Încrederea în sinepastilă contra stresului

Una din cele mai bune arme împotriva stresului este şi una din cele mai amăgitoare. O atitudine optimistă şi plină de încredere faţă de propria persoană stă la baza imunizării împotriva stresului şi depresiei, dar este foarte greu să o construieşti şi să o menţii.

Cercetătorii au arătat faptul că rolurile diferite pe care le joacă un om, cu cît sunt mai multe, cu atît acesta va avea de-a face cu mai multe surse de abordare a propriei persoane. Un loc de muncă plăcut şi semnificativ a fost pentru multă vreme cea mai importantă modalitate de a ne simţi bine în pielea propriei persoane.

„Schimbările în conștiință pot schimba o viață întreagă” (D. Carnegie)

„Pendulul minții oscilează între sens și nonsens, nu între bine și rău.”Carl Jung

Dar să folosim procesul muncii pe care o desfăşurăm ca sursă tradiţională de încredere în sine este acum un lucru primejdios. Singurul şi cel mai important lucru care va avea de suferit la locurile de munca actuale este cu siguranţă acela pe care ni-l dorim toţi - încrederea în propria persoană. Ca o concluzie surprinzătoare, locurile de muncă moderne prezintă formidabile ciudăţenii psihologice.Pentru începători, liniştea de la noul serviciu este atît de agitată, încît nimeni nu se poate opri pentru a-şi însuşi cunoştinţele unei activităţi bune, chiar şi pentru a obţine performanţe extraordinare. Cererea productivităţii a crescut atât de mult, încât toţi au impresia că nu muncesc suficient de rapid. Aproape toţi privim lucrurile nerezolvate care ne supraaglomerează şi ne simţim nepotriviţi pentru activitatea respectivă, obligaţi să completăm la nesfârşit lista cu "ce avem de făcut". Atât viteza cu care trebuie să lucrăm, cît şi cerinţele productivităţii ne fac sa lucrăm un neobişnuit număr de ore. Acestea abuzează de timpul nostru liber rezervat odihnei şi ne privează de momentele de refacererelaţia cu noi înşine, cu prietenii şi familia. Ce este şi mai grav este faptul că situaţiile presante conduc la apariţia naturală a agresivităţii, violenţei şi comportamentului rudimentar la serviciu. Grosolănia întotdeauna îi face pe oameni să se simtă devalorizaţi. În parte, acesta este rezultatul lipsei de încredere a colectivului în forţele proprii, iar la nivel comportamental acesta eşuează într-o imensă lipsă de loialitate.

Rezultatul este că locul de muncă nu mai reprezintă de multa vreme o arena în care oamenii pot conta pe exersarea şi întărirea sentimentului de încredere în sine. În această eră a supercompetitivităţii, în loc să se întîmple un astfel de lucru, serviciul devine principala sursa de stres si depresie.

Încrederea în sine trebuie regândită în fiecare etapă a vieţii Iată patru strategii pentru îmbunătăţirea acesteia şi pentru a da un sens muncii.

1. Chiar dacă este vorba de numai un sfert de oră, nu evita să îl foloseşti ocupându-te de una din pasiunile tale. Ieşi pentru câteva minute cu colegul de serviciu la o cafea, înainte să vă apucaţi de lucru. După serviciu, ocupă-te cu îngrijirea florilor. Fii creativ(ă) în căutarea de noi proiecte la serviciu care te pot pasiona. Învaţă lucruri noi legate de meseria ta pentru a simţi din nou entuziasmul de la început; dacă ţi-ai pierdut orice fel de pasiune faţă de activitatea pe care o desfăşori, este momentul să-ţi cauţi un nou domeniu care să-ţi genereze energia de care ai nevoie

2 Păstrează o agendă cu cele mai importante eforturi pe care le-ai făcut pentru menţinerea încrederii la serviciu Notează tot ceea ce faci referitor la domeniul tău de activitate şi analizează dacă ai încercat tot ce se putea încerca la momentul respectiv În fiecare zi ar trebui să notezi cel puţin trei eforturi pe care le faci în acest sens.

3. Fă-ţi un jurnal de observaţie la birou al încrederii în sine. Croieşte-ţi drum prin zidurile de care te loveşti de mai multe ori pe zi: începutul unui proiect care ţi-a plăcut; un email cu laude; o fotografie cu copilul tău, cîştigând un premiu; o floare uscată dintr-un buchet pe care cineva ţi l-a trimis de ziua ta. Trebuie să-ţi priveşti locul de muncă în fiecare zi şi să te gîndeşti ce semnificaţie au toate aceste lucruri pentru tine.

4 Încetează să mai gândeşti negativ; concentrează-te mai bine asupra soluţionării problemelor Cînd şeful te critică, respiră adînc, ia-ţi timp să-ţi revii şi acţionează astfel încît să îndrepţi greşeala făcută Gîndirea pozitivă este cea mai rapidă cale de a te face să te simţi bine în propria piele

Reţineţi!

Oamenii sănătoşi sunt oameni echilibraţi, iar echilibrul se obţine prin balansarea celor doua aspecte, profesional şi personal.

conf. univ., dr. Silvia BRICEAG ectura este suflarea de viață a oricărui scriitor, ea ne ajută să gândim profund și ne răspunde unor temeri care înăbușă dorințele noastre de a visa la ceva frumos. Chiar dacă ea ne vorbește despre fericire, nu este îndrumare pentru transcrierea unor povești de viață adevărate, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a mai visa că într-o bună zi se va naște adevărata fericire. Cărțile sunt pline de povești cu prinți frumoși, bogați și curajoși, care se duc să salveze biete prințese bătute de soartă. La adevărata fericire a visat și personajul meu preferat din povestirea lui Aurelian Silvestru „Copilul care l-a pictat pe Dumnezeu”. (Cartea: Îngerii dispar în ploaie).

Copilului nu i-a fost atât de ușor să-și prezică realitatea. Previziunile pe care le face, rămân doar simple ipoteze de lucru, prin care caută înțelegerea unor fapte reale.

A crescut și s-a educat la orfelinat... De ce?

Cred că soarta i-a pregătit un destin cu multe eșecuri, dezamăgiri și singurătate fără alinare și căldură părintească. Dar Dumnezeu l-a înzestrat cu multă înțelepciune și multă răbdare. Chiar dacă de toți era considerat dezaxat, el era un copil deosebit în ochii lui Dumnezeu

Deosebit prin felul lui de a fi, cum vede lumea ce-l înconjoară cu alți ochi, căutând mereu răspuns în natură, la curioasele întrebări pe care și le pun adeseori oamenii, dar tot nu pot găsi un răspuns anume. Darurile primite din partea lui Dumnezeu sunt de mare preț. Fiecare suntem înzestrați de Dumnezeu cu talente deosebite și orice talent este deosebit în felul său. Oricât de neînsemnat ar fi pentru noi oamenii, talentul este de mare valoare în mâinile Celui Infinit. Cel care a dat inteligență creierului de a gândi, care a dat putere mâinii de a ține pana sau pensula în mână, pentru a desena, Cel care ne luminează mintea cu inspirație .

Copilul de la orfelinat se evidenția de toți ceilalți copii, prin marele lui dar de a picta tablouri, și nu unele obișnuite... În imaginația lui coala de hârtie îi era cerul albastru luminat de razele soarelui în amiaza mare, scară îi erau copacii înfrunziți, iar pensule îi erau degetele micuțe și fragile. Nu oricine poate gândi atât de deslușit încât să își imagineze imposibilul, numai Dumnezeu are puterea și autoritatea de a oferi mici frânturi de imagini din divinitatea Sa pentru un muritor de rând.

Copilul era atât de mult iubit de Dumnezeu, încât i-a fost permis să vadă ce alții nu văd. Imaginându-și că îl poate picta pe Dumnezeu, copilul dorea să îl vadă pe Cel care i-a fot mereu aproape, prezent în suflet. Pe lângă tablourile imaginare pe care le picta, purta în suflet străduința colegilor care cu multă rigoare i-au distrus plăsmuirile adevărate.

Unii copii se simt bine, ca un pește în apă când „aruncă cu pietre și noroi în vise” Dar pentru un visător este o tragedie ce provoacă dureri și răni adânci în suflet. Chiar dacă par a fi dureri imaginare ele, totuși au capacitatea de a măcina și de a distruge biete suflete căzute în suferință.

Un remediu miraculos contra tulburărilor nervoase este cultura. În capacitatea ta de a te face iubit și de a-ți găsi locul printre cei ce te înconjoară, ești obligat să te eliberezi de durerea sufletească. Atunci încerci să te ridici și să-ți pui calitățile în valoare.

Când a fost întrebat: De ce nu dă și el în colegii bătăuși? El a ridicat ochii mirați și a spus: Mâna celui care l-a pictat pe Dumnezeu, nu este în stare să facă răul, chiar dacă sunt urât de toți, eu nu am dreptul de a mă coborî la nivelul lor de gândire. Numai iertându-i, pot să rămân credincios față de imaginația mea și să mă urc spre desăvârșire.

Mai mult sau mai puțin, am trecut și eu prin aceleași încercări ca și personajul meu preferat. Poate acesta e motivul, că m-am atașat atât de mult de el. Viața la orfelinat este diferită de cea în familie. Îți lipsesc părinții pe care nu i-ai văzut niciodată, mereu cauți un colțișor al tău în care să stai în meditație tu, cu gândurile tale. Poate că orfelinatul ți-a devenit un loc de trai unde ești hrănit, îmbrăcat și ținut la adăpost întrun loc cald? Tot de ce ai nevoie ți se oferă, numai că trebuie să știi a te împărți și cu ceilalți colegi, care, unii dintre ei, sunt egoiști, energici și mai vorbăreți, pe când tu, ești mai tăcut și mai retras de ceilalți. Trăiești în lumea ta, așteptând la nesfârșit că cineva va veni să te înfieze. Acolo nu prea ai parte de clipe vesele de care să te bucuri și să îți rămână întipărite în memorie. Mereu ești cu gândul la necunoscut, purtând în suflet mâhnirea și tristețea ce te sfâșie din interior. Zâmbești doar ca să nu dai de gol starea ta adevărată.

Aceste stări de spirit sfâșiat te pot duce la îmbolnăvire Foarte des s-a întâmplat ca să fiu internat în izolator unde nu vedeam lumina zilei cu săptămânile sau chiar cu lunile. Stând singur într-un salon cu multe paturi, priveam în geam cum cerul lăcrăma odată cu mine, de parcă îmi înțelegea tristețea ce mă îneca în plâns.

La activitățile de la orfelinat, participam foarte rar și asta din cauza îmbolnăvirilor frecvente. Un motiv mai era că educatoarele aveau copii speciali ce îi purtau în palme, acordându-le lor ocaziile cele mai frumoase de a participa la concursuri și festivități, unde se luau premii și locuri de frunte Ceilalți, ca alde, mine, eram lăsați la o parte fără a ne atrage atenția.

Este foarte dureros când ești uitat și neluat în seamă, te închizi în sine și nu mai permiți răului și mâhnirii să iasă la suprafață. Dacă aș fi putut să mă plâng la sânul mamei în acele momente de singurătate și uitare, aș fi revărsat tot veninul acumulat până în acel moment, dar nu puteam... nu avea cine să mă mângâie decât unul Dumnezeu.

Erau colegi care îl băteau cu picioarele, îi rupeau lucrările desenate cu multă pasiune și dragoste. Nu puteau suporta că era fascinat de o lume pe care numai el o putea vedea.

Ei nu îi înțelegeau, modul lui de a fi și cum reușește să se împace cu toate: cu ignoranța, neiubirea și abandonul.

Poate că ei nu știau cum să își lepede în vânt mâhnirea și lacrimile sufletești, de asta au devenit răi preluând mândria educatoarelor față de reușita și succesul celorlalți copii și au preschimbat gelozia în răutate ca mai apoi să o epuizeze, batjocorindu-l pe el, pentru că avea un comportament aparte, calm și rezistent?

De aceea personajul meu se izola de ei în largul naturii, stând cocoțat în copaci și picta tablouri imaginare, fiind doar el și

Dumnezeu pe care voia atât de mult să-l vadă în universul creat de El și să își plece capul obosit la brațul său mângâietor.

Noi, oamenii, avem cuvântul, un dar oferit cu multă dragoste de către Tatăl Ceresc. A spune ceea ce simți, îți permite adesea, să te înțelegi mai bine și să eviți excesele de limbaj și accesele de violență. Personajul meu se îmbolnăvește, căci durerea sufletească este cea care declanșează boala, însă boala nu-i deloc un defect atunci când este vorba de viitorul tău. Fiind bolnav, a început a medita asupra viitorului său ce părea învăluit în mister. S-a întremat, dând dovadă de multă voință și curaj. Când toți îl vedeau a fi de nevindecat, miracolul a luat început: datorită credinței lui în Dumnezeu, pe care îl adora foarte mult S-a ridicat din patul suferinței și a început să trăiască o viață nouă. A găsit înțelegere și căldură într-o familie ce l-a înfiat, protecția și dragostea de care avea nevoie i s-a oferit din plin. Nimerind într-un mediul social binepregătit, a înțeles că pentru el reușita în viață, a însemnat să ducă la bun sfârșit lupta cu copiii din familiile defavorizate, ce au avut aceiași soartă ca a lui.

Maxim GRĂDINARI