Florin Grancea
Japonia
după cutremurul din 11 martie:
Mărturia unui român despre cea mai grea săptămână de după Al Doilea Război Mondial
CUTREMUR, TSUNAMI, RADIAŢII
SALVARE ŞI RECONSTRUCŢIE
După marele dezastru, orașul Rikuzentakata este amenințat de un nou tsunami. Salvatorii, care caută supravițuitori printre dărâmături, se refugiază spre cel mai înalt punct din localitate. Foto: AP
Mesaj pentru cititori: Povestea mea nu este extraordinară. Nu sunt un erou şi nu m-am remarcat cu nimic în timpul cutremurului. Sunt doar unul dintre milioanele de oameni din Japonia care a refuzat să se lase cuprins de panică şi care a decis că e mai bine să ajute. Sper din tot sufletul ca noi toţi, prin raportarea critică la textul de faţă, să fim mai bine pregătiţi în faţa dezastrelor dar şi să putem construi în România o societate civilă la fel de puternică ca şi cea din Japonia. Puterea Japoniei nu stă în guvernul ei, ci în oameni, dar oamenii au putere doar în măsura în care toţi construiesc acelaşi viitor. Florin Grancea 2 aprilie 2011, într-un autobuz pe ruta Osaka-Tokushima
Vineri, 11 martie 2011: Timpul se opreşte În ziua fără înmormântări au murit peste 20 de mii de oameni! 11 martie era, în calendarul japonez, ziua de Tomobiki, şi cuptoarele caselor funerare erau reci! Nu se făceau înmormântări, pentru că Tomobiki înseamnă “a atrage prietenii”, or nimeni nu vrea să-i cheme în mormânt pe cei dragi. 11 martie era prielnică, după calendarul lunar, pentru semnarea unor contracte avantajoase sau pentru odihnă. Un cutremur de 1000 de ani într-o astfel de zi, urmat de un accident nuclear, nu însemna decât că li se va întâmpla şi altora nenorociri. Ultimul lucru pe care şi-l doreau, totuşi, japonezii. Pe 11 martie, confruntat cu dezastrul, nu m-am gândit, aşa cum nu s-au gândit nici alţii, la semnificaţia zilei în calendarul lunar. Totuşi, în zilele următoare nu am putut să nu remarc stranii coincidenţe între semnificaţia zilelor şi eforturile pe care oamenii le făceau să rămână în viaţă. Până în acel moment, cercetasem calendarul doar pentru a stabili data nunţii mele, într-o zi fastă, de Taian, şi de două ori pentru a verifica dacă nu cumva înmormântarea bunicilor lui Mayo era programată pe Tomobiki. De Tomobiki nu se fac înmormântări, dar natura nu este interesată de obiceiurile oamenilor! E un fapt: Optzeci la sută dintre cutremurele de pe pământ au loc pe centura de foc a Pacificului. În Japonia se înregistrează, în fiecare zi, aproximativ 300 de cutremure. Ora 14,46. inzai, lângă Tokio. De vină a fost televizorul, care nu s-a deschis. Dacă aş fi avut un model mai scump, ar fi pornit singur, la câteva secunde după ce falia Pacificului s-a rupt, cu mult înainte de a fi zguduit. În alte apartamente, televizoarele îşi făceau deja treaba. După un zgomot strident de sirenă, o voce de bărbat anunţa deja: “Cutremur. Cutremur. Pregătiţi-vă pentru zguduituri puternice! Pregătiţi-vă pentru zguduituri puternice!”. Cei care au auzit această avertizare au avut timp să facă cel puţin patru lucruri: să deschidă uşa de la intrare, să deschidă ferestrele, să oprească focul sau plita electrică şi să se bage sub masă ori să intre în toaletă. Cei bolnavi de inimă au avut, poate, prezenţa de spirit să-şi pună o pastilă sub limbă, iar bolnavii de diabet şi-ar fi împachetat deja pastilele sau seringa cu insulină. Eu doar am dat pagina şi am continuat să citesc. 11 martie era prima mea zi de concediu din primăvara lui 2011. Lucram ca profesor, şi anul şcolar aproape se terminase. Nu se mai făceau ore, urmau ceremoniile de absolvire şi pregătirile pentru noul an şcolar care începea din 1 aprilie. Dimineaţa mi-o petrecusem spălând cearşafuri şi haine şi împingând aspiratorul prin casă. Prânzul îl
luasem cu o oră înainte: pâine proaspătă franţuzească, înmuiată în ulei extravirgin de măsline. Cu o săptămână înainte, fusesem diagnosticat cu fibrilaţii atriale, o boală de inimă, aşa că uleiul de măsline era pentru scăderea colesterolului. ideea era simplă: trebuia să mănânc mai multe grasimi nesaturate, mai puţine saturate, să renunţ la margarină, adică la uleiuri hidrogenate, să fac sport şi tot aşa. “The girl with a dragon tatoo” (“Fata cu tatuaj de dragon”), de Stieg Larsson, era o alegere perfectă pentru vacanţă, însă nu neapărat pentru a mă relaxa. Eram încordat ca un arc şi nerăbdător să ştiu ce urmează. atunci a fost momentul în care am simţit că se clatină casa cu mine. “Să fie de la inimă?”. Primul gând care mi-a trecut prin cap m-a panicat, pentru că în ultimul an am ajuns de două ori la spital, vânăt, cu tahicardie şi incapabil să mă ţin pe picioare. Însă, uitându-mă în sus, m-am liniştit instantaneu. “a, doar cutremur!”, am zis şi am trecut la pagina următoare. Din păcate, televizorul meu nu s-a aprins. Dacă s-ar fi aprins atunci, aş fi făcut şi eu, mai târziu ce e drept- tot ceea ce făcuseră deja japonezii cu televizoare scumpe. Însă, mintea mea era încă în Suedia, pe urmele lui Salander şi ale lui Mikael Blomkvist.
PagiNa 3
Sâmbătă, 12 martie 2011: Japonia paralizată! 12 martie era, conform calendarului lunii, ziua de Senmake. Ziua când trebuie să te recunoşti înfrânt! În filozofia japoneză, ca să câştigi, trebuie întâi să pierzi! Cu acest sentiment s-au trezit peste 100 de milioane de japonezi. Deşi erau pregătiţi sufleteşte de “Big One”, marele cutremur, într-o primă etapă acest seism i-a îngenuncheat! Totuşi, nimeni nu şi-a propus să rămână în genunchi toată viaţa. În calendarul lunar există şi o zi a victoriei, iar japonezii ştiau acest lucru! Este un fapt: Majoritatea victimelor cutremurelor mor după seism, în incendii, valuri seismice sau în centrele unde se refugiază pentru ajutor. În ultimul caz, mulţi nu mor ca urmare a lipsei apei sau a hranei ci a sindromului clasei economice. Alţii mor pentru că nu mai au acces la medicamentele cu care îşi tratează bolile cronice. am adormit și eu. greu. pentru cel puțin două ore, m-am uitat la tavan rememorând ziua care tocmai trecuse. Copiii dormeau lângă mine și asta era o victorie, însă replicile foarte puternice mă făceau să fiu pesimist și să mă gândesc la ce-i mai rău. Mayo era la birou încă, fără șanse să plece spre casă prea repede, iar un reactor nuclear nu putea fi răcit. Oare putea fi mai rău? nu știu ce m-a trezit: zguduiturile puternice și scrâșnetul blocului care se mișca sau telefonul? “Copiii? Sunt bine?” părea speriată. Încă dezorientat, am întrebat ce oră este. “patru!” “S-a întâmplat ceva?” “E o replică mare. Se zgâlțâie casa?” “Bineînțeles. Dar nu contează, nu atât de tare ca înainte. Hai acasă!” “O să vin, aveți grijă de voi.” Discuția a continuat încă cinci-șase minute, iar când am închis telefonul, nu se mai auzea chiar nimic, blocul își oprise balansul. pentru doar 10 minute!
“am scăpat situaţia de sub control!” nu numai eu am fost trezit la patru dimineața. prim-ministrul Kan, care și așa dormise doar două ore, a fost scuturat de aghiotant. acesta se dovedise mai eficient decât replica seismică extrem de puternică care lovise Tokio cu câteva minute înainte. O delegație de la Toden, prescurtarea în japoneză a numelui Tokyo Electric, venise să anunțe că echipa de 50 de oameni care rămăsese să asigure închidererea în siguranță a reactoarelor nucleare va fi retrasă. “am scăpat situația de sub control”, i-au spus oamenii de la Toden. L-au înfuriat. Cu nici 24 de ore înainte, era pregătit să demisioneze. Își asuma răspunderea penrtu o greșeală comisă de subordonați, iar acum Toden se spăla pe mâini de dezastrul pe care îl aveau în curte. a urlat la ei și a ordonat ca nimeni să nu părăsească Centrala. Va fi format un comitet de criză pe care adjunctul său îl va con-
pagina 16
duce. Militarii din Forțele de autoapărare vor interveni, însă nu singuri. Doar Toden cunoaște Centrala în amănunt și are oameni care să-i ajute pe militari, așa că cei 50 vor rămâne acolo. Dimineață, militarii erau deja lângă Centrală, dar nu singuri. Mai veniseră 80 de voluntari, foști sau actuali angajați ai Centralei. Unii, mai bătrâni, erau chiar cei care o proiectaseră. Era o datorie de onoare să fie acolo, așa că au plecat de acasă fără a lungi prea mult momentul de rămas bun. Dacă lucrurile erau așa de proaste cum se așteptau, probabil că în zile sau săptămâni, toți vor fi morți, însă era important că ar fi murit făcându-și datoria. Centrala, ca de altfel toate centralele japoneze, avea mari probleme, or aceste probleme le cunoșteau toți. Erau eroi, însă la acea oră nimeni nu-i cunoștea. nimeni nu auzise de ei și aproape toți japonezii nici măcar nu se îngrijoraseră de veștile de la Fukushima 1. În Japonia nu se strică niciodată nimic, iar când se strică, se repară rapid. punct.
pantofii sub cap şi sacul de evacuare la uşă! Deși și eu știam asta, faptul că veneam dintr-o țară în care aproape totul se strică, iar când se strică nu se mai repară, m-a făcut să țin în zilele următoare o ureche ciulită spre știrile de la Fukushima. n-am auzit lucruri care să mă bucure. am reţinut, în schimb, cum Toden a dezmințit că a vrut să abandoneze centrala. nu mai puteam dormi, așa că am sunat-o pe Mayo. M-a întrebat dacă am pregătit pantofii, în caz că va veni o replică devastatoare, și i-am spus că nu! am dezamăgit-o! După ce am închis telefonul, am întins un ziar pe jos lângă camera în care dormisem până la ora 4 și jumătate cu copiii, și le-am adus de la intrare încălțările. apoi, pentru că nu aveam stare, am scos și hainele din dulap și rucsacul de urgență, pe care l-am pus la ușă. Rucsacul respectiv este un bagaj care se găsește în casa tuturor japonezilor. În nouă ani, l-am despachetat și împachetat de 18 ori, de două ori pe an, așa că îi știam conţinutul pe de rost. Totuși, era ciudat că abia după 15 ore de la cutremur mă gândisem să îl pregătesc. pesemne că încă nu sunt suficient de japonez. “Rucsacul ăsta este viața ta!”, îmi spusese Mayo de fiecare dată când i-am pus la îndoială utilitatea lui. “O pierdere de timp şi de bani”, am gândit, nu o dată. Totuși, peste câteva zile, văzând sutele de mii de refugiați, îmi schimbasem deja poziția. Să-l ai era într-adevăr diferența între viață și moarte.
După cutremur și tsunami, zonele sinistrate au fost lovite de ninsoare. Casa acestui bărbat a fost distrusă complet, iar sub dărâmături se află mama sa. Foto: AFP
Japonia după cutremurul din 11 martie
Duminică, 13 martie 2011: Cei care suferă cu adevărat În ziua ghinionului nu se fac nunţi, nu se cumpără case sau maşini şi nu se cer iubitele de soţii! 13 martie era, conform calendarului lunar, o zi cu ghinion profund! Bineînţeles, nu avea nici o legătură cu faptul că era data de 13. În Japonia, cifra nefastă este 4, care se citeşte “şi”. Or “şi” mai înseamnă şi “moarte”. Totuşi nu trebuie să fii mare specialist în numerologie ca să observi că 1+3 este 4!
Este un fapt: În cazul catastrofelor majore, primii care pot interveni sunt cei rămaşi în viaţă. Urmează autorităţile locale, serviciile de ambulanţă, de pompieri. Ajutorul oferit de la guvern vine întotdeauna ultimul şi este cel mai puţin important. Cei care fac diferenţa sunt întotdeauna cei care se organizează şi care organizează comunităţile de supravieţuitori! avea să fie o zi a veștilor proaste. O zi cu ghinion, însă, totuşi, o zi însorită. Dimineața ne-am trezit doar pentru a ne ascunde în camera japoneză (unde, pentru că nu există mobilă, riscurile sunt mai mici) și a ne strânge în brațe. Replicile foarte puternice pe care ne străduiam să le luăm drept normale se adăugau picătură cu picătură în paharul cu stres. Când am dat drumul la televizor, mi-a atras atenţia ştirea că echipele de salvare şi-au intensificat eforturile! În curând aveau să se împlinească 48 de ore de la cutremur! pentru oricine trăieşte într-o ţară afectată de cutremure este clar! 48 de ore este o barieră psihologică deoarece cam atât poţi rămâne în viaţă dacă eşti prins sub dărâmături! La două săptămâni de la cutremur, când scriu aceste rânduri, nu vreau să mă gândesc câţi oameni au murit, deşi puteau fi salvaţi. Vreau să cred că nici unul, însă ca fost jurnalist ştiu că în caz de dezastre există o statistică făcută de medicii legişti care arată data şi cauza morţii victimelor, or niciodată, în caz de cutremure majore cu mii de victime, nu mor toţi în acelaşi timp.
După nouă zile Într-una dintre puţinele întâmplări cu final fericit din zona Myiagi, devastată la 11 martie, Sumi Abe, o bunică de 80 de ani şi Jin, nepotul ei, de 16, din oraşul Ishinomaki, au fost scoşi dintre dărâmăturile casei după nouă zile. Au fost blocaţi mai multe zile în bucătărie, însă Jin s-a putut urca pe acoperiş, de unde a alertat echipele de salvare. În timp ce bătrâna a avut picioarele prinse sub frigider, adolescentul suferea de hipotermie; ambii au scăpat, totuşi, fără probleme grave de sănătate. Cei doi au povestit că au supravieţuit învelindu-se în prosoape şi hrănindu-se cu iaurt şi bând apă potabilă şi Cola din frigider. „Nu renunţaţi! Nu renunţaţi niciodată”, i-a încurajat tatăl adolescentului pe membrii familiilor celor dispăruţi. În Miyagi, 15 mii de oameni au fost declaraţi morţi sau dispăruţi.
La micul dejun am mâncat clătite cu brânză sau miere. De obicei făceam clătite, pentru micul dejun de duminică dimineața, în tigaia dreptunghiulară pe care o foloseam pentru omleta japoneză. nu foloseam ulei. Din televizor, imaginile catastrofei se prăvăleau peste noi la foc automat. Clădiri care sigur erau școli elementare sau gimnaziale erau devastate. “Sper că au avut timp să se salveze”, am spus, și Mayo a încuviințat uşor din cap. Era vizibil afectată și, de fiecare dată când auzea ceva despre copii care suferă, începea să plângă. probabil că un astfel de dezastru lasă răni adânci în sufletul tuturor, nu doar al celor care suferă din cauza pierderilor personale.
Totuși, unii suferă mult prea mult În ishinomaki, școala elementară a fost lovită de tsunami la câteva minute după seism. 108 copii nu au avut timp să fugă. 77 au murit sau sunt dați dispăruți. După ce apele s-au retras, tații au săpat cu mâinile goale în noroi să-și găsească pruncii. După două săptămâni, unii încă săpau. Miku și Reina, de 8 și 11 ani, au fost printre copiii care au scăpat cu viață. Miku doar pentru că sora ei mai mare a fost acolo și a avut grijă de ea. nu vor să vorbească despre tsunami. pretind că nu a existat. În aceeași sală de sport în care s-au refugiat, Ran, un copil de 6 ani care nu mergea încă la școală, pretinde și el că totul e normal. Fratele lui, în vârstă de 8 ani, a fost luat de tsunami. Știe că nu va mai veni niciodată înapoi! asta pentru că alergau spre școală când valul a venit cu bărci, mașini și case incendiate! Erau aproape de un loc mai înalt, așa că mama l-a tras de mână și l-a salvat. acum, amândoi se prefac că totul e normal, însă știu că nu e așa. “probabil ca Ran se joacă și pare bucuros tocmai pentru că nu vrea să îmi fac griji pentru el”, spune mama lui.. Se preface destul de bine că tsumani nu a existat, însă mărturisește că soțul sapă zece ore pe zi în școala devastată. L-a rugat să-i aducă băiatul acasă!
Încredere sau suspiciune? “acasă” este un cuvânt care provoacă frustrări. nu numai în rândul celor care au pierdut totul din cauza valului seismic, ci și printre cei care au avut neșansa să se nască sau să se mute în Fukushima. printre alerte de seism, am aflat că răcirea reactorului nuclear care crease probleme cu o zi înainte eșuase.
pagina 29
Reactorul 3 al centralei nucleare de la Fukushima, fotografiat de o dronă imediat după explozie. Foto: AP
Luni, 14 martie 2011: Încurajaţi de cei care nu mai sunt 14 martie era ziua cu cele mai bune auspicii din calendarul lunar. Ziua în care e de preferat să te căsătoreşti sau să faci orice altceva pentru stabilitate! De Taian, japonezii se înghesuie la ghişeuri sau pleacă în excursii mai des decât în oricare altă zi. Dacă începi o construcţie de Taian, vei obţine stabilitate, or baza reconstrucţiei Japoniei era deja aşezată! Comunicarea cu regiunile sinistrate se restabilise, iar nevoile lor aveau să fie luate în seamă.
Este un fapt: La dezastre naturale, în mai puţin de 24 de ore, guverne, prefecturi, oameni simpli donează bani, alimente, pături şi alte obiecte care pot să acopere nevoile sinistraţilor pe o perioadă determinată. Totuşi, de multe ori ajutoarele nu pot ajunge la cei care au nevoie de ele şi zac prin depozite. La trei zile de la dezastru, în Japonia, 100 de mii de voluntari sprijineau deja operaţiunile logistice prin sortarea obiectelor donate. În felul acesta, ei s-au asigurat că puţinele transporturi care se puteau efectua spre regiunile sinistrate vor conţine doar lucruri necesare şi în cantităţi necesare. De exemplu, nu trimiţi un camion de pături pentru o sută de sinistraţi. Trimiţi mai mult de 100 de pături, apă, mâncare, medicamente, jucării pentru vârsta exactă a copiilor sinistraţi, haine care să se potrivească. Pentru ca totul să meargă bine, e nevoie de COMUNICARE! a doua mea zi de concediu. Deşi nu realizasem încă, era o zi perfectă pentru reînceperea lucrului pentru că toată Japonia s-a reîntors la muncă. ne-am trezit ca de obicei cu un cutremur, însă nu i-am dat importanţă. M-am gândit că o să duc copiii la grădiniţă, să uite de problemele de zi cu zi şi să se îndepărteze de ecranul televizorului pentru câteva ore. Mayo era stresată, că poate nu va reuşi să ajungă la serviciu. Trenurile circulaseră cu întreruperi în zilele de sâmbătă şi duminică, ori era foarte probabil că vor circula cu întârzieri şi în ziua de luni. a plecat cu inima strânsă spre Tokio. Îi era frică de o replică majoră, îi era frică de toate podurile peste care trenul urma să treacă în drumul spre centrul capitalei nipone. avea să audă pe tren şi avea să i se facă rău de la conversaţii de genul: Ce bine ca a venit cutremurul vineri! am avut două zile să ne punem pe picioare şi acum putem să mergem la serviciu! puteau pentru că trenurile îşi reluaseră mersul, iar clădirile de birouri fuseseră declarate sigure. Japonezii s-ar fi simţit fără îndoială ca la sfârşitul lumii dacă lunea nu ar fi putut să meargă la serviciu. a făcut călătoria de o oră - pe care o petrecea de obicei stând jos şi citind - într-o înghesuială infernală. Dacă ar fi durat o oră ar fi fost bine, însă de data asta Mayo a ajuns la birou de abia la ora 11 şi jumătate!
pagina 34
Mulţumind educatoarelor Fără să am nici cea mai mică bănuială prin ce trece ea, eu am pregătit sacii pentru grădiniţă. Lunea de obicei era stresant. Trebuia să duc aşternuturi de pat, pentru saltelele pe care dormeau Mihai şi angela, să îmbrac saltelele şi să le pun la locul lor în dulapul de la grădiniţă, să pun haine curate în genţile lor, să le agăţ ca în fiecare dimineaţă prosoape curate în sala de mese şi în faţa uşii de la toaletă, să pun sacii cu pijamalele în care se schimbau la prânz la locurile lor, cănile, periuţele de dinţi... Totuşi, luni, spre deosebire de alte dăţi, nu am grăbit copiii, ca să nu-i stresez şi mai mult, aşa că am ajuns cu ei la grădiniţă înainte de 9. Întârziasem o oră! am pus totul la loc, aşa cum trebuia şi iam lăsat apoi pe fiecare la clasele lor, nu înainte să mă înclin până la pământ în faţa educatoarelor şi să le mulţumesc încă o dată pentru ziua de vineri. De multe ori, în Japonia te înclini protocolar şi mulţumeşti cuiva fără să fie neapărat nevoie. De multe ori, acel gest este total lipsit de conţinut, însă în acea dimineaţă am pus mult suflet în plecăciunea pe care am făcut-o. La două zile de la cutremur, îmi duceam copiii la grădiniţă pentru că aveam încredere în educatoare, pentru că ştiam că Mihai şi angela vor fi în siguranţă. Dacă aş fi putut să mă înclin mai adânc în faţa acelor femei extraordinare, aş fi făcut-o! Ziua de vineri nu fusese decât o confirmare a unei conduite exemplare pe care o observasem deja vreme de patru ani. Văzusem şi înainte cum educatoarele stau peste program până la 8 sau 9 seara pentru a aştepta părinţii care n-au putut să plece de la serviciu, deşi şi pe ele le aşteptau copii acasă, văzusem cum, cu doar o săptămână înainte de cutremur, fără să fie neapărat nevoie, au curăţat, cu lopeţile, zăpada din parcare, văzusem răbdarea cu care comunică cu părinţii în scris, într-un mic writing pad pe care îl laşi la grădiniţă dimineaţa şi îl iei seara, în fiecare zi, despre dezvoltarea copilului. aceste dialoguri strânse într-o broşură îmi vor spune peste ani ce a făcut Mihai sau angela pe 11 martie, 2011, ce au mâncat la prânz sau cum s-au jucat, ce probleme ori bucurii au avut. Tot în acest caiet este şi răspunsul lui Mayo sau sunt părerile ei despre copii, un dialog nesfârşit început când Mihai şi angela au împlinit un an şi au intrat la grădiniţă. aceasta este partea utilă şi plăcută a birocraţiei japoneze, dar şi o parte a secretului care îi face atât de eficienţi.
Tokio, gest fără precedent: împăratul Akihito și împărăteasa Michiko discută cu sinistrații la un centru de primire a celor rămași fără adăpost. Foto: AP
Marţi, 15 martie 2011: Fukushima pare din ce în ce mai aproape pe 15 martie, conform calendarului lunar, era Sekiguci, o zi în care trebuie să te gândeşti la moarte. probabil că imaginile cu valul tsunami care mătura totul în cale, dar şi cele cu ceea ce a rămas după retragerea apelor, ne-au făcut pe toţi să ne gândim, mai mult sau mai puţin, la sfârşit. Este un fapt: Mulţi bătrâni sinistraţi nu ştiu cum se numeau medicamentele pe care le luau pentru bolile lor cronice, înaintea dezastrului. Pentru că s-au salvat dar nu au avut la ei pastilele, timp de câteva zile au fost în pericol de moarte. Nici când doctorii de la Crucea Roşie i-au putut consulta, pericolul nu a trecut. Medicii s-au văzut constrânşi să prescrie, în cazuri severe, cocktailuri de pastile pe care bolnavii de multe ori nu le puteau tolera. Unii bătrâni mor după ce primesc ajutor medical! La 6 şi un sfert dimineaţă, s-a auzit o explozie din interiorul clădirii reactorului numărul 2 de la Fukushima! Câteva minute mai devreme, mai fusese o explozie în clădirea reactorului numărul 4! Un prezentator calm făcea anunţul fără încetare, adăugând, gradual, frânturi de informaţie, însă, ca un făcut, se întorcea la informaţia iniţială, pe care o repeta: “În jurul orei 6 şi un sfert, din clădirea reactorului 2 de la Fukushima s-a auzit o explozie puternică. Repet, o explozie puternică!” aceasta a fost ştirea pe care am auzit-o când am deschis televizorul şi fără să ştiu că este Sekiguchi, m-am gândit la moarte. Miam înnoit pagina de Facebook scriind: “Dezastru nuclear în Fukushima. De data aceasta este real! Încă o dată, radiaţiile ucid japonezi!” Când am scris asta, mă gândeam doar la cei 50 rămaşi în centrală. Cei 50 probabil că se gândeau la cum să controleze ceea ce părea că nu mai poate fi controlat şi, bineînţeles, la moarte! nu aveam de unde să ştiu, dar la ora respectivă nu mai erau 50 de muncitori, ci peste 200. În câteva zile, numărul lor avea să crească la 400. guvernul şi Tokyo Electric vor interzice accesul altora în perimetru. nu era în interesul nimănui să mărească numărul eventualilor morţi. Deşi luni fusese o zi însorită, marţi se făcuse brusc frig.
“Unde eşti, mami?” Cu ochii la televizor, încercând să reţin toate informaţiile vitale pentru familia mea, am pregătit micul dejun. Mayo pregătea şi ea copiii pentru grădiniţă. Şi Mihai şi angela erau mai mămoşi ca de obicei, semn că erau stresaţi de evenimente. nici nu vroiam să mă gândesc la cât de mult suferă copiii din zonele sinistrate, dar eram nevoit. Ca părinte, simţeam nevoia să fac ceva. Eram toţi la masă, când Mayo a spus că o să se intereseze cum îi putem ajuta efectiv pe copiii sinistraţi. Mulţi erau, probabil, orfani şi aveau să fie instituţionalizaţi. “poate e mai bine ca înainte de asta să petreacă un timp într-un
pagina 40
mediu familial”, a spus ea, fără să ştie câtă dreptate avea. nanami, în vârstă de 4 ani, era deja aproape instituţionalizată. Îi pieriseră părinţii, sora mai mare şi bunicii, iar autorităţile căutau rude dispuse să o crească. până atunci, a fost plasată într-un grup de copii de care se ocupau mame care, la rândul lor, îşi pierduseră copiii, dar şi angajaţi ai primăriei şi ai serviciilor sociale. În fiecare zi, nanami îi scria mamei câte o scrisoare. La început, caracterele hiragana, scrierea japoneză inventată pentru femei în timpul în care acestea nu erau instruite în caractere chinezeşti, erau strâmbe, dar cu trecerea zilelor au devenit puternice, hotărâte. “Mami, unde eşti? Eu mă rog să fii bine şi să ne vedem în curând”, se citea pe fotografia de pe prima pagină a Yomiuri Shimbun, cel mai mare ziar japonez. Fetiţa adormise cu capul pe masa de scris. La trei săptămâni de la dezastru, nici urmă de părinţii ei. Mayo a plecat mai repede la serviciu. Trenurile circulau cu întârziere şi nu dorea să repete experienţa din urmă cu o zi, aşa că eu am rămas cu copiii. am ieşit cu ei pe uşă înainte de ora nouă. Mihai trebuia, conform regulilor de la grădiniţă, să meargă cu bosaizukin pe cap, însă refuza cu obstinaţie. am ajuns fără probleme la grădiniţă, mai ales că străzile erau aproape goale. Mi-am dat seama că era din cauza lipsei de benzină şi m-am uitat la indicatorul rezervorului, dar am decis că nu trebuie să mă îngrijorez. La grădiniţă m-a izbit liniştea. Erau zgomote de copii care se joacă, dar nu ca de obicei. În câteva minute, după ce am intrat pe uşă, am înţeles: mulţi copii lipseau! Mulţi părinţi lucrau în domeniul serviciilor ori la magazine închise pe termen nedeterminat, aşa că probabil mamele au profitat pentru a petrece mai mult timp cu copiii lor, am gândit. Magazinele, băncile şi birourile de turism, precum şi multe restaurante, s-au redeschis, cu program normal, abia pe 19 martie, a doua sâmbătă după cutremur, însă nici după aceea numărul copiilor care mergeau la grădiniţă nu a crescut. părinţii care aveau rude la distanţe mari de Fukushima au preferat să-i trimită pe cei mici în siguranţă, cât mai departe. Şi eu aveam să mă număr printre ei, însă, în acea dimineaţă de 15, optimist, îmi făceam încă planuri pentru week-end.
Când mama din România plânge Întors acasă, am alergat să raspund la telefon. Era mama, plângea! În România se anunţase un dezastru nuclear în Japonia şi probabil că îşi închipuia că suntem deja iradiaţi şi pe moarte. am încercat să o liniştesc cum puteam şi i-am spus “noapte bună”. În România era aproape 4 dimineaţa! Înainte să închidă, mi-a spus că o să-mi trimită pastile de iod.
O femeie este copleșită de durere în fața numărului imens de clădiri căzute la pământ în orașul ei natal, Rikuzentakata, Prefectura Iwate. Foto: AFP