visării la o viață colorată, însorită, depar te de cotidianul sisific, cenușiu: „când o să strângem bani mulți, ( ) o să uităm regiunile astea întunecate o să
fim în fața măr ii...”. Jan a reușit în viață, iar acum închir iază o cameră la han, cu gândul că dimineața următoare își va dez vălui identitatea. Doar că mama și Mar tha ucid călătorii pentru bani, într-o stratagemă mecanică, deși „e groaznic de obositor să ucizi”, iar „obișnuința începe de la a doua cr imă”. Cu toate acestea, „crima e și ea o singurătate” Mai multe teme se împletesc relevant în piesă: dragostea, lipsa iubirii, abandonul, singurătatea, neînțelegerea, puterea divină Î n final, M ar ia, soția lui Jan, îl invocă pe Dumnezeu, dar bătrânul ser vitor, asimilat oarecum puterii divine spune un NU categoric, iremediabil M ihai Măniuțiu a montat piesa la Teatrul Maghiar din Cluj (premiera a avut loc în 8 mai, 2024), ser vindu-se de traducerea Catincăi Ralea în română, iar Horváth Andor semnează traducerea în maghiară. Decorul conceput de Adrian Damian e într- o uluitoare concordanță cu atmosfera piesei: un fel de criptă cenușie, un zid turnant pe șine, asigurând o mișcare perpetuă, un pat ca o piatră funerară Beton și răceală Pe lângă Mar tha, regizorul a inventat Martha 2 și Martha 3, din dorința „de a crea senzația de vertij personajelor cu care cele trei vin în contact ” , spre o dinamizare maximă a mișcării. Costume negre, glugi, fețe acoperite (create de Luiza Enescu), ziduri, șoapte, muzică angoasantă intruzivă, tenebre, zbateri – cu fulgurații din Sisif sau Străinul De la început, suspansul e asigurat Spectacolul intră per fect în rama piesei Excelent personajul malefic – bătrânul ser vitor – rol fără cuvinte, dar atât de grăitor, interpretat cu finețe și echilibru de Váta L ránd. El apare, cântă la vioară, personajele mărșăluiesc, cad, se ridică, par niște păpuși mecanice defecte, bolnave, cu ultimele izbucniri de vitalitate Parcă auzim adesea vocea singurătății, apoi vin momente de tragedie greacă, culminând cu ploaia, care înlătură alte zgomote, implacabilă, neașteptată, într- o viziune regizorală frisonantă, care potențează senzația de inevitabil, de fatalitate. Muzica lui Mihai Dobre e chiar o intuiție a absurdului impenitent Viermuiala personajelor te trimite cu gândul la fantomele celor morți Poate acolo e infernul sau deșertăciunea post-apocaliptică
Ac trița K ali Andrea (mama) – o umbră fragilă, mișcătoare, resemnată, cu o voce pe cale de extincție Bodolai Balász (Jan) e deșirat între speranță și coborâre în iad Imre Eva (Mar tha) are vitalitatea și îndârjirea utopiei, pendulând uluitor între visare și cruzime Peth Anik (Maria) face un slalom credibil între iubire, fidelitate și revoltă, ca o lumină frântă.
Spec tacolul e unitar stilistic în toate compar timentele, așezate cu rigurozitate în creuzetul teatral propus , provocând un scepticism elaborat, care m-a dus cu gândul la Bergman și la al său A șaptea pecete. Camus a afirmat: „numesc adevăr ceea ce continuă” Aici, după căderea cor tinei, imaginile persistă, te urmăresc, ca o sabie a lui Damocles a fatalității neîmblânzite. ggg
Eroi marginaliza\i la Tiff 2024
A l e xA n d r U J U r c A n
Festivalul aduce bucurii cinefile Acum, la terminarea recentei ediții Tiff, mă întreb cu spaimă cum ar fi viața la Cluj fără febra acestui festival, care produce cinefililor cantități considerabile de endor fină, între broșuri subliniate, adnotate, controverse ideatice, nopți destul de albe, plus nostalgiile de rigoare Totul începe cu apariția afișului emblematic, apoi se pune în mișcare o publicitate bogată, rafinată, îmbietoare Butaforia naște căsuțe și birouri efemere Casa Tiff, locații noi, voluntari amabili, concer te, piscine filmice, terase compozite – iată sublimul câmp de bătaie spirituală Rămâne la el acasă snobismul atroce… Unii tiner i nu știu la ce film au intrat. După Tiff rulează degeaba un film la care s-a stat în picioare, deoarece poți număra spectatorii pe degete.
Să notez câteva filme, care m-au marcat Despre noul film al lui Luc Besson din 2023 s-au tot scris cronici. Filmul DOGMAN a deschis recenta ediție Tiff 2024 Ca o paranteză: de ce același titlu cu filmul lui Matteo Garrone din 2018? Penurie de titluri?
M i-a fost dor de eroi marginalizați, originali, recalcitranți, ciudați, precum Léon, Nik ita. Acum, în acest film, e Douglas, un super- erou, un copil mare, care a trăit orori din cauza unui tată violent, care l-a închis în cușca murdară a câinilor. Actorul Caleb Landr y Jones s-a întâlnit cu rolul vieții sale E pur și simplu hipnotizant, cu o față machiată ce ascunde nefericirea. E stupefiant, magistral, în linia lui Joaquin Phoenix (vezi Joker) În 2021 a fost premiat la Cannes pentru rolul unui ucigaș în filmul Nitram. Aici realizează o adevărată per formanță , într- o grație miraculoasă Salma (Grace Palma), pe care a iubit- o, a ales teatrul, iar el s-a oprit la fidelitatea câinilor: un scut în fața unei lumi violente, debusolate Avem par te de momente dure, violente, dar și tandre În ciuda handicapului (fotoliu cu rotile), Douglas cântă în anumite seri la un cabaret melodii de Edith Piaf și Marlène Dietrich Câini dresați, dramă, suspans, acțiune – ingrediente bine dozate – totul sub sceptrul muzicii lui Eric Serra Douglas afirmă: „cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât mai mult iubesc câinii” și știe că „singurul defect al câinilor e că au încredere în oameni” Ajuns la închisoare, poar tă discuții cu doctorița psiholoagă Evelyn ( Jojo T Gibbs), care îl înțelege, întrucât și viața ei cunoștea otrava traumelor. Actrița construiește un rol memorabil, cu echilibru emoționant, stabilind o alchimie complexă Chiar dacă filmul e sen-
sibil, nu există accente lacrimogene Ne amintim mereu de spusele lui Lamar tine: „Unde există un nefericit, Dumnezeu trimite un câine” Unii critici au numit filmul un „colaj fără coerență sau profunzime”.
Consider că e un film inteligent, o parabolă, un basm Realism magic bine dozat în osatura filmului Despre inegalități sociale, violență intrafamilială, dar și despre căutarea spiritualității O fabulă fascinantă, care onorează stilul B esson, cu scene de acțiune canină, într- o nebunie burlescă, cu o tensiune constantă și un final cristic
La Tiff-ul recent lumea se agita să prindă un bilet la filmul BASTARDUL/Basterden, regizat de Nikolaj Arcel, 2023. Filmul e bun, dur, copleșitor O frescă istorică în stil de western, în landa daneză din 1755, după romanul scris de Ida Jessen. Căpitanul Kahlen (Mads Mikkelsen) ar vrea să cultive car tofi în nordul Danemarcei, ba ar dori chiar o colonie. Sunt pământuri de defrișat, dar acolo e un tărâm sălbatic, cu vânturi, sol nisipos, ierburi arămii, pământ sterp, cer agresiv, dușmănos, câmpie infinită. Decor aspru, frig, brumă. Cum ar putea reuși alături de Ann Barbara (Amanda Collin) și fetița țigancă aciuită la el? Totul ar putea fi organizat, dacă nu s-ar opune vecinul per fid, nemilosul Frederick de Schinkel (Simon Bennebjerg), care trăiește într-o opulență lascivă, sfidătoare, convins că „viața e un haos, că nu putem controla nimic” Kahlen, într-o discuție cu el, are replica pregătită: „războiul e haos” Proiectul lui Kahlen naște tensiuni, intrigi, rivalități, comploturi.
Filmul abordează răni, ezitări, greșeli, încercând (fără a reuși întotdeauna) să evite clișeele. Vedem omul în fața naturii, dar și în fața oamenilor, a semenilor, unde domină homo homini lupus Impresionează obstinația, perseverența lui K ahlen, de -a lungul anotimpur ilor, în curger i adesea umilitoare E o poveste de ambiție, abnegație, sacrificiu. Ac torul Mads are rolul unui taciturn înverșunat, dar ochii nasc nuanțe incredibile E tenebros,
Nr 7-8 (81-82) | 2024
www.revistaneuma.ro
g e neros, curajos, tenace Pentru mine revelația a fost ac torul Simon Bennebjerg (Schinkel), într-un rol caricatural, aș zice shakespear ian, care contrastează cu auster itatea din jur, într- o contrabalansare echilibrată. Epicul conține suspans intens, iar reconsti- tuirea secolului al XVIII-lea e credibilă Multe prim-planuri, apoi focuri nocturne, mișcarea norilor, imagini grandioase - totul în tonalități picturale de Vermeer O lume întreagă împotriva lui K ahlen, totuși el va obține titlul de baron. Când se duce s- o recupereze pe țigăncușa chinuită de muncă, m-am gândit imediat la Cosette: fetița pur ta o găleată imensă și imediat mi-am zis că e un citat filmic M ai apoi scenele dure, cu tor tura cu apă fierbinte, cu mult sânge, fac par te din arsenalul acelor vremuri Un film de epocă excepțional, cu o regie solidă și actori de marcă.
Am așteptat cu nerăbdare să vizionez filmul lui Emanuel Pârvu – Trei kilometri până la capătul lumii – recompensat la Cannes 2024 cu Queer Palm. Un film despre cruzimea unei societăți oarbe. Suntem într-un sat insular în Delta Dunării Adrian, 17 ani, (Ciprian Chiujdea) și-a luat bacalaureatul cu brio la Tulcea și vine în vacanță la părinți (Bogdan Dumitrache și Laura Vasiliu) în satul natal Suferă o agresiune, ieșind de la bar: nas spar t, echimoze, telefon furat. Cauza? Un sărut clandestin cu un alt băiat Adrian a întâlnit acolo un turist străin și s-au mângâiat. Colții homofobiei s-au activat urgent. Se declanșează efectul bulgărelui de zăpadă Părinții sunt consternați, revoltați, distruși, considerând că s-a produs o catastrofă Cum?? Băiatul lor a preferat un băiat, când satul era plin de atâtea fete frumoase? Toate sensurile vieții s-au anihilat pentru ei, de aceea cheamă preotul acasă (Adrian Titieni) pentru exorcizare cu for ța. Scena e dură și probează din plin obscurantismul, potențându-i influența nefastă. O lume arhaică de arierați, cu practici barbare. Începe o mecanică de persecuție Frica de gura lumii Chiar și șeful poliției ( Valeriu Andriuță) crede că mușamalizarea e soluția optimă. Desigur, în microcosmosul rural corupția e generalizată Adrian se închide în sine, tace, e șocat. Cei doi băieți vinovați recunosc fapta, afișând dispreț față de Adrian Părinții, preotul, poliția – toți vor să acopere totul spre o pace colectivă. Mocnită. Doar prietena Ilinca (Ingrid Berescu) îl înțelege, empatizează în tăceri subtile Asistăm la escaladarea violenței și la abjecția lumii într-un colț de paradis, cu peisaje idilice. Edenul și ambianța atroce. O elegie magică a naturii Soare și vânt Foșnete premonitorii sau revolta naturii Impresionează eclerajul, lumina, în contrast cu întunericul din mintea oamenilor Regizorul Emanuel Pârvu afirma: „am vrut o atmosferă de paradis vegetal, calm, legendar pentru Dunăre, în timp ce pentru oamenii de acolo e un infern” Nu vom vedea scene cu gay, ci o anchetă rece, o radiografie a intoleranței și a corupției. Orice emancipare individuală e sufocată După ce liniștea satului s-a spart, salvarea aparențelor e primordială. Regizorul filmează cu luciditate într-un cadru angoasant, unde primează birocrația, corupția poliției și ravagiile integrismului religios Filmul reușește pe deplin o critică virulentă a unei societăți homofobe
Cum se poate trăi fără toleranță, deschidere, liber tate? Adică fără aer, aproape de sufocare existențială Așa am simțit la vizionarea filmului Fără aer, 2023, regizat de K atalin Moldovai, în care joacă Agnes Krasznahork ai, Tunde Skovrán, Aron Dimeny
Toată viața am stat în fața elevilor, ca profesor, așadar scriu din interiorul sistemului Cu alte cuvinte, cunosc pădurile pedagogice destul de bine. După cum știu acum că profesorii depind de stările, capriciile, rigoarea părinților Totul trece prin filtrul lor și sunt mulți dintre ei care condamnă tot ce trece de lungimea nasului lor Asta nu înseamnă că profesorii n-au nicio vină în anumite împrejurări. Prin 2017 am aflat cu stupoare că profesoara Adela Stan din Turda a fost sancționată, deoarece , predând simbolismul, le -a sugerat elevilor de 17 ani să vadă filmul Total Elipse de Agnieszk a Holland, unde existau scene gay între poeții Verlaine și Rimbaud Normal că s-a găsit un tată ostil, homofob, care a reclamat- o pe profesoară, declanșând efec tul nociv al bulgărelui de zăpadă, într- o mecanică fatală
Regizoarea Katalin Moldovai a fost interesată de subiect, iar filmul său trasează acel proces destructiv, în ritm de thriller psihologic. Ana e o profesoară deosebită, cu candoare și integritate, o profesoară populară care cultivă imaginația elevilor, dezvoltândule simțul poetic. Deodată începe o vânătoare de vrăjitoare la adresa ei Un labirint kafkian malefic, prin care mișună părinți, colegi, comitetul de etică, administrația școlară Nimic nu mai poate fi ca înainte Mass-media în vâr tej, chestionare, rețele de socializare Lașitatea unor colegi Obtuzitate Rigurozitate pedagogică Ana se izbește de neputința de a încuraja gândirea independentă. Nu se poate aplica transgresarea anumitor limite Rigiditatea e la ea acasă, birocrația la fel. Norme, reguli... Ana refuză orice sancțiune, nu acceptă compromisuri, în numele unor principii proprii
Am văzut filmul la Tiff-ul recent. După proiec ție, surpriza: a apărut profesoara Adela Stan în fața spectatorilor, inspiratoarea poveștii. Realitate și ficțiune. Ficțiunea ordonează, duce spre general, spre ar tă Realitatea depășește întotdeauna ficțiunea, așa cum se spune? Adela Stan nu mai lucrează în învățământ, Zice că e fericită că soar ta i-a oferit acest cadou compensatoriu, care anulează suferințele trecute Iar acum vreau să încerc un minim strop de obiec tivitate, cunoscând bine filmul Total Elipse Oare profesoara n-ar fi trebuit să-i pregătească oarecum pentru ceea ce ar fi văzut? Doar le -a indicat și gata? Există scene care nu duc spre poezie, ci spre culisele macabre ale geniilor Dacă aș fi fost părinte, aș fi explicat eu copilului? Dar dacă eram un tată fără cultură? Chiar că e un subiec t delicat Că deschiderea se formează, toleranța se învață, doar că la 17 ani, cine știe cum procesează adolescenții În orice caz, filmul incită, emoționează, provoacă. ggg
Double Indemnity §i garan\ia unei capodopere
Termenul film noir a fost vehiculat, prima oară, în 1946, de un grup de critici francezi, pentru a desemna mișcarea aflată în plină ascensiune a principalelor filme alb-negru de la Hollywood, filme caracterizate prin câteva elemente recurente: teme sumbre, prezentate într-un mod original prin semnătura unor regizori celebri, personajul principal ca antierou, alienat, sedus de o femeie fatală, străzi alunecoase din cauza ploii, umbre accentuate, proiectate, eventual, pe ziduri Scenariile acestor filme erau inspirate din romanele cu detectivi, în principal ale lui Raymond Chandler și Dashiell Hammett, iar câțiva dintre marii regizori ai vremii au fost atrași de acest gen: Orson Welles (The Touch of Evil), Howard Hawks (The Big Sleep), John Huston (The Maltese Faulcon), Billy Wilder (Double Indemnity și Sunset Boulevard), filmele lor devenind nu numai un etalon al genului noir, dar și capodopere ale cinematografiei din toate timpurile Nu este de neglijat faptul că unii regizori s-au specializat în filmul noir, spre exemplu Rober t Siodmak, Fritz Lang și Otto Preminger Ar fi de adăugat faptul că genul acesta cinematografic are o noblețe rece, un ritm sofisticat al scenariului, dublat de o imagine fabuloasă, datorate și faptului că mulți dintre regizori au origini europene, aducând în cinematografia americană nu numai calitatea unui film de ar tă, ci și influențele expresioniste Trebuie precizată fascinația regizorilor contemporani pentru noir (De Palma, M Scorsese, R Polanski, D Lynch, D Fincher etc ) astfel încât a apărut și genul neo-noir, cu aceleași teme și motive, dar cu un substrat mult mai violent, dar color. Nu lipsește nici omagierea ludică: Woody Allen în Shadows and Fog și frații Coen în The Big Lebovski. Double Indemnity este considerat cel mai reprezentativ film noir din toate timpurile. E de-a mirările, cumva, pentru că ingredientele specifice nu sunt tocmai cer te Și totuși tocmai aici constă măreția sa, datorată atât geniului regizoral al lui Wilder, cât și dialogurilor tensionate, dure ale lui Raymond Chandler (care a ținut să apară într-un rol episodic). Romanul care a fost ecranizat (al lui James M Cain) are un alt ritm al desfășurării evenimentelor, găselnița mărturisirii încă de la începutul filmului îi aparține lui Billy Wilder, procedeu pe care îl va repeta în Sunset Boulevard, la care va adăuga un element de umor negru, mărturia fiind post mortem Spectatorul este, inițial, descumpănit, pentru că misterul este deconspirat Lecția pe care ne-o dă regizorul este alta Tensiunea care se acumulează de -a lungul desfășurării evenimentelor nu are legătură cu crima comisă, ci cu motivele care au dus la aceasta, ceea ce complică, simțitor, lucrurile, pentru că, la sfârșit, totul rămâne învăluit în ceață Comportamentul lui Walter Neff este cel puțin ambiguu. În nici într-un caz nu este un ins slab, care cade sub vraja unei femei frumoase, ceea ce îl transformă, automat, într-un alienat iresponsabil. În momentul în care Phyllis Dietrichson îi sugerează să îi facă soțului o asigurare în caz de accident, fără știrea acestuia, se revoltă, o deconspiră că în spatele acestei ingenue propuneri se vede dorința ei de a scăpa de el printr-o crimă. Cu toate acestea, la un moment dat nu numai că îi acceptă propunerea, dar vine cu un plan sofisticat și plusează: dacă soțul care o abrutizează moare într-un accident de tren, atunci compania de asigurări îi va plăti o dublă poliță de asigurare, de 100 000 de dolari. Cum de s-a
schimbat? Să fie la mijloc promisiunea unei relații sexuale, banii? Sau faptul că mentorul său, inspectorul de la asigurări, Bar ton Keyes (Edward G. Robinson), după ce l-a invitat să îi fie asistent, cu un salariu mai mic cu 50 de dolari, din orgoliu rănit, îi spune că invitația i-a fost adresată doar că e un prost mai arătos decât ceilalți angajați?
Dacă analizăm în profunzime, personajele sunt, toate, mânate de un orgoliu supradimensionat Walter Neff vrea să îi demonstreze lui Keyes (pe care îl iubește sincer, pe care îl admiră, căruia îi aprinde mereu trabucurile) că nu este infailibil. Pare că tot scenariul pe care și l-a imaginat se transformă într-o încercare de a-l surclasa pe superiorul său în ingeniozitate, inteligență, fentând sistemul și transformându-se în infractorul per fect care îl pune cu botul pe labe pe Keyes care se lăuda tuturor că omulețul interior îl avertizează când există o impostură Adevărul e că Keyes reconstituie integral scenariul crimei, prin deducție, doar că nu îl bănuiește (aparent) pe Neff Dacă nu ar fi această legătură emoțională atât de puternică între cei doi și dacă Keyes nu ar fi motivul infracțiunii lui Neff, nu ar avea nicio logică mărturisirea lui Neff la un dictafon în biroul inspectorului Putea să fugă, avea șanse să scape, chiar rănit fiind Ea, femeia fatală, este învăluită, de asemenea, în ambiguitate Îi mărturisește lui Neff, după ce a tras în el, că nu l-a iubit, că s-a folosit de el, că se simte pustiită, neputând iubi, dar că după ce a tras, nu a putut continua, a simțit ceva, ca o atingere a dragostei Totuși, ceea ce a împins-o să acționeze ca o criminală nu e neapărat un motiv material, exultă de fiecare dată când îi iese planul gândit de Neff, ceea ce îi accentuează sociopatia.
Scenariul inteligent construit, dialogurile extrem de îndrăznețe, tensiunea care se acumulează progresiv din ciocnirile de orgolii, astfel încât se creează trei centre distincte de suspans (motivate psihologic), cinismul dezvăluit în final al protagonistului, atenuat de momentele de bunătate față de sora lui Phyllis și de iubitul acesteia, micile inser ții de umor negru fac din Asigurare de moar te o capodoperă, la fel de atractiv și de controversat azi, ca și la momentul lansării sale
Double Indemnity și garanția unei capodopere
Regizor: Billy Wilder
Scenariu: Billy Wilder și Raymond Chandler
Imagine: John F Seitz
Muzică: Miklós Rózsa
Cu: Fred MacMurray, Barbara Stanwyck, Edward G Robinson ggg
Fiecare lume piere în sine §i pe limba ei
r A m o n A m ü l l e r
Sunt în relație de pace cu Dumnezeu Conflictul meu este cu Omul (charlie chaplin)
Elveția nu înseamnă numai bancheri și ceasuri precise, peisaje alpine care îți taie răsuflarea și ciocolată renumită Lacul Leman (lacul Geneva) este cel mai mare lac cu apă dulce din Europa Occidentală Munții Alpi și Munții Jura străjuiesc lacul în formă de semilună, care surprinde turiștii printr-un farmec aparte La cinci minute de Montreux, orășelul Vevey își etalează faleza de poveste. O neobișnuită sculptură de inox, o furculiță înaltă de opt metri stă înfiptă în oglinda apei, dinaintea Muzeului Alimentarium, singurul muzeu din lume dedicat exclusiv istoriei alimentaţiei Furculița uriașilor se înfruptă din frumusețile peisajului alături de personalități la fel de uriașe, Charlie Chaplin și Mihai Eminescu. Statuia marelui actor și bustul îndrăgitului nostru luceafăr, aflate la câțiva metri distanță unul de altul, sunt dovezi ale rafinamentului și ale acceptării valorii umane, în general. Soclul eminescian este reprezentat de un grup de căr ți realizat în bronz, cu inscripții în mai multe limbi. Ultimul romantic, cu toate că nu a fost niciodată în Vevey, este vecin cu Charlot, unul dintre geniile comediei cinematografice. Charlie Chaplin a trăit aici un sfert de secol împreună cu cea de-a patra soție, până când actorul a decedat în 1977. Când s-au cunoscut Oona avea 18 ani, iar Chaplin avea 54 ani. Împreună au avut opt copii Chaplinʹs Word este un domeniu întins pe 14 hectare și cuprinde conacul, studioul și parcul
Ne începem turul cu studioul, unde suntem invitați într-o sală de cinema Ne așezăm confor tabil și vizionăm un film de zece minute în care este relatată viața lui Charlie Chaplin chiar de către el însuși La sfârșitul proiec ției ecranul se ridică în tavan și intrăm propriu-zis în lumea lui Charlot. Străzi reconstruite, car tierele insalubre și pavajele redau atmosfera Londra anilor 1900 Vizitatorii simt în mod direct, vizual și senzorial, prin fragmente difuzate din City Lights sau The Kid, fie pe ușa unei farmacii sau în interiorul unei băcănii. În culise descoperim farmecul vremurilor simple de altădată Figurile de ceară par ticipă la spectacolul mut al vieții: polițistul și micul vagabond Continuarea firească în următoarele încăperi a elementelor de butaforie din filme precum Circul (1928), Timpuri noi (1936), frizeria din Dictatorul (1940) sau banca și închisoarea reproduce destul de fidel lumea cinematografiei de acum mai bine de o sută de ani Cu toate că spațiul și timpul par încremenite, faptul că poți experimenta secvențial trăirile alături de personajele de ceară folosind elemente specifice de recuzită, te ajută să devii pentru câteva clipe un protagonist de excepție, antrenat în mizanscena charlotiană Comediant prin excelență și maestru al pantomimei, pe care o considera o expresie a poeziei comice, Charlie Chaplin își trasează destinul la ex treme Din maghernița londoneză în care s-a născut, succesul îl va pur ta în America și mai apoi în Elveția strălucitoare A traversat epocile a două lumi diferite, societăți afectate de două războaie mondiale și tot atâtea ere cinematografice diferite ca limbaj și identitate. Regizor și producător cineast, per fecționist desăvârșit, Chaplin a reinventat și îmbunătățit continuu tehnicile de filmare, reluând fără odihnă filmările până când acestea erau conforme cerințelor sale. Când Hollywoodul a intrat în epoca filmelor sonore, Chaplin a refuzat să producă sau să joace în filme „vorbite” Fiind el însuși
un emigrant, marele ar tist considera că pantomima și filmul mut pot fi înțelese și asimilate de marea majoritate a celor care își căuta norocul și își clădea o viață pe tărâmul făgăduințelor americane O multitudine de fotografii personale par ticipă la dansul memorial-afectiv Afișele, trofeele, diplomele, Oscarul onorific și exponatele cinematografice de dimensiuni mari întregesc spațiul studioului până în cel mai mic detaliu estetic și funcțional Conacul Manoir ne prezintă viața de dincolo de regie și scenariu, viața de familie pe care Chaplin și-a petrecut-o în ultimii 25 ani la Vevey Fiecare cameră prezintă un anumit segment al vieții sale personale Geamurile vechii maghernițe sunt înlocuite de ferestre mari prin care intră și se derulează răsăriturile, apusurile, momentele de calm și liniște, de glorie și nesiguranță. Sala de mese, de exemplu, sobră, cu scaunele așezate în jurul piesei centrale, masa destul de înaltă, parcă te invită să iei loc la cină. Un perete întreg de personalități marcante cu care ar tistul s-a împrietenit sau doar s-au cunoscut, Michael Jackson, Albert Einstein, Dalailama, Churchill și multe alte zeci pozate alb-negru impactează vizitatorul. În unele dintre încăperi te întâmpină veselul și charismaticul Chaplin, fie de sub o masă de lemn, ridicând din sprâncenele de abanos și cu vestita lui mustață, fie împreună cu eleganta sa soție
Imensa și bogata grădină poar tă aceeași marcă distinctă O varietate de plante și arbori seculari îmbrățișează istoria cinematografiei Fiecare metru pătrat de grădină pare desprins din metri liniari ai cinematografiei mute, pentru că tufișurile și arborii nu au nevoie să vorbească, ei sunt mar tori tăcuți ai existenței Charlie Chaplin admira atât de mult natura, încât le interzicea copiilor să se zbenguie pe zăpada proaspăt așternută în parcul de primprejur. Și când mă gândesc că noi suntem imediat tributari cu câte un selfie la prima ninsoare și că ne suntem proprii scenariști/ regizori/ ac tori și figuranți în filmul tragi- comic al vieții, chiar mă bucur că pot să dau realitatea pe mute Ne înfrumusețăm viața sporadic, temporar cu mii de urmăritori și poate like -uri de duzină sau sute/mii Distracție de bâlci, atunci și acum Fiecare lume piere în sine și pe limba ei Tic-tac-ul de ieri/ tic talkul de azi Debitul emoțional își caută unitatea de măsură a trăirilor. În fond și eu și tu suntem un Charlot ce va urma? Un omuleț anonim, ca fiecare dintre noi, pășind pe drumul existenței și un baston cu care își odihnește pasul ggg
2 septembrie 1988. Vizita mea la Chișinău e una neobișnuită. Căci călătoriile pe meleagurile de dincolo de Prut ale românilor sunt rare, ele nefiind privite cu ochi buni de către oficialitățile sovietice, ba aș zice că sunt și chiar împiedicate Totuși, ea are loc în condiții de normalitate și a durat șase zile, datorându-se invitației primite de la prozatorul și dramaturgul Ion Druță care își aniversează, în condiții de mare fast național, în 3 septembr ie 1988, șaizeci de ani de existență Amintesc că la eveniment iau par te singur, deși trebuia să par ticipe, ca invitat de onoare, și D. R. Popescu, președintele Uniunii S cr iitor ilor, pr ieten bun cu săr bătoritul Din rațiuni politice însă, undeva „sus”, s-a considerat, în ultima clipă, că o asemenea deplasare nu e opor tună Autorul Vânătorii regale, cum se știe, era o persoană cu responsabilități politice și culturale de rang înalt și probabil că cineva s-a gândit că vizita lui ar putea să stârnească diverse interpretări Eu însă am profitat din plin de fiecare clipă. Nu cred că am dormit mai mult de trei-patru ore pe noapte Alteori nici atât Am cunoscut majoritatea personalităților de frunte de pe meleagurile de dincolo de Prut Nu mai știam cum să-mi împar t timpul Am fost mereu împreună cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valer iu M atei, Eugen D oga, Ion Ungureanu, Emil Loteanu, cu numeroși alți scriitori, regizori, ac tori, pic tori etc. etc. Pe câțiva cunoscându-i din alte împrejurări, inclusiv pe sărbătorit, cu cei mai mulți strângându-ne însă atunci mâna pentru prima dată și rostindu-ne numele Chiar în seara aniversară a avut loc o mare demonstrație a studenților, dar nu numai a lor, care a stârnit în mine mândrie și speranță. Aceasta cu atât mai mult cu cât așa
ceva era imposibil de închipuit că la noi se poate întâmpla. A doua zi am aflat că s-a lăsat cu arestări masive De ajuns ca Ion Druță să inter vină ferm și împricinații să fie eliberați. În ceea ce privește Chișinăul, nu aș zice că a fost pentru mine o noutate Îl văzusem pentru prima dată în 1961 din goana unui taximetru și a câtor va scur te popasur i la repere cu semnificație istor ică și culturală de o încărcătură emoțională apar te. Primejdioasă aventură, care era să se lase cât pe aci cu o mare dandana Mergeam la Moscova și Leningrad (folosesc denumirea de atunci a celebrei metropole) într- o excursie turistică, plătită, firește, din bani proprii, o par te proveniți din colaborări de la cele câteva reviste, în special Steaua, în care publicam poezii, o alta din economiile mamei Stăpânit de emoție, dar și foar te curios, îmi amintesc că deîndată ce am trecut granița la Ungheni, dor nic să nu scap nimic din ceea ce se poate vedea, nu mi-am mai deszlipit ochii de geamul trenului. Toți călătorii din vagon erau români și excursioniști ca și mine Chiar dacă nu prea vorbeau între ei, ținându-și parcă ascuns ceea ce gândeau și simțeau, mi-am dat seama că mulți sunt pentru prima dată pe acele meleaguri Bănuind că la Chișinău trenul va avea o oprire mai lungă, bucuros de o astfel de ocazie, abia așteptam să cobor și să calc, fie și doar două-trei minute, pe pământul acelui oraș ce apar ținuse cândva României. Dar iată că imediat ce s-a intrat în gară am fost anunțați că se va staționa aproximativ trei ore, timp necesar rezolvării unor probleme de ordin tehnic N i s-a mai spus, de asemenea, că cine dorește are voie să coboare și să viziteze gara, dar să nu-i părăsească incinta. În ceea ce mă privește, nu am ținut cont de
Nr. 7-8 (81-82) | 2024
www.revistaneuma.ro
interdicție După ce mi-am numărat rublele din por tofel, aproape mângâindu-le, obținute din vânzarea a mai multor perechi de ciorapi ceferistului rus urcat în tren la Ungheni, m-am îndepăr tat pe furiș de grup, punând ochii pe un taximetru, decis să fac un tur al Chișinăului Îi spun șoferului ce doresc în limba română, dar spre dezamăgirea mea acesta nu a avut nicio reacție de parcă nu m-ar fi auzit „Nu e nimic, am nimer it un rus” mi-am zis, grăbindu-mă să-i repet în rusește ceea ce doresc. Și nu numai că ne -am înțeles de minune, ci m-a și asigurat că am timp suficient și că voi fi în tren cu mult înainte de plecare Astfel că escapada mea pur sentimentală, ușurată și de faptul că șoferul, cu care continuam să conversez rusește, a fost de treabă și s-a oferit să mă poar te peste tot pe unde considera că există lucruri interesante de văzut La întoarcerea spre gară însă, cam după vreo două ore, din păcate, am avut par te și de o întâmplare neprevăzută Deodată la o curbă am auzit un zgomot ce aducea cu o mică explozie. Î n urma acesteia șoferul frânează brusc, informându-mă că s-a spar t un cauciuc Am intrat pe loc în panică și sper iat am început să înjur cu voce tare și să mă văicăresc în limba română Realizasem că actele le -am lasat în bagaje și că sunt un ins în imposibilitate să-și confirme identitatea. Mă și închipuiam, în cazul că voi pierde trenul, în beciurile miliției și cu urmări dintre cele mai dezastruoase pentru mine Văzându-mi disperarea, dar și auzind ce bâiguiam prin frânturi de cuvinte, șoferul care se apucase să înlocuiască roata cu cauciucul fer feniță cu o alta validă, aflată în por tbagaj, s-a grăbit să mă încurajeze și încă într-un curat grai moldovenesc Astfel că aventura mea a sfârșit cu bine și eu îmi ocupasem liniștit locul în vagon cu un sfer t de oră înainte de a porni spre Moscova
20 decembrie 1990. Sfârșește anul și constat că între evenimentele teatrale despre care încă nu am scris, dar le -am notat meticulos în agendă, figurează și primul meu contac t cu viața teatrală din Republica Moldova, grație unui festival de amploare la care par ticip la Chișinău Revelația acestuia a constituit- o pentru mine, în primul rând, descoperirea Teatrului „Eugen Ionescu” Un teatru tânăr, revendicat programatic, contrar așteptărilor, de la un veritabil spirit avangardist Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, fiind vorba de un teatru din Basarabia, m-am aşteptat la reprezentaţii de o cu totul altă fac tură, realiste, de for mulă stanislavsk iană, nicidecum la unele de o moder nitate dezlănţuită, în care nimic din ceea ce s-a apreciat că e de efect nu s-a evitat. Parodic, grotesc, poetic, ironic, circăresc, aglomerând imagini şi stiluri multiple, excelând adesea prin scene de pantomimă
şi acrobaţie, Aşteptându-l pe Godot, de exemplu, l-am privit ca pe un spec tacol care deconvenţionalizează in extremis ac ţiunea şi jocul, reformulează cu tensiune materia dramatică a absurdului beckettian, drama părând a fi un pretex t pe care se exersează modalităţi şi mijloace de comunciare teatrală duse până dincolo de limita experimentului. De ajuns să-mi releve în tânărul Petru Vutcărău un regizor de viitor, căruia ori de câte am avut ocazia nu am ezitat să-i văd spectacolele. Reușise să-mi rețină atenția și să mă determine să-i urmăresc evoluția
15 noiembrie 1991. Î n aceeaşi manieră cu Aşteptându-l pe Godot, dar exacerbând excesiv ludicul şi barocul, același regizor montează un an mai târziu, cu vădit scop de a șoca, Cântăreaţa cheală, piesă pe care o tratează cu lejeritate maximă, uneori dând senzația că o decapitează, sfidând or ice r igoae a tex tului în măsură să stea în calea fanteziei și a improvizației Receptarea a fost de aceea mult mai temperată. Spiritul critic e repus deja în drepturi și a devenit mult mai operant Se găsesc destui să facă referiri la manierism, la lipsă de coerenţă, la neprofesionalism regizoral chiar Î n ceea ce mă pr iveşte, nu împăr tășesc integral atare opinii, impresia mea e că se exagerează. Formalismul apare supralicitat, e adevărat, dar per formanţa tinerei trupe nu e cu nimic mai prejos decât în Aşteptându-l pe Godot Întâlnim şi aici o fantezie impetuoasă şi o plăcere plină de voluptate a jocului, disponibilităţi de a caricaturiza şi a obține efecte în sine Autopaştişa şi suprapunerea de imagini şi semne, creând o suprarealitate de limbaje complementare, uneor i pleonastice, vin din aceeaşi nevoie interioară de aventură teatrală totală. Acesta e şi motivul pentru care am văzut în spectacolul cu piesa lui Eugen Ionescu, vizionat de astă dată la București, o etapă parcursă întrun proces de creaţie firesc, de căutare de către ar tistul tânăr a propriei identităţi. Nu m-am grăbit de aceea să găsesc cu orice preţ noduri în papură, ci m-am amuzat copios de multe dintre “năstruşniciile” ce mi s-au oferit şi le -am aplaudat, ca majoritatea spectatorilor, îndelung Totuşi, nu am putut, la sfârşit, să nu mă întreb: oare până unde se poate merge cu un astfel de gen de spectacol?
28 aprilie 1993. Exac t după trei ani sunt iarăși la Chișinău. Văd din nou un spectacol, în regia aceluiaș Petru Vutcărău, tot cu un text de Eugen Ionescu, Regele moare, dar care exprimă ar tistic un alt mod de tratare decât cel practicat în Cântăreața cheală, apar ținând cu evidență altei etape de creație. Acum ludicul şi barocul încetează de a mai fi sursă de epatare, dimpotrivă, „inova-
Ger trude, regia Silviu Purcărete
Cine l-a ucis pe tata, regia Andrei Măjeri
www.revistaneuma.ro
țiile” colaterale se înfăţişează mult mai estompate, limbajul câștigă în limpezime, coerență Personajele sunt individualităţi distinc t conturate, admirabil tensionate nu numai pe anumite stări limită, ci şi pe drame existenţiale cu grave implicaţii în marcarea unor destine În Regele moare, asumându-și pe lângă regie și ipostaza de actor, Petru Vutcărău e în rolul regelui o apariţie dinamică, cu trăiri şi reac ţii când violente, când de o blândeţe vicleană, histrionismul său, oricând gata să întindă capcane, se răsfrânge benefic și asupra celorlalți interpreți Produce prin interpretarea sa modificări de registru derutante, o reală diferenţiere de tonur i şi atitudini în rândul întregii distr ibuţii D e la excelenta Ala Menşikov la Elena Chioibas, Mihaela Strâmbeanu şi A Moşoi Același lucru îl sesizez și în următorul spectacol, văzut la distanță de o seară E vorba de Pescărușul Aici surprinde nu numai “cruzimea” cu care se scot la suprafaţă dramele personajelor, rămase fără nicio posibilitate de a se autoapăra, autoiluziona eventual, dar și o ciudățenie mai rar întâlnită care îl contrariază pe Mircea Ghiţulescu Prietenul meu nu înțelege de ce pe afiş apare Petru Vutcărău ca director de scenă şi Mihai Fusu ca regizor devreme ce ambele atribuții sunt identice El consideră că mai potr ivit ar fi fost să se folosească sintagma de regie colectivă Dar și așa, acceptând opțiunea convenită între cei doi realizatori ai Pescărușului, nu cred că trebuie să se tragă concluzia că relaţiile din interiorul trupei sunt neclare Referindu-mă la Teatrulul “Eugen Ionescu”, indiferent că e vor ba de dublarea atribuţiilor, fie de amestecarea lor, apare clar faptul că statutul său e acela al unui laborator de creaţie Astfel că spectacolul cu piesa lui Cehov stă și el cu prioritate, ca și cele anterioare, sub semnul spiritului de echipă și al experimentului Lectura ei nu e defel una or todoxă, ci propune o abordare într- o “cheie” în care ne -am obişnuit să fie citiți Beckett şi Pinter O montare într- o astfel de viziune a Pescăruşului în limba română nu a mai realizat decât Aureliu Manea Radicalismul său însă nu a comis un “atentat ” la stilul cehovian, ci l-a conver tit în semn teatral autonom, rezer vându-i un rol de temă secundă în contextul spectacolului, expusă speculativ la reformulări de fond, la analogii și tangențe din perspectiva însăși a dramei personale a regizorului Pornind de la premisa că stilul cehovian nu e altceva decât neputinţa de a ne depăşi propriile prejudecăţi, Petru Vutcăru și Mihai Fusu et comp nu se dau înapoi nici de la cel de al doilea “atentat ” , adică acela ce vizează stilul. Tocmai prin eliberarea de tirania “stilului” cehovian, Ala Meşnikov se afirmă, în Ark adina, ca o actriţă de resurse ieşite din comun. De altfel, întreaga distribuție evoluează nuanțat, dinamic, creând imagini vizuale expresive, stări explo -
zive, mișcareș multă mișcare, distrugând orice iluzie, orice amăgire “Jumătăţile” de măsură nu sunt o soluție benefică pentru ar tă Și nici pentru viaţă După Regele moare și Pescăruşul, concluzia ce se impune e că profesionalismul şi disponibilitățile lui Petru Vutcărău și colectivului cu care lucrează au început să aibă o vizibilitate cer tă. Tinerii ac tori din Chişinău impresionează. Ei au la bază studii de specialitate temeinice, făcute de unii la Moscova, de alţii în Estonia, sigur în respectul şi gustul pentru teatrul tradiţional, dar fără să rămână cantonați în perimetrul lui Nu un joc academic îi defineşte. Sunt ca acei poeţi ce scriu versuri libere după ce au trecut prin “şcoala” sonetului Norocul trupei e acela de a avea par te de un animator de vocaţie. Petru Vutcărău vede în teatrul românesc, receptiv în tot ceea ce e valoare în el, alternativa altei “şcoli”, ori poate numai un alt stadiu de evoluţie a modului de a concepe şi practica actul teatral E normal să mă întreb, de acum încolo, ce urmează?
10 octombrie 1994. Prima premieră bucureşteană a noii stagiunii apar ţine Teatrului “Nottara”, iar ea nu a fost de circumstanţă, ci s-a situat, mer itor iu, sub ceea ce aş numi semnul “firescului bine temperat ” . Ceea ce nu mi se pare defel puţin. Căci o piesă cum e Îngrijitorul de Pinter rămâne, de la regizor şi actor la spec tator, nu numai un titlu ispititor, dar şi unul dificl, care ridică atât probleme de montare, cât şi de receptare Simplu zis: uşor poate să devină un spectacol ar tificial, greu de digerat pentru plătitorii biletelor Definindu-şi singur piesele ca fiind de un “realism” care “nu ţine de realism”, Pinter oferă o premisă de înţelegere pentru o operă de o marcantă originalitate de formulă şi substanţă Atunci când se pune în scenă o piesă de Pinter, ca şi atunci când se pune una de Cehov, autor de a cărui lec ţie dramaturgul englez nu e străin, deşi o trece printr-un “laborator ” de scriitură şi experienţe teatrale moderne, chestiunea de fond este, după opinia mea, întotdeauna aceea a descoperirii tonului Dacă nu se are în vedere “normalitatea” (în rostire, în relatarea “poveştii”, dar mai ales în compunerea personajelor) “lipsei de normalitate”, un soi de obstacol în calea celor tentaţi de lecturi de suprafaţă, mai mult ca sigur că se eşuează în retorică, în pălăvrăgeală, în anedoctic banal, plictisitor în destule privinţe. Sursa de teatralitate, adevărul şi tensiunea discursului dramatic nu se află în coerenţa şi transparenţa întâmplărilor ce fac subiectul uneia sau alteia dintre piese, ci în tehnica subtilă de învăluire a lor pentru a se crea o anume confuzie, câteodată metodic regizată Chiar dacă la un prim nivel întâmplările dau senzaţia că sunt “decupate” din cotidian, şi încă din componentele lui derizorii, pentru subiectul
Lexiconul amar, regia Silviu Purcărete
Nr 7-8 (81-82) | 2024
şi personajele imaginate de Pinter cotidianul are o valoare pretex tuală, de “or nament ” , încât ceea ce contează nu sunt întâmplările, ci transa lor: ele nu se derulează într- o ordine a realului, ci devin bizare, pierzându-şi semnificaţia iniţială, în special prin reacţiile şi atitudinile insolite ale personajelor În intriga din Îngrijitorul sunt implicate vieţile a trei băr baţi. Fiecare dintre aceştia păstrează în jurul lui ceva enigmatic şi în cazul când enigma pare a fi distrusă pr in bravură şi plăcerea de a vor bi la nesfârşit despre sine O atare ipostază o reprezintă un personaj precum Davies Dar şi aşa, el e tot insul fără “acte de identitate”, fiind evident că “biografia” lui e una construită, ajustată, în ideea de a părea cât mai excentrică şi şocantă În realitate, Davies e imaginea mistificată a unui destin înfrânt, a unui ratat, a unui boem ce nu-şi mai supor ta singurătatea, care cu ultime “resurse” mai încearcă să se iluzioneze şi amăgească, deşi simte că nu poate ocoli clipa crudă a adevărului Fraţii Aston şi Mick, la rândul lor, ies şi intră în acţiune când nu te aştepţi, contrariind printr-un compor tament ce deseori scapă ca motivaţie Dacă se caută, totuşi, o motivaţie, atunci ea ţine de un incident biografic, dez văluit într-un tulburător monolog, spre final, de Aston (e vorba de o stranie inter venţie chirurgicală pe creier în adolescenţă), nemărturisit însă de Mick , care a avut loc anterior ac ţiunii, deci motivaţia reac ţiilor şi atitudinilor, cel puţin ciudate, imprevizibile, e una de stare şi nu de ac t. Piesă cu substrat existenţial tulbure, prolixă pe alocuri, nu fără concurenţă cu ignorata dramaturgie românească, Îngrijitorul produce, în regia lui Constantin Rădoacă, discretă, caligrafică, un bun spec tacol de ac tori, fără stridenţe, nu bogat în imaginaţie şi speculaţii, aparent cuminte, tocmai pentru că a descoperit tonul, reuşind să nu apese mai mult decât era necesar nici pe intrigă şi nici pe personaje. În scenografia lui Valentin Călinescu cu miză pe obiecte, acestea vechi, multe inutile, aglomerează până la anulare spaţiul de joc, prefigurând parcă un “azil de noapte”, o atmosferă de lume “la fund”, accentuând antiteza realitate -utopie, temă ce transpare cu claritate din spec tacol, fiind subliniată atât de regie, cât şi de ac tori. Nu se evită pe deplin momentele de monotonie, discursive, interesul pentru spectacol scăzând vizibil după scena în care Aston îşi rosteşte monologul şi dă un oarecare sens logic, poate şi tragic, intrigii. “Motorul” reprezentaţiei e Ştefan Sileanu în Davies, actor de for ţă interioară, cu simţ al detaliului, cu o interpretare expresivă, care alternează “registrele” cu dezinvoltură. Impersonal, voit cenuşiu, făcându-te să te întrebi cum de încape atâta bunătate într-un om cu ceva cristic în seninătatea “măştii”, apare Aston, personajul inteligent intuit şi angajat lăuntric de Constan-
tin Cotimanis, care până la monologul amintit din par tea a doua, unde se destăinuie, nu dă de bănuit că a trecut prin infern ori că a fost răstignit Impetuos, dinamic, afişând o agresivitate menită parcă să ascundă o slăbiciune, un suflet fragil, vulnerabilitatea pe care o dă excesul de afecţiune şi sensibilitate, Mick găseşte în Ion Haiduc datele temperamentale corespunzătoare struc turii sale, impunându-se în atenția spec tator ilor și spor ind notabil tensiunea şi misterul spectacolului. Recunosc că atunci când am scris aceste rânduri, imediat în noaptea de după seara premierei, a început să-mi dea târcoale prin cap o idee trăsnită Nu de critic însă, ci de regizor. Ce ar fi fost dacă monologul lui Aston, la care care m-am referit, ar fi fost rostit pe rând de fiecare personaj sau de toate trei deodată?
24 ianuarie 1996. Horea Popescu şi-a sărbătorit în ultima jumătate a lunii ianuarie “o viaţă” trăită în teatru şi pentru teatru Știu: cu astfel de afirmaţie risc să fiu considerat patetic sau cel puţin liric şi sentimental Chiar aşa şi sunt: patetic, liric şi sentimental! Fiindcă e vorba de aniversarea unui creator care, prin personalitatea lui, a marcat puternic, cu temerare căutări şi împliniri, ar ta spec tacolului de teatru românesc De aceea, ar tiştii de anvergura lui Horea Popescu nu-şi numără vârsta în ani, ci în spectacole Lunile şi zilele lor se numără în spectacole Ceasurile şi clipele lor se numără în spectacole. Iubirile lor la fel. Asta ca să rămân patetic, liric şi sentimental până la capăt Horea Popescu s-a născut, spre a mă folosi de un calendar teatral, în anul şi luna când Camil Petrescu a terminat Danton Îmi zic: această coincidenţă explică probabil de ce s-a hotărât să monteze, în urmă cu vreo douăzeci şi doi de ani, o operă dramaturgică lipsită de vir tuţi scenice. În glumă, desigur! Rezultatul nu a fost însă o glumă, ci un dublu eveniment: literar şi teatral Primul se datorează faptului că spectacolul atrage atenţia asupra unei “drame istorice” de ample dimensiuni, apreciată de Călinescu ca “nereprezentabilă din cauza lungimii ei”, în care se îmbină novator ficţiunea cu documentul, personajul real cu cel închipuit, situându-l pe autor între precursorii a ceea ce deceniul şase va consacra sub denumirea de teatru documentar. Cine a văzut Danton a avut revelaţia descoperirii capodoperei În plan spectacular provocat de miza textului, regizorul valorifică din plin posibilităţile oferite de scena Sălii Mari a Naţionalului bucureştean, anticipând experienţe care vor ispiti şi pe alţii mai târ ziu, dar şi monumentalitatea unor construc ţii regizorale de genul D anaidelor lui Purcărete cu o distribuție cu zeci şi zeci de interpreţi. De numele lui Horea Popescu se leagă de -a lungul anilor creaţii de primă impor tanţă ale
www.revistaneuma.ro
unor mar i ac tor i ( G eorge Calboreanu, R adu B eligan Ştefan Ciubotăraşu, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Silvia Popovici, Colea R ăutu, Tamara Buciuceanu B otez, Flor in Piersic, Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică, Marin Moraru etc., etc.), dar şi afirmarea unor tineri care, la rândul lor, vor deveni actori impor tanţi (Ovidiu Iuliu Moldovan, Costel Constantin, Adrian Pintea, Florina Cercel, Marius Bodochi etc ) De numele lui Horea Popescu se leagă transpunerea în scenă a unor titluri reprezentative din dramaturgia naţională clasică şi contemporană (Chiriţa în provincie, O scrisoare pierdută, Viforul, Avram Iancu, Domnişoara Nastasia, G aiţele, Pisica în noaptea A nului Nou, Mobilă şi durere etc ), dar şi din dramaturgia universală (Ploşniţa, Baia, Caligula, Generoasa fundaţie, Rivalii, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Ondine etc ) Î n tot ceea ce s-a manifestat, Horea Popescu mi-a apărut ca un regizor or iginal, cu un stil personal, cu o viziune coerentă, cu sensibilitate şi rafinament, dovedind că stăpâneşte multiple modalităţi de comunicare teatrală, inteligent pliate la substanţa textului, în care spiritul tradiţional (lecţia Stanislavsk i, dar şi a şcolii româneşti interbelice de regie) alternează cu cel moder n (alegor izăr i politice, parodier i de situaţii şi carac tere, dilatări ale convenţiei pentru a face loc unor insinuări ironice, pentru a stimula jocul duplicitar, distanţat, pentru a obţine efec te -surpriză etc ) într- o armonie deplină, asigurând spec tacolelor o notă de echilibru şi eleganţă, o for ţă de sugestie poetică, adânci rezonanţe tragice sau umoristice, cultul pentru o meserie bine făcută rămânând un sever cenzor în calea exceselor D e la piesă la piesă, Horea Popescu reuşeşte să găsească mereu alte mijloace de expresie, structura şi temele intrigii impunându-i când estompări de accente, când supralicitări Fără să fie adeptul unui limbaj complemetar, ermetic, care să obscurizeze acţiunea, supraîncărcând-o cu simboluri şi semne, regizorul depăşeşte în fiecare spec tacol limitele teatrului literar, de relatare a subiectului dramatic, ar ta sa fiind creatoare de tensiuni şi stări discret “puse în pagină” El reformulează dintr- o perspectivă personală intriga şi personajele, producând un transfer al lor din
logica prespectacologică (a textului) în logica spectacologică (a spec tacolului). Nu apelează la ar tificii, la soluţii ce urmăresc cu orice preţ să șocheze Regia i se defineşte prin simplitate şi lipsă de ostentaţie. Aceste calităţi nu o fac însă monotonă. Inventivitatea ei e una de fond, vine din interiorul tex tului Î n D anton predomină eseul tragic, dar nu abstract, ci învăluit într-un mister existenţial primar, cerut de violenţa şi imprevizibilitatea actelor şi reacţiilor În Ploşniţa ponderea revine satirei, anumite personaje sunt configurate într-un registru absurd, comicul de caracter şi limbaj este apăsat caricaturizat, uneori operând cu trimiteri aluzive, alteori vizând tare general-umane, dar nu fără corespondenţa cu realitatea cotidiană Î n Caligula şi Generoasa fundaţie tensiunea atinge o intensitate devoratoare, confruntările sunt fără alternativă, austeritatea formei obligând realmente interpreţii la o concentrare maximă. Regizorul pătrunde cu eficienţă în zonele pure ale tragediei antice În Zbor deasupra unui cuib de cuci apele iarăși se tulbură: atmosfera e ceţoasă, stările sunt explozive, reac ţiile învălmăşite, scăpate parcă de sub control, demersul pendulează între grotesc şi oniric, între tragic şi melodramatic În Ondine reveria poetică e în largul ei. Rareori am văzut un spectacol mai potrivit pentru calificativul de frumos, care să abunde, încântând ochiul, în atâtea imagini limpezi, suave, de o duioasă muzicalitate Inspirat mi s-a părut modul cum regizorul a făcut să fuzioneze ceea ce Gilber t Durand numeşte în eseul său, Regimul diurn al imaginii, “nivelul suprauman al transcendenţei şi al purităţii esenţelor ” şi “liniştitoarea şi calda intimitate a substanţei” sau “constantele ritmice care scandează fenomene şi accidente”. În Mobilă şi durere satira e învestită cu un substrat alegoric. O neaşteptată configuraţie primesc în special relaţiile dintre personaje şi universul obiectual Efectele sunt de un haz par ticular, constituind o tentativă agreabilă de revitalizare a sensurilor În Pisica în noaptea Anului Nou poeticului i se preferă naturalismul, un pitoresc al detaliilor, candorii lirice, un aspru ton justiţiar. Structurarea şi ordonarea pe mai multe nivele a dramei impresionează prin firescul cu care tragicul coexistă cu comicul. Câte texte, atâ-
Pietonul aerului, regia Tompa Gabor
Nr 7-8 (81-82) | 2024
www.revistaneuma.ro
tea forme de spectacol! Ceea ce demonstrează că Horea Popescu e un creator de reale disponibilităţi, autor al unor spectacole intrate definitiv în istoria teatrului românesc din a doua jumătate a secolului douăzeci. Spec tacolele sale au fost la vremea lor nu numai evenimente memorabile, opere regizorale de primă mărime, cum şi creatoare de direcţii noi în teatru. Alături de Sorana Coroamă Stanca, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Gheorghe Harag, spre a mă referi la câţiva dintre colegii săi de generaţie, apor tul lui Horea Popescu la reteatralizarea spec tacolului de teatru românesc rămâne unul însemnat. Între multe dintre meritele sale, e și extraordinara ştiinţă de veritabil maestru în lucrul cu actorul Poate tocmai acest aspect explică marea priză la public a spectacolelor lui Nu mulţi regizori se pot mândri cu atâtea spectacole de “viaţă lungă” cum se mândreşte el În actuala stagiune are pe afişul Naţionalului trei spec tacole la care publicul dă năvală seară de seară: R ivalii, Ondine şi Profesionistul Destul pentru a vedea în Horea Popescu unul dintre per formerii scenei teatrale româneşti la zi Destul pentru a-i aştepta cu interes viitoarele spectacole şi ai spune că e deplin îndreptăţit să privească înapoi cu împăcare, cu mulţumire de sine, dar şi să se simtă un ar tist al prezentului, receptiv la problemele prezentului, la dramele şi tensiunile prezentului, scrutându-l cu luciditatea şi scepticismul celui care a trăit şi văzut multe.
4 mai 2012. Recent s-a încheiat Concursul de Dramaturgie, inclus în FEST-FDR 2012, festival tradițional de acum organizat de Teatrul Național din Timișoara După decernarea premiilor, în calitate de membru al juriului, cineva, nu-mi amintesc cine, m-a solicitat să numesc trei texte, în afară de cel premiat, care consider că au fost cele mai bune din tot ce am citit. Recunosc că o astfel de solicitare nu numai că m-a surprins, ci chiar m-a pus pe gânduri. Opinia mea e că nu au fost prezente în concurs texte, nici cel premiat măcar, care să nu aibă nevoie de ajustăr i din punc t de vedere al transpunerii lor pe scenă. Mai corec t mi se pare să spun că au fost două categorii de tex te Unele cu po -
R(E)voluție, regia Radu Nica
veste, cu temă, cu idee, cu personaje, cu subiec t și predicat, scrise cu acuratețe, ceea ce inseamnă ca autorii lor pe lângă că au ceva de spus au și talent literar Între acestea s-a situat în prim plan piesa unui poet din generatia ‘90, un poet adevărat, apreciat de cr itică, M ihai G ălățanu I ntitulată Craniul lui Yorick, aceasta conține pasaje de literatură autentică, scr ise cu rafinament, imaginație și vibrație poetică Continuând să-și păstreze tensiunea dramatică, de pildă, unele scene reproduc în contextul lor, asimilându-le structural, chiar poezii în sine, autonome Personajele ce evoluează în discursul dramaturgic sunt conturate distinct, viabil Relațiile și stările conflictuale dintre ele se mențin de asemenea în limitele firescului, fiind de natură să asigure coerență și motivație întregului, să rețină atenția spec tatorului (cititorului), producându-i emoție, implicându-l într-un cuvânt E adevărat, pe de altă par te, că uneori excesul de poematic, de literaturizare și imagini frumoase să se manifeste în defavoarea teatralității, complicând căile de acces către poveste, trecând intriga propriu-zisă în plan secund Dar și așa, cred că genul acesta de dramaturgie nu e lipsit de avantaje pentru scenă. Impor tant e să aibă norocul să și-l asume regizori cu spirit creator, cu experiență, care simt ce conține un text dincolo de cuvinte, știind ceea ce trebuie eliminat din el pentru a-i releva substanța, imperativ absolut decisiv ca să devină un bun spectacol. Firește, nu e ușor. E de ajuns de aceea să nu se uite că nimeni sau aproape nimeni nu mai e atras astăzi de opera teatrală a lui Blaga. Și ce mare literatură e aceasta Î n ceea ce pr ivește piesele de categor ia a doua, de depar te deținând recordul ca prezență în concurs, nu consider că ar fi prea multe de spus. Ele au excelat și acum, ca de obicei, prin subiec te convenționale, contrafăcute, prin scriitură școlarească, fără știință compozițională, prin replici lungi și discursive, unele situându-se în vecinătatea maculaturii În ceea ce mă privește, eu le prefer pe cele dintâi. În sensul că, dincolo de orice experimente și forme de scriitură, criteriul de bază după care se evaluează o piesă dacă e bună sau proastă e în primul rând valoarea ei literară Obligatoriu ea trebuie să fie literatură de calitate. Î n rest, fără valoare literară or ice scr iere de gen rămâne, chiar și atunci când se soldează cu un spectacol major, „obiec t ” de unică folosință Ceea ce nu înseamnă că selec ția la concursul abia încheiat a făcut abstracție de rigori care țin cont de specificul ar tei spec tacolului, capabile să pună în balanță atuurile de reprezentativitate scenică ale unui text sau altul. Când citesc o piesă, nu mă poziționez în afara spectacolului, la o lectură în fotoliu în exclusivitate, dimpotrivă, îmi imaginez scene, situații, imaginez personaje în acțiune, deci nu exclud defel posibiliutatea ca ea să fie „jucabilă“. Un spectacol foar te bun nu înseamnă însă că cer tifică neapărat și valorea unui text De multe ori apare riscul ca el să aibă ca pornire un scenariu în sine derizoriu, dacă nu chiar un repor taj sau ar ticol de ziar Sigur, sunt cazuri, nu trebuie uitat acest lucru, căci viața teatrală oferă zi de zi exemple dintre cele mai bizare, când însăși capodopere, indiferent că apar țin lui Shakespeare, Cehov, Caragiale etc , etc , pot deveni victime de răsunet dacă nu „pică” pe mâna cui trebuie, mă refer cu precădere la regizori, produc spectacole fără noimă, „mor tale” după cum le definește Peter Brook , care compromit nu numai autor i de notor itate, ci și inter preți îndreptățiți să figureze în dreptul numelui lor același atribut.
6 august 2024. Aleg să ilustrez acest jurnal cu o cronică în imagini a zece spectacole care au marcat stagiunea încheiată la începutul verii. În Jurnalul din numerele 9-10 ale Neumei voi reveni și cu câteva comentarii
motoare extravagante
Acum vreo câțiva ani, pe când scriam pasionat și pasional despre mine și despre rock într- o revistă săptămânală, am consemnat apar iția unui disc al trupei românești de hard-n-heav y metal S car let Aura N-am la îndemână tex tul, să ver ific dacă admiram frumusețea muzicii sau numai pe a blondei vocaliste Urmarea imprevizibilă a justificatei prețuiri n-a fost cum s-ar aștepta cititorul inocent invitația dea bea o cafea cu tânăra și grațioasa femeie, ci un puseu de gelozie din par tea alteia, îndreptățită să-mi pretindă fidelitate, cinste și devotament la modul exclusiv, de nu absolut Însă fidelitatea e greu de păstrat, dovedit și gestionat într-un domeniu ar tistic în care inspirația și succesul provin deseori din „trădări” și „aventuri” erotice la fel de banale, vijelioase și trecătoare precum fur tunile peste insulele Greciei scăldate în lumina eternei Mediterane.
Nu vreau să scrântesc percepția bravului ascultător insistând pe componenta senzuală, doldora în pop -rock . Cred că se știe: erosul este prezent în orice fel de muzică, indiferent că-i o simfonie, un c var tet de coarde, un imn de slavă adus divinității religioase ori par tidului conducător al clasei muncitoare! Parafrazez o zicere biblică: „Unde eros nu e, nici muzică nu e!” Optând să expună în prim-plan iconic frumusețea unei femei, trupa Scarlet Aura și-a asumat ingrata misiune de a supor ta dorințele manifeste sau ascunse ale păr ții învăpăiate de fani devotați ori pe -ale publicului întâmplător Bravo pentru curaj, respec t pentru realizări! Și, cu toate că mi-e greu să resping insinuările (deși n-am avut nicio întâlnire cu membrii trupei, nici nu i-am văzut în vreun concer t), continui să pun pe primul loc între calitățile ansamblului atracția generată de vocalistă Intrată de ceva timp în clubul restrâns și selec t al femeilor care cântă metal-rock , Aura Dănciulescu (pe numele ei real) face cinste genului și, mai ales, țării noastre atât de stigmatizate de prestația diverșilor maimuțoi de ambele sexe care își pun excrementele pe cap și botniță pe nas, defilând prin lume „mândri” de prostia lor.
Miza traiectoriei Scarlet Aura (trupa și vocalista) cuprinde o carieră în genul definit ca hard-heavy-power-metal, dar și (cu sau fără intenție precisă) includerea țării noastre în renumita arie de muzicală refer ință E un gen iubit de prea mulți spec tator iascultători ca să fie trecut cu vederea. Iar la capitolul acesta, Scarlet Aura poate consemna destule reușite Prezența în tur nee europene, americane sau asiatice, alături de nume precum Tarja Turunen, Doro Pesch, Angra sau Primal Fear, este mai mult decât o izbândă proprie: e atestarea faptului că și în România se cântă rock , și nu de azi, de ieri! Din păcate, fructele realității cântătoare nu se văd corespunzător. Par te din cauza trecutului comunist (când iz voarele rockului românesc au fost astupate, deturnate sau blocate), par te a lipsei de management la nivel profesionist, cine cântă rock în România încă are de luptat cu mentalități vetuste și cu predominanța „gustului public ” , orientat spre alte genuri muzicale.
Abordarea mea e cumva păr tinitoare, autohtonistă sau exclusivistă? Vinovăția, să zic așa, apar ține trupei, deoarece cântă atât de bine încât nu trece neobser vat faptul că are ambiția ajungerii cât mai sus. O sugerează și aripile albe utilizate de exuberanta vocalistă Simbolul este clar, iar situarea în contex t
concer tistic mă scutește de prezumții pretențioase. Deloc naiv, power-metalul practicat de c vintet e luminos, energizant, mobilizator la orice vârstă. Ascultându-le multe cântece, aleator alese, pe vinil sau online, mă trezesc animat de -o pornire adolescentină dansantă, irepresibilă. Și țopăi fără jenă în singurătatea camerei mele de audiții normale Recent, am trăit și- o reacție neașteptată la piesele noului album Rock-Stravaganza (2024, Silver City Records/Universal): versur ile în limba română sunt împletite cu atâta măiestrie în pasta instrumentală, încât nici n-am obser vat că nu-s în engleză (idiomul rockeresc universal) Orchestrația dinamică mi-a epurat ar terele de colesterol, iar vocea Aurei Aș scrie ce senzație transmite, însă ar fi niște prostii de nespus în public!
Mai sus am notat ceva despre managementul profesionist. Să detaliez Există în unele compoziții Scarlet Aura ceva inefabil, ceva greu de pr ins în cuvinte. Sunt piese la care am simțit că lipsește o frază, un riff, un arpegiu final, ca și cum s-ar fi terminat banda sau par titura în timp ce interpreții se aflau încă în fuleu. Poate că exagerez, nu am pretenția simțului corect! Sigur e că aș fi vrut să mai aud ceva acolo. Și cred că un alt producător ar fi introdus mai multă ex travaganță în piesele alea Iar un ochi meseriaș putea să vadă la timp, bunăoară, că în videoclipul tras la Școala nr 41 din București lipsește un element esențial: difuzoarele! Știu că și alte trupe au filmat clipuri convenționale N-aș fi vrut ca Scarlet Aura să le imite!
ggg
Amintiri §i pohte copil[re§ti
F lo r i c A b U d
Ce însemna munca pentru copiii născuți în deceniul șase al secolului trecut? O prestam în timpul vacanţelor, constând în ajutorul dat părinților noștri după puteri și pricepere Eram mai puțin solicitați în cea hibernală, când mai ajutam socățițele, mame și bunici, pe lângă oale. Mai spărgeam și alegeam nuci, corățam picioici, morcovi, cărălabe Era nevoie de noi în preajma sărbătorilor de iarnă când lucrurile se precipitau, iar gospodinele își spune mâinile în cap năcăjite că nu își vor termina treburile până în noaptea de Crăciun Ceea ce familiei noastre chiar se întâmpla, pentru că mama voia să le facă pe toate în ajunul Crăcinului Adevărat, cornuțeii cu silvoiț și foile cu sale cale, pandișpanul prăjiturii Televizor erau făcute cu două, trei zile înainte. Dar, împodobirea bradului, sarcina mea și a surorei mele, Valeria, se făcea în dimineața de Ajun, când eram trezite cu noaptea în cap. Era de făcut salata de boeuf cu angoasanta maioneză, apoi de copt pthita în cuptorul de afară. De făcut crema prăjiturilor, de fript: carnea, cârnațul, călbasul, în cuptor, după ce se scotea pâinea De pus supa la fier t. Venea rândul piroștilor (sarmalelor), ce trebuiau răsucite și aranjate în oala de lut, nici prea repede, nici prea târziu, să dea în clocot, împrăștiindu-și aromele, exact când urma să pice colindătorii Să nu uit și de ștergurile cusute cu fitău pe pnza americă, ce trebuiau să fie fixate pe cuiele de pe peretele bucătăriei de vară Norocul nostru, cuiele erau bătute de ani de zile, doar trebuia să le agățăm Ștergurile erau bine apretate cu apret din făină și o picătură de tintă (cerneală), ce le albea. În aceste condiții, nu era de mirare că ne prindeau colindătorii, ștergând pe jos, operație inutilă, având în vedere picioarele atâtor copii.
Alta era situați vara, ce ne oferea o bogată paletă de ser vicii: mersul cu vacile pe hotare – a nu se citi peste hotare – mersul cu gâştele sau cu porcii la Someş, păzitul cânepei în ogradă, înlăturarea gândacilor de Colorado de pe picioici, cu mâinile, ca să nu folosim D D T , culesul prunelor cu codiţe, în lăzi de lemn, pentru a fi trimise la export Ne dădea cu tifla și strânsul merelor şi prunelor pentru horincă, culesul cucuruzului, păstăilor şi a pepenilor porceşti, din holda de mălai, strânsul ouălor din coşconar sau din cuibarele aflate în clăile de fân. Satisfacţii băneşti imediate ne oferea doar vânzarea perelor la gară Am prins pe hotarele C A P -ului: culesul inului, a pepenilor (castraveţilor), păstăilor dar şi întorsul fânului, ce era o adevărată poezie
Cea mai interesantă şi excentrică activitate mi se pare acum cea de porcăriţă, adică mersul cu porcii pe malul Someşului Preferata mea, până în ziua de azi şi cea mai poetică – fără îndoială în acest hăţiş de ocupaţii încercam să îmi păstrez romantismul din care îmi făcusem o armură – era întorsul şi strânsul fânului, căci se termina cu o plimbare în carul tras de boi, la început, apoi de văcuţe, căci boii deveniseră un lux, iar măgari și dhiboli nu am avut niciodată. Cocoţată pe fânul clădit inginereşte de tata, ajutat de mama, pe scândurile carului, plimbarea ce mă transforma întro mică prinţesă, îmi oferea o panoramă a întregului sat. De obicei ne întorceam pe înserate, când zăpușeala din timpul zilei își pierdea din intensitate. Acolo sus pe cocoașa de fân, mai trecea câte o adiere, care era binevenită după ziua de muncă Mi-ar fi plăcut ca plimbarea să nu se termine repede, dar oricât de depar te am fost plecați tot ajungeam acasă Când ne apropiam de casă simțeam
mirosul acelei flori minunate, care crește în toate colțurile grădinii, numită Regina Nopții, de altfel, floarea mea preferată. După coborârea de pe claia de fân, romanticitatea serii se dizolva, coborând pe pământ fizic eu și romantismul. Asta este, locul nostru este pământul, oricât am vrea să ne ridicăm de la el Dar nu vreau să trec peste zicerea: dhiboli nu am avut Nu am avut în gospodărie niciodată bivoli pentru simplu motiv că aceste biete dar complexe animale nu erau pe placul mamei Să vezi și să nu crezi, mama zicea că doar oamenii săraci cresc bivoli. Este adevărat că sunt animale dificile, dar au un lapte special din care se poate face o smântână ce stă țuț, de parcă ar fi unt. Știu toate acestea de la mama soacră, care opusă mamei a avut toată viața doar bivoli. Când mama soacră nu era acasă, bivolița nu se lăsa mulsă, decât păcălită Adică cel ce voia să facă acțiunea, trebuia să se îmbrace cu hainele mamei soacre. Adevărat este că îmi era frică de bivoli, fără doar și poate nu aș fi avut curajul să merg cu bivolii pe câmp. Acum bivolii sunt pe cale de dispariție. Nu mai vezi în cirezile de vaci, picior de bivol; în curând nu vor mai fi fiind nici văcuțe În Ulmeni, pe strada mea, nu mai este niciuna, sigur că ciurda s-a autodesființat
Porneam în bună dimineața, în spatele văcuței, desigur că ne puneam merinde, apă, poame și o carte. Dar căldura zilelor de vară ne tăia pofta de mâncare În vremea fânului se coc perele mălăiețe ale bătrânului păr, care mai rezistă în ograda din Ulmeni. Era bătrân și atunci, singurul pom în care mă urcam cu ușurință, putând citi fără să îmi fie frică că voi cădea. Perele nu sunt rele, dar când sunt coapte se mălăițează, fiind bune doar pentru horincă Mai degrabă sunt bune verzi, nefiind acre. Cu fructele bătrânului păr mergeam la vândut în gară În vremea fânului mai erau coapte și niște prune rotunde roșii, dar acre pentru gustul meu. Din orice activitate reveneam, bunica ne aștepta cu cina Ai mei nu apucau să mânânce de amiază, mâncau doar seara Bunica pregătea cina: car tofi scăzuți ori zămucă de încins, făcută pe roșii ori ciuperci, mămăligă cu brânză și smântână, ori mămăligă cu lapte ori lapte acru, ce pica atât de bine după oboseala zilei. Obosită, preferam o fingie de lapte cald, proaspăt muls de la Mândraia, cu un colț de pthită de casă. Nu aș da pâinea de casă coaptă pe vatră pentru nicio prăjitură ori tor tă!
Niciodat[ vara nu fu mai frumoas[
G e lU n e G r e A
Acum vreo lună, în lipsa unei ocupații mai inteligente, declamam în gând două versuri dintr-o improvizație nătângă, producție proprie, a unei parafraze la minunatele versuri ale lui Tudor Arghezi: „Niciodată vara nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de fotbal” Stupid, dar de înțeles într-un fel pentru că, doamnelor și domnilor de același sex, de sex opus și de sexe amestecate marca LGBT, de opt ani noi nu mai avuseserăm parte de o asemenea arșiță atât competițională cât și, după părerea unora, aproape per formantă! Am fi putut-o numi de -a dreptul estivală mai ales că, ulterior, ea a fost aglomerată până la înghesuială cu numeroase evenimente spor tive de toate facturile, dimensiunile și configurațiile, așezate fără milă sub egida JO Totuși, parcă niciodată plasarea în anotimpul turistic și canicular al aceluiași an calendaristic a unui Campionat european de fotbal și a unei ediții de Jocuri Olimpice de Vară n-a încins în așa hal fenomenologia spiritului din fiecare dintre noi – ca să nu mai vorbim de augmentarea nelimitată a temperaturii speranțelor cu care am însoțit in corpore pe coclauri teutone sau galice evoluțiile echipelor și persoanelor fizice favorite În aceste incandescente circumstanțe de nivel continental, faptul că prin soccerul autohton, FCSBecali, sprijinit copios de alte patru-cinci non-aspirante la câștigarea titlului de campioană, n-a mai izbutit să rateze și de astă dată obiectivul de per formanță stabilit anual a trecut aproape neobservat. Drept pentru care trecem și noi la observarea de lucruri, ființe și fenomene ale naturii dacă nu mai importante, măcar alocabile categoriei ceva ce n-a văzut Münchenul, Parisul și alte așezări urbane europene. Iată-le în ordinea cronologică a numerelor de pe tricou:
România – Ucraina 3-0: a doua și cea mai consistentă victorie din scurta istorie a participărilor Naționalei noastre la versiunile de vâr f ale Campionatului European de Fotbal la care am avut norocul să ne calificăm Cel mai bun tricolor: por tarul ucrainenilor, Andrei Lunin, co-autor la două dintre golurile echipei noastre și figurant la al treilea. În meciurile cu Belgia și Olanda elevii lui Edi Iordănescu și-au revenit însă din pumni și faulturi și și-au dat pe față adevărata minus-valoare (că plusvaloarea e o chestie marxistă de care am ajuns ne ferim ca diavolul de cădelniță. Nu de plusvaloare, de marxism! ) Dar cum șansa face parte integrantă din viața spor tivă, în general, la sfârșitul acestei glorioase par ticipări a selecționatei de fotbal a României la competiția numită pe bună dreptate EURO 2024 ne-am trezit câștigători atât ai grupei de calificare cât și ai celei preliminare a turneului final al întrecerii în cauză – întâmplări care i-a făcut pe mulți gazetari mai patrioți decât prevede stas-ul să ceară ieșirea entuziastă a poporului la Universitate. Din fericire, entuziasmul indigen s-a oprit la nivelul școlilor profesionale și liceelor de cartier Cum însă în orice lucru, oricât ar fi el de mediocru, există și un bine (sau măcar o speranță de...), iată și consecința neașteptată a acestor episoade democratice de pe meleagul românesc al sportului-rege: rocada dintre Iordănescu-junior și Lucescu-senior în fotoliul de selecționer al echipei naționale. Bravos FRF, halal să-ți fie! Il Luce este al treilea cel mai titrat antrenor al lumii, după Pep Guardiola și Alex Ferguson, ceea ce constituie o carte de vizită mai mult decât remarcabilă. Din păcate, nu și o garanție că el va reuși să facă din Niță, Burcă, Marin (unul dintre ei, la alegere), Denis Alibec sau Ianis Hagi candidați la cucerirea Balonului de Aur și din România
Nr 7-8 (81-82) | 2024
campioană dacă nu mondială, măcar cât de cât europeană, acolo Îndoiala car teziană provine nu neapărat din aceea că Mircea cel Mare bate la poarta octogenariatului: asta dă bine la capitolul vechime în câmpul de fotbal al muncii și la expertiza adecvată Și nici pentru că, de vreo 34 de ani, el a mai avut legături cu soccerul din România numai la vreme de concediu, de Răzvan, sau de perioade în care, din diverse motive, se despărțea amiabil de vreo formație ori națională de prin Turcia sau Ucraina Ci fiindcă acum toată lumea așteaptă de la el să depășească arealul estic al per formanțelor care -i împodobesc palmaresul și să scoată selecționata tricoloră pe cărările europene și mondiale veritabile Chestie care nu-i nici de ici, nici de colo Oricum, succes!
La ora când grăbesc terminarea acestui articol (tipografia nu așteaptă!), Jocurile Olimpice de Vară de la Paris încă nu s-au încheiat, dar ceea ce delegația României, prin mai marii și mai mijlocii săi conducători își propusese (cucerirea unui număr de 6 – 8 medalii) este deja îndeplinit. Avem la teșcherea 7 distincții olimpice (3 de aur, 3 de argint și una de bronz), iar dacă n-am fi fost mânăriți într-o manieră scandaloasă la proba de sol a concursului de gimnastică feminină lucrurile ar fi putut sta chiar oleacă mai bine Sunt tare curios ce se va alege din contestația depusă de ai noștri în legătură cu depunctarea Sabrinei Voinea în favoarea unei americance repunctate la rândul ei tot după o contestație soluționată cu maximă celeritate, însă tare mă tem că o să avem încă o dată parte de trista confirmare a catrenului strămoșesc: „Câteodatăn viață, dintr-o întâmplare,/ Peștele cel mic îl bate pe cel mare / Dar întotdeauna, chiar pentru nimic, /Peștele cel mare-l bate pe cel mic.” (Din decență, am schimbat vreo două cuvine, dar vorba unui prieten când critica de mamă pe câte cineva, și i se cerea imperativ săși retragă cuvintele: domnule, retrag cuvintele, dar mențin ideea!). În fine...
Ca de obicei, după ce, în ultimii ani, gimnastica românească a încetat să mai fie sport național și, ipso facto, internațional, majoritatea actualelor medalii adjudecate de spor tivii roș-galbenalbaștri au fost pescuite din apele pariziene de canotori – băieți și fete La această ediție a JO însă, surpriză: li s-a adăugat fenomenalul înotător David Popovici, câștigător al unei medalii de aur la 200 m liber și al uneia de bronz la 100 m același stil În luptă cu mulțimea de Goliați de pe tot mapamondul, David a scris istorie pentru sportul carpato-danubiano-pontic (N-aveam cum să irosesc ocazia de a folosi și eu măcar o dată cea mai frecventă sintagmă care s-a rostit și s-a scris în presa băștinașă în zilele și nopțile furtunoase ale Olimpiadei franțuzești – aia cu scris istorie, bien sûr!)
Cu o matur itate incredibilă pentru vârsta lui fragedă, tânărul dinamovist a spus câteva lucrur i memorabile la întoarcerea în țară (Apropo de asta, am și eu o întrebare, necum o lovitură d e p a r : o a re a fo s t o b l i g a t , d i n r a ț i u n i e c o n o m i c e, s a u a fo s t d o r i nț a l u i s ă s e re t u r n e ze p e p l a i u l n at a l c u v i te z a p e c a re o dez voltă în bazin? Dar să trecem ) Î n esență, David Popovici a f ă c u t u n a p e l c ă l d u ro s l a a u t o r i t ă ț i s ă s p r i j i n e s p o r t u l d e per for manță care, după cum se știe, este un excelent ambasador și un fac tor impor tant de dez voltare a relațiilor țăr ii noastre cu alte națiuni de pe planeta Pământ Un apel la care este fo a r t e g re u s ă n u s u b s c r i i . (G re u, d a r n u i m p o s i b i l. D ov a d a , într-un număr viitor al revistei...)
Aceste volume se află în atenția cronicarilor noștri pentru eventuale recenzii extinse. Mulțumim autorilor și editorilor.
Semnul vizual sub care stă n e U mA este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. neUmA este un semn de notaţie muzicală fără por tativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această ge-nerozitate și disponibilitate de dialog cu celălalt, până
www.revistaneuma.ro
la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural
La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa
culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi a f l a c a re s u nt ce l e m a i re ce nte c ă r ţ i a l e Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apar iţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri
credem cu tărie în impor tanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.
(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)
