Revista Punkt, Nr 52 by revista Punkt

www.punkt.md

o p i n i i

Moldcell prezintă rubrica: AI NOȘTRI

Alexandru Bubliţchi:

Cohen m-a prins în capcană

p l ă c e r i

c a r a c t e r e

nr.

Natalia Morari frumoasa şi bestiile

tema numărului:

Glamour vs Hardcore Abnormyndeffect • Aeon of Death • Evghenii Arutin • Inga Cebotari • Igor Dânga • Demonocracy • Violeta Diordiev Irina Dologan • Sanda Filat • Nicoleta Gavrilită • Alia Gordienko • Natalia Gordienco • Infected Rain Roman Iagupov • Karizma • Vladimir Lorcenkov • Stela Popescu • Roman Rybaleov • Lică Sainciuc • Lilian Severin Anna Smolniţchi • Adrian Ursu • Mihail Vakulovski • Ala Zingan

8 punkt - nr. 52 / martie 2013

în acest număr:

Coperta noastră: Natalia Morari

imagine: Roman Rybaleov

director Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct

Viorica Mija

redactor-şef punkt.md

Moni Stănilă

responsabil de ediție autori

Lucian Mîndruţă Sorin Hadârcă Sorina ştefârţă Alexandru Vakulovski Ana Popenco Paula Erizanu

art director designer web design fotografi

018.

Sanda Filat:

Natalia Morari Frumoasa şi bestiile

028.

036.

Alexandru Bubliţchi: Cohen m-a prins în capcană

Violeta Diordiev Cioara

044.

046.

Tema numărului: Glamour vs Hardcore

Virgil Pâslariuc Glamour toujour

050.

052.

Sorin Hadîrcă: Glamour vs Hardcore, meciul continuă

Evghenii Arutin: Moartea Glamourului

054.

056.

Ala Zingan: Homo glamourus, aria de răspândire

Roman Rybaleov: Icoane & Silicoane

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Sunt momente unice și de mare intensitate în viață, pe care nu le uiți niciodată

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Alexandru Vakulovski

Virgil Pâslariuc

redactor/corector

014.

Valentin Guţu

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Artemie Palii Ion Ormanji Mihai Roman

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Roman Rybaleov Anshulesik Natalia Gârbu Anna Godzina Nata Moraru

director marketing manageri marketing

Valeria Nichita Nadejda Suruceanu Roman Bălţeanu

pr & evenimente

Irina Borș

difuzare

Veronica Adam

contabil-șef

Roman Roman

tipar

Bons Offices

publicație periodică independentă Chişinău, bulevardul Ştefan cel Mare 180, biroul 901. Telefon: +(373) 22 98 25, +(373) 22 98 16. Ne puteți vizita on-line pe www.punkt.md Facebook facebook.com/Revista PUNKT Twitter twitter.com/Revista PUNKT Indice Poşta Moldovei - 31841, Indice Moldpres - 31841

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

punkt - nr. 52 / martie 2013

în acest număr:

070.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

074.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Лорченков, Mihail Vakulovski Hardcore moldovenesc ешть шовинист,

084.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Infected Rain Emoţii normale pentru persoane vii

шы сфолочь, шы нарцисс

100.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Chestionar Punkt

112.

122.

Stela și Stelele

Lică Sainciuc Da trebuie?

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

136.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Anna, Alia, Inga, Irina. Cele patru fet(ţ)e ale Chişinăului

154.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Carpatair. Pe aripile a-vântului

190.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Vinurile Filosofice: Frica, panica şi disperarea - surori ale dorinţei

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

158.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Valentina Trifan: De ce să trişez? Mă simt pe al nouălea val!

170.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Irina Batîr: De-a fir a păr despre podoaba capilară

192.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Punkt pe glob: Ciao! Veneţia

080.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Alexandru Vakulovski La Curtea Supremă cu efectul gândirii anormale

102.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Nicoleta Gavrilită Eu vin la nunta ta, iubito. Şi nu doresc nimic să–ti cer...

130.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

4 / A4 Lilian Severin

164.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Victoria Vasilachi: Secretele Cleopatrei, frumuseţe la pachet

184.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Five O'Clock Our Time

196.

¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

Clubul Hedoniştilor Test pentru campioni regal alb-roș, de mărțișor

punkt - nr. 52 / martie 2013

servicii de pază

10%

Traininguri

salon de mobilă

restaurant

salon de mobilă

cosmetice

bucătăria mea showroom

Patiserie Delice D'ange

club

hotel

10%

15% 7%

Felicia optic center

15%

10%

15% 20%

15% 10% 20%

restaurant cazare -

salon de mobilă

15%

Traininguri

restaurant zen suhi

Restaurant

10%

RoChii de seară

încălțăminte

Încălțăminte

salon de mobilă

Lounge bar & Restaurant Jeraffe

10% teatrul naţional de operă şi balet

10%

7% 10%

10% salon spa

10%

15% 10% 15% magazin sport

10%

salon de frumusețe

15% wine shop & bar carpe diem la bar -

magazin de haine

magazin ionel

20% femei - 15% copii - 10%

bărbați -

salon de frumusețe

15%

librării

10% agenție de turism

3-5% magazin de haine

10%

Asigurări

10%-25%

10%

magazin de tehnică digitală

farmacii

agenție de turism

5-15%

magazin de haine

salon de frumusețe

magazin de haine

Salon de rame

salon de frumusețe

magazin de haine

Computer center

fitness & sport nim dom

magazin de haine

restaurant

salon de frumusețe

sănătate

salon de perdele și draperie Tendisimo

agenție de turism

10% 10%

10% 15%

10%

7% 10% 10% 15% 15%

3-7%

10%

10% 10% 10% 5%

punkt - nr. 52 / martie 2013

meritul cinic Vlazii, galgocii 2 Dem şi demisia de on(r)oare

„Da, șăfu’!” sau Vi(s)col pe liniile de partid

Vlad Filat, prim-ministru (în exerciţiu) Vlad Plahotniuc, ex prim-vicespeaker (în poziţia a 2-a, de contraatac)

„Asta-i prea de tot! Stimaţi deputaţi, ţineţi-vă în galgoci!” – a trecut de la limba româno-ştiinţifică la cea moldoveneasco-politică speakerul Marian Lupu, prin acest articol vestimentar limitând mişcările fesiere şi libertăţile de ales ale liberal-democratului Ion Butmalai. Ultimul, într-o criză acută de aer, îi adulmeca pe deputaţi, să vadă de la cine-aduce a butoi! Era înainte de furtună, când se hotăra soarta şefului P., atotcuprinzătorul şi atotţiitorul democraţiei moldoveneşti, Plaha! Ţineţi-vă în galgoci, bl... di! – a mai spus o dată, din fericire în gând, Lupu. În dreapta, bronzat în solarul din biroul său antioval şi afişând un zâmbet mona(h)lizic, Vlad Plahotniuc era gata să-şi facă nevoile la tribuna centrală, printr-o demisie de toată on(r)oarea! Unii martori oculari povestesc că, din acea clipă, nori negri şi fioroşi s-au lăsat de-asupra Executivului și în toate acordurile atotcuprinzătoare și comprehensive cu UE s-a așezat ceața! Era ultima noapte de dragoste convenţională între Vlad şi Vlad şi prima noapte de război deschis între PLDM și PD. Cine pe cine, care mai de care?

Porc-urorii anonimi

Nu știm cine-s, dar presupunem că s-au învoit, cum s-ar zice, să transmită un ”cadou muzical” de la masa democraților la cea a liberaldemocraților. Nașul, nimeni altcineva decât Vlad Plahotniuc, recunoaștem, a făcut o mișcare cu bătaie lungă atunci când a cumpărat de la Serafică fără frică funcţia de procuror general. Dai un ban da face. Așadar, procurorii ”anonimi”, împinși de "sentimentul dreptății universale", şi-au făcut treaba. După ce interceptările telefonice între Nicolae Vicol, șeful FISC-ului și demnitari de rang înalt (surprinzător, doar pldm-iști) s-au ”scurs” în presă, poporul s-a mai luminat la minte și la chip. Astfel, am aflat că trei kile de iepuri nu se bagă la ceaun, căci în limbajul codificat și încurcat al funcționarilor de stat înseamnă cu totul altceva - nici mai mult, nici mai puțin decât trei mii de euro. Totodată, am fost fericiți să constatăm că fiecare moldovean care ridică 6 mii de lei pe lună poate ajunge întro bună zi om bogat. Dacă face economii, așa cum a procedat Vicol, reușind să-și construiască o casă cu trei etaje și să-și cumpere o mașină de peste 150 de mii de euro (sau 150 de kile de iepuri) dintr-un amărât de salariu! Mai știi de unde sare iepurele? Da, șăfu’!

TOP cinci!

Noi, Mihaiu cel Ghimpu, şi restul

Conclavul, fumul şi fumurile

Indemnizaţiile mană pentru unii, pană pentru alţii

Mihai Ghimpu, lider PL

Valeriu Lazăr, ministru al Economiei (în exerciţiu)

Anatol Şalaru, ministru al Transporturilor (în exerciţiu)

A cedat funcţii, a cedat fotolii, ca la urmă să-i cedeze nervii și baierele bietului om! De când frăția AIE s-a destrămat, iar din beton s-a ales praful, liderului liberalilor Mihaiu cel Ghimpu gura nu-i mai tace, iar iarba (verde, cum se știe!) nu-i mai place categoric! Cum, eu, care sunt de 25 de ani în politică, am trecut Prutul și am dat limbă poporului, să fiu condus de niște copchii verzi? Și dacă se găsește cineva să-i șoptească strategic de dimineață: cum, domnu’ Ghimpu, matale, care ai construit statu’, acum ai rămas pe drumuri?, liderului PL i se aprinde surcica. Astfel, acesta nici nu observă când, din cauza acceselor foarte frecvente de păun logoreic, este folosit ca monedă de schimb în jocurile și intrigile altui ortac din fostă Alianță!

De când am intrat în postul negocierilor constructive, dar mult prea scumpe în declarații, cea mai ”de frupt” explicație aparține ministrului Economiei, Valeriu Lazăr. Acesta a comparat cinele de taină ale deputaților defunctei AIE cu alegerea noului papă. Lazăr a dat de înțeles că Conclavul a stabilit unde e Capela Sixtină, iar nouă nu ne rămâne decât să așteptăm fumul alb. Și, iată, de la declarație încoace Francisc I a și fost întronat, iar nouă încă ne taie ochii fumul negru, provocat de fumurile negociatorilor. Totuși, remarca democratului Lazăr a fost una prin excelență cinică, nu numai la adresa mass-media, dar și față de alegătorii simpli, fapt pentru care a și obținut merituosul loc patru în acest top.

După ce şi-a dat jos burta şi alte atribute bucălate ale vieții îndestulate, Anatol Şalaru crede că nu mai are figura unui om cu stare! Tocmai de aceea, regele drumurilor și asfaltului încearcă din răsputeri să recupereze terenul (!) pierdut, afișând o mină indiferentă în fața sumelor mai mici decât 100 de mii de lei. Altfel, cum poate fi comentată și înțeleasă rușinoasa-i remarcă că prea puțini miniștri demisionari vor merge la contabilitate să-și ridice indemnizația. Motivul? Banii sunt insuficienți ca să le provoace interesul! Avem o întrebare legitimă: ministrul Transporturilor s-o fi îmbogățit atât de tare, încât o sumă rotunjoară de peste 50 de mii de lei (!) nu-l poate determina să-și ridice posteriorul de pe scaun?

punkt - nr. 52 / martie 2013

Avanpremiera

Sanda Filat:

sunt momente unice și de mare intensitate în viață, pe care nu le uiți niciodată

punkt - nr. 52 / martie 2013

Avanpremiera Cum a apărut festivalul Bach în viața ta?

oarecum plutind. Dar, la un moment

Mie mi s-a întâmplat foarte des să observ cum în viață unele lucruri vin exact la momentul şi timpul potrivit. Asa s-a întâmplat și cu Festivalul Bach. Ziua în care mi s-a propus să ajut Sala cu Orga în organizarea acestui festival a coincis cu momentul când începeam sa descopăr muzica clasică, să pătrund într-o lume destul de nouă pentru mine, dar una atât de minunată și captivantă, încât n-am putut să reacționez decât pozitiv la această propunere.

care efectiv m-a inundat și am avut

De ce anume Bach?

Nimic mai frumos și mai înălțător nu a fost creat nici până la Bach, nici după el. El a atins apogeul intensității în lumea muzicii. Ce asocieri iți produce?

Este o muzică divină și atunci când o ascult, o asociez cu o cascadă cu apă pură care mă acoperă, dar care pătrunde și în interiorul meu. Am senzația că această apă (muzica) are un efect de purificare la nivel de celulă. Chiar are, s-a demonstrat și științific asta. Te identifici cu viața sau cu muzica lui?

Probabil mă identific cu mine atunci când îl ascult pe Bach. Asta mi se pare o revelație importantă, deci, mulţumesc pentru întrebare.

dat, a apărut acea imagine a cascadei senzația că mi-au zburat dopuri din urechi. Consider că anume în aceste circumstanţe am început să AUD muzica, iar până atunci doar o ASCULTAM. E o mare diferență, credemă. E ca și un botez. Din momentul respectiv ești ortodox, spre exemplu. Asa e și aici, atunci când începi să auzi muzica, te identifici cu ea și începe să-ți influențeze viața. Sub ce piesă ai avut revelația?

Passacaglia în do minor, BWV582 Ce va fi la festivalul de anul acesta? Cine vine?

Anul acesta va fi, ca la fiecare ediţie, Orchestra Națională de Cameră a RM, dirijor Cristian Florea, Corul Național de Cameră, condus de Ilona Stepan, interpret la flaut - Ion Negură jr. și la vioară – Eugen Rusu. Ca și invitați avem interpreti din România, Ucraina, Spania, Elveția și Olanda. Fiecare concert va fi unul special. N-aș vrea să vă spun multe, pentru că merită să veniți şi să vă convingeți personal ce putere are muzica acestui mare compozitor și cum poate fi transmisă de către interpreții din diferite țări. Cum ați făcut selecția?

Încercăm de fiecare dată să combinăm clasicul pur cu viziunile moderne.

Ai zis odată că datorită muzicii lui ți s-au deschis, la un moment dat, ochii, ai descoperit ceva ce nu voiai să vezi cu ochii minții până atunci? Ai învățat o lecție? La ce anume se refereau cuvintele tale?

Asta a fost la prima ediție a festivalului. Nu era vorba despre ochi, ci despre urechi mai degrabă. Era o interpretare la orgă … Iar eu ascultam cu ochii închiși, foarte calmă şi

Bach este cunoscut în special pentru muzica de orgă, care este inegalabilă, iar anul acesta va fi interpretată de faimosul organist german, Matthias Eisenberg. Şi improvizațiile jazz mi se par foarte interesante ( European Jazz Trio, Olanda), de altfel ca şi recitalul la chitară (Maria Esther Guzman, Spania).

punkt - nr. 52 / martie 2013

Punkt icon

Frumoasa și bestiile Ambiţioasă şi energică, tânără şi neliniştită, văzută de unii drept avocata poporului, iar de alţii – avocata diavolului. Cum altfel? Tot ce e atipic deranjează. De ce e atipică? Pentru că a reuşit să devină formator de opinie la vârsta la care alţii abia îşi deschid primul blog. De Anul Nou a plecat de la Publika TV, sperând că plecarea ei nu va concura cu noaptea dintre ani şi refacerea de după. Dar au observat şi cei care o aplaudă, şi cei care o huiduie. Probabil, doar incidentul de la Pădurea Domnească a domolit poveştile fanteziste ce s-ar fi putut dezvolta. Şi până lumea să se dumirească, Natalia Morari a şi lansat propuneri noi, proiecte ample. Că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit...

text de

Moni Stănilă

foto de Roman

Rybaleov

punkt - nr. 52 / martie 2013

Punkt icon Ai plecat de la Publika, dar ai o mulțime de planuri. Am auzit că vrei să deschizi şi o cafenea. Prin ce se va deosebi de alte cafenele din oraş?

Ideea asta s-a născut de mult timp. Eu nu sunt singură în proiectul ăsta. Am o echipă, o fostă colegă de clasă. Cred că orice locuitor al capitalei, care lucrează până târziu, noaptea are nevoie de un local unde ar putea discuta cu oameni interesanţi, să stea la o ceaşcă de cafea, la un pahar de vin, sau chiar să ia cina. Să poată găsi un loc plăcut, nu doar din punct de vedere estetic, ci şi prin clientelă. Un astfel de local aproape că nu există. Sau oricum le poţi număra pe degetele de la o mână. Aş vrea să fie o cafenea social-activities point. Unde lumea din diferite domenii, lume activă, deschisă la minte, care nu se teme de spargerea tiparelor, să se adune acolo. Şi nu contează că va fi din jurnalism, arte sau guvern. Domeniul nu contează. Suntem hotărâţi să sprijinim orice iniţiativă, fiindcă la noi nu prea există cafenele culturale. Nu va fi nici un fel de glam. Fiindcă localuri glamouroase avem destule. Eu chiar nu înţeleg cum într-o ţară atât de mică, cum e Moldova, încape atâta glamour pe metru pătrat. Cred că nu există în nicio altă parte a lumii aşa ceva. Deci fără glam.

Localul pe care îl vreau nu va fi glam, dar nici nu va respinge pe nimeni. Iar preţurile trebuie să fie medii, astfel încât şi un student să îşi permită o cafea şi un business lunch. Însă, în primul rând, mai sunt două lucruri pe care vrem să le punem la punct. Unul ar fi calitatea produselor. Astfel încât, cine mănâncă o dată la noi, nişte paste să spunem, să îşi dorească să o facă şi a doua oară. Iar în al doilea rând

să reuşim să menţinem o atmosferă care să ne sporească clientela, dar aceasta să fie cât mai aproape de o bucătărie de acasă, unde întotdeauna se dezbăteau cele mai importante lucruri. Să înţeleg că veţi merge pe bucătăria italiană?Cel puţin la asta mă gândesc eu când cineva îmi serveşte paste.

Nu. Va fi o bucătărie foarte apropiată oamenilor de aici. În acest punct chiar nu vom ieşi din tipare. Va fi simplu, însă gustos, iar omul va înţelege ce mănâncă. Noi sperăm să educăm un public, să iniţiem sau să sprijinim platforme sociale, să realizăm o alternativă pentru oamenii care vor să se adune, să discute ceva, să facă ceva. Aşa cum e la Kira’s sau la 513. Pe la cenaclurile literare circulă o vorbă, că adevărata discuţie de cenaclu are loc la berea de după.

Exact, uite eu asta vreau: să creez un spaţiu potrivit pentru berea de după. Mizezi pe branduirea localului cu numele tău?

...Şi în acest moment, pe varianta audio a discuţiei noastre se aude Natalia: „Îmmm... e ziua cuiva?”. Da, era în ajunul celor 35 de ani ai mei, iar chelnerul a adus o felie de tort (de ciocolată!) cu lumânare. Deşi nu a recunoscut, am ştiut fără doar şi poate că e iniţiativa Angelei. Fiindcă ai nevoie de două lucruri ca să faci o astfel de surpriză: intenţie şi „pile” la Pani Pit, pe care Angela le are. Iar dacă tot mi-am împărţit emoţiile pe din două cu Natalia, a insistat să inserăm în relatarea discuţiei noastre şi acest moment dulce-luminos, fiindcă eu mi-am pus o dorinţă la sugestia ei. De mult nu am mai suflat în tort cu o dorinţă în minte! Dacă se va împlini, deşi nu pot lua două naşe, sigur va trebui să le invit la botez atât pe Angela, cât şi pe Natalia.

Aşa, deci în localul pe care îl vei deschide relaţia cu clienţii ca fi ca aici? Să poţi comanda cuiva o prăjitură prin telefon?

E foarte important să îţi cunoşti clientul. Sper foarte mult că vom reuşi să realizăm un concept foarte apropiat de Проект Оги din Moscova, o reţea de cafenele, care creaseră o platformă deschisă pentru dezbateri, pentru concerte, pentru întâlniri literare, tot felul de evenimente deosebite pe care să le poţi asocia şi cu o cină. Citind ultimul interviu acordat Punktului, am fost fascinată de energia cu care te-ai implicat în diferite proiecte în Rusia şi mi-a fost clar că Rusia nu e chiar de mărimea Moldovei ca să poţi spune că îi selectezi cu uşurinţă pe primii 10 dintr-o mie. Dar mă gândesc că dacă stăteai aici, e clar că te-ai fi implicat cu aceeaşi energie, însă mă întreb dacă ai fi optat pentru televiziune fără experienţa moscovită?

Nu sunt sigură. Eu am ajuns să fac jurnalism întâmplător, datorită fostei mele şefe, Eugenia Albats, care e redactor şef la revista The New Times. Ea m-a luat de mână şi mi-a spus: „Natalia, trebuie să încerci!”. Eu nu eram convinsă că voi reuşi, dar ea a avut încredere şi mi-a spus să încerc pentru o perioadă. Dacă jurnalismul e pentru tine, mi-a spus, te vei virusa, nu vei mai dori să faci altceva. Şi m-am îndrăgostit de meseria asta. Dar nu e epuizant să ai un program atât de strict, să ştii că zi după zi trebuie să fii pe platou, fără abatere?

Dacă îţi place ceea ce faci, până şi rutina asta poate deveni o pasiune. Sigur că nu pot spune că toate emisiunile pe care le-am făcut mi s-au părut excelente. De cele mai multe ori îmi spuneam: uite aici puteam să dezvolt, aici trebuia să fie altă întrebare şi aşa mai departe.

23 Mulţumirea aduce cu sine stagnarea...

Aşa e, însă când ieşi dintr-o emisiune şi înţelegi că ai făcut un lucru bun, eşti răsplătit pe deplin. O reuşită din zece te ambiţionează, fiindcă îţi demonstrează că se poate. Mă întrebai dacă aş fi ajuns în televiziune fără experienţa de acolo. Nu ştiu, dar, probabil, dacă aş fi rămas în Rusia, nu aş fi lucrat în televiziune. Never say never, dar nu m-aş fi văzut în acest domeniu în Federaţia Rusă. Acolo controlul puterii e real şi ori cânţi cum ţi se spune, ori nu. Pe atunci nu exista postul de televiziune Дождь care s-a deschis recent şi care nu e afiliat puterii. În Moldova lucrurile au mers de la sine, a fost un noroc, eu nu aveam scopul ăsta. Îmi plăcea să scriu, însă – şi asta îţi poate spune orice jurnalist onest – când ai gustat o dată din televiziune, te întorci cu greu la presa scrisă, şi nu e vorba de plăcerea de a te vedea pe sticlă. Nu ştiu de ce, dar sigur nu e egocentrism sau narcisism. Experienţa asta, de a te exprima live, devine un drog. Există libertate în televiziunea noastră?

Libertatea există, dar ea nu ţine de televiziuni, patroni, ci ţine de fiecare jurnalist în parte. Adică ţine de jurnalist dacă se vinde sau nu, dacă face un compromis sau nu. Aici chiar sunt de acord cu Freedom House care spune că Moldova are presă pluralistă, dar deloc independentă. Unii sunt cu, alţii sunt împotrivă, iar cei care încearcă să fie la mijloc sunt atât de puţini încât aproape că nu se mai văd. Chiar dacă fac lucruri bune. Lucrezi la un post, vorbeşti într-un fel, lucrezi cu alţii – se schimbă registrul. Au fost situaţii în care nu ai putut invita pe cineva în emisiune fiindcă era din tabăra adversă?

Nu, eu astfel de situaţii nu am avut. Dar cred că nu e corect să vorbim acum în special de locul în care am lucrat, mai bine să vorbim la general, fiindcă nu cred că e onest să vorbesc acum despre familia din care am plecat, fiindcă acolo sunt oamenii la care ţin foarte mult şi de la care am învăţat. Dar cum de ai decis să pleci?

Ştiu că foarte multă lume aşteaptă să spun acum nu ştiu ce grozăvii despre plecarea mea. Pentru că, din păcate, la noi oamenii gândesc doar în extreme; ori e albă, ori e neagră; ori eşti pro, ori eşti contra; e rău sau e bine. Dar în realitate, lucrurile stau altfel, sunt mult mai complicate. Eu am plecat de la Publika chiar în ajun de Revelion, atunci când toţi sunt în plin chef şi beţie. Speram că plecarea mea va trece neobservată. Oricum, lumea a început să îmi pună întrebări. Parcă toţi se aşteptau să îmi rup cămaşa şi să mă plâng. Ceea ce mie nu mi se pare corect. Mai ales faţă de colegii mei. Am plecat pentru că am înţeles că, de acolo, drumurile noastre sunt diferite. Anii petrecuţi la Publika TV au reprezentat o şcoală foarte importantă pentru mine. Crezi că bârfele create în jurul unei persoane publice, îi fac rău sau îi fac publicitate? Cum a fost şi povestea cu Baghirov în cazul tău.

Doar necrologul nu îţi face publicitate. Toate celelalte lucruri îţi fac publicitate. Orice ar spune lumea, e bine când se vorbeşte despre tine. Mi-a plăcut de Coco Chanel care a spus: nu îmi pasă ce credeţi despre mine, fiindcă mie în general nu îmi pasă despre voi. Deci, scrieţi ce vreţi. Dacă lumea bârfeşte şi discută o anumită persoană, înseamnă că nu le e indiferentă.

Şi totuşi trebuie să fie şi deranjant când exagerările sar nu doar peste masă, dar şi peste casă..

Da, e ciudat să afli despre tine lucruri la care nici nu te-ai fi gândit. Primesc tot felul de link-uri şi aflu lucruri noi. Dacă aş fi făcut toate câte s-au scris, ar fi însemnat că sunt un cyborg care lucrează 30 de ore din 24. Uneori îmi vine să râd, dar alteori mă doare. Cum te-ai simţit când ai fost acuzată că ai organizat evadarea lui Baghirov?

Atunci chiar nu am luat în seamă. Organele de drept ştiau foarte bine cum a evadat. Asta a stabilit şi Comisia specială parlamentară. Cum evadează, cu cine evadează, pe unde va merge. Îţi pasă şi te doare atunci când se scriu lucruri care chiar sunt aberante, care nu au nici măcar o bază reală, niciun punct de pornire. Atâtea prostii s-au scris despre mine, mai ales atunci când am fost expulzată din Rusia, apoi după 7 aprilie sau pe urmă cu Baghirov, încât am imunitate. M-am obişnuit. Din păcate, ne este greu să acceptăm că cineva a reuşit în viaţă. Găsim mereu o scuză pentru a nu-i recunoaşte eforturile. Are părinţi influenţi, e cineva în spate, e un mason, agent secret şi aşa mai departe. Am înţeles demult că nu poţi să le placi tuturor, iar dacă se întâmplă să le placi – e o problemă. Dacă nu ai duşmani, înseamnă că nu ai reuşit să te impui. Igor Boţan are o vorbă: calitatea omului se cunoaşte după numărul adversarilor. Şi, spun asta cu regret, rar când vorbim de bine o terţă persoană. E suficient să ne urmărim cu atenţie ca să înţelegem câte lucruri bune spunem despre o persoană şi câte lucruri rele. La o ţigară, la un pahar de vin, e mult

punkt - nr. 52 / martie 2013

Punkt icon mai uşor să vorbim pe cineva de rău decât de bine. Uneori mă gândesc că răutatea noastră e sporită de condiţiile mizerabile în care trăim. Urci în troleibuz, dar şoferul nu doar că nu îţi zâmbeşte, ci se şi uită încruntat la tine. Imediat îţi dispare buna dispoziţie. Rare sunt locurile unde oamenii zâmbesc. Indiferent că eşti în troleibuz sau la magazin. Ai noroc dacă îţi dă bună ziua, să mai aştepţi să îţi şi zâmbească?Traiul greu, convingerea nefondată că oricine s-a descurcat în viaţa asta a fost şmecher sau cineva l-a ajutat, neîncrederea în forţele proprii, toate astea ne fac mai răi. Când cineva are succes, cei mai mulţi se gândesc comparativ la asta: dar ce, eu nu merit, sunt mai prost, mai urât? Şi atunci îşi spun: ceva nu e curat la mijloc. Am auzit că deja lucrezi la proiecte noi pentru televiziune, ne spui mai multe despre ele?

Probabil că sună foarte ambiţios, dar am adunat o echipă mică de oameni şi am făcut o companie de producţie televizată. Mai există câteva pe piaţa noastră, dar sunt încrezătoare. Vreau să devenim o companie care să vândă emisiuni de calitate. Aşa cum se întâmplă în străinătate. Deja avem un proiect cu TV 7, un talk-show care apare de trei ori pe săptămână, de marţi până joi. Eu şi Igor Boţan suntem prezentatori, noi am devenit deja o echipă. Chiar şi titlul ne deconspiră foarte simplu: Politica. Cu Natalia Morari şi Igor Boţan. Iar acum negociem cu alte posturi pentru alte proiecte. Principiul de bază e următorul: toate drepturile de autor ne aparţin nouă şi nimeni nu se implică în politica editorială. Atunci când eşti angajat al unei instituţii media îţi este foarte

punkt - nr. 52 / martie 2013

Punkt icon greu să te distanţezi de ceea ce fac colegii tăi, înaintea ta sau după tine. Dar atunci când emisiunea apare sub egida casei de producţie, e altceva. Compania noastră se numeşte Media Sapiens, pentru că media ne-a făcut oameni din maimuţe, cu toate că în ziua de astăzi lucrurile nu stau tocmai aşa... Astăzi de multe ori e invers, ne fac maimuţe din oameni...

Ei, noi tocmai asta ne propunem: să demonstrăm că se poate – aşa cum ar trebui – să facem oameni din maimuţe cu ajutorul spaţiului media. Desigur că noi nu vom vinde doar produse politice. Ne interesează să acoperim cât mai multe domenii. De exemplu, tot acum lucrăm la un proiect care va avea în centru o persoană de cultură foarte cunoscută şi respectată în Moldova, care a fost văzută întotdeauna ca un formator de opinie. Eu nu cunosc acum la noi un alt om cu un nivel de credibilitate atât de mare. Dar e încă devreme să dezvăluim persoana în cauză. Româna ai învăţat-o la Publika...

Da. Emisiunea o făceam cinci zile pe săptămână, româna o învăţam şase zile pe săptămână. Am avut un mare noroc de învăţătoarea mea, doamna Larisa, care mi-a devenit între timp o bună prietenă. Doar ea, în afara mamei mele, mă suna în fiecare seară după fiecare emisiune şi mă certa pentru fiecare cacofonie, pentru fiecare dezacord. Iar când am început să mă descurc mai bine şi nu era nevoie de telefonul zilnic, nota greşelile mele şi mă suna la sfârşit de săptămână ca să mă ţină la curent. Acum nu te sună să te felicite cât de bine vorbeşti?

Ea e şi bună, şi rea. Şi are dreptate. Mai ales când spune că în Republica Moldova sunt foarte puţini vorbitori de limbă română. Ţi-a fost greu?

Când am venit la Publika aveam douăzeci şi şase de ani, dacă atâţia ani eşti învăţat să vorbeşti, să gândeşti şi să visezi în limba rusă, e foarte greu. Dar îi mulţumesc pentru ceea ce a reuşit cu mine, deşi înţeleg foarte bine că încă mai am de învăţat. Citesc des cu voce tare texte în limba română, e un exerciţiu bun şi pentru dicţie. Şi aş vrea sincer ca mai mulţi vorbitori de limbă rusă din ţara asta să îmi urmeze exemplul. Nu e firesc să trăiască o viaţă aici şi să nu poată spune un cuvânt în română. E bine să ştii ambele limbi. E un drum cu două sensuri. Am mulţi prieteni vorbitori de limbă rusă care se plâng că: vai, tineretul de azi din Republica Moldova nu mai poate vorbi nici un cuvânt în limba rusă, ce va fi peste zece ani? Scuze, dar dacă ei, nu spun ierialaltărieri, măcar astăzi, ar fi depus un efort să înveţe un bună ziua, la revedere, să spună câte ceva în limba română, era mult mai uşor să le ceară şi celorlalţi să spună ceva în limba rusă. Eu nu înţeleg problema asta, de fapt o înţeleg, dar nu vreau să o accept. Nu poţi nega ceea ce vine din cultura rusă sau ceea ce vine din cultura română. Şi atunci de ce să nu profităm? Să vorbim ambele limbi şi, dacă e posibil, să mai învăţăm două! Fiindcă încrâncenarea asta nu ne ajută. Oamenii deschişi la minte înţeleg că e bine, e normal, e firesc să cunoşti ambele limbi. Chiar dacă un etnic rus nu va putea niciodată vorbi sau scrie perfect în română. Eu de exemplu

nu cred că mă voi descurca vreodată în scris aşa cum mă descurc când scriu în rusă, dar oricum pot vorbi liber cu oamenii care nu cunosc nici un cuvânt în limba rusă. Înainte nu puteam, iar acum pot. Şi asta ar fi bine să fie şi invers. Poate întâlneşti un om din Transnistria care, independent de voinţa lui, nu a reuşit să înveţe româna, e trist să nu poţi vorbi cu el din cauza asta. Aici, în situaţia asta cu limbile vorbite, chiar cred că soluţia vine de sus. Şi nu fiindcă aştept toate rezolvările de sus, fiindcă experienţa a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, ce vine de sus e copil născut mort. Dar trebuie făcut ceva concret. Eu pot spune cum s-a întâmplat în cazul meu: am făcut şcoala în limba rusă, iar orele de limbă română la noi în şcoală erau privite ca cele de educaţie fizică. Nu se făceau serios. Matematica, fizica, limba şi literatura rusă erau materile importante, iar la polul opus erau educaţia fizică şi limba şi literatura română. Eu nu vorbesc de tot sistemul educaţional din Republica Moldova, dar în cele mai multe şcoli aşa făceau. Şi probabil în şcolile de limbă română, limba rusă era în aceeaşi situaţie...

...Deşi nu e atât de greu să urmărim puţin cum decurg aceste ore. În şcolile de limbă rusă să fie citite texte doar în limba română şi invers. Câţi oameni nu au învăţat la perfecţie engleza fiindcă au studiat fizica în limba engleză? Eu am impresia că pe politicieni nu îi interesează această problemă. De ce să nu-l citeşti pe Dostoievski în limba în care a scris, dacă tot ai şansa asta? Însă şi pe Bacovia sau pe Eliade ar fi stupid să-i citeşti în traducere. O limbă învăţată la timp poate să îţi fie de

27 folos când nici nu te gândeşti. Uite, un exemplu mai grăitor decât orice teorie: am un prieten plecat în State cu familia, el nu a vrut să îşi înveţe fetiţa să vorbească în rusă, însă acolo a nimerit într-o comunitate de cetăţeni proveniţi din spaţiul fostei URSS. Georgieni, armeni, ucrainieni, baltici, cazaci... Toţi ceilalţi copii pot vorbi unii cu alţii, însă fiica lui e izolată. Şi asta nu înseamnă că ceilalţi copii nu se mai consideră georgieni sau armeni sau ce sunt ei. Asta pe de o parte, pe de altă parte cunosc şi reversul, ştiu suficiente familii care principial nu vor să înveţe niciun cuvânt în română. Apoi mai e şi discuţia asta despre limba moldovenească. Limba e română, ce să mai discutăm? Eu n-am auzit austrieci care să spună că limba lor nu e germană, ci e austriacă. De ce se fereşte lumea să spună asta? Ar trebui spus odată pentru totdeauna, în mod oficial. Unii vor avea emoţii vreo şase luni, dar disputa se va încheia. Am pus punct. Mi se pare că problema asta e doar un paravan al unor partide politice de a distrage atenţia oamenilor de la problemele serioase: sistemul medical, învăţământul, sărăcia. E mai uşor să fii populist decât pragmatic. Eu aştept mai degrabă un progam care să scoată ţara din rahat.

Nu neapărat turismul i-a ridicat. Poate i-a ajutat faptul că nu sunt creştini şi asta contează foarte mult. De ce? Să fii blândă; eu sunt absolventă de teologie!

Ortodocşii, fiindcă mă refer anume la ortodoxie, s-au învăţat să aştepte răsplata pe lumea cealaltă. În loc să se mişte un pic şi aici. Suntem prea reactivi. Există un studiu foarte elocvent a unui teolog catolic, Tomás Spidlik, care încearcă să explice cum anume influenţează spiritualitatea modul unui popor de a vedea lucrurile. Şi spune că în timp ce catolicii au o gândire scolastică şi analizează parte cu parte fiecare problemă, viziunea ortodoxă e una holistică, una care încearcă să vadă întregul, nu partea. Din cauza asta, spune el, un catolic spune „uite lucrul ăsta e aşa”, iar ortodoxul se uită, spune „da”, apoi se duce în capătul celălalt al problemei şi spune „dar...”. El a spus că aşa îşi dă seama când vorbeşte cu un ortodox fiindcă spune întotdeuna „da, dar...”.

Eu nu mai cred că se poate schimba ceva în bine. Sunt pesimistă? Eşti tu optimistă?

Exact, dar... – iată, am spus deja „dar”! Voiam să spun că mai e o problemă cu care am rămas noi. Catolicii s-au desprins de Constantinopol şi şi-au creat propriul sistem de influenţă. Pe când Bisericile Ortodoxe au rămas pe modelul bicefal: Biserica şi Statul ca un întreg. Şi cred că e o greşeală. Fiindcă sistemul politic de mult timp nu a mai reprezentat interesele Bisericii. Şi atunci Biserica Ortodoxă a rămas cu prostul obicei de a se alipi de oricine vine la cârma statului.

Se poate! De ce să nu se poată? Au reuşit atâtea alte ţări.

Nu ţi se pare că şi istoria ne-a tras-o de prea multe ori?

Care? Germania? Vorbim de altceva.

Nu. Uite: Singapore. Ei pot miza pe turism, iar noi aici tot nu avem puncte forte.

Asta e o altă faţă a reactivităţii noastre. Noi spunem: iată au venit turcii, apoi tătarii, apoi ruşii, şi din cauza asta noi nu reuşim să ne ridicăm. E uşor să ne scuzăm, căutând duş-

mani externi. Dar poate ar fi timpul, dragi băieţi şi fete, să recunoaştem că şi noi am mai dat-o în bară. Pe cei care au venit peste noi îi vedem, dar pe cei pe care noi i-am omorât, cum sunt victimele Holocaustului din Moldova, nu vrem să îi vedem, nu vrem să ne asumăm propriile greşeli. Uită-te la Germania, şi-a asumat crimele din istorie, dar cum s-a ridicat! Da, noi îi admirăm pentru puterea cu care s-au refăcut, dar cumnatul meu care e neamţ, mi-a spus de multe ori: „Voi învăţaţi la şcoală despre Ştefan cel Mare, despre istoria grozavă a poporului vostru şi sunteţi învăţaţi să vă mândriţi, noi, de mici copii, suntem puşi să stăm cu capul plecat pentru nişte crime pe care noi, ca simpli copii, nu le-am făcut”. Iar eu aici îi dau dreptate. Stalin a ucis, statistic vorbind,

punkt - nr. 52 / martie 2013

Punkt icon

29 de două ori mai mulţi oameni. Doar că şi-a ucis propriul popor şi atunci nimeni nu l-a tras la răspundere.

Ştiu, şi aşa e. Stalin a fost mai puţin judecat, dar nu fiindcă i-a ucis pe ai lui, ci pentru că învingătorul nu este judecat niciodată. Dar şi aici e un aspect pe care preferăm să îl ignorăm: Stalin a intrat şi a omorât oameni, de exemplu: moldovenii. Dar cine a depus patru milioane de plângeri şi denunţări? Că cineva trebuia să îl denunţe pe vecinul care era ridicat noaptea şi deportat. Uite măcar lucrurile astea să ni le asumăm, să nu tot aruncăm vina pe alţii. Totuşi în ziua de azi poţi spune că ţi-a plăcut Stalin fără să fii arestat.

Ca să înţelegi: eu am cunoscut în Rusia mulţi oameni inteligenţi, oameni de bun simţ, de mare calitate morală. Ei chiar suferă că în Rusia nu a avut loc un program de desovietizare, aşa cum s-a întâmplat cu nazismul în Germania. Dar asta e foarte greu de realizat în Rusia, fiindcă ei nu au deocamdată ce să

compare cu perioada sovietică. Ca să spună că stalinismul a fost rău din toate punctele de vedere, ar trebui să depăşească perioada respectivă cel puţin pe plan extern. Să fie acum mai puternici decât atunci, sau mai respectaţi. Sau cel puţin să aibă curaj. Ceea ce nu s-a întâmplat. Cum a fost în Rusia prima dată după expulzarea ta?

M-am dus încolo cu frică. Ai încercat pur şi simplu să treci graniţa sau ai aflat că ţi s-a ridicat interdicţia?

În februarie 2012 fosta mea şefă Eugenia Albats şi mai mulţi editori-şefi din presa scrisă au avut o întâlnire cu Dmitri Medvedev, pe atunci preşedinte al Federaţiei Ruse. Iar cu ocazia asta Eugenia a vorbit despre cazul meu. Medvedev mai avea doar o lună de mandat şi s-a folosit de ocazia asta ca să le arate jurnaliştilor că încă mai are putere de decizie. A cerut dosarul şi a rezolvat. Însă purtătorul de cuvânt al lui Medvedev, Natalia Timakova, a cerut două

lucruri: să revin deja după alegeri şi să nu organizăm conferinţă de presă pentru a face mare tam-tam. Eugenia Albats a promis acest lucru. S-a menţionat în presă venirea mea, dar noi nu am organizat nimic. Şi totuşi nu te-ai mutat acolo.

Când am ajuns acolo mă gândeam că o să fiu tentată să rămân. Fusesem întâmpinată de mulţi prieteni, am avut o petrecere, s-au adunat vreo şaptezeci de oameni, am luat barurile la rând, m-am întâlnit cu toţi şi m-am bucurat, însă a doua zi dimineaţa, când m-am trezit, am înţeles că vreau să mă întorc acasă. Propuneri au fost?

Au fost, inclusiv la televiziune, dar nu am mai simţit. Aveam senzaţia că fac un pas înapoi, deşi salariul era mai mare, popularitatea ar fi fost mai mare. Însă la ei e şi mai greu. La noi parcă există mai multă libertate, începi să crezi că poţi ajuta şi tu să se mişte carul în direcţia bună.

punkt - nr. 52 / martie 2013

COHENÎN PRINS Ai noştri

M-A

Alexandru Bubliţchi:

CAPCANĂ

Rubrică susținută de

…Pretutindeni, concertul debutează cu "Dansează-mă până la capătul iubirii": Danseazămă către frumuseţea ta cu o vioară în flăcări… Vioara arzândă, cântând dumnezeieşte, vine de la Chişinău. Atunci când însuşi Lord of Song, Prinţul melancoliei şi al cântecelor de inimă albastră l-a prezentat, în ovaţiile sălii, drept rege al viorii, inimile şi rădăcinile noastre au tresăltat de mândrie! Nu prea des ne încearcă mândria: Republica Moldova, draga de ea, ca un copil din flori, de care te jenezi …sau coadă de şopârlă ce şi-a crescut un cap? Vârtejul muzicii ne învăpăiază, ne ridică din stal: maestrul în genunci în proscenium şi toată sala în picioare, pe nebănuite culmi de înţelegere şi trăire…Calitatea acustică exceptională permite decelarea notelor fiecărui din cei 6 instrumentişti, solo-urile magice ale virtuozului basarabean extaziază spectatorii (cu precădere genul suav, care scrie mai apoi pe bloguri despre frumuseţea teatrală, gen Malkovici, a moldoveanului) şi confirmă justeţea titlurilor onorifice cu care este gratulat.

text de Larisa

Turea

Ai noştri ...Acum o lună, publicaţia The Irish Times a anunţat, mai în glumă, mai în serios, punerea în vânzare a biletelor pentru concertul de adio al bardului paradoxurilor, Leonard Cohen, preconizat pentru 2023. Deşi managementul cântăreţului refuză să comenteze anunţul, nu puţini sunt fanii ce muşcară nada, gata să transfere 299 euro pentru un loc. Why not? Până acum, turneul mondial cu albumul Old Ideas(deja clasat confortabil în topurile experţilor) merge brici: aici, la Lisabona, cincisprezece mii de oameni au intonat, într-o comuniune mistică, melodii de neuitat, la o mie de săruturi adâncime. Or, în pelerinajul său Cohen şi ortacii au luat triumfal Berlinul, Kremlinul şi apoi Manhatanul (First we take Manhattan, then we take Berlin , de astă dată în ordine inversă), dar şi Bucureştiul, Parisul, Madridul, Barcelona, Verona, Dublinul, Londra, Helsinki, Kopenhaga, Montrealul, Chicago, Bostonul şi tot aşa, încojurând literalmente planeta; milioane de inşi au trăit o adevărată experienţă spirituală, împărtăşindu-se din ofranda generoasă a poemelor iubirii ce doare, din vocea senzuală, duioasă şi gravă. E ceva ce nu încape în cuvinte: nu înzădar toate artele jinduiesc condiţia muzicii; într-o altă lume, cu mult mai bună, ne vom înţelege prin muzică, telepatic – sunetul ce nu-l vezi şi nu poţi să-l pipăi este Dumnezeu; intensitatea sentimentelor şi efectul prezenţei instantanee, armonia între versuri şi muzică, între scenă şi publicul spectator, înlănţuirea magică a arpegiilor şi a vocii, îţi dă ghes să-ţi simţi sufletul, abur dulce-amar, desprins de lut şi de cotidian, jerbe luminoasă înălţânduse hypnotic. Trubadurul ce a împlinit (în 21 septembrie, aflându-se la Bucureşti), 78 de ani, urcă în scenă sprinten, cu paşi de dans, în ţinuta elegantă şi distinctă, la costum şi pălărie fedora (interpreţi şi tehnicieni deopotrivă, toţi adoptă acelaşi dress code elevat), cântând în genunchi, capul descoperit şi privirea către cer: faţă cu spectatorii, cu Dumnezeu, cu Poezia? Sau în faţa Vieţii şi a Morţii? E un îndrăgostit, un pocăit, un credincios, un bătrân cinic, un comediant, un biet mitocan sau un profet al catastrofei? Cu jarul învolburat în piept, foc ce încălzeşte şi devorează, te copleşeşte sentimentul efemerităţii, al confruntării cu inevitabilul terminus, senzaţia că acest concert – rendezvous de amor după o vârstă, - ar putea fi ultimul: And who by fire, who by water, /Who in the sunshine, who in the night time, /Who by high ordeal, who by common trial,/Who in your merry merry month of may,/Who by very slow decay,/And who shall I say is calling? Cine ştie care va fi următorul chemat?!

„Les sanglots longs d'Alexandru Bubliţchi” Până a ajunge parte unghiulară a echipei Leonard Cohen, personaj distins, uns cu toate alifiile, laureat al unor valoroase premii - Grammy, Crystal Glob ş.a., Alexandru Bubliţchi a parcurs o cale sinuoasă. S-a născut la 5 mai 1980 (ce vremuri! ni se promisese comunismul de-a gata, însă ne-am ales doar cu o Olimpiadă crâmpoţită!) la Chişinău, în familia artiştilor Alexandra şi Victor Bubliţchi. Astfel, mai multă lume află că există ţara Moldova, din concertele lui Cohen şi de pe Youtube, decât din buletinele de ştiri. ”Les sanglots longs d'Alexandru Bublitchi”, titrează o revistă de specialitate din Luxemburg, cu aluzie la versul lui Paul Verlaine. De la vârsta de şase ani, Alexandru studiază vioara cu Alla Gusev.”O profesoară de zile mari, m-a învățat valoarea sunetului. Majoritatea profesorilor erau atenți la tehnică, dar ea spunea: dacă nu ai sunet, tehnica nu interesează pe nimeni", zice. Elev al Liceului de muzică Ciprian Porumbescu, la 12 ani devine Laureat al Concursului republican al tinerelor talente. La Institutul de Arte studiază sub tutela lui Boris Dubosarski, de care se apropiase din anii de liceu. Între 1998 şi 2002, ca alte zeci de mii, se află în peregrinaj (între timp strugurele de poamă de pe harta Uniunii s-a trezit jumulit şi fără bobiţe, Moldova neproducând nimic decât …moldoveni buni de muncă ce ţin la bătaie) în Germania, Elveţia, Austria, Ungaria, România, Franţa şi Spania în componenţa a numeroase orchestre simfonice, pentru ca, acum un deceniu, să se stabilească la Barcelona, unde face studii post-graduale la Escuela Superior de Música de Catalunya. Între 2005 şi 2008 îl aflăm concertmaistru în orchestra L’Academia del Grand Teatre del Liceu. Concomitent, colaborează cu prietenul şi colegul său Mario Mas în diferite proiecte. Din 2 mai 2012, Alexandru Bublitchi este unul din muzicienii lui Leonard Cohen, integrându-se perfect echipei ce alternează cu măiestrie metaforele blues, country, jazz şi rock.

Tower Of Song, Turnul de Sunet Şi totuşi, ce miracol a apropiat linia vieţii lui Alexandru Bubliţchi, temerarul şi chipeşul viorist chişinăuian, de cea a urmaşului direct al rabinului de lângă Berdicevo, celebrul scriitor, icoana şi idolul muzicii moderne Le-

Rubrică susținută de

punkt - nr. 52 / martie 2013

Ai noştri onard Norman Cohen, amic al lui Andy Warhol şi al tuturor naufragiaţilor în Chelsea Hotel, la New York? Se zvoneşte că pe când încheia cel de-al doilea roman al său, Beautiful Losers, Magnificii pierdanţi, după 20 de zile şi nopţi de nesomn şi malnutriţie, Leonard era cât pe ce să dea ortul …popei ortodox, aflându-se pe insula grecească Hydra. Până au apărut cocorii, stoluri de cocostârci făcând escală în zborul lor spre nordul Africii. Când s-au ridicat în aer, Leonard s-a simţit, brusc, mult mai bine. Să fi fost vreo barză năzdrăvană cuibărind pe la Ţaul, de unde-s bunicii lui Alex? Cine s-o ştie? Leonard Norman Cohen s-a născut pe 21 septembrie 1934 în cartierul portughez al oraşului Montreal, Canada. De la 9 ani e orfan de tată. Publică prima plachetă de versuri în 1956, primul roman în 1963. În 1967, îi apare primul disc de muzică folk, Songs of Leonard Cohen. Poemele şi cântecele lui Cohen au influenţat numeroşi interpreţi-compozitori, astăzi circulă aproape 1 600 reluări. Încântătorul “Hallelujah” a devenit coloană sonoră pentru mai multe filme, inclusiv Shrek. În ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Vancouver, compatrioata sa K.D Lang a interpretat Hallelujah…Alte 3 cântece au împodobit coloana sonoră din Natural Born Killers de Oliver Stone.Depresiv asumat, în 1993 se retrage la Mănăstirea Zen, Mount Baldy, lângă Los Angeles, e călugărul Jikan (multă tăcere). În 2005, Leonard Cohen intentează proces fostei sale manager, Kelley Lynch ( “persoana de încredere” care îl lăsase lefter) pentru deturnare de fonduri (o nimica toată - 5 milioane USD!). În martie 2006, Cohen obţine câştig de cauză pentru 9 millioane USD, însă decizia Curţii continuă să fie totalmente ignorată de mme Lynch, care-şi apropriase profiturile. Astfel, pentru a-şi remedia sănătatea financiară, decide în 2008, la 73 de ani, să-şi reia activitatea concertistică. Spre norocul nostru şi al milioanelor de cohenofili. Şi al lui Alex Bubliţchi. Păi, totul în viață se întâmplă foarte interesant. Cântam în orchestră, dar îmi doream şi ceva aparte, dincolo de clasic. Am format, la Barcelona, împreună cu Mario Mas, un grup. Interpretam piese scrise de el și muzică latinoamericană, musica do mundo. Am produs un demo, pe care Mario i l-a arătat tatălui său, Javier Mas, un muzician excepțional. Domnul Javier a ascultat și a întrebat cine e băiatul cu vioara. Mario i-a spus ”Un prieten”, Javier a cerut numărul meu de telefon. M-a contactat, mi-a spus că are două proiecte cu muzică de Leonard Cohen. M-a întrebat dacă știu cine e, am răspuns, sincer, că n-am idee. Se întâmpla prin 2005-2006. Mi-a propus să ne întâlnim

și să iau și vioara. Mi-a vorbit despre Cohen, am discutat muzică și m-a întrebat de știu să improvizez. Am zis da, m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu proiectul. Am acceptat, deși însemna că trebuia să mint la serviciu, teatrul de operă deținea drepturile mele de imagine și sunet, aveam program …Însă voiam foarte să particip și în proiectul lui Javier! Le-am zis la Operă că mi-au obosit mâinile, am făcut un pic de teatru, în fine am ieșit din situație: mi-au dat liber 2 săptămâni „să-mi revin”. I-am salutat, am urcat în mașină și am plecat săgeată la repetiție... Poate m-au aflat mai târziu, dar n-au spus nimica, proiectul fiind mediatizat. În mulţimea de fotografii toată lumea zâmbește și doar un gagiu stătea deoparte cu mâna la față. La teatru nu mi-au zis nimic, dar curios că a doua zi după încheierea proiectului, am fost sunat: „Te simți mai bine?”— „Da...”—„Perfect, vino la lucru.” Proiectul a fost prezentat lui Anjani Thomas, sosită împreună cu Adam Cohen. Anjani mi-a spus: „Știi, el caută un viorist și nu-l poate găsi.” Eu, crezând că sunt istorii turnate la un pahar, am zis da, da. Ea însă a continuat: „Uite, ai putea oare să...” Am răspuns că, în principiu da, aș fi interesat. Totul a rămas în vorbă, proiectul s-a încheiat excelent. Iarna următoare am lansat turneele unde piesele lui Cohen erau cântate de staruri spaniole cu aranjamente de Javier Mas, directorul nostru muzical; cântecele lui Cohen cântate original: un gitan cânta în stil flamenco The Gipsy’s Wife, curios și interesant. Anjani a spus că lui Cohen i-a plăcut, că mai mult ca sigur din band-ul care eram, inițial, patru trebuiau, teoretic, să-l însoţim în turneu. Din patru au rămas doi, eu și Javier, apoi din doi a rămas Javier. Viaţa mea continua în ritmul obişnuit, Cohen i-a spus lui Javier: “Ştii, am văzut discul făcut de voi în Spania, extraordinar... Da la vioară cine e?”—“Păi, un băiat din Moldova, stabilit la Barcelona...”“Întreabă-l de vrea să vină.” Javier m-a sunat și mi-a prezentat situația… Eram prin Asturia

Rubrică susținută de

punkt - nr. 52 / martie 2013

Ai noştri cu orchestra: ˝Evident că vreau să vin…˝ Am fost contactat de avocații lui, la el e complicat să ajungi, sunt câteva "filtre˝; le-am explicat că fiind dintr-o țară ce nu este membru UE, pot apărea dificultăți… Americanii, tot americani, au zis: ˝No pasa nada, avem grijă să fie bine și procesul a demarat, adică, trecerea prin diferite instanțe… Trebuia să las teatrul, nu puteam combina două activități… Am spus “Mulțumesc foarte mult, mi-a plăcut să lucrez aici trei ani extraordinari, acum doresc altceva”. La început era ușor, mi-au deschis rapid viză în SUA; s-a complicat la vizele pentru Marea Britanie, Noua Zeelandă, Canada, Australia. Refuzurile erau fără motiv, un manager spunându-mi ulterior că era imposibil, nu s-a putut face nimic, deși s-a depus un efort enorm. S-a terminat turneul, eu îmi duceam viața mea, ei - pe ale lor. Între timp am primit cetățenia română. Mă sună Javier și spune: „Spaniolii i-au acordat premiul Principe de Asturias, fundația dorește un concert de omagiere”… „Da, nicio problemă, cu plăcere.” Era vioară, lăută, chitară spaniolă, percuție și două fete cântând. Suna foarte bine.

Urma să începem pe 15 iunie, dar era excitat și atât dorea să ne întâlnim, că ne-a chemat pe 2 mai. Ne-am întâlnit... Mai degrabă cunoștința noastră s-a produs atunci. Vorbind, s-a așezat pe podea cu chitara în mână și a început să cânte, să murmure ceva; suflătorul și-a luat saxofonul, s-a așezat aproape și a început să cânte împreună cu el. Mi-am luat vioara și m-am așezat. El continuă cântecul și, când sosește momentul, se uită lung la cineva, îi dă tonul și cântă, cântă, cântă și, la un moment dat, se uită la mine și dă din cap, iar eu încep a cânta, improvizez, el cântă mai departe. Încă o strofă, iarăși se uită la mine, eu iarăși cânt. Repetă strofa, eu cu gândul că va da altcuiva intrarea, el nu, se uită a treia oară la mine și eu mă strădui să improvizez diferit. Am tot cântat... vreo zece minute. La urmă, și-a scos ochelarii și a zis: "Prieteni, va fi ceva extraordinar!" Toți au izbucnit în urale... A fost botezul focului. Știi, uneori se întâmplă ca muzicienii să fie foarte buni dar ceva să nu meargă ca lumea. Iată însă ceva fantastic, o chimie specială, a mers din prima. Contractul meu este pe 18 luni, clar că totul depinde de sănătatea rapsodului.

Să comparăm mitologiile

După turneul nord-american intenţionează concerte și în America de Sud, în Africa, pe toate continentele,„We

A venit, i-au acordat premiul, m-a ascultat pe viu.

have to follow the sun”: am avut concerte la Dublin, în

Atunci cred că a realizat ce a lăsat în urmă. După concert

aer liber, pe un frig de Doamne ferește, ieşeau aburi de

mi-a strâns mâna și mi-a spus cu vocea-i gravă: „Beautiful

la respirație. Erau aparate ce suflau aer cald, însă oricum

playing, Alex. Beautiful.” Și privea așa în jos de parcă-i

trebuia să cânt bine îmbrăcat, jale mare. El a rezistat foarte

era jenă, rușine de ceva. Nici măcar nu se uita la mine...

bine, de noi mai rău că stăteam locului. E rezistent din

Poate din cauza celor întâmplate anterior. I-am mulțumit

punct de vedere fizic, face meditație, sare în sus, mănân-

și tot mă gândeam cum să-i spun că deja am pașaport

că puțin. Are un profesor de zen, un japonez pe nume

românesc (râde). Şi au început juriştii să se intereseze de

Roshi, de 105 ani, maestrul său de la mănăstire... L-am

situația mea legală, demarase noul proiect: le-am spus că

cunoscut la repetiții: am dat mâna cu el și vreau să spun

totul e bine, fără dificultăți în obținerea vizelor, ”putem

că are o strângere viguroasă la 105 ani! Leonard este

începe... dacă doriți.” Și viza s-a făcut în 2 zile, rapid.

binevoitor, ataşant, foarte discret. La Los-Angeles, unul

Rubrică susținută de din membrii trupei mi-a spus: „Casa lui e cât sufrageria mea...” O casă cu două nivele, austeră, destul de modestă. În hoteluri, deși i se oferă cele mai bune camere, optează pentru cele nepretenţioase: cu cât mai simple, cu atât mai bine. Noi suntem privilegiați, este o persoană generoasă. De regulă, superstarurile zboară cu avionul, iar trupa merge cu autocarul. Sau cineva zboară cu avionul privat, ceilalți cu avionul de rută, la clasa econom, și asta în cel mai bun caz. Leonard Cohen dorește să fim cu el, cât de mult posibil. Zburăm împreună cu un avion privat. Stăm la același hotel… E foarte atipic. Are un băiat și o fată. Pe băiat îl cheamă Adam, pe fiică o cheamă Lorca (în onoarea poetului Federico Garcia Lorca, pe care îl adoră din copilărie). Este foarte atent. Să vă dau un exemplu: la Madrid, în autobuz, intră managerul principal și spune: Leonard zice că a stat în hotelul ăsta ceva timp în urmă, a luat masa la restaurant, este extraordinar. Deci, vă invită pe toți. Nu e neapărat să mergeți împreună. Fiecare să meargă când doreşte. Chiar dacă ne plătește foarte bine și fiecare își poate permite să cineze la restaurant, ne face onoarea de a ne invita. Eu am avut o problemă în Suedia. Slavă Domnului, nu era spectacol în acea seară. La micul dejun, discutam în voie cu colegii. Și, la un moment dat, m-a străfulgerat. De durere. Nu puteam răsufla, aveam impresia că cineva mi-a băgat un cuțit în spate... Probabil de la curent sau cine ştie de ce, mi s-au blocat mușchiul și nervul. S-a implicat foarte mult. Mă suna la fiecare 3 minute, a găsit personal medicamente, a aranjat să mi se facă masaj, acupunctură, tot ce se putea. Seara m-a sunat: „Ai luat cina?” „Nu”, zic. „Nici eu. Hai să mâncăm”--„Hai”. Am fost doar noi doi, am stat de vorbă ... Mi-a spus lucruri foarte frumoase. Zice: „Uite, sunt mulțumit de cum sună grupul. Formula de acum e cea mai reuşită din cariera mea. Band-ul ăsta sună cel mai bine dintre toate pe care le-am avut. Și știi de ce?” Zic: „Fiecare e foarte bun...” Şi el: „Da, dar este o cauză...” -„Care?” - „Tu!” -”Cum adică eu?...”. Poate a spus-o ca să mă consoleze… poate nu se cade să vorbesc despre mine, însă nu pot uita ce mi-a spus: „Ai venit tu și nivelul grupului s-a ridicat. Pentru că ai adus școala pe care o ai și toată lumea încear-

meu, cântă la numeroase instrumente cu coarde. Pe urmă Mitch Watkins, chitarist de jazz, când se pune pe cântec, uiți de toate. Neil Larson, alt exemplu. Personalităţi extraordinare, cândva le ascultam pe discuri ... După turneul american, Leonard Cohen revine în Europa. Vioara în flăcări continuă să extazieze şi să înduioşeze. Şi - “Waiting for the Miracle”, – de ce nu ar răsuna acordurile ei şi la Chişinău? Ce bine ar da la noi melodiile inspirate ale sacerdotulului ce, ca pasărea în tării, cântă libertatea: Like a bird on the wire,/like a drunk in a midnight choir/I have tried in my way to be free. Poemele sale împacă extremele, noţiunile incompatibile – ironie şi sentimentalism, dragoste şi moarte, tandreţe şi violenţă, patetism şi

că să cânte mai bine, să atingă nivelul pe care îl ai tu.” Eu

sinceritate. Sau, cum zice alt refren He wants to write a love

m-am făcut roșu, am început să-i mulțumesc... Cuvintele

song/An anthem of forgiving/A manual for living with defeat/A

au fost ca un balsam pe suflet. Şi pe spate! Muzicienii

cry above the suffering, adică un manual pentru a trăi înfrân-

sunt extraordinari. Javier Mas e aparte, bun prieten de-al

gerea, un strigăt în suferinţă... Perfect pentru Chişinău!

punkt - nr. 52 / martie 2013

PUNKT PROFI

Cioara

rubrică susținută de

Cioară? Da, cioară, închipuie-ți… Înduioșătoare, fragilă, ușor de rănit, de vrei s-o întrebi: "Cum să te înveselesc, pasăre?", mângâind-o pe creștet, lustruindu-i gingaș pana de mătase. OK, putem trece de faza cu mângâiatul. Mai bine punem patefonul și acul ascuțit să-i zgârie sufletul lui Edith Piaf. Turnăm un ceai tare și aducem o dulceață de cireșe albe. Și-i admirăm din semiîntunericul odăii profilul de fată eminentă. Fără mângâieli. Nu cred că-i text de Ina

Jeltov imagini de Natalia Gârbu

place.

punkt - nr. 52 / martie 2013

PUNKT PROFI ...Ca să ajungi la ea - am avut patruzeci de minute, care se topeau cu repeziciune pentru că timpul, nu se știe de ce, a luat-o într-un galop isteric și am fost nevoită să înghit impresiile cu gâturi mari, grăbite - trebuie te ridici sus, dincolo de nori, ca dintr-un purgatoriu, unde miroase urât, dar obișnuit, a ghenă. Așa ți se pare. Sus, prin coridoarele lungi, care unesc, după straniul moft al unui arhitect sovietic, cu siguranță mizantrop, două blocuri înalte în gri-ul cărora nu e nimic ce-ar fi putut însemna viață. Ce scoate, dar, la suprafaţă acest stâlp de lumină? Panorama orașului, căci de sus nu se văd dinții știrbi ai clădirilor? Poate da. Dar poate nu. Panorama e doar una dintre realitățile Violetei, casa căreia este atât de populată de ciori sensibile și pescăruși naivi, încât dincolo de stolul des al acestor oaspeți nici n-are cum să vadă acolo jos, printre roți și picioare străine, știrbiturile orașului. Violetei Diordiev i-a plăcut de mică să citească și să deseneze. Viața i-a făcut complice din ochi și i-a aruncat o variantă de compromis: a devenit graficiană. Și ea s-a scufundat cu toată ființa în lucru - în citit, recitit, răscitit și apoi, în făcutul desenelor. Îmi cer iertare, Violeta, pentru această prostească formulare - să facă desene, dar, împărțind atâția ani oamenii între cei care citesc și cei care se uită la desene, am luat de data aceasta un bobârnac peste lungul meu nas de snob intelectual. M-am prins la gândul că, uitându-mă la desene, privirea mea nici n-a alunecat măcar spre text. Îți mulțumesc, Violeta, pentru această întoarcere în copilărie! Sigur, și ilustrațiile sunt diferite, de ce am face-o pe șmecherii. Avem o sută de alte exemple. Dar azi suntem pe altă rută. Dar iată ceea ce, în grabă, printre emoțiile unei întâlniri neașteptate, a unor telefoane interminabile, a tablourilor scoase unul după altul ca într-un slide-show sălbatic, a încercării de a face notițe cu pixul alunecând pe diagonala carnetului, a desenelor împrăștiate pe patul larg de lemn - te înduioșează și extaziază în același timp. Parcă deschisesem o nouă ușă sau poate una veche, uitată din prostia maturității. S-ar putea ca pe cineva să amuze sau să irite încântarea mea ieșită din maluri. S-ar putea. Dacă vă împiedicați la fiecare pas de capodopere, pe care le alegeți cu minuțiozitate pentru propria bibliotecă sau dacă obișnuiți să cumpărați pentru copil cele mai frumoase mostre ale industriei moderne de carte. Cred că numai un editor cu experiență și mâna pe puls, își poate păstra aici calmul. Oricine altcineva, mai mult ca sigur,

rubrică susținută de

va fi înduioșat și exaltat ca mine - atât de frumoase sunt cărțile Violetei. Are șaizeci de toate, pe care le-a ilustrat împreună cu soţul său. Să-l luăm, de exemplu, pe Vinny Pooh(Winnie Pooh). Dacă e să ținem cont de faptul că pentru Violeta cărțile sunt niște amintiri presate despre lucru, apoi aici ce amintiri ar fi? O vară fierbinte de nedescris, care n-are treabă cu chinul de a obține măcar un pic de curent noaptea - curentul a fost mâncat de zi! Copil mic, de un an, care are treabă peste tot, trebuie să stai cu ochiul pe el. Și alte griji anexate la o tânără maternitate. Și dintr-o dată cineva în receptor îți propune să ilustrezi Vini Puh. Primul gând, tot el și al doilea și al treilea, a fost să refuze. Al patrulea a zis da. A desenat trei luni. Lucrul unui ilustrator e migălos, pe lângă fantezie mai ai nevoie și de mână de chirurg și giuvaiergiu. Și răbdare de fier, și rezistență la amorțirea picioarelor, a degetelor și a spatelui - căci nu lucrezi la șevalet, ci la masă. Winnie și compania au fost observați și Violeta a fost invitată la Kopenhaga. Diploma H.H. Andersen, cel mai prestigios premiu pentru un pictor-ilustrator, oferit de Comitetul internațional al cărților pentru copii și tineret, i-a fost înmânată de regina Danemarcei. În general are o grămadă de diplome, nici nu le știe numărul. Așa cum nu ține minte nici onorariile. Deși nu e de bon ton, oricum e curios să știi cât primește cel care intră în topul celor mai buni ilustratori ai lumii. Bani? O, trebuie să caut prin hârtii, nu țin minte. "Alice în țara minunilor" e și ea o istorie aparte. Țin să spun că pictorița are un gust literar aparte. Are o slăbiciune pentru anglofoni și, mai întâi de toate, pentru absurdiști, pentru textele unde poți să te lăfăi în jocuri de cuvinte, să cauți sensuri ascunse între faldurile frazelor excentrice. În al doilea rând, îl adoră pe Edward Lear. Poet și pictor, e unul dintre fondatorii poeziei nonsensului. Lear e ca un băiețel zbânțuit care nu poate trece pe alături fără să zădăre, fără să arunce în aer puzlle-ul lumii în care gentelmani, tineri și bătrâni, doamne planturoase și domnișoare grațioase, animăluțe vesele trăiesc o viață total neserioasă: stau în cap, joacă cu bărbiile la harpe, își fac cuiburi în locuri neașteptate, de exemplu în bărbi, se îndoapă cu pere și așa mai departe. Și nu te superi că te zădără și îți aruncă în aer puzlle-ul vieții obișnuite, ba dimpotrivă, îi zâmbești. Cu o oarecare doză de recunoștință. Pentru Violeta totul e prea relativ ca să privească fără ironie la ceva ce altora le produce accese de patetism. Lumea e atât de complicată încât e uimitor de simplă - ceva de genul.

punkt - nr. 52 / martie 2013

PUNKT PROFI Întorcându-ne la Lear, Violeta a visat și pe urmă chiar a reușit să convingă editura să scoată o cărțulie de învățare a limbii engleze prin intermediul poeziilor lui Lear. Și le-a ilustrat. Și a ieșit frumos. Merită să mai zicem, știindu-i deja gusturile literare, cât de tare i-a fost drag să o ilustreze pe Alice? ...Alice - Danae, Motanul - Giocondă, misteriosul zâmbet (acum deja pisicesc) e o trimitere directă la Leonardo, el însuși e peste vreo două pagini și, în vecinătate, peste gardul a vreo două capitole, îl găsim și pe Michelangelo, iar de după colț apare șmecher Einştein… Numai cine nu e pe aici! Pentru Violeta, Țara minunilor este și țara artelor. Căzând în vizuina de iepure, Alice parcă zboară prin straturile solidificate ale culturii mondiale. Altă dimensiune, unde poți să te faci mic doar mirosind o floare, iar iepurele nebun servește copilul cu vin, omizile fumează narghilea și la fiecare pas te împiedici de rebusuri matematice, lingvistice, filosofice, glume și aluzii. Sunt sigură că bătrânul Carroll s-ar fi bucurat enorm pentru Alice al lui. ...Patru ani în urmă a hotărât, pentru prima dată, să se rupă de la cărți. Și-a smuls din allegro-ul impus de editură o jumătate de lună pentru ea. Pe urmă vedem ce iese, își zise. A ieșit bine. N-a trecut mult timp și, absolut întâmplător, i s-a propus sala mică de la Brâncuși. Și s-a dovedit că are ce să le arate. Privitorul îi este recunoscător, lucru ușor de înțeles. Chipurile subțiri, străvezii și ironice sau dramatice nu pot să nu-ți prindă privirea. Lucrările ei sunt neobișnuite ca subiect, deosebite ca stare și fiecare poate să le interpreteze așa cum simte. Eu, nu știu de ce, mă proptesc în cuvântul nostalgie. Nostalgie după ce? După cine? Nu știu. Sigur, o mare parte de vină este a Violetei, cu delicata ei pasiune pentru anii treizeci. Aerul retro flutură pliseul sobru al fustei, panglicile bonetei de marinar și poalele inocente ale rochiilor în care pescărușii fac baie în mare. Dansatoare subțiri ce se topesc undeva în aer, de-asupra câmpurilor verzi, cu colivii de pasăre în loc de fuste, cu ușițe de fier forjat gata să se deschidă… Fetițe gingașe, flamingo, oameni-flori… Și în această grădină a domnului e deosebit de înduioșătoare bătrâna roză, care se va usca pe foaie ca o eternă imortelă-mumificată sau, de la o adiere, se va împărștia în zeci de petale înnegrite. Dar cioara bătrână? Nu mai are puteri ca să-și ia avânt, strigându-și de sus victoriosul Carr!, aripile găurite îi sunt mâncate de molii și experiențe amare, nu te ajută nici să-ți faci vânt de pe cel mai mare deal. Iată de ce a trebuit să urce în balon, ca să vadă de sus pământul pentru ultima oară. Cioara este un personaj aparte printre zecile, ba chiar

rubrică susținută de

sutele de lucrări misterioase, care ascund sensuri adânci, trebuie doar să-ți fixezi antenele pe aceeași undă. Cioara sunt eu, zice ea uneori. De asta e atât de tandră, umană, tremurător nesigură. Ciorile ei se împrăștie, în alte țări, peste alte mări. Ei nu-i pare rău. Să zboare. Dacă așa trebuie… Violeta e un pictor rar, pentru că lucrează cu materiale simple: creion și hârtie. Spectatorul e șocat: și acesta e creion? Creion colorat? Această amintire de la lecțiile de desen din clasele mici? Cine ar fi crezut?.. Știi în ce constă farmecul? Te îndepărtezi de la receptarea obișnuită, când primează pata de culoare. La ea primează desenul. Nu e obligatoriu să fie academic, dar trebuie să aibă un sistem. Și când carcasa desenului prinde culoare, efectul se triplează… De obicei, pictorii suferă de un complex profesional - nu lucrezi în ulei - nu crești. Și, în mod obișnuit, la o anumită etapă, își cumpără pânză, uleiuri și parcă se maturizează. Violeta nu are complexe. Nu e important pentru tine? Deloc. Am o prietenă care mă întreabă mereu când o să trec la ulei. Dar am încercat. Fără mari impresii. Nu încetez să spun că în Occident grafica e la mare cinste. Creionul e un material minunat, dureros de neglijat. Și, la urma urmei, e important cum te realizezi și nu cu ce... Ceea ce îl face pe un pictor deosebit de alți artiști (se întâmplă și excepții) e un anumit soi de autosuficiență. Formată probabil de faptul că nu are nevoie de public în plin procesul creației. Nu are nevoie, în comparație cu actorii, de o permanentă apreciere a talentului său, nu-și formează părerea despre ceea ce face urmărind la nesfârșit numărul și amplitudinea aplauzelor. Pictorul creează, în primul rând pentru sine, admiratorii sunt pe planul doi, deși nimeni nu le neagă importanța. Acest lucru lasă o amprentă vizibilă asupra cercului de cunoștințe. Și poate fi considerat prea îngust pentru cei care își petrec zilele printre sute de frienzi reali și virtuali. Pentru Violeta, care trăiește mai mult printre personajele ei născocite, ieșirea în realitate se realizează prin statutul ei de soție și mamă. Oameni? Violeta strânge din umeri și chiar se uită în spate. Normal, nu e nimeni. Eu practic nu comunic cu oamenii. Tot ce am de spus - spun în lucrări. Carton, hârtie, creion. Fiica. Soțul. Ce ți-ar mai trebui? Chișinăul este un fundal perfect pentru viața ei, din turnul de fildeș sovietic de la etajul 16. În schimb, nicio pretenție și nicio obidă. Și în ochii ei gri-albăstrui e o asemenea liniște, încât te apucă invidia... ...Ciorile ei s-au împrăștiat prin lume. A rămas una. Profil ascuțit, siluetă ascuțită și o liniste fără margini.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Glam hard v tema numﾄビului

imagine de Saddo

mour dcore vs

Între ei nu e un război deschis, nu se aruncă cu Cockteiluri Molotov în cockteilurile Cosmopolitan asortate cu unghiile, nu se împușcă cu cristale SWarovscki nervoase în motoarele urlătoare în noapte, dar, într-un oraș atât de mic ca al nostru, reușesc să nu-și taie calea. Aria de răspândire a speciei Homo Glamourus Moldovanus este vastă: de la Cocos Prive, Barbarella, Fanconi, Nobil Club, Drive, Most, Graffitti prin casa de nunți Noroc până la glamourul de Albișoara. Aria de răspândire a lui Homo Hardcorus e mai restrânsă, dar mai compactă: clubul Albion, cluburile de sport și ceva puburi de bikeri. Dar în suflet mulți au tatuaje cu aripi desfăcute amenințător a libertate. Semnalmentele după care recunoști un Homo Glamourus sunt simple: Femelele au penajul mai strălucitor decât masculii. La exemplarele de la etajul de sus putem semnala pufuri din ultima colecție Prada, Loubutin-uri și Vertu-uri. La etajul de jos - bucle lemnificate, Vuittoane de Drăgănești și pantofi-etajeră Berka. La Homo Hardkorus dimpotrivă, învelișul pilos al masculilor se acoperă cel mai adesea încă în adolescență cu desene și culori, iar în nas, în urechi și uneori în limbă le apar concrescențe metalice. Femelele acestora sunt tovarășe de nădejde, dar arareori își asumă întâietatea.

În afară de hrană și băutură, speciile se mai deosebesc și prin ceea ce citesc și ceea ce ascultă. Pentru Homo Glamourus este absolut obligatoriu ca o carte să fie bestseller-uri cu coperta lucitoare (sau măcar din piele naturală ca să arate bine pe noptieră), autoriii să fie la modă, să fie frumoși și bogați. Homo Hardkorus caută autori supărați, care își rup foile pieptului în bătaia vântului, luptându-se pentru niște adevăruri care nu obligatoriu fac pe cineva fericit. În muzica pe care o ascultă… Dar, de fapt, de ce am explica noi în introu tot ceea ce fac eroii noștri pe celelalte pagini? Ia citiți și vă delectați. punkt - nr. 52 / martie 2013

t o Glamour u j o u r 48

tema numărului

Ideologia dictaturii anonimatului se numeşte glamour

Viktor Pelevin, Empire V

text de Virgil

Pâslariuc

imagine de Saddo

Naivii şi pudibonzii cred că dicţionarele creează realitatea şi nu invers. De aceea, în Republica Moldova nu există glamour. Fiindcă el nu este în DEX. În virtutea aceleiaşi logici, la noi nu există nici rutierele (n-ar fi rău), nici statalitatea (n-ai ce să contrazici). Şi totuşi el... străluceşte!

Chiar dacă lingviştii nu s-au sinchisit să mai împrospăteze lexicul modern al limbii române, ajustându-l la cerinţele timpului nostru (din care cauză îl vom menţine în forma sa etimologică – glamour. cu o literă mai mult, dar cu conştiinţa curată...), acest termen este unul dintre cele mai uzitate în vocabularul contemporan. Istoria cuvântului descinde încă din antichitate. Majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de fenomen îi întrezăresc originile din grecescul „grammatika”. Oarecum şocant, dacă ne gândim că nu prea asociem aceşti doi termeni într-un şir logic. Totuşi, în societăţile tradiţionale, cele dominate de analfabetism, exista o legătura intrinsecă între ideea de „carte” şi de ceea de „ermetic”, „enigmatic” şi „misterios”, inaccesibil majorităţii. Ulterior sensul glisează spre „şarm”, „strălucire”, „splendoare”, popularizată de romanticii secolului al XIX-lea. Bunăoară, la Walter Scott „glamour” însemna o putere magică capabilă să transforme realitatea obişnuită în basm. Cam în acest perimetru semantic va greva conceptul de glamour până în zilele noastre. Replicile româneşti ale termenului ar fi „farmec”, „fascinaţie”, „încântare”. Răspândirea conceptului de glamour este legat de civilizaţia modernă şi urbană şi apoi de societatea de masă/ consum. Revoluţia industrială, progresul tehnic, mutaţiile sociale care se produc, schimbă atitudinea oamenilor faţă de viaţa de zi cu zi. Dacă în societatea tradiţională existenţa omului era fixată într-un cerc din care arareori putea să evadeze, în modernitate lucrurile se schimbă. Valorile liberale centrate pe individ îi ofereau posibilitatea să-şi „depăşească condiţia”. Mobilitatea socială şi progresul tehnic îi permite să spere la „realizare”. Succesul putea veni pentru oricine, indiferent de statutul social pe care-l moştenise, de locul de unde provine, cu condiţia să-şi „prindă” şansa (egalitatea şanselor stipulată de Revoluţia Franceză). Cel mai bine acest lucru este ilustrat în aşa numitul „vis american” şi ideologia lui self-made man. Este un mit care a împins din secolul al XIX-lea până azi spre Noua Lume milioane de oameni. Evident, nu toţi pot obţine acest lucru, de aceea a fost creată o adevărată industrie pentru a menţine acest vis – Hollywoodul (fabrica viselor). Tocmai în acest domeniu termenul de glamour este lansat cu mâna uşoară a actriţei Sali Löbel la 1938. Pentru ea fenomenul ţine în primul rând de imagine, iar cinematograful este mediul firesc de realizare al acestuia. Cea de-a opta artă are această capacitate să creeze o lume paralelă, frumoasă,

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului

magică, diferită de cea reală, care-i face pe oameni să viseze cu cu ochii deschişi. Ea oferă o portiţă de evadare pentru oricine se simte nefericit în lumea de aici. De aceea, escapismul este foarte strâns legat de ideea de glamour. Aici se elaborează mecanismele acelei civilizaţii iconice, civilizaţiei imaginii în care trăim. Glamour-ul începe să fie tirajat şi se extinde în toate domeniile societăţii de la zâmbetul lasciv a lui Marilyn Monroe, până la chelia strălucitoare a lui Michel Foucault. Cultura de masă, prin urmare, este mediul firesc în care conceptul evoluează. Toate bunurile, inclusiv cele culturale se transformă în marfă, care se pot cumpăra şi vinde. Pe de altă parte, creşterea cantitativă a sectorului terţiar a redus importanţa muncii fizice şi celei intelectuale în lumea Occidentală, iar leisure şi luxury devin norme pentru societate. Anume în acest punct îşi plasează criticile contestatarii sistemului, dar şi intelectualii. Din punctul lor de vedere, glamour-ul este folosit de marile corporaţii drept o ideologie supremă a consumului, o concepţie despre lume, un weltanschauung, scopul căruia este să niveleze principalele valori spirituale ale umanităţii, să le digereze, dar într-o formă specifică, înainte de toate prin simplificare maximă (maneaua este cea mai „glamouroasă” formă de artă). Acest reducţionism pune accent pe strălucirea exterioară, pe fast, pe opulenţă. Dacă iniţial glamour-ul era o încercare de a nu fi ca ceilalţi, de a nu semăna cu restul semenilor, acum accentele se schimbă. Glamourizarea societăţii înseamnă standardizarea gusturilor, dar şi depersonalizarea individului (tirania gustului mediocru). Suntem „invitaţi” să cumpărăm aceleaşi produse, să fim dependenţi de ele, să iubim sau să urâm aceleaşi lucruri pe care le iubeşte sau urăşte „toată lumea”. Unii vorbesc chiar despre un glam-capitalism, unde logica consumului constituie principalul motor al economiei. Consumul fără noimă, despre care vorbea Baudrillard creează nu doar noi tipuri de dependenţă, dar şi un nou tip de om „homo glamourousus”, care merge la shopping fără a şti exact ce vrea să cumpere, fără măcar să aibă nevoie de acele lucruri. Ceea ce-l atrage este imaginea produsului, pe care o transferă asupra sa. În lumea de azi nu numai că eşti întâlnit după cum eşti îmbrăcat, dar şi petrecut, deci evaluat. Succesul depinde de formele exterioare. Dacă ai un ceas scump şi maşină luxoasă înseamnă că eşti prosper şi ai succes, indiferent dacă eşti businessman, judecător sau chiar Patriarh! Într-o lume a imaginii, glamour-ul joacă rolul de simulacru. Ceva care mimează, dublează realitatea, o substituie, dar care nu în mod neapărat se confundă cu ea. Este o iluzie, uneori foarte dibaci creată, dar diferită de realitate (gen Matrix). Este businessmanul care are automobil şi vilă, costum de lux, dar trăieşte din împrumuturi şi este falimentat. Este politicianul care este îmbrăcat la „patru ace” şi chiar are în vocabular două-trei neologisme la activ (glamouroase şi ele), dar un ego nemăsurat, pe măsura aroganţei, ce la rândul ei izvorăşte din ignoranţă. Este „vedetapop” care în loc să ia lecţii de canto şi să fie „auzibilă”, îşi plantează silicoane în diverse locuri, ca să fie mai „vizibilă”. Investiţia în imagine este una crucială în epoca noastră. Suntem o civilizaţia iconică, unde imaginea este bunul principal, care se vinde şi te vinde, adică te face vizibil. Din această cauză avem cântăreţi neascultaţi, scriitori neci-

tiţi, politicieni nevotaţi sau fotbaliştii care sunt judecaţi nu după câte goluri marchează, ci după freza pe care o etalează. Prin urmare, glamour-ul se asociază cu imaginea omului şi nu de performanţele sale. În mod paradoxal, bogăţia, prosperitatea, eficienţa, competenţa sau chair talentul nu ţine de glamour. Pentru a fi glamouros este necesar ca lumea să te creadă bogat, decât să fii bogat în realitate, să te creadă talentat, decât să fii într-adevăr aşa. De aceea, în ziua de azi diploma este mai importantă decât cunoştinţele. În civilizaţia imaginii, a glamour-ului prosperitatea reală sau studiile reale sunt secundare. Statutul este ceea ce contează. Sau, parafrazându-l pe Maiorescu, formele sunt mai importante decât fondul. De aceea, se investeşte enorm în crearea iluziei prosperităţii, opulenţei, eficienţei şi competenţei. Omul glamouros tinde să devină o persoană publică care în permanenţă trebuie să se expună (unii chiar până la exhibiţionism) în faţa publicului. Ei trăiesc şi se alimentează din această imagine, de aceea trebuie să facă „băi de mulţime”. Ei creează iluzia auto-suficienţei şi a unei fericiri ubicue. Nimeni nu ştie care este sursa lor de bogăţie, mai mult, nici nu-i interesează. Din acest punct de vedere, cele mai glamouroase personalităţi din RM sunt politicienii, dar n-am plăcere să continui tema... O caracteristică a mitului-glamour este uşurinţa cu care se pot obţine bogăţia şi succesul. În mod „normal” el trebuie să vină fără efort şi oarecum, din întâmplare. Un milion la loterie, o moştenire fabuloasă a unei rude de peste Ocean, lovitura în urma unei „afaceri”, evident „cinstite” sau căsătoria "reuşită". Prosperitatea facilă şi fără eforturi (ca în basme) sunt propagate în diferite „miturile urbane” sau „istorii de succes” prin intermediul unor reviste „fiţoase” sau posturi de radio şi TV. Din păcate, ele adesea sunt menite să sustragă atenţia de la îmbogăţirile ilicite ale patronilor unor asemenea ediţii… Acelaşi Baudrillard scria că, într-o societate de consum, individul este obligat să fie fericit şi iubit. De aici şi tot felul de sărbători „glamouroase” gen Valentine Days sau la noi Dragobetele (o sărbătoare, printre altele, absolut artificială, un simulacru al unei tradiţii, pretinsă a fi „din moşi strămoşi”, pretinsă, deoarece educaţia masculină în societăţile patriarhale cerea să dai nevestei mai degrabă „zdubaci”, decât flori), care formalizează şi etalează relaţiile dintre indivizi, care mai degrabă sunt glamorezaţi, decât amorezaţi (se iubesc în calitatea lor de iubiţi). Intimitatea relaţiei este acea „taină”, care ne umanizează, de fapt. Într-una din cele mai frumoase povestiri ale sale, Herman Hesse creionează, într-un fel, portretul-robot al lui „homo glamourousus” de azi (August). În ea este descrisă tragedia unui tânăr care a fost „condamnat” să fie iubit de toţi oamenii cu care se întâlnea. Dar în loc să-l facă fericit, „darul” l-a transformat într-un monstru egotic şi insensibil, care aducea nefericire tuturor. Într-un târziu, August înţelege că este mai bine să iubeşti, decât să fii iubit. Din păcate, glamour-ul solicită exact opusul… punkt - nr. 52 / martie 2013

Glamur vs

Hardcore meciul continuă Mă târâi după Zeppelini, când aud „Stairways to Heaven” mă furnică pe spate. Da de Deep Purple ce zici? Ei, ăștea-s magistrali, numai Ritchie Blackmore cât face! L-ai auzit în Rainbow? Cum să nu „I Surrender” rupe. Și soră-ta ce face, e metalistă? Ei, da de unde, hipuiește și ea de rând cu toată lumea.

text de Sorin

Hadîrcă

53 Discuția asta nu ar fi avut nimic special dacă s-ar fi petrecut la începutul anilor 70 în America. Când Deep Purple era încă glamour. Totuși, în mod neașteptat și mistic, ea s-a produs abia la sfârșitul anilor optzeci pe meleagul fără țel cuprins între fluviile Prut și Nistru și ținut strâns în brațele Marelui URSS. Pentru cei doi adolescenți antrenați în discuție generația hippy încă mai era la modă. Pentru restul lumii, la modă era „Like a Virgin”, iar Led Zeppelin trecuse de mult în ariergarda hardcore. Această mică anomalie nu a fost întâmplătoare. Pentru a ne sincroniza cu Occidentul ne-am pus în plan o grămadă de cărți, filme și discuri care-au trecut pe după Cortina de Fier fără ca să ne atingă și fără ca să provoace un ecou în mințile noastre obosite de predicile Partidului. Aveam o misiune tare importantă: să recuperăm timpul pierdut. Ceea ce vedeam nu erau decât niște umbre pe pereți. Fărâme de informație care pătrundeau în urechile ciulite la undele radioului Europa Liberă, Vocea Americii și BBC. Telecinemateca și „Do i posle polunoci” erau surse de informație despre un Occident fără prihană, mai dihai decât știrile de la ora nouă, care oricum serveau doar propagandă. Imaginația noastră completa într-un mod deșucheat petele albe. Blugii hardcore erau glamour de calitate superioară. În felul ăsta am ajuns să ne creăm o imagine romantizată în privința Occidentului. Patru sute de feluri de salam și libertate. Unii voiau salam, alții voiau libertate. Dar nimeni nu atrăgea atenție la asemenea detalii minore. Important e că Occidentul era glamour-os. Împreună cu Occidentul, glamour-oase au devenit alfabetul latin, Burebista, podul de flori, limba engleză, serialul Dallas, pizza, espresso, studiile în străinătate, zdob și zdub, eurovisionul. Nu toată lumea gândea ca noi. Cei care nu s-au putut adapta noilor tendințe – mental dar mai ales financiar – au trecut la activ trecutul luminos din perioada sovietică. În versiunea hardcore. Risc să presupun că acestui handicap îi datorăm scindarea din societatea noastră moldovenească. Am îmbrățișat Occidentul ca pe ceva glamuros fără să-i înțelegem principiile și valorile hardcore. Am negat tot ce era sovietic din cauză că nu mai era la modă, fără ca să ne dezbăierăm de anumite tipare și mentalități sovietice. Rezultatul e că nu dispunem de un sistem politic clasic, organizat după regula stânga versus dreapta, ci avem de-a face cu un centru glamour încolțit de două aripi hardcore. Pentru liberali hardcore e de la Nistru pân-la Tisa. Pentru comuniști e șiroka strana moia rodnaia. Uite-așa și trăim. Una spunem, alta facem. Vorbim despre principii și valori, dar ne gândim la patru sute de soiuri de salam. Așa și ne trebuie.

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înțelegem despre glamour e că acesta a murit. Ca fenomen, ca trend și ca mod de viață. Noi am cunoscut, pe viu, glamour-ul postsovietic, mai puțin pe cel european. Inițial, acesta a avut o conotație pozitivă, ca și boema, cuvântul în sine nu trezea revoltă sau protest, exact ca și frumusețea sau sufletul. Sau ca și cuvântul soveste, care e utilizat foarte des, dar foarte rar oamenii își pun întrebarea ce este cu adevărat. Acum, la acest moment, tema respectivă e absolut gratuită. În Chișinău oamenii nu au nici cea mai mică înțelegere a ceea ce sunt, ce vor și încotro se duc. Glamour-ul în Moldova nu poate exista prin definiție. Există doar forme embrionare de mondenitate sau boemă. Glamour-ul nostru local a avut o conotație negativă, pentru că s-au identificat cu el foarte mulți oameni mărginiți, care au făcut bani pe căi necinstite, oameni care nu prezentau și nu reprezentau nimic, dar voiau să producă impresie. Și acest lucru se observa cu ochiul neînarmat. Respectiv, nu provocau respect sau simpatie, așa cum provoacă, de exemplu, boema. Dacă omul e instruit, citit, chiar dacă împărtășește valorile glamour-ului, nu va fi apreciat ca un tip superficial. Pentru că va rămâne el însuși. Cum, de exemplu, Vladimir Pozner este un om destul de asigurat, are ceasuri scumpe, mașină bună, un apartament minunat, câteva case, dar nu e tratat ca un tip zajravșiisea, pentru că e deștept și carismatic. Dar, dacă vedem pe cineva care locuiește în aceleași condiții, dar are o identitate obscură, se trezește imediat ura de clasă. E neaceptarea ancestrală a oamenilor care nu prezintă nimic, dar își demonstrează avutul. De fapt, glamour-ul postsovietic a murit, pentru că a fost mai degrabă un fenomen istoric decât unul estetic. Iar o asemenea îmbogățire rapidă nu se va mai întâmpla niciodată. Acum n-aș putea să numesc pe nimeni glamour, e un cuvânt care nu-mi prea place, acum vom numi omul monden, pentru că, atunci când zicem glamour, creierul nostru traduce dintr-o dată: om prost. Glamour-ul în Ghișinău a murit cu doi-trei ani în urmă, iar acum a crescut o generație nouă, o generație care vrea să facă ceva, vrea să fie utilă. E un fenomen dictat de timpurile pe care le trăim. Vremurile mercedes-urilor 600, a bumerelor cu sticle fumurii au murit. E important ce prezinți ca profesionist, cum ești ca om. Ce poți? Ce vrei? Acesta e portretul omului monden. Omul care citește poezie, merge la evenimente culturale, spectacole, deschide un club pentru copii sau cursuri pentru bucătarii amatori, face ceva concret și util. Fie și la scară mică. Pentru el, mai nou, e importantă lumea interioară și nu hainele sau corpul. Diferența principială dintre un om glamouros și un om monden e că primul apreciază frumusețea exterioară, iar al doilea pe cea interioară. Primul presupune frumusețea buzelor, a ochilor, a picioarelor, a rochiei, a genții, al doilea - a felului de a întreține o discuție, cum gândeşti, ce știi din istorie, literatură, geografie, cât de erudit ești, ce prezinți pentru societate, ce faci pentru ea… Cei care au conștientizat problema și au avut un anumit disconfort pe vremurile glamour-ului au hotărât să facă ceva folositor. Mulți tineri fac caritate, e un lucru la modă dar, în același timp, util. Exemplul ideal ar fi Natasha Vodeanova, care, pe lângă faptul că este un model faimos și o mamă exemplară, se ocupă la modul cel mai serios de fundația sa de caritate, care adună milioane pentru construcția și amenajarea terenurilor de joacă pentru copii. Aceeași Dașa Jucova nu se mulțumește cu statutul de soție de miliardar, ci e extrem de activă social, prin intermediul fundaţiei sale reamenajând parcurile Moscovei. Nimeni nu se aliniază la glamour acum. Nimeni nu vrea să fie azi glamuros sau, cel puțin, nu ar trebui să vrea. Dacă vrei să fii remarcat și respectat acum, trebuie să ai o lume interioară frumoasă, nu numai un corp de invidiat. Nimeni nu-ți încurcă să te îngrijești, dar trebuie să știi să faci ceva și să nu-ți limitezi existența la vizita zilnică la același bar să bei whisky. Acesta este mesajul pe care trebuie să-l transmitem, ca oamenii să reușească să se orienteze spre valori adevărate. Acesta este trendul - ca oamenii să crească oameni.

E v g h e n ii A r u ti n :

a e t r a o M

i u l u r u o m a Gl

imagine de Saddo punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului

Ala zingan

Homo glamourus Cum e Homo Sapiens Glamourus Moldovanus?

E un om asigurat material, care nu ascunde ceea ce are și care se exprimă prin brand-urile pe care le îmbracă, mașinile pe care le conduce, prin hotelurile unde se oprește, locurile unde se afișează, oamenii cu care vrea să fie văzut… Și, nu în ultimul rând, se poziționează ca un om care trăiește cu plăcere. Îmi aduce oarecum aminte de starea care apare de obicei de revelion sau în vacanțe: un soi de autoconvingere și convingere a celorlalți: da, eu mă distrez, da, eu mă distrez cel mai tare! Și, uneori procesul de inducție îi reușește...

Nu pot să știu cu exactitate ce se află în sufletul lor, dar, dacă așa se poziționează și încă pe de asupra mai arată și destul de mulțumiți, bănuiesc că plăcerea lor e reală. Cine dă tonul, cine face regula în lumea glamour-oasă a Chișinăului: must do, must have, must be?

Să-ți spun că acum este un lider absolut, un flagman,

n-ar fi adevărat. Mai ales că acum acest curent a pierdut din popularitate și, respectiv, din tirajare, în comparație cu 5-6 ani în urmă. Atunci toți se trăgeau ca fluturii la lumină glamour-ului. Cred că trendsetter poate fi numit chiar și același Jenea Arutin care a simțit foarte bine care sunt aspirațiile de moment și a dat tonul cu Glamorama lui. Știu că e un proiect moscovit care a migrat apoi spre periferia fostului imperiu - Kiev, Chișinău, Odessa… Prin ce se deosebea Glamorama de alte chestii mondene? Oricum principala ocupație la aceste reuniuni era etalarea etichetelor. Da, eu pot să-mi permit asta! Da eu pot să-mi permit chiar și asta!

În fond, erau oameni din aceeași categorie de venituri, din același cerc, destul de îngust. Se cunoșteau între ei și le era interesant să comunice. Faptul că era un brand moscovit îi dădea și mai mult farmec, deci, ispita era mare. Ca și dorința de a fi acceptat în tusovkă.

Ce înseamnă tusovkă? Am întâlnit adesea și la voi pe site: "celovec iz chișinevskoi tusovki, ego roditeli iz tusovki". Cine formează tusovka? Cine o declară unica valabilă și de ce o tusovkă este tusovkă dar alta nu-i tusovkă?

În realitate, tusovcile sunt peste tot și sunt diferite. Putem să definim astfel și cercul hand-made-rilor de la Yard Sale, a rockerilor de la Albion sau a amatorilor de jazz de la Jazz Club. Noi am încercat să nu ne oprim la ceea ce zici tu, să reflectăm diferite curente și diferite cercuri. Atunci când a apărut AllMoldova, erau puține evenimente și aceste evenimente erau reflectate de și mai puține platforme media, acum totul s-a înzecit. Fiecare platformă s-a făcut cu tusovka sa. Cine hotărăște apariția sau neapariția (că nu vreau să risc spunând dispariția) cuiva pe platforma voastră? Mai nou, văd reportaje foto nu numai de la evenimente, ci și de la petreceri private. Și culmea, zile de naștere cu brandwall, ale unor fete cvasianonime sau și mai și, a unor copii de 10 ani.

Păi, ne scriu mulți sau ne sună și ne anunță despre eveniemtnele ce vor avea loc. Și, dacă acest eveniment nu are un caracter negativ, cel mai probabil e că va apărea la noi. Am încercat tot timpul să evităm tot ceea ce ține de scandal și presă galbenă. Precum și publicitate electorală. Dacă politicienii vor să fie critici în raport cu cineva, n-au decât să facă acest lucru în interviuri, să-și asume propria opinie. Și copiii aceștia?

Păi, ni s-a reproșat că rubrica pentru copii e destul de amorfă, rar updatată. Dar sunt părinți care doresc să-și promoveze copiii. Până la urmă, au și ei rezultatele lor că învață bine, că au anumite rezultate la un sport etc.. Și copiilor le face plăcere să se vadă, mai ales că cineva are posibilitatea să pună like, să lase un comentariu binevoitor... Ceea ce faceți voi nu vine mai degrabă din sfera serviciilor? Mai rămâne la statutul de presă sau e deja PR pur? Oamenii nu vor să arate așa ca în realitate , ci așa cum vor să arate. O imagine care să vândă, nu care să reflecte.

Noi verificăm informația dacă e veridică, adică nu mințim pe nimeni. Bine, pot fi jumătăți de adevăruri sau schimbări de accente. Dar asta e deja responsabilitatea celui care vorbește. Dar, oricum, vizăm orice interviu.

Chiar și dacă nu e comercial?

În mod obligatoriu. Am avut la început câteva cazuri când eroul suna după ce apărea textul și ne spunea: asta scoateți, asta redactați, aici în general e aiurea. Și acum toți jurnaliștii știu că trebuie să vizeze orice articol, orice interviu. N-avem nevoie de improvizații. Bine, dar asta contravine oarecum însăși ideii de libertate a presei... Din experiență știu că după redactare aceste interviuri își pierd cu totul din firesc. Nu rămân doar niște închipuiri de sine, o imagine lăcuită, pieptănată, fadă și departe de a fi reală?

Ne-am ciocnit de genul acesta de reacții atunci când făceam reporter.md. Se întâmpla de multe ori că politicienii îi spuneau deschis jurnalistului nostru: informația e cutare și cutare, dar să nu așteptați că eu o s-o confirm. Acum avem o regulă clară: noi nu publicăm articole de scandal. Iar dacă omul a spus ceva la moment, s-a scăpat cu vorba, iar pe urmă se răzgândește, el are acest drept. Dacă textul devine fad, e rândul jurnalistului să iasă la rampă, să ofere informația atât de gustos, încât să compenseze celelalte lipsuri. Salvăm materialul la stil?

Sunt de acord că se consideră aproape o lege să umbli puțin la realitate. Să-i dai un plus de luciu. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să particip în mai multe proiecte foto și, deși consider că nu am o înfățișare de model, fotograful m-a lucrat atât de tare, încât mi-a șters și alunelele. Și, alături de aceste fotografii, s-au dat filmările de la making-of, unde eram eu, cea reală. Vă închipuiți diferența! Și era un fotograf bun, în care am avut încredere, nu sunt dintre acelea care zic: să-mi dați numaidecât să aleg eu! Și, când am văzut chiar pe site-ul nostru această fotografie, m-am îngrozit!!! Pe urmă am fost mai atentă. Preîntâmpinam fotografii: vă rog frumos, eu nu am 16 ani, vreau să mă lăsați să fiu mai firească, să mă reprezinte. Aici e același cerc vicios. Deși se ironizează atâta dependenţele de photoshop, atunci când văd o față reală pe un site ca al nostru sau în orice revistă, lumea e nedumerită: n-ar fi trebuit să o prelucreze oleacă? Dictatul formelor perfecte a invadat prin mass-media și creierele noastre. Și nu mai acceptăm realitatea decât dacă e frumos ambalată. Dacă e suficient de glamour.

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului

Roman rybaleov

Uzina SIGMA. Nu-mi suna deloc încurajator din punkt de vedere geo-strategic ca un monstru defunct

industrializării

comuniste

să

fie

locul unde s-ar ”cuibări”, bine-merci, un studio de fotografie. Pe de altă parte, acesta nu e un motiv relevant şi o capcană psihologică pentru zecile de somităţi, care migrează constant spre sectorul Botanica al capitalei, îşi urcă corpurile fizice şi entităţile eterice opt etaje (când pedestru, când cu liftul), îşi lasă la intrare pielea de very important persons şi întorc capul acolo unde li se dictează. Şi asta, pentru că oricine nimereşte în obiectivul fotografului Roman Rybaleov îşi adaugă (garantat sută la sută) încă o rază în sceptrul celebrităţi. Toţi se arată mai mult decât mulţumiţi, chiar dacă această stare de saţietate şi de impresie artistică înseamnă uneori să apară cu ridurile de expresie la vedere, cu viermi de mătase ieşind din nas sau cu pălăria ruptă şi pătată suspect de vrăbiuţe.

text de Viorica

Mija imagini de Roman Rybaleov

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului

Eu nu am niciun scop. Roman Rybaleov îşi poate permite luxul să facă declaraţii şocante. Ceea ce din gura altora ar suna ca o sentinţă la propria execuţie, pe el nicio vorbă mai tare şi mai mare nu-l poate mişca de pe poziţia de guru al fotografiei. Continuă pe un ton uşor plictisit, dar cu potenţial provocator, că nu are ţeluri măreţe, că nu-şi planifică activitatea în cincinale şi nu pune la cale perestroici în domeniu. Cu un drapel pirateresc deasupra capului, netezeşte patern un mulaj de craniu şi spune cu seninătate de nou-născut că nu e omul conceptului, dar mai ales nu e reformatorul care stă cu ciomagul lângă poartă şi-i pocneşte peste mâini pe cei care fotografiază prost, banal şi trivial. Dacă e să-l credem pe cuvânt, se lasă dus de val, în aşteptarea momentului în care omul sau obiectul îi vor trezi curiozitatea prin ceva – o licărire în ochiul stâng, o disproporţie pe dreapta sau nişte degete bizar de lungi. Şi pentru că, în totală disonanţă cu preceptele jurnalistice, atenţia mi s-a îndreptat de la omul din faţa mea spre craniul din mâna lui, Roman se vede nevoit să povestească istoria acestui biet Yorick stafidit, care deja de zece minute beneficia de masaj facial.

Este un craniu glamour, mi l-a adus o domnişoară pentru o şedinţă foto şi cam de vreo jumătate de an trăieşte în biroul meu. De ce glamour? - încerc să aduc discuţia la tema fierbinte şi controversată a numărului.

Pentru că are dantura perfect ordonată. Îi lipseşte doar o piatră Swarovski pe vreun dinte din faţă, ca să vadă lumea ce om cu stare străluceşte în zare! După care îmi serveşte o altă frază-manifest: eu iubesc glamour- ul. Deoarece sprâncenele mele s-au ridicat critic deasupra ochelarilor, Roman a trebuit să ţină cont de această nouă traiectorie şi să dea explicaţii.

Nu ştiu de ce, dar cred că potenţialul glamour-ului mai este în termen de garanţie şi n-a fost descoperit până la capăt. Am în vedere glamour-ul de calitate, interesant, care nu face prietenie cu kitsch-ul. Dacă, de exemplu, trebuie să fac reclamă la o cremă hidratantă pentru faţă, sigur că o să “ling” pielea modelului până la perfecţiune. Respectiv, îi voi scoate şi coşurile, şi ridurile, şi cearcă-

nele. Dar am grijă să nu exagerez, pentru că naturaleţea ar trebui să fie mecca tuturor fotografilor. Acolo încerc să ajung şi eu, pe unde târâş, pe unde grăpiş. Pe de altă parte, dacă vreau şi este cazul să ating un rezultat prin deformare, atunci voi face asta fără remuşcări de conştiinţă şi, ca prin minune, ridurile ar putea deveni mai mari şi mai adânci! Mă interesez dacă glamourul, cu toate siliconatele, botoxatele şi heliuronatele, este doar o adiere de vânt. Sau se va simţi în continuare ca-n sânul lui dumnezeu, ocrotit şi alăptat cu regularitate de orgoliul moldovenesc “băi, am cu ce!”?

O, nu, eu cred că va trăi încă mult timp, poate că nici nu-i vom cânta vreodată veşnica pomenire. Toţi vor să fie mai frumoşi decât sunt în realitate. Măcar pe postările de pe facebook. Glamourul e ca un cameleon, care-şi camuflează cu mare măiestrie adevărata faţă. De exemplu, fetele fiţoase au recurs în ultima vreme la un şiretlic. Acum, pe lângă siliconul din buze, fese şi sâni, acestea îşi etalează cu mândrie... ochelarii, şi asta chiar dacă nu au probleme cu ochii. E un nou moft al starletelor, care, pe lângă faptul că se consideră frumoase şi sexoase, cred că sunt şi deştepte. Eu, de fapt, nu prea am fotografiat glamour. Poate se mai sperie lumea când îmi vede seria de portrete în negru sau poza de pe facebook, unde apar cu ochelari nici pe departe glamour-oşi, mai degrabă de botanist, cu multe-multe dioptrii în minus. Sigur, un fotograf care arată “în aşa hal” nu poate vedea perfecţiunea lor! Dar glamour- ul se vinde ca pâinea cea pufoasă și caldă, de ce nu ţi-ai adăuga câţiva centimetri de bicepşi şi vreo pernuţă-două pe abdomen, ca să convingi mai uşor?

Nu sunt în criză de clienţi, doar că aleg să lucrez cu oameni care nu-mi pretind poveşti. Eu ştiu cât îmi pot permite să intervin în figura persoanei. O fotografie nu trebuie să fie neapărat frumoasă, dar este obligată să aducă o anumită doză de autenticitate, să fie măcar un pic

onestă în raport cu realitatea. Şi asta nu e o dogmă, eu un bun simţ, în ambele sensuri. Ceea ce înseamnă o faţă cu tot ce are pe ea, cu adevărul său, cu individualitatea şi cu porii săi. Pentru ca să aibă aer, să respire. Chiar şi fotografiile de la nunţi, un clişeu în fond, le prelucrez din ce în ce mai puţin. Mai degrabă insist pe petele de culoare, pe compoziţie decât să schimb oamenii. Dar mai apar şi clienţi nemulţumiţi, nedumeriţi. O domnişoară mi-a spus recent că pe fotografie este mult mai grasă decât în realitate. Aşa că, am fost nevoit să aplic fotografiilor o cură drastică în fotoshop şi am făcut fata aşa cum se autoidentifică – cu talie de viespe. I-a plăcut şi am avut impresia că anume aşa crede că arată. Discutăm despre revoluţia anilor '90 în fotografie şi despre faptul că tot mai multe modele şi oameni cunoscuţi acceptă de atunci încoace să apară fără machiaj, cu trăsăturile imperfecte, în fragilitatea lor naturală, aşa cum i-a făcut mama şi i-a dat Dumnezeu. Fotografii s-au lăsat ademeniţi (în străinăţi, evident, mai devreme, la noi cu o întârziere logică de vreo zece ani) de noua formă a expresiei artistice, cea care prezintă adevărul gol-goluţ, uneori cu fuduliile la vedere.

Este o nouă estetică a acestor două decenii, una care ne ia de mână şi ne duce spre naturaleţe. Fotografii au obosit de imaginile “linse”, nu mai sunt atraşi de perfecţiunea artificială şi s-au copt, deja şi la noi, pentru a explora frumuseţea naturală, fără retuşări excesive. Seria de portrete în negru păstrează anume această stilistică...

Totul a început de la “Zdob şi Zdub”. Băieţii mi-au solicitat o serie de fotografii, în care să apară mai brutali la aspect, dar cu faţa cuminte şi bună. Eu voiam să arăt o altă faţetă a lor, nu de băieţi răi, dar de persoane cu verticalitate şi sigure pe ele. Deoarece totul ieşea cam liniar, am decis să mai lipesc câte ceva, să-i încadrez într-un concept compoziţional. Rezultatul a fost unul neaşteptat, iar zdubii s-au identificat foarte uşor cu noua imagine. Şi

mie mi-a plăcut, de aceea am continuat această serie de portrete cu alte personalităţi. Cât de uşor sau greu au acceptat să meargă “pe negru”?

Nu a fost greu să-i conving, pentru că aceşti oameni simt de la o poştă provocarea şi se alimentează din ea. Mi-am petrecut foarte mult timp cu ei, am reuşit să-i cunosc, iar asta m-a ajutat să prind esenţialul din personalitatea lor. Recunosc, e un angajament serios să lucrezi cu persoane care nu se tem nici pe departe că vor apărea vulnerabili în faţa lumii, cu defectele scoase la vedere, dar sunt foarte îngrijorate de sensul acestei apariţii, de mesajul pe care-l vor transmite. Dacă reuşeşti să le câştigi încrederea, dau din ei ce au mai bun. La câte portrete ai ajuns?

Am făcut vreo 60, dar nu pe toate le consider foarte reuşite. Pentru expoziţia pe care o voi organiza în cel mai scurt timp voi face o selecţie la sânge. Vreau să fie un adevărat show, dar unul mai brutal, care să nu aibă tangenţă cu glamourul. Voi invita şi o trupă care cântă muzică hardcore. Sper să fie o atmosferă potrivită pentru a pune la perete câteva zeci de portrete altfel decât neam obișnuit, câteva personalități altfel decât le știm și le vedem în fiecare zi. Dar există, totuşi, riscul ca fotografii să devină alţi extremişti, deoarece creaţiile anti-glamour sunt din ce în ce mai trash... De la imaginile excesiv pieptănate la demonstrarea ostentativă a gunoiului?

Este doar un ochi mai autentic, poate uneori prea ironic. E vorba de viziune şi de stabilirea unor limite, pentru că doar simţul măsurii deosebeşte un fotograf profesionist de un amator. Mijlocul de aur e cel mai greu de atins, iar măiestria stă ascunsă tocmai acolo. Cine are suficientă minte şi talent, nu va exagera - va adăuga sau va tăia exact cât trebuie.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Lena Scissorhands punkt - nr. 52 / martie 2013

Petru Vutcarﾄブ punkt - nr. 52 / martie 2013

Yolka Flyman punkt - nr. 52 / martie 2013

Dorel Burlacu punkt - nr. 52 / martie 2013

Olea Tira punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numﾄビului

Har

dcor e

Circula pe internet un blestem care spunea că moldovenii care vor face multe păcate în timpul vieţii se vor reîncarna tot în Moldova. Cam hardcore. Pentru basarabenii zilelor noastre oricum e hardcore – să trăiască toată viaţa în R. Moldova e hardcore, să emigreze e hardcore, să-şi caute un loc de muncă în străinătate e hardcore. text de Mihail

Vakulovski

imagine de Saddo punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului

Să primeşti viză pentru România e hardcore, să treci vama frăţească e hardcore, să ajungi în România e hardcore, să-ţi recapeţi cetăţenia română e hardcore, să-ţi găseşti de muncă în România ca basarabean e hardcore, hardcore e accentul moldovenesc, hardcore sunt prejudecăţile basarabenilor despre românii din România şi prejudecăţile românilor legate de basarabeni. Să te naşti şi tu, şi tatăl tău, şi bunicu-to în acelaşi sat, dar în ţări diferite e hardcore. Să munceşti la stat e hardcore, să lucrezi la patron e hardcore, să n-ai de lucru e hardcore, hardcore e să fii învăţător, profesor, medic, scriitor, librar, bibliotecar, hardcore e să trăieşti din salariu, doar din salariu. Hardcore e să ai părinţi beţivi, hardcore e să ai copil narcoman sau homosexual, hardcore e să ai vecini manelişti şi colegi de muncă cocalari, hardcore e să ai şefi (sau subalterni) foarte proşti, hardcore e să ai şefi. Să te plimbi singură noaptea prin Chişinău e hardcore, să fii mereu treaz în satele Moldovei – unde cam toată lumea e beată – e hardcore. „Hardcore moldovenesc” e primul album al formaţiei Zdob şi Zdub, cel mai bun album al lor. Hardcore e să te însori, hardcore e să divorţezi, hardcore e să nu faci nimic. Hardcore e să absolveşti doctoratul la Nicolae Manolescu şi să faci horoscopul şi să corectezi programul la Cinema City, hardcore e să visezi că faci horoscopul. Hardcore e să fii profesoară de istorie şi „stăpîna” ta italiancă senilă să se laude la toţi că îngrijitoarea ei e istoric şi să te pună să le povesteşti la toţi oaspeţii

ei istoria Romei Antice. Hardcore e să scrii cu rimă în secolul XXI, hardcore e să descoperi că apa-i tare, tare udă. Hardcore e ca romanul tău să se predea la cele mai prestigioase universităţi, iar tu să fii student vânat de profu de gramatică sau pedagogie. Hardcore e să vii la studii în România din anul II sau III de la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău şi să fii aruncat direct în anul pregătitor, alături de arabi şi străini, „ca să înveţi limba”. Hardcore e să traduci pentru editurile româneşti conduse de basarabeni, pentru că ori nu mai vezi niciodată onorariile, ori nu ţi se mai publică traducerea, hardcore e cum ăştia nu înţeleg cum tu nu înţelegi că contractul e doar o hârtie, iar criza e mai presus de orice lege. Hardcore e să se îmbolnăvească ai tăi şi încă mai hardcore e să nu (mai) poţi face nimic şi să nu depindă de tine. Hardcore e să fii chemat acasă la vreo înmormântare. Hardcore e să cânţi rock sau hip hop îmbrăcat în cămaşă roz, sciatica e hardcore, hemoroizii, orice boală e hardcore, bătrâneţea e hardcore, hardcore e să-ţi vezi părinţii – sau copiii – îmbătrânind, hardcore e cancerul, să-ţi îngropi copiii e hardcorissim. Să-ţi placă filmele horror, serialele şi filmele indiene e hardcore. Să fii fan OTV e hardcore, să fii fanul echipei Moldovei de fotbal e hardcore. Să vrei să se refacă Uniunea Sovietică e hardcore, hardcore e să fii membru al Partidului Comunist din Moldova sau membru PRM. Hardcore, nu glamour!

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numﾄビului

Лорченков, ешть шовинист шы сфолочь шы нарцисс Cred că nu aveţi cum să nu-l ştiţi. La 34 de ani are numeroase traduceri şi premii. E un scriitor incomod pentru toţi. Scrie mult şi bine. Îi enervează pe toţi. Pe mine mine asta mă bucură, pentru că Vladimir Lorcenkov scrie şi-i irită pe toţi din Chişinău, căruia îi zice „acasă”. Dar e o „acasă” pe care n-o iartă. Aşezaţi-vă comod, aprindeţi-vă o ţigară, respiraţi adânc: Vladimir Lorcenkov! text de Alexandru

Vakulovski

imagine de Saddo

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului Am înţeles că ai avut o copilărie asemănătoare cu romanul lui Jack Kerouac, Pe drum. Cum s-a întâmplat să te stabileşti în Chişinău?

Părinții mei s-au născut în Moldova. Tata lucra în armată, iar în URSS era o regulă – să nu ții un ofițer mai mult de 5 ani într-un loc. De obicei însă nu se ajungea până la 5 ani, ci mult mai puțin. Din cauza asta, ne tot mutam: Polul Nord, Baical, Ungaria, Belarus, Mongolia, Rusia. După 1991 fostele republici ale Uniunii Sovietice au început să-și cheme ofițerii acasă, pentru crearea armatelor lor naționale. L-au chemat și pe tata înapoi în Moldova. Timpurile erau zbuciumate, puțini înțelegeau ce se întâmplă și tatălui i s-a părut că basarabenii chiar vor să-și facă armată. Ajuns aici, el și-a dat seama rapid că nu-i așa și în anul ’94, mi se pare, a ieșit la pensie. De fapt, noi am rămas în Moldova pentru că aici este patria noastră și pur și simplu nu aveam unde pleca. Totuşi ai rădăcini în Moldova, povesteai că bunicul tău a fost membru în Uniunea Scriitorilor din Moldova. De la el ţi se trage scrisul? Ce ai moştenit de la bunicul tău?

Despre faptul că bunicul într-adevăr a A FOST poet, am aflat după moartea lui, când bunica a găsit vreo 200-300 de poezii, scrise de el. Erau despre iubire, soare, viță-devie. Adică, lirică moldovenească de calitatea a doua. Spre cinstea bunicului, el nu a stresat pe nimeni cu poezia lui, iar în Uniunea Scriitorilor RSSM și Uniunea Jurnaliștilor RSSM a intrat doar ca să se plimbe pe la țară, prin sate, și să participe la întâlnirile intelighenției cu țăranii. Așa mergeau lucrurile în timpul sovieticilor. După astfel de deplasări el aducea în casă saci cu brânză, butoaie de vin, munți de

carne. Nu pretindea nimic, nu era în partid. Așa că, după cum vedeți, bunicul meu n-a fost un tipic “scriitor român din Basarabia”. Aceștia scriau poezii despre Lenin, în chirilică, pentru bani mulți și premiile comsomolului. Iar bunicul meu scria poezii doar pentru el, în română, despre iubire, și încă în grafie latină. Nu pentru a demonstra ceva, pur și simplu el a învățat să citească și să scrie într-o școală românească în timpul ocupării/eliberării (alegeți-vă fiecare ce vă place mai mult) Basarabiei de România Regală. Bunicul, printre altele, nu era moldovean, ci huțul (există o așa naționalitate). Nu m-a influențat, pentru că în copilărie eu nu-l consideram poet, pur și simplu nu știam despre asta. Altfel - m-a influențat probabil. Eu, ca și el, am chelit devreme, ca și lui – îmi plac femeile și vinul, și, ca și el - îmi ador copiii. Ce părere ai despre Uniunea Scriitorilor din Moldova? Dacă ţi-ar propune să devii membru, ce ai face?

Contrar părerii eronate și răspândite, să înjuri pentru un rus educat întotdeauna însemna proastă creștere. Înjurăturile în cultura rusă înseamnă întotdeauna un strat inferior al societății, proprietatea mitocanilor, a asiaticilor, măturătorilor și a național-intelighenției din fostele republici ale mostruosului URSS, construite pe cenușa Rusiei. Din cauza asta n-am să spun nimic despre Uniunea Scriitorilor din Moldova. Ca un rus educat, n-am ce spune despre ei, iar ei vorbesc ca național-intelighenții și noi cu toții auzim voioasele înjurături peste înjurături. Ai un spor mare la scris, Chişinăul este un mediu ce te inspiră?

Chișinăul este pentru mine, fără

îndoială, „locul puterii”. Dar eu cred că acest lucru este reciproc – scriitorul nu doar se inspiră de la peisaj, dar și el înnobilează peisajul. Sigur, eu și în oricare alt loc tot scriitor aș fi fost. Pur și simplu așa s-a întâmplat că noi – eu și Moldova – am coincis foarte mult. Exact ca Marquez și Columbia sau Coster și Belgia. Iar când tu și materialul coincideți, apare acea rezonanță cu care poți arunca în aer un pod cu doar zece soldați ce defilează. Chișinăul e bun prin faptul că e foarte melancolic, provincial, un loc ce nu se remarcă prin nimic. Aici poți funcționa excelent. Vinul e prost, dar e ieftin. Este și bun, dar e scump! Nu există asfalt, iar mie îmi place pământul și iarba. În general, sunt niște ruine pitorești. Exact pentru un Boethiu ca mine. Ai zis de mai multe ori că proza rusă, în general, nu doar cea din Moldova, stă pe loc, iar scriitorii au rămas la un stadiu în „care descriu mestecenii care de altfel nu au nicio legătură nici cu Rusia, nici cu Moldova şi nici cu literatură”. Care crezi că sunt motivele stagnării? Şi, apropo, tu de ce nu descrii mestecenii?

Mai degrabă vorbeam despre ce ni se prezintă în calitate de proză contemporană rusă. Dar la început despre Moldova. Nici un fel de confruntare sau comparare între “literatura rusă din Moldova” și Rusia nu se poate face. E ca și cum ai compara Moldova cu Rusia. Rusia este acum, desigur, țară din lumea a doua, iar Moldova – din a treia. Asta are legătură și cu literatura. În afară de mine, în Moldova nu există nici o literatură rusă. Mai degrabă, eu m-am referit la încercările ridicole ale "scriitoraşilor" locali, sovietici în esenţă, să speculeze - şi nici măcar cu Rusia însăşi şi cultura

79 rusă, pe care nu le cunosc, ci cu tiparele, ce includ "mestecenii", "bocitul" ş.a.m.d. Cultura rusă nu e deloc reflexivă, nu e o contemplare. Dacă auziţi un monstruos "bocet" rusesc şi "iertaţi orfănelul", asta înseamnă că îşi bat joc de voi şi mai bine fugiţi, pentru că o să fiţi bătuţi. Cultura rusă este agresivă, ruşii sunt o naţiune de prădători activi şi de conchistadori. Ei au cucerit şi au inseminat cultural a şasea parte a lumii. Ei nu contemplă şi nu bodogănesc, ei fac. Cu literatura a fost la fel. Au venit în secolul 19 ruşii, pur şi simplu şi-au luat ce le trebuia de la europeni şi au creat Etalonul. Epoca de Aur. Şi când nişte vorbitori de rusă locali prostovani solicită sincer de la moldovenii şi aşa săraci subvenţii de-o cărţulie sau pur şi simplu atenţie, pentru că ei "chiar dacă sunt minoritari, sunt totuşi oameni..." - asta îmi trezeşte un râs sănătos. E nedemn. Aceasta contrazice codul cultural al naţiunii. Noi nu cerem, noi luăm. Englezii niciodată n-o să fie "minorităţi etnice" în Zambezia, chiar dacă acolo va rămâne un singur alb. Să mă înţelegeţi, sunt naţiuni care nu vor fi niciodată minorităţi etnice. Anglosaxonii, francezii, nemţii, ruşii, spaniolii. Chiar dacă vom rămâne aici doar un procent sau dacă în general vom muri cu toţii, oricum o să rămână codurile culturale create de noi şi după care trăieşte toată lumea. Iar proza rusă contemporană - este ca Rusia. A primit o lovitură dură în 1917, au urmat anii plini de bale gri sovietice, dar puterea culturii ruse constă în faptul că ea oricum renaşte şi renaşte. E ca o ciumă. Poţi turna şi petrol, oricum va supravieţui. Şi nu e chiar aşa de rău.

Există Andrei Ivanov din Tallin, există remarcabilul scriitor Dmitri Galkovski, există Şişkin în Elveţia, Nesterenko în Kiev, există o pleiadă de poeţi sclipitori - Rodionov, Emelin, Amelin, Kabanov, există Oleg Lukoşin din Kazani, există Lorcenkov din Chişinău. Şi-s vii, la urma urmelor, Limonov, Pelevin şi Sorokin. Am citit undeva o teorie de-a ta (sau a unui critic, când vorbea despre tine?) că literatura rusă de calitate vine acum din afara Rusiei, din fostele republici sovietice. Aşa e? Cum îţi explici fenomenul?

De fapt este o teorie destul de răspândită, la crearea căreia am pus şi eu mâna. Limba rusă a jucat pentru popoarele supuse de Rusia ţaristă rolul spaniolei din America Latină sau a englezei pentru cea de Nord. Deşi cu spaniolii comparaţia este mai bună, ei - ca şi ruşii - nu-şi tăiau aborigenii lor. E o vaccinare obişnuită, după care copacul înfloreşte şi devine mai frumos şi mai roditor. Sigur, cu condiţia ca omul să fie talentat şi să înţeleagă ce se întâmplă. Când el înţelege că nu mai poţi întoarce înapoi acea Americă Latină în starea “adevăratului regat al incaşilor mesoamericani”, dar asta nu mai e nici “ciobul Spaniei”. E ceva Nou. Am înţeles asta la timp şi am reuşit să fac ceva. Sper că valoros pentru "america latină" basarabeană şi pentru “spania” rusească şi în general pentru literatură. În legătură cu proza pe care o faci, criticii ruşi ori spun că eşti genial, ori că aberezi. Ce părere ai despre critici, în general?

Cred că au dreptrate şi unii, şi alţii. Talentul este o anomalie şi o abatere. Deşi eu aş evita, desigur, cuvântul “genial”, cu toate că am muncit

la limbă nu mai puţin decât Puşkin. Şi anume acest lucru este realizarea lui cea mai mare - a început să scrie în limba în care se vorbea, lăsând-o literară după el. Dar Puşkin a fost geniu - un bloc întreg de marmură - din cauza asta a reuşit în toate. Iar mie mi-a reuşit asta cu limba rusă doar în textele mele, mai ales în povestirile şi romanele scrise “ca scenariu”. Adică Puşkin a fost aşa din naştere, iar eu am avut mult de lucru pentru asta. ...Am o părere foarte bună despre critici. Ce-i drept, n-au prea rămas critici - puţini dintre ei rezistă la o polemică - ei sunt mai degrabă comentatori de carte. Dar sunt răbdător cu ei. Consider că toţi au dreptul la viaţă: chiar şi oamenii care au comis grave infracţiuni penale. Sigur, ei trebuie ţinuţi departe de oameni şi păziţi. Despre ce vorbesc eu? A, criticii! Am o părere foarte-foarte bună despre ei. Există foarte mult umor în proza ta. Ce-i drept, e cam negru şi predomină sarcasmul, cinismul, ironia. Pe mulţi îi sperie asta, iar când mai aud că faci sport, te evită. Îţi convine acest lucru?

Sunt un om trist şi melancolic. Pe lângă astea, deştept, iar pentru scriitori asta este o raritate. Scriitorul e mai mult artist, o fiinţă aeriană. Aş putea vorbi serios cu oamenii, dar atunci ei ar vedea, în câteva momente - de-adevăratelea - că ei, de fapt, de la naştere, se află pe marginea prăpăstiei. Adevărul e că, uitându-se în adâncul acestei prăpăstii pe care le-am arătat-o, mulţi încep să plângă şi preferă să închidă ochii şi să fie luaţi de mână. Umorul meu trist este o mănuşă de box pe care o port ca să-mi apăr mâinile şi ca să nu vă sparg dinţii.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului I-am auzit pe câţiva făcându-te şovin, chiar dacă nu te-au citit. Mie nu mi s-a părut că e vorba de şovinism, nici dacă mă raportez la tine ca om, nici dacă mă raportez la ceea ce scrii. Ca om, şi aici scuză-mă că te pârăsc, mi-ai creat o impresie de persoană civilizată şi cu bun-simţ. În schimb, în proză – eşti mai degrabă mizantrop, îţi plac oamenii doar când râzi de ei. Râzi de moldoveni, de ruşi, de evrei – lista e tot timpul deschisă. Nu te deranjează etichetele puse aiurea şi faptul că cititorii mai sensibili te evită?

Sigur, sunt şovin. Sunt artist, iar noi suntem oameni nesuferiţi. Sunt dictatorul lumii mele, în care totul e aşa cum vreau eu. În interior - sunt o divinitate. Doar n-o să-i reproşaţi serios lui Dumnezeu că respinge democraţia şi nu se sfătuieşte cu voi? Aşa că, bineînţeles, sunt şovin, cum i se cuvine unui creator. Şi niciodată nu m-am gândit ce ar atrage s-au ar respinge cititorul. Eu scriu pentru mine - adică pentru oamenii care au aceleaşi gusturi ca mine. …Iar dacă e vorba despre “problema naţională”, atunci, cred, de vină e înapoierea culturală generală a Moldovei, ca provincie. Aici orice discuţie ajunge la o masturbare greţoasă “români/moldoveni” sau “ocupanţi/eliberatori”. Aici tuturor li s-a dus tavanul, basarabenii sunt pur şi simplu nebuni când e vorba de asta. Îi zici omului “bună ziua” iar el se gândeşte “annnimala, mă insultă, la ce face aluzie?!...”. Desigur că nu fac aluzie la nimic. Mă consider un scriitor bun la nivel mondial şi pur şi simplu nu-mi pasă de ciondăneala locală a unei adunături de zdrenţuroşi, care se bat şi decid cine a ajuns primul la gunoi. Orice persoană educată, incluzându-te, ştie foarte bine că trăim în epoca postmodernă. Eu lucrez cu imagini de-a gata. Şi pentru mine “moldovean”, “român”,

“ea a respirat cu pasiune şi s-a lăsat pe canapea”, “rus” , “dreptul la viaţă”, “evreu”, “clubul de fotbal Barcelona” - nu înseamnă mai mult ca supa “Campbell” pentru Andy Warhol. Imaginile - şi oamenii sunt ca imaginile - sunt pietricele colorate din care eu fac mozaicul pe tavanul catedralei mele. El iese măreţ, sumbru, dar, în acelaşi timp, inspiră şi arată omeneşte. În primul rând din cauza mozaicului colorat. Cum aş putea să urăsc pietricelele? Am observat și eu că în Moldova, spre deosebire chiar și de România, supărările sunt mult mai dese și uneori trebuie pur și simplu să stai și să te gândești cu orele (dacă te interesează) cu ce ai mai supărat pe cineva. Și nu contează dacă e vorba de români sau ruși. Crezi că paranoia supărărilor vine de la faptul că trăim într-o țară provincială sau majoritatea dintre noi sunt pur și simplu cu acoperișul dus? Apropo, cu toate supărările, râdem cam mult…

Ei bine, aproape că nu există ruşi în Moldova, mai corect ar fi, probabil, să spunem - “vorbitori de rusă”. Desigur, TOT ce spun eu despre caracterul naţional al basarabenilor se referă şi la ei. Motivele nebuniei universale sunt evidente. Sărăcia, haosul, mizeria şi lipsa totală a perspectivei. Omul e un animal foarte deştept. Când ajunge într-o situaţie fără de ieşire, începe să născocească. Altfel îţi ieşi din minţi. Născocesc şi moldovenii: a trecut o oră şi deja nu mai eşti în mizerie şi în fundul lumii, ci “obiect al negocierilor complexe dintre Moscova şi Washington”. Sigur că Moldova şi mai înainte era foarte provincială – chiar şi în epoca scurtă a înfloririi sovietice din anii ’60-’80. E o gaură. Şi asta influenţează oamenii. Am văzut o mulţime de mici garnizoane militare părăsite, la marginea imperiului,

unde oamenilor li se părea că toţi au uitat de ei şi ei pur şi simplu o luau razna. La nivel global, Moldova este o astfel de garnizoană. Chiar dacă Moldova e o țară de la margine, avem artiști - și aici mă refer și la muzicieni, pictori, dar și la scriitori, care au avut succes mare în străinătate. Ce avem noi și n-au ei? Și de ce noi scuipăm pe ce avem? (Asta-i o întrebare din categoria supărare moldovenească).

Nu aş exagera cu importanţa Moldovei ca pepinieră pentru lumea artei şi a culturii. Desigur, la 4 milioane de oameni nu se putea să nu fie un număr de oameni talentaţi. Şi, în general, moldovenii sunt un popor foarte înzestrat. Probabil sunt cei mai înzestraţi din lume. Problema e că nu le place munca, iar fără capacitatea de-a lucra – nu faci nimic. De fapt, acesta şi este motivul principal că moldovenii îi urăsc, sunt invidioşi şi-i scupă pe acei dintre ei care au reuşit să se afirme. Ei înţeleg, că DE ASEMENEA sunt capabili de multe şi înseamnă că nu pot da vina pe altcineva, ci doar pe ei înşişi. De aici vine tensiunea asta groaznică. E una să înţelegi că niciodată nu vei filma ca Loteanu (ce să mai fii invidios, dacă oricum ştii că e irealizabil), şi altceva – să ştii că şi tu ai fi putut, dar, în schimb, ai stat la băut 30 de ani în barul Uniunii Cineaştilor. Sau că ai fi putut să scrii ceva valoros, dar ai zăcut 20 de ani în barul de la Casa Presei sau în internet, chiar când sub ochii tăi băietanul Lorcenkov s-a transformat într-un scriitor adevărat. Şi cunoscut pe deasupra. Dar de ce? Păi pur şi simplu unii MUNCEAU, nu-şi scărpinau limbile. Iar când ai pierdut aiurea decenii întregi, ce mai faci? Corect. Ieşi noaptea pe stradă şi scrii cu vopsea pe gard:

81 “Лорченков ешть шовинист шы сфолочь шы нарцисс”. Sau, poate: “Дан Балан ту ешть попса”. Şi aşa mai departe. În câte limbi ai fost tradus și editat? Te întreb pentru că răspunsul în cazul tău se schimbă foarte repede…

Până în prezent am fost tradus şi editat în Finlanda, Norvegia, Italia, Germania, Serbia, Muntenegru şi SUA (ediţia americană apare în mai). Asta în trei ani. Agenţia literară cu care colaborez este foarte profesionistă. Aşa că, sper, vor fi şi mai multe traduceri. Dar cea mai importantă – în engleză – deja există. În momentul acesta Moldova nu are prim-ministru. Când va apărea revista, poate vom avea, poate nu. Nu am avut președinte 3 ani, e un record mondial. Încă o asemănare cu latino-americanii. Cât contează mediul politic al unei țări pentru un scriitor?

Din păcate, scriitorii au capacitatea de-a crea realitatea. În romanul “Cu toţii vom ajunge acolo”, scris în 2004 şi editat în 2008, eu am scris “al patrulea preşedinte al Moldovei, Ghimpu”. Iar în romanul “Şatra pleacă” (editat în 2010), şeful lagărului de concentrare pentru “duşmanii statului moldovenesc” cu numele Filat este trădat de colaboratorii săi... Ei bine, îmi rămâne să sper că încă o prezicere glumeaţă de-a mea se va înfăptui şi Dorin Chirtoacă se va îndrăgosti de o femelăguzgan de naţionalitate rusă şi va fugi cu ea, în sfârşit, de la primărie, lăsând Chişinăul chinuit în pace. Sau că Nataşa Morari se va mărita cu un general FSB şi de asemenea va lăsa Chişinăul în pace. Ca un filistin, eu demult nu mai simt altceva față de ce se întâmplă în Moldova ca stat, decât dezgust și scârbă. “Politicienii” moldoveni nu-s nici măcar ca latino-americanii, iar ca structură, acest stat – nu-i nici o “republică bananieră”, ci mai rău. Acum ai o bursă de creație în Viena, cum te simți acolo, la ce lucrezi?

Viena, la fel ca orice alt oraș imperial, este blajin, vesel și total lipsit de provincialism. Într-un fel, mă odihnesc aici. Și scriu, desigur. Douăzeci de povestiri în două luni. Dar să rămâi mult aici e periculos, pentru că te relaxezi și pierzi reflexele de supraviețuire din junglă. Așa că vin degrabă acasă, așteptați-mă.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului

La Curtea

Suprema

cu efectul

gAndirii

anormale Itext de Alexandru Vakulovski

Curtea Supremă – așa se numește al doilea album al celei mai cunoscute și mai grele trupe de grindcore din Moldova – Abnormyndeffect, lansat la sfârșitul lui februarie. Băieții, în general, sunt foarte ocupați. Au făcut turnee prin țările nordice, România, Ucraina și Rusia, și-au scos primul album la o casă de discuri din Japonia, al doilea – în Ucraina. Aveam nenumărate motive pentru a sta de vorbă cu ei, așa că i-am vânat. Cele mai multe răspunsuri sunt de la Ștefan Babără, bateristul trupei și regizorul emisiunii Cool Publika; când au răspuns ceilalți, am specificat. Trebuie să-i trădez – pe cât de brutali sunt pe scenă, atât de civilizați și cu bun-simț sunt în viața de zi cu zi.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tema numărului

Păreți o trupă foarte bună apărută din neant în Chișinău, unde nu pare să existe condiții optime pentru muzica grea. De unde ați apărut, cum rezistați? Anume lipsa condițiilor optime a și provocat apariția noastră. Cum se zice, doar proștii n-au probleme și sunt fericiți. Această muzică e însăși o revoltă asupra oricărui lucru ce-ți pune bariere: în a acționa, a gândi... Din neant am apărut, în neant continuăm să existăm. Atât cât avem ceva de spus. Sunteți organizatorii Brutal Attack Fest-ului, ați adus o grămadă de trupe în Moldova. Pe ce se ține festivalul? Cum reacționau artiștii când auzeau de Moldova și cum au plecat din Moldova? Festivalul, ca și concertele pe care le facem, se țin pe oamenii care vin la ele. BAF este un festival underground, DIY (do it yourself) cum se spune, niciodată nu am avut parte de sponsorizări și nici nu le-am căutat. Din punct de vedere financiar se ține pe banii strânși din bilete, se autoîntreține. Așa ne place și așa am vrea să rămână. Deseori cunoșteam trupele invitate la festivaluri și concerte din afară, deci, nu reacționau cu ceva de genul: "Moldova? E în Africa cumva?" De cele mai dese ori chiar știau bine unde e, ce virtuți și probleme are țara asta. Plecau mereu satisfăcuți, fiindcă aici publicul e diferit de cel din vest, e mai flămând, mai

sălbatic. Se dedică mai mult, aș zice eu, nu e așa alintat ca în altă parte, unde ai 5 concerte metal pe saptămână și ești sătul de tot și de toate. (Radu Ghidirim) Aveți o nouă componență. Unde e Mircea și de unde ați găsit acești băieți răi? Din păcate a fost nevoit să plece în afară, pentru a-și putea întreține familia. Distanța face ca activitatea sa în trupă să fie imposibilă. Cei doi băieți noi sunt prieteni de-ai noștri. Sunt pe aceeași felie și ne cunoaștem de mai mulți ani. Vick mai activează în trupa Sound Park, iar Nicu e la început de cale. A fost vreunul dintre voi fan Alla Pugaciova sau, să zicem, Sofia Rotaru? Radu Ghidirim: Eu țin cu Barcelona. Ștefan Babără: N-am avut timp. Nicu Purulent: Nu am avut treabă cu așa doamne. Iura Ţâru: Am fost fan până în clasa a treia. Cum ați ajuns să vă editați primul album în Japonia? Am înregistrat piesele aici în Chișinău. Apoi le-am trimis în toate colțurile lumii la case de discuri din domeniu. Până la urmă, trebuia să alegem între Rusia și Japonia. Am ales ceva mai exotic. E greu să găsești o casă de discuri care editează trupe ce n-au un stil bine definit. Cea din Japonia, însă,

edita trupe ce experimentează și crează ceva mai complex. Unde faceţi noul album? L-am înregistrat la fel în Chisinau. Urma sa-l edităm singuri, fără casă de discuri. Sub egida „Brutal Basarabia” care urma, de la o simplă pagină web dedicată genului, să devină și label de muzică grea. Într-un final, două case de discuri din Ucraina s-au oferit să-l editeze. Faptul că noi nu mai trebuie să acoperim costurile ne-a făcut să acceptăm. Cum au fost ultimele voastre concerte la Odessa și Kiev? În ziua în care-am concertat în Odessa, s-a pornit de dimineață un viscol și o ninsoare ce au adus mari dificultăți în trafic. Îndeosebi în Odesa, unde a paralizat practic orice mișcare. Asta s-a răsfrânt și asupra numărului de oameni veniți la concert. Oricum, ne-am simțit bine, mai ales că aveam la noi niște agheasmă de la duty free. Concertul din Kiev, din fericire, nu a avut de suferit din partea vremii, dovedindu-se a fi unul pe cinste. Club mic și atmosferă mare. Așa cum ne place nouă. Ați avut turnee ample. Povestițimi despre ele. Nu se poate să nu fi avut probleme cu viza! Cât ar părea de straniu, viza pentru România o obțineam mult mai

greu și mai anevoios decât cea pentru Germania și Finlanda! Pentru cea finlandeză, nu am avut la noi nici măcar invitația. Urma s-o trimită organizatorul direct la consulat când venim după viză. Nici nu puteam lăsa pașapoartele, fiindcă aveam nevoie de ele pentru două concerte în România. Când am venit să luăm viza, invitația nici nu venise la consulat și oricum neau oferit viza. Desigur că în afară de invitație am avut tot pachetul de acte ce ar demonstra că suntem o trupă și nu plecam la curațat zăpada. Majoritatea turneelor au avut loc în sezonul rece și asta ne-a provocat multe dificultăți. De exemplu, când am avut turneu în nord, nu trecea o zi fără să nu împingem mașina sau să nu căutăm pe cineva să ne tracteze. Dar asta a făcut doar ca să ne întețească spiritul de aventură. Este o experiență extraordinară. Pe alocuri stresantă, însă interesantă. Pentru muzica voastră contează textele? Da, contează foarte mult. Cum vi se pare viața muzicală în Moldova? Cred că viața muzicală în Moldova e mai mult un business decât muzică. Dacă-ți pui scop să te îmbogățești din muzică – ai pierdut-o. Ai pierdut esența ei. Asta se întâmplă peste tot în lume.

Are șanse o trupă să existe în Moldova fără a avea concerte în străinătate? Atâta timp cât ai dorința să cânți, o vei face fără să-ți interzică nimeni lucrul acesta. Dacă trupa ta nu oferă absolut nimic interesant sau nu ai tehnica și capacitatea necesară de a o interpreta, atunci nimeni nu te va invita să cânți în străinătate și nici măcar acasă. Dacă ai aptitudinea de a crea ceva bun, nu contează genul, deja depinde de tine dacă vrei să cânți și în afară sau nu. Muzica e totuși un limbaj universal, așa că şi atunci când cânţi ceva foarte complex și de neînțeles pentru majoritatea, se va găsi cu siguranță cineva care se va include pe aceeași undă cu tine. În afara muzicii, cu ce vă mai ocupați? Ce profesii sau hobbyuri aveți? Ștefan Babără: Cinematografie... cel puțin încerc. Radu Ghidirim: Reclamă, călătorii, dragoste. De-abia acum a fi rocker în Moldova este aproape normal, însă când ați făcut trupa, a fi rocker însemna a fi sociopat, toți se uitau la rockeri ca la niște delicvenți. Cum ați trecut prin acea perioadă, ați avut probleme cu gopnicii? Perioada de care zici tu nu ne-a încurcat deloc. Chiar este un motiv bun de a analiza și a transforma starea de neliniște în creație. Erau

desigur disensiuni cu tipuri de persoane limitate mental care nu acceptau altfel de gândire, comportament și imagine. Însă totodată te făceau să te simți diferit de gloata legată la ochi. Ștefan, ești regizor la Cool Publika, de ce nu faci un videoclip pentru Abnormyndeffect? Abnormyndeffect este pentru mine o redare a emoțiilor prin sunet și nu prin imagini. Fiind o muzică aparte de tot ceea ce vedem la tv, este și cazul să fie redată folosind altfel de procedee. Pe care deocamdată nu l-am descoperit, așa că ne axăm între timp pe muzică. Mai căutăm. Dacă printr-o minune grind-ul ar deveni mainstreem, ce ați face? Ne-ar mira foarte tare faptul că majoritatea nu-și vor mai pune bariere în a accepta și înțelege acest gen de muzică. Cum credeți, Zinaida Greceanâi o să vină la concertele voastre? Dar la Curtea Supremă de Justiție veți merge cu albumul Curtea Supremă? Vreo lansare în PMAN? Dacă va veni Zinaida Greceanâi, sigur o va face doar ca sa ne strice concertul. Da, vom merge la Curtea Supremă ca să-i trezim. Şi vom face un open-air doar la iarbă verde, să vină numai cei cu mintea și inima deschisă.

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numﾄビului

87 Infected Rain este o trupă din Moldova, ce o are la voce pe Elena Cataraga a.k.a. Lena Scissorhands. Trupa a fost formată în 2008, atunci au debutat pe scenă la un concert dedicat formației Slayer. În 2011 au editat albumul Asylum. Așa cum se întâmplă cu trupele grele și de calitate de la noi – au prins bine în România și Ucraina, iar muzica lor și clipurile se bucură de succes în lume. Lena este o domnișoară drăguță, pe care nu ai bănui-o de pasiunea pentru metal. Poate doar dacă îi vezi piercingurile sau tatuajele...

Infected Rain

Emotii normale pentru persoane vii

text de Alexandru

Vakulovski

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului

Am văzut în copilărie o livadă de meri plină de cioroi morți pe jos. Involuntar (mă scuzați), când m-am gândit la voi, miam amintit de asta. Cum e, de fapt, ploaia voastră infectată?

Să știi că nu ești unicul care își face o părere greșită. De fapt ideea este ca noi să infectăm toată lumea cu muzica noastră, muzica să pătrundă ca ploaia, oriunde. Și mesajul pe care îl aducem, să infecteze, să pătrundă. Se spune că la trei ani hormonii ce țin de dragoste se evaporează. Infected rain e ca o familie? Dacă da, anul ăsta o să faceți 5 ani, ce faceți cu chimia inevitabilă?

E normal ca timpul să schimbe ceva, cel mai important este în ce direcție va avea loc schimbarea. Scopul nostru este să facem ceea ce facem din suflet, cu emoții, cinstit.

Și dacă se schimbă ceva, înseamnă că astfel ne dictează emoțiile. Și așa trebuie să fie. Ați avut mai degrabă o explozie, decât o creștere. Cum s-a întâmplat asta? Nu vi-e frică să vă consumați rapid?

Nu. Când simți că ceva te face fericit și viu, atunci nu mai poți trăi fără asta. Și, apropo, nu cred că am avut ceva explozii, din contră, facem tot posibilul ca ele să se întâmple. Chișinăul naște regulat trupe mari, cu un sunet surprinzător. Curios, însă ai impresia că pământul, deși e darnic cu talentul, n-are grijă de întreținerea lui. Cum rezistați aici? Dacă n-ar fi să aveți concerte și în afara graniței, credeți că ați putea supraviețui în Chișinău?

Nu e ușor. Și cred că pentru trupele ce cântă într-un stil mai alternativ este necesar să participe la evenimente și în afara Chișinăului, să simtă publicul mare, pentru că

orașul nostru este foarte mic și nu mai spun de faptul că aproape nu avem scene pentru performance. Ce vise aveați când erați mici? Ce jucării aveați? Lena, ai avut păpuși?

Desigur, am avut și perioada păpușilor, dar de la vârsta de 6 ani îmi plăceau mult jocurile mai extreme: biciclete, fotbal. Eram un băietan. Dar mama îmi spune că de mic copil căutam public, întotdeauna îmi plăcea să fiu ascultată. Acum aveți vise?

Desigur. Visul nostru este să vedem un viitor mare și frumos pentru INFECTED RAIN. De ce aveți piesele doar în engleză, nu vreți să vă certați fanii ruși cu cei români? Pe viitor, nu aveți de gând să faceți piese în română sau rusă?

Eu scriu cuvintele pentru piesele noastre, îmi place să scriu și să mă exprim în engleză. Și, de fapt, este limba cea mai cunoscută și cea mai vorbită. E super să știi că te înțelege foarte multă lume. Eu cunosc câteva limbi, și, cine știe, poate cândva vor apărea și piese în alte limbi.

Cum ați rezuma mesajul pe care îl transmit textele pieselor voastre?

Ceea ce scriu este oglinda vieții mele, scriu pe foaie și apoi cânt emoțiile și suferințele mele personale, însă știu bine că oricine poate găsi ceva propriu în ceea ce cânt. Fiecare piesă are o idee și o tematică: proteste, dragoste, ură. Emoții normale pentru persoane vii. În Chișinăul anilor 90 era în floare fenomenul gop-stop. Gopnicii urau rockerii și nu ratau momentul să se lege de ei. Ați avut probleme cu gopnicii? Acum vă vin gopnici la concerte?

Într-adevăr, este un fenomen caracteristic anilor 90. Și precum a fost, așa și este un fenomen care nu mă interesează deloc. Și nu am ce spune. Chiar și în România artiștii sunt respectați, multe cluburi dau onorarii bune înainte să știe câtă lume va veni la concert. La noi însă, de regulă patronii cluburilor ori îți cer bani de arendă, ori procent pe bilete – după care tot ei se laudă ce

punkt - nr. 52 / martie 2013

tema numărului

concerte au organizat. Mie mi se pare groaznic și imoral din partea lor. Pe de altă parte, Palatul Național parcă e sală de nunți, botezuri... Nu e extrem de putredă infrastructura muzicală din Chișinău? Nu e umilitor să fii artist în Moldova?

Ai dreptate, în Chișinău nu prea avem scene pentru concerte, mai ales pentru ceva alternativ, acum a rămas doar mult iubitul nostru Albion, însă cândva, când încă nu exista Infected Rain, când mai era și Yellow Submarine și Black Elephant... Erau vremuri bune. Chiar câțiva ani în urmă se mai făceau și festivaluri alternative vara... Vreau să spun că nu e ușor să fii artist într-o țară unde nu ai o scenă... Dar asta nu înseamnă ca nu avem public! Publicul va fi întotdeauna, și nu contează unde cânți... Ne susțin foarte mult, vin la concerte, știu cuvintele pieselor, cumpără CD-uri și tricouri...Asta înseamnă foarte mult! Ce ține de organizatori, păi în toată lumea e egal, fiecare vrea o bucată din mămăliga mare! Apropo de scenele din Chișinău. Nu v-ați gândit să vă uniți câteva trupe ca să creați un club al vostru, ca să nu vă mai facă probleme patronii cluburilor?

Noi suntem artiști, nu businessmani, și nici nu cred că ne-ar duce capul să facem cum trebuie... Ai părul rasta, o grămadă de piercinguri și numeroase tatuaje – e clar că lumea întoarce capul după tine pe stradă, ai avut probleme din cauza asta? Ce reacție au avut părinții tăi când ți-au văzut primul tatuaj?

Nu am avut probleme și nu prea bag în seamă reacțiile negative ale oamenilor. Îmi place reacția copiilor, pentru că sunt inocenți. Părinții mei mă iubesc foarte mult și mă iubesc așa cum sunt. Stereotipul ne dictează că oamenii cu un look ca al meu sunt răi, destrăbălați, neserioși, violenți și proști... Păi vreau să spun că NU e adevărat, cunosc multe persoane neordinare care sunt nemaipomenit de interesante, deștepte, zâmbitoare și poți să ai încredere in ele... Cu ce trupe din Chișinău vă simțiți pe aceeași undă?

Nici nu știu, pe toți muzicienii pe care îi cunosc îi consider frați de scenă și mă simt bine cu ei, chiar dacă îi cunosc puțin. Înainte era foarte clar: tatuajele erau pentru băieții răi. Acum toată lumea are tatuaje. Există o graniță între hardcore și glamour? Între gust și prost gust? Și, în general, ca să-l citez pe Maiakovski, ce e bine și ce e rău?

Nu există bine și rău, există acceptabil sau nu. Eu cred, ca persoană care lucrează în industria modei deja de 10 ani, că granițele sunt în imaginația noastră și nu există reguli generale ca să-ți dicteze cum să te îmbraci, cum să te coafezi, să-ți faci tatuaj sau nu... Există doar starea noastră sufletească și dorințele noastre și ar fi extraordinar dacă fiecare dintre noi va asculta mai des ce îi dictează inima... Cum îți petreci o zi obișnuită?

Cum am mai spus, îmi place să dorm, apoi fac duș, citesc ceva, merg la sport și seara – repetiții. De ce Asylum? Muzica voastră e ca un spital sau clinică de dezintoxicare? Sau așa își face efectul muzica asupra voastră?

Dacă sincer, la început așa am vrut să se numească trupa, apoi ne-am promis că așa se va numi primul album. Ați avut succes cu primul album, când urmează al doilea?

Ne place că acest album ne-a ajutat să ajungem și prin alte țări, albumul nostru este cumpărat prin internet în toată lumea. Primul album - primul pas. Ca la copii, care fac primii pași în viață... Planificăm un album nou la începutul anului 2014, însă în 2013 vom lansa videoclipuri și piese noi... Cu cine v-ați dori să fiți pe aceeași scenă?

Metallica! Numele tău de scenă e Lena Scissorhands. Ce tai?

Nu este un nume de scenă, ci un nume pentru internet. L-am primit cu 10 ani în urmă când am terminat școala de frizer și mi-am început cariera de hair and make-up stylist. Moldova, Ucraina, România. Am văzut pe site-ul vostru că oamenii vă întreabă când o să aveți concerte în Irlanda, Finlanda, America... Îți pasez întrebarea aici!

E extrem de greu să fii o trupă independentă, deoarece trebuie să te ocupi nu numai de muzică. Întotdeauna suntem în căutarea persoanelor interesate care ar putea să ne ajute să aducem muzica noastră și prin alte țări. Şi deja lucram asupra unor propuneri de colaborare. Vă mulțumim și să plouă, ca să fie roada bună!

punkt - nr. 52 / martie 2013

1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? (Dragoș): 7:00 - în fiece zi, chiar și în weekend. De obicei mănânc tartine. (Alex): Deschid ochii la ora 7:00. Prima alarmă vine de la mama. În scurt timp mama renunță și mă lasă să dorm. La 8:00 mă ridic din pat și-mi dau seama că am întârziat la lucru. Micul dejun începe cu prima cafea la servici și continuă cu felul întâi, doi și trei după amiază, prânzul e la 8 seara, iar cina, înainte de somn, după miezul nopții. E mai gustos așa. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? (Dragoș): Playlistul meu din ultimele 2 săptămâni: Jinjer – metal; Lamb of God – metal; Adele - albumul „21”; Armik - muzică spaniolă; Alter Bridge – rock; Paraziții; Joe Satriani; Staind; Sting; Slipknot; Stone Sour; ATB ocazional; Foo Fighters; The Human Abstract. (Alex): Orice, în funcţie de dispoziție. Din ”artileria grea” ascult ceva mai puține trupe acum. Doar astea care au trecut testul timpului: Lamb of God, Slipknot, All Shall Perish, Whitechapel, Devildriver, CRiZE. Mai nou am descoperit o trupă tare faină din Ucraina, Jinjer se numește. Dar, la ordinea de zi mereu sunt Stone Sour (printre preferați) și MCR (e un obicei încă din anii de școală). 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? (Dragoș): Nu. (Alex): Am un obicei tare (da' tare!) straniu, de cum intru în baie, cânt: ''Grăbește-te să faci un bine; îndură-te să faci un bine; Căci răul vine de la sine și-n primul rând lovește-n tine''. E straniu, fiindcă-i un vechi hit al lui Adrian Ursu... Idee n-am de unde știu cuvintele. Oi fi vreun fan nedeclarat cred. În alte cazuri cânt ceva din Elvis Presley. Încerc să-i imit vocea în timp ce-i imit coafura. Și totuși – Adrian Ursu?! 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? (Dragoș): Nu prea contează - deodorant și parfum, asta e tot. (Alex): Au o importanță medie. Nu exagerez cu ele, fiindcă-s satisfăcător de frumos de la natură. Așa m-a învățat Christina Aguilera cu piesa ei ‘Beautiful’. Săpunul хозяйственный, cred eu, e mai mult decât ophistica. Iar ca să mă iubească prietena și mai mult, mai adaug un iz misterios și ophisticat de odicolon. Da’ dacă serios, am niște chestii mai ophisticate cu care-mi împrospătez hainele; ape de toaletă se numesc. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? (Dragoș): Repetiții cu Demonocracy și o sesiune foto bună. (Alex): Atunci când noaptea pot să adorm cu gândul că în această zi n-am prea enervat pe nimeni și nu mi s-a mai adăugat niciun dușman. Că dacă aș avea mulți dușmani și mulți bani, atunci mânca-ți-aș, m-aș apuca de manele. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? (Dragoș): Am 2 cercei în urechea stângă și un tatuaj pe umăr. Cercei am vrut mereu, îi am din clasa a IX-a, tatuajul îl am de la 17 ani. (Alex): Am doar 3, în urechi. Cât despre istoria lor – nimic deosebit. Am fost la o clinică de frumusăți și mi i-au împușcat. Atât. Pur și simplu am simțit că vreau să-i am. Poate îmi fac încă unul, pentru simetrie. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? (Dragoș): Dublin Irish Pub - bucătărie foarte bună; Eli pili - pentru preț accesibil și bucătărie bună; Albion - doar pentru concerte. (Alex): Cel mai calm, plăcut și familiar loc unde ne petrecem timpul, eu, prietena mea și doi cei mai buni prieteni, este 'Green Room'. E un spațiu artistic, care a început ca și cameră de odihnă înainte și după repetiții. Cândva erau acolo de toate; acum nu mai este pisica. În rest, nu-mi prea place să experimentez cu localurile, fiindcă nu știu la ce să mă aștept într-unul nou.

8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? (Dragoș): O haină frumoasă este una comodă, în primul rând. Poate să fie cârpită, dar să arate bine, etichetele nu au nicio importanță. Shoppingul îl face pentru mine prietena mea. (Alex): O haină frumoasă este, în primul rând, o haină curată. Da, e musai să fie comodă și practică. Nu-mi cârpesc hainele. Shoppingul a ajuns ceva mai anevoios de când m-am pomenit cu burtă sub tricou. Nu contează de unde, contează să-mi vină bine. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? (Dragoș): Biografia lui Steve Jobs, am finisat de citit recent - Pendulul lui Foucault de Umberto Eco. Citesc foarte multe știri și informații de ultimă oră, la fel și multe reviste de specialitate în domeniul fotografic, și sunt un mare fan al revistei „V magazine” - la fel în domeniul foto. Anul trecut am citit toate cărțile cu D'Artagnan, pare-mi-se sunt 7. (Alex): Am început și eu să-mi chinui serile cu mai multe cărți citite în paralel. Acum sunt pe ultima sută de metri cu H. Murakami (La capătul lumii și în țara aspră a minunilor), mai am de citit din biografia lui Truman Capote de Gerald Clarke și mă așteaptă noul roman al lui Umberto Eco și un roman de Hemingway. 10. Ce filme downloadați? Serile ce priviți? (Dragoș): Serial - doar Supernatural. Privesc foarte multe desene animate de lung metraj. Sunt foarte pretențios când aleg un film, am prea puțin timp liber și pentru mine a privi un film este un fel de lux, din acest considerent nu îmi pot permite să pierd timpul cu un film aiurea. (Alex): Orice îmi este recomandat de prieteni sau de IMDB. Nu prea mă dau în vânt după filme de groază, SF sau fantasy. Alea biografice îmi plac cel mai mult.

Dragoș Condrea & Alex (Cheg) Demonocracy 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? (Dragoș): Periodic pe Youtube mă uit la Larry King show, chiar dacă proiectul nu mai există. Când ajung acasă, la TV-ul din bucătărie urmăresc ce este la National Geographic, Discovery, Explorer sau Animal Planet. (Alex): Da, show-uri, dar nu TV, ci Youtube. Sunt acolo niște pagini pe care le urmăresc constant. Dar ce ține de TV, cred că-i la modă să fie National Geographic sau Discovery. Dar cam astea și sunt. 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? (Dragoș): Mănânc tot, sunt un gurmand. (Alex): Slănină! Cum poți îngurgita invenția asta a diavolului?! 13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? (Dragoș): Am făcut vreo 5 ani atletică grea, am făcut înot de performanță. Îmi place să privesc sporturile de iarnă, chiar dacă pentru mulți sunt plictisitoare, de aia în timpul Olimpiadei de iarnă sunt cu ochii pe Euro Sport. (Alex): Cândva eram pus serios pe sport: între bătăi și mingi. Basketul a rămas preferatul meu. Acum fac sport în gând; așa compensez sala de forță. 14. Ce fumați? (Dragoș): L&M. (Alex): Cu ce mă servești? 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? (Dragoș): Iarbă. Nu mi-a plăcut, de aia sunt un pic sceptic în privința utilizării acesteia, da’ fiecare face ce vrea cu viața lui. (Alex): Ăl mai tare drog pe care îl consum e Cola. Cât despre alte droguri... cu ce mă servești? 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? (Dragoș): Jack Daniel’s sau vin de casă, vodkă Volk - foarte rar. Beau alcool extrem de rar și sunt foarte selectiv în această privință. Beau doar cu anumite ocazii, când ies cu prietenii în 99.9 la sută din cazuri nu consum alcool - sunt cu mașina. (Alex): Nu e ceva care mi-ar plăcea în mod deosebit. Singura constantă e apa de la robinet, atunci când nu-i Cola. În rest, portofelul decide. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? (Dragoș): Am unul. Mai vreau, da’ nu am timp să merg să le fac. (Alex): N-am, de vrei trei ori m-am pornit să-mi fac, dar, sau nu-s sigur de desen, sau vreau să-mi umplu mâinile cu tatuaje și mă plictisește ideea că va dura mult și mai tre' să am grijă după aia cu unguente, apoi corecții. 18. Când faceți playback și când cântați live? (Dragoș): O singură dată am făcut playback când am participat la Eurovision ca și chitarist, atunci nu cântam cu Demonocracy. (Alex): Da-i posibil să fac playback la urletele mele? Am avut două concerte cu playback în copilărie când umblam pe la canto și cântam Vitalie Dani sau Voltaj. Nu cred că aș mai repeta penibila experiență. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? (Dragoș): NU. (Alex): Cânt, dar de sub masă... așa, ca toți bețivii. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? (Dragoș): Lângă Ana. (Alex): Cu păr pe cap. Serios! Am o formă a capului de parcă am primit o viață întreagă palme la ceafă și mi-au turtit-o nebunii. Dacă rămân pleșcat... la ce bun am mai trăit?!

punkt - nr. 52 / martie 2013

94 1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? Organismul meu se simte bine dacă este trezit pe la orele 10-11 dimineața și, de obicei, mă trezește conștiința. Și tot constiința îmi spune că trebuie să mănânc un mic dejun consistent. Totuși, în dimineţile când merg la sport, mă alint doar cu un morcov. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Pun o piesă și dacă nu armonizează cu sufletul meu - aleg alta, și așa până găsesc acordurile perfecte. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? O da!!! De obicei, cânt piese ce au puține cuvinte, dar conțin note lungi și le întind maxim posibil. În baie sunetele rezonează foarte bine și se aud foarte colorat. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Folosesc strictul necesar: o cremă de față zi/noapte, cremă de ochi, demachiant și, poate, o mască de noapte, atunci când văd că tenul meu pare obosit după atâtea experimente cu machiajul. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? E ziua în care merg la culcare cu un sentiment de împăcare cu mine însămi, când am reușit să progresez în ceea ce fac sau am întâlnit pe cineva special. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Am un piercng în buric. Mi l-am facut la 15 ani, pe când era în vogă. Puțini știu, căci nu obișnuiesc să îmi dezgolesc abdomenul, atunci când aleg vestimentația pentru zi. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? Localuri mici, retrase. Nu prea îmi place să le schimb, pentru că mă împrietenesc cu personalul și mă simt ca acasă atunci când vin. Ies destul de des, îmi place să stau la cafele și discuții. Dar!!! Am și perioade în care pot să mă închid în casă cu zilele și să citesc mult, să fac ordine în sertarele care îmi pare că au nevoie de puțină organizare... 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? Etichetele nu contează. Cred că fiecare are în garderobă haine care, atunci când le îmbracă, îi dau un plus de încredere în sine, de senzaţie că arată bine sau că sunt stilați. Uite așa gen de haine îmi place să port. Nu sunt shoppomană. Pot cu lunile să nu-mi iau nimic nou. Dar dacă ajung peste hotare, mă impun să-mi găsesc o zi ca să-mi reînnoiesc măcar câte ceva din garderobă. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? La momentul dat citesc "Cei trei muschetari", am ratat-o în adolescență. Așteaptă să fie terminată de ceva săptămâni bune, așa cum am timp să citesc doar seara și cel mai adesea mă fură somnul. 10. Ce filme vă downloadați? Serile ce priviți? Îmi place "The Mentalist", "Game of Thrones", "Desperate Housewives" - după cum vedeți, toate sunt genuri diferite, și în fiecare mă regăsesc sau învăț lucruri noi. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Nu prea am timp de TV. De obicei, încerc să prind toate noutatile muzicale și de divertisment seara pe youtube sau mai fur de pe postările prietenilor de pe facebook. Îmi place să privesc prestațiile noi ale interpreților mari din lume, dar mă amuză și Ellen Show.

Karizma 14. Ce fumați? Se mai întâmplă să fumez narghilea. Îmi plac aromele dulci. 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Nu am încercat și chiar mă tem s-o fac, pentru că am cunoscut oameni care și-au distrus viața în așa fel. 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? Îmi place vinul Rose. În orice stare. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? Am unul, pe care mi l-am făcut recent. Este la încheietura mâinii stângi, unde mereu țin ceasul. Este scris "Stand up". În traducere sună mai aiurea decât în engleză "Ridică-te". Mi l-am făcut atunci când am avut o perioadă mai grea în viață. 18. Când faceți playback și când cântați live? De mai bine de un an cânt doar live în concerte. Recurg la playback doar atunci când sunt foarte răcită sau dacă televiziunile la care merg nu au tehnica necesară.

12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Nu-mi place carnea de oaie, cal etc. Prefer pui, vită, porc și mă topesc după fructele de mare.

19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Am început să-mi fac program pentru așa gen de manifestări, dar cânt mai mult la evenimente corporative și la sărbători.

13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? Nu prea mă uit, dar fac. Am antrenamente funcționale pe care deja mi le planific singură. Am renunțat la un antrenor, deja sunt de capul meu. Vara înot, iar cel mai mult îmi place să joc badminton.

20. Cum doriți să îmbătrâniți? Aş dori să am o casa în munți, cu 2 câini, 2 cai, cămin și muuult ceai.

punkt - nr. 52 / martie 2013

1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? La 7:00, de la zgomotul liftului, exact deasupra apartamentului meu e amplasat electromotorul liftului, acesta și este deșteptătorul meu. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Ascult de toate, de la hardcore la jazz, în dependență de ce dispoziție am. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? În timp ce fac duș, nu, dar după se mai întâmplă... de regulă, sunt niște exerciții de canto. Uneori improvizez niște mantre. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Un gel de duș obișnuit (Terre D'Hermes), deodorant (Terre D'Hermes), loțiune după ras ( Armani Code) și atât. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? Depinde, uneori când sunt într-atât de obosit, încât nu mai am niciun gând în cap, alteori când am timp liber, pot lenevi în voie și nu-mi pasă de nimic.

Igor Dânga Cuibul

6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Nu, dacă nu luăm în considerare găurile în urechi, pe care mi le-am făcut în clasa a zecea. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? În Chișinău nu prea frecventez localuri, nu îmi stârnesc interesul, doar câteva cafenele, restaurante, unde obișnuiesc să mănânc. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? Bineînțeles că haina trebuie să fie comodă, dar de regulă hainele frumoase nu au acest avantaj… Cumpăr de unde apuc, când dispun de bani și timp liber. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? Acum citesc însemnările guvernatorului cneazului Urusov, Chișinău 1903-1904. Deja a treia lună. Un capitol curios din istorie despre care nu s-a vorbit nici în perioada sovietică, nici în prezent. Se pare că totuși Chișinăul a avut perioada sa de glorie, așa-zisa epoca de aur. 10. Ce filme downloadați? Serile ce priviți? De tot felul, cum nimeresc, însă în mare parte sunt art house. Uneori privesc și filme comerciale, recent am descoperit un mix de western și horror, sunt chiar amuzante. Pentru seriale nu am timp. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Nu, nu privesc televizorul. Televiziunea, de regulă, manipulează societatea, încurajând consumul excesiv, cu alte cuvinte, pură publicitate. Urmăresc doar Euronews, dar tot câte puțin... 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Nu mănânc pâine și cartofi. Niciodată nu am mâncat carne de urs. 13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? Sportul este super important. Da, sportul are un rol important în viața mea. De 4-5 ori pe săptămână merg la un fitness club unde fac diverse exerciții. Sunt un jucător activ de squash, particip la unele campionate europene. Mă pot deja mândri și cu un certificat de antrenor, atestat de federația europeană de squash. 14. Ce fumați? Nimic.

15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Nu, niciodată. Dar s-a întâmplat să intru cu niște prieteni într-un coffeshop din Olanda, însă nu a fost nimic special... 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? De toate câte puțin, însă băuturile trebuie să fie neapărat de o calitate înaltă, în așa caz nu trebuie să te zgârcești. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? Da, 5, sunt foarte diferite, au semnificații variate... Bunica, roșii, ornamente, viță de vie... Cred că vor urma și altele... 18. Când faceți playback și când cântați live? Pot apela la playback doar în cazul unor emisiuni tv, însă concertele toate sunt live. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Nu, muzica mea nu e potrivită pentru astfel de evenimente. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Imperceptibil.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Atheist Aeon of Death 1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? - La 11 dimineața, beau maximum o cafea. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Muzica de toate genurile, depinde de dispoziție. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? Nu-mi place și nu cânt. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Contează mult, dar sunt prea multe ca să le enumăr. De regulă, marca se schimbă. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? O zi în care nu am supărat pe nimeni și cei dragi sunt bine. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Am, două într-o ureche, eram beat când le-am făcut, nu prea țin minte. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? Albion, Beer Time, 513, Eli Pili, o dată – două ori pe săptămână. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Tebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? O haină ce îmi stă bine și se potrivește stilului meu, nu contează eticheta și dacă e în vogă sau nu. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? Fight Club de Chuck Palahniuk, stă de vreo două seri. 10. Ce filme vă downloadați? Serile ce priviți? Filme cu sens, nu privesc filme doar ca să ucid timpul. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Mith Busters la Discovery. 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Legume fierte.

13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? Frecventez sala de forță, în rest nu urmăresc nici un fel de competiție. 14. Ce fumați? Lucky Strike Lights. 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Da, şi nu am rămas la fel de satisfăcut ca după alcool. 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? Bere. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? Am unu pe spate, e un Yin și Yang stilizat. 18. Când faceți playback și când cântați live? Toata viaţa doar Live. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? NU. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Alături de oamenii dragi.

punkt - nr. 52 / martie 2013

100

1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? Când avem un concert – la 4 dimineața, de cele mai mult ori se întâmplă să mă trezească chiar tour managerul trupei, Denis. În zilele obișnuite la 8, 10, fie sună deșteptătorul, fie telefonul. Mă străduiesc să am un mic dejun consistent și sănătos. Tradițional, îmi prepar o porție de lassi din lapte acru, banană, miere și fulgi de grâu. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Uneori nimic – enjoy the silence, alteori jazz, muzică folclorică, prefer muzica tradițională a diferitor popoare. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? De regulă, în duș învăț textele noilor piese... se mai întâmplă să le uit. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Nimic. Nu folosesc nimic, mierea o mănânc, iaurtul - îl beau. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? O zi în care nu am supărat pe nimeni și cei dragi sunt bine. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Nu am.

Roman Iagupov Zdob și Zdub

7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? Nu prea am timp să ies în oraș, dar, dacă am o zi liberă, merg la film. Îmi plac filmele. Când e timp frumos afară, mergem cu familia în afara orașului, unde e aer curat, verdeață și liniște. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? Nu sunt mare amator de shopping, port hainele până se rup, dar îmi place să văd oameni îmbrăcați cu gust, ce au un aspect îngrijit, pus la punct. Însă eu nu prea am timp să mă concentrez pe aceasta. Mi-ar plăcea să mă îmbrac pe stradă trăsnit, ca cei din California, dar cred că la noi aș fi înțeles greșit. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? Biografia lui Lev Tolstoi, citesc mai mult pe net, când sunt pe drum. 10. Ce filme downloadați? Serile ce priviți? Nu prea apuc să downloadez filme, darămite să le privesc, în schimb îi citesc fiului The Hobbit. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Urmăresc mai mult emisiuni științifice pe National Geographic, Discovery, Moya planeta.

16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? Când sunt vesel, consum băuturi vesele, când sunt trist, băuturi triste. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? Nu. 18. Când faceți playback și când cântați live? Aproape întotdeauna cântăm live, dar atunci când nu sunt condițiile necesare, sun-

12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Mănânc de toate, fără excepție.

tem nevoiți să apelăm la playback.

13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? Yoga, fac gimnastică în fiecare

19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Da.

dimineața. Urmăresc campionatele de box și patinaj artistic. 14. Ce fumați? Nu fumez. Odată pe an, de Revelion, ca excepție, fumez un trabuc.

Ce-i drept, încă nu am cântat la înmormântări, iată Bregovic cântă... 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Începem să

15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Da, o doză de vin, o linie de

îmbătrânim din ziua în care ne naștem.

brânză în combinație cu Led Zeppelin - și zbori. Muzica e cel mai bun drog.

Vesel! Vreau să îmbătrânesc vesel!

101 1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? Sunt o bufniță clasică, mă culc de obicei la 2-3 noaptea și, evident, mă trezesc pe la 10. În principiu, un regim obișnuit pentru un artist. Mă trezesc pupăturile cățelușelor mele (Masea și Busea, ambele de rasă york) bucuria și lipsa lor de griji mă încarcă de energie pozitivă pentru întreaga zi. Iau întotdeauna micul dejun, pentru că urmez din copilărie sfatul bunicii: micul dejun mănâncă-l singur, prânzul împarte-l cu un prieten, iar cina - dă-o dușmanilor. De obicei, e un terci sau brânzoaice, ceai cu lapte și niște tartinuțe sau copturi. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Ascult o muzică total diferită de ceea ce cânt. În funcție de stare poate fi și Marlyn Manson, Nino Katamdze, Nikolai Noskov sau Basta, Guess who, Goran Bregovici…Lista poate dura până dimineață. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? În duș nu prea cânt, dar prin casă obișnuiesc să fredonez sub nas ceva cunoscut, uneori motive care intră în cap și nu vor să iasă. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Consider că o persoană publică trebuie să arate întotdeauna bine, o femeie cu atât mai mult. De aceea, frecventez destul de des saloanele de frumusețe, unde mă alint cu diverse proceduri. în condiții de casă sunt mai leneşă - nu folosesc creme și măști. Slavă Domnului, modul sănătos de viață și vârsta încă îmi permit acest lucru.

Natalia Gordienco

5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? Pentru mine o zi bună e o zi cu soare și cu un program împărțit pe minute. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Nu am piercinguri. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? Timpul liber îmi place să-l petrec în localuri liniștite, cu o ceașcă de cafea și cu un om drag alături. Sunt un dușman al petrecerilor zgomotoase, poate e din cauza modului de viață public, care te obosește adesea și ai nevoie de intimitate. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? Ador hainele frumoase, cu o singură condiție - să fie și comode. Îmi place la nebunie negrul iarna și toamna, vara și primăvara - toate culorile curcubeului. Nu mă dau peste cap după branduri, mi se pare o prostie. Urmăresc tendințele modei, dar nu cred că trebuie să le urmăm orbește. Trebuie să îmbraci ceea ce-ți stă bine în primul rând și nu ceea ce e la modă în acest sezon. Sunt adepta genților scumpe, a încălțămintei și a costumelor de scenă (prefer să le cumpăr din afară), hainele casual pot să nu fie scumpe, ci doar stilate, să aibă ceva special în ele. Astea le cumpăr adesea din Moldova. Din brandurile care îmi plac sunt Manoush, Dolce&Gabbana, Zara, Chanel. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? Casa copiilor stranii, Rensom Riggz, Două săptămâni. 10. Ce filme downloadați? Serile ce priviți? Nu downloadez filme, mă uit on-line. Dintre ultimele care m-au impresionat sunt "The impossible'' și ''1+1'', deși ador filmele de groază. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? În ultimul timp urmăresc situația politică din țară, privesc talk show-urile politice de la posturile noastre tv. 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Mănânc de toate. În mod deosebit îmi place carnea și mă dau în vânt după deserturi. N-aș mânca niciodată insecte, chiar dacă aș fi în Asia. 13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? Da, fac sport, deși nu atât de mult cât mi-aș dori: fac squash și antrenamente la sală.

14. Ce fumați? Nu fumez nimic. 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Nu utilizez substanțe narcotice, nu am probat și nici nu am fost tentată. Îmi place să-mi controlez propria viață. 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? În general nu beau, dar pot să-mi permit un pahar de vin bun. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Le-ați scos? Nu am încă niciun tatuaj, dar îmi doresc foarte mult să-mi înveșnicesc numele copilului meu, atunci când acest eveniment minunat se va întâmpla în viața mea. 18. Când faceți playback și când cântați live? La concerte și evenimente cânt live, dar la televiziuni - playback. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Da, atunci când zic evenimente am în vedere și nunți, și botezuri, și zile de naștere, și prezentări. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Tabloul din viitor îl văd așa: un living frumos și larg, șemineu, eu cu soțul meu iubit, înconjurați de copii și nepoți, care se joacă cu câinii... punkt - nr. 52 / martie 2013

102 1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? Deocamdată sunt trezit de alarma telefonului programată în 3 feluri - ora 6.30, pentru emisiunile matinale, ora 10 pentru fiecare zi și ora 13.00 pentru ziua în care evenimentul “de ieri” a fost vesel, plăcut, dar și extenuant. În consecință, micul dejun arată mai mult a prânz. Carne, salată, ochiuri, cartofi, ciuperci. Ceai. 2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Adele, Amel Bent, Sting, Leps, Meladze, Bobby McFerrin…Plus muzica de la radio. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? Dacă se întâmplă, atunci e o melodie “parazit”, pe care am auzit-o nu demult și nu pot scăpa de ea. Sau vreo melodie nouă la care lucrez. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Întrebați-mă ceva mai ușor. Crema de față în fiecare zi, crema de protecție solară la mare și cremă de mâini de 3 ori pe an. Mărci? Habar n-am. 5. Ce înseamnă pentru dvs. o zi bună? Ziua în care primesc vești bune, reușesc să aduc zâmbet și realizez ceva pentru un viitor mai bun. Ziua care se încheie cu: te pup dulce, scumpa mea!

Adrian Ursu

6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Nu. Am un semn din naștere pe urechea stângă. 7. Ce localuri frecventați? Când, cât de des și de ce? Seasons Braserie, Grill House, Roata Vremii, Buffalo, Vila Tulip și multe alte localuri unde se gătește gustos de fiecare dată. De câteva ori pe săptămână aleg unul din restaurante și mergem să luăm cina împreună, eu și iubita mea. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Tebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? Haina frumoasă, deja m-am convins, rămâne cea asortată corect cu celelalte “agățate” pe tine. Etichetele nu contează, calitatea - da. Shopping fac peste hotare: simplu, plăcut și cu happy end. 9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo? Nu am noptieră, în locul ei e pianul. El e cartea mea de aproape 20 de ani. Pe el sunt versuri pentru melodiile noi. Dar citesc și istoriile de success ale marilor artiști, privesc filme artistice, documentare, emisiuni din care pot să învăț. 10. Ce filme downloadați? Serile ce priviți? Obișnuiesc să merg la cinema, iar serile privesc știri, talk-show-uri, ca să știu cine, ce, de ce și când. Privesc orice gen de filme, cu excepția celor horror. P.S. I love you, Autumn in New Your, Sweet November, Schindler’s list, The Pianist, Jacket, The Game sunt filme pe care le recomand. 11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Când am ocazia, admir talentele de la “Vocea României” şi “Românii au talent”. Mă fascinează şi moderatorii show-ului “Projectorparishilton” . 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Insecte, gândaci, şerpi şi tot felul de chestii “ultra-exotice”. Aş mai adăuga şi labuţele de broscuţă, dar spune lumea că sunt bune. Mai vedem. 13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce? În ultimele 5 luni nu am mai fost la sală, dar intențtionez să reiau antrenamentele, pentru ca am pus deja 5 kg. Voi face sport ca să am un corp frumos și să... încap în televizor. Îmi place să fac spinning, înot și tenis de masă. 14. Ce fumați? Nimic. Am încercat o țigară și un trabuc obișnuit și ... punkt. 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? Nu sunt adeptul ideii că în viață trebuie să încerci de toate. Din punct de vedere al sănătății și al credinței nu e bine, iar asta e suficient pentru mine ca să nu încerc.

16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este vesel? Când e vesel – jagermeister cu lime și un pic de suc fresh de portocale – arata oribil, dar are un gust și un efect superb asupra oamenilor. La restaurant sau acasă - șampanie sau un vin bun. Atunci când trebuie să cânt, un pic de cognac e ceea ce încălzește coardele vocale și da licăr ochilor. Dacă sunt trist, nici nu mă ating de băutură. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Nu sunt și nu am fost tentat să îmi fac. 18. Când faceți playback și când cântați live? Playback fac în cazul emisiunilor tv şi a concertelor unde aşa se cere. Îmi place şi mă avantajează noua regulă de a se cânta întotdeauna live la Palatul Naţional. Mai nou, merg la emisiuni tv cu chitara, pe care o port mereu în maşină. Live cu chitara sau la pian sună cu totul altfel decât la radio. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Cânt şi-mi place. Nu e nimic jenant în asta. Toţi intepreţii din lume cânta la astfel de evenimente, d-apoi la noi, unde ele sunt de 10 ori mai multe decât concertele. Acolo am acumulat experienţă, am învăţat să comunic cu un public diferit, să simt pulsul evenimentelor şi să fiu “adecvat” în ceea ce spun. Acolo sunt tradiţiile de care, în goana după “modernizare”, uităm sa ţinem cont. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Vreau să îmbătrânesc cântând şi să întineresc iubind.

103

punkt - nr. 52 / martie 2013

104

Nicoleta Gavrilită ,

105

Eu vin la nunta ta, iubito. şi nu doresc nimic să–ti, cer... Coafură şi make up: Alina Chiosa, salonul Bigoudis, bd. Moscova 16, tel: 022 860 990 Rochii de mireasă: Mille Fiori, bd. Ştefan cel Mare 141/2, tel: 060675797, 078702270, 022602546 Lenjerie: Shickolada Design www.shickolada.com Locaţie: Salonul de mobilă Cavio, str. Calea Ieşilor 10

punkt - nr. 52 / martie 2013

Nicoleta GavrilitÄ&#x192; ,

110

111

punkt - nr. 52 / martie 2013

112

Nicoleta Gavrilită ,

1. La ce oră vă treziți sau sunteți trezit și de către cine? Ce vă permite conștiința să mâncați la micul dejun? De

9. Ce carte aveți pe noptieră? De cât timp stă acolo?

“Fetele Bune Ajung În Rai, Fetele Rele Ajung Unde Vor” de Ute Ehrhardt. Spre ruşinea mea, stă pe noptieră de mai mult de o lună şi nu reuşesc nicidecum s-o finisez. Citesc mai mult în weekend, în vacanţă sau atunci când călătoresc. 10. Ce filme vă downloadați? Serile ce priviți? De obi-

obicei, mă trezesc pe la 11, 12. Recunosc că-mi place somnul. În fiecare dimineață mă trezește pisica mea, care mă zgârie pe față cerând mâncare. Dimineața prefer un iaurt, cereale, sau un ceai cu dulciuri.

cei, downloadez filmele recomandate de prieteni, dar nu înainte de a da un search în google. Seara îmi place să privesc comedii pentru că mă relaxează şi-mi oferă o stare faină.

2. Ce muzică ascultați atunci când nu cântați? Orice

11. Aveți vreun show tv pe care-l urmăriți? Preferatele

muzică bună. 3. Vă place să cântați în duș? Dacă da - ce anume? Toţi

cântă în duş. De obicei cânt ultima piesă auzită la TV/ radio, etc. Îmi place să cânt piese din publicități. Una dintre preferatele mele este “Upside Down” – Paloma Faith. 4. Cât de mult contează produsele de îngrijire pentru dvs? Ce alifii folosiți? Ce mărci? Utilizez foarte rar pro-

duse de make-up , mă machiez doar la ocazii speciale. Folosesc produsele cosmetice pe care mi le dăruiește mama, ea ştie cel mai bine de ce am nevoie. 5. Ce înseamnă pentru dvs o zi bună? Ziua în care ai o

stare de spirit de invidiat, zâmbești tuturor. Când nimeni nu e în stare să-ți fure din energie. 6. Aveți piercinguri? Câte, unde? Ce istorie au? Nu am. 7. Ce localuri frecventați? Când cât de des și de ce?

Merg într-un local cam odată în săptămână. Vizitez localurile în care mă simt bine și care-mi permit să mă relaxez. De obicei, Eli-Pili, Tucano sau Bier Platz. Până la urmă , contează compania în care mă aflu şi oamenii cu care petrec timpul. 8. Ce înseamnă o haină frumoasă? Trebuie sau nu să fie și comodă? Poate sau nu să fie cârpită? Ce importanță au sau n-au etichetele? Unde vă faceți shoppingul? O

haină frumoasă trebuie să fie de calitate şi să te facă să te simţi comod şi liber. O haină care nu neapărat costă mult, dar ţi-e dragă pentru că are o anumită istorioară. De obicei, comand haine de pe net sau îmi sunt aduse de către prietenele de peste hotare. Fac shopping obligatoriu de fiecare dată când merg la Bucureşti.

TV show-uri: “Friends” şi “ How I Met Your Mother”. 12. Ce nu mâncați și n-ați mânca niciodată? Urechi , ma-

zăre verde, carne de cal. 13. Faceți sau doar vă uitați la sport? Ce sport? De ce?

Dansez de la varsta de 12 ani. Pentru că îmi place, îmi dă foarte multă energie şi mă face să mă simt bine, atât fizic, cât şi moral. Mi-ar plăcea să fac înnot şi diving în viitor. 14. Ce fumați? Nu mă pricep la ţigări. Prefer o Narghi-

lea, la ocazii speciale. 15. Ați încercat vreun drog vreodată? Ce senzații ați avut? O singură dată. Nu-mi mai amintesc senzaţiile, dar eram, cu siguranţă, pe-o altă lume. 16. Ce beți de obicei? Când vă este trist? Când vă este

vesel? Rose, Tequilla sau Martini. 17. Aveți tatuaje? Câte, unde, ce reprezintă? Nu am unul. Dar dacă voi decide vreodată să-mi fac un tatuaj, acesta va marca un aspect/moment important din viaţa mea. 18. Când faceți playback și când cântați live? Fac

playback când evoluez pe o scenă deschisă şi este frig. Astfel îmi protejez vocea şi corzile vocale. De asemenea, în cazurile în care aparatajul nu-mi permite să cânt live. 19. Cântați la nunți, botezuri, cumătrii? Nu. Accept să

cânt la un asemenea eveniment doar pentru o persoană dragă , precum e fratele meu, verişori sau prieteni. 20. Cum doriți să îmbătrâniți? Călătorind, învăţând şi

descoperind întotdeauna ceva nou.

113

punkt - nr. 52 / martie 2013

114

punktograf stela popescu

Stela și Stelele Inelul acesta de pe mână vă croiește imediat stilul dvs. Am dreptate sau e doar o coincidență?

L-am primit de la o colegă. La vârsta mea, degetele nu sunt așa de frumoase, încât să pui prea multe inele pe mână. Știi, se spune că basarabencele sunt cele mai cochete și, cum eu sunt basarabeancă, țin foarte mult la garnituri. Lucrurile ar trebui să se asemene puțin între ele. Puțin cu cercelul, inelul, cordonul, pantoful. Nu port mai multe stiluri pe mine. E o teorie acum - că ai voie să pui geacă verde și pantofi albaștri. Se poate, dar pe mine mă dor dinții când văd așa ceva. Consider că lucrurile trebuie asortate ca să fii frumoasă cu adevărat. Și parfumul?

Magie Noire îmi place... Îmi plac parfumurile puternice, să știi.

115

text de Ana

Popenco

punkt - nr. 52 / martie 2013

116

Punktograf

Și acum, e Magie Noire...

Da, e Magie Noire. Îmi place și Opium, potrivit seara la blană, de exemplu. Primul parfum din viața mea a fost Nina Ricci L'Air du Temps, pe care l-am primit la Paris în 1965. Patronul unui mare magazin de parfumuri era român. Fugise la Paris cu... ani în urmă. Și uite, trupa noastră a fost invitată la el la magazin. Mi-a făcut niște reduceri fantastice și, până la urmă, mi-a oferit cadou un parfum, o sticlă de 300 ml de Nina Ricci. Era o sticlă imensă, m-am parfumat tot anul. Era foarte jeune, de primăvară. Și eu eram tânără. Acum îmi plac parfumurile mai dure.

cu Ştefan

ă în Mandragora Tapalag

Și cu ce cadouri își completau admirația bărbații din viața Stelei Popescu?

Soțului meu, care era un om extraordinar și rafinat, nu-i plăcea să-mi facă cadouri. În primul rând, nu obişnuia să meargă la magazin și să cumpere. Doar există bărbați care detestă asta! Într-o zi a venit la mine și spune: “Ți-am adus ceva”. Mi-a adus o căciulă ciudată de lână mițoasă, pieptănată. Era o-o-o-ribilă! Ca să nu-l supăr, am tăcut. Până la urmă, la un pahar de vin, l-am întrebat: „Ce ți-a venit ție să-mi iei căciula aia?”. “Păi, stătea lumea la coadă”, mi-a răspuns. Erau zeci de femei care visau să ia căciula asta! I-am zis, zâmbind, că e oribilă.

Reacţia lui nu a întârziat: „Știi ceva? Eu o să-ți dau bani și o să-ți cumperi ce vrei tu pe lumea asta”. Din acea clipă, nu mi-a mai făcut niciun cadou, dar mi-am cumpărat tot ce am vrut. Atâta întreba sărăcuțul de el: „ Noi mai avem bani în casa?" “Da”, spuneam eu. “Ei, atunci, e în ordine”. El nu știa decât să scrie. Era un superior. Nu se împiedica de lucruri mărunte. Și iubirile? Mi-ar plăcea să vorbesc cu o Doamnă despre iubiri. Doamnele frumoase altfel descifrează iubirile, nu-i așa?

Doar oamenii adevărați trăiesc starea romantică a iubirii. Fără asta nu se poate. Vin dint-o epocă în

117

care femeile nu făceau sport din sex. Era și rușinos să treci dintr-un pat în altul. Se întâmpla rar, și cele care treceau nu erau bine cotate. Exista totuși aureola aia de romantism, de iubire până la capătul vieții. Credința că se poate. Și cred că se poate. Sigur, făcând anumite concesii, știu eu… Dragostea, în ultima instanță, se transformă încet, încet, în altceva decât patima aia trupească de la început și setea care nu se mai termină. Ți-e sete de el, ți-e sete să-l vezi, ți-e sete să se uite la tine. Eu am avut senzații din astea, chiar și în ultima vreme. Am 77 de ani, dar nu cred că sunt bătrână. Eu simt și acum cum se uită un bărbat la mine. Nu îndrăznesc să-mi facă o curte evidentă la vârsta mea, dar ştiu când un bărbat are dorința să comunice cu mine. Așa este. Ce faci, atunci când înțelegi?

Dacă accepți ideea, îi mergi în întâmpinare. Dacă nu, te faci că plouă. Fiindcă nu pot să-ți placă toți bărbații care te plac. Dar “setea” despre care vorbiți nu e de durată?

Sigur că nu e de durată. Mai ales în zilele noastre, când lumea este atât de agitată. Atât de dornică să încerce orice experiență. S-au născut niște curiozități mai mari. Nu se mai stăpânește femeia și nici bărbatul, de altfel. Este dorința de final se apropie sfârșitul lumii, trebuie să accepți orice și să le reușești pe toate! Și el nu mai vine. Aşa ne batem joc de viață. Apoi vine Dumnezeu de sus și ne dă cu ciocanul în cap și noi murim? Nu! Noi ne pregătim această moarte încet, încet, prin tot ce facem.

punkt - nr. 52 / martie 2013

118

Punktograf

cu Ştefan

Bănică

Doriți să comandați ceva? Nu vă las să plecați…

Un pahar cu apă, dacă îmi dai. O plăcintă cu bostan, dulcea mamii. Și una cu varză. Hai să fiu cuminte. Cum e bucătăria Stelei Popescu?

Eu am o bucătarie foarte încărcată. Îmi plac lucrurile alea vechi, ciudate. Ador piețele de vechituri, de oriunde ar fi. În Germania, de exemplu, poți să găsești la piață un tete-a-tete, de exemplu, două ceșculițe de porțelan din care a băut ceai nemțoaica și iubitul ei. Germanii mai au enorm de multe păpuși cu cap de porțelan. Eu colecționez clovni, farfurii olandeze...

Și dormitorul cum e?

Dormitorul e simplu. Patul din dormitor mi l-am făcut datorită unei colege. E îmbrăcat în orange. Nu e prea mare: am o comodă, o toaletă frumoasă pentru mulți cercei și multe mărgele și un dulap cu toate în el. Sunt dependentă de boarfe, pe care nu apuc să le pun pe mine, fiindcă nu am când. Ușa de la intrare se deschide ușor?

În principiu, se deshide ușor pentru fiecare. Eu sunt prietenoasă, așa mi-e felul. Mi-i drag să gătesc pentru prieteni. Soțul meu nu era un mâncăcios dar, întotdeauna când găseam un pește bun, știam eu cum să garnisesc masa și să chem 4-5 prieteni. Și atunci se mânca și se chefuia cu mult drag.

Aveți televizor acasă?

Am. În fiecare odaie. Vorbiți serios?

Sunt dependentă de filme. E primul gest pe care îl fac când mă trezesc. M-am sculat, am pus ibricul pe sobă și am dat drumul la televizor. Eu urmăresc filme și noaptea. Dacă mă trezesc la trei și nu pot să adorm, mă duc la bucătărie și privesc filmul pe care îl găsesc din întâmplare la televizor până la sfârșit. Apoi mă culc la loc. Revin la perioada pe care (nu) ați înțeles-o în copilărie…

Basarabenii au trebuit să-și părăsească casele din cauza invadării de către Armata Rusă. Tata era

119

ki ul Veselovss compozitor Ĺ&#x;i aximilian cu Puiu M

punkt - nr. 52 / martie 2013

120

Punktograf ofițer român de rezervă și director de școală. Făcea și premilitărie cu oameni. Era un tip aspru. Și, cineva pe stradă l-a arătat patrulei rusești și a spus că ăsta este ofițer român. Și l-au ridicat de pe stradă. Pe urmă au venit la mama acasă și au spus: “Pregătește patru perechi de ciorapi, două cămăși și o pereche de izmene”. Mama a făcut pachetul și l-au dus direct la jandarmerie, de unde l-au luat pe tata și de acolo au plecat în bou-vagon. Știi ce e bou-vagon? Nu știi. Sunt niște vagoane complet închise în care se transportau animale. Aveau numai niște gemulețe sus, ca să fie aer. În astea i-au băgat pe toți și i-au dus direct la Vladivostok. Nu am știut mare lucru de asta, că nu se spunea nimica. Am aflat așa, din guri, că s-au dus la Vladivostok, că au intrat în lagăre și bun intrați în lagăre au fost. Nu am primit nicio scrisoare. După 19 ani, tata s-a întors și a venit direct la mama mamei mele. Așa luasem legătura. Atunci nu aveai voie să scrii în Basarabia. Abia prin 19561957 a fost posibil. Așa am aflat că el trăiește. Încă nu se putea veni personal în vizită atunci. Dar exista o posibilitate, şi anume excursiile Chișinău-Kiev-Moskova-Chișinău. Am luat o asemenea excursie și așa m-am văzut cu tata prima oară pe peronul gării din Chișinău. Cum arăta viața după 19 ani… fără tata?

Nu știam cum arăta… tata. Mama fusese înainte cu vreo două luni în excursie și am întrebat-o cum am să-l recunosc eu noaptea, la 23:00, în gară? Ea a zis: o să-l recunoști că e tata. Când a plecat el, eu aveam aproape șase ani. Mi-aduc perfect aminte de el. Era grăsuț, voinicuț

așa. Semăna cu Spenser Tracy, dacă îți aduci aminte din filme. În gară am găsit un domn slaaaab și cu fața plină, plină de riduri. L-am recunoscut, bineînțeles. A fost foarte emoționant. Și tata... când s-a întors în România?

Abia în 1977, după cutremur. Între timp, s-a căsătorit cu o nepoată de-a noastră. Stai să-ți spun. El nu putea să se întoarcă în România definitiv. Abia după ce a murit nevasta lui, eu am demonstrat că sunt singura persoană care poate avea grijă de tată-său, care ieșise la pensie și nu avea cine să-l întrețină. Anume așa am obținut permisiunea să vină definitiv în România. S-a recăsătorit cu mama după 38 de ani. Au mai trăit aproape 20 de ani împreună. Știi ce spune Matcovschi, „Pământul Siberiei este pavat cu oasele basarabenilor”?Groaznic. De câte ori îl rugam pe tata să povestească viața de atunci… Nu putea să o povestească. Avea o spaimă veche. Povestea doar de gagici, cum încercau să fugă din lagăr și cum o fată din astea l-a găzduit. Dar nu povestea atrocitățile la care au fost supuși… Puțin de tot am aflat de la el. Cu tot ce a pățit Basarabia, oamenii de aici mi s-au părut mai credincioși și mai aplecați spre tradiție. Revin la meseria dumneavoastră şi la rolurile pe care nu ați dorit să le jucați niciodată...

Roluri cochete. Rolul de femeie frumoasă mă complică. Trebuie să stai cu coloana dreaptă, să fii bine coafată, fardată. Nu mi-a plăcut să joc femei frumoase. Rolul care nu mi-a ieșit deloc este “Steaua fără nume”. Trebuia să joc o doamnă fină, care vine dintr-o lume bună

și se îndrăgostește de profesorul de astronomie. Rolul ăla chiar nu mi-a ieșit. Nu mă credea nimeni. Pe urmă, un foarte bun regizor a vrut să mă distribuie în “Livada cu vișini”. Am refuzat categoric. El a zis că sunt nebună. Asta e, dar eu nu mă vedeam femeia ceea transparentă care plutește prin livada de vișini. În schimb, cel mai mare succes l-am avut cu rolul din “Preșul”, în care jucam o servitoare de aia nenorocită, care-și târșea papucii, cu basma peste sprâncene și, uite așa, cu o mustăcioară mică la colțul gurii. Și am fost fericită. Am jucat piesa 18 ani cu casa închisă. 18 ani! Zicea lumea că nu mai știu să învăț altceva. Îmi permit să vă întreb, ce fac actrițele atunci când se îndrăgostesc în scenă? Traversează în zonele interzise sau fac zece pași înapoi și se întorc în familie?

Nu mi s-a întâmplat asta decât de 2 ori în viață. Soțul meu, Mihai Maximilian, era un om superior, nu-ți venea să-l minți. Nu puteai să-l păcălești. Te jenai de el. Era prea loial, prea dintr-o bucată. Și atunci a trebuit să fiu rezervată. Nu mi-ar fi plăcut să sparg acea căsnicie, fiindcă era prea echilibrată. Și profesionist eram legați unul de altul. Iubind aceeași meserie, lucrând împreună tot timpul, n-aveai loc de altă relație. Sigur că poate să-ți cadă cu tronc un bărbat, mai ales că eu cred în chimia asta a dragostei. Se întâmplă un fluid de senzații, de simțiri care se nasc între doi oameni. Odată m-am îndrăgostit de un bărbat pe care nu l-am văzut decât două zile. Nu am avut nicio relație cu el, a plecat din locul respectiv, dar nu l-am uitat, neavând, de fapt, niciun motiv să țin la el.

121

Pe urmă am început să ne scriem, deși era mult mai tânăr ca mine. A fost o chestie absolut chimică. De fapt, așa l-am cunoscut pe Puișor (Mihai Maximilian). Am stat la o cafea după o lectură. La un moment dat, mi-am dat seama că acolo s-a născut ceva. Erați căsătorită când ați "lecturat" cafele cu Puișor?

Ba da, eram căsătorită cu Dan Puican. Așa am divorțat. A doua zi mi-am dat seama că nu se mai poate trăi așa. Să mă întâlnesc cu el la ora 5 și pe urmă să mă duc acasă. Într-o săptămână am rezolvat problemele. E o femeie puternică, femeia care face ceea ce simte?

Da! Sigur că soțul meu a suferit. Dar pe urmă, când a trecut ceva timp, am rămas prieteni. E nevoie de timp să se stingă lucrurile astea. Mai ales că am plecat eu, iar el a rămas singur.

punkt - nr. 52 / martie 2013

122

Punktograf Cum a fost lecția de chimie cu Puișor?

A fost frumos. Tot timpul. A fost foarte frumos. Se naște o chestie foarte importantă. Îl iubești. Vrei să-i fii pe plac. Vrei să-l ajuți. Vrei să-i faci tot ce-și dorește pe lumea asta. Și, dacă și el vrea același lucru, e perfect. Să nu rămâi însingurat trăind împreună. E cel mai important lucru și nu trebuie neglijat. Și cuplurile de azi, ce le scapă lor?

Au devenit toți prea egoiști. Generațile următoare vor citi în biografia dvs. că ați creat tandem-uri celebre cu Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel.

Bănică era în vogă atunci. Cântase “Gioconda se mărită”, “Vă rog sămi acordați”. Era vedetă-vedetă. Eu nu am avut niciodată spaime din astea: vai, nu joc cu ăla, că e mare. Niciodată. Jucăm cu Bănică, cu cine vrei. Și am făcut primul show, se chema „Doi pe un balansoar”. Era un spectacol de 50 de minute, regizat de Sanda Manu. A doua zi s-au încins telefoanele. Toată țara suna. Veniți la Cluj, veniți la Oradea, veniți la Baia Mare. Așa am început să joc cu Bănică. Peste tot. Am jucat 8 ani de zile cu el. Era, însă, greu, el fiind angajat la Municipal, iar eu la Teatrul de Comedie și trebuia să jucam la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". Nu puteam să ne punem de acord. Atunci am început colaborarea cu Arșinel. Totul era mult mai simplu. Și, de 35 de ani joc cu Arșinel. De 35 de ani! Și perioada Celui mai iubit Conducător?

Dacă aveai pace acasă și aveai succes, o duceai bine și cu banii. Nu aveai probleme să găsești carne sau pește, fiindcă lumea te iubea și îți

făcea rost. Sigur, erau spaimele premierelor. În posturile de inspectori la Ministerul Culturii erau artiști nerealizați, din ăia care nu puteau să facă teatru. Aşa că, se muncea luni de zile la un spectacol - trebuia să ai grijă de conținut, dar și de public, ca să-l atragi să vină la teatru. Cum era atunci? Mai…?

...multă disciplină în teatru sau televiziuni. Nu erau așa de nedrept împărțite lucrurile. Cine era bun, era bun. Nu intra orice sau oricine. Acum e mai nedreaptă relația asta. În zilele astea se dă cu părerea oricine la televizor. Despre ce nu ați dori să vorbiți astăzi? E PUNKT și gata.

Nu-mi place să vorbesc despre moartea soțului. Nu vreau să-mi aminesc. Să ferească Dumnezeu să asiști la plecarea unui om drag. Mai bine să nu fii de față și rămâi cu regretul că nu ai putut merge. E un moment înspăimântător, care nu se șterge niciodată. M-am necajit foarte tare. Atunci când mor părinții, la timpul lor oarecum, după 80 de ani, te obișnuiești cu gândul. Dar soțul meu în luna iulie înota 10 km pe zi și în decembrie l-am îngropat. O nedreptate mi s-a părut. Sunt atâția oameni nefericiți care ar vrea să plece din lumea asta pentru că nu mai suportă durerea. Și omul ăsta, așa puternic, s-a dus. Au trecut de atunci 14 ani. Lumea mă mai întreabă de ce nu mă mărit. Înțelegi, eu plecam în deplasare și veneam la 3 dimineața și Puiu mă aștepta până la 3 dimineață. Nu se culca niciodată. Mă aștepta să mă întrebe cum a fost și după aceea ne culcam. Sigur, câteodată nu mai aveam chef să povestesc și el spunea: „Ești un cățel-

măgar, de ce nu povestești?”. Era tare drăguț, avea haz, era înțelept. Auziți ceea ce aud și eu acum în boxe: “Veronica, Veronica, fată bună și frumoasă…”

Sigur... frumoasă amintire. Eu, la “Sare și Piper" l-am avut ca invitat pe marele Vieru. Au fost printre ultimele emisiuni înainte de a muri. Era de o delicatețe și de o finețe fără de margini. Era o personalitate superioară. Cum sunt interviurile din acea perioadă? Mai bune? Mai sincere?

Ele au început să se deterioreze încă începând cu anii 1980-85. Era un vânt din ăla, în care femeile se raportau la imaginea pe care o vedeau peste hotare. Și atunci apăruse așa, un soi de libertate ascunsă. După ‘90, lucrurile au explodat. Nu numai în România. În toată lumea - războiul sexelor, lipsa de decență, idolatrizarea trupului și a sexului. Peste tot s-a întâmplat asta. Noi, la București, pe bulevardul principal, avem cel puțin 2 sex-shop-uri. Mă, pe bulevardul Magheru? Ei, nu se poate. În Danermarca sunt, spre exemplu, în spatele gării. În Amsterdam sunt magazinele alea celebre pe o singură stradă. Dar la noi - pe bulevardul Magheru! Ei, nu se poate! E prea mult! Regretele? Un simplu cuvânt cu un plural sau singular în coadă…

Mare lucru nu regret, ca să fiu sinceră. Eu am trăit toată viața destul de sincer și de deschis. Poate ar fi trebuit să fiu mai exigentă cu mine, poate ar fi trebuit să mă gândesc mai mult la repertoriul meu. Să fi jucat și altfel de roluri. Dar, până la urmă, tot frumos a fost!

123

punkt - nr. 52 / martie 2013

124

la o cafea cu...

125

Da trebuie Lică Sainciuc

text de

Angela Braşoveanu

imagini de știripozitive.eu

Vroiam să văd dacă s-a mai păstrat pe peretele de la bucătărie desenul lui Lică, de pe când era mic. Este. Dacă te uiți mai bine, aceeași ochi en-face pe fețe în profil, așa cum picta și mama lui. Li s-a dat mereu de grijă femeilor care au văruit de-a lungul timpurilor casa să înconjoare fresca. Cred că sunt unicii părinți care au pus un preț mai mare pe artistul din copilul lor decât pe curățenia pereților.

punkt - nr. 52 / martie 2013

126

la o cafea cu...

Câți ani aveai când ai mâzgălit aici, că văd că e destul de sus?

O, nici nu vreau să mă gândesc. Vreo șase? Șapte? Știi, zilele astea îmi zice cineva, trebuie să tăiem nucul ăla, că e bătrân. Cum e bătrân, zic, că eu l-am sădit?! Apoi încep să număr și zic, mda. Luăm cafeaua de pe foc și ieșim în curte. Ne așezăm pe laiță în pridvor,

sub o mască vechișoară a lui Busuioc atârnată în cui, admirăm nucul. Da, bătrâior. Vorbim despre casă. Încetul cu încetul se transformă în casa Sfintei Duminici din poveste. Ciotul, piticul, pietrele cărării… Numai câinele se schimbă. De data aceasta e o cățelușă veselă, jucăușă care tot încearcă la gust ba degetele mele, ba fusta. Mă căznesc să-mi aduc aminte numele, dar harnicul Alzheimer a trecut deja cu periuța peste.

A construit-o bunicul, zice Lică, arătând cu cana spre casă, mijind de ochiul drept ca să nu-i intre fumul. Anul acesta, la 23 august, va face 100 de ani, avem și certificatul de naștere, adică permisiunea de construcție…O casă în care au trăit patru generații e o raritate pe la noi, unde fiul ține cu tot dinadinsul să-și facă o casă nouă și să o demoleze pe

cea a părinților. Ceea ce vezi acum e de fapt doar jumătate. Adică? S-a risipit? V-au băgat în casă vandali comuniști?

Nu. Bunelul a demolat jumătate cu mâna lui pentru a scăpa de deportări. Și a scăpat. Mai bine un pic mai înghesuit la Chișinău decât pierdut în largul Siberiei.

În curte cresc vreo patru feluri de iarbă, fiecare cu verdele ei și cu zona ei de influență. Lică nu crede în iarba cumpărată, a strâns singur semință și a semănat-o. Îmi arată și micul iaz plin-ochi cu varză de apă. Care, la origini, s-a dat drept nufăr. Cireșul cel mare, din care obișnuia să cadă Glebus și zgârieturile căruia Lică le ungea cu clei PVA până a ajunge la medic, se usucă. Mai este, în schimb, coliba făcută de Iuliu Gheorghiciuc, i-a supraviețuit acestuia, transformându-se în art-obiect. În pridvor apăru o doamnă cu metrul în gât cu un vechi fotoliu pe care tocmai îl retapițase cu o catifea scârțâitoare. Mamă, vino să-l probezi, o strigă Lică. Valentina Rusu-Ciobanu, albă, zâmbitoare și mică cât o gâză care a ieșit să-și prindă raza de soare, se scufundă în el și se declară mulțumită. E o bucată de lume decupată din Albinuța lui sau poate Albinuța e

decupată din această grădină, unde sub fiecare frunză se întâmplă minuni. De pe vechea scândură a șopronului din curte urmăresc cu o curiozitate oarecum relaxată, lipsită de falsă pudoare, femei în costume de baie de epocă. Sunt mătuși din colecția lui Lică. Unele fotografii sunt pe perete în casă, altele - stivuite în mape. Străbunici, bunici, mătuși, moși, verișori, cumnați, colegi de penel… Nu am mai văzut pe cineva care să aibă un atât de mare cult al familiei, care să vorbească cu atâta încântare despre zeci de oameni doar pentru că i-au fost, într-un fel sau altul, rude. Îi știe pe toți pe nume (le-a și notat pe fiecare fotografie, asigurându-se împotriva farselor memoriei), cine și cu cine în ce relație era, cum și-a trăit viața… și ei învie, zâmbesc și am impresia că își ridică abia perceptibil pălăriile spre unicul om care-i mai ține minte. Călugărițe, învățătoare, militari, preoți, pictori… Pentru nişte oameni ca noi, care abia dacă-şi ştiu numele străbuneilor, într-o ţară cu arborele genealogic tăiat și dat la lemne de foc unde te costă 300 de euro ca să obţii un certificat că te tragi din Ştefan Cel Mare, e de mare mirare. Pe unii, însă, nu-i mai știe nici el.

Mi-am dat seama că trebuie să întreb pe cineva și nu mai am pe cine întreba. Uite, și din toată generația de pictori care au făcut epocă a rămas doar mama. De pe masă ne privește oarecum ironic, dar cu imensă îngăduință, Glebus. În față are o clasică stopkă și o jumătate de felie de pâine neagră pe ea. Fotografiile înșirate pe canapea seamănă cu niște pasiențe.

Uite asta e sora mamei, mama Nanei (Nana Plămădeală, pictoriță în Franța, n.red.), lucra la cinematograful de pe Puşkin colţ cu Ştefan cel Mare, acum e o bancă acolo, şi aveau filme de trofeu, americane, color, fantastic de frumoase. Îl mai ţin minte și acum pe Robin Hood.

127

Pe atunci, în afară de cinematografele mari, oficiale, unde erau filme sovietice, erau altele mici, de exemplu mergeam adesea cu mama la unul de pe strada Mateevici. Până la vreo şase ani nu am văzut filme sovietice. Pe urmă a apărut în viața mea o verişoară de-a doua, care, uimitor, venea din Uniunea Sovietică. De fapt, nu era nimic uimitor. Bunica ei a încercat să se întoarcă la Chișinău încă în ’18. Plecase la Peatigorsk la băi cu fiica sa, ca s-o trateze de oftică (denumirea populară a tuberculozei). Le-a prins revoluţia acolo şi nu au mai putut trece Nistrul înapoi. S-au întors la Peatigorsk şi au stat acolo 22 ani. Și fiica ei a născut acolo la rândul ei o fetiţă care acum ajunsese aici să înveţe. Vorbea numai ruseşte şi mă ducea la filme sovietice. Din care eu nu înţelegeam nimic. Ţin minte că am fost la un film care se numea Preliudia, dar mie îmi părea că-i despre Liuda. Răsfoim în continuare. Tragem pasiențe… ...Noi suntem deprinși cu o istorie patetică, oficioasă, a marilor cifre și fapte, rescrise în funcție de interese politice. Nici nu ne dă prin cap că istoria e creată din oameni, din acele mici semne, mici obiceiuri care ne par neînsemnate…

Am numit cartea despre istoria Chișinăului Colina antenelor de bruiaj, pentru că bruiajul exista și atunci, există și acum. Viaţa în sine e foarte amestecată şi complicată, dar de ce trebuie să trăim cu amăgeli? Doar pentru că i-ar conveni cuiva sau altcuiva? Minciunile trec de pe un document pe altul, de pe un fals inițial se face sâlkă. Apoi alt savant face sâlkă şi așa falsul devine istorie.

Ca orice copil crescut în libertate și dotat cu o curiozitate senină în raport cu tot ce îl înconjoară, și-a permis să-și păstreze un soi de prospețime a ochiului, un soi de libertate discretă, dar pură, care îi permite să vadă lucrurile și fenomenelele ca și cum ar exista special pentru el. Nu e legat de nicio obligație, de nicio structură, de niciun clișeu care i-ar impune ceva. Așa că își permite luxul de a avea o părere. Uneori mai multe. Despre alipirea Basarabiei la ruși din cauza unui ambasador turc de la Paris corupt. Despre Ecaterina a doua care a vrut să renască Dacia și să-l facă pe fiul ei rege. Despre originea turcică a Chișinăului. Despre tot. Seriozitatea cu care își spune punctul de vedere nu e o seriozitate din astea, cu burtă. Serioșii de genul acesta nu l-au acceptat niciodată în cercul lor. Pentru ei Lică rămâne mereu un soi de copil cu barbă care își permite să strige fără răutate că regele e gol. Lică nu se supără nici el, pentru că maturitatea este pentru el o îngustare a universului și, dacă a făcut pe lângă Colina... enciclopedia P. Guiț a făcut-o ca să-i prevină pe copii de ceea ce urmează, să-i deprindă un pic cu universul îngust și plicticos al maturității. - Libertatea asta a ta, încăpățânarea de a face doar ceea ce-ți place fără a-i găsi, obligatoriu, o utilitate imediată lucrului pe care îl faci, vine din stilul în care ai fost crescut? Cum e să te naşti într-o familie boemă?

magazine să-și ia haine. Atunci când le-a venit la şcoala de pictură un profesor nou din Odessa în galoşi legați cu frânghiuţă, lor li se părea exotic. Prea deosebiți erau de profesorii cu pălării și costume de pânză pe care-i avuseseră până atunci. Părinții tot vroiau să se adapteze noilor realități, spuneau că realismul socialist se bazează pe Rembrandt, dar de fapt, realismul socialist promovat de cei care veniseră să ridice nivelul picturii autohtone era pur și simplu o mizerie. Ca și cum ar fi apărut niște coprofagi și ar fi zis că ceea ce fac ei e ceva foarte frumos și unica formă de frumusețe adevărată. În manifestele lor se declarau cei mai progresiști dar, în realitate, nu erau nici măcar în evul mediu, ci înainte de antichitate! Cum altfel, dacă și-au făcut liderul mumie și îl țin în piramidă? Dar părinții mei, în virtutea inocenței lor de artiști, se jucau, totul li se părea boem. Primeau societatea aşa cum este. Se adunau la noi foarte multă lume, scriitori, compozitori, pictori, făceau propiskă în casă la foarte mulţi.

Eu mi-am dat seama mai târziu, din povestiri, că părinții mei erau aproape ca hippy, power-flower, numai că mai precoce, în anii ’30. Și, când au venit ruşii, li s-a părut că aceștia tot sunt un fel de hippy, pentru că erau îmbrăcați mai mult decât foarte simplu, militarii erau fără epoleţi, nu se știa care-i ofiţer și care-i soldat, și lor li se părea că era din cauza spiritului democratic, dar, de fapt, era din cauza sărăciei și mizeriei. Căci, numai au ajuns, și au năvălit cu toții în

Era un fel de casă deschisă, să zicem aşa?

Da. Toţi au avut propiskă: şi Grigore Vieru, şi Igor Vieru… Pentru că veneau de la țară și nu se puteau angaja nicăieri dacă nu aveau viză de reședință. Unii veneau, apoi se aranjau undeva, își găseau ceva de trăit și plecau. Și veneau alții. Glebus a făcut o dată o listă și ieșeau cam o sută de oameni care au locuit sau au avut viză de reședință în casa noastră.

punkt - nr. 52 / martie 2013

128

la o cafea cu...

Măștile copilăriei Măştile lui Glebus au pornit de la Revelion. Se aduna multă lume, se făcea bradul, era o veselie, ne mascam. Și, la un moment dat, cuiva i-a venit în cap să facem măști pe cineva anume. Prima victimă a fost pictorița Baranovici. Tata era un maestru al înscenărilor și al păcălelilor. Ţin minte, când apăruseră telefonul, apoi magnetofonul, noi sunam, păcăleam pe cineva, iar el înregistra toată convorbirea ca pe urmă să râdem cu toții. Imita diferite voci, se dădea drept altcineva, născocea istorii... Iată el știa să se distreze! Nu pot să-mi închipui că erau cu tine severi și dictatoriali. Dar au îndrăznit vreodată să-ți aplice pedepse corporale?

Eu eram de ăsta, mai ermetic, mă lăsau în pace. De fapt, stăteam mai mult în pod. Era plin de cărţi. Stătuse un timp la noi în gazdă un lector la Obscestvo Znanie, şi avea o grămadă de cărţulii mici despre ştiinţă, „Cum a apărut universul”, „Ce-i câmpul magnetic” etc.. Când a plecat, toate cărţile astea minunate (și pentru părinții mei inutile) au rămas în pod și când ăștia, boemii, începeau să mă încurce, mă urcam acolo şi citeam. Îmi plăcea foarte mult ştiinţa dar, evident, în familie nimeni nu era interesat de așa ceva. Încercam să fac și experimente. Citisem într-o cărţulie că, dacă iei o sârmă şi o înfăşori în jurul unui cui şi unești capetele la o baterie electrică, acesta se magnetizează. M-am tot chinuit, dar nici zare de magnetizare. Asta a fost prima mea decepție științifică. Mi se păru mie că cel mai aproape de inginerie era tatăl Nanei, care era sportiv. Dar nici el n-a știut cum să mă ajute. Au trecut mulţi ani până mi-am dat seama că sârma trebuie să fie izolată, altfel trece curentul prin cui. De ce nu te-ai făcut inginer?

M-am făcut arhitect. Dar îmi plăcea grozav tehnica și, când a apărut calculatorul, eram deja pregătit moral pentru el, am crescut împreună. Progresul a mers împreună cu generația noastră. De la zero. Atunci când ne-am născut, era dezastru total tocmai se terminase războiul, totul era în ruine, era foamete, cartele etc.

129

punkt - nr. 52 / martie 2013

130

la o cafea cu... Dar când eşti mic, conştientizezi sărăcia? Poți să te joci și în țărână, și cu o cutie de carton, și cu mosorele, nu contează până la o anumită vârstă...

Nu, chiar nu contează. Dar, pe parcurs, vezi progresul, vezi cum se schimbă lucrurile... Pune la loc, spurcăciune. (cățelușa o șterse cu tot cu papuc)…ştii că erau tare mulţi schilozi după război, şi se spune că, la un moment dat, i-au concentrat în nişte lagăre unde au și murit. I-au izolat. Eu ţin minte când era plin orașul, tramvaiele cu cantujînîie de astea. Cerşeau, se îmbătau, cântau la acordeon. Ei erau privilegiaţi un timp, se băteau cu pumnul în piept: mî contujennie! Îți închipui cât sufereau - erau tineri, nici douăzeci de ani și deja schilozi. Ţin minte cum mergeam odată pe strada noastră cu tata, şi unul m-a apucat de mână şi nu vroia să-mi dea drumul. Striga: vedi! şi eu nu înțelegeam că e orb. Am tras o frică atunci! Pentru că el mă trăgea într-o parte şi tata - în alta. Deși îmi dau seama că țin minte nu atât frica mea, cât frica lui tata, atunci când acela m-a apucat de mână. Dar pe urmă cred că a fost un ordin şi s-a terminat cu ei. Erau încă ruine peste tot, dar era loc și de bucurii neașteptate. Odată ieşim cu mama la poartă şi, deodată vedem o birjă cu sanie, care stătea pe marginea drumului, ca taxiurile. Mama a privit o clipă, apoi a spus hotărâtă: hai să mergem, căci altă ocazie n-o să mai fie! Și ne-am plimbat cu birja până la gară şi înapoi, căci nu aveam unde ne duce în altă parte. În general, părinții tăi erau deschişi să vă facă bucurii?

Eu cred că se distrau și ei singuri. Dacă te gândeşti că ei, pe-atunci,

prin anii ’50, aveau abia vreo 30 de ani… Artiștii îşi păstrează inocenţa mai mult timp. Pe atunci s-a început a vinde un fel de set pentru teatru de păpuși, pe care trebuia să le decupezi din hârtie. Mie tare îmi plăcea lucrul manual şi le-am făcut. E tot un fel de inginerie și asta. Pe urmă păpușile s-au terminat şi m-am apucat să fac singur altele. Puneam o bară la ușa asta, agățam un cearşaf şi făceam spectacol. Cine erau spectatorii?

Didi, Nana,vecinii… Veneau mulţi copii. Atunci tata, uitându-se la jocul nostru, a făcut și el o păpuşă, apoi a făcut și o mască. Așa că pot considera că am participat și eu, oarecum indirect, la apariția teatrului de măști marca Sainciuc. În general, inițial măştile se făceau ca personaje - la americani de Halloween, la noi - tot felul de irozi, malancă, capră, urs, de sărbătorile de iarnă… tradiții precreștine. Tatăl meu, însă, a mers mai departe: le-a făcut ca să fie portrete. A fost cineva care s-a suparat pe mască?

Toţi. Toți spuneau că ceilalți seamănă, numai el nu. Pe urmă a început să le mai netezească, să le mai idealizeze, pentru că trebuia să mai și vândă, dar atunci, de amorul artei, le făcea urâte de tot. Iată am găsit această mască a lui Busuioc în sarai, și, vezi ghinion, cum am atârnat-o aici în cui, a și murit. Așa că mă gândesc să nu mai risc cu alte măști. Cât e de important să ai în copilărie genul ăsta de oameni în jur ca să te formezi?

Bine, atunci nu-ți prea dai seama… Veneau, precum îți ziceam, Loteanu, Vieru, Zagorschi, Tulnic…

Îi scoteai măcar din când în când din țâțâni?

(Râde) Mama îi zicea uneori lui tata să mă bată, atunci când îi ajungea răbdarea la limită, iar el se uita la mine și nu prea înțelegea cum ar face-o și ce ar însemna asta… Aveam obiceiul să pun o sută de întrebări pe minut, și ei nu se puteau concentra să picteze și erau chiar bucuroși când ieșeam în curte. Dacă era liniște, se nelinișteau, dacă făceam zgomot - erau siguri că sunt prin preajmă și sunt viu. Așa că băteam cu ciocanul toată ziua. Într-o seară, le-am prezentat mândru opera. Ei aveau o canistră pentru gaz și le-am demonstrat că aparatul acela avea inițial găurică doar sus, iar eu, meșter-faur, i-am făcut şi jos, la fund, să se aerisească. Și era unica lor canistră! Pe atunci gazul se vindea la butoi, cu căruța şi, când căruțașul suna din clopot, toţi ştiau că în ziua aceea vine gazul. Pe atunci umblau mulți - cu sticlă, cu var, cu roata de ascuţit cuţitele, cu pedală de picior… Ieșeau gospodinele în drum și ascuțeau cuțitele… Era încă foarte puţin transport şi noi ieşeam să ne uităm la fiecare camion. Când se auzea o căruţă troncănind pe pavaj, gospodinele ieşeau fuga şi strângeau balega pentru a o amesteca cu lut. Casa era făcută ca lumea, dar bunica oricum mergea și ea să strângă balegă de cal și ungea pereții. Uneori mă gândesc că poate special vroiau să o facă mai urâtă… Înainte de război te luau și te deportau dacă nu trăiai în mizerie. Toți, inclusiv bunicul meu, care alteori umbla în pălărie și costum, atunci umblau cu pufoaică, nebierbieriţi c-apoi, de altfel, îţi spuneau „intelighent”, „faşîstschii”. Părinții mă purtau în șorturi la școală și strigau colegii în urma mea: „V Rumânii tak hodeat!”.

131 Rigla logaritmică Mie îmi plăcea întotdeauna matematica, numerele, calculele, aveam o plăcere inexplicabilă, deși nimeni nu era din domeniul real în jurul meu, nu aveam cui să cer sfatul și ajutorul. Când au apărut riglele logaritmice - mi-am luat, când au apărut socotelniţele - numaidecât mi-am luat…Apoi s-a început perestroica şi s-a produs un fel de calculator-constructor, chiar la Chișinău, îl uneai la televizor şi la casetofon, Vector se numea. Avea 2 limbaje, Basic şi Asambler. Le știam deja pentru că mă interesa, dar nu-mi închipuiam că o să ajung să fac și grafică la socotelniţa asta. Pe urmă, prin 93, un prieten mi-a adus din Franţa primul PC. Din primele aruncate. Primul lucru pe care l-am făcut – am programat imprimanta prin calculator şi am tipărit ceva logoul pentru agenţia Flux. E cam ceea ce este și acum… Pe urmă, când au apărut toate programele, am făcut doar grafică...

bere la care noi, din lipsă de exemple și precedente, nici măcar nu îndrăzneam să visăm. Urc, pe scara abruptă, la mezanin. Reviste vechi, schițe în creion, lucrări împachetate… Găsesc la peretele rece și umed vreo 30 de cartoane. Fețe verzi, ochi violeți, tușe îndrăznețe, exacte, sigure. Le înșirăm pe podea. Lică e surprins și el. Pe unii îi recunoaștem, pe alții - deja nu. Întreb prețurile. Lică îmi spune niște cifre care depășesc cu mult orice lucrare care s-ar fi vândut vreodată în Moldova. Mor de ciudă, colecționarul din mine se trântește cu fundul de pământ și dă din picioare, dar el zice cu seninătatea lui de copil care vede în bani doar niște hârtiuțe colorate: păi, ce să-ți fac, asta e… Îl urăsc vreo două luni. Apoi îmi trece, n-am încontro. Urcăm la etaj pe scările de beton ale celebrei clădiri de la Dimo. Intrăm cu sacii de măști în sanctuarul lui Glebus. Sunt sute. Verzi, roșii, zburliți, exuberanți, plini de sine sau umili. Vaci. Țineți minte cum Glebus ruga orice copil să-i deseneze o vacă? Pe peretele de vizavi - portretele lui Lică, de pe vremurile lui hiperrealiste. De ce nu mai pictezi? Dar trebuie? Zice el cu imperceptibila-i ironie de totdeauna. Ce lux și ce risipă e să ai talente și să le lași baltă. Să te poziționezi de-asupra proprilului dar și să te mândrești cu faptul că nu ai

devenit robul lui. E o poziție pe care, mental, pot să o înțeleg, dar asta nu mă salvează de la o tristețe. Acesta este Lică. A vrut - a făcut prima carte cu grafie latină - atunci, în 89, când tipografiile bombăneau că n-au litere românești și el a scris-o de mână și a fotografiat-o. Atunci când a făcut Albinuța (țineți minte cum, de dragul cărții, părinții cumpărau câte două exemplare copiilor - dacă una se rupe de atâta uz, rămâne alta…), dormeau cu Spiridon Vangheli în atelier - lucrând non-stop, cartea fiind publicată în fascicole în Moldova Suverană. N-a vrut - n-a făcut nici chiar dacă erau bani simțitori în joc. La ce bun? Da trebuie? Acesta e refrenul lui când, după interviu, îl duc după vopsea de podele în centru. Cred că dacă aș fi luat și pus în altă realitate, de dorit anglofonă, m-aș adapta imediat. Da trebuie? Chiar.

Încărcăm doi saci de măști, câteva lucrări pe șasiuri și mergem la atelier. Intrăm întâi la Valentina Rusu-Ciobanu. Aveam o obsesie care apărea periodic la suprafață sub formă de mâncărimi de colecționar. Vroiam o lucrare de-a pictoriței. Dacă aș avea noroc - una din vremurile hiperrealismului. Lida Istrati cu capul tăiat al lui Sandri Șcurea. Arlechinul ce se dă peste cap pe o frânghie adevărată, micul dejun, vizita la doctor… lucrări pe care le căutam, mă uitam adesea la ele de parcă mi-aș fi vizitat niște oameni dragi… Nu țin minte în ce manual erau, nu țin minte din ce clasă, dar lucrarea de la sfârșitul acestuia, cu tinerii ăia minunați pe scări, cu pantalonii lor cloș, maletele, cămășile înflorate ajustate pe talie, ochelarii aviator și pletele lungi întruchipau un soi de simbol al vieții frumoase și li-

punkt - nr. 52 / martie 2013

furiosnails

Concept de Ana popenco / foto de Pavel Brighidin

s e v e r i n

4 / A4

L i l i a n

Ia nu vă mai plângeţi că nu avem zboruri ieftine! Avem zboruri ieftine! Dorinţă să fie. Eu chiar am zburat odată cu nea Vasile Ghiaur cu deltaplanul cu motor. Gratis. Imediat după asta, poliţistul mi-a iertat încălcarea şi a venit AIE. Ah yeah! Avem zboruri ieftine.

3 2 Ce te faci fără muzică? Cântăm pe stradă, pe tricou, cântam din mâini, cântăm din picioare și din tot ce ne mai rămâne. Nu uitam să cântăm și din suflet, Doamnelor și Domnilor.

3 Dragă Elizaveta Lilianovna, Aflați că sunt bine. Nu vreau să vă fur din timpul dedicat treburilor importante la onorabila vârstă de 5,5 de ani. Vreau doar să vă anunț că tricourile au prins bine. Mereu cu gÂndul la Dvs.. Lilian

Multă lume încurcă Stop TB cu Stop TV, eu sunt cu stop “TB” de la: baltag, bacterie, băltoacĂ, beție, boalĂ, boschetar, budget ...sau de la - bun, brav, breaz, bucuros! Așa cum sunt camarazii de la “a fi”. Salutări băieți!

138

a n n a i l A A a g a In Irin Cele patru fet(ţ)e ale Chişinăului coafură şi make up: Salon Afrodita (mun. Chişinău, str. 31 August, 79\1, tel. +373 22 27 41 43) Negreţchi Olga, Casianenco Victoria, Ionova Nina, Diacova-Marco Anna, Cornei Aliona

corsaj: www.lenjerieintima.md încălţăminte: www.berkka.md vestimentaţie: Elena Grosu, Colecţia “Remember Me Etno“

139

Ne-am gândit iniţial să realizăm unirea cea mare sub acoperământul unui proiect fotografic unic, din care să reiasă (clară, limpede şi curgătoare) ideea că, deşi de/scriu istorii diferite şi din diverse unghiuri de vedere, toate cele patru prezentatoare - Anna Smolnițchi, Irina Dologan, Alia Gordienko și Inga Cebotari fac corp comun și suflet pereche atunci când e vorba de proiectul „Istorii urbane” . Momentul istoric, însă, nu a vrut să ne dea un semn de bunăvoință în acest complot artistic, iar premisele reîntregirii celor patru fete s-au spulberat din cauza graficului de filmare. Așa că, ne-am adaptat condiţiilor vitrege ale sorţii şi le-am vânat cu răbdare prin oraş, atunci când, la rându-le, ieşeau la vânătoarea de eroi. Ceea ce a ieșit nu e altceva decât o istorie a istoriei, povestită, simțită și trăită de 4 fete care, fiecare în felul și chipul său, aduc într-un cadru exclusiv urban un ”nu știu ce și-un nu știu cum” cu precădere uman. imagini de Anshulesik,

Nicolae Miniuc

punkt - nr. 52 / martie 2013

140

ALIA GORDIENKO De ce ”Istorii urbane” şi nu ”Istorii rurale” sau ”Istorii fantastice”, de exemplu?

Explicaţia există şi este una extrem de simplă. Noi suntem legaţi, atâta timp cât ne considerăm locuitori ai acestui oraş, datorită căruia istoriile urbane devin de multe ori fantastice, iar poveştile unor „tălpi verzi”, care şi-au început viaţa cu ani în urmă în capitala ţării, pot oferi acest fusion ruralo-urban. Deşi ar fi o idee minunată să ieşim în afara cercului. Voi transmite producătorului nostru doleanţa. Dar, avem cuvântul vostru? Nu o să pretindeţi drepturi de autor? Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoare? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Vânătăi greu de ascuns, lacrimi amare, răfuieli nocturne în spatele sediului redacţiei, telefoane anonime cu avertismente... Oare e posibil să eviţi aceste situaţii, mai ales în compania a patru fete drăguţe? Glumesc! În realitate, suntem chiar foarte compatibile. Să nu fim de deochi. Mor de curiozitate ce vor răspunde colegele mele la această întrebare, dar vreau să cred că suntem pe aceeaşi lungime şi lăţime de

undă. Nu sunt vorbe mari, puteţi să mă testaţi şi cu detectorul de minciuni. Intrigile nu au loc între noi. Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi dependente unele de altele?

Am învăţat să avem grijă una de alta, să fim dacă nu surori, atunci colege bune și foarte bune. Sărim cu găleata de idei dacă arde casa uneia dintre noi şi e nevoie de-un sfat, de-un număr de telefon sau de-o temă pentru reportaj. Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Îi găsim şi ne găsesc în circumstanțe diferite şi, uneori, neaşteptate. Despre unii aflu din generoasa şi nebănuita lume a internetului, după care îi caut pe site-urile de socializare și, normal, le scriu un mesaj de mare admirație, prin care îmi exprim tot atât de grandioasa dorință de a-i filma. Se întâmplă să-mi întâlnesc eroii și în plină stradă, atunci când mă aștept mai puțin. De multe ori, prietenii îmi recomandă pe cineva. Slavă Domnului, gura târgului n-o poți opri cu una, cu două!

Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Ceea ce ne intrigă pe noi, suntem sigure că o să le pară interesant şi telespectatorilor. Bunăoară, cum poţi să treci nepăsător și cu chipul de gheață pe lângă omul care locuieşte în aceeaşi casă cu douăzeci de pisici sau fără să-l remarci pe superbărbatul care a participat la cursa Murmansk – Vladivostok şi a parcurs 16 000 de kilometri pe drumuri imposibile? Cum să nu povesteşti despre domnişoara finuţă care urcă la volanul maşinii sale şi face slalom printre gropi ca un superprofesionist? Sau cum să taci despre omul care a cucerit mii de peşteri și nu a ezitat să guste coniacul moldovenesc la 300 de metri sub pământ sau să nu depeni povestea geniului gigacaloriei, omul care-și încălzește enormul castel doar cu energia… pământului? Lista poate continua și va continua, cu siguranță!

141

punkt - nr. 52 / martie 2013

142

144

ANNA SMOLNIŢCHI De ce ”Istorii urbane” şi nu ”Istorii rurale” sau ”Istorii fantastice”, de exemplu?

Ideea mi-a venit probabil din dragostea pentru oraş. În Chişinău am crescut, am iubit, m-am plimbat de mânuţă sub clar de lună, am sărit garduri, am ascultat muzică în stradă, am gustat din cele mai bune deserturi, acompaniate de cafele amare, am râs cu oameni pe care-i vedeam pentru prima oară. Fiecare loc şi om ascund o poveste fascinantă, iar noi nu facem altceva decât să o povestim în maniera noastră. Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoare? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Aici ar trebui nişte piper, dar o să vă dezamăgesc. Suntem fete mari şi tare-tare pozitive. De păr nu ne tragem. Mai mult chiar, avem grijă una de alta. Se ştie, un jurnalist mănâncă întotdeauna pe apucate. Nu avem ore speciale pentru prânz. Eu personal îmbuc ceva în maşină, în drum spre filmări sau atunci când scriu (sper să nu citească asta directorul departamentului tehnic, deoarece ne ceartă pentru „ospăţul” în faţa calculatorului). De multe ori, împărţim frăţeşte (sau ca nişte

surori) mâncarea, iar faptul că suntem în viaţă demonstrează că nicio fărâmă nu conţine otravă. Glumesc, desigur. Se întâmplă, însă, să ne dorim să realizăm reportaje pe aceeaşi temă. Apare un fel de ”hâr-mâr”, dar nu durează mult. Cedăm uşor şi, n-o să vă vină să credeţi, ne mai dăruim una alteia idei de subiecte. Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi dependente unele de altele?

Devenim dependente numai la capitolul ore de filmare. Două dintre noi trebuie să îşi organizeze astfel timpul încât să filmeze în prima parte a zilei, altele două - în cea de-a doua jumătate. Ei bine se mai întâmplă că unii protagonişti ne cer să îi filmăm când le convine lor şi atunci dăm peste cap programul celorlalte colege. Dar ieşim cu capul sus şi din asta. Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Totul funcţionează după sacramentalul principiu din domeniul penal -„Bil bi chelovek, statyu vsegda naidiom”, în traducere -„Om să fie, că articol în codul penal găsim”. Sunt

convinsă că fiecare dintre noi poate deveni protagonistul unei poveşti. Chiar şi cel care stă tolănit în pat şi nu face nimic ar putea deveni eroul unei istorioare. Sincer! Dar, desigur, mă dau în vânt după oamenii care au pasiuni, care sunt gata să renunţe la acelaşi televizor din casă ca să adauge la colecţia lor de maşini de cusut încă o relicvă. Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Ador tinerii care practică sporturi absolut fantastice, cum sunt parkour-ul, capoeira sau street workoutul. Mă uit la ei, îi ascult vorbind cu pasiune, înflăcărare despre sportul pe care îl practică şi am senzaţia că îmi toarnă cineva miere pe inimă. Au obiective măreţe, se antrenează la temperaturi cu minus şi caniculare. Sunt un exemplu de perseverenţă, calitate, care devine virtute în ziua de azi. Îmi mai plac artiştii de stradă, care sunt în stare să facă ocolul lumii doar cu o tobă sau o chitară în spate. Adie a libertate de la ei.

145

încălţăminte: www.berkka.md vestimentaţie: Elena Grosu, Colecţia “Remember Me Etno“ punkt - nr. 52 / martie 2013

146

147

punkt - nr. 52 / martie 2013

148

INGA CEBOTARI De ce ”Istorii urbane” şi nu ”Istorii rurale” sau ”Istorii fantastice”, de exemplu?

Sincer vorbind, numele proiectului a ajuns la urechile mele doar după ce a fost inventat. Eu am spus - DA. Pentru că e scurt, clar și cuprinzător. Esenţa unei istorii nu constă doar în relatarea acesteia. Pentru mine contează să „mişte” telespectatorul, să îl capteze cu un pas înainte, adică să vrea să se uite la noi şi mâine. E ca un serial, în care, chiar dacă episodul de astăzi pare mai puțin impresionant, totuşi arzi de nerăbdare să vezi ce urmează. La „Istorii Urbane” aşa se întâmplă, pentru că oamenii sunt înfometați de istorii pozitive, care se întâmplă în orașul lor. Ne bucurăm atunci când istorile noastre urbane sunt și fantastice.

întâmplă ca una din colegele mele să-mi spună: Inga, am un subiect pentru tine, ţi se potriveşte! Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi dependente unele de altele?

Dependente una de alta ne face timpul. “Istorii Urbane” este un proiect care aduce telespectatorului ceea ce alţii creează timp de câteva zile ori chiar săptămâni. Noi suntem doar 4 şi la dispozitie avem o zi obişnuită de muncă. Vorbesc în termene reale. Cred că proiectul va avea un succes în creştere, atâta timp cât vom percepe dependenţa dintre noi drept utilă, mai en gross vorbind, atâta timp cât vom face echipă.

Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoare? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Muncim mult, este adevărat. Şi nu ar fi o noutate, dacă aş recunoaşte că fiecare din noi luptă pentru eroi. Şi aşa cum aceștia nu “cad din pod”, toate patru vrem să-i prindem. Dar, destinul acestui proiect ne-a salvat prin norocul de a reuni 4 fete cu pasiuni, caractere şi energii diferite. Eu prefer istoriile cu nuanţă nostalgică, poate de aceea, de multe ori, mai și plâng după filmări. Se

Pe mine întotdeauna m-au surprins și intrigat, în egală măsură, oamenii din culise. O bună parte din istoriile mele i-au vizat direct pe unii din ei - liftieră, cizmăriţă, şoferiţă de troleibuz, fierar, muzeolog, oameni care pornesc zilnic sirenele sau ceasurile din capitală. Cum aș putea să îi las în umbră, de vreme ce ei se gândesc în fiecare zi la mine și la comoditatea mea?

Dificil de spus şi nu exagerez. Ar fi o discriminare faţă de eroii mei și istoriile lor de viață. Totuşi, mi-am revenit cu mare greutate după ce am cunoscut-o pe Anca, o fetiţă care, la 17 ani, se bucură de viaţa aşa cum nimeni altul nu o poate face, deşi suferă de o deficienţă locomorie. Înainte să începem discuţia, mi-a spus: să nu te aştepţi că voi plânge, eu sunt un om absolut fericit! Dacă e să iau lacrimile și zâmbetul drept unități de măsură, atunci trebuie să recunosc că Stanislav Poznacomkin m-a impresionat enorm, căci am plâns și am râs pe săturate în compania sa. Mi-a povestit lucruri extraordinare despre exponatele păstrate în Muzeul de Sţiinţe ale Naturii. O altă protagonistă, care m-a dat ”peste cap”, a fost Valentina Bucur, o cizmăriţă frumoasă la chip şi la suflet, care repară încălţămintea chişinăuienilor de 19 ani. Are și o istorie deosebită - soțul i-a pus ciocanul în mână, după care a şi părăsit-o. Dar clienții-bărbați o asaltează, deci nu duce lipsă de atenție!

149

corsaj: www.lenjerieintima.md încălţăminte: www.berkka.md vestimentaţie: Eugenia Baltag locaţie: Caramel

punkt - nr. 52 / martie 2013

150

151

punkt - nr. 52 / martie 2013

152

153

IRINA DOLOGAN De ce ”Istorii urbane” şi nu ”Istorii rurale” sau ”Istorii fantastice”, de exemplu?

„Istoriile urbane” sunt încă ”în faşă”, dar au reuşit deja să capteze atenţia publicului, dar şi să atragă un soi special de căldură părintească din partea telespectatorilor. Există şi o explicaţie pentru acest fenomen – noi încercăm să transmitem o doză de energie, necesară ca şi aerul în această lume confuză şi dură. Relatăm istorii despre oraş, despre oamenii care-l fac atât de frumos și de încăpător, despre lucruri care ne înconjoară şi de care, de multe ori din grabă, uităm să ne aducem aminte. Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoare? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Concurenţa naşte calitate şi e un stimulent serios spre perfecţiune. Suntem patru şi total diferite. Poate o să sune niţel patetic, dar ţinem cont de un detaliu important – facem unul şi acelaşi lucru, avem unul şi acelaşi scop. Pot să vă asigur că, cel puţin, ne străduim să fim un mecanism unic, în care fiecare roticică îşi urmează cu stricteţe rostul, aşa încât să nu ticăie strident atunci când nu e cazul şi să nu sune atunci când nu ar trebui s-o facă. Nu a fost uşor să ne sincronizăm, dar am reuşit în cele din urmă. Principala problemă, care ne mai dă bătăi de cap şi acum, este suprapunerea subiectelor, dar găsim compromis şi la acest capitol. Pe mine m-a ajutat să ating mijlocul de aur în relaţia cu colegele de echipă un aforism, care aparţine trup şi suflet instructorului de fitness Gregory Anderson: „Important este să înţelegem că nu suntem înconjuraţi de duşmani, iar viaţa nu e un ring de box. Cu cât suntem mai siguri pe noi înşine, cu atât mai puţin trebuie să demonstrăm ceva cuiva”

Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi dependente unele de altele?

Sigur că există diferite situaţii extraordinare în mica noastră parohie, dar prefer ca acestea să rămână după cadru. Sunt momente tehnice, pe care le rezolvăm din mers, fără mari jertfe dintr-o parte sau alta. Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Eroul nostru poate fi un om simplu, pentru că noi nu relatăm doar istoriile oamenilor cunoscuţi, ale vedetelor. Protagonist poate deveni un trecător, dar care este legat sufleteşte de acest oraş şi care poate povesti lucruri neordinare şi extraordinare despre locurile în care preferă să se plimbe. Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Eroii noștri, cum spuneam, sunt diferiți. Tocmai de aceea, și reportajele noastre au miez și crez divers. Mă bucur că pot trăi emoții noi de fiecare dată când filmez. Încerc să le transpun cât mai fidel pe hârtie, după care să le transmit, așa cum le-am simțit și le-am înțeles, telespectatorilor. Fiecare întâlnire, în total cinci pe săptămână, este inedită. Fie că e tristă sau veselă, misterioasă sau haioasă, atunci când spui ”La revedere”, al şaselea simț îți şopteşte că ai dat lovitura, că s-a întâmplat ceea ce așteptai – o nouă istorie urbană, interesantă și intrigantă. Nu pot să aleg pe cei mai buni dintre buni, așa cum n-aș putea să-mi tai o mână: fiecare dintre cele peste o sută de istorii sunt veritabile filme de scurt metraj, care au tată și mamă, regizor, scenarist și actor.

punkt - nr. 52 / martie 2013

Niște cărți cu Gheorghe Erizanu

C a r t e a

d i n

r a f t

CREDINȚE ȘI SUPERSTIȚII ROMÂNEȘTI

după Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu. Ediție de Irina Nicolau și Carmen Mihalache

(Editura Humanitas, 2012)

Apelativul aromân este până azi confidențial în țările unde locuiesc aromânii. „Popor de prisos”, conform criteriilor în vigoare din Balcani. Ei sunt pretutindeni și nicăieri. De obicei, compact sunt la frontierele statelor. Altfel ar fi imperiul balcanic al româ-

Inițial a fost o ședință a Secțiunii Literare a Academiei Române, unde s-a hotărât inițierea unei serii de publicații intitulate Din viața poporului român. S-a întâmplat la 13 martie 1908. Până în 1931 au apărut 40 de volume. Actuala ediție se vrea una populară și preia prescurtat volumele lui Gorovei și Ciaușanu, apărute în seria Din viața poporului român. Editorii, după ce au umplut piața cu filosofii ale vieții din Japonia sau China (vedeți rafturile de cărți cu feng-shui), s-au aplecat și asupra celor românești. „Cel care suferă de guturai să sărute pe altul în spate, care va avea ceva roșu la dânsul, și-i va trece”, zice o credință românească. Dar puteți consulta și

C a r t e a

c u

b u c l u c

AROMÂNII: PRETUTINDENI, NICĂIERI

de Nicolas Trifon. Traducere din franceză de Adrian Ciubotaru

medicul. Nu e bai. Altfel, cele mai multe superstiții și credințe la români le găsim la moarte, naștere, bubă, drac, lup, noroc, deochi, broască, boală, șarpe, păr, vacă, vrajă. La carte sunt patru superstiții: Începe cu „nu mânca cu cartea deschisă, că uiți ce-ai învățat.” Și se încheie cu una care ar merge și la domeniul cusutului: „Nu e bine să coși pe tine (haina cu care ești îmbrăcat), că uiți cartea.” Sau o găsim la minte: „Să nu cârpești pe cineva, că-i cârpești mințile.” „Nu e bine să mergi cu spatele înainte și cu fața îndărăt, că cică Dumnezeu plânge și dracu râde.”

orașului Muscopuli, îi vom regăsi în orașele albaneze și macedonene. E o ramură „urbană, cultivată și negustorească prin excelență”. Metsovo, un târg de peste 2000 de locuitori, din regiunea Epir a Greciei, este considerat locul „unde aromâna

nilor. Care se întinde din Istria până în

a rezistat cel mai bine substituirii sale

Dobrogea, din munții Pindului până în

prin limba greacă”. E adevărat, că astăzi

coasta Traciei.

doar 20 la sută dintre copii din Met-

Primele valahii, termen care desem-

sovo mai vorbesc aromâna, conform

nează în Evul Mediu țările locuite de populații romanizate, apar în Grecia. Sunt trei mari ramuri aromânești: gramoștenii (numele provine de la muntele Grammos, situat la granița

(Editura Cartier, 2012)

154

unui studiu realizat de Stamatis Beis (Beișș) din anii 90 ai secolului trecut. Erau numiți țintsari în Serbia, ciribiri sau cici în Istria, valahi în Grecia, machedoni în România, rrămăni în Al-

dintre Grecia și Albania) s-au răspândit

bania, meglenoromâni în Turcia. După

în Macedonia, Serbia și Bulgaria. Au

1864 statul român a încercat să deschi-

jucat un rol considerabil în afirmarea

dă școli în română pentru românii de

aromânilor și au participat activ la

fărșeroții, originari din masivul Pindu-

la sud de Dunărea. În 1913 Tratatul de

înființarea statului grec la 1830 sau,

lui, numele lor vine de la denumirea

la București le-a tranșat altfel soarta. Și

mai bine zis, la lupta antiotomană.

localității Frasher, s-au răspândit în

de atunci ei au fost numiți greci, sârbi,

Gramoștenii reprezintă grupul majori-

Albania meridională. Sunt păstori și

albanezi sau români. Iar „statele de

tar printre aromâni care s-au stabilit în

ostili amestecului cu celelalte populații;

tutelă se vor mulțumi, în general, să-i

Dobrogea românească;

moscopolenii, provin de la denumirea

ignore”.

155 d e

p e

n o p t i e r ă

OMAGIU CATALONIEI

(Editura Polirom, 2009)

de George Orwell. Traducere din engleză de Radu Lupan

Ferma animalelor și 1984, celebrele romane care l-au făcut cunoscut pe George Orwell, sunt datoare cap-coadă războiului civil din Spania și experienței prin care a trecut Orwell acolo. A plecat voluntar. Era deja autorul unui roman, unde arată existența la limita sărăciei a unui orășel de mineri. Era simpatizant al comuniștilor. Dar a avut nenorocul să plece în Spania prin POUM, partid muncitoresc de stânga. Uniunea Sovietică vindea arme guvernului republican de la Madrid, a trimis instructori mai degrabă politici decât militari și mulți agenți NKVD. Care au reușit să creeze un regim de teroare în rândurile luptătorilor republicani. POUM-ul a fost declarat partid troțkist. Iar toți voluntarii care au venit să apere Republica prin alte filiere decât prin Comintern au devenit agenți și spioni ai lui Franco. Fiind exterminați sau trimiși în închisori. Propaganda a luat locul

În 1517 părintelui Bartolome de

niponă împovărase ceremonialul

las Casas i s-a făcut milă de munca

primirii. Palatul trimise un maestru de

indienilor din minele de aur din Antile

ceremonii. Care îi jignise onoarea dis-

din noile pământuri descoperite și i-a

tinsului senior, când l-a numit bădăran.

propus regelui spaniol Carol al V-lea

Pentru un nod legat fără îndemânare.

să importe negri. Așa a apărut bluesul.

Stăpânul Turnului își scoase sabia și îi

Peste secole. În 1928 apărea o carte de 400 de pagini, format mare Istoria bandelor din New York. Ele se numeau Îngerii din Mlaștină, Băieții Zorilor, Pociții cu Pălărie, Iepurii morți. Ultimul șef de bandă, Monk Eastman, a fost găsit pe una din străzile centrale ale New Yorkului, căptușit cu cinci gloanțe. Era 25 decembrie 1920. Venea timpul Nașului și a Mafiei. Necuviinciosul maestru de ceremonii Koutsuke no Suke va rămâne în istorie ca cel care a pricinuit moartea stăpâ-

scrijeli fața necuviinciosului maestru de ceremonii Koutsuke no Suke. Peste câteva zile tribunalul imperial îl con-

informării în ziare. Eroii adevărați erau trecuți cu vederea. Dacă nu conveneau. Iar oamenii NKVD-ului deveneau în paginile ziarelor eroi, chiar dacă erau la zeci de kilometri de locul luptei. În Spania George Orwell a fost transformat de către propaganda NKVD-istă dintr-un mare scriitor al clasei muncitoare într-un scriitor care a scris că „muncitorii put”. Ziarele și editurile de stânga din Marea Britanie au încetat să-l mai publice. Iar NKVD-ul îl căuta ca să-l aresteze. Unica sa vină a fost că a venit să lupte împotriva lui Franco printr-o altă filieră decât cea acceptată de Stalin. Războiul civil din Spania a fost un război straniu. „În acest război, de câte ori era omenește posibil, nimeni nu nimerea pe nimeni.” Cartea Omagiu Cataloniei a apărut în 1938. În 12 ani s-au vândut 600 de exemplare.

C a r t e a

d i n t r e

b i o g r a f i i

ISTORIA UNIVERSALĂ A INFAMIEI

de Jorje Luis Borges. Traducere din spaniolă de Irina Dogaru și Cristina Hăulică

damnă pe stăpânul Turnului din Ako să-și ia viața. Turnul lui fu confiscat, căpitanii împrăștiați, familia sărăcită. Sunt voci care spun că în acea noapte când Takumi no Kami își lua viața cei 47 de căpitani ai săi puneau la cale răzbunarea necuviinciosului maestru de ceremonii. După un an de umilințe cei 47 de samurai au ajuns la castelul lui

(Editura Polirom, 2012)

C a r t e a

Koutsuke no Suke. Îl găsiră pe stăpânul cu cicatrice. Îl rugară să-și ia viața. Dar

nului Turnului din Ako. În primăvara

fură nevoiți să-l decapiteze.

anului 1702 seniorul din Ako urma să

Curtea Supremă își rostește sentința.

primească o importantă solie imperială.

Celor 47 de căpitani li se oferă privile-

Două mii trei sute de ani de politețe

giul de a-și lua viața.

Toți acești infami au mai fost văzuți în alte cărți și în alte filme. Așa spun cărțile.

punkt - nr. 52 / martie 2013

156

Punkt pub

pe aripile

-v창ntului

157

A trecut Prutul. Prima companie din România şi una dintre primele din Europa de Est care a obţinut certificarea IOSA, devine din ce în ce mai accesibilă moldovenilor. Carpatair operează peste 12.000 de zboruri pe an, aducând pe piaţa serviciilor aeronautice din Republica Moldova mult dorita concurenţă din care se naşte calitatea. Ar trebui să pornim de la anul 1987, când Nicolae Petrov a absolvit „Kacha”, cea mai renumită şcoală de piloţi militari din Uniunea Sovietică. Imediat după absolvire şi-a început cariera în aviaţie ocupând postul de pilot militar instructor. A fost implicat în înfiinţarea structurilor de stat ale aviaţiei civile în Republica Moldova încă de la primele etape. Ulterior a reprezentat la Bucureşti linia aeriană Air Moldova. Astfel a dobândit experienţă atât în domeniul comercial cât şi în cel operaţional. În 1993, Nicolae Petrov a înfiinţat împreună cu câţiva colegi piloţi agentia de turism Moldavian – Air Service, iar apoi, în 1994, compania aeriană Moldavian Airlines, prima companie aeriană privată din Republica Moldova. În 1999, înfiinţează în Romania compania Carpatair. În 2001, Moldavian Airlines şi Carpatair au devenit membre ale grupului Carpatair Airlines, din care fac parte şi companiile Air Service Travel Agency şi MGH Handling.

punkt - nr. 52 / martie 2013

158

Punkt pub europene (operator EU-OPS 1), iar din anul 2005 deţine certificarea standardelor de calitate şi siguranţăIOSA (IATA Operational Safety Audit), cel mai riguros audit din istoria aeronautică, reînnoit de atunci la fiecare 2 ani. Este prima companie din România şi una dintre primele din Europa de Est care a obţinut certificarea IOSA. Punkt: Cum se prezintă Carpatair pe plan internaţional în acest moment?

Punkt: Ce reprezintă şi ce îşi propune Carpatair?

Carpatair: Suntem o companie aeriană tradiţională privată, cu sediul central în Timişoara și capital româno-elveţian. Avem o echipă tânără, pasionată de industria aviatică, bine pregătită, cu înalte calificări în domeniu. Serviciile noastre se adresează tuturor categoriilor de pasageri, atât persoanelor ce călătoresc în interes de afaceri, cât şi celor care merg în vacanţă sau vin să-şi viziteze familiile. Încercăm să le oferim tuturor cea mai bună variantă de călătorie. Pasagerii îşi doresc servicii rapide şi de calitate, optimizarea timpului, punctualitate, servicii personalizate, flexibilitate, respect şi diversitate, iar noi ţinem cont de aceste dorințe. Cu un astfel de potenţial, ţinta noastră este să devenim compania aeriană preferată din Sud-Estul Europei.

Punkt: Care sunt atuurile care ghidează compania înspre scopul propus?

Carpatair: Răspundem personal pentru siguranţa fiecărui client şi angajat. Pe de o parte asigurăm servicii de bună calitate clienţilor noştri, pe de altă parte oferim un loc de muncă sigur, cu oportunităţi de carieră substanţiale, fiecărui angajat în parte. Aplicăm o strategie de extindere echilibrată, bazată pe o dezvoltare sănătoasă a companiei. Ne stabilim scopuri realiste, pe care le urmărim cu perseverenţă. Ţinem pasul cu standardele şi provocările din industria aeronautică. Punkt: Care este frecvenţa anuală/ zilnică a zborurilorCarpatair?

Carpatair: Carpatair operează peste 12.000 de zboruri pe an, adică în medie cam 32 de curse pe zi. Este certificat la cele mai înalte standarde

Carpatair: Compania noastră este membră IATA (International Air Transport Association) din 2003 şi ERA (European Regions Airline Association) din 2005. Preşedintele Carpatair, Nicolae Petrov, este board-member ERA din 2010, datorită activităţii de promovare a intereselor organizaţiilor implicate în transportul aerian intra-european. Totodată, Carpatair este afiliată regulamentelor EASA (European Aviation Safety Agency), agenţie care promovează cele mai înalte standarde comune de securitate şi protecţie a mediului în aviaţia civilă din Europa şi din lume. Punkt: Aţi ales întotdeauna destinaţiile sigure sau v-aţi gândit să creaţi oportunităţi şi pentru zone neacoperite suficient?

Carpatair: De la bun început, Carpatair şi-a stabilit ca scop potenţarea zonelor mai puţin exploatate, dar cu posibilităţi mari de dezvoltare, atât din România, cât şi din vecinătate. Pentru a atinge aceste obiective, în martie 2000, Carpatair şi-a stabilit hub-ul pe Aeroportul Internaţional Traian Vuia din Timişoara. Ţinta noastră era crearea unei reţele dedicate de rute care să lege mai multe puncte regionale din România,

159 Ucraina şi Republica Moldova cu destinaţii în vestul Europei. Conexiunile între zboruri sunt garantate 100% având posibilitatea de oprire în Timişoara. Din luna iunie a anului trecut, Carpatair şi-a extins oferta comercială din Republica Moldova prin lansarea a două curse directe spre Italia: Chişinău-Roma (Fiumicino) şi Chişinău-Veneţia (Marco Polo). A fost un pas important pentru grupul de companii Carpatair/Moldavian Airlines, care şi-a consolidat poziţia de lider de piaţă pe segmentul transportului aerian Moldova – Italia. Toate zborurile directe spre Italia sunt operate în parteneriat cu compania italiană Alitalia ceea ce reprezintă încă o dată o recunoaştere a standardelor şi calităţii serviciilor noastre. Operarea zborurilor directe a adus multiple avantaje pasagerilor noştri din Republica Moldova şi Italia. Amintim, în primul rând, preţurile mult mai joase pentru biletele de avion şi posibilităţile de conexiune, prin Roma, spre numeroase alte destinaţii din lumea întreagă, în baza parteneriatului cu compania italiană Alitalia.

Carpatair: Biletele se pot procura online pe website-ul www.carpatair. com, rapid şi eficient. De asemenea, toate zborurile Carpatair sunt disponibile la vânzare atât în agenţiile proprii din aeroporturile în care operăm, cât şi prin agenţiile acreditate IATA din Moldova, Italia, România, Austria, Germania, Ucraina, Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Ungaria, acoperind o reţea totală de peste 20.000 de agenţii de turism din Europa. În Republica Moldova, biletele Carpatair pot fi achiziţionate atât prin intermediul agenţiei Air Service, cu sediul pe strada Ştefan cel Mare nr. 3, cât şi la biroul Carpatair din Aeroport ori de la orice agenţie de turism care desfăşoară activităţi de ticketing.

informaţiile necesare. În plus, personalul Carpatair Call Center este în măsură să vă ofere asistenţă în mai multe limbi: română, italiană, rusă, engleză, germană. Agenţii noştri vă vor ajuta cu informaţii referitoare la rezervarea online sau cu privire la serviciile Carpatair, precum şi cu asistenţă la cumpărarea biletelor.

Punkt: Cum pot afla mai multe informaţii despre călătoria mea la bordul aeronavelor Carpatair?

Carpatair: Pe website-ul www.carpatair.com veţi găsi toate

Punkt: La ce să mă aştept când zbor cu Carpatair?

Carpatair: Veţi avea parte de confort. Şi, bineînţeles de o servire impecabilă. Zborurile directe din Republica Moldova spre destinaţiile din Italia sunt operate cu aeronave Boeing 737 sau Fokker 100, cu un grad sporit de confort în cabină. În plus, echipajul nostru bine pregătit va fi la dispoziţia dumneavoastră pentru orice solicitare. Punkt: De unde pot să achiziţionez biletele Carpatair?

punkt - nr. 52 / martie 2013

160

Punkt medical

V ALENTINA

TRI F AN :

DE CE SĂ TRIŞEZ? MĂ SIMT PE AL NOUĂLEA VAL!

De data aceasta a fost altfel. Am călcat pe scările care mă duceau spre clinica stomatologică ”Orto-dental” cu un soi de siguranţă nespecifică unui om cu fobie de freză. Exact când am păşit pe covoraş (care şi-a îndeplinit cu sacrificiu rolul de primă barieră în calea microbilor), uşa s-a deschis automat. Asistenta de la recepţie mi-a înmânat o pereche de bahile, pe care le-am încălţat ascultătoare peste cizme. Mai aveam zece minute până la interviu, aşa că am decis să le consum în folosul patriei şi în scop de documentare. Canapele comode, apă, bomboane, pacienţi care, din motive deocamdată neclare, nu-şi pierd prezenţa de spirit în faţa iminentei întâlniri cu ustensilele stomatologulul, copii care, după ce au dat dintele ciorii, nu plâng, dar ies mândri din cabinete cu certificate de curaj... Firul contemplativ s-a rupt exact la ora 10, atunci când, aşa cum fixasem, a venit Valentina Trifan, doamna despre care ştiam doar că e genul clasic „de trei ori femeie”. Şi asta pentru că îmbină&combină şi cariera didactică la Universitatea de Medicină, şi practica în două clinici stomatologice – una de stat şi alta de familie, şi munca ştiinţifică, având cinci brevete de invenţie la activ. -O cafea? Şi lucrurile au căpătat o altă sonoritate, iar liniştea unei dimineţi un pic somnoroase s-a dizolvat în ceaşca cu cafeină pură, care nu a însemnat mai mult decât un început revigorant pentru o discuţie despre cât de aproape/departe pot fi dinţii şi părinţii.

161

text de Viorica

Mija

punkt - nr. 52 / martie 2013

162

Punkt medical

„O dantură frumoasă poate deveni un bilet de acces în societatea bună, mai important decât croiala rochiei...”

Orice om are în sânge un adn comun, şi anume acela de a cataloga pe cineva după prima impresie. De faptul că suntem judecaţi după haină ştim din fragedă copilărie, numai că acum se observă şi un alt fenomen: o dantură frumoasă poate deveni un bilet de acces sigur în societatea bună şi un element uneori mai important decât croiala rochiei. De obicei, părinţii sunt cei care îndreaptă copiii spre medicină. La mine a fost altfel, căci rolul de ”mediator” în carieră l-a avut un unchi al meu, stomatolog la Bălţi. Ca o persoană apropiată putea şi avea dreptul să fie subiectiv, dar anume el a observat meticulozitatea cu care făceam orice lucru pe care mi-l încredinţa, chiar dacă era vorba de trecut sub jetul de apă nişte ustensile. În plus, trebuia să fie orb ca să nu remarce cu cât entuziasm şi atenţie îi urmăream fiecare mişcare, în timp ce el ”vrăjea” deasupra pacienţilor. Dacă mai adăugăm aici şi curiozitatea, aproape patologică (medical vorbind), drumul meu era predestinat. Alegerea Danei, fiicei mele, nu a fost un imbold din partea familiei, de genul: scumpa noastră, suntem ambii stomatologi, ce drăguţ ar fi să ne urmezi exemplul! A fost o decizie de sine stătătoare, pe care şi-a asumat-o sută la sută. Noi doar o urmăream, când era la liceu, cum venea la serviciu, îşi punea un halat pe umeri, îşi dădea un scaun mai aproape de fotoliu şi stătea pironită ore în şir.

„Tot eu mă contrazic: hai, trezeşte-te, dragă, fă-te frumoasă şi la... muncă...”

De ce să trişez? Mă simt pe al nouălea val - şi în familie, şi în profesie. Dar trebuie să recunosc: am avut şi am parte de un parcurs pe care nici să-mi trag sufletul uneori nu apuc. Trebuie să adopt, respectiv, şi un ritm de sprinter. Am început cariera la catedră şi am urcat metodic, treaptă cu treaptă, de la asistent universitar până la doctor în medicină. Dar cine se opreşte la jumătate de drum? Numai nu eu, îmi zic în fiecare dimineaţă când mă bate gândul că mi-aş putea permite să mai lenevesc un pic, să stau mai mult întinsă în pat, cu o carte în mână sau, la urma urmei, cu telecomanda. Tot eu mă contrazic: hai, trezeşte-te, dragă, fă-te frumoasă şi la… muncă. Îmi reușește să mă regrupez într-o secundă, pentru că ortodonţia este un domeniu în care mă simt ca peştele în apă. Mai este şi activitatea didactică, şi munca la Spitalul ”Emilian Coţaga”, dar şi clinica noastră privată, pentru care, vă daţi seama, am pretenţii şi aşteptări până la doamne-doamne. Dacă nu eu, atunci cine? Mă întreb asta de multe ori, încă de la începutul carierei. Aşa am acceptat cu deschidere şi implicare cazuri grave. Este vorba de câteva situaţii medicale, în care erau vizaţi copiii născuţi cu malformaţii congenitale. Am lucrat cu micii pacienţi trei ani, ca să le redau aspectul normal al feţei, să se poate şi ei integra mai bine în societate. În plus, am căpătat o experienţă uluitoare, dar mi-am educat şi răbdarea.

163 Trebuie s-o spun cu mâna pe inimă că multe în viaţă se întâmplă în pofida voinţei noastre. Contează să fii la momentul potrivit în locul potrivit. Norocul meu e că am rămas la catedră. Dar nu am stat cu mâinile în sân, am muncit pentru asta şi aveam una dintre cele mai bune medii din facultate. Şansa a fost mai degrabă munca alături de profesori redutabili, de la care am continuat să învăţ chiar şi atunci când predam. După care au urmat şi invenţiile, care nu au apărut din senin, ci ca o necesitate. Aveam nevoie de cea mai bună abordare în cazuri reale de boală, iar ustensilele de care dispuneam nu-mi conveneau în totală măsură. Eu făceam ce este mai bine pentru pacienţii mei, iar atunci când un dispozitiv de serie nu-mi convine şi nu pot obţine cu el rezultatele scontate, refac sau inventez unul nou.

„Ar fi un gest riscant să te aventurezi în proiecte-fluture...”

Acum, când la fiecare parter există câte un cabinet stomatologic, ar fi un gest riscant să te aventurezi în proiecte-fluture, care trăiesc ca biata vietate doar o singură zi. Imaginea şi reputaţia se clădesc pe încredere. Este motivul pentru care, de 7 ani, avem un singur scop: clienţii să plece de la noi cu zâmbetul pe faţă. Centrul nostru are o particularitate: promovăm o direcţie deosebită a stomatologiei – ortodonţia, un domeniu legat mai mult de frumuseţe, de aranjarea dinţilor, de rezolvarea diferitor dereglări, chiar şi de fonaţie. Moldovenii vor să arate din ce în ce mai bine, ca să se integreze în societate fără probleme. Respectiv, au început să fie mult mai atenţi faţă de aspectul danturii, de poziţia dinţilor şi de culoarea acestora. Principalul e să fie dorinţă, în rest intervenim noi, căci deţinem şi expertiza necesară, dar şi utilaje dintre cele mai performante.

punkt - nr. 52 / martie 2013

164

Punkt medical

„Pentru fiecare pacient în parte elaborăm un fel de business plan, o abordare terapeutică individuală...”

Ortodonţia este una dintre cele mai complicate specialităţi. În primul rând, e vorba de durata tratamentului care ajunge la doi ani, de aceea trebuie să faci o prognozare pentru fiecare etapă în parte. Un fel de business plan, o abordare terapeutică individuală. Succesul se ascunde în detalii, de aceea trebuie să iei în consideraţie şi creşterea, şi vârsta, şi particularităţile individuale ale organismului. Este un proces complicat, meticulos, dar efectul final merită aşteptarea.

„Nu-mi permit să apar în faţa studenţilor mei nepregătită, nearanjată, fără dispoziţie...”

Deseori mi-e foarte complicat să ţin ritmul şi la universitate, şi în clinica familiei, dar nu sunt gata să renunţ. Mă simt legată de universitate, din cauza că îmi place să comunic cu viitorii doctori. Sunt nişte copii foarte buni, deştepţi, interesaţi de tot ce este nou în această profesie. De aceea, nu-mi permit să apar în faţa lor nepregătită, nearanjată, fără dispoziţie... Trebuie să fiu mereu în tonus!

Când era studentă, Dana deseori îmi spunea: mamă, tu vorbeşti atât de mult cu pacienţii! De 20 de ani fac asta şi continui să cred că anume această comunicare stă la baza succesului. Nu numai medicul trebuie să accepte un caz, şi pacientul trebuie să se convingă că eşti sută la sută interesat de situaţia lui. În plus, acesta trebuie să fie informat despre fiecare etapă a tratamentului şi despre rezultatele aşteptate de la o intervenţie sau alta.

Majoritatea celor care lucrează-n echipa noastră sunt foştii mei discipoli. Nu i-am selectat prin concurs, dar, în afară de profesionalismul pe care l-am remarcat în ei, un nu ştiu ce şiun nu ştiu cum ne leagă încă de la universitate. Suntem ataşaţi unii de alţii şi...poate... m-am văzut în ochii lor, aşa cum eram la începutul carierei. Să ştiţi că, dacă există dorinţa de a evolua pe plan profesional, de a fi în pas cu noile provocări, jumătate din succesul la care tindem este asigurat. În clinică s-a format o aură de familie, în care fiecare e interesat în egală măsură ca lucrurile să decurgă în limita normalităţii, iar din acest punct de vedere compatibilitatea este maximă. Sigur, fără suportul familiei n-aş fi ţinut pasul. Ei sunt oamenii care-mi acoperă spatele, cum se spune: şi soţul, şi fiica, şi ginerele. Venise într-o zi o cunoscută la o consultaţie şi eu îi prezint pe apropiaţii mei: asta este fiica mea, ăsta este ginerele meu... Reacţia ei mi-a plăcut: business de familie? De ce nu? Atunci când ai pe cine să te bazezi, iar, dintr-o întâmplare fericită, aceştia mai sunt şi oamenii tăi apropiaţi, oare nu merită să baţi osanale toată ziua şi să mulţumeşti cerurilor pentru aşa fericire? Ieşim în afara cercului, din propria găoace, căci schimbul de experienţă este motorul care ne mişcă înainte. Şi clinica a fost concepută după modelul american - de la design până la principiile de activitate. De exemplu, majoritatea instrumentelor utilizate de noi sunt de unică folosinţă, iar sistemul de igienizare este unul dintre cele mai performante. Este baza de aur, fără de care orice construcţie de genul acesta se poate prăbuşi în scurt timp. În plus, avem un aparat de Reontgen performant, pe care l-am procurat anul acesta și care este un semn clar de succes, pentru că puține clinici se pot lăuda cu așa ceva. Respectiv, pacienții nu mai trebuie să meargă în alte părți ca să efectueze o radiografie.

mun. Chişinău, str. Lev Tolstoi 24/1 tel.: 022

27 68 16 069143430

info@ortodental.md www.ortodental.md orar: Luni-Vineri

0900-1800 Sîmbăta 0900-1400

Fiecare pacient, indiferent de starea lui financiară, are dreptul la schimbarea look-ului, esteticului. Eu sunt pentru soluţiile adaptate situaţiei, de aceea, pe lângă aparatele foarte moderne şi, respectiv, mai costisitoare, pot propune utilizarea unui bracket de generaţie veche, dar cu un potenţial terapeutic la fel de bun. Hippocrates nu a introdus acest aspect în jurământul său, dar eu cred că fiecare medic, nu numai stomatologii, datorează asta pacienţilor lor. Să-i trateze egal, dar diferit!

165

punkt - nr. 52 / martie 2013

166

Punkt medical

Secretele Cleopatrei frumusete , la pachet

Frumuseţea cere jertfe. Este unul dintre rarele adevăruri absolute, pe care nimeni nici nu mai încearcă&îndrăzneşte să-l conteste. Şi, totodată, arma infailibilă care le ajută pe femei să cucerească nu numai jumătatea puternică a lumii, dar şi jumătatea plină a paharului, astfel asigurându-şi pacea pe teren intern şi succesul pe plan extern. Pentru a atinge perfecţiunea oftată şi visată, femeile îşi trăiesc viaţa pe baricade, fiind gata în orice moment să pornească adevărate războaie împotriva duşmanilor frumuseţii. Un angajament greu, pe termen lung, care, dacă nu este însoţit de un plan barbarosa şi o abordare strategică, ca la carte, nu le prea foloseşte la nimic. Din acest punkt de (bel)vedere, arsenalul Clinicii SANCOS este mai mult decât generos, femeile câştigând de partea lor un aliat, care le ajută să ajungă la un armistiţiu pertinent cu propriul corp. În acest număr deconspirăm unul din secretele Cleopatrei care, pe lângă răspovestitele băi cu lapte de măgăriţă, îşi alinta corpul (râvnit de toţi soldaţii din oastea lui Marc Antoniu) cu... împachetări şi alte ritualuri de înfrumuseţare. Nu mai spunem că, atunci când regina Nilului îşi începea procedurile, gărzile de corp blocau uşile, asta ca nicio altă muritoare să nu afle secretul frumuseţii ei veşnice. Astăzi, secretele Cleopatrei au devenit cunoscute, iar ”alintările regale”- accesibile oricărei femei. Totuşi, ca să avem rezultate bune şi... frumoase, acestea ar fi musai să fie efectuate de experţii în domeniu. Marea minune şi schimbare trebuie aşteptată în doar câteva săptămâni, declară tranşant Vasilachi Victoria. Promisiune, pe care au testat-o pe pielea lor sensibilă clientele clinicii, care, după un răsfăţ cu alge marine (supranumite „aurul albastru”), au avut clara senzaţie că prin vene le curge şi sânge albastru. Motiv cât se poate de serios pentru a solicita detalii despre procedurile care par să asigure nu numai evoluţia spre mai bine a esteticului, dar şi revoluţia de clasă.

167

Victoria Vasilachi, șefa Secției reabilitare și agrement ÎMPACHETĂRILE, RITUAL PENTRU FRUMUSEȚE ȘI GRAȚIE Împachetările, pe lângă alte metode de înfrumuseţare, nu sunt simple mofturi în dorinţa de a atinge perfecţiunea, ci mai degrabă atu-ul femeilor deştepte, la care obrazul subţire cu multă muncă se ţine...

Cum ştiţi, nici Cleopatra nu era etalon al frumuseţii, fapt care nu-i descuraja şi nu-i oprea pe cei mai curajoşi şi cunoscuţi bărbaţii ai vremii să lupte pentru inima ei. Este vorba, mai degrabă, despre respectul faţă de propriul corp şi de dorinţa de a-l ajuta să arate impecabil, să fie în tonus. Dacă, la un moment dat, femeia simte nevoia schimbării, trebuie să apeleze la toate mijloacele care, luate împreună, i-ar asigura îndeplinirea acestui scop. Resursele specialiştilor în domeniu sunt inepuizabile. La clinica noastră, de exemplu, orice femeie poate începe aceste transformări cu îndrăzneală, deoarece dispunem de toate paleta de tratamente şi tehnici de remodelare a siluetei. Dacă e să ne referim strict la împachetări, ce avantaje reprezintă acestea, pe ce se bazează eficienţa lor?

În primul rând, împachetãrile reduc considerabil celulita, acel aspect inestetic al pielii denumit şi “coajă de portocală”. Acest efect se obţine prin stimularea controlată a circulaţiei sângelui în zonele-problemă, dar şi prevenirea apariţiei celulitei pe alte porţiuni ale corpului. În al doilea rând, aplicarea corectă a metodei ajutã la eliminarea toxinelor, dar şi a excesului de apã din organism. Nu în ultimul rând, chiar după prima şedinţă, textura şi tonusul pielii se schimbă în pozitiv, femeia simţind ameliorări evidente. Acest aspect le încurajează să continue procedurile pentru a atinge rezultatul cel mai bun. Nu merită de neglijat nici momentele de relaxare, din păcate, fenomene tot mai rarisime...

Evident, femeile merită să fie răsfăţate, măcar din când în când, iar această metodă le oferă şansa să se simtă adevărate regine. Medicul prescrie împachetările de care au nevoie, iar asistenta are grijă ca toate recomandările să fie respectate în cele mai mici detalii. Clienta are o singură grijă – să se odihnească, să-şi recapete forţele, să se lase, dacă vreţi, dusă de valul plăcerii. Dacă e să insistăm asupra efectelor, trebuie să remarcăm că împachetările ajută şi la îndepărtarea celulelor moarte de pe piele, iar aceasta permite o mai bună detoxifiere

a organismului, prin eliminarea impurităţilor acumulate. Efectul poate fi obţinut chiar de la prima şedinţă. În plus, sunt oxigenate celulele, iar pielea primeşte porţia necesară de minerale şi vitamine. În ce măsură putem scăpa şi de kilogramele în plus?

Centimetrii în plus sunt o preocupare constantă a femeilor, de aceea sunt bucuroasă să le spun că îşi pot subţia talia şi coapsele cu doi-cinci centimetrii la o singură procedură. Medicul decide în ce zone cu probleme să aplice tratamentul, astfel încât să se obţină o remodelare anume acolo unde e nevoie. Graţie faptului că ţesuturile devin elastice, pierderea în greutate este simplificată. Desigur, noi oferim sfaturi complexe privind îngrijirea corpului, căci efectele împachetărilor nu sunt veşnice. De aceea, după ce am ajutat clientul să atingă un rezultat, îi sugerăm şi cum să-l menţină. Împachetările se fac cu orice - de la alimente la foiţe de aur, respectiv, preţul acestora variază în funcţie de gustul şi buzunarul clienţilor. Dar care s-au dovedit a fi şi cel mai eficiente?

Clinica SANCOS propune împachetări cu alge marine micronizate, produse perfecte pentru persoanele care-şi doresc un tratament revitalizant. Acestea ajută miraculos la eliminarea excesului de grăsime, dar au şi capacitatea garantată de a atenua celulita nodulară, o formă foarte greu de combătut cu alte manevre terapeutice. Şi atunci când dorim un efect rapid, de exemplu, în cazul tinerelor mămici, care vor să-şi recapete silueta după naştere, algele ne sunt mâna dreaptă.

punkt - nr. 52 / martie 2013

168

Punkt medical ENDORFINE PENTRU DOAMNE FINE Medicii recomandă consumul de ciocolată pentru senzaţia de fericire pe care ne-o asigură, iar, mai nou, şi împachetarile cu ciocolată au devenit populare. Absorbim endorfina şi prin piele?

Împachetările cu ciocolată reprezintă o metodă plăcută, delicioasă şi sigură de a lupta cu celulita. Acestea sunt un adevărat elixir, atât pentru starea pielii, cât şi pentru o dispoziţie la superlativ. Datorită conţinutului de cacao şi guarana, acest tratament este foarte relaxant şi constituie un garantat remediu împotriva stresului, previne îmbătrânirea prematură, hidratează şi catifelează pielea, îndepărVacuum masaj - specialist Tatiana Stovberg

Aparatul LPG - specialist Tatiana Stratulat.

tează eficient celulele moarte şi îmbunătăţeşte simţitor circulaţia sanguină. Graţie antioxidanţilor, corpul ia forma la care râvnim, iar reziduurile şi apa în exces sunt eliminate din ţesuturi. În ce constă ritualul împachetării, care sunt paşii care o duc pe femeie spre parametrii la care visează?

Începem cu aplicarea unui gel special, cu ajutorul căruia se realizează activizarea transpiraţiei, circulaţia sanguină, dar şi absorbtia mineralelor. După această etapă, urmează împachetarea propriu-zisă cu alge marine micronizate. Algele micronizate conţin, pe lângă o multitudine de oligoelemente (Ca, Zn, S, Ni, P, Mg, Mn, Na, I, Fe, Cu, K), proteine, iod şi acid alginic. Micronizarea algelor este un procedeu prin care acestea sunt mărunţite până se transformă într-o pudră foarte fină, ceea ce permite o dizolvare rapidă în apă şi, respectiv, o eliberare fără probleme a ingredientelor preţioase, astfel încât acestea să fie absorbite de piele în timpul predestinat procedurii. Acidul alginic sună un pic mai complicat, dar nu e nimic altceva decât miraculoasa substanţă activă din alge care absoarbe toxinele. Acesta se leagă de moleculele de apă, astfel îndeplinindu-şi cu succes rolul său important şi crucial în combaterea retenţiei hidrice. Algele marine nu au fost denumite în zădar “aurul-albastru”. Acestea au efecte imediate asupra pielii datorită aportului mare de colagen, o proteină care se găseşte şi în corpul uman şi care are minunata misiune de a asigura rezistenţa, elasticitatea şi integritatea ţesuturilor. Cât de des trebuie sau avem voie să apelăm la împachetări, ca să ne menţinem în formă?

Noi recomandăm, în general, câte două şedinţe pe săptămână. Dar nu numai asta, căci nimic pe lume nu este un panaceu. Pe lângă efortul specialiştilor de la clinică, şi clienţii trebuie să pună umărul. Astfel, oricine tinde spre o siluetă frumoasă trebuie să evite sedentarismul şi să se debaraseze de proastele obiceiuri alimentare. Perfecţiunea este o muncă de echipă, iar noi ştim cum să explicăm, chiar pe degete dacă e nevoie, ce trebuie să facă fiecare client ca să-şi menţină rezultatele. Prin ce se deosebesc împachetările Parafango de şi-au câştigat un re/nume propriu şi ce oferă acestea în plus?

Este vorba de un amestec din două ingrediente deosebite. Algele marine sunt combinate cu parafină, iar acest duet ne permite să obţinem rezultate şi mai spectaculoase. Toa-

169 te metodele sunt eficiente dacă sunt aplicate în cunoştinţă de cauză şi nu de amatori ori, doamne fereşte, în condiţii casnice. Dacă o împachetare fierbinte îi face bine unei persoane, alteia îi poate cauza doar probleme. În clinica noastră, strategia terapeutică este coordonată de un medic specialist în domeniu, iar acest aspect stă la baza succeselor. “COAJA DE PORTOCALĂ”, RĂZBOI ŞI PACE În arsenalul Clinicii SANCOS există o metodă distinctă, orientată strategic anume spre combaterea şi tratarea celulitei. Codul ei de identificare este LPG, în ce constă marele secret?

Corpul este supus unui adevărat drenaj limfatic, prin care este accelerată circulaţia sanguină. Această metodă asigură un efect imediat de confort şi sănătate. Tratamentul corporal de relaxare LPG este un masaj special conceput, pentru a atinge fiecare centimetru al corpului. Astfel, avem rezultate remarcabile în combaterea celulitei şi în reducerea depozitelor inestetice de grăsime. Efectul de “coajă de portocală” dispare, talia, fesele şi abdomenul se subţiază, iar pielea capătă fermitate şi un aspect strălucitor.

satura corpul uman cu căldură. Încălzirea cu pietre (stoneterapia) activează rezervele interne ale organismului, normalizează metabolismul şi vitalitatea, îmbunătăţeşte imunitatea persoanei. Stoneterapia are efecte benefice asupra sistemului cardiovascular, tensiunii arteriale, ameliorează spasmele musculare, restabileşte somnul normal. Metoda stoneterapiei, ca şi multe altele din medicina orientală, este extrem de eficientă şi, mai important, fără dureri. Această metodă este adesea folosită nu doar ca un mijloc de tratare a anumitor boli, dar, de asemenea, în calitate de profilaxie. Deci, absolut potrivită în scop de relaxare şi răsfăţ.

Miostimulare - specialist Lucia Jimbei

Femeile, pe lângă nesuferita celulită, au de luptat şi cu anii...

Da, desigur, timpul este necruţător. Până la 30 de ani avem corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, după 30 – pe cel pe care-l merităm. Suntem alături de femeile care nu vor ca anii să-şi lase amprenta pe chipul lor. Pentru fiecare dintre acestea elaborăm planuri terapeutice individuale de remodelare corporală, dar exclusiv în urma unei consultaţii prealabile a unui specialist în medicina antiaging. Procedurile pe care le prescriem de obicei sunt masajul vacuum – pentru reducerea celulitei şi restabilirea fermității pielii; miostimularea – pentru accelerarea circulaţiei sanguine, creşterea ratei metabolice, mărirea capacităţii de absorbţie a pielii, îmbunătăţirea circulaţiei periferice, îmbunătăţirea elasticităţii pielii şi accelerarea formării de elastină şi colagen; presoterapia – cel mai eficient drenaj limfatic, util pentru detoxifierea organismului, reducerea edemelor şi stimularea sistemului imunitar. Orice femeie merită să se simtă o răsfăţată a sorţii, dar de cele mai multe ori se întâmplă tocmai contrariul. Încordate şi supraaglomerate, acestea caută mai ales un moment de tihnă, pentru a-şi reîncărca bateriile...

Există modalitatea ideală de a realiza acest deziderat curajos. Vă propun câteva şedinţe de stoneterapie, care utilizează pietre speciale, încălzite într-un anumit fel, pentru a

SPA-capsula + impachetare - Corina Cernei

Clinica de medicină estetică „Sancos” Republica Moldova, mun. Chişinău, bd. Moscova, 16, tel.: (+373 22) 49 74 10, 32 31 75, 44 12 53, 90 99 09 www.sancos.md

punkt - nr. 52 / martie 2013

172

punkt sﾄハﾄフos

173

DE-A FIR A PĂR DESPRE PODOABA CAPILARĂ Comunicăm cu sufletul și cu inteligența, dar facem impresie cu aspectul pielii, părului și unghiilor. Această idee ne este impregnată în fiecare fir de păr (cu acces direct la neuronul rațional) nu numai de psihologi, dar și de medici. Slujitorii lui Hippocrates au identificat încă o cauză, în afară de dificultățile legate de sănătate, pentru ca să ne determine să reacționăm la timp la problemele capilare. Comunicarea! Un păr din care curge în valuri mătreață sau unghiile deformate din cauza bolilor ne pot fura nu numai din șarmul personal, dar devin o barieră greu de trecut în interacțiunea cu alte persoane. Conștientizarea acestor probleme ar trebui să ne conducă în regim de urgență medicală la un specialist din domeniu. Ceea ce am și făcut, rugând-o pe doamna doctor Irina Batîr, dermatolog la Clinica Sancos, să ne explice de-a fir a păr cum recunoaștem și abordăm trei dintre cele mai grave probleme ale podoabei capilare.

Doctor dermatolog-triholog clinica Sancos- Irina Batîr

rețea națională de farmacii

punkt - nr. 52 / martie 2013

174

Punkt Sănătos

Se știe că, în mod normal, fiziologic, se pierd zilnic în medie 100-150 de fire de păr. La depășirea acestui număr de câteva ori, cu o durată de peste o lună, se constată alopecia și este necesară adresarea neîntârziată la medic. Cele mai frecvente 3 afecțiuni care conduc la căderea părului sunt: alopecia androgenetică (inclusiv la femei), effluvium telogen și alopecia areata. Alopecia androgenetică numită si alopecia de tip masculin, este mai frecventă la rasa albă și este produsă de hormonii androgeni, pe fondul unei predispoziții genetice. În această afecțiune este scurtat ciclul pilar pe seama fazei de creștere (anagen). Alopecia debutează, de regulă, la 30-40 ani, prin pierderea progresivă a părului la nivelul regiunii fronto-temporale și în vertex. Tegumentele din zonele alopecice par mai subțiri datorită absenței bulbilor piloși. Foliculii produc păr terminal din ce în ce mai subțire pâna la înlocuirea completă cu păr de tip imatur (vellus). Alopecia androgenetică feminină reprezintă aproximativ 85% din cazurile de alopecie la femei, iar tipul de alopecie diferă de cel al bărbaților: se produce o pierdere difuză a părului care afectează mai ales regiunea centrală a scalpului și mai puțin zona frontală.

În declanșarea ei sunt implicați: sensibilitatea crescută a firului de păr la concentrații fiziologice de androgeni, producerea crescută de androgeni (ovar polichistic, sindromul adrenogenital), consumul de medicamente cu acțiune androgenică. Chiar și cu mijloace terapeutice actuale, rezultatele sunt modeste și depind foarte mult de începerea cât mai rapidă a tratamentului. Nu trebuie neglijată igiena părului, recomandându-se folosirea șamponului cu ketoconazol, seleniu, novo-phane (vit.E, vit.C, biotină, vit.B5, vit. PP, vit. B6). Tratamentul local se face cu minoxidil și loțiuni cu estrogeni, iar corticosteroizi topici pot fi folosiți o perioadă scurtă pentru tratarea simptomelor asociate (mătreață, dermatita seboreică). Alopecia difuză non-androgenetică (effluvium telogen) reprezintă căderea firelor de păr în mod difuz, ducând la rărirea podoabei capilare. Poate interveni în mai multe circumstanțe: după naștere; postabortum; în cazul tulburărilor endocrine, în mod special în disfuncții ale glandei tiroide, în diabetul zaharat, hiperprolactinemie, hipoestrogenemie; după stări febrile (peste 39 grade Celsius); anumite tratamente cu citostatice, anticoagulante, antimalarice, unele anticoncepționale;

175 după intervenții chirurgicale traumatisante; afecțiuni hepatice severe, carențe nutriționale grave, deficit de fier, zinc, cupru, calciu, seleniu, magneziu, vitaminele A şi C; alcoolosimul cronic și malabsorbția; intoxicații cu săruri de arsenic, bismut, mercur; după agresiuni cosmetice când se urmăreşte modificarea culorii sau schimbarea de durată a formei firului de păr; stresul puternic, instalarea anxietatii, depresiuni psihice. Identificarea factorului declanșator este principială pentru definirea tacticii de tratament. Înlăturarea acestui factor contribuie la vindecări spontane. Alopecia areata (pelada) este o pierdere focală a părului, de obicei reversibilă, de cauză necunoscută, fiind cea mai importantă alopecie inflamatorie. Afectează copiii și adulții și are o distribuție egală pe sexe. Pelada este considerată o maladie autoimună pe teren genetic predispozant. Pot participa următorii factori: imunologic – asociere cu alte boli cu substrat imun (vitiligo, tiroidita Hashimoto); genetic – 20 la sută sunt cazuri familiale; psihic – pelada se instalează frecvent după un șoc psihic; disfunctiile endocrine, îndeosebi cele tiroidiene; tulburările microcirculației locale; deficitul latent de zinc; focarele infecțioase (dentare, sinusale). Are loc o pierdere

rapidă și completă a firelor de păr, care conduce la plăci alopecice, de 1-5 cm în diametru. Se localizează pe scalp, barbă, sprâncene și rare ori în alte zone păroase ale corpului. Smulgerea cu ușurință, fără durere a perilor de la periferia plăcilor alopecice, este un semn de avansare al bolii. Un număr mic de cazuri (sub 10%) se însoţesc de modificări unghiale. Acestea pot precede sau coincide cu debutul alopeciei și pot persista și după remisia acesteia. Evoluția bolii este imprevizibilă. Formele de alopecie cu pronostic nefavorabil sunt cele cu debut prepubertar, pelada cu plăci multiple, atunci când sunt afectate genele, sprâncenele și în cazurile când sunt afectate unghiile sau evoluţia peladei depășește perioada de un an. În scop terapeutic se abordează factorii de fond, la specialiștii respectivi: afecțiunile renale, hepatice, tulburările endocrine, carențele nutriționale, starea psihică. În tratamentul propriu-zis se aplică: vasodilatatoare sistemice și topice, terapia cu vitamine și aminoacizi; alergeno-terapia de contact, crioterapia, revulsive locale. Problemele menționate pot fi și trebuie depistate cât mai devreme, atunci când terapia administrată de medicul dermatolog se dovedește a fi mai eficientă, este mai ieftină și nu conduce la reacții adverse.

Gasiti produsele gamei NOVOPHANE in farmacii

punkt - nr. 52 / martie 2013

176

177

punkt - nr. 52 / martie 2013

178

179

punkt - nr. 52 / martie 2013

180

181

punkt - nr. 52 / martie 2013

182

183

punkt - nr. 52 / martie 2013

Am mers pentru prima dată la Panna Cotta să beau un ceai cu doamna Valentina. N-am avut nevoie de hartă. Pe Bodoni, mai jos de piaţa cu flori. Am intrat. Barul din lemn masiv întunecat era în acord cu canapelele crem şi curate. Muzică în surdină. Picturi romantice. Probabil cei mai mulţi oameni asta ar şi spune: o cafenea romantică, eu, însă, fiind fără mari iniţieri în romantism, am receptat exact ceea ce simţul meu practic căuta: un loc odihnitor, intim, relaxant. Pentru ceaiuri e un meniu special care îţi recomandă, în funcţie de sortimentul ales, câte minute să aştepţi pentru ca infuzarea să fie perfectă. Şi alături – specialitatea casei. O panna cotta cu sirop de pomuşoare, făcut acasă de doamna Valentina. Aşa să tot comanzi un desert câtă vreme ştii că e făcut din ingrediente bio. În vitrină - prăjituri şi torturi. Multe şi diverse. Imaginaţi-vă că doar torturile sunt peste 30 de sortimente. Toate de casă. Cu unt, nu cu margarină. Frişcă, nu prafuri de frişcă. Şi un client exigent simte imediat calitatea. Aşa că, în timp ce doamna Valentina îmi povestea cum a pornit această afacere de doar şase luni de zile, deşi sunt zece ani de când aşteaptă momentul, am răsfoit meniul. Business lunch divers, şase feluri diferite pe zi, preţ mai mult decât rezonabil. Fiind atentă la mesele vecine, mi-am dat repede seama că tânăra cafenea are deja o clientelă fidelă. Din care nu lipsesc – după cum e de aşteptat – italienii, dornici

mun. Chișinău, str. Mitropolit

să guste o panna cotta ca acasă. Aşa că am întrebat-o pe doamna Valentina ce părere au clienţii italieni despre panna cotta şi am aflat că foarte sincer şi gentil au mărturisit că nici în Italia nu au ocazia să mănânce zilnic o panna cotta atât de gustoasă. Deci dacă vi se face poftă, aici trebuie să o căutaţi. După cum o spun numele, exteriorul şi interiorul cafenelei, avem de-a face cu bucătăria italiană. Pe lângă desert, se pot servi paste de tot felul, fructe de mare, specialităţi din somon. Asta nu înseamnă că tradiţionaliştii sunt lăsaţi de o parte. Sunt suficiente mâncăruri uşoare şi din bucătăria noastră. Am savurat şi un desert din musli, timp în care am aflat că deja cafeneaua a fost închisă o dată, dar nu pentru nereguli sau probleme, ci ca să îşi extindă spaţiul. Aşa se face că deja există un al doilea etaj, numai bun pentru sărbătorile familiale. Am urcat să îl văd. Am urcat treptele robuste din acelaşi lemn întunecat şi puternic. Etajul al doilea e perfect pentru cei care caută un salon de ceaiuri şi cocteiluri, gustări şi deserturi, pentru aproximativ 30 de persoane. Tot la al doilea etaj e şi un balcon cu patru mese. Abia aştept să-şi spună primăvara cuvântul ca să zbor până acolo pentru o cafea şi-o panna cotta de vanilie. Timpul a trecut repede. Am ieşit odihnită de la Panna cotta. Cu gândul că cine a lucrat în învăţământ şi a făcut faţă gălăgiei colosale din timpul pauzelor, ca mine sau ca doamna Valentina, va aprecia întotdeauna o muzică bună, ascultată în surdină.

G. Bănulescu-Bodoni 22, tel: 022 200 515

185

punkt - nr. 52 / martie 2013

186

Anastasia Dulce-Osoianu

Tatiana Dosca & Veronica Damian

Emilian Galaicu-Păun

Five O'Clock Our Time

Galina Macari

9 martie, dimineaţa în care te trezeşti fără flori, cadouri şi stele de pe cer, dimineaţa în care depistezi că femeia de azi e femeia de alaltăieri, iar cea de ieri e o poveste frumoasă spusă doar o dată în an, că altfel îşi pierde farmecul. Stop. Există viaţă pe Mart(i)e şi după 8 martie! Tocmai de asta am ajuns, inevitabil şi logic, la decizia că doamnele merită o cuconadă de primăvară, fără motive oficial aprobate de tot felul de instituţii naţionale şi internaţionale şi, cel mai important, fără umbra revoluţionarei Klara Ţetkin în fereastră. Să ne bucurăm de o seară a noastră, ne-am zis. Aşa că, ne-am întâlnit şi ne-am simţit bine. Totul a început cu o lectură de poezia erotică de Emilian Galaicu-Păun, care a deschis ici o uşiţă, colo o fereastră, până când relaxarea şi starea de bine ne-a cucerit, invadat şi asediat. Şi de aici încolo n-am încetat să ne încântăm simţurile, dar nici n-am avut de ales. Am servit un vin Rose de la Purcari, am ascultat vocea senzuală a Darei, am savurat o Panna Cotta delicioasă, preparată după o rețetă specială cu Zahăr Cinci Inimioare Extrafin, ne-am replanificat bugetele odată cu prezentarea noii Colecţii de Primăvară de la POIS și am primit cadouri de la Keune şi Zahăr Cinci Inimioare. Pe scurt, am petrecut bine şi promitem o reîntâlnire cât mai curând. Mulţumim celor care au descoperit viaţa pe 9 mart(i)e: Restaurantul Panna Cotta, Zahăr Cinci Inimioare, Vinăria Purcari, Magazinul de vestimentaţie feminină POIS şi Keune Haircosmetics.

Ana Popenco

Liliana Enachi & Veronica Adam

Alina Țurcanu

Colecția POIS

Veronica Damian

Victoria Bucătaru

Veronica Radu

Colecția POIS

187

Dara & Alla Donțu

Violina Galaicu

Angela Brașoveanu & Galina Macari

Colecția POIS

Irina Crețu

Liudmila Vasilache

Veaceslav Dimitriu

punkt - nr. 52 / martie 2013

Tatiana Buianina

Natalia Tico

190

PUNKT Pub

INSULA PAȘTELUI ÎN MOLDOVA FRANZELUȚA S.A. schimbă harta lumii, din simplul motiv că ne aduce la picioare Insula Paștelui. Chiar dacă ordinea geografică nu a suportat modificări, iar aceastĂ insulă stă neclintită la extremitatea sud-estică a oceanului Pacific, noi oricum ne simțim stăpâni pe situație, atâta timp cât cineva are grijă ca de la masa noastră de Paşte să nu lipsească... regele Cozonac şi suita lui delicioasă. Paştele, trecut prin purgatoriul Postului Mare, se apropie, iar noi ne pregătim papilele gustative pentru a savura din plin bunătăţile pe care le-am meritat după restricţii culinare. Tocmai de aceea, trecem cu o poftă mare în revistă reţetele puse la punkt de brutarii de la Franzeluţa, toate născute şi dospite îndelung, după care plămădite în realitate şi apoi lumii date. Aşa cum, nu există Paște adevărat fără un cozonac-doi în capul mesei, vă propunem patru exemplare… exemplare (tautologie motivată!), care, alături de ouăle încondeiate şi carnea de miel, ne pot garanta şi anul acesta o sărbătoare a Învierii cu… gust.

FARMEC Aşa cum îl recomandă denumirea, este un cozonac cu personalitate…fermecătoare. Şi asta nu numai pentru faptul că se prepară după o reţetă originală, păzită de brutarii de la Franzeluţa ca ochii din cap, ci pentru că fiecare bucăţică, care se topeşte în gură, îţi trezeşte noi şi noi senzaţii gustative. Aşadar, Farmec, care cântărește 600 de grame și este ambalat într-o cutie nouă, e preparat din margarină, ouă, lapte-praf și conține o cantitate mai mult decât suficientă de stafide. Suprafaţa, acoperită cu glazură din belșug şi ornată cu flori și stele din mastic, te cheamă să-i descoperi sub formă și conţinutul. Farmec se poate păstra 20 de zile, dar numai în ambalaj, căci riscă să se “evapore” fără aportul dvs.!

CHEC PICIUL Denumirea checului nu ar trebui să vă inducă în eroare, de aceea concretizăm că poate fi consumat și de pici, și de bunici. Piciul nu e decât un diminutiv folosit de brutari pentru a accentua dragostea pe care o poartă ”odraslelor” lor, dar și faptul că e vorba de un chec în miniatură, de 300 de grame. De fapt, este unul mega natural, pentru că e compus din unt țărănesc, lapte praf, stafide, fructe zaharisite și lămâie naturală. Suprafața este acoperită cu glazură din albuş de ou bătut cu zahăr şi decorată din plin. „Bunătatea” poate fi păstrată, dacă vă reuşeşte, 12 zile, în ambalajul ei original. PANETTONE DOLCE CEDRO Este frate drept cu Panettone Dolce, și asta pentru că are origini italienești. Îl deosebește aroma mai persistentă de citrice, care-i conferă un gust exotic, de inspirație mediteraneană. Anume această calitate au vrut şi au reuşit s-o accentueze autorii reţetei. O misiune uşoară, pentru că Panettone Dolce Cedro este un chec fin şi cu un gust care îți provoacă noi senzații, la fel cum călătoriile îți aduc noi impresii. Rețeta are în calitate de ingrediente untul, ouăle, multe stafide și citrice zaharisite. Suprafaţa checului este presărată generos cu fulgi de migdale.

PANETTONE DOLCE În primul rând, este dulce. De inspiraţie italienească, reţeta este una sofisticată, iar checul plin de sens şi… umplutură. Pe lângă o cantitate record de stafide şi de fructe zaharisite, checul se deosebeşte printr-o aromă plăcută de unt şi citrice. Panettone Dolce este o creaţie culinară pentru adevăraţii esteţi, care vor să mănânce puţin, dar bun. Checul are un gramaj onorabil de 900 de grame, o ”faţă” pudrată cu zahăr termorezistent şi ornată cu fulgi de migdale. Chiar dacă poate fi păstrat 60 de zile în ambalaj, nu credem că “supravieţuieşte” barem o zi după ce-l aduceţi acasă!

191

PASCA CHIȘINĂU (CU BRÂNZĂ) Este un preparat din suita cozonacului, care este pus alături de sare, brânză și ouă în coșul cu care mergem la sfințit. Parcă scoasă din cuptorul bunicii, pasca repetă cu fidelitate gustul inconfundabil al copilăriei. Preparat din margarină, ouă, lapte praf, stafide și brânză, acest produs tradițional se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare. Fața cozonacului este împărțită în patru, cu vițe împletite cu măiestrie, iar umplutura din brânză de vaci este compania perfectă pentru aluatul pufos. Pasca cântărește un kilogram și poate fi păstrată în cutie, astfel încât să nu-și piardă frăgezimea, până la 72 de ore.

punkt - nr. 52 / martie 2013

192

punkt eveniment

Vinurile Filosofice FRICA, PANICA ŞI DISPERAREA - SURORI ALE DORINŢEI Cuvântul frică în sine are încărcătură stresantă. Îl citeşti şi corpul începe să tremure. Pentru ca ea să nu mai ajungă să paralizeze, am decis să vorbim despre ea la evenimentul organizat de Revista Punkt pe data de 14 martie. Au fost discuţii clarificatoare, structurante şi mai puţin legate de experienţe personale. De data asta, frica a fost analizată la nivel conceptual, pentru ca să ne permitem să înţelegem fiecare element din puzzle.

De obicei, ne este frică de frică. Vrem să scăpăm de ea, considerând-o limitatoare. În foarte multe cazuri este adevărat. Totodată, nu frica este cea care paralizează şi nu permite mişcarea din loc. Este important să înţelegem acest lucru pentru ca reacţia la frică să se schimbe. La modul cel mai natural frica este impulsul corporal, transmis minţii, cu privire la un potenţial pericol. Din această perspectivă frica nu poate dăuna, ci dimpotrivă acţionează drept indicator al pericolului. Şi asta se întâmplă nu numai în cazul pericolului pentru corp, ci şi pentru sentimentele noastre, pentru starea psihică. De obicei, dacă un eveniment, atitudine, sentiment are riscul de a crea stres (pozitiv sau negativ) – frica ne va preveni. De aceea există o mulţime de frici – de suferinţă, de fericire, de iubire, de câini, de oameni, de succes, etc. Ne este frică de cele mai multe lucruri în viaţa asta. Se întâmplă pentru că de obicei psihicul vrea să se menţină în echilibru. Orice schimbare de stare poate genera stres. Cum identifică organismul nostru pericolul şi dă semnale de frică? Fiecare dintre noi vine în lume şi trăieşte o serie de experienţe. Unele dintre ele sunt plăcute, altele – încearcă să ne înveţe ceva, dându-ne cu capul de pereţi. Facem greşeli, suntem părăsiţi, cădem în butoiul cu melancolie. Trecem de la stări de exaltare la cele de depresie. Şi nu mai vrem. Uneori conştient, alteori nu ne păzim de orice experienţă, care ar genera trăirile intense.. Totodată, Confucius spunea – Cine nu se teme de nimic, este surprins de primejdie. Frica este apărătorul nostru.

Ajungem să ne fie frică şi de frică. Pentru că o percepem ca fiind izvorul de stres, de neputinţă, de paralizie a simţurilor. Dar frica de eroare (Hegel) este frica de adevăr. Atunci când nu ne ascultăm corpul – el trimite impulsuri şi mai puternice - adică panicăm. Şi aici se văd cel mai bine simptomele: palme transpirate, roşeaţă, voce sacadată. Ştiţi şi voi cum e. De fapt, noi numim frică disperarea. Ea este cea care rătăceşte simţurile şi face ca lucrurile să nu mai pară aşa cum sunt. În starea de disperare, spune Spinoza, se nasc superstiţiile şi cruzimea. Şi tocmai această „categorie a fricii” este cea care deranjează. Şi aici apar multe soluţii, pe care le oferă psihologii pentru frică. Mie îmi place filosofia. De aceea o să citez din Umberto Eco „Dacă te temi de un complot – organizează-l”. Putem înţelege care este frica sau disperarea şi să îi mergem în întâmpinare. Sau altfel. Concluzia la care am ajuns în discuţie este legată de frică şi dorinţă. Frica are de a face cu dorinţele nerealizate. Pentru a înţelege propriile frici – cartogafierea propriilor dorinţe este necesară. Înţelegerea propriilor dorinţe dă înţelegerea fricilor. Apoi la acceptarea dorinţelor. Şi a fricilor. Că disperarea poate deveni şi resursă pentru creaţie, vorba lui Mihai Fusu, prezent şi el la Vinuri. Revin. Atitudinea noastră faţă de propriile dorinţe, frici sau disperări este în noi. Doar capul tău pateu decide dacă vrea ca palmele să transpire de frică. Înţelege ce vrei şi vei şti cum să te protejezi fără a sări gardurile, cu legume şi pomi fructiferi cu tot. Uneori merită să te aşezi la umbra nucului şi să mănânci un măr din grădina inimii.

193 Arcadie Cotruță

Eugen Damaschin & Anastasia Primov

Silvia Allegro

Nati Vozian

Alex Cosmescu

Iulian Moraru

Marina Corina

Elena Carafizi

Iulia Munteanu & Inga Boincean Armasu

Angela Stafii

Vasile Boghean

Victoria Prunici

Andy Oncea

Radu Țurcan

Liubovi Dogari

punkt - nr. 52 / martie 2013

Alina Țapu

Cătălina Molodoi

Alex Cosmescu & Arcadie Cotruță

Victoria Prunici & Mihai Fusu

194

Ciao! V e n e ţ i a Text și imagini de Svetalana Cravţov

 Câştigătoarea tombolei PUNKT pentru abonaţii anului 2013

195

Mmmm.... Veneţia.... îndată după aterizare am simţit mirosul vacanţei ce urmează... Da, aeroportul se află într-o zonă industrială, alături autostrada, nici pomină de renumita arhitectură veneţiană, totuşi, era ceva ce ne ademenea în aerul de acolo... nu ştiu, poate umiditatea ridicată, poate presentimentul aventurii ulterioare, nici acum nu sunt sigură ce-a fost... Oricum, era un acel ceva ce ne provoca invidie pentru noi înşine! Deci, ciao, Veneţia! Am venit! Aşteaptă doar să ne cazăm şi facem cunoştinţă! ;)

Transportator oficial:

Partener:

punkt - nr. 52 / martie 2013

196

punkt pe glob Setoşi de impresii, am purces la cucerirea oraşului de pe apă. Am procurat bilete la „vaporetto” şi ne-am început călătoria cu o plimbare pe Canal Grande, de-a lungul căruia se înalţă în toată splendoarea lor reşedinţele şi palatele diferitor personalităţi notorii precum Vivaldi sau controversatul Casanova...

Pe alocuri, de pe mal, ne făceau cu mâna grupuri de personaje ce înaintau spre San Marco, iar de pe locurile din spatele nostru se auzea câte-o remarcă plină de satisfacţie (şi cu note de superioritate): „russo turisto”... dar toate acestea au pierdut din importanţă din prima clipă când am păşit pe chei şi ne-am lăsat furaţi de atmosfera carnavalului ce domnea pe micile străduţe care te îndeamnă să uiţi orice întâmplare de până acum şi să te simţi o parte a acestui mare spectacol... Da, biserica în proces de renovare şi piaţa pe jumătate izolată de garduri de protecţie cu inscripţii de genul „Atenzzione, aqua alta!”

au cam ştirbit din peisaj, dar tarabele cu măşti şi suveniruri, turiştii ce roiau în jurul lor şi bliţurile de la aparatele foto de pretutindeni ne-au readus în feeria carnavalului veneţian. Şi desigur că oricine a vizitat Veneţia va spune acelaşi lucru: este imposibil să descoperi farmecul oraşului dacă nu ai fost la plimbare cu gondola! O trăire inedită care te lasă cu sufletul la gură... Ca o călăuză între secole, plin de sine, bătrânul gondolier a străbătut micile canale din apropierea pieţii San Marco, iar noi ne-am lăsat cuprinşi de liniştea valurilor, de briza uşor rece, şi doar din când în când, parcă simţind

197

că nu dorim să pierdem nimic din această tăcere magică, ghidul nostru, într-o engleză şchiopătândă, ne direcţiona privirea ba spre dreapta, ba spre stânga, iniţiindu-ne în noţiunile de bază ale arhitecturii şi istoriei veneţiene... Pentru o jumătate de oră ne-am simţit cu adevărat departe de griji, de rutină, de gânduri... eram doar noi, murmurul apei şi mirosul Veneţiei... Întâmplător am descoperit sufletul vechiului oraş, hoinărind, fără hartă (o aveam bine ascunsă la fundul genţii, aşa pentru orice eventualitate), fără grabă şi, cel

mai important, departe de marile

tă, se respiră, se simte... La plecare,

magazine, de vitrine, de atracţiile

nu ne-am luat adio, ci am şoptit

turistice... Acolo unde pe străduţele

doar „Pe curând...”, pentru că cine

înguste auzi doar paşii proprii este

a fost aici o dată, va tinde neapărat

adevărata Veneţie...

să revină. Ciao, Veneţia... Mulţumim întregii echipe PUNKT şi

Ce am înţeles eu cel mai bine,

Caro-Travel pentru această vacanţă

este că Veneţia nu se vede, ci se gus-

de vis!

punkt - nr. 52 / martie 2013

198

CLUBUL HEDONIŞTILOR Rubrică susținută de

În timp ce hedoniştii (evident din plăcere, că nu pentru respectarea

banalei

etichete)

îşi

salutau

colegii,

murmur s-a atins ușor de soba ţărănească din capul mesei şi a ricoşat cu delicatețe în locul unde, îmbrăcate la patru ace naţionale, chelneriţele aşteptau un semn de start de la şeful judecăţii bahice, Ion Luca, președintele Asociației micilor producători de vin. După o scurtisimă comunicare „ochi în ochi”, pe masă au început să fie înghesuite toate bunătăţile mioritice - brânzeturi, cărnuri şi plăcinte.

test pentru

CAMPIONI regal alb-roș, de Mărțișor

Rumoarea s-a întețit, după ce hedoniștii au observat că, în timp ce bucatele se tot înmulțesc, paharele din fața lor dispar pe linie. Suspansul și îngrijorarea hedoniștilor nu a durat însă prea mult, pentru că, așa cum oameni de neînlocuit nu există, și locul gol de la masă a fost ocupat de alte pahare. Mai mari și mai încăpătoare, acestea erau puse cu grijă în fața fiecărui hedonist chiar de Ion Luca, ce-i drept flancat şi ajutat de colega Irina Borș, pe care a prezentat-o drept asistentă, mână dreaptă şi umbră călăuzitoare pentru tot restul serii. Preşedintele explică pe

degete că, pe lângă conţinut, forma paharului e strategic importantă în timpul unei degustări. Tocmai de aceea, a cerut pahare speciale, leit şi identice celor folosite la degustările organizate de OIV (Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului). Mai mult, a anunţat cu o sesizabilă doză de ironie profesionistă în glas că legea degustării are tendinţa să se înăsprească, astfel în varianta ideală pentru fiecare soi existând un pahar special. Vinificator din întâmplare și judecător graţie anumitor circumstanţe, cum se recomandă, Ion Luca era conștient că ceea ce va urma va

Mulțumiri restaurantului

fi mai degrabă o degustare orientată spre consumatorul simplu. ”Având în vedere faptul că producătorii moldoveni au participat la mijlocul lunii februarie la un concurs, şi anume CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013, ne-am gândit să organizăm o replică a acestuia, cu hedoniști în calitate de jurați. Concursul profesionist s-a încheiat cu anumite rezultate, care vor trece în această seară testul plăcerii. Am adus șase vinuri medaliate cu aur și argint, pe care le vom degusta într-o atmosferă mai relaxată.” Ultima remarcă a președintelui a fost o aluzie mai puțin fină la masa încărcată cu de toate și la faptul că

pentru găzduire

str. Puşkin 39

199

3. 4.

{1} Mihai Fusu

{2} Elizaveta Breahnă {3} Irina Borș {4} Arcadie Foșnea

{5} Lilia Snegureac

{6} Petru Hadârcă

{7} Sergiu Ciocanu

{8} Ludmila Andronic {9} Angela Brașoveanu {10} Massimo Radaelli {11} Dan Lâsâi

10.

11.

{12} Franco Sana {13} Natalia Chirica {14} Ana Mihailov {15} Valeria Nichita

12.

{16} Liuba Munteanu {17} Ion Luca

14.

13.

15.

16.

17.

punkt - nr. 52 / martie 2013

200

CLUBUL HEDONIŞTILOR Rubrică susținută de

juriul concursurilor profesioniste are în faţă doar câteva bucățele de pâine. „Sunt multe concursuri în tot atâtea țări, însă doar o mică parte dintre ele se desfăşoară sub patronatul OIV, organizaţie care este un fel de ONU al vinificatorilor. Deşi sediul acesteia este în Paris, influenţa Franţei nu e atât de mare, chiar președintele de onoare fiind un neamț. Concursul CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 se desfăşoară sub patronatul OIV, ceea ce înseamnă automat rigori şi principii pe măsură.” Tehnologul Elizaveta Breahnă face lumină asupra regulilor draconice, impuse în cadrul degustărilor profesioniste. ”Regulamentul este unul dintre cele mai stricte și restrictive – anonimat absolut, comisia este compusă din experți internaționali, în proporție de cel puțin 70 la sută, iar 30 la sută dintre vinurile degustate trebuie să fie exemplare premiate. În plus, rezultatele sunt procesate doar electronic.” Această concretizare a readus seriozitatea pe faţa hedoniştilor. Chiar dacă erau cu toţii cetăţeni destoinici ai acestei ţări, urmau, totuși, să pună note vinurilor produse tot în Moldova! O mică deviere de la regulile OIV. Această neconcordanță este motivată de atmosfera informală care deja s-a conturat, liniștește spiritele rebele și gândurile negre președintele Ion Luca. „Primul vin este unul pe care îl vom degusta în afara concursului - o altă regulă a concursurilor organizate sub egida OIV. De fiecare dată se începe cu un vin neutru, ca să ne clătim gura, paharul, ca să neutralizăm orice gust străin, pentru că oricine ar fi putut fuma sau mânca șorici înainte de concurs.” Gluma a fost gustată de hedoniști care, deși flămânzi după o zi de muncă silnică, așteptau ca vinul să fie turnat în pahare, astfel ca nicio frunză de

salată sau foaie subțire de plăcintă să nu le denatureze senzațiile și simțurile. Și pentru că profesioniștii au considerat de datoria lor să-i îndrume pe hedoniști, tehnologul Arcadie Foșnea explică în ce fel și chip trebuie abordată prima mostră. ” Chiar dacă este în afara concursului, și primului vin ar trebui să-i dăm note. Asta, pentru ca să avem un punct de pornire. Criteriile rămân neschimbate – aspectul vizual, aroma, gustul și, nu în ultimul rând, armonia totală, iar notele pot fi de la excelent până la cea mai mică. Un lucru e cert, moral nu e corect să spui că vinul cutare sau cutare nu ți-a plăcut. Trebuie să-ți motivezi părerea, măcar din simplul motiv că pentru acest vin s-a muncit.” Zis și făcut. Au fost înmânate fișele de degustare, copii fidele ale celor utilizate în cadrul concursurilor organizate sub auspiciile OIV. Ce-i drept, de format mai mic, din considerente (pur!) ecologice. Vinul de ”încălzire” a încins spiritele. Ion Luca explică valoarea discuției care însoțește primul vin. ”Discuția se face anume la primul vin, ca să se vadă cum se lucrează în echipe, ca să nu existe decalaje prea mari. Diferențele mari în punctaj vorbesc ori de lipsă de profesionalism, ori de prezența anumitor interese. De aceea, nota mai mare și cea mai mică sunt excluse, atunci când se calculează media. Așa recomandă OIV și așa este corect, pentru a înlătura orice suspiciuni.” După ce hedoniștii și-au descris senzațiile gustativ – olfactiv – vizuale, unele contradictorii, Ion Luca accentuează că vinurile de încălzire sunt un fel de miei de jertfă aduși pe altarul degustării. Spune că premeditat a ales Feteasca Albă de la Chateau Vartely, pentru că e un vin care incită la discuții - vioi, proaspăt, o băutură

care are mult de povestit și de oferit. ”În general, în ultima vreme consumatorii preferă vinurile tinere, de maxim 3-4 ani. Decizia degustătorului ar trebui să urmeze după o întrebare: aș mai bea un pahar din acest vin sau nu? Dacă răspundem afirmativ, atunci reiese clar și limpede că vinul ne-a plăcut.” Profesioniștii le mai sugerează hedoniștilor să-și asculte instinctele, iar prima impresie să fie cea care nimerește în fișa de degustare. Sfat prețios pentru degustarea oficială așteptată după vinul cu numărul 0, care a generat un adevărat exercițiu de creativitate. Trei vinuri albe şi trei roşii, în tradiţia Mărţişorului, toate bucăţică ruptă de aur şi de argint. Nu înainte de câteva repere importante din partea președintelui ședinței. ”Medalia de argint nu este altceva decât un prag între un vin medaliat cu aur, cu aproximativ 85 de puncte și următorul clasat, care poate avea puțin sub 85. Distanța de câteva zecimi vorbește despre faptul că, în comparație, aceste două vinuri pot avea calități asemănătoare. Dacă mai luăm în calcul că vinurile pot și au evoluții diferite, cel de pe locul al doilea îl poate surclasa, în timp, pe primul. Așa că, vinurile care obțin peste 83 de puncte pot fi considerate vinuri demne să fie prezente pe masa noastră.” Așadar, cu aceste cuvinte încurajatoare din partea lui Ion Luca, prima mostră este turnată în pahare. Degustarea oficială va fi una ”pe tăcute”, în același cod impus de OIV, iar impresiile degustătorilor vor fi doar notate, rând pe rând, în fișe. Vor putea hedoniștii să perceapă și să priceapă gândurile juriului profesionist de la CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013? Asta-i întrebarea!

TOP

201

Profesioniştii vs hedoniştii ALB Chardonnay Berhord Vin Roada anului 2011, vin alb de calitate superioară, matur. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de argint Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de aur

ROŞU 1

Roada anului 2011, vin de calitate superioară, roşu sec. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de aur Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de aur

87.7 puncte Sauvignon Blanc Fautor

88.0 puncte

Roada anului 2012, vin alb de calitate superioară, sec. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de aur Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de aur

Roada anului 2011, vin alb de calitate, matur, sec. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de aur Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de argint

83.3 puncte

Cabernet Sauvignon

Fautor

Roada anului 2009, vin de calitate, matur, roşu sec. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de argint Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de argint

85.2 puncte Illustro Fautor

Cabernet Sauvignon Suvorov Vin

84.4 puncte

Merlot

Kvint

Roada anului 2009, vin de calitate, matur, roşu sec. CHIŞINĂU WINES & SPIRITS CONTEST 2013 – medalie de aur Clubul hedoniştilor PUNKT – medalie de argint

82.7 puncte punkt - nr. 52 / martie 2013

202

Oferim Credite la condiţii avantajoase pentru Sectorul Vitivinicol şi Industria Conexă Adresa: MD 2023, Republica Moldova, mun. Chişinău, str. Calea Basarabiei 18, etajul 2 tel.: +373 22 260 903 - Departamentul Creditare/Leasing; office@winemoldova.md www.winemoldova.md

Program finanţat de către Banca Europeană de Investiţii şi implementat de către Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare prin intermediul Unitătii Consolidate pentru Implementarea şi Monitorizarea Programului de Restructurare a Sectorului Vitivinicol ”Filiera Vinului”

203

punkt - nr. 52 / martie 2013

204

Punkt pub

Bizpower prima şi cea mai mare conferinţă de business din Moldova În fiecare zi ne dorim să ajungem mai departe decât am fost ieri, să facem lucruri mai mari decât am făcut până acum, să inventăm ceva la ce nu s-a mai gândit nimeni până acum; să întâlnim pe cineva care să ne îndrume şi astfel să schimbe esenţa lucrurilor; să ajutăm pe cineva să fie mai fericit.

205 Bizpower e un proiect care a fost conceput pentru că cineva a dorit mai mult. Şi acel cineva, la rândul său, și-a dorit ca şi oamenii din jurul său să vrea mai mult. Alina Andriuţă, Dumitru Slonovschi şi Alexandru Bordea sunt cei trei entuziaști care au hotărât să-i reunească pe toți cei care vor ceva mai mult în prima şi cea mai mare conferinţă de business din Moldova. Ce este, de fapt, Bizpower?

Alina: E o „făptură” care ne-a ocu-

pat gândurile de câteva luni deja. Ne-am dorit să facem cea mai mare conferinţă de business din Moldova. Şi o facem. Vrem să o organizăm astfel, încât să nu ne vină a crede că am reuşit-o. Alexandru: Bizpower este un eveniment de două zile, pe parcursul cărora vor avea loc 4 conferinţe şi 12 seminare practice. Este un eveniment la care vor participa peste 50 de speakeri inspiraţionali – cei mai de succes oameni de afaceri şi business-traineri locali şi internaţionali. De asemenea, Bizpower e o posibilitate unică de networking pentru antreprenori şi cei ce vor deveni antreprenori foarte curând. Cum v-aţi decis să daţi start acestui eveniment?

Dumitru: Am participat la eveni-

mente similare în străinătate şi de fiecare dată ne întorceam acasă plini de idei şi inspiraţie. Acum pot spune cu siguranţă că businessconferinţele sunt într-adevăr un motor foarte eficient în activitatea antreprenorială ulterioară. Tocmai de aceea am decis să o facem în Moldova – să adunăm la un loc pe cei mai buni dintre cei mai buni, pentru a se inspira şi a-i inspira şi pe alţii la fapte măreţe.

Să-i inspire – în ce mod?

Dumitru: În pri-

mul rând, conferinţa oferă şansa de a afla multe informaţii noi cu privire la tematicile care vă interesează: marketing, vânzări, producţie, logistică, resurse umane, finanţe, branding personal sau corporativ. Cunoştinţele noi duc la idei noi şi, deci, la revizuirea sau perfecţionarea anumitor tactici şi produse și, în ultimă instanță, la superioritate în faţa concurenţilor.

tului. Acest fapt îi va ajuta în perfecţionarea abilităţilor de manager şi antreprenor. Astfel, evenimentul poate deveni un imbold pentru dezvoltarea afacerii şi aducerea acesteia la o noua etapă. Cum arată un participant la eveniment în viziunea dvs?

Alexandru: Acesta este în pri-

mul rând cel care va reacţiona la sloganul nostru „Time to share” – businessmanul de azi sau de mâine: fondatorul de companie, antreprenorul în serie, managerul cu drept

Alina: Alt beneficiu important e că Bizpower oferă posibilitatea unică de schimb de experienţă cu antreprenori de succes, care vor deveni parteneri de încredere sau chiar investori în afacerea participanţilor. Astfel, aceştia îşi vor extinde reţeaua de cunoştinţe şi relaţii, îşi vor putea promova serviciile companiei, vor extinde portofoliul de clienţi şi stabili noi contacte avantajoase de parteneriat. În acest scop, în cadrul evenimentulu vor fi organizate 2 sesiuni de business-networking, şi de asemenea, 2 cine VIP. La finele sesiunilor fiecare participant va putea face cunoştinţă şi schimb de cărţi de vizită cu minim 40 de participanţi. Alexandru: De asemenea, punem mare accent pe motivarea participanţilor Bizpower. Aceştia îşi vor îmbunătăţi atitudinea prin idei motivaţionale şi exemple de reuşită ale speakerilor şi trainerilor evenimen-

de decizie, expertul în toate domeniile afacerilor, dar, de asemenea, şi cel ce tinde să devină parte din acest mediu divers. Participanţii Bizpower sunt personalităţi cu simţul dezvoltat al responsabilităţii, ambiţioşi, pozitivi şi gata de schimbări pentru succesul propriei afaceri. Ei sunt personalităţi în adevăratul sens al cuvântului, pe care ardem de nerăbdare să le cunoaştem. Şi, în sfârşit, când şi unde va avea loc Bizpower şi cum se efectuează înregistrarea participanţilor?

Dumitru: Prima şi cea mai mare

conferinţă de business din Moldova va avea loc pe 26-27 aprilie la Leogrand Convention Center. Iar înregistrarea se efectuează în regim 24/7 pe site-ul www.bizpower.md unde veţi găsi şi multe informaţii suplimentare cu privire la eveniment. Marea noastră dorinţă acum este să afle cât mai multă lume bună despre eveniment, fapt pentru care sloganul „Time to share” devine valabil şi pentru oricine, care ajunge să audă de Bizpower.

punkt - nr. 52 / martie 2013

206

207

punkt - nr. 52 / martie 2013

Abonare

De ce să citești orice, atunci când există PUNKT?

 F.S.P. - 1

Cod fiscal 1002600023242

Fișă de livrare V.P.

Lecturile bune te fac sa gândești. Și să te răzgândești, uneori. Astfel, în fiecare lună Punkt invită cei mai buni jurnaliști, cronicari, critici, fotografi și pictori-ilustratori pentru a scoate un produs unic pe măsura exigențelor dumneavoastră.

loc cifru

31841

pentru revista

(indexul publicației)

(denumirea publicației)

Rezultatul este o revistă deosebită, neînfricată, scandaloasă, distractivă și debordant de sinceră. Le puteți avea la pachet fără să faceți coadă la chioșcuri și fără să alergați de la un punct de distribuție la altul. Soluția este simplă: abonarea.

fără TVA

abonamentului

TVA

total

numărul de complete

Prețul readresări

Așadar, beneficiile abonării:

pe anul 201__, lunile

1. Aveți revista livrată chiar pe masa dumneavoastră de cafea.

2. Economisiți timp și 80 de lei la un abonament anual.

Localitatea

Destinatar

Modalități de abonare:

F.S.P. - 1

2. Direct la departamentul de abonare Moldpresa situat pe adresa: mun. Chişinău, str. Alexandru cel Bun, 108, prin telefon 22 22 21 / fax 22 22 60 sau e-mail: abonare@moldpresa.md (Indice Moldpresa 31841).

Cod fiscal 1002600023242

3. La oricare din următoarele agenții de abonare: „Ediții Periodice” 23 80 73, „Cuzencov-Eva” 27 55 68, „Mesageria Deleu-Delev” 21 00 70, „Max-Expres” 43 06 64, „Presinform Curier” 23 71 87, „USP-Presa” 92 91 28, „Business Elita” 21 14 93. 4. Prin intermediul terminalelor QIWI Preț și durată: Pentru 3 luni – 120 MDL — economisiți 24 de lei Pentru 6 luni – 200 MDL — economisiți 40 de lei Pentru 12 luni – 400 MDL — economisiți 80 de lei

Abonare, difuzare prin Qiwi Avantaje/De ce terminalele Qiwi? • Sunt disponibile în fiecare zi la orice oră. • Plătești simplu și comod indicând doar un numar de contact. • Ești lipsit de rândurile lungi și obositoare. • Ai 2 opțiuni într-un singur punct: abonare și achiziționare număr curent. • Faci comanda pe loc, revista vine pe orice adresă dorită, iar tu îți continui ziua de muncă. • Terminalul se află în orice colț al Chișinăului, dar și în toată țara.

(adresa)

(cod poștal)

3. Deveniți un cititor progresist.

1. La toate punctele de distribuție a presei Poșta Moldovei (Indice Poșta Moldovei 31841) sau prin intermediul serviciului e-abonare, accesând site-ul www.posta.md.

(numele, prenumele)

Întreprinderea de Stat "Poșta Moldovei"

31841

ABONAMENT la revista

(indexul publicației)

(denumirea publicației)

Numărul de complete

pe anul 201__, lunile 1

Localitatea

Destinatar

(adresa)

(cod poștal)

(numele, prenumele)