România Mare, nr. 1769

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Eu știu cînd voi muri: atunci cînd Dumnezeu va avea nevoie de mine, mă va lua la El. CORNELIU VADIM TUDOR

Al doilea descălecat al lui Trump

După multe opinteli, iată ca Donald Trump a bătut-o pe Kamala Harris rău de tot, după Hilarry Clinton. E chiar ciudat felul în care a cîștigat Trump. Fără contestații, fără scandal, fără o diferență mică între el și oponenta lui, e ca și cum statul subteran – cum se cheamă, ar fi făcut o înțelegere cu Trump să le salveze fundul. De ce? Vedem mai jos. Pînă una alta, la prima vedere bătălia electorală dintre cei doi a fost una între normalitate și anormalitate.

Dacă priviți harta electorilor, veți vedea cu roșu statele care l-au votat pe Trump și cu albastru pe cele care au votat-o pe Kamala Harris. Continuînd analiza, votanții lui Harris se găsesc pe coastele de est și mai ales pe cea de vest, în marile centre de afaceri, pe cînd cei ai lui Trump se află în America „de la țară”. Ăștia din vest sînt considerați chiar de vecinii lor din est niște depravați, niște oameni care trăiesc într-o lume a lor, toți extrem de bogați, leneși și inculți. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

ROMÂNIA SE JOACĂ CU FOCUL Războiul de la graniță

Nu mai sînt multe luni pînă cînd vom consemna împlinirea a trei ani de la declanșarea războiului ruso-ucrainean – un conflict militar nedorit de multă lume (dar, dorit de unii oameni cu responsabilități politice, administrative și comerciale) – care își desfășoară acțiunile distructive uneori chiar la granița de Est a României. De aproape trei ani de zile, fără a fi parte beligerantă din acest război, România a trăit și trăiește într-un ritm accelerat de antrenare în acest conflict armat, cu implicații profunde (și nesănătoase) pe toate palierele vieții noastre cotidiene. De 32 de luni – deși orientarea Statului Român în raport cu acest război putea fi diferită – datorită unui exces de zel din partea clasei politice românești, comportament coborît pe scara Istoriei pînă la ultima treaptă de obediență față de indivizi, entități (militare și civile) și state, poporul român este angrenat (fără voia lui) într-o confruntre militară, cu un final intuit de mulți analiști politico-militari din Occident, conflict plătit, pe nedrept, de românii de rînd cu multe miliarde de euro, la care se adugă suferințe și înjosiri la nivel național, frustrări și sentimentul că iarăși sîntem trădați tocmai de cei pe care i-am ales să ne conducă.

Nu este niciun secret pentru careva dintre noi faptul, regretabil, că, în fruntea „predării” României în mîinile SUA (prin intermediul NATO), în ceea ce privește sacrificarea României în numele unei așazise solidarități cu poporul ucrainean, în vederea con­turării himerei victoriei Ucrainei – s-a situat

președintele Klaus Iohannis, secondat de Guvernul PSD-PNL și de un Parlament în amorțire, complice la executarea ordinelor date de șeful Statului, fără a discerne necesitatea stringentă a multor legi care au anexat Economia și Armata Țării la ambiția diabolică a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, de a se înscrie în Istoria Europei Secolului XXI ca unic și viteaz salvator al bătrînului Continent de o invazie iminentă a ciumatului Putin, în fruntea Diviziilor rusești. Recitind rîndurile de mai sus mi-am dat seama că am omis în acel triunghi de abandon de Țară încă un organism – formînd acum un patrulater – este vorba despre CSAT, un Consiliu format din oameni cu responsabilități primordiale în pregătirea Armatei și a Țării pentru apărare, dar care și-au terfelit titlurile și uniforma acceptînd, ca niște dobitoace în jug, porunca și biciul plugarului (stăpînului). Într-o perioadă de pace relativă în Europa, pe cînd se încerca vindecarea rănilor pricinuite de conflictul din fosta Iugoslavie, acolo unde virusul revoltei este mereu prezent, declanșarea războiului dintre Rusia și Ucraina – țări cumva sub același statut ca și cele Iugoslave, conflict militar și politic cu pretenții teritoriale din partea Rusiei, viața în România s-a dat peste cap, cei enunțați mai sus ca responsabili, printr-un set de măsuri arbitrare și pripite, au bulversat întreaga societate românească, punîndu-ne pe picior de război cu o țară ca Rusia, deși datele problemei care se cerea rezolvată erau centrate pe disputa bilaterală dintre Rusia și Ucraina. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Din pace cãtre moarte Soldați bătrîni, pe continentul orb Mărșăluiți cu țintele-n cătare, Și nu vedeți deasupra cîte-un corb Ce croncăne a moarte-n disperare.

Voi, amăgiți de Statul paralel, V-ați înrolat cu arma grea în mînă, Și-n jurămînt, sub falnicul Drapel, Vă veți lupta cu hoarda cea păgînă.

Dar, cine poate spune, cu-ntrebări, Care-i prieten și dușman de Țară, Cum să te lupți, și pentru ce să mori?

Iată-ntrebarea – cea mai grea povară!

Ești fiu din doi părinți bolnavi de dor, Sau tată la copii de vîrste crude, Iubești o fată, ca pe-un scump odor, Care, cînd plînge, lacrima-și ascunde.

Dar, toate astea se prefac în scrum, Și tu, de fapt, ești autorul morții, Că n-ai știut pe-ntunecatul drum, Să pui zăvor la ură-n fața porții.

Te-ai amăgit cu propaganda lor, A generalilor cu multe stele, Și ai crezut, ca pe un fapt minor, Că ei vor interesul Țării tale.

Pentru acești „Moș Teacă” – cel din cărți, Războiul este doar o meserie, Și, dincolo de-nsîngerate hărți, Ei nu văd morții fără de sicrie, Și nu văd țările ce mor încet, Împinse să se macine-ntre ele, Tabloul lumii pus pe șevalet Ne-arată moartea noastră-n chinuri grele.

Făcînd din viața noastră un comerț, Ca la tarabă, cînd or vrea să vîndă, Azi, pentru ei, viața nu are preț, Cînd moartea-ncolonată stă la pîndă.

Soldați bătrîni, cu chip de împrumut, Plecați din țară-n marșuri mai departe, Poate nu știți, dar jocul a-nceput: Mărșăluiți din pace către moarte!

GEO CIOLCAN

NR. 1769 l ANUL XXXV l 12 – 18 NOIEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Hai, Steaua!  Toate meciurile Rapidului vor fi arbitrate de Rică Răducanu  Dragoş Constantinescu a fost arestat, la Chişinău, 15 ore  Nini Săpunaru şi arabii  La moartea PSDR-ului  Chelioja de la „Scînteia“  PD – paraşuta care se va deschide prea tîrziu

PARTEA A III-A  Titlul săptămînii a apărut în „Curierul Nați­ onal“, sub semnătura unei experimentate ziariste, Reghina Vârvici: „Ţăranii bătrîni, bolnavi şi săraci – au devenit bătaia de joc a autorităţilor: Ileana Ştefan primeşte felicitări de la Preşedinţia României, în loc de ajutor pentru rezolvarea nedreptăţilor“. Aflăm că bătrîna, în vîrstă de 84 de ani, care trăieşte în comuna Piscu (jud. Galaţi) şi are incredibila pensie de 26.000 de lei pe lună, i-a adresat, în 1998, o jalbă lui Emil Constantinescu. Iată răspunsul Ţapului, de un cinism înfiorător: „De Sfintele Sărbători şi-n anul ce vine vă urez din toată inima sănătate, mult spor, bucurie în casă şi în suflet. Emil Constantinescu“. Reamintim suma cu care e silită să supravieţuiască sărmana femeie, de fapt nici nu este pensie, ci indemnizaţie de văduvă de veteran de război: 26.000 de lei pe lună! În vremea asta, familia lui Emil Constantinescu a scos peste hotare, în bănci străine (pe diferite nume și firme) peste 1 miliard de dolari! Da, da, aţi citit bine!  Unde te duci, unde te-ntorci, pe ce buton apeşi şi ce ziar deschizi – dai de armeanul cu nume de fierăstrău, Varujan Vosganian! A devenit sufocant minoritarul ăsta! Mai nou, hirsutul a tras arborele ginecologic (sic!) al micii lui găşti, UFD, taman de la 1848, neicusorule, iar personalităţile revendicate de el sînt Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Emil Cioran ş.a.

Mare e grădina lui Dumnezeu! Şi plină degîndaci negri ca smoala!  Alt pigmeu care sare la cap, non-stop, pentru a intra şi el în cadru, este Dan Pavel. Fost activist al CC al UTC. Idiot din născare (de fapt, a fost avortat, dar l-a găsit o găină plină de omenie, i-a dat lăptic şi l-a făcut mare).

Tolomacul ăsta pretinde că e politolog. Şi director de institut. Am luat, la întîmplare, 2 texte de-ale lui, publicate în fiţuica „Ziua“. Nu mai pierdem timpul cu analiza lor, fiindcă nu e nimic de analizat, flăcăul e sărac cu duhul, mestecă şi el cu făcăleţul limbii nişte şabloane vehiculate prin odăile de slugi ale lui Sörös: societatea civilă, subsidiaritatea, globalismul etc. Ne vom ocupa de gramatica maimuţoiului. În ziua de 14 octombrie el publică un denunţ intitulat „Naţionalismul agresiv şi reconcilierea“. Referindu-se la unguri, sub­ conştientul lui zboară, fără-a prinde chiar de veste, la guvernantele din Cişmigiu: „Singura realizare indiscutabilă a actualei coaliţii guvernante (?!) este cooptarea formaţiunii politico-civice a maghiarilor (UDMR) în majoritatea parla­ mentară şi guvernamentală“. Reamintim că în limba română cuvîntul „guvernantă“ are un singur sens, acela de femeie care are grijă de copii. Şi cu dezacordurile gramaticale stă binişor Dan Pavel: „Diversitatea și pluralitatea îmbogăţeşte (sic!) şi înfrumuseţează...“. Oare cît primeşte un elev de clasa a IV-a pentru o asemenea greşeală?

Probabil că nota 2. După cîteva zile, prostul cu mintea odihnită recidivează şi publică făcătura intitulată „Puterea, Opoziţia şi interesul na­ ţional“ („Ziua“, nr. din 18 octombrie 1999). Ne

suflecăm mînecile şi trecem la treabă: „sprijinul partidelor politice şi a (corect al -nota red. R.M.) restului societăţii civile“; „coaliţie politică care“; „percepţia publică care“; „o să vedem cum s-a pierdut vremea şi cum au fost irosite ocaziile, vreme de mai bine de un an“ (carevasăzică, s-a pierdut vremea vreme de mai bine de un an!).

Exemplele sînt cu nemiluita. De aceea nu-l putem lua în serios pe fostul ţuţăr de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, travestit în ideolog capitalist. Pentru că e primitiv. Şi incult.  Tot în cocina „Ziua“ zmîngăleşte hîrtia un imbecil pe nume Adrian Artene. Orice s-ar întîmpla la vreun Tribunal sau la Curtea Supremă de Justiţie, saltimbancul ăsta pune, non-stop, aceeaşi placă: Vadim tremură de frică, Vadim se milogeşte, Vadim vrea să fugă de condamnări, Vadim face circ etc.

Asta-i presa abjectă practicată de „Ziua“. Cine-i atît de nărod să se pună la mintea unor puşlamale, care trăiesc numai din şantaj şi ciordeală? Cîţi cititori fideli are „Ziua“? Probabil cîteva mii. Ne e milă de aceşti semeni ai noştri. Ei sînt rebuturile societăţii româneşti.  Dar, cacofonii jenante face și Chelioja cu privirea fixă și mărul lui Adam jucăuş, de Cristian Tudor Popescu vorbim. În scremutul foileton intitulat „Omul nou“, inginerul tinichigiu, care s-ar vrea şi el scriitor (nu poate, e uscat ca iasca, n-are pic de talent scriitoricesc) zice „ca cetăţean“. Şi mai zice „toate canalele ce le au la dispoziţie“, dar corect gramatical este „toate canalele pe care le au la dispoziţie“. Vorbind despre SUA şi Marea Britanie el se dă cult nevoie mare, afirmînd că „Religia protestantă îşi ţine rangul“, ceea ce demonstrează că el nu ştie de existenţa unor foarte mari comunităţi de catolici. „Quod liced (?!) Jovi, not licet bovi – adică taurul – Zeus american mai regulează o dată Europa boilor“ – se scapă obsedatul sexual, care a ţinut 4 neveste şi nu le-a făcut nimic, decît le-a vorbit de saians-ficşăn, pînă i-au spart alea toate farfuriile zburătoare în dovleac, de-a rămas bila lui aeroport de muşte. Adică taurul american (John Bull) o regulează (?!) pe Coana Europa, zice dilimanul ăsta pe şleau! Cum a putut apărea o asemenea trivialitate groasă în fosta „Scînteie“?  „În 2008, PNL va fi partidul cel mai puternic“ – a delirat, la Constanța, mafiotul Valeriu Stoica. De ce în 2008 şi nu în 2004 sau 2012 sau 2088? Nimeni nu ştie. Probabil că Sîsîilă era machit. Noi punem pariu că în 2008 nu va mai exista nici urmă de partid liberal în România. Sau poate că el a vrut să facă o „poiezie“: „În anul 2008 tot mai mulţi copii adopt!“.  Anunţurile sexuale de la Mica Publicitate devin, pe zi ce trece, tot mai agresive. Foame mare, fraţilor! Am deschis, ca din întîmplare, „România liberă“ de marţi, 19 octom­ brie, ziar unde ne dau lecţii de morală – să nu uităm – gînditori elitişti, purişti şi aristocraţi, ca Octavian Paler şi Mihai Creangă (de micile haimanale UTCiste Lucian Avramescu, Ileana Lucaciu şi Simona Popescu nu pomenim nimic, ne vom ocupa de ele într-un articol separat, consacrat vaccinului anti­ rabic). Fără prea multă vorbă, să atacăm, frontal, anunţurile de la rubrica, atenţie, MATRIMONIALE:

RM

1) „AM tot ce trebuie să te scot din pantaloni“ (încă nu e clar dacă anunţul e dat de o femeie sau de un homosexual, numit în tratatele ştiinţifice „pîrţar“); 2) „DECÎT Viagra, mai bine vino la mine“ (fata e o chimistă de renume mondial); 3) „MASEOZĂ, lucrez cu «crema» clientului“ (adică cu snaga bietului om, v-aţi prins de figură, dar dacă s-o nimeri pe-acolo şi capul ca un spermatozoid rătăcit al purtătorului de cuvînt al Preşedinţiei, Răsvan Popescu?); 4) „PORT capotul roşu numai pentru tine“ (o bolşevică, ar exclama avocatul Niculae Cerveni, auzi la ea, capot roşu, cînd pe frigul din aparta­mente uniforma naţională va fi pufoaica!); 5) „PROFESOARĂ limbi, cu circumferinţa buzelor ce depăşeşte clasicul, pronunţ bine!“ (asta-i badibuzată, o fi bătut-o bărba-su numai în gură, ca pe coasă); 6) „SUNĂ-MĂ și o să te simţi ca în filmele sudamericane. Ana-Maria şi Nicolae“ (carevasăzică ăştia lucrează în echipă, e perverşi, caută tot felul de oarbe şi surdo-mute, ca în telenovele, ca să-şi bată joc de credulitatea lor); 7) „VIRGINĂ caut persoană iubitoare, răb­dătoare, tel. 892.18.99“ (sanchi, cică e fecioară, am dat şi noi telefon, din curiozitate, şi cine credeţi că ne-a răspuns? Însăşi Doina Cornea, care era în vizită la Simina Mezincescu și amîndouă îl trăgeau de bîzdîcelul gol pe Regele Mihai, a înnebunit lumea, fraţilor!).  Infractorii, bişniţarii şi şperţarii care, în numai 10 ani, au transformat Justiţia în „oaia neagră“ a societăţii româneşti au sărit ca arşi atunci cînd au citit în revista noastră documentarul despre reţelele Mafiei. Imediat, ei l-au trimis la bătaie pe micul homuncul, complexat şi rău, cu picioarele scurte şi un popou mai lat ca umerii, pe nume Valeriu Stoica. Am auzit că feciorul vechilului sîngeros din comuna Tufeni a fost foarte ofticat că i-am descoperit unul dintre secrete: în somptuosul său sediu din Ministerul Justiţiei şi-a instalat, ca ţoapa, aparat de aer condiţionat chiar şi la closet, că să-l aerisească atunci cînd cade pe gînduri, ca proasta-n cur pe scînduri. Aşa-zisul ministru al Justiţiei a făcut, efectiv, o criză de paranoia la citirea micilor noastre rînduleţe. Din răzbunare, el i-a cerut lui Mircea Criste să înceapă urmărirea penală împotriva revistei „România Mare“! Am rîs de ne-am prăpădit, e cea mai bună glumă pe anul ăsta.  LA ÎNCHIDEREA EDI­ŢIEI. PD joacă, tot timpul, la două capete. Acum stă la guvernare din două motive: pentru a fura ce mai e de furat şi pentru a pîndi momentul ca Emil Constantinescu să aibă vreun accident, iar Petre Roman să devină, automat, conform Cons­tituţiei, preşedintele Ţării.

Momentul stra­tegic al ieşirii de la guvernare a fost ales pentru primăvara anului 2000, cînd partidul evreiesc crede că se va mai repeta figura din primăvara anului 1998 (atunci, prin părăsirea Guvernului Ciorbea, PD a sărit de la 8 % la 18 %).

Din păcate pentru acest partid infracţional, el nu va mai putea păcăli pe nimeni. Acest PD este acum ca o paraşută care nu se deschide la timp, tot întîrzie, tot face fiţe, se prăbuşeşte vertiginos şi nici nu-şi dă seama cînd a atins pămîntul. Pentru a fi sigur de dezintegrarea totală a acestei grupări de tip mafiot, Palatul Cotroceni pregăteşte nişte condamnări serioase pentru Petre Roman și cumnatul său, Kuki Borislavski (pentru Mineriada din 14 -15 iunie 1990) dar și dosare penale imposibil de contestat, pentru Traian Basescu, Radu Berceanu şi alţi mafioţi.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 octombrie 1999)

RM

3

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

regal şi ale cazărmilor îl izolează de oraş. În Iubiri celebre  Iubiri celebre Palatului cel mai rău caz, vasele ancorate la zidurile palatului îi pot asigura retragerea. Este hotărît să ducă aventura Egipt pînă la capăt. Prevede sosirea armatei de la CEZAR Şl CLEOPATRA (I) din Pelu­sium, comandată de Achillas, o forţă de 30.000 oameni, şi trimite imediat la Domitius Calvinus, guvernatorul Asiei, o cerere de întăriri. În acelaşi timp, îi roagă pe funcţionarii egipteni, care îl înconjoară, reticenţi, să-i anunţe pe cei doi fraţi mai mari, Ptolemeu de 15 ani şi sora sa Cleopatra, că doreşte să-i primească – în propriul lor palat! – pentru a le arbitra diferendul.

Aventura acestor două personaje ilustre ale antichităţii, îndrăgostite şi visînd împreună la dominaţia lumii, găseşte oricînd un culoar de interes la noi, cei de azi. Ne-o spune încă o dată Jacques Laurent, într-un articol din revista Historia, pe care îl reproducem într-o formă prescurtată. „Cezar (a cărui imaginaţie se aprinde): Cleopatra, nu vrei să vii cu mine de-a lungul apei, pînă la leagănul ei, acolo, in inima acelui tărîm al misterelor? Să lăsam Roma îndărătul nostru, această Romă ce-a ajuns la măreţie numai pentru a arăta cum măreţia nimiceşte naţiuni ai căror oameni nu sînt mari! N-ai vrea ca acolo, în mijlocul marelui necunoscut, să-ţi făuresc un nou regat şi să-ţi clădesc o cetate sfîntă?

Cleopatra (încîntată): Da, da! Vreau!... Cetatea se va numi Darul lui Cezar pentru Iubita sa“.

(George Bernard Shaw, Cezar şi Cleopatra, traducere de Petru Comarnescu, Bucureşti, 1963)

Lacrimi pentru duşman Pompei este mort. Asasinat. Cînd galerele sale ating Alexandria, Cezar nu ştie asta. El crede că are de dat o bătălie împotriva rivalului său. Nu bănuie a fi reconstituit un front, graţie armatei egiptene şi legiunilor ce staţionau de cîţiva ani în cazărmile Capitalei.

Suflă un vînt dinspre nord, iodat. Cezar aruncă ancorele şi aşteaptă, ştiind că va trebui să-şi pună hainele cele mai grele şi mai strălucitoare pentru a debarca în chip de protector prietenos sau a comanda asaltul. Cunoaşte situaţia Egiptului: acest regat riscă de cîţiva ani, în fiecare lună, să fie anexat de Roma. Pe scurt, Cezar este încîntat să aibă pretextul – debarcînd în portul cel mai scump din lume – de a hărţui un general rebel: pe Pompei. Între galere şi portul cu imense scări de marmură începe un du-te vino de bărci. Sosesc veşti: cei doi tineri cărora le-a revenit regatul după moartea lui Ptolemaios, tatăl lor, pentru ca ei să-şi exercite puterea împreună, se numesc Ptolemeu şi Cleopatra; ea are 20 ani, el – 14. Sînt căsătoriţi, conform uzanţei faraonice, care permite mariajul unui frate cu o soră pentru exerciţiul regalităţii. Ptolemeu, împins de „doica“ lui, eunucul Pothinus, preceptorul Theodotus şi căpitanul gărzilor sale, Achillas, a încercat să o îndepărteze de la putere pe sora lui. Ea a fugit în Siria, şi-a organizat o armată, a pornit spre Capitală şi a fost oprită la Pelusium, de Achillas. Cele două armate îşi adună întăriri acum, stînd faţă în faţă.

– Şi Pompei? întreabă Cezar.

– A debarcat la Alexandria. A aflat că regele şi con­ silierii lui au întîlnit armata la Pelusium. A plecat acolo imediat şi se spune că...

Regina „la pachet“ (1)

Dar Theodotus, preceptorul lui Ptolemeu, devenit prim-ministru, poate să-i furnizeze lui Cezar mai multe informaţii decît „se spune că“... Se prosternează pe pod, în manieră orientală, şi ridică fluturînd în aer un cap tăiat: cel al lui Pompei.

Cezar contemplă faţa duşmanului său. Ochii i se umplu de lacrimi. Îşi ascunde faţa într-un pliu al togăi.

– Iată sigiliul lui, strigă Theodotus. Şi insistă: – Am poruncit să fie ucişi sau arestaţi legionarii care i-au servit cauza...

Theodotus interpretează lacrimile lui Cezar ca fiind de bucurie; crede că generalul şi-a acoperit faţa pentru a ascunde excesul de emoţie. De aceea este îngrozit de vocea tunătoare a lui Cezar, care îl insultă şi îi ordonă să părăsească locul.

Theodotus nu are altceva de făcut decît să fugă.

Rătăceşte precum un vagabond în lungul şi latul Siriei şi Asiei Mici. Va fi crucificat cîţiva ani mai tîrziu, după moartea lui Cezar, ca responsabil de asasinarea marelui Pompei.

Cezar este structurat ca un calculator. Satisfăcut, de fapt, de moartea lui Pompei, se reţine să-l felicite pe autor. Şi pe bună dreptate. Pompei este încă agreat la Roma şi în armată. Cezar ar fi de-a dreptul inabil dacă s-ar face – prin gratitudinea sa – complice. El are proiecte cu Egiptul şi nu ţine să pătrundă acolo ca un „obligat“ primului ministru, pentru a lua în mîini Alexandria. El are interes să slăbească guvernul micului Ptolemeu, privîndu-l de primul său ministru.

Astfel, de-abia l-a alungat pe Theodotus, că îşi pune din nou toga sa roşie şi ordonă debarcarea legiunilor.

Cezar a fost într-adevăr emoţionat la vederea capului lui Pompei. Se luptase cu el – fără ură – însă, îl stimase mult. Şi, pe pămînt străin, se simţea solidar cu acest mare roman, şi nu cu asasinul său oriental.

Noaptea, în palatul mult prea somptuos, Cezar primeşte veşti: în port, trei legionari au fost găsiţi strangulaţi; o patrulă abia ieşită din cazarmă a fost ţinta unor săgeţi de la o fereastră; doi soldaţi plecaţi în cartierul evreu s-au întors răniţi, ducînd cu ei un camarad mort.

Cezar face parte dintre acei oameni care merg peste tot pentru a restabili ordinea. Trebuie numai ca acea ordine să fie apa­ rent tulburată. Iată că este. Mulţimea murmură.

Ucide. Cezar nu se teme de nimic. Zidurile masive ale

A doua zi a lui Cezar în Alexandria trece fără evenimente importante. Mulţimea rămîne pe străzi, dar la palat atmosfera e calmă.

Pe 5 octombrie 48 î.e.n. tînărul Ptolemeu se pre­ zintă. A părăsit acest palat ca stăpîn, revine ca invitat.

Amabilitatea primirii îl exasperează. Pothinus – pe care fuga lui Theodotus l-a făcut singurul său consilier – îl linişteşte din priviri, în timpul primei întîlniri.

Cezar se preface că nu vede emoţia tînărului, că nu remarcă vigilenţa ipocrită a eunucului. Se poartă ca un stăpîn. Dar afirmă că este în trecere, fericit de a face un serviciu dinastiei egiptene... Asta e tot.

– Sînt emisarul tatălui vostru, executorul lui testamentar. Pe cînd eram consul, mie mi-a încredinţat tatăl vostru testamentul lui. Datoria mea faţă de el este de a urmări să fie respectat. Ţi-ai alungat sora şi soţia Cleopatra, pe care tatăl vostru a desemnat-o să domnească împreună cu tine.

– Nu am alungat-o. A plecat. M-a trădat. A ridicat o armată de mercenari străini pentru a ameninţa Egiptul.

– Sînt convins de asta. Dar mai trebuie să o ascult şi pe ea, cum te ascult pe tine. Dacă ea s-a arătat nedemnă de încrederea tatălui vostru, voi fi primul care voi recunoaște asta.

– Vă va minţi, strigă Ptolemeu, ea...

– Deloc, exclamă Pothinus, cu bonomie. Orice ar minţi, Cezar ar înţelege. Cred că nu va îndrăzni să se prezinte aici.

Pothinus şi Ptolemeu părăsesc camera. Cezar este mulţumit de el: în cîteva minute şi-a confirmat rolul de arbitru. Cînd îi va avea şi pe frate şi pe soră înaintea lui, va fi judecătorul lor – judecător atotputernic al suveranilor Egiptului.

Se lasă noaptea. Vocea lui Cezar răsună surprinsă.

– Un cadou? La ora asta? Nu mă încred în cadouri în această ţară. Cercetaţi.

Trece un minut, apoi ofiţerul revine lîngă Cezar.

– Omul care aduce cadoul se numeşte Apollodor.

Vorbeşte latina. Este un servitor al reginei Cleopatra. A sosit la palat cu barca, purtînd pe umăr un bagaj. A fost lăsat să treacă. Ajuns la capătul galeriei, l-a anunţat pe centurionul de gardă că este mesagerul reginei Cleopatra şi că doreşte să vă întîlnească, pentru a vă da cadoul reginei, pe care continuă să-l poarte pe umăr.

– Şi care pare a fi ce?

– Este o rogojină de dormit. Un fel de covor, rulat, legat, destul de subţire şi...

– Bine. Să intre. (va urma) Jacques Laurent

4

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

Viața își urmează cursul

Vestea morții lui Nicolae Rotaru, în după-amiaza fatidicei zile de 30 martie a acestui an, avea să ia prin surprindere pe toată lumea. Dar nu avem încotro, și trebuie să ne consolăm cu gîndul că mai devreme sau mai tîrziu, într-un fel sau altul, cu toții vom pleca de aici pe drumul neîntoarcerii la viața pămînteană. De aceea e bine să avem valiza tot timpul pregătită de plecare și să învățăm din timp lecția că nimeni nu va rămîne veșnic aici, de aceea se impune să fim buni, omenoși și să luăm de la fiecare partea bună a lucrurilor. Fiindcă, iată, pleci cînd nici nu te aștepți din mijlocul oamenilor pe care i-ai cunoscut și pe care i-ai iubit sau hulit.

Dar viața își are cursul ei, iar faptele omului sînt pe măsura omului în sine, definindu-i existența în lumea aceasta pămînteană. Nicolae Rotaru, în opinia noastră, a fost un om de bună credință, cel puțin cu noi, atît cît l-am cunoscut, mai cu seamă de cînd s-a pensionat, schimbînd haina militară cu cea de civil. Cu mulți ani în urmă, a colaborat cu noi și a participat în mod frecvent la ședințele Cenaclului „Amurg sentimental”, de asemenea, a contribuit, cu creații personale, la antologiile noastre. Apogeul acestei colaborări, care avea să-i aducă multă faimă și popularizare, s-a produs în urma discuției pe care am avut-o cu el în decembrie 2001, la o tarabă metalică, pe care o aveam pentru comercializarea de produse neperisabile în fața Bisericii Sfîntul Dumitru de la Obor, cînd mi-a solicitat să-i acord un spațiu tipografic generos în revista lunară „Amurg sentimental” (ajunsă la nr. 350 în anul acesta), care să se intituleze „Mirabile dictu”.

Condițiile de colaborare cu noi au fost acceptate fără nici un fel de rezervă, iar odată cu numărul din ianuarie 2002, avea să apară primul articol în cadrul acestei rubrici, intitulat „Arma Tip. P.P.”, în care beneficiarul cronicii era criticul și istoricul literar Al. Piru. Rubrica a fost alimentată de scriitori consacrați, cu creații originale, pînă în 2006, în luna decembrie. După

această dată, colaborarea cu noi a continuat sporadic, ce e drept, prin înființarea unei noi rubrici, intitulată „Cine, ce, cum, cînd”, care a avut o viață scurtă, concretizată în apariția a doar cîteva numere. Cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viață, în revista „Amurg sentimental”, anul XI, nr. 3 (119), martie, 2005, i-am consacrat două pagini (6-7) cu următoarea prezentare: „Marțianul și treispreziceanul Nicolae Rotaru împlinește 55 de ani. Jurnalistul militar, prozatorul original, rebusistul cunoscut, poetul inconfundabil și colaboratorul devotat al revistei «Amurg sentimental» binemerită salutul nostru cordial și o întîlnire jubiliară cu cititorii săi.

Urîndu-i mulți ani norocoși și tihniți de viață, în deplină sănătate, șanse și bucurii, ne alăturăm celor care au încredere în pana sa, dorindu-i să-i fie muzele aproape și satisfacțiile necontenite”. Articolele sale, din vremea cînd au apărut în revista noastră la rubrica „Mirabile dictu”, au fost adunate în volum și publicate, sub aceeași denumire, în 2005, un exemplar parvenindu-ne și nouă cu autograful autorului: „ROTARU, NICOLAE – MIRABILE DICTU (101 nemuritori), proză / Nicolae Rotaru București, Editura Detectiv, București, 2005”. Pe pagina de titlu, dedicația: „Pentru maestrul Ion Machidon și «Amurgul» său, acest grupaj de bucurii, găzduite parțial în lunarul cel sentimental! Nicolae Rotaru, sept. 2005”. Faptele vorbesc... Alte mărunțișuri țin de frecușul și haosul lumii literare postdecembriste. Ne

Eminescu, Arghezi, Nichita...

Povestea în care își au rolul lor cei trei mari poeți, începe cu o amintire a lui Tudor Arghezi, despre împrejurarea în care a avut ocazia, în vremea copilăriei sale, să-l zărească pe stradă pe Mihai Eminescu: ,,Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos.

«Uite-l pe Eminescu!», a spus cineva, cu un glas pe care-l țiu minte”.

Cîteva decenii mai tarziu, Nichita Stănescu evocă o întîmplare pricinuită de un gest oarecum neobișnuit al lui Geo Bogza: ,,Cît de sictirit am putut să fiu de unii colegi cînd Geo Bogza m-a ridicat de ceafă (acum un deceniu și mai bine) – cu macaraua brațului său – și m-a dus să-i sărut mîna lui Tudor Arghezi. Arghezi era ca o frunză.

Vorbea parcă bătut de un vînt stelar. Bogza i-a ridicat mîna lui suavă în lopata mîinii lui și iată că, bîlbîit, m-am trezit sărutînd o mînă care-și scrisese testamentul nu pentru sine, ci pentru poezie.

Restul e ca un ecran alb. Arghezi a spus atunci cîteva cuvinte argheziene. Bogza, cîteva cuvinte bogziene. Eu aveam limba smulsă. «Penibil!

Penibil!», mă admonestară cîțiva colegi. «Ai ajuns să pupi mîna mărimilor!», îmi reproșară alții. «Ești un lingău!», îmi spuseră ceilalți. Mi-a fost rușine, și ciudă, și atît.

exprimăm regretul plecării lui dintre noi, fiind alături de familia îndurerată, amintindu-ne că indiferent cine ești ca om, nimeni nu e lăsat aici pentru totdeauna.

Dumnezeu știe ce are de făcut cu fiecare dintre noi, de aceea, chiar dacă mă repet, susțin că datoria noastră, ca oameni, este aceea de a dărui celor din jurul nostru bunătate, lumină, blîndețe, iar acolo unde ni se cere, să dăm o mînă de ajutor necondiționat celui care se află în impas. Noi nu am apelat niciodată la Nicolae Rotaru pentru vreun serviciu, de aceea nu ne pronunțăm despre cît de generos ar fi fost, din poziția pe care o avea în societate... Acum vorbim despre el ca despre un om care nu mai este pe această lume și nu avem intenția să-i comentăm nici opera, nici felul lui de a fi ca om, pentru că este dificil să vorbești despre cineva pe care nu l-ai cunoscut îndeaproape...

Atît cît l-am cunoscut ca scriitor, Nicolae Rotaru va rămîne pentru noi o amintire frumoasă, atît în calitatea sa de colaborator, vreme de mulți ani, la revista noastră „Amurg sentimental”, cît mai ales ca vecini de bloc, în Colentina chinezilor, arabilor, turcilor, și care or mai fi.

Scriind acum despre Nicolae Rotaru, așternem aceste rînduri cu tristețe, pentru că a plecat dintre noi un coleg pe care noi chiar l-am îndrăgit, și ne rămîne regretul că anul trecut, la Tîrgul internațional de carte „Gaudeamus” (2023), unde își lansa o carte, nu am putut participa. Trebuia să merg la un eveniment care s-a suprapus cu al dumnealui, așa că i-am făcut promisiunea că mă voi revanșa la ediția din 2024, dar inima lui s-a grăbit să se oprească pentru totdeauna.

Nicolae Rotaru, să-ți fie somnul veșnic liniștit și să le spui celor pe care îi întîlnești acolo, scriitori de-ai noștri, că pe aici nu mai e nici solidaritate, nici breaslă de scriitori, nici pace sau liniște sufletească pentru românii noștri, ci doar un haos general în toate cele, iar demagogia se află la loc de cinste, spre apărarea și cultivarea intereselor personale.

Dumnezeu să te odihnească în pacea Lui divină!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Tîrziu de toamnã Prin singurătatea lui brumar Se risipește parcul, cît cuprinzi, Învăluit în somnul funerar Al fumegoaselor oglinzi.

Azi, însă, cînd potrivesc cîte un cuvînt sau rostesc cu gura cîte o frază în omenia artei, mă întorc și zic: e gura care a sărutat mîna lui Arghezi.

E Arghezi, cel care, fiind copil, l-a văzut cu ochii săi căprui pe Eminescu. Și aceasta mi se pare nesfîrșit de mult”. „Arghezi povestea – îşi aminteşte Nichita Stănescu într-un interviu, în 1977 – că fiind copil l-a văzut [pe Eminescu] pe Calea Victoriei trecînd în absentă visare. Arghezi era copil şi ce face un copil? Un copil se uită cu ochii lui de copil, curioşi, în ochii tuturor. Tînăr fiind, m-am uitat cu ochii curioşi şi înfioraţi de emoţie în ochii ascuţiţi de inteligenţă şi de sarcasm ai lui Arghezi. Iată cît e de apropiat Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu. Cum spun unii anatomiști, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca și cum m-aș fi uitat în versurile lui cînd m-am uitat în ochii lui Arghezi”.

R.M.

Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani, Întunecat în adîncimi un lac e-ntins Și sîngele, din vii și din castani, Pe fața ruginie a undelor s-a prins.

Tristețea mea străvede printre arbori zarea, Ca-ntr-un tablou în care nu-nțelegi: Boschet sau așteptare oprește-n fund cărarea? Și liniștea-i ecoul buchetelor pribegi.

Spital de întristare, de căință, În care-ți plîngi iubirea nentîmplată Și-ți amintești cu dor, cu-o suferință, Făptură nentîlnită niciodată.

Molifți, cîțiva, s-au întîlnit departe, Pe cînd murmurul parcului se roagă...

Se-nchide înserarea ca o carte Și sufletul în foi, ca o zăloagă.

TUDOR ARGHEZI

RM

5

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

În amintirea Părintelui Nicolae Bordașiu (I)

Să scrii despre Părintele Nicolae Bordașiu constituie o sarcină de mare importanță, de responsabilitate, dar și de onoare. Numele său se adaugă celorlalte nume de oameni de frunte ai zonei Bihorului, personalități-simbol ale neamului, ale istoriei și culturii românești, precum Iosif Vulcan (care a publicat prima poezie a lui Eminescu), Samuil Vulcan (care a construit, în 1828, liceul din Beiuș), Acad. Marius Sala, marele chirurg Ioan Pop de Popa, Al. Andrițoiu, Acad. Mircea Malița, Acad. Ion Țepelea, Miron Pompiliu, neuitata interpretă a cîntecului popular bihorean prof. Florica Ungur ș.a. Ca Preot-model și ca Profesor la Catedra Seminarului Teologic din București, Părintele Bordașiu l-a slujit pe Dumnezeu, a-ngenuncheat în fața lui Hristos și a Sfinților, a apărat Credința noastră Ortodoxă și neamul românesc. A fost un Părinte care-l înțelegea pe fiecare om, intuindu-i felul de a fi, pătrundea în gîndirea lui și, astfel, sfaturile, îndrumările date erau parcă un ecou al căinței celui care-și destăinuia păcatele, pentru a-i fi iertate. A fost persecutat de regimul impus de cei veniți din Est pe tancuri, a fost întemnițat, umilit, dar ruga sa către Domnul, către Hristos și Maica Domnului i-a dat putere să îndure torturile la care era supus.

Articolele lui Laurențiu Cosmoiu din Ziarul LUMINA (9 noiembrie 2023 și 23 mai 2024) ne fac cunoscută trăirea Părintelui cînd, aflat în temniță, se simțea ca într-o atmosferă de mînăstire. Or, asemenea gîndire și simțire, putere de îndurare îl caracterizează pe cel dăruit, cu întreaga ființă, lui Dumnezeu.

L-am cunoscut într-o toamnă, la Biserica ,,Sf. Silvestru” din Capitală. Slujba se terminase și Părintele era într-un loc retras, pe un scaun. În fața Sfinției Sale era o persoană îngenuncheată, cu patrafirul pe creștet. Am înțeles că cineva se spovedea. După ce omul s-a sculat (era un bărbat în vîrstă), i-a sărutat Părintelui mîna și a plecat. Sfinția Sa m-a invitat să mă așez în genunchi, dar i-am spus că nu pentru spovedit am venit, m-am recomandat și m-a întrebat de cînd nu m-am mai împărtășit. I-am răspuns că nu mai știu și că-l rog să asculte o rugăminte a mea. A devenit foarte atent la fiecare cuvînt al meu.

I-am spus că vreau să scriu despre Părintele Galeriu, pe care l-am cunoscut din anii copilăriei și ai adolescenței petrecuți la Ploiești și că aș avea nevoie de părerile Sfinției Sale, de materiale din care să mă informez și să mă inspir. M-a-ntrebat de ce mai am nevoie de materiale, din moment ce l-am cunoscut, încă din copilărie, la Biserica ,,Sf. Vasile”. I-am spus că nu pot să scriu doar amintirile mele, prin profesie,

sînt ,,un condei” care se documentează. I-am sărutat mîna și a urmat mai mult decît o spovedanie. N-am avut caiet la mine să notez măcar cîteva idei, dar m-am trezit într-un univers care-mi amintea de momentele petrecute la Biblioteca Sfîntului Sinod, unde Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș (despre care am scris) îmi permitea să-mi spun părerile – și mi le corecta sau mi le completa – despre Valea Călugărească (meleagul meu natal), localitate care nu degeaba își poartă și azi numele de ,,Călugărească”. I-am mulțumit cu plecăciune, dar și cu hotărîrea de a scrie o lucrare mai amplă despre Părintele Galeriu care, sînt sigură, s-a bucurat și Sfinția Sa, din mormîntul aflat în dreapta Bisericii în care eram, auzind cuvintele de laudă ale Părintelui Bordașiu la adresa sa. M-a îndemnat să procur și filmul documentar-biografic ,,PĂRINTELE GALERIU”, realizat de Ștefania Coșuleanu, un CD, producător fiind TRINITAS TV. I-am ascultat sfaturile și, din cînd în cînd, i-am dat cîte un telefon, iar după cîțiva ani, am realizat volumul ,,Vrednicul Părinte Galeriu”, cu titlu preluat de la prefața scrisă de Mircea Ionescu-Quintus. E o carte de 273 de pagini, apărută în 2015, la Editura Semne, după ce am reușit să strîng și banii necesari pentru tipărirea ei. Dar am avut un ghinion, că altfel nu pot să-l numesc. Am programat o lansare de zile mari la Biblioteca Județeană ,,N. Iorga” din Ploiești, și doamna directoare Mihaela Radu mi-a promis că pune la dispoziție Sala Mare a Bibliotecii, dar... vorba francezului, ,,il y a toujours un mais”: cineva din familia Galeriu a găsit unele ,,abateri în materie” și m-a avertizat că mă dă în judecată, interzicîndu-mi evenimentul de lansare. Or, se făcuse o amplă mobilizare: pe lîngă membrii familiei mele, fostele colege de școală și de liceu din Ploieștiul meu drag și cetățeni ai orașului care nu-l puteau uita pe Părintele de la Biserica ,,Sf. Vasile”, fuseseră anunțate și multe Fețe Bisericești – în primul rînd Părintele Mihăiță de la Biserica ,,Sf. Vasile”, Părintele Ștefan Alexandru Săvulescu, de la Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, prezent în carte cu o pagină de scrisoare scanată, Părintele Florian de la Catedrala ,,Sf. Ioan”, Părintele Gabriel Săvulescu de la Bălțești (PH), prezent la lansarea cărții mele ,,Eminescu și Credința sa ortodoxă”, care a avut loc la Crama doamnei notar Aristița Adina Ioniță, la Valea Călugărească, Părintele Dorian din Valea Călugărească ș.a. Deci, iată-mă prăbușită, din bucuria pe care o aveam pentru realizarea cărții, într-o stare pe care nici nu pot s-o descriu. Am stat

cu capu-n mîini cîteva ore. Mi-am revenit cît de cît și i-am telefonat Părintelui Bordașiu. Cu un ton și cu vorbe care mi-au mers la suflet, mi-a spus să mă liniștesc, să nu-mi fac probleme, iar, dacă va fi un proces, Sfinția Sa va veni ca martor al meu, că de scris am scris ca orice om de cultură și am realizat o carte care lumina personalitatea Părintelui Galeriu.

Oare mai e necesar să mai subliniez, în cuvinte, omenia acestui slujitor al Bisericii? Am anulat lansarea și am zăcut mai mult de două săptămîni.

Dumnezeu m-a ocrotit și, încetul cu încetul, mi-am revenit. Am realizat alte cărți cu puterea pe care mi-a dat-o Părintele și, iată, am pus mîna pe condei.

Am citit în Ziarul LUMINA (23 mai 2024, p. 9), în articolul semnat de Laurențiu Cosmoiu, că Părintele Bordașiu care, pe 9 noiembrie 2018, ,,nu a mai zăbovit, a plecat grăbit să sărbătorească momentul întru veșnicie, alături de Hristos, de cel pe care L-a iubit atît de mult și pe care L-a slujit cu devotament pînă la capăt”, ar fi împlinit – pe 22 mai 2024 (a doua zi după sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena) – 100 de ani. Atunci, condeiul a pornit parcă mînat de suflet să scriu despre acest Slujitor al Sfîntului lăcaș timp de mai bine de trei decenii, care a fost și Profesor și, să nu uităm, membru al Grupării ,,Rugul aprins”, suferind ani grei de detenție.

Despre originea, viața și activitatea Părintelui s-au scris numeroase materiale; multe lucruri interesante aflăm din volumul ,,In Momoriam Părintelui Nicolae Bordașiu” (Editura Ama Aediting, București, 2019), de Cristina Liana Pușcaș. Părintele s-a născut, după cum am spus, pe 22 mai 1924, într-un sat din județul Bihor – Săbolciu, în familia preotului și învățătorului Gh. Bordașiu (n. 1 febr. 1899) și a Mariei, nepoată de văr a Mitropolitului Vasile Mangra din Sibiu.

Tatăl, născut în Husasăul de Criș, ,,a fost recrutat în Armata Austro-Ungară și trimis ca ofițer pe frontul din Italia. Revenit pe meleagurile natale, se alătură luptei naționale a românilor din Ardeal pentru unitate.

Alături de alți intelectuali din sat, a participat la Marea Adunare din Alba Iulia, unde a rostit cel dintîi Amin! din strana Bisericii Reîntregirii Neamului”.

Pe lîngă fiul Nicolale, a mai avut o fiică – Lucia Bordașiu, căsătorită cu avocatul Ioan Vlad, fost, și el, deținut politic.

A urmat primii ani de școală în satul natal, apoi alți cinci ani a frecventat cursurile Liceului „Emanoil Gojdu” din Oradea. Cedarea Ardealului în 1940 a însemnat refugiul la Beiuș, acolo unde și-a susținut examenul de absolvent de liceu. S-a înscris la Facultatea de Farmacie din București (care era facultate militarizată și, astfel, a evitat recrutarea în armată în timpul războiului), urmînd, în paralel, cursurile Facultății de Teologie. A frecventat Mînăstirea Sf. Antim, unde s-a născut mișcarea spirituală ,,Rugul Aprins”, datorită lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), viitorul Părinte Daniil, poet și jurnalist. În 1943 face primul pas. Începînd cu 1945, intră în Comitetul care-și propune restaurarea Mînăstirii Antim. Se va retrage ca frate la această Mînăstire, locuind în clopotniță. Întîlnirile au loc, începînd cu 1945, joia, la biblioteca sau în pridvorul lăcașului. Din 1946, împreună cu ceilalți membri, încearcă să-i dea o formă organizată: un grup format din Sandu Tudor (inițiator), Vasile Voiculescu, Alex. Mironescu, Gh. Dabija, Paul Sterian, ajutați de starețul Mînăstirii (Vasile Vasilachi), trimite o cerere către Patriarhul Nicodim, solicitînd binecuvîntarea acestuia pentru funcționarea Grupului ,,Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Primesc această binecuvîntare și participă, alături de alți clerici, Pr. Arsenie Papacioc și Pr. Dumitru Stăniloae. (va urma) ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Groaznicul cutremur de sîmbătă noaptea (I)

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului NaționalLegionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sînt doar cîteva dintre aceste evenimente. Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pămînt cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter.

Cum s-a simţit cutremurul „Ieri noapte, la ora 3 și 39 minute, cetățenii Capitalei au fost sculați din somn de violente zguduituri seismice, cari au făcut să se clatine, din temelii, clădirile cele mai puternice. Panica creată de cutremur, la această oră din noapte, a fost de nedescris.

Femei, înnebunite de groază, bărbați cu copii în brațe, cu toții îmbrăcați sumar, au părăsit paturile țipînd și plîngînd. Zguduiturile au ținut mai multe zeci de secunde, în care timp geamurile săreau în țăndări, pereții crăpau, pîrîind, vasele jucau în dulapuri, iar mobilele începuseră să danseze prin camere.

Locatarii caselor au avut, în această scurtă perioadă de groază, sentimentul iremediabil al sfîrșitului” (ziarul „Curentul” – numărul din 12 noiembrie 1940). „Sîmbătă noaptea, la ora 3:40, întreaga Capitală a fost zguduită de un cutremur, de o violență și de o durată cum nu ne-a fost dat să înregistrăm pînă în prezent. Clădirile, chiar cele mai solid construite, au fost zgîlțîite din temelii. Zgomot de geamuri prefăcute în țăndări; bucăți de zidărie, prăbușită cu zgomot pe pardoseală; nori de praf rezultat din grămezile de moloz – toate acestea în beznă, întrucît luminile se stinseseră complet. Numeroase coșuri de fabrici și case s-au prăbușit. Ornamente și diverse adausuri de zidărie, de la nenumărate clădiri, desprinse și prăbușite în drum. La ora aceea circulația pe străzi însă era, din fericire, extrem de redusă.

Panica produsă a fost cu atît mai mare și mai grozavă cu cît majoritatea locuitorilor a fost surprinsă la somn. Și dacă, mai apoi, unii, îmbrăcați sumar, s-au putut refugia în stradă, aceasta numai după încetarea violentelor zguduituri, în intervalul cărora fiecare a văzut – am putea spune – moartea cu ochii. (...) Cea mai mare parte a populației din centrul capitalei s-a refugiat în Cișmigiu, pe la șosea, piața Teatrului Național, piața Cercului Militar, unde au stat pînă s-a făcut ziuă” (ziarul „Universul” – numărul din 12 noiembrie 1940).

Ploieşti, 10 noiembrie: „Astă noapte la ora 3.45, un cutremur de o putere nemaipomenită pînă acum a deșteptat din somn întreaga populație a orașului și județului nostru. Înnebunită de spaimă, în primele clipe după trezirea din somn, lumea a căutat să se pună la adăpost. Unii – cei care și-au putut imediat recăpăta stăpînirea – s-au ascuns în pervazurile ușilor.

Cutremurul din 1940

Alții s-au vîrît pe sub paturi ori pe sub mese, iar alții au dat fuga afară din case. Aceștia din urmă însă au dat de nenorocire, întrucît cea mai mare parte au fost omorîți sau răniți de cărămizi, moloz ori bucăți din ornamentele caselor. Spaima era cu atît mai mare cu cît era provocată și de faptul că uzina electrică, din prudență, a stins lumina, sporind groaza produsă de zgomotul înfiorător al pămîntului zguduit, de căderea cărămizilor, a mobilelor, a diferitelor lucruri de prin case, de țipetele locatarilor care se căutau unii pe alții prin ruinele încăperilor și praful gros care îneca respirația. După cîteva minute, uzina a dat drumul la lumină și atunci lumea a început să se mai liniștească, să-și caute hainele să se îmbrace. Fiecare și-a controlat familia și gospodăria, apoi a ieșit în stradă.

Pe străzi, întuneric beznă, din cauză că orașul nostru de cîtva timp stă cu totul în intuneric. Cu lanterna în mînă fiecare lumina drumul spre a se feri de mormanele de cărămizi și moloz de care erau pline străzile, azvîrlind raze de lumină și asupra imobilelor spre a vedea în ce stare se găsesc. În cîteva secunde întregul oraș fusese transformat în ruine. Unele imobile din centru fuseseră dărîmate la pămînt; altele, aveau acoperișurile ori cîte un zid prăbușit. La ora 4, mii de oameni erau pe străzi; pretutindeni lumea îngrozită comenta faptul, aducînd cîte o știre care îngrozea” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940).

Tîrgoviște, 10 noiembrie: „Azi dim., la ora 3:40, s-a resimțit un puternic cutremur, însoțit de puternice zgomote subterane. Cutremurul a durat aproape două minute. Panica a fost indescriptibilă. Lumea a ieșit desbrăcată. Scurt-circuite, provocate de atingerea firelor electrice în regiunea petroliferă și oraș, au provocat flăcări care dădeau un aspect și mai sinistru nenorocirii abătute” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940).

Brașov, 10 noiembrie: „Puternicele zguduiri ale cutremurului de astă noapte au fost simțite în întreaga

RM

vuiete din fundul pămîntului, iar cerul era luminat din secundă în secundă de o fîșie de lumină asemănătoare unor fulgere îndepărtate. Acest fenomen a fost văzut în regiunile din imediata apropiere a munților. Nimeni nu poate să-și explice cărui fapt se datorește fenomenul că în timpul cutremurului a lăsat să se creadă că undeva în depărtare s-ar fi produs un uriaș incendiu. Acest spectacol de groază a strecurat în sufletele brașovenilor un sentiment de adîncă religiozitate. În cursul dimineții bisericile au fost arhipline. Tot timpul zilei, mulțimea a staționat pe străzi, comentînd faptul în diferite feluri și interpretîndu-l ca un semn dumnezeiesc” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940). În satele românești: „În județ, cutremurul a fost precedat de mugetul vitelor și de lătratul cîinilor, care au sculat pe țărani, dîndu-le în felul acesta de veste că se va întîmpla un fapt groaznic. Uruiturile din fundul pămîntului au fost auzite în întreaga regiune destul de clar și au fost urmate de zguduiri groaznice. La țară, clădirile de piatră au suferit stricăciuni într-un grad destul de mare. (...) Clopotnițele bisericilor s-au clătinat atît de puternic, încît în ele au început să sune clopotele într-un dangăt prelung și lugubru. (...) Pădurile huiau, vestind parcă o puternică vijelie. Pasările se apropiau în stoluri dese de locuințele oamenilor, cerînd parcă protecție. Unii spun că vîrfurile munților ce străjuiesc valea erau iluminate ca niște faruri îndreptate spre ele de la o mare depărtare” (ziarul „Universul” – numărul din 13 noiembrie 1940).

Comunicatul Observatorului astronomic „Observatorul astronomic din Capitală ne-a dat următorul comunicat: «În noaptea de 9 Noiembrie, la 3 ore, 39 minute, 38 secunde s-a înregistrat la observatorul din București un cutremur care a fost simțit cu gradul 9. Foarte probabil epicentrul este în Vrancea».

Deși de o structură încă nedefinitiv consolidată, pămîntul țării noastre nu a fost încercat de cutremure mari catastrofale și după toate probabilitățile va fi cruțat și de aici înainte. Cutremurul de azi dimineață, aproape de gradul 9, desigur cel mai puternic din

Focșani, 1940

regiune a Brașovului. Zguduirile s-au simțit la ora 3:42 și au mers crescendo, cu o întrerupere de 30-40 secunde, pînă la ora 3:45, cînd cutremurul și-a ajuns punctul culminant. Panica și emoția au fost cu atît mai puternice, cu cît cutremurul s-a produs noaptea, iar uzina electrică, din spirit de prevedere, a întrerupt curentul în întregul oraș. Toată populația a ieșit în străzi, îmbrăcată sumar și n-a intrat în case decît în revărsatul zorilor, cînd fiecare și-a putut da seama de dezastrul cutremurului. Pe toate străzile erau mormane de dărîmături. La școalele cu internat panica între micii elevi a fost de nedescris. (...) În tot timpul cît a durat cutremurul, s-au auzit

cîte s-au înregistrat la București, este departe de a se compara cu marile cutremure ce bîntuie regiunile seismice. De la cutremurul din 1802, cînd s-a dărîmat turnul Colței și de la cel din 1838 ce a încercat regiunea dintre Milcov și R.-Sărat, cel de azi dimineață a fost cel mai puternic prin intensitatea și mai ales prin durata lui. Deși o comparație riguroasă cu alte cutremure de la noi nu este posibilă, însă, după cum s-a manifestat aci în București, acest cutremur s-ar asemăna cu cel ce a încercat, în Mai 1912, regiunea Focșani-Odobești, Mărășești, unde a fost zona epicentrală. E probabil ca și acesta, ca și cel din 22 Oct. a.c., să aibă epicentrul tot pe linia de slabă rezistență Galați, Focșani, Vrancea, în care caz, efectele lui acolo trebuie să fie mult mai mari ca cele din București. Prevederi în materie de cutremure nu se pot face. Însă pentru liniștea publicului, trebuie să spunem că un al doilea cutremur tot așa de intens e foarte puțin probabil să se mai întîmple. E posibil să mai vie cîteva mici scuturături, căci marile cutremure sînt urmate uneori și de ușoare tremurături pînă se restabilește echilibrul subpămîntean” (ziarul „Universul” – numărul din 12 noiembrie 1940). (va urma) Deieri-deazi.blogspot.com

RM

7

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

File de istorie

Emil Racoviță, în aventura cercetării Patagoniei (I) Niciun minut nu trebuie pierdut, totul pentru știință, explorare, cunoaștere. Cam așa trebuie să fi judecat Emil Racoviță după ce Belgica a ajuns la Rio de Janeiro, căci, preocupat să folosească timpul în cel mai judicios mod posibil, cercetătorul român s-a despărțit vremelnic de vas, în dorința de a întreprinde studii naturalistice în ținuturile din sudul extrem al Americii.

Misive către părinți de pe Oravia și din pampas Astfel, la 29 octombrie 1897, el avea să trimită iubiților săi părinți, de pe vasul Oravia, următoarea scrisoare: „Belgica nu merge repede, e singurul ei cusur; m-am înțeles dar cu comandantul să plec înainte cu vaporul Oravia spre Punta Arenas. Sosesc acolo pe la 4 sau 5 noiembrie, iar Belgica abea pe 25 sau 26 ale aceleiași luni. Dispun dar de vreo 25 de zile (căci Belgica nu pleacă din Punta Arenas decît la 30 ale lunii). Acele 25 de zile ce aș fi petrecut plimbîndu-mă pe podul bastimentului nostru le voi petrece la Punta Arenas adunînd animale și călătorind. Sînt încă multe lucruri de făcut în strîmtoarea lui Magellan”.

Pe 2 noiembrie 1897, el va trimite părinților a doua scrisoare, în care descrie ce anume i-a facilitat acest aranjament: „Ascultați ce noroc am: am făcut cunoștință pe vapor cu don Francesco Moreno. Nu înțelegeți, nu e așa? Iată, vă explic. Acel domn, director al Muzeului (n.n. de Istorie Naturală) din La Plata, e numit președinte al comisiunii argentiniene de delimitare (n.n. a frontierei) dintre Chile și Argentina. Se duce să lucreze tocmai la Punta Arenas și înăuntrul Țării, și la început face o călătorie de două săptămîni în Sierra (n.n. o parte muntoasă a țării). În loc dar de a fi nevoit sămi organizez o expediție, mă alipesc simplu de aceea a D-lui Moreno, căci nu mai e nevoie să vă spun că acel om de treabă s-a pus cu totul la dispoziția mea”.

„Ce viață totdeauna frumoasă și liberă” Pe 5 noiembrie 1897, datorită prieteniei legate spontan între cei doi, o caravană părăsea Punta Arenas spre întinsele pampas, una alcătuită din șase oameni: Moreno, ajutorul său (geologul Rudolf Hauchtal), Racoviță, un ghid localnic (Ardou) și doi peoni, care aveau grijă de cei 15 cai pe care erau încărcate bagajele.

Timp de trei săptămîni, acești oameni au traversat pampasul pînă la poalele Anzilor Cordilieri, Racoviță neezitînd să le împărtășească părinților noi impresii: „Sînt încîntat de excursiunea mea, țara e splendidă, clima e aceeași în acest moment ca în luna septembrie la noi. Pampas, pășunile, sînt pline de oi, de vite

Patagonia, cu rîurile și versanții ei înzăpeziți

regretul, n-o pot savura, căci oboseala mă doboară, deși nu am călărit după «moda» patagoneză. Mă culc cu geamul deschis, căci salteaua mea e cam mucegăită.

Liniștea stepei este extraordinară. O tulbură numai păsările de apă din mlaștini. Șoimii și ulii săgetau înălțimile în zbor rotat”.

„Cîrdul se desprinde de ape, ca un nor de petale trandafirii spulberat în văzduh”

mari, de cai. Pădurile sînt minunate, cu copacii lor enormi, crescuți fără regulă.

Estancias, fermele, sînt des-­ tul de numeroase, în mijlo­ cie cîte una la 5 sau 6 ore de galop. Am străbătut cu dl Moreno regiuni încă nelocuite. Vreo zece zile am trăit în aer liber, oprindu-ne pentru a găti mîncarea pe lîngă un foc de ramuri și dormind în pampas sau pădure.

Ce viață totdeauna frumoasă și liberă. Plecam pe la 6 ore dimineața, străbăteam pampas care se întind de nu le mai vezi sfîrșitul, locuite de guanaco (n.n. o specie de lamă), de cerbi, de cai sălbatici, de păsări nenumărate, pe lacuri și bălți, sau păduri uriașe cu papagali, păsărimuște, tot felul de zburătoare. Pe la 11 ne opream o jumătate de ceas pentru a îmbuca ceva și apoi încălecam din nou pînă la 6 seara. Aprindeam foc, deșelam caii, luam de pe catîri desagii cu merinde și în curînd fierbea ciorba în cazane, ciozvîrte de miel se frigeau; într-un ceas, masa era gata. Puchero – o ciorbă de carne de oaie cu ceapă și orez – era turnată în farfurii, assado; friptura de miel răspîndea un miros plăcut și borcanul de dulceață aștepta bunăvoința comesenilor... După cafea, așterneam de culcare, blăni de oaie ne serveau de saltea, șeaua de perină, iar cerul austral de polog; vă asigur că nu ne rămînea multă vreme pentru a visa”.

Pe 6 noiembrie: „Noaptea este splendidă. Miriade de stele sclipesc pe bolta înaltă și vînătă. Un vînt subțire adie ușor, aducînd de departe misterioasele zvonuri ale stepei. Cînd flăcările de-abia mai pîlpîie, îmi pregătesc culcușul sub o tufă, așternîndu-mi din păturile calului și din poncho un pat pe pămîntul gol. Învelit în blana de guanaco (lamă), îmi e chiar prea cald să pot dormi”.

Ziua de 7 noiembrie: „Vremea se deschide cu încetul, dar vîntul ne silește să călărim cu capul în piept. Traversăm un pîrîu rapid și sinuos pe o vale de verde crud, apoi luăm pieptiș cîteva coline pe creasta cărora străjuiesc mari blocuri eratice, mărturie mută a ghețarilor ce stăpîneau odată pe aceste meleaguri”.

Despre pasărea flamingo: „Ne continuăm drumul trecînd pe lîngă estancia Saunders și ajungem pe țărmul unei lagune cu ape argiloase, numită Lago Blanco. O imensă populație păsărească mișună prin apele joase și pe țărm: gîște și rațe sălbatice, goelanzi și pescăruși în număr de mii și mii. Traversăm un istm care separă lacul de o altă lagună, populată de cîrduri imense de flamingos. Siluetele înalte și delicate ale acestor păsări cu picioare subțiri și lungi, cu gîtul suplu, curbat în linii elegante, cu penajul de un trandafiriu pastel și cu vîrful aripilor purpuriu, oferă o priveliște încîntătoare, a cărei finețe n-ar putea s-o redea decît pensula măiastră a unui pictor japonez. Sensibile la cel mai mic zgomot, păsările ne simt de departe și sute de capete se întorc deodată către noi, apoi gîturile se întind, aripile se desfășoară și

Călătoria, redată amănunţit în jurnal În jurnalul ținut și sintetizat în lucrarea Spre Sud. Prin Patagonia și spre Polul Sud, Racoviță, inegalabil epistolar, va descrie impresii și experiențe cu o regularitate aproape zilnică.

Despre prima zi, 5 noiembrie: „Drumul, cu pămînt negru și afînat, care ne poartă prin păduri și șesuri, dă acestei regiuni o asemănare extraordinară cu un peisaj românesc”.

Despre un anumit obicei: „Un peon trece pe lîngă noi într-un galop nebun. Moreno mă lămurește că acesta este modul «obișnuit» de a călări în Patagonia”.

Despre o experiență cu animale: „Un zgomot ciudat mă trezește din picoteală. Auzim, nu departe de noi, stridente țipete desperate și apoi un fel de miorlăit fioros străbate penumbrele. Ardou înfige adînc pintenii în burta bălanului și o ia spre dreapta într-un galop vijelios, smulgîndu-și arma de la oblînc. Îl urmez îndată. Răsună o detunătură. Am ajuns la fața locului cu întîrziere, căci Ardou îmi prezintă, ridicînd de coadă, o splendidă pisică sălbatică de culoare brun-argintie, pe spate cu dungi și pe picioare cu inele brun-roșcate. Este o Felis pajeros, pisica pampaselor, care tocmai sugrumase un soi de sitar. Animalul e mai mare decît o pisică domestică și Moreno afirmă că ea trăiește în mare număr, peste tot, în pampas”.

Ajunși la un han: „După acest mic divertisment ajungem la hanul Cobeza del Mar, la miezul nopții.

Patronul, un englez, ne deschide după ce tragem un foc de pușcă, în lipsă de clopoțel sau sonerie. Bucuros de oaspeți, ne așterne o masă copioasă, pe care, cu tot

Rîul Sedger din Patagonia și pădurea ce-l înconjura.

Desen de Évremond de Bérard

cîrdul se desprinde de ape, ca un nor de petale trandafirii spulberat în văzduh. N-am văzut nicicînd un spectacol mai sublim ca zborul acestor păsări diafane pe fondul albastrului de smalț al zării senine, boltită deasupra piscurilor înzăpezite ale Anzilor”.

„Basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia” (1) Despre experiența cu o vulpe: „Moreno mă așteaptă și-mi făcu semn să-mi frînez calul, atrăgîndu-mi atenția asupra unei scene, de astă dată amuzantă. O vulpe, probabil Canis griseus, se silește, foarte preocupată, să spargă un ou de gîscă. Descalec și găsesc cuibul, un fel de gropiță în pămînt, căptușită cu pene cenușii.

Cele șase ouă risipite pe afară le-am adunat sub nasul coanei vulpi, care mă privea nemulțumită, dar liniștită, șezînd cuminte pe coadă la 15 pași de mine. Moreno mi-a explicat că vulpile rostogolesc ouăle printre pietre și astfel reușesc să le spargă. Deci, trebuie să constat că basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia”. (va urma) Historia.ro

8

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite 21 ianuarie 1793: Trebuia omorît Ludovic al XVI-lea? (II) Regele sau Capet?

Ludovic al XVI-lea fusese regele Franţei de la urcarea lui pe tron, în 1774, pînă în 1789. Rege al Franţei ca bunicul său, Ludovic XV, ca strămoşii săi, rege al ceea ce devenise în ’89 „vechiul regim“. Oamenii Revoluţiei trebuiseră să-l reinventeze într-un nou rol, mai modest, pentru a-l reboteza rege al francezilor. El nu mai era, sub acest titlu, decît primul funcţionar public, învestit cu dreptul unui veto de suspendare asupra legilor votate de reprezentarea poporului, în fapt incapabil de a se opune, fără a-şi risca astfel tronul fragil. Dar el depusese jurămînt pe Constituţie; în sfîrşit, după 10 august 1792, se ivise un al treilea personaj: decăzut, privat de funcţia sa, întemniţat, desemnat, prin numele său de familie, Ludovic Capet. Cine trebuia judecat, regele Franţei, regele francezilor sau Capet?

Regele Franţei? Nici un text nu ar fi permis să fie atins, fără a încălca principiul non-retroactivităţii legilor şi a anula ceea ce se făcuse între 1789 și 1792. Ludovic Capet?

Dar nu redevenise astfel decît la 10 august, odată descărcat de capacitatea regală. Rămînea regele francezilor, care prestase jurămînt pe Constituţie, chiar dacă îşi trădase neîncetat obligaţiile. Dar această Constituţie îi garantase, ca şi deputaţilor, inviolabilitatea – argument care îi salvase deja după Varennes. Fuseseră prevăzute numai trei cazuri de suspendare a acestei garanţii: dacă regele abandona regatul, dacă se punea în fruntea unei armate străine, dacă refuza jurămîntul de credinţă faţă de Constituţie. Nici unul nu era invocabil în noiembrie ʼ92, în ceea ce priveşte piesele dosarului.

De aici, prima dezbatere, care ocupă întreaga lună, asupra posibilităţii de a fi judecat regele. Dezbatere un pic ireală, pentru că litera legii o aşază în afara ei, atîta timp cît el este în închisoare, chiar înainte de a deveni, din punct de vedere formal, inculpat. Dar deputaţii au în cap, ca de altfel şi Ludovic al XVI-lea, precedentul englez din 1649. Ei ar vrea să evite prostul exemplu dat de Cromwell, de ilegalitate deschisă şi de proces simulacru, al unei curţi pe măsură. Totuşi, dezbaterea juridică asupra inviolabilităţii este punctată, ici şi colo, de reapariţiile fantomei absolutismului. Pe 13 noiembrie, un tînăr deputat din Aisne, Saint-Just, cunoscut pînă atunci prin publicarea în anul precedent a unei lucrări mai degrabă moderată asupra Constituţiei din 1791, pledează pentru incompatibilitatea radicală a monarhiei cu suveranitatea naţiunii. El denunţă nulitatea contractului din 1791, neagă existenţa unui raport juridic între un rege şi un popor, repune în chestiune posibilitatea însăşi a unei judecăţi: Ludovic al XVI-lea este vinovat de un singur lucru: că a fost rege. Argument ce va fi reluat puţin mai tîrziu de Robespierre, sub o formă mai politică: dacă regele este judecabil în forme judiciare, dacă el poate fi prezumtiv inocent, ce sens poate fi dat insurecţiei de la 10 august?

Dar imensa majoritate refuză această justiţie expe­ ditivă şi se ţine de discutarea formelor. Soluţia pe care ea o găseşte acestui impas juridic – că Ludovic, redevenit cetăţean, este pasibil de a fi acuzat – nu este faimoasă, dar ea acoperă cu un „maxim de legalitate“, după formula unui specialist american, Michael Walzer, o decizie ce nu este fondată în dreptul constituţional. Acelaşi lucru în ceea ce priveşte tribunalul. Convenţia decide la începutul lui decembrie de a fi chiar ea acest tribunal, ceea ce îi ridică lui Ludovic al XVI-lea garanţiile legale în materie de instrucţie (aceasta va fi „dată rasol“ din lipsă de timp) şi, mai general, de procedură (nu mai există distincţie între o instanţă de acuzare şi o instanţă de judecare).

Dar aurei care se alătură unei decizii de justiţie luată de reprezentanţii poporului, in corpore, îi e potrivit să se facă uitat faptul că Ludovic al XVI-lea este în realitate privat de drepturile sale de cetăţean. Convenţia i-a acordat – tardiv, de altfel, şi din vîrful buzelor – apărători.

Unul dintre ei, academicianul Target, ex-constituant, s-a eschivat. Tronchet, şi el ex-constituant, şi el somitate a baroului vechiului regim, acceptă. Bătrînul Malesherbes (72 ani), veteran al bătăliilor parlamentelor împotriva absolutismului, aleargă, în numele amin­tirilor, în serviciul

regelui său: „Am fost convocat de două ori la Consiliu de Cel care mi-a fost stăpîn, într-o vreme cînd această funcţie era rîvnită de toată lumea; eu îi datorez acelaşi serviciu, cînd aceasta este o funcţie pe care mulţi oameni o găsesc periculoasă“. Ambii veterani vor apela la un coleg mai tînăr, de Sèze, cînd vor vedea că dosarul se îngroaşă şi va trebui citit în două săptămîni!

Înfățișarea din 11 decembrie În decembrie, Convenţia trece deci la judecarea propriu-zisă. Marea scenă este cea a înfăţişării regelui, pe 11 decembrie. Ea va dura o după-amiază întreagă. În Adunare, în tribunele cu mai mare autoritate, cea mai mare parte dintre cei prezenţi nu l-au văzut niciodată pe Ludovic al XVI-lea. „Tiranul“, ponegrit de Marat în fiecare număr din L’Ami du peuple, este un personaj la fel de abstract ca şi răul pe care-l încarnează, iată că acum se va întrupa.

Moment de o intensă curiozitate şi de o linişte ieşită din comun: Ludovic al XVI-lea înaintează spre bara în spatele căreia i-a fost pregătit un fotoliu. „Un om ca atîţia alţii, comentează Michelet, părea un burghez, un rentier, un tată de familie, cu un aer simplu, puţin miop, cu un ten albit de închisoare, un om care mirosea deja a moarte“, într-o haină simplă albastră, prizonierul de la Temple, în vîrstă de 39 ani, n-a avut niciodată măreţul aer regal. Este îmbătrînit de captivitate și de o barbă de patru zile; îndeamnă inimile mai mult la milă decît la ură. Preşedintele Convenţiei i se adresează numindu-l „Ludovic“: compromisul în jurul unui prenume, care evocă la fel de bine pe rege şi pe acuzat.

Ludovic al XVI-lea n-a ştiut niciodată să vorbească.

Despre el, în mod special, n-a spus niciodată un singur cuvînt. Foarte răspîndită la oameni, această paralizie a fost la ei la început ridicolă, înainte ca evenimentele să o facă tragică, ca în acea zi. La 11 decembrie, trebuie să răspundă. Şi să răspundă de ceea ce a făcut şi de ceea ce a vrut. A ales (dar a ales oare?) să fie laconic, ca de obicei. Referirea la Constituţia din 1791, ştergînd ceea ce se întîmplase înainte, ea oferă un refugiu caracterului său taciturn natural şi, în acelaşi timp, un mijloc de a scurta lista capetelor de acuzare. Ea îi interzice în schimb să pledeze vechimea căsătoriei familiei sale cu naţiunea. Fără îndoială, timpul nu era propice pentru aşa ceva. Dar renunţînd la povestea sa, el luptă pe un teren străin.

Este ca şi absent în aceste patru ore de confruntare cu judecătorii săi, retras în spatele miniştrilor săi sau în amintirile sale; el neagă chiar că ar fi luat parte la hotărîrile pe care le-a semnat. Avocaţii săi, sau mai degrabă de Sèze pentru toţi trei, vor pleda puţin pe acelaşi registru strîmt, atît de prudent, încît Jaurès a rescris discursurile lor, apărător neaşteptat al vechii monarhii franceze.

Partida morții Întîlnire ratată. Convenţia poate aproape să uite persoana regelui. Nimeni nu uită în schimb miza esenţială a procesului, lupta între Gironde şi Montagne. Căci dacă Brissot şi prietenii săi, care au făcut atîta pentru a distruge tronul, vor să-l cruţe pe rege de la pedeapsa capitală, ei o fac în mică măsură din omenie şi în mare măsură din raţiuni politice. Se tem de o extindere a războiului, ei, care l-au declanşat cu atîta imprudenţă. Mai ales vor să distrugă puterea Comunei din Paris şi să-i învingă pe montagnarzi, aliaţii săi din Adunare. Ideea care îi reuneşte în decembrie este aceea de a supune judecata finală a Convenţiei adunărilor primare, deci poporului: manieră oblică de combatere a Parisului de către departamente şi de încetinire a supralicitării revoluţionare, care se va naşte din execuţia regelui.

Veniseră, în sfîrşit, după atîtea amînări, zilele în care trebuia votat. Cu atît mai dramatice, cu cît soluţia era îndoielnică. Confuzia fusese atît de mare, în timpul numărării voturilor, încît puricarea retrospectivă a punctelor lor permite chiar să se susţină că, interpretată convenabil, această voce decisivă ar fi trebuit pusă în talerul clemenţei, înseamnă totuşi a se acorda prea mult capriciului destinului. Partida morţii nu încetase, în realitate, să cîştige teren. Prima sa victorie a fost alegerea,

RM

împotriva buletinului secret, a apelului nominal; controlul încruntat al tribunelor îi obliga pe deputaţi la o severitate „romană“. A doua victorie a fost ordinea voturilor: contrar voinţei Girondei, la început s-a supus la vot culpabilitatea. Şi aceasta odată cucerită – oricine ştia că va fi cucerită cu o majoritate zdrobitoare. Cum ar fi putut Convenţia suverană să repună în discuţie evaluarea unei alte domnii? Viclenia girondină a „consultării poporului“ a fost deci logic respinsă.

Rămînea al treilea vot, cel mai dramatic, asupra pedepsei. Timp de 24 ore incandescente, 720 de deputaţi au să se explice la bară: laconicii, care lăsau doar să cadă cele două silabe în formă de cuţit „moartea“; ventrilocii, ca Barère: „Legea spune moartea, eu nu sînt aici decît organul său“; filosofii, ca Manuel: „Dreptul la moarte nu aparţine decît naturii“; făcătorii de sentinţe, ca Danton: „Regii nu se lovesc decît în cap“; scrupuloşii, ca acel obscur deputat de Vosges, care s-a recuzat chiar pe măsura aversiunii sale: „Judecătorii au o bandă îngheţată pe frunte şi ura lui Ludovic ne arde şi ne devorează“; în sfîrşit, vărul Orléans, care s-a întrecut pe sine: „Preocupat numai de datoria mea, votez moartea“.

Dar erau şi spirite înceţoşate, căci dacă 361 de deputaţi au votat moartea, au mai fost încă 46 care şiau asortat verdictul lor de severitate cu consideraţii confuze, din care 26 pentru a imita un deputat din HauteGaronne, campion al ambiguităţii. Acest Mailhe a bîiguit că el optează pentru moarte şi luarea în considerare a unei amînări, dar fără să spună clar dacă făcea să depindă primul său vot de al doilea. Această încurcătură a făcut necesar un al patrulea scrutin asupra amînării – Convenţia epuizată nu a permis să se răspundă decît prin da sau nu –, care a văzut răzgîndindu-se jumătate din cei care l-au urmat pe Mailhe şi a stabilit, fără discuţie, de această dată, că majoritatea în Adunare era pentru moarte: era dimineaţa zilei de 20 ianuarie.

Ludovic nu mai avea decît o zi de trăit: destul pentru a observa că dacă o educaţie princiară nu-i dăduse rudimentele unui proces politic, în schimb îl învăţase să moară. Testamentul cu accent suveran pe care-l lasă fiului lui, fermitatea de suflet pe care o opune ghilotinei îndepărtează din scenă umbra ştearsă a lui Ludovic Capet: iată că reapare Ludovic al XVI-lea, în plină măreţie, pentru a-i învăţa pe francezi ce este un rege foarte creştin. Prea tîrziu. Toată virtutea regelui nu va servi ca hrană pentru regalitate. Mai întîi pentru că, aşa cum scrie Jaurès, poporul „a căpătat cu monarhia obiceiuri teribile de familiaritate şi pe care nimic nu le va şterge“. Apoi, pentru că jumătatea de secol care urmează înşiră un lanţ de trei regi, fără să reanimeze religiozitatea regală. De Provence şi Artois, „fraţii“, francezii uitaseră pînă şi numele: cel mai strălucitor fidel al lor, Chateaubriand, va fi de asemenea martorul cel mai feroce al domniilor lor crepusculare. Şi nimic nu arată mai bine paşnica indiferenţă a francezilor faţă de natura şi măreţia dinastiei ca accesul la tron, în 1830, sub numele de Ludovic Filip, al fiului vărului ghilotinat.

Nu o dată exactă Şi iată de ce ziua de 21 ianuarie nu este o dată exactă.

Nu se află în istoria Revoluţiei. Nu este nici un 14 iulie, nici un 10 August, nici un 9 Thermidor. Ea nu fiinţează, orice ar fi, în memoria francezilor. Oamenii Revoluţiei au încercat mult să facă din ea o celebrare antrenantă.

Dar această zi nu a reunit niciodată decît un pumn de funcţionari, tropăind în jurul arborelui libertăţii, jurînd ură regalităţii. Oamenii Restauraţiei au visat, la rîndul lor, să transforme aniversarea nenorocirilor lor într-o grandioasă ceremonie de căinţă. Dar „partida plîngăreaţă“ nu a reuşit niciodată decît să facă să pîlpîie de viaţă o devo­ţiune palidă pentru o bandă legitimistă în agonie. Antagoniste, cele două comemorări au avut o soartă identică: şi una şi cealaltă au rejucat moartea regelui fără a face să reizvorască nici oroarea, nici iubirea faţă de regalitate.

Toate comitetele pentru memoria lui 21 ianuarie nu pot face nimic. Breviarul nenorocirii regilor în Secolul XIX este „memorialul de pe Sfînta Elena“. Ziua care reuneşte tot Parisul în jurul unui sicriu este întoarcerea cenuşii lui Napoleon la 1840. Dinastia căzută, căreia poporul francez îi păstrează mult timp amintirea, este aceea, efemeră totuşi, a lui Bonaparte. Căci dacă francezii detestă vechiul regim, ei nu detesta monarhia, tocmai pentru simplul fapt că este aceea a Revoluţiei.

Sfîrșit FRANÇOIS FURET, MONA OZOUF În româneşte de Florentina DOLGHIN

RM

9

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (252) Împărații (4) Yu cel Mare – este succesorul împăratului Shun și încheie perioada mitică. El întemeiază prima dinastie chineză, numită Xia și considerată semilegendară. Yu cel Mare este un zeu-dragon și un personaj mitologic de cea mai mare importanță cu o biografie pitorească, bogată în fapte de erou civilizator, de demiurg, o făptură miraculoasă. Daoiștii îl includ în Triada împăraților de început, alături de Yao și Shun. Se știe că Yu a fost fiul lui Gun, zeul Pămîntului, cel care eșuat în încercarea de a stăvili Potopul – inundațiile provocate de revărsarea marilor fluvii. Nașterea lui Yu este prezentată în mituri ca una miraculoasă. Există mai multe versiuni. O primă variantă spune că el s-a ivit pe lume din pîntecul tatălui său, Gun, despicat de Zhurong, zeul Focului, atunci cînd acesta se transformase în dragon. În mod firesc, Yu a fost la origine un dragon galben cu două mici coarne pe cap. Pe jumătate om, pe jumătate dragon.

Obîrșia lui divină mai este dovedită și de faptul că un calcul al anilor scurși îl arătă a fi strănepot, după 19 generații, al zeiței Nüwa. Legenda afirmă că Nüwa, după ce trecuseră 3.600 de ani de la domnia sa, a coborît de pe Muntele Jiu la poalele lui Xiang Yu unde s-a prefăcut în pîrîu. Nü Di, soția lui Gun, a cules din apa pîrîului în mărgăritar, l-a înghițit și în felul acesta a rămas însărcinată. După 427 de zile la născut pe Yu cel „sclipitor ca un mărgăritar“. O altă legendă pretinde că mama lui, pe nume Xiu Ji, a văzut o stea căzătoare care traversa constelația Pleiadelor. În noaptea următoare a visat că înghite o perlă divină, asemănătoare unei semințe de nufăr, după care a rămas gravidă. Yu s-a maturizat ca un bărbat desăvîrșit la trup și plin de virtute. În timpul domniei împăratului Yao s-a produs marele potop care a răvășit țara. Tatăl lui Yu, Gun, a fost însărcinat să domolească apele. S-a străduit timp de nouă ani, dar nu a reușit să scape lumea de inundații, motiv pentru care a fost exilat sau, în alte variante ale mitului, chiar a fost ucis. Yu era căpetenia unui trib

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (41) GlLLES DE RAIS (2) La proces, Rais a mărturisit că admira capetele victimelor mai atrăgătoare şi simţea o plăcere cînd le vedea măruntaiele smulse. S-a afirmat de asemenea că Rais se ocupa de magie neagră şi de venerarea diavolului. În acest timp, René de Rais hotărîse să preia controlul asupra averii familiei înainte ca Giles să o cheltuiască pe toată şi a ameninţat că va porni în marş spre Machecoul.

Ducele Bretaniei avea de asemenea planuri în privinţa pămînturilor deţinute de Gilles, şi a capturat unul dintre castelele lui. Drept răspuns, în mai 1440, Gilles 1-a prins pe fratele unuia dintre duşmanii săi, un preot care tocmai ţinea liturghia, provocîndu-1 pe episcopul de Nantes – care avea şi el interes să îl vadă distrus pe Rais – pentru a declanşa o anchetă în privinţa purtării lui.

Episcopul a început să stea de vorbă cu familiile copiilor răpiţi de Rais şi a instrumentat un dosar şocant împotriva lui. Rais a fost arestat în septembrie 1440 şi acuzat de uciderea a 34 de copii. Sub ameninţarea torturii, în mai puţin de o lună şi-a recunoscut faptele abjecte şi a fost găsit vinovat de crimă, sodomie şi erezie. Pe 16 octombrie 1440, după ce a dat dovadă de căinţă şi i s-a acordat dreptul de a se confesa, a fost spînzurat, apoi ars, împreună cu doi dintre slujitorii lui.

Giles şi-a susţinut tăria credinţei pînă în ultima clipă.

Singura acuzaţie pe care a refuzat să o recunoască a fost aceea de venerare a diavolului, şi s-a prăbuşit într-un acces de suspine cînd i s-a spus că va fi excomunicat şi că i se va refuza dreptul la spovedanie. Însă astfel de licăriri ale conştiinţei nu reuşiseră să pună capăt campaniei lui de sadism, crimă şi ceea ce el numea „delicii carnale”.

atunci cînd împăratul suprem, Shang Di i-a cerut să oprească el Potopul. Între timp, Yu se căsătorise. Și pentru acest eveniment există mituri lămuritoare. Într-o pădure din Munții Du Shan el a întîlnit-o pe frumoasa și delicata Nü Jiao; alții o numesc Du Shan Shi. A convins-o repede să-i devină soție. Înainte de a porni la treaba cerută de împărat, Yu a primit de la He Du, zeul Fluviului Galben, un fel de tablou al cursului fluviului, asemănător unei diagrame, ca un careu magic, ca o hartă a pămîntului, ce reprezenta lumea și rezuma conceptul cosmologic chinez al epocii, absolut necesar pentru a ști cum să dirijeze puhoaiele. Tot atunci a primit și instrumentul misterios xijiang cu care să se ajute în treaba pe care urma să o îndeplinească.

Ca variantă a mitului, Yu l-a întîlnit atunci pe Feng Yi, zeul Fluviului Galben, identificat cu fostul muritor He Du, zeificat pentru meritele sale. Acesta i-a înmînat lui Yu o hartă hidrologică, cu informații referitoare la direcția de curgere a fluviilor, la debitele lor etc. Mai puțin plauzibilă pare întîlnirea lui Yu cu Fu Xi, care i-a dat spre orientare diagramele celor opt trigrame lămuritoare cu privire la Cer, Pămînt, Vînt, Tunet, Apă, Foc, Munte și Lac. Yu avea drept crez hărnicia și, ca atare, s-a pus imediat pe treabă. S-a înarmat cu celebra bară de fier, grea de 3.000 de kg, un fel de ciomag sau baston gigant, denumit Ruyi jing bang, păstrat în tezaurul zeului Ao Kuang. Pentru a ajunge în posesia acelei unelte magice, Yu a trebuit să treacă prin Calea Lactee. Timp de 13 ani a trudit fără încetare la stăvilirea apelor. Interesantă este consemnarea care pretinde că, atunci cînd Yu a încercat să dreneze fluviile, oamenii au vrut să îl omoare azvîrlind în el cu pietre. În această trudă a sa el i-a avut ca ajutoare pe dragonul Ying long, alți dragoni mai mici coborîți din Cer și pe uriașa broască țestoasă neagră. Dragonul deschidea drumul, cu coada lui arăta direcția apelor și draga albiile fluviilor. Țestoasa neagră căra pe spinarea ei lut galben și verde pentru consolidarea malurilor, iar micii dragoni se ocupau de afluenții Fluviului Galben. Cu asemenea ajutoare și cu propriile lui puteri magice, Yu a izbutit să regleze cursurile apelor și să înlăture inundațiile. A săpat canale, a descătușat unele căderi de apă, a înălțat

zăgazuri în regiunile mlăștinoase, a îndiguit năvalnicul Fluviu Galben, bineînțeles cu ajutorul dragonului, așa încît prin tunelul format, apa s-a putut scurge la vale.

Acolo a creat și așa-numita „Poartă a Dragonului“, un loc special. În lucrarea „Însemnări despre întîmplări uitate“, se spune că peștii care reușesc să învingă apele și să sară prin această poartă se transformă în dragoni și urcă la Cer. Plecat de acasă, Yu, care se transforma în urs atunci cînd lucra, a stabilit cu soția sa, de cîte ori i se făcea foame, el să bată din tobă, iar ea să aducă merindele. Într-una din zile, spune o legendă, în timp ce Yu trudea de zor, în mod accidental s-a surpat o stîncă. Zgomotul căderii pietrelor a fost asemănător bătăilor de tobă.

Imediat, soția lui Yu a pornit la drum cu mîncarea.

Văzînd un urs în loc de soțul ei, femeia s-a speriat și a luat-o la fugă. S-a împiedicat și a căzut peste o piatră sau, în altă variantă, ea s-a transformat în piatră.

Femeia a rămas atunci gravidă și piatra a crescut mereu în volum. La momentul cuvenit, Yu a despicat piatra cu sabia și în felul acesta s-a născut fiul său, Qi, viitorul al doilea împărat al dinastiei semilegendare Xia. Cuvîntul qi înseamnă (a)deschide. Foarte ocupat între timp, Yu nu s-a mai întors acasă decît o singură dată după patru ani și a doua oară după șase ani, dar, găsind totul în ordine, a revenit la treburile sale istovitoare.

După 13 ani de efort, rîurile țării au început să curgă normal dinspre munți spre cîmpie. Nu s-au mai produs inundații și pămînturile au devenit bune pentru agricultură. Însă Yu era istovit, plin de răni la mîini și la picioare, nu mai avea unghii, șchiopăta de un picior, pielea și părul i se înnegriseră, umbla îmbrăcat în zdrențe.

Revenit acasă, divinitatea supremă Shang Di l-a numit Împărat al țării, ca mai apoi să fie zeificat. Ca împărat, fiind un om perspicace, muncitor, capabil, a avut o sumedenie de înfăptuiri civilizatoare și de organizare a țării. A unificat cele nouă provincii existente creînd o Împărărție adevărată, independentă, de sine stătătoare.

A împărțit pămîntul țării la o sută de familii/clanuri. A stabilit care sînt munții venerabili și rîurile nobile. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Doi ucigaşi în serie moderni

carnea victimelor. Poliţia l-a prins în cele din urmă pe Cikatilo în 1990, după ce a fost pus sub suprave­ghere permanentă. La proces, a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 52 de oameni, între care se numărau cel puţin 10 băieţi şi mai bine de 40 de femei, atît copile, cît şi prostituate. A fost împuşcat în 14 februarie 1994.

Ucigaşii în serie sînt de obicei fiinţe fără identitate, patetice, care caută să-şi arate puterea prin distrugerea celor mai slabi decît ei înşişi. De obicei, nu sînt interesanţi decît prin an­vergura răutăţii proprii, fascinaţia crimelor şi fiorul la gîndul că vor fi descoperiţi: din cauza lipsei de legătură cu victimele lor, ei sînt dificil de depistat, ceea ce le permite cîteodată să comită crime numeroase în decurs de ani şi ani. Iată două exemple: Jeffrey Dahmer – necrofil, canibal şi ucigaş în serie – s-a născut pe 21 mai 1960 în Milwaukee, Wisconsin, într-o familie respectabilă din clasa mijlocie. Lucru necunoscut de părinţi, încă din anii adolescenţei el începuse să aibă fantezii necrofile homosexuale. În 1978, după ce a absolvit liceul, a comis prima crimă. Victima lui a fost un autostopist pe care îl luase cu maşina. Dahmer l-a ucis cu o ganteră şi i-a îngropat cadavrul în pădure.

Dahmer a aşteptat pînă în 1987 pînă să îşi ucidă a doua victimă, pe care o cunoscuse la un bar pentru homosexuali. Pînă la descoperirea sa în 1991, el a ucis cel puţin 15 tineri şi băieţi, cu vîrste între 14 şi 31 de ani. De obicei, îşi alegea victimele în barurile pentru homosexuali, cîteodată oferindu-le băutură şi bani.

Apoi le administra pe ascuns un drog, îi ucidea, comitea acte de necrofilie, după care îi dezmembra. Le păstra părţi din corp în borcane, le fierbea capetele pentru a putea păstra ţestele lor drept trofee, şi mînca părţi din carnea lor. În 1992 a primit 15 sentinţe de închisoare pe viaţă consecutive; doi ani mai tîrziu, a fost ucis de un alt deţinut.

Dahmer nu a fost neapărat cel mai prolific ucigaş sexual din era modernă. Acest titlu îndoielnic îi revine unui rus, „Spintecătorul Roşu”, un bărbat cu familie, educat şi serios, fost profesor, pe nume Andrei Cikatilo, care se pare că nu putea obţine satisfacţia sexuală decît ucigînd oameni şi apoi muşcînd bucăţi din

TOMÁS DE TORQUEMADA (1) Dacă cineva dovedeşte o oarecare învăţătură, se socoteşte că a comis erezii, greşeli şi că are legături cu evreii. Astfel li s-a impus tăcerea oamenilor de litere; cei care au ales calea învăţăturii au ajuns să se simtă terorizaţi, aşa cum bine spui.

Don Rodrigo Manrique, fiul inchizitorului general, scrisoare către Luis Vives, 1533 Simpla rostire a numelui Tomás de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general din Spania, dădea fiori de groază pînă şi celor mai căliţi dintre contemporanii săi. De atunci încoace, Torquemada – persecutorul de evrei, mauri şi alţi presupuşi „eretici” în timpul domniei represive şi intolerante a lui Ferdinand şi Isabelei – a fost personificarea fanatismului reli­gios şi a zelului de a persecuta.

Se cunosc puţine lucruri despre copilăria lui Tomás de Torquemada, în afară de faptul că omul care va deveni năpasta evreilor din Spania descindea şi el din evrei: bunica lui era converso – persoană de origine evreiască trecută la catolicism, în tinereţe, Torquemada a intrat în ordinul religios domi­nican, iar în 1452 a fost numit stareţ al unei mînăstiri din Santa Cruz. Deşi a continuat să ocupe acel post în următoa­rele două decenii, el a devenit totodată confesor şi sfetnic al regelui Ferdinand al II-lea al Aragonului şi al reginei Isabela I a Castiliei, a căror căsătorie în 1479 a unit practic cele două principale regate spaniole. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De la Manifestul Partidului Comunist la Manifestul Mișcării Globaliste

Încă de pe pagina de gardă a cărții sale, ,,21 de lecții pentru secolul XXI”, cunoscutul istoric Yuval Noah Harari ne dă de înțeles cine este el cu adevărat și, în consecință, să ne comportăm ca atare, căci băieții ăștia domină lumea: ,,(Carte) dedicată cu dragoste soțului meu Itzik, un bărbat sclipitor, pentru încrederea sa nemărginită...”.

Altfel, conform uzanțelor, ne gră­ bim cu amănuntul că acest volum, apărut la Editura ,,Polirom” în anul 2018, vine după alte două cărți ale sale, traduse în toate limbile Pămîntului: ,,Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” (2017) și ,,Homo deus. Scurtă istorie a viitorului” (2018).

După mai multe păreri, informația este cel mai mare dar al omenirii, căci înseamnă puterea. Ba nu, zice Harari, claritatea înseamnă putere.

Bombardat de atîtea știri false, individul care își păstrează claritatea intactă este stăpînul absolut în arealul său... (Nici nu știi ce să mai crezi!)

Dacă în prima lui carte, ,,Sapiens...”, a cercetat trecutul omului în care o primată a ajuns stăpînul planetei, iar în a doua, ,,Homo deus...”, a explorat viitorul omenirii pe termen lung, în cartea de față, istoricul Yuval Noah Harari cercetează prezentul.

Ce se întîmplă cu omenirea noastră, care a luat-o razna? Care sînt cele mai mari opțiuni și provocări actuale? Peste opt miliarde de oameni au reclamat peste opt miliarde de probleme mai presante decît încălzirea globală sau criza democrației liberale, care au dus la foamete generalizată.

E adevărat: progresele științei și tehnicii au ușurat viața omului și i-au prelungit speranța de viață. Amintiți-vă că, la sfîrșitul Secolului al XIXlea, speranța de viață era de 40-45 de ani. Dar, după numai un secol, s-a ajuns, mai ales în țările civilizate, la 75-80 de ani, care se datorează, în egală măsură, și Proniei cerești, căci, altfel, viața omului e doar de 70 de ani, și ce trece peste 70 e un bonus pentru viața noastră cucernică. După cum tot ce trece peste 80 de ani este un chin și pentru împricinat, dar și pentru cei din jur. Însă, în același timp, progresul tehnologiei a adus și mari nenorociri. În primul rînd, poluarea și proliferarea gunoaielor; creșterea demografiei, scăpată de sub control; schimbarea climei; migrația popoarelor din țările subdezvoltate în țările supradezvoltate; și pe cale de consecință, războaiele și pandemiile; resursele naturale din țările mici încăpute în ghearele rechinilor energofagi; înmulțirea homeleșilor; și în sfîrșit, situația generalizată că săracii au devenit tot mai săraci, în timp ce bogații, tot mai bogați.

Structural, cartea lui Harari este împărțită în 5 părți, mergînd pe firul evoluției civilizației umane, socotită, la un moment dat, un semn al progresului și ajungînd într-un viitor incert, ca să nu-i spunem îngrijorător. Cele 5 părți sînt: 1 - provocarea tehnologică, semn al progresului, dar și un început al sfîrșitului; 2 - provocarea politică, cu probleme care nu șiau găsit rezolvarea: naționalismul, religiile, pluri­ culturalismul, bogații tot mai bogați și săracii tot mai săraci, imigrația; 3 - disperarea și speranța, cu problemele sale: terorismul, războaiele, smerenia, Dumnezeu, secu­ larismul; 4 - adevărul: ignoranța, speranța, post-adevărul, lumea științifico-fantastică; 5- flexibilitatea: educația, sensul vieții, meditația.

Istoria omenirii se bazează pe mituri și povești,

care sînt mai credibile decît faptele reale. Dintre toate acestea, afirmă Noah Harari, au rămas în picioare doar 3: - povestea fascistă, care însă s-a spulberat la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial odată cu dispariția nazismului. Acesta își justificase existența prin politica de a-i extermina pe evrei, singurii învingători în cele din urmă, nicidecum al Treilea Reich, plănuit a dăinui un mileniu, dar care s-a stins după vreo 70 de ani; - povestea comunistă, altă cre­ ație evreiască, dar care și ea a fost spulberată în 1989, și ovreimea care supraviețuise s-a întors iarăși la capitalism, fără vreo remușcare; - povestea liberală, care mai dăinuiește ca politică doar fiindcă glorifică puterea și valoarea libertății. Dar toate libertățile pe care le etala democrația, în zilele noastre, cînd toți evreii sînt la conducerea societății omenești, dispar una cîte una: libera exprimare a gîndurilor, libera circulație, independența justiției, democrația și drepturile omului. Chestiunea aceasta a liberalismului pe întreaga planetă a împărțit omenirea în: globaliști neo-marxiști și suveraniști și naționaliști.

Dar numai liberalismul globalist, zice mesianicul Harari, este singurul regim politic în stare să aducă pacea și prosperitatea mondială! Unde am mai auzit acest slogan? Prin anii ’70, Vladimir Tismăneanu își susținea lucrarea de diplomă la Facultatea de Filozofie din București, afirmînd că numai învățătura marxistleninistă, adoptată de clasa muncitoare, va duce la dispariția capitalismului care, și așa, se află într-o stare de putrefacție. Ca atare, Vladimir Tismăneanu (Tisminețki), fiu de torționari comuniști evrei, era repartizat ca activist la Comitetul de Partid București.

La puțină vreme, primea și gradul de locotenent de Securitate. Cînd a plecat din țară, împreună cu mama lui, marxistul de neîmblînzit nu a fost primit în SUA. A fost nevoie de un popas într-o țară din America de Sud, de unde, printr-o căsătorie cu o americancă get-beget, a primit viza de intrare în SUA. Astăzi, la cei peste 70 de ani ai săi, ține lecții de marxism la o universitate americană fără să mai deranjeze pe cineva. În anul 2006, cînd Traian Băsescu, fost comunist și securist, a rostit de la tribuna Parlamentului acel discurs fulminant prin care condamna cu spume la gură comunismul criminal, cine credeți că îi scrisese textul? Ați ghicit: versatilul și poltronul Vladimir Tismăneanu! Pe urmă, în 2010, la moartea criticului Mihai Ungheanu, cine îi învinuia de aducerea comunismului în România pe el și pe poetul Adrian Păunescu, decedat anterior? Același Vladimir Tismăneanu dimpreună cu Andrei Cornea, fiii torționarilor Leonid Tisminețki, zis Ciungu, și Paul Cornea. Prilej pentru regretatul Fănuș Neagu să-i plesnească peste bot în devastatorul pamflet ,,Hoitarii”.

Cerînd iertare pentru această digresiune cu Tismăneanu, să revenim la virtuțile libertății. Bine informat și cu o judecată solidă, profesorul Harari ne asigură că numai globalizarea, începută de George W. Bush și Barack Obama (și adusă la apogeu, în zilele noastre, de Joe Biden – n.m.), un adevărat panaceu universal, va dărui omenirii fericirea mult visată.

Sărăcia, violențele și oprimarea au fost posibile, fiindcă a lipsit libertatea în lume. Dar, de acum încolo, cînd libertatea controlată se va întinde pe tot globul, toți oamenii vor avea drept de vot, piețele vor fi libere și,

­

în felul acesta, oamenii, ideile și bunurile vor circula nestingherite în lume, spre bucuria sistemului nostru politic și economic aducător de pace, libertate și prosperitate pentru toți. Țările care se vor alătura acestui marș de neoprit al progresului vor fi răsplătite cu pace și prosperitate. ,,Dar țările care vor încerca să se împotrivească inevitabilului - scrie Yuval Noah Harari în cartea sa - vor suferi consecințele pînă cînd vor deschide, la rîndul lor, ochii, vor deschide granițele și își vor liberaliza societățile, politica și piețele. Poate că asta va dura, dar, în cele din urmă, pînă și Coreea de Nord, Irakul și El Salvador vor semăna cu Danemarca sau Iowa”.

Vor suferi consecințele... Această aserțiune amintește de ordinele date de Lenin în Elveția, în 1917, unde stătuse într-un exil de 10 ani, pînă să se întoarcă în Sankt Petersburg: ,,De îndată ce vom lua puterea, vom dezlănțui teroarea împotriva tuturor celor care se opun revoluției noastre, dar în special culacii și chiaburii”. Și încă ceva: toți revoluționarii ruși în frunte cu Lenin, Troțki, Stalin și ceilalți n-au avut nici un ideal patriotic. Pentru ei, patriotismul era un sentiment burghez și dezumanizant. Iar integritatea teritorială, o noțiune abstractă. Revoluțiile nu abolesc morala, ci sfidează logica, promovînd violența, represiunea, cruzimea. În anii 1990 și 2008, această poveste a devenit o mantră globală, și oamenii, tot mai dezamăgiți de povestea liberală. Din Brazilia și pînă-n India numeroase guverne au respins această rețetă criminală.

Chiar și China a îndrăznit să meargă pe alt drum, făcîndu-l pe președintele Bill Clinton să-i critice aspru, pentru că ,,s-ar situa de partea cealaltă a istoriei”.

Rusia și Turcia au trecut la experimentarea unor noi tipuri de democrație. Marea Britanie a votat pentru ieșirea din UE (Brexit), iar alegerea lui Donald Trump ca președinte în SUA (2016) a demonstrat că opoziția față de Globalizare crescuse, ducînd, în scurt timp, la crearea BRICS, o organizație mondială, care se ridică împotriva Globalizării în mod hotărît, prin crearea și impunerea, în primul rînd, a unei monede unice, capabilă să distrugă dolarul și implicit să detroneze SUA de la conducerea omenirii. De la un capăt la altul al lumii s-a generalizat informația că Globalizarea este o mare escrocherie și face ca puterea strînsă cu atîta trudă în mîna SUA și a tuturor aliaților săi să treacă în mîna altora. Și pentru a nu o pierde, SUA sînt în stare de orice, inclusiv de un război atomic pustiitor. ,,Așa ceva este de neînchipuit, amenință ideologul Harari, și trebuie să luăm de îndată măsurile cele mai eficiente”. În concluzie, în 1938, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, omenirii i se ofereau, cum am spus, trei alternative de urmat: fascismul, comunismul sau liberalismul, în fapt, trei povești. În 1968, cînd cu Primăvara de la Praga și intrarea trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, rămăseseră doar două, dar apărînd și primele semne că una dintre ele nu va avea o viață prea lungă. În 1989, cînd la Malta s-au întîlnit, în cel mai mare secret, președinții George Bush și Mihail Gorbaciov, era clar că, la scară mondială, va dăinui doar un sistem mondial și implicit un singur stăpîn al planetei. Ca atare, în 2018, elitele liberale globaliste au ieșit la rampă și au decretat extinderea Globalismului urbi et orbi, mai întîi în SUA și mai apoi în Europa, folosind ca instrument principal de persuasiune UE. Dar rămăsese neclarificată poziția Rusiei, a Chinei și a Indiei, care reprezintă peste jumătate din populația lumii și motorul principal al mașinăriei numită BRICS, care vor detrona ordinea mondială actuală.

Ce vor globaliștii neo-marxiști? Vor o lume înjumătățită ca populație, fără Dumnezeu, moralitate, legi și ordine, democrație și libertăți civice, molime și războaie, fără educație, iubire de patrie. Vor apocalipsă și dezbinare generală. Dar așa ceva este imposibil de acceptat.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conflictul dintre generaţii

„Ehei, pe vremea noastră era altfel!” – spun bătrînii oftînd. Nimic nu le mai place azi: orașul e murdar și neîngrijit, tinerii nu studiază, lumea-i neserioasă, femeile-s frivole, funcționarii nu-s cinstiți, poliția ocrotește prostituția și jocurile de noroc, negustorii dau marfă proastă, bancherii nenorocesc lumea cu falimentele lor, oamenii politici nu-s patrioți și umblă numai după căpătuială, ziariștii spun minciuni... Dacă ar fi să ascultăm pe un bătrîn, toate aceste rele nu existau „pe vremea veche”, iar acum ar constitui un dezastru. Totuși, unii bătrîni de azi, care au memorie mai bună, mărturisesc cu sinceritate că se minunează de multe progrese ce s-au făcut. Ei își mai amintesc că în tinerețea lor se auzeau aceleași regrete, la adresa trecutului”. Acesta este primul paragraf al articolului „Generațiile vechi și noi – De cînd există lupta între cele două generații”, publicat de Alex F. Mihail în numărul din 25 martie 1934 al revistei „Realitatea Ilustrată”.

Concluziile reporterului interbelic sînt încă actuale, la mai bine de opt decenii de la publicarea acestora.

Un alt articol, semnat „B. Madeleine”, publicat în același număr al revistei „Realitatea Ilustrată”, dedicat luptei între generații, analiza astfel acest aspect: „Omenirea evoluează și e probabil că tendințele și mentalitatea generației de azi să fie alta decît a generației de ieri. Nimeni dintre cei cîți sînt în viață nu poate judeca dacă această mentalitate înseamnă sau nu un progres. Singură posteritatea va putea hotărî.

Bătrînii sînt prin definiție conservatori. Ei au tendința să creadă că epoca tinereții lor a fost cea mai strălucită și, odată cu părerile de rău după o vitalitate în scădere, ei sînt înclinați să arunce umbra regretului și asupra stărilor actuale. Bătrînii văd vremurile prezente cu ochelari cenușii, în vreme ce trecutul le apare în culorile roze ale amintirii. De la omul cavernelor pînă-n vremurile noastre, numai experiența celor bătrîni, împreună cu avîntul celor tineri, au putut aduce progresul. Omenirea lipsită de avînt și de îndrăzneală, uneori necugetată, n-ar fi putut face nici un pas înainte.

Precauțiunea care temperează faptele necugetate – tot așa cum pămîntul poros domolește forța dăunătoare a nitroglicerinei formînd un amestec cu dinamita folositoare – își are, bineînțeles, importanța ei. Dar, fără îndrăzneală, Lindberg n-ar fi trecut oceanul în sbor; cu precauțiuni prea multe și fără mica doză de necugetare n-ar mai exista nici una din invențiile actuale. Prea multă cumpănire taie aripile. Viața a creat în omenire o simbioză fericită între experiența celor bătrîni și nesocotința avîntată a celor tineri, ori de cîte ori e vorba să se întreprindă ceva nou și să se înfăptuiască o lucrare mare”.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (III) Statul Independent Congo (3)

În 1893, unul dintre șefii de trib, pe nume Nzansu, a condus o răscoală şi 1-a omorît pe Rommel. Au existat şi o serie de revolte în rîndurile soldaţilor negri, care au durat uneori şi cîţiva ani. O grupare i-a spus unui preot francez luat prizonier că un ofiţer alb împuşcase 60 de soldaţi pentru că refuzaseră să muncească într-o duminică. Din cînd în cînd, Leopold părea să aibă şi mustrări de conştiinţă, declarînd la un moment dat: „Aceste orori trebuie să înceteze. În caz contrar, mă voi retrage din Congo”. Dar remuşcările nu durau mult.

Totuşi, în cele din urmă, secretul său a ieşit la iveală. În 1899, un diplomat britanic a văzut cum oamenii erau siliţi să livreze cantitatea obligatorie de cauciuc. Cînd soldaţii ajungeau într-un sat, spunea el, locuitorii „o luau la goană de fiecare dată”. Soldaţii începeau „să prade, să ia toate găinile, cerealele etc. din case”. Apoi prindeau femei care aveau să fie ţinute ostatice pînă la

În continuarea articolului „Generațiile vechi și noi – De cînd există lupta între cele două generații”, ziaristul Alex F. Mihail încearcă să facă o analiză a modului în care au evoluat relațiile dintre generațiile succesive care au alcătuit societatea românească de-a lungul timpului: „Cum era în vremea veche? În piesele de teatru ale lui Alecsandri vedem uneori pe candidatul la însurătoare, pe care «babacul» îl ia de mînă spre a-l duce la mireasa lui. Acum o jumătate de secol, și chiar mai tîrziu, mai era moda, mai ales în Moldova, ca băieții și fetele să pupe mîna tatei înainte de culcare. Azi nu se mai sărută mîna nici măcar mamei...”. „Împrejurările cu totul grele prin care au trecut bunicii și străbunicii noștri, oprimarea sub care a trăit neamul românesc, au făcut ca conflictul dintre generații să fie mai atenuat, sau chiar sa nu se manifeste deloc. În acele timpuri grele, o familie era nevoită să admită un șef căruia să i se supuie, fără opunere. Atît femeia cît și copiii trebuiau să asculte pentru că, în caz contrar, se dărîma totul. Astfel, de pildă, erau unele familii boierești pe la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, care aveau pretenții feudale. Unele dintre casele lor erau mici cetăți, un fel de stat în stat: nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porții unui Ban sau Vornic – ne spune Ion Ghica. E adevărat că un asemenea drept nu era scris nicăieri; totuși chiar încă de acum cîteva decenii, un polițist sau un perceptor risca să fie dat afară din slujbă sau să mănînce bătaie de la argații boierului dacă ar fi îndrăznit să pășească pragul casei sale. (...)

Prima jumătate a Secolului al XIX-lea a fost, în special pentru București, un amestec de învălmășeli grozave: zavera de la 1821, invazii de turci, ruși, nemți, apoi secete, ciumă, cutremure, focuri, cînd se prăpădeau sute de case, holeră... În vîrtejul acestor evenimente, tineretul de atunci nici nu avea timp să se răzvrătească sau să se gîndească să apuce alte căi.” predarea cantităţii de cauciuc. Adeseori erau luaţi şi copii sau bătrîni. După ce cauciucul era predat, celor mai multe femei li se dădea drumul, deşi unele dintre ele poate muriseră deja din cauza condiţiilor groaznice şi a raţiilor alimentare insuficiente. Multe altele vor fi fost violate.

Un funcţionar pe nume Edmond Morel era angajatul unei com­panii de transporturi din Liverpool care avea un contract avantajos cu Statul Independent Congo. El a început să-şi dea seama că băştinaşii munceau forţat; era vorba de un „jaf sub protecţia legii, impus prin violenţă”. Morel s-a dovedit a fi un propagandist abil, iar guvernul britanic 1-a trimis pe sir Roger Casement, pe atunci consul britanic în Leopoldville, să investigheze aceste acuzaţii. Casement a descoperit că în una dintre localităţile în care îşi des­făşura activitatea un grup de misionari populaţia scăzuse de la 40.000 de locuitori la 1.000. Boala somnului jucase un anumit rol, dar şi regimul de muncă forţată. Cînd diplomatul se apropia de sate cu şalupa, băştinaşii fugeau. Doar o singură dată misionarii au reuşit să-i liniştească încît să-şi poată istorisi cumplitele poveşti. Unii au spus că mureau de foame fiindcă erau siliţi să adune cauciuc şi nu-şi puteau cultiva cîmpurile. Alţii sufereau de foame fiindcă predaseră cea mai mare parte din alimente soldaţilor.

Dispariţia autorităţii părinteºti „E de observat că dispariția autorității părintești, emanciparea femeii și conflictul între generații coincide cu introducerea bicicletelor și a automobilelor, invenții technice care dezvoltă spiritul de individualitate, de autodeterminare și conducere în viață. Găsim și într-un roman al lui Emil Zola o observație asemănătoare. De altfel, este lesne de înțeles că nu putea rămîne același sufletul femeilor românce, îmbrăcate în rochii grele și pietrării scumpe, avînd înfățișarea unor prințese byzantine sau icoane, închise în dosul unor ziduri înalte și neluînd parte la mesele și la petrecerile bărbaților.

La un moment dat, a dispărut femeia gospodină și a apărut aceea care vorbește și citește cărți franțuzești, cîntă la pian și se-mbracă decent. Poeții cîntau un vîrf de picior, ce apărea de sub rochie.

Acum pianele stau închise, cărțile de asemeni.

Femeia joacă tenis, conduce automobilul, ține discursuri. De asemeni a dispărut «coconul și feciorul de curte», tînărul îmbrăcat cu anteriu lung, ce-i da aspect de cucoană, și cu un ilic greoi în cap, ce nu-i permitea o mișcare mai sprintenă. Tinerii aceștia se mai vedeau încă acum o sută de ani preumblînduse, cu un bețișor subțire în mînă, pe podul Beilicului (Calea Șerban Vodă de azi), ulița pricipală a alaiurilor domnești, care veneau de la Mînăstirea Văcărești spre Curtea Domnească (Piața Florilor de azi). Pe acea vreme începuse «să se puie caldarîm» în București, se făceau experiențe de luminare a orașului cu felinare în care se puneau lumînări de seu. Iar lumea era foarte mîndră de «marile progrese».

Presa interbelică Aceste aspecte pitorești au dispărut, după cum nu mai există azi nici tipul femeii și al fiului supuși fără cîrtire autorității șefului familiei. Ultimul mare război, prin consecințele sale, a venit să desăvîrșească opera socială firească a evoluției economice. Mașinismul și dezvoltarea producției capitaliste proletarizase o mare parte a omenirii. Războiul a pauperizat populația diferitelor țări, gonind de acasă, la muncă, pe femeie și pe copil. S-a ajuns din această pricină la slăbirea legăturilor de familie, la dărîmarea dictaturii paterne și la accentuarea conflictului dintre generații. Credem că au dreptate bătrînii, care se plîng că odinioară copiii erau mai ascultători și că acum au luat-o razna.

Conflictul acesta dintre generații pare că nu există. Cel puțin în România, el este de origine recentă, ca urmare a evenimentelor economice și politice, care prefac întreaga lume” (extrase din articolul „Generațiile vechi și noi – De cînd există lupta între cele două generații”).

Deieri-deazi.blogspot.com Un băştinaş a spus că mai mulţi oameni muriseră în pădure – mîncaţi de leoparzi sau din cauza foamei ori a intemperiilor. „I-am implorat pe oamenii albi să ne lase în pace, spunîndu-le că nu mai puteam aduce cauciuc, dar albii şi soldaţii lor ne-au spus: «Plecaţi! Nu sînteţi mai buni decît animalele. Sînteţi carne şi nimic mai mult!»”. Cînd nu au reuşit să aducă suficient cauciuc, soldaţii s-au întors: „Mulţi au fost împuşcaţi. Unora li s-au tăiat urechile, alţii au fost legaţi cu funii de gît şi luaţi”. Un bătrîn i-a spus lui Casement că atunci cînd erau nemulţumiţi de cantitatea predată, albii „îi aliniau pe unii dintre noi, unul în spatele celuilalt, şi trăgeau prin corpurile noastre”. În 1904, Casement a denunţat atrocităţile comise într-o plîngere înaintată Ministerului de Externe: „Sate întregi şi zone pe care le cunoşteam bine şi care în 1887, cînd le-am vizitat, erau comunităţi prospere au rămas în prezent fără nici un locuitor; altele au fost transformate în pîlcuri de făpturi bolnave şi hăituite, care spun despre guvernanţi: «Albii nu mai pleacă odată acasă? Asta o să dureze la nesfîrşit?»”. Ziarele britanice i-au preluat concluziile cu promptitudine. (va urma) JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

ROMÂNIA SE JOACĂ CU FOCUL (urmare din pag. 1) Implicarea și a altor țări în acest conflict, între care România a vrut să ia caimacul, nu numai că n-a dus la sistarea ostilităților, dar a generat conflictul la nivel european, zdruncinînd din temelii pacea și liniștea instaurată după cel de-al II-lea Război Mondial, precum și după perioada Războiului Rece care a urmat.

Dînd uitării prea repede pierderile umane din ultima conflagrație mondială (50 de milioane de oameni), la care se adaugă distrugeri materiale greu de precizat, la ațîțarea venită din partea SUA (cu un președinte, Biden, cu multe dovezi și manifestări de om depășit), sub stindardul NATO, într-un instrument de „pacificare” forțată, în lume, state membre NATO au căzut în capcana Washingtonului, punîndu-și țările și armatele în slujba SUA, de jandarm mondial, cu urmări previzibile pentru stabilitatea actualelor frontiere și a statutului unor țări mici din Europa. Pentru că, în acest context, agravat pe zi ce trece, ne interesează, în primul rînd, situația și implicarea României, cu mici trimiteri la diferite țări din zonă, voi demonstra pericolul în care se află țara noastră, împinsă într-un război care nu este al nostru, de umorile conducătorilor americani, cu mîinile decidenților politici români, iresponsabili și lipsiți de pic de sentiment național.

Citiți și judecați fiecare cu capul propriu și, în raport cu înțelegerea gravității situației, veți ști mai bine pe cine să puneți ștampila pe buletinele de vot la alegerile care se apropie.

Cine pierde? Cine cîștigă?

Cine pierde? În primul rînd Ucraina, evident. Militari: 80.000 (conform The Wall Street Journal); de două ori mai mulți răniți; zeci de mii de civili; construcții, locuințe, infrastructură (greu de apreciat în momentul de față); polulație plecată: conform unui Raport al ONU, „Populația Ucrainei a scăzut cu peste 10 milioane de oameni de la începutul războiului”, a declarat directorul regional al Fondului Națiunilor Unite pentru Populație pentru Europa de Est și Asia Centrală, Florence Bauer. Exodul masiv al populației și scăderea masivă a natalității sînt doi factori principali ai acestui nedorit fenomen, generat tocmai de acest conflict sîngeros între două popoare „surori”.

Referitor la fuga din țară a ucrainenilor, în detrimentul sporirii trupelor de pe front, presa occidentală semnalează fapte care demonstrează, pe de o parte, indiferența unei părți a populației ucrainene față de angajarea directă în a-și apăra țara, pe de altă parte, acțiunea echipelor speciale de recrutare care saltă ucrainenii de pe străzi, chiar dacă aceștia sînt scutiți de armată. În aceste condiții speciale, lîngă refuzul tinerilor ucraineni de a se înrola pe front ( unde sînt trimiși, în special, ucrainenii de etnie rusă, română și alte naționalități), se adaugă corupția din sistemul de recrutare - caz emblematic fiind arestarea fostului șef al recrutării din Odessa, Ievhen Borisov, pentru că ar fi luat mită peste 5 milioane de dolari ca să scape de la recrutare tineri apți de armată.

De fapt noi nici nu avem nevoie de asemenea statistici cînd vedem, în București și în principalele orașe din țară (litoralul, în special), tineri ucraineni sănătoși și bine dezvoltați, care circulă în mașini de lux și primesc bani necesari traiului zilnic de la „milostivul” Stat Român. Și nu sînt puțini – conform MAI, în acest moment aproximativ 180.000 de cetățeni ucraineni beneficiază de protecția temporară în România, de la începutul războiului. Aceleași surse declară că în aceeași perioadă aproape 20.000 de cetățeni ucraineni au intrat ilegal în România, unii dintre aceștia (așa cum a dezvăluit presa) fiind prinși rătăcind prin munții din nordul țării, cei mai puțin norocoși găsindu-și sfîrșitul în încercarea de a fugi de război.

Cu tot ajutorul primit, numai luna trecută, la întîlnirea dintre Zelenski și Biden, de la Casa Albă, președintele american a anunțat încă un ajutor în valoare de aproape 8 miliarde de dolari, și cu tot avîntul european de a „ne

salva” din ghearele lui Putin, din cauze care țin de purtarea unui război cu multe necunoscute, Ucraina suferă masiv, la ora de față 20% din teritoriul Ucrainei este controlat de Rusia (Crimeea, 80% din Donbass – o zonă de cărbune și oțel care cuprinde regiunile Donețk și Lugansk – și peste 70% din regiunile Zaporojie și Herson). La zi, situația din Ucraina este destul de critică. Însă ceea ce văd analiștii străini nu vede propriul președinte: Ucraina se prăbușește, iar Zelenski stă călare pe avion, participînd la zeci de întîlniri în care se vaită că este o victimă neajutorată. Trebuie să-i spună un analist militar, precum Jennifer Kavanagh de la Defense Priorities, că „Ucraina pierde teritoriu în cel mai rapid ritm de la începutul războiului, iar principala problemă este deficitul de trupe, nu lipsa de arme”. Pierderile enorme, moralul scăzut al trupelor și dezertările de pe front, și un Zelenski care privește cu încăpățînare cum i se distruge frumusețea de țară, fără a accepta să ia loc la masa tratativelor – iată un spectacol pentru care România și-a asumat un rol de actor de dramă.

Implicarea SUA în menținerea focarului de război din Ucraina, atît prin suplimentarea trupelor Armatei SUA în bazele militare din țările de la flancul estic al NATO, cît și prin pomparea de miliarde de dolari pentru înarmarea Ucrainei, conform opiniilor unor specialiști în materie de peste Ocean, netezește calea spre cel de-al III-lea Război Mondial. Analizînd situația actuală, înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, George Beebe, directorul Programului Grand Strategy al Quincy Institute, aprecia că: „Indiferent cine va cîștiga, următorul președinte american se va confrunta cu realități dure în Ucraina, care vor cere o schimbare față de politicile actuale ale lui Biden. Rușii sînt mult mai numeroși decît ucrainenii și produc mult mai mult material militar decît Ucraina și decît susținătorii săi occidentali”.

Cînd scriu aceste rînduri, după cîștigarea unui nou mandat de președinte la Casa Albă de către Donald Trump, s-ar putea ca observația de mai sus să devină o certitudine. Astfel, chiar înainte de alegerile din SUA s-au putut constata cele două opinii diametral opuse, ale celor doi candidați: Kamala Harris, „războinică” molipsită de politica răvășitoare a lui Biden, declara că va păstra linia acestei politici, pentru „a rămîne puternică alături de Ucraina și de aliații noștri din NATO”. Bine că poporul american, sătul să-i moară tineretul pe pămînt străin, n-a vrut-o în Salonul Oval, preferîndu-l pe Trump, la care, după cum știm, unul dintre sloganurile din campania sa electorală a fost acela în care promitea că va aduce toate forțele beligerante la masa negocierilor, urmînd să pună capăt războiului într-o singură zi. Nemulțumit și de aruncarea dolarilor americani pentru întreținerea acestui conflict, Trump a criticat dur continuarea ajutorului SUA pentru războiul din Ucraina, cadrul în care bugetul american a vărsat în punga lui Zelenski, de la începutul războiului, 175 de miliarde de dolari.

Vorbind de cine pierde – direct sau colateral – putem numi întregul eșafodaj construit din statele membre NATO, care participă (economic, militar etc.) la acest război, fiindcă orice alocare de la Bugetul de Stat în sprijinul campaniei lui Zelenski, se constituie într-o reducere a cheltuielilor pentru nevoile stringente ale propriului popor. Dacă ne referim la țara noastră (am mai scris despre acest subiect), nu atît pierderile de natură materială ne îngrijorează, deși nici acestea nu sînt de neglijat, ci implicarea directă în războiul de pe teritoriul altui stat, proces decis de președintele Iohannis, împreună cu acoliții săi, cu consecințe directe și de neoprit asupra întregului popor. Dar, despre acest subiect, într-un capitol special din acest articol.

Cine cîștigă? Dacă la pierderi lista este destul de lungă, la cîștigători, ținînd cont că, la început de Mileniu III, războiul este considerat (și) ca o afacere, unicii cîștigători reali sînt producătorii de material militar. Întradevăr, astfel cum a fost de la început, orice conflict militar se desfășoară pe două paliere principale: forța umană și înzestrarea tehnică și materială. Așa se face că, de la luptele cu praștia și cu sulița, și pînă la cele de azi, cu un pachet de arme sofisticate (drone, avioane, rachete, tancuri, submarine, portavioane, sateliți, laser, arma nucleară etc.), războaiele – fie pe plan local, fie la nivel global, au avut și au nevoie de armament și tehnică de luptă, fiecărei etape revenindu-i un nou produs militar, generat de dezvoltarea științei, în general, și a cercetării militare, în special. Întorcîndu-ne la starea actuală a înarmărilor de pe Glob, cele care alimentează multiplele conflicte armate de pe mai multe continente, trebuie să recunoaștem interdependența dintre decizia politică a declanșării unui astfel de conflict militar și graba cu care industria de armament răspunde (chiar în mod anticipat) acestei „comenzi”. Desigur, cheltuirea unor sume imense pentru producerea de armament, tehnică militară, echipament auxiliar și de înzestrare, într-un anumit timp fizic, în afara cîștigurilor concernelor militare, produce sistemice perturbări monetare pe piața financiară, factor neglijat complet de către rechinii din așa-numita industrie a morții.

Concret, luînd etalon Statele Unite ale Americii, țara cu cea mai puternică bază de fabricare a acestui material de război, constatăm dominarea corporațiilor militare, Statul american cheltuind sute de miliarde de dolari pentru a-și promova interesele, în prim-plan situîndu-se exportul de armament și tehnică de luptă – un proces perpetuu din care au de cîștigat atît Statul, cît și producătorii acestei „mărfi”. În 2022, președintele Joe Biden a semnat Legea de autorizare a Apărării Naționale. Imediat, 816,7 miliarde de dolari au fost îndreptate către Departamentul Apărării, aproape jumătate din aceștia (389,5 miliarde) s-au dus pe contractele cu puternicul complex industrial militar.

Cifrele n-ar fi fost așa de mari dacă n-ar fi existat și n-ar fi trebuit alimentate focarele de război din Ucraina, Gaza,

Liban, Yemen, Mali etc. În timp ce mii de oameni sînt omorîți de produsele lor, marile concerne americane din industria de armament (Lockheed Martin Corporation, Raytheon Technologies Corporation și General Dynamics Corporation) primesc comenzi grase din partea Pentagonului (în ordinea de mai sus): 44,5 miliarde de dolari; 25,4 miliarde de dolari; 21,5 miliarde de dolari. Ca un exemplu la zi, numai conflictul din Ucraina a adus o comandă din partea Guvernului SUA, pentru Kiev, de 100 de miliarde de dolari.

Dar stați, Ucraina este un fel de nucleu în jurul căruia se agită un soi de sateliți gata să ia lumină de la marele Licurici, am numit statele din NATO, în speță, cele din Estul Europei, care, cuprinse de frica inoculată de propaganda americană – cum că, iute, iute, ne va ataca Putin –, au trecut masiv la un program de înarmare fără precedent.

Ce mai contează că, astfel cum se întîmplă în cazul României, plătim în avans cu 3-5 ani (atenție!, plătim cu banii împrumutați tot de la americani!), și ce dacă primim marfă la mîna a doua sau a treia, tehnică deja depășită, care, atunci cînd ne va sosi, va fi tocmai bună de casat!

Nimic din toate aceste argumente nu opresc Guvernul României să nu mai cheltuie bani în prostie, îndatorînd Țara pe următoarele 10 generații de azi încolo. Apropo de cheltuieli, față de încasări: conform Ministerului de Finanțe, datoria financiară a României a depășit un prag critic – 52% din PIB – viteza de împrumut atingînd un ritm amețitor: un miliard de euro pe săptămînă!

Războinicul de la Cotroceni Acum, cînd scriu aceste rînduri, mai sînt două luni de zile pînă la dispariția cotrocenistă a parașutatului în politica românească, fostul profesor din Sibiu, Klaus Werner Iohannis. Drept să vă spun, ca un jurnalist care „încondeiază” paginile a cel puțin 20 de publicații din România pe o perioadă calendaristică de peste o jumătate de secol (vorba lui Lucrețiu Pătrășcanu – am scris sub trei dictaturi), cunoscînd felul mizerabil în care Iohannis și-a bătut joc de Poporul Român, îmi vine greu cînd îi scriu numele pe coala de hîrtie, obligată să suporte urma trecătoare prin Palatul Cotroceni a unui astfel de președinte. Dar, neavînd încotro – subiectul articolului avîndu-l, în centru, pe acest președinte ratat al unui stat eșuat – sînt obligat să rabd, încercînd să pun frînă revoltei care mă arde și mă frămîntă, numai de dragul de a arăta cititorilor Revistei „România Mare” actul criminal semnat de așa-zisul șef de Stat Român, Klaus Werner Iohannis (cu dublu W).

Doamnelor și domnilor – vorba lui Ciutacu, de la România TV – luați loc în fotoliu, scoateți un pix și o bucată de hîrtie și notați „Declarația de război” a președintelui (oare) României la adresa Rusiei, aproape vecina noastră de la Răsărit. La 11 iulie 2024, în suita sa de plimbări prin lumea largă, domnul Iohannis s-a mai oprit o dată la Washington, unde avea o întîlnire cu iubitul său Zelenski, spre a-i mai ridica moralul în lupta cu „fratele” Putin. Să nu uităm data de mai sus – 11 iulie a.c. –, pe cînd Iohannis alerga cu limba scoasă ca să capete clemență de la mai marii SUA în vederea înscăunării distinsei sale figuri în fotoliul de mare șambelan al NATO. Deci, pentru atingerea acestui vis, fostul primar al Sibiului a pus, la schimb, pe tirizie, România, pe care o considera un fel de a a 7-a casă pe care o stăpînea. Ei bine, din acest conglomerat de interese, slăbiciuni și trădări, s-a închegat următorul document cu un titlu parșiv, formulat astfel tocmai pentru a-i induce în eroare pe proștii de români: „Acord privind cooperarea în domeniul securității

între România și Ucraina”. Pentru că acest document trădător, semnat de președintele României, pe un teren neutru și fără a fi supus vreunei aprobări legislative din țară, se întinde pe 16 paragrafe stufoase, multe dintre ele fiind concepute în termeni incoerenți, nu am spațiul tipografic pentru a exemplifica paragraf cu paragraf, voi încerca, în esență, să reproduc măcar cîteva din aceste texte incriminatorii, care să definească (oare, mai era nevoie ?) poziția de slugă a lui Iohannis în fața ame­ ricanilor și a lui Zelenski, precum și punerea României la dispoziția actorașului Volodimir Zelenski, în inegala trîntă a acestuia cu colosul rus.

La început, pentru a „oficializa” acest document trădător, au fost băgate la înaintare organisme inter­ naționale, precum Carta ONU și Actul final de la Helsinki, după care, mizînd pe adormirea proștilor, se face apel la niște principii generale, care nu au nicio legătură juridică cu actualul război dintre Rusia și Ucraina, după care se ajunge la NATO, marea sperietoare a Rusiei. În sfîrșit, se trece la „subiect”: „angajamente și măsuri bilaterale pe termen lung în materie de securitate”, stabilind mai multe obligații din partea României, pentru Ucraina: - sprijin pentru a-și continua autoapărarea legitimă; - consolidarea redresării economice și reziliența; - tragerea la răspundere a celor care au făcut crime în Ucraina.

Acum urmează paragraful fulminant, cel care angajează, direct, România în apărarea Ucrainei. Să prindem nuanța: „În cazul unei noi agresiuni a Rusiei împotriva Ucrainei sau în cazul unei escaladări semnificative, la cererea oricărui dintre participanți”, (în 24 de ore) vor „stabili măsurile adecvate necesare pentru a contracara sau a descuraja agresiunea su escaladarea”. „România afirmă că, în aceste circumstanțe (...) va oferi Ucrainei, după caz, asistență rapidă și susținută în materie de securitate, echipamente militare în toate domeniile și asistență economică”. Pentru a acoperi orice nivel de intervenție din partea României, la punctul 4 se stipulează că „participanții pot modifica aceste dispoziții pentru a se alinia la orice mecanism pe care l-ar putea conveni ulterior ceilalți parteneri internaționali ai săi”.

Un alt paragraf ne lămurește pe deplin: „România va contribui la consolidarea viitoarelor forțe de securitate și apărare ale Ucrainei...”, documentul continuînd pe pagini întregi în același fel: punerea României, cu tot potențialul ei, politic, economic, militar, uman etc., la picioarele Ucrainei lui Zelenski și, implicit, avansînd acest document ca pe o declarație de război mascată, dar... deconspirată.

Adormirea națiunii Nu știu cum, dar tocmai acum, în campania electorală pentru Cotroceni, la 4 luni de la parafarea acestui document criminal, la Consiliul Economic și Social a ajuns un proiect de lege semnat de 27 de parlamentari (printre care și George Simion, care a mai semnalat acest fapt de o rară gravitate supremă), prin care se dorește anularea acestui Acord neprincipial. Din acest proiect de lege reținem, în esență, că: „din analiza coroborată a normelor din Legea nr. 590/ 2003 se poate constata că președintele României, Klaus Iohannis, cu ocazia semnării Acordului privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina și-a depășit atribuțiile și competențele în privința încheierii unui tratat bilateral la nivel de stat, deoarece avea în competență numai semnarea unui astfel de tratat, el putînd intra în vigoare numai după ratificarea lui de către Parlamentul României, prin lege, la data schimbului instrumentelor de ratificare”. Mai departe se incriminează abuzul absolut al președintelui

Iohannis, care, sfidînd tot ce poate fi sfidat, în frunte cu Constituția României, în ședința Consiliului Superior de Apărare a Țării – ședință condusă de însuși șeful Statului, acest Acord nelegitim a fost aprobat.

Proiectul de lege depus în Camera Deputaților are un articol unic, potrivit căruia „Se declară nul Acordul privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina, semnat la Washington, la 10 iulie 2024”.

Expunerea de motive este semnată de Dumitru Coarnă și Nicolae Roman, aceasta semnalînd faptul că, prin acest document fantezist, sînt puse în pericol pacea în România și stabilitatea economică, România fiind angajată în luptă alături de Ucraina și, în final, fiind posibil de suportat consecințele unui asemenea angajament inconștient, de a fi de partea beligerantă alături de Ucraina împotriva Rusiei atîta timp cît România nu este agresată, efectiov, de către Rusia, iar Ucraina nu are nici un statut internațional prin care România ar fi obligată să-i fie aliat în lupta cu Rusia.

Cei 26 de deputați care au semnat această propunere legislativă – i-aș numi, fără nici o exagerare, patrioți și responsabili în îndeplinirea mandatelor de parlamentar – provin astfel din spectrul politic: majoritatea (16) de la AUR, 2 de la PSD, ceilalți fiind nealiniați. Dar, cum era de așteptat, forurile și entitățile care trebuiau să analizeze și să se pronunțe asupra acestei solicitări au dat avize negative, începînd cu Biroul Permanent al Camerei Deputaților, care nu a aprobat procedura de urgență în vederea votării acestui proiect de lege; apoi, avizele negative au curs în serie, demonstrînd slugărnicia clasei noastre politice și cîrdășia acesteia cu cel care le-a fost păstor timp de 10 ani, mult timp fiind plecat în excursii oficiale, iar cînd era la Cotroceni, era ca inexistent; Consiliul Legislativ; CSAT; Guvern; Comisia pentru politică externă; lovitura de grație primind-o prin votul de respingere a Camerei Deputaților care, în plenul din 29 octombrie, a înregistrat 238 de voturi pentru respingere.

Iată cum, într-un an cu patru runde de alegeri, cu semne evidente că România se află pe marginea pragului de supraviețuire, după ce am făcut zeci de concesii Ucrainei, în detrimentul propriului nostru popor, printr-o semnătură a unui șef de stat aproape invizibil, România devine vasală unei țări vecine, într-un conflict armat cu alt stat din vecinătatea noastră, fără ca poporul să fie întrebat dacă este de acord să se sacrifice într-un război care nu este – am scris-o de 1.000 de ori – al nostru!

De parcă documentul despre care am scris aici nu ar fi destul de grav pentru viitorul României, iată că Guvernul Ciolacu, luîndu-se la întrecere cu năzbîtiile lui Iohannis, la propunerea MApN, a decis să arunce, practic, România în război! Ce înseamnă acest lucru? Iată: potrivit unui proiect de lege elaborat de MApN, pe teritoriul României se vor putea desfășura diferite operațiuni militare ale unor forțe armate străine și autohtone, cu un obiectiv bine definit: intervenția militară în apărarea Ucrainei. Fără a se declara starea de asediu sau de urgență, trupele, în cooperare, vor trece la luptă în apărarea unui stat vecin.

Cine să fie? Cine să fie acel stat? Desigur, Ucraina sau Basarabia. Nu credeți ? Redau textual din acest proiect de lege: „Prin desfășurarea unor operațiuni naționale sau internaționale pe teritoriul statului român se instituie un răspuns gradual, proporțional și preventiv de apărare, în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat vecin, ocupării prin mijloace militare a acestuia sau a unor părți din teritoriu, instituirii de blocade sau a oricăror acțiuni care vin în contradicție cu Carta Organizației Națiunilor Unite și cu dreptul internațional”.

O altă prevedere bizară, care, pe timpul Tratatului de la Varșovia, din care Armata Română făcea parte, nu s-ar fi petrecut, se referă la transferul de autoritate, în care comanda unor grupări militare va putea trece la un comandant al forțelor aliate, aflate pe teritoriul României, așa cum și comandantului român îi pot fi transferate, sub diferite grade de autoritate, forțele armate străine participante.

Iată cum, într-un timp în care România ar trebui să aibă alte priorități, președintele, Guvernul și Parlamentul, în nechibzuința lor malefică, de a mulțumi SUA și NATO, pun Țara pe foc, executînd fără crîcnire ordinul bezmetic venit de la Zelenski: „Trebuie să doborîm dronele și rachetele împreună”.

Probabil, tot împreună vom pieri!

14

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

Cronici de familii • Cronici de familii

Negri (I) „Înalt, frumos, elegant, seducător în toate chipurile, pe atît de distins în înfăţişarea sa, pe cît de nobil în simţiri“; „Frumos, înalt, lat în spate, cu capul şi barba à la Henric IV, cu care semăna; distins, bun şi blînd, poet uneori şi întotdeauna filozof“. Prin cuvintele de mai sus, G. Bengescu şi Maria G. Bogdan, fiica lui V. Alecsandri, schiţau portretul fizic şi moral al celui care a fost Costache Negri, un mare patriot şi om de stat, unul din reprezentanţii acelei admirabile generaţii de cărturari şi oameni politici care, prin revoluţia din 1848, Unirea din 1859 şi războiul pentru cucerirea independenţei, au pus bazele statului modern România. În şirul lung de generaţii al familiei sale, Costache Negri a fost figura cea mai reprezentativă, dar – în alte condiţii istorice şi cu alte mijloace – înaintaşii săi şi-au făcut şi ei simţită prezenţa în istorie şi cronica i-a înregistrat încă din veacurile evului mediu.

Oameni de ţară, dregători, diplomaţi Unele date despre îndepărtaţii săi strămoşi ni le oferă Negri însuşi, într-o scrisoare expediată la 29 februarie 1872, din Tîrgu Ocna, prietenului său Vasile Alecsandri. Poetul îl anunţase că lucra la amplul poem istoric Dumbrava Roşie pe care intenţiona să i-l dedice – cum a şi făcut-o – cu prilejul împlinirii de către Negri a vîrstei de 60 ani. Comunicîndu-i cît a fost de emoţionat de această veste, Negri i-a atras atenţia poetului că ar comite o eroare cronologică dacă, printre vitejii participanţi la episodul de la Dumbrava Roşie (petrecut prin 1500), l-ar include şi pe strămoşul său Ioniță Negre, căci acesta „murise şi fusese îngropat în 1471, în pămînturile sale de la Negreşti, aproape de Vaslui“. Ioniţă Negre, scria mai departe Negri, fusese „paharnic al lui Ştefan Vodă [şi] a fost descăpăţînat de către acest erou [Ştefan în 1471] pentru că s-ar fi opus acţiunii domnului de înlăturare a lui Radu cel Frumos, sub cuvînt că muntenii „erau de aceeaşi naţie şi credinţă cu noi“. Şi, mîndru de acest al său, într-un fel, precursor al ideii unirii celor din dreapta şi stînga Milcovului, adăuga: „Străbunul meu, fost paharnic, avea inima deasupra capului“, adică era dominat de ideile morale, nu de cele materiale şi „urmaşii lui, pînă la mine inclusiv, s-au încăpăţînat să urmeze această pildă“.

Coborînd pe firul vremii, Negri amintea apoi despre un alt strămoş al său, „om aşezat şi practic“, pe nume „Negre vornicul“, sfetnic credincios şi prevăzător timp de 24 de ani în şir al lui Alexandru cel Bun, de la 1402 pînă în 1426. „Îi găseşti numele scris printre cei 12 boieri în două crisobule (hrisoave) ale acestui domnitor, care se află în uricariul lui Codreanu [de fapt, Teodor Codrescu, editorul colecţiei de documente Uricariu], în alte cinci, traduse şi tipărite de Hasdeu, şi într-unul pe care-l avem în familie, datat, acesta, de la 1414 şi care se află la mine”.

Un alt strămoş evocat de Negri în amintita scrisoare era „un soi de cavaler, nu un aventurier, cum din capul locului ai fi ispitit s-o crezi, ci unul rătăcitor, care, după ce-şi părăsise ţara cu socru-său, [Petru] vodă Şchiopul şi izbutise să fie trecut în cartea de aur a Veneţiei, a murit la Barcelona. I-am găsit urmele în arhivele Vienei“. În sfîrşit, în afara celor menţionaţi mai sus, îşi mai descoperea printre descendenţi şi un înaintaş care fusese decapitat „la Hotin de către Ieremia Movilă“; acest înaintaş al lui Negri fusese „unul din cei patru (dregători) care conduceau Moldova pentru Mihai Viteazul, din vremea cînd acest domnitor hărăzea această ţară fiului său Pătraşcu-Vodă... Iată, aşadar – îşi încheia el enumerarea strămoşilor – al doilea descăpăţînat pentru fraţii de dincolo de Milcov“, ceea ce, cu alte cuvinte, însemna că idealul unirii, pe care îl împărtăşea şi pentru a cărui împlinire luptase şi el, era vechi în familia lui Negri.

După cum se vede, Negreştii erau de stră­ veche origine românească.

Numele familiei era, de fapt, Negre (sau Negrea).

Schimbarea lui în Negri trădează, desigur, tendinţa occidentalizantă a vremii, aceeaşi care a făcut şi ca Alexandru să devină Alecsandri, Rusu – Russo, Milu – Millo ş.a. Deşi N. Iorga ni-l înfăţişează pe Costache Negri „Negri de origine grecolevantină“, iar A.D. Xenopol susţinea originea italiană a acestei familii, obîrşia ei veche românească este de necontestat.

Cu trup şi suflet partizani ai Unirii

RM

În 1828, Smaranda s-a recăsătorit cu poetul Costache Conachi, vecinul de moşie al Negreştilor.

Poetul o iubea de multă vreme şi o cîntase în versurile sale, dar aceasta, fiind măritată şi mamă a mai multor copii, se resemnase. Deşi dragostea era împărtăşită de ambele părţi, căsătoria nu s-a putut realiza decît la cinci ani după moartea lui Petrache, din cauza opoziţiei Caterinei, „oborăşăniţa“, sora mult mai vîrstnică a poetului, care n-o voia pe văduvă, fiind săracă şi cu mulţi copii. În 1828, după moartea surorii sale, poetul, în vîrstă de 50 ani, s-a putut căsători cu cea dragă.

Fericirea le-a fost de scurtă durată, căci, după ce, la 17 august 1828, a născut-o pe Cocuţa sau Catrina, la 12 octombrie 1831, Smaranda s-a stins pe neaşteptate din viaţă. Catinca, cea mai vîrstnică dintre copiii lui Petrache Negrea, s-a născut în 1810. A fost căsătorită cu Vasile Rosetti-Pribeagul, căruia i-a dăruit un copil – Smărăndiţa. În 1850, a divorţat de bărbatul său şi, pînă la adînci bătrîneţe, a trăit Ia Tîrgu Ocna, unde a şi murit, în 1903.

Cea de-a treia fată, Eugenia-Maria, născută în 1819, s-a călugărit; alături de sora ei vitregă, Cocuţa Conachi-Vogoride, a contribuit la demascarea alegerilor falsificate de caimacamul reacţionar N. Vogoride.

Mezina familiei, Zulnia, a fost căsătorită cu Vasile Sturza, unul dintre cei trei caimacami numiţi în fruntea Moldovei în octombrie 1858. Din funcţiile pe care le aveau, el şi Anastasie Panu, adepţi ai Unirii, au adus reale servicii partidei unioniste moldovene, anihilînd acţiunile celui de-al treilea caimacam, ce se opunea curentului unionist.

Dintre Negreştii care au trăit în Secolul XVIII reţinem pe Costin, primul dintre cei doi copii (celălalt se numea Ion) ai jicnicerului Negrea, „fost mare căpitan al ţinutului Covurlui“; jicnicerul era nepot după tată, al unui Apostol Negrea, care a trăit pe la începutul veacului XVIII. Pe acest Apostol Negrea, în lucrarea sa Neamurile Mavrodinilor din Ţara Românească şi Moldova, publicată în 1912, C. Gane îl considera, fără nici o dovadă, „coborîtor din Mavrodi Grecul din Cuvînt de-mbărbătare poetului Constantinopol“; o făcea, probabil, pentru a justifica numele familiei Mavrodi, căci în greceşte mavro Elena – cea mai cunoscută dintre surorile Negri – înseamnă, într-adevăr, negru. s-a născut în 1816. În 1837 s-a căsătorit cu Alecu Revenind la Costin Negrea, ştim despre el că fusese Vîrnav-Liteanu, de care a divorţat însă în 1843. Vasile înălţat la dregătoria de „ban“ şi murise în Basarabia, în Alecsandri o cunoscuse în 1840, la Pribeşti, la moşia 1824, la adînci bătrîneţe. Soţia lui, fiica vornicului Ioan cumnatului ei, Vasile Rosetti-Pribeagul, Luca, se trăgea dintr-o familie boierească şi îi produsese o impresie extraordinară, amintită de Neculce în letopiseţul său, cum rezultă din „jurnalul“ lăsat de poet atunci cînd vorbeşte despre un „Ştefan fiicei sale, Maria G. Bogdan: „Elena, un Luca vistiernicul“, trimis de Dimitrie drăcuşor plin de duh, încîntător, ironic, Cantemir la Petru cel Mare, pentru a figură maliţioasă şi plină de graţie, fire bogată, generoasă, sensibilă; inimă de stabili, în numele domnului, principalele înger, închipuirea arzătoare şi nobilă. condiţii ale tratatului de alianţă încheiat la Pare a avea plăcere să stea de vorbă cu 3/13 aprilie 1711 între Rusia şi Moldova. mine şi să-mi asculte entuziasmul pentru Din căsătoria lui Costin Negrea cu fiica Veneţia, Roma, Florenţa...“. vornicului Ioan Luca s-au născut cinci Era, într-adevăr, seducătoare, cum copii: două fete şi trei băieţi – Petrache, ne-o arată şi tabloul făcut de C. Mihalache şi Constantin. Mihalache a Rosenthal.

După cîteva scurte întîlniri ajuns şi el „ban“, ca şi tatăl său, şi membru Elena Negri prin 1842-1843, pe la „cursurile libere“ în Obşteasca Adunare a Moldovei; a fost ţinute la Academia Mihăileană de către tatăl a trei fete şi al unui băiat – Ioniţă – care, după studii Ion Ghica şi Mihail Kogălniceanu, sau în cercul unor de medicină începute la Paris, unde 1-a avut coleg pe tinere doamne din înalta societate moldovenească, viitorul medic şi om politic român Ludovic Steege, a Alecsandri a reîntîlnit-o în 1845, la conacul de la murit, în 1841, bolnav de tuberculoză.

Mînjina.

Corespondaseră sporadic, aşa cum rezultă din Dintre cei trei fraţi, Petrache, cel mai mare, a avut rîndurile autobiografice pe care poetul le-a redactat în cariera cea mai frumoasă. A ajuns vornic şi mai apoi 1856, la cererea lui Abdolonyme Honore J. Ubicini, şi agă, fiind mult preţuit de domnitorul Scarlat Calimachi în care se referă la încurajările primite „de departe“, (1806; 1807-1810; 1812-1819). Acesta l-a şi numit, de la Elena Negri, atunci cînd poetul fusese întîmpinat împreună cu boierul Ioan Başotă şi tînărul pe atunci cu ostilitate în saloanele boiereşti, după publicarea Gh. Asachi, în Departamentul judecătoresc al afacerilor primelor sale poezii. „Publicarea unora din aceste străine; mai tîrziu, fiind un pravilist cunoscut, a fost bucăţi într-un calendar pe 1843 – scria Alecsandri – însărcinat ca, împreună cu Andronache Donici, Costache dădu loc unui marc număr de critici. În saloanele lumii Conachi, Cristian Flechtenmacher şi alţii, să redacteze bune li se zicea «poezii de colibă». O singură persoană condica de legi care avea să fie isprăvită în 1817. care abia mă cunoştea şi care mai apoi a exercitat o Soţia lui Petrache Negrea, Smaranda, era fiica înrîurire dumnezeiască asupra tinereţei mele îmi spătarului şi mai apoi a vornicului Manolache Donici scrisese de departe o scrisoare încîntătoare, în care (bunic, după mamă, al lui Alecu Russo); mama sa a îmi spunea: «Continuă cum ai început; cel mai frumos fost una din „frumoasele şi înţeleptele“ fete ale logofă­ titlu de glorie la care trebuie să rîvnească un poet este tului Neculai Roset Roznoveanu. Ecaterina, mătuşa acela de poet naţional şi popular»... Ei îi datoresc tot Smarandei, a devenit soţia primului domn pămîntean, ce am mai bun, şi, dacă n-aş fi avut nenorocirea s-o Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828). pierd, aş fi realizat capodopere“. În 1821, în timpul Eteriei, de teama ciumei care Revederea lor, în 1845, a fost hotărîtoare, cum începuse să bîntuie în Moldova, familia lui Petrache rezultă şi din poezia 8 Mart, scrisă în acel an la Blînzi – Negrea s-a refugiat la Chişinău. Molima de care fugise moşia Elenei –, unde se refugiaseră cei doi îndrăgostiţi. l-a ajuns însă şi aici şi Petrache i-a căzut victimă, în 1823. Ea a inspirat poetului ciclul de poezii din Lăcrimioare, După moartea sa, văduva Smaranda şi cei cinci copii ai în­cununat cu celebra Steluţa (poezie intitulată iniţial săi – Catinca, Costache, Elena, Maria şi Zulnia, ultima Dedicaţie), care, pusă pe note, a devenit cunoscută şi născută chiar în 1823 la Iaşi – s-au stabilit în capitala cîntată de multe generaţii de îndrăgostiţi. moldavă, fiind adăpostiţi de mătuşa lor Ecaterina, în (va urma) palatul domnesc.

Prof. univ. Emil Boldan

15

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Secretul oglinzii sau Cursa Colbert-Murano (I) Poate cineva să conceapă o lume în care să nu te poţi vedea? O lume fără oglinzi, în care să nu-ți cunoşti trăsăturile chipului, forma corpului, cele o mie şi una de transformări şi „ireparabile afronturi“ ale anilor ce trec?

Timp de secole, strămoşii noştri au avut la dispoziţie oglinzi mici din metal lustruit – bronz, argint, cositor –, care reproduceau de cele mai multe ori o imagine neclară. Permanent ameninţate de oxidare, ele trebuiau protejate cu o bucată de stofă şi frecate, pentru a-şi recăpăta luciul. Totuşi, erau preferate oglinzilor de sticlă, neregulate şi de culoare cenuşie.

Cît despre oglinjoarele convexe pe care pictorii flamanzi Jart van Eyck sau Hans Memling le-au plasat în veacul XV, în tablourile lor, oglinjoare nu mai mari decît o farfurioară, ele deformau prea mult pentru a intra în uzul curent. Omul evului mediu nu-şi cunoştea chipul, nu ştia despre el, precum tînărul Narcis, decît ceea ce-i spunea apa unui lac sau a unui rîu.

Chiar la jumătatea Secolului XVII, în Povestea hazlie a lui Francion, Charles Sorel ne prezintă un tînăr sărac, „care nu se văzuse niciodată decît într-o găleată cu apă“.

La Paris, către 1640, numai unul din cinci inventare după deces menţiona o oglindă.

Sub pedeapsă cu moartea Se poate, aşadar, aprecia extraordinara deschidere marcată de descoperirea la Veneţia a oglinzilor de cristal. Încă din Secolul XV, sticlarii din Murano au ştiut să fabrice, prin tehnica suflării în tub, o sticlă atît de pură şi de albă, încît au numit-o „cristalină“, în virtutea înrudirii sale cu cristalul de stîncă, a cărui transparenţă o amintea. Totodată, ei au pus la punct un procedeu de cositorire pe bază de staniu şi amalgam de mercur. Stabiliţi la Murano, într-o insulă bine protejată, şi-au ţinut secret meşteşugul, pentru că şi alţi lucrători din Germania şi Franţa întreprindeau căutări similare. Veneţienii au deţinut pentru toată Europa monopolul fabricării oglinzilor, a căror vînzare avea să le asigure viitorul.

Care prinţ sau prinţesă din Franţa să nu fi vrut atunci să-şi aibă propria oglindă? Regele Francisc I (1515-1547) a dat mai multe comenzi. Caterina de Medici (1519-1589), care a adus în Franţa gustul pentru luxul, artele şi moravurile Italiei, şi-a amenajat o încăpere de oglinzi. Regina Ana de Austria (16011666) îşi avea şi ea camera oglinziicr.

Toată aristocraţia cumpăra la Veneţia această podoabă a saloanelor, acest „consilier al graţiilor“, cum o numeau „preţioasele“, iar burghezia bogată îi ţinea isonul. Preţurile erau exorbitante – dacă luăm în considerare dimensiunile, care nu depăşeau mărimea unui platou sau, foarte adesea, a unei farfurii –, dar e adevărat că oglinzile respective aveau monturi luxoase. Se cunoaşte anecdota povestită de scriitorul francez

Murano

Jean-Baptiste Colbert

Saint-Simon, un admirabil creator de portrete, anecdotă referitoare la contesa de Fiesgus. Cînd aceasta şi-a cumpărat o oglindă, a avut loc următorul dialog: „Cum aţi făcut contesă? – Aveam, a răspuns ea, un afurisit de teren, care nu producea decît grîu. L-am vîndut şi mi-am cumpărat această oglindă minunată“; sau această frază citată de memorialistul Tallemant des Réaux (16191690): „Oglinda noastră cea mare s-a spart. S-au dus pe copcă cinci sute de scuzi“.

Entuziasm ruinător pen­tru vistieria regală. Alături de cumpărarea dantelelor, importul de oglinzi costa foarte scump ţara. Din 1550, francezii au încercat să-i concureze pe veneţieni şi să fabrice această minune, dar fără succes. Italienii, veniţi să se instaleze în Franţa, în ciuda a tot felul de stimulente şi avantaje, n-au putut să-şi dezvolte negoţul mai mult decît lucrătorii francezi, care se zbăteau din răsputeri să descopere secretul. Regatul continua deci să importe, pe măsură ce nevoile creşteau: se cumpăra de sume pe an la Veneţia.

De aceea, Jean-Baptiste Colbert, controlor general al finanţelor în vremea lui Ludovic XIV, dorind să pună capăt acestei hemoragii monetare, a hotărît să dea o lovitură şi să creeze, în 1665, o manufactură regală de oglinzi, folosind parţial mînă de lucru italiană. L-a însărcinat pe ambasadorul Franţei la Veneţia, François de Bonzi, să recruteze în secret lucrători din Murano, capabili să ajute demarajul industriei. Sarcină extrem de delicată, căci o reglementare draconică instituită de Republica Serenissimă interzicea lucrătorului veneţian să divulge secretul, sub pedeapsa cu moartea. Orice încălcare a regulamentului atrăgea represalii asupra familiei vinovatului, dacă acesta trecea într-o ţară străină.

Bonzi a acceptat totuşi să-şi asume riscurile şi a însărcinat un om de încredere să repereze muncitori competenţi, să-i momească prin oferte seducătoare şi să le asigure transferul, fără ştirea Consiliului celor Zece. Un negustor de mărfuri de ocazie, şiret şi discret, a făcut afacerea, iar Colbert, prevenit în aprilie 1665, a trimis 2.000 lire unui intermediar, pentru a asigura securitatea convoiului. La începutul verii, trei lucrători din Murano, meşteri în cristal, au ajuns la Paris fără incidente. Conform angajamentului, au începui construcţia unui cuptor de pastă de sticlă într-un local provizoriu.

Manufactura oglinzilor

Încurajat de acest prim succes, Colbert a intrat în contact cu un sticlar italian stabilit la Nevers, J. Castellan, ca să-i mai procure alţi meşteri. Castellan i-a cerut ginerelui său să plece la Veneţia, dar afacerea a luat o întorsătură neplăcută: poliţia a reperat echipa, care s-a grăbit să fugă. Italienii au reuşit să treacă frontiera, cu cîteva ore înaintea urmăritorilor. Şase luni mai tîrziu, prima oglindă fără cusur ieşea din Manufactura oglinzilor, instalată pe Strada Reuiliy, aproape de Faubourg Saint-Antoine.

Directorul manufacturii, Dunoyer, a dăruit-o lui Colbert. Speranţele au început să mijească. Pentru a încuraja tînăra industrie, Ludovic XIV, în compania lui Colbert şi a numeroşi curteni, a onorat cu prezenţa sa stabilimentele din rue de Reuiliy. În timpul vizitei s-a suflat o sticlă, cositorită apoi în faţa Maiestăţii Sale, care i-a recompensat pe italieni, oferindu-le „150 dubloni de aur“. De altfel, aceştia primeau tot felul de gratificaţii.

Muranezii adulmecă şmecheria (1) În fapt, nimic nu se jucase. Serenissima nu s-a dat învinsă. Noul său ambasador în Franţa, Giustiniani, al cărui predecesor fusese mutat, a primit consemne stricte de la guvernul său: cu orice preţ, să pună obstacole eforturilor manufacturii. Agenţi secreţi îl informau zilnic despre evoluţia afacerii şi se infiltrau la faţa locului cu sarcina de a demoraliza pe meşterii muranezi – acum în număr mare –, lansînd tot felul de ameninţări la adresa lor sau a familiilor rămase la Veneţia. Unii „au cedat“ şi i-au cerut lui Giustiniani permise de întoarcere în patrie. Dar nu erau decît meşteri de mîna a doua.

Dunoyer şi-a continuat eforturile. În tot cazul, aceste dezertări dovediseră că echipa era vulnerabilă.

Lui Colbert i-a venit ideea să invite soţiile rămase la Murano să se stabilească alături de soţii lor la Paris, pentru a-şi reface viaţa de familie. Atunci, timp de cîteva luni, între cele două guverne a început o cursă de promisiuni, ameninţări, scrisori false şi agenţi secreţi.

Italienii le-au scris soţiilor să vină, dar scrisorile lor au fost interceptate de inchizitorii Veneţiei, care au fabricat răspunsuri false: nu, „soţiile nu vor pleca la drum“, iar „soţii lor ar face mai bine să se întoarcă, pentru a stabili împreună ce e mai bine de făcut“. (va urma) SABINE MELCHIOR-BONNET În româneşte de Maria BERCEANU

16

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Al doilea descălecat al lui Trump

(urmare din pag. 1) Totuși, cei din marile centre economice, financiare și politice de pe coasta de est, chiar dacă sînt mai cu picioarele pe pămînt ca vesticii, după cum chiar ei pretind, sînt departe de normalitatea celor din centrul Americii, iar chestia asta se vede și din filmele turnate chiar de industria lor de film.

Ideile progresiste, marxiste, comuniste, wokeiste ale democraților actuali erau niște prostii atît de aberante și de anormale, punînd în pericol însăși ființa națiunii americane, încît trebuiau stopate. Așa explic votul masiv al americanilor în favoarea lui Trump și a Partidului Republican.

Treaba asta trebuia să se termine odată, iar Trump și ai lui au vreme timp de 4 ani să corecteze lucrurile, iar dacă sînt deștepți, să guverneze încă 8 ani după aceea prin JD Vance, pe care Trump îl va pregăti ca urmaș, ca să fie sigur că lichidează toți germenii anormalității sădiți de iresponsabilii de democrați.

După anunțarea rezultatelor, disperarea fanilor Kamalei a atins paroxismul prin manifestarile de oameni cu probleme la mansardă, aceștia putînd fi văzuți în postări pe platforma X rupîndu-și hainele de pe ei și zbierînd ca niște posedați, sau despărțindu-se de iubiții lor doar pentru că aceștia au votat cu Trump, cum e cazul unei tinere din SUA. Apropo de tineri. Aud că pe la noi propaganda pro Harris de pe TikTok i-a convins pe unii dintre tinerii noștri liceeni că dacă vine Trump la putere artiștii lor preferați își vor pierde drepturile și vor trebui să plece din țară. Grav e că respectivii tineri nu au nici curiozitatea de a se informa și nici părinți care să le explice fiindcă și ei la rîndul lor habar nu au. Deosebit de grav e că peste maximum 4 ani, vor avea drept de vot, iar la ce au în cap acum e clar ce prostii vor vota. În altă ordine de idei, e posibil, așa cum spuneam în debutul acestui editorial, ca Trump să fi primit ajutor de la „Deep state” fiindcă situația Americii în lume e una extrem de proastă odată cu formarea lumii multipolare condusă de BRICS, care-i amenință hegemonia politico-economică, coalizînd contra ei tot Sudul Global. Cum Donald e făcut din același aluat ca de-alde Xi, Putin sau Modi, era mult mai capabil decît hlizita aia de Harris să-i înfrunte pe ăștia și să asigure țării sale o poziție mult mai bună decît ar fi reușit Kamala, pe care ar fi mîncat-o de vie. Dincolo de presupunerea mea, e foarte clar că noul ales va avea grijă în principal de interesele SUA și atît, ceea ce ne pune pe noi, europenii, într-o poziție extrem de neplăcută pentru că sîntem dependenți de economia americană, iar la ce conducători avem, sîntem condamnați la sărăcie și la cădere în derizoriu.

Aceiași conducători minunați ai Europei care pînă mai ieri vorbeau cu teamă și chiar cu adversitate la adresa lui s-au repezit azi să-l firitisească pentru victorie, într-un mod deosebit de grețos, după cum veți vedea în continuare că scrie Politico. Încep cu, „dama de pică” de la Bruxelles, tanti Ursula, care a spus așa: „Îl felicit călduros pe Donald J. Trump. UE și SUA sînt mai mult decît aliați.

Sîntem legați de un adevărat parteneriat între oamenii noștri, care unește 800 de milioane de cetățeni. Așa că haideți să lucrăm împreună la o agendă transatlantică puternică, care continuă să aibă rezultate pentru ei”, a spus președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În traducere, „pupat papucul sultanului și așteptat cele trei tuiuri și caftanul”. „Felicitări președintelui ales Donald Trump pentru victoria istorică electorală. Aștept cu nerăbdare să lucrez cu dumneavoastră în anii următori. Ca cei mai apropiați aliați, stăm umăr la umăr în apărarea valorilor noastre comune de libertate, democrație și întreprindere”, a spus premierul britanic Keir Starmer. „Felicitări președintelui Donald Trump. Gata să lucrăm împreună, așa cum am făcut-o timp de patru ani, a spus președintele francez Emmanuel Macron.

Cu convingerile tale și cu ale mele. Cu respect și ambiție. Pentru mai multă pace și prosperitate”. Într-o postare pe rețelele de socializare, președintele ucrainean Volodimir Zelenski și-a amintit „măreața întîlnire” cu Trump din septembrie și și-a lăudat „angajamentul față de abordarea «pace prin putere» în afacerile globale. Ne bazăm pe sprijinul bipartizan puternic și continuu pentru Ucraina în Statele Unite”.

Gudureală din interes, aș zice eu. Ăștia sînt „aliații dușmănoși” ai lui Trump.

Să vedem ce zic adversarii lui Trump despre alegerea lui: „Pentru victoria voastră istorică elec­ torală. Pe măsură ce vă bazați pe succesele mandatului dumneavoastră ante­rior, aș-­ tept cu nerăb­dare să ne reînnoim colaborarea pen­ tru a consolida și mai mult Parteneriatul global și strategic cuprinzător IndiaSUA. Împreună, să lucrăm pentru îm­bunătățirea situ­ ației po­po­rului nostru și pentru a promova pacea glo­bală, stabilitatea și pros­ peritatea”, a spus premierul indian Modi. Între timp, China a spus că speră într-o „coexistență pașnică” cu SUA, cu

Trump ca președinte. „Vom continua să abordăm și să ne ocupăm de relațiile China-SUA, bazate pe principii de respect reciproc, coexistență pașnică și cooperare cîștig-cîștig”, a declarat purtătorul de cuvînt al Ministerului chinez de Externe, Mao Ning, în timpul unei conferințe de presă.

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan l-a felicitat și el pe Trump pentru realegerea sa după „o mare luptă”. „În această nouă perioadă care va începe cu alegerile poporului american, sper că relațiile Turcia-SUA se vor întări, că războaiele regionale și globale, în special problema palestiniană și războiul Rusia-Ucraina, se vor încheia. Cred că se vor face mai multe eforturi pentru o lume mai dreaptă”, a scris el.

Să vedem în continuare care va fi impactul victoriei lui Trump asupra relațiilor dintre SUA și China după o analiză a moderndiplomacy.com.

Citez: „Oficial, guvernul chinez a prezentat o poziție neutră cu privire la alegeri, descriindu-le drept «o chestiune internă a Statelor Unite ale Americii». În același timp, mass-media oficială chineză a încercat să prezinte politica de vot în alegerile prezidențiale din SUA ca o reflectare a diviziunilor sociale profunde și a disfuncționalității politice din Statele Unite ale Americii, pe fondul unui sentiment larg răspîndit în China că, indiferent cine cîștigă, relațiile bilaterale tensionate dintre Washington și Beijing este puțin probabil să se îmbunătățească.

Pe măsură ce cercetează și analizează situația economică generală, odată cu venirea lui Trump la putere, și în cazul în care promisiunea lui de a crește tarifele la produsele importate din China este implementată, acest lucru ar putea avea consecințe economice și rezultate negative pentru chinezi.

Potrivit analizelor chineze, dacă tarifele planificate de Trump asupra Chinei sînt implementate cu cel puțin 60% pentru toate produsele provenite din China, ar putea înjumătăți creșterea țării dacă sînt implementate și implementate efectiv, ceea ce ar putea duce la o reducere cu 2,5 puncte a ratei de creștere economică a Chinei. Din acest motiv, China privește victoria lui Trump cu anticipare și îngrijorare, avînd în vedere politicile anterioare ale lui Trump față de China și impunerea de tarife și taxe vamale suplimentare asupra mărfurilor chineze”.

E clar că e o schimbare fundamentală în America și treaba asta va influența toată politica globală.

Cum anume, o să vedem în viitor și o să comentăm desigur aici, în paginile revistei dumneavoastră preferate.

Pînă atunci să ne amintim că peste o lună de zile avem alegeri la noi în țară și, dacă vrem să ne fie bine, trebuie să alegem în consecință.

RM

17

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

U N p un c t d e v e d e r e

Occidentul lui Donald Trump

Victoria lui Donald Trump nu e doar cea pentru postul de „cel mai puternic om din lume”: ea se suprapune și cîștigării majorității în Senatul american de către republicani, astfel că, alături de majoritatea din Camera Reprezentanților, SUA se află sub o totală guvernare de dreapta. Guvernare de dreapta din SUA care, la rîndul ei, se suprapune cu valul de dreapta fermă – uneori radicală – din statele Uniunii Europene.

Trebuie să observăm că baleierea Occidentului spre dreapta nu are neapărat cauze economice. Rezultatele alegerilor din acest an electoral mondial – îndeosebi cele din Occident – erau previzibile: în Parlamentul European, suma partidelor de dreapta fermă, radicală sau extremistă e mai mare decît primul partid al coaliției europene, PPE. Chiar și socialistele pînă acum cîțiva ani, Suedia și Finlanda au cîrmit puternic spre dreapta. Din punct de vedere politic, acest lucru are cel puțin trei cauze: 1. Stînga sistemului liberal occidental de multă vreme Nu mai e stînga: Nu se mai ocupă de redistribuirea avuției în societate, Nu mai veghează la liniile roșii ale polarizării sociale, Nu mai vede problemele tinerelor generații în încercarea lor de a-și construi vieți personale proprii. Controlul stîngii tradiționale – născută din „apropierea de mase” – a fost preluat de către facțiunile progresiste și woke, față de care socialismul occidental e capitalism brutal.

E greșeala la care ar trebui să reflecteze oameni precum Olaf Scholz și SPD-ul german (ca să luăm cel mai grăitor exemplu european) cînd, în loc să-și țină linia ideologică de contact cu electoratul, s-a lăsat contaminat de teoriile și abstracțiunile progresiste, în care muncitorul german nu s-a mai regăsit: 2. Pentru că în locul politicilor de stînga pentru electorate au fost puse exact aceste abstracțiuni ale establishmenturilor care trăiesc în afara economiei și societății reale: N-avem bani pentru cercetare pentru a ajunge China din urmă la tehnologie, dar avem bani pentru cercetare în „studiile de gen”; nu găsim soluții de-a ieftini energia – cea mai de bază materie primă pentru orice economie – dar avem soluții să „salvăm planeta”; nu avem fonduri să accelerăm investițiile publice și consumul local și ne certăm în coalții pentru prioritățile bugetare, dar avem bani să încurajăm și chiar să facem apologia ideologică a imigrației ilegale, care înseamnă nu doar presiune pe bugetele sociale, ci și creștere a criminalității și a conflictelor culturale insurmontabile.

3. La cele de mai sus, se adaugă atmosfera generală care creează neliniște în popoare: imixtiunea ideologiei progresiste în viața strict privată a cetățeanului occidental: ● educație LGBT chiar din clasele primare ale copiilor, ● discriminarea pozitivă față de tot felul de minorități și eliminarea meritocrației, ● luarea în derîdere și combaterea agresivă a părerilor despre lume și viață ale cetățenilor – de la credințele religioase și pînă la opinia despre subiectele sensibile ale societății, ● tabu-izarea formării de „bun simț” a individului, ● insultarea inteligenței prin punerea în circulație

și impunerea unor scenarii pe care tocmai bunul-simț natural nu le poate accepta.

Acestea trei au făcut diferența dintre Trump și Harris și în America: Partidul Democrat a pierdut pentru că a uitat unde funcționează: într-o societate liberă și capitalistă, unde forța stă în individ, nu în fanteziile establishmentului. O garnitură total republicană, însă, are forța de-a reîntoarce – nu fără dezavantaje și preju­ dicii pentru multă lume – capitalismul (cel liberal, pentru că mai există și cel de stat, al Chinei) cu fața către direcția din care a apărut.

Occidentul lui Trump Pentru economia americană – aflată într-un punct de inflexiune global, în care forțele geoeconomice au prins contur și accelerează pentru întîietate – Trump e persoana potrivită.

Europa trebuie, însă, să se pregătească: 1. Trump va insista – și va forța folosind orice mijloace – ca toate statele NATO din UE să aloce pentru apărare măcar 2% din PIB. Dar cererea nu e deloc exagerată: noi, europenii, avem o problemă cu Rusia, SUA au problema lor în Indo-Pacific cu China. Și e de așteptat ca Trump să negocieze cu pistolul pe masă cu europenii, pentru a-și adjudeca sprijinul lor în IndoPacific. Altminteri cu cine ar putea America vorbi în calitate de aliat militar în aceeași barcă: cu Germania, care a bătut palma cu Vladimir Putin pentru gaz legînd Europa de mîini, cu dl. Scholz care a avut nevoie de 3 zile ca să condamne invazia Ucrainei? Sau cu Franța dlui Macron care, după anexarea Crimeii, i-a vîndut Rusiei, încălcînd embargoul, fregate militare?

Amețiți de binefacerile statului social, europenii au uitat că securitatea costă, că istoria merge înainte potrivit naturii umane și că dușmanii sistemici nu stau în banca lor, ci întotdeauna caută să-și exporte sistemul.

2. Trump va insista pentru o pace cît mai rapidă în Ucraina. Dar e greu de crezut că chiar și o administrație democrată ar mai fi putut susține la nivelul de pînă acum Ucraina: cu o Rusie care are la dispoziție o nesfîrșită carne de tun și o Ucraină care, pe lîngă problemele cu armamentul, mai are puține rezerve umane, e probabil că s-ar fi ajuns la compromisul de-a ceda teritoriile în care populația rusă e majoritară – zone oricum foarte greu guvernabile. Important pentru această regiune (adică și pentru noi) e poziția de pe care va ajunge să negocieze Ucrania – iar asta va fi marele test occidental al lui Donald Trump. De altfel, cea mai împăciuitoare poziție față de Rusia a avut-o dezastruoasa politică externă Obama – care a cedat și strategia de la Marea Neagră și Siria Orientului Mijlociu.

3. Relația lui Trump cu Rusia și cu Iran a fost mult mai tumultoasă decît cea a administrației Biden. Trump a impus sancțiuni pentru costruirea gazo­ ductului Nord Stream 2 – lovind și hegemonia economică germană bazată pe înțelegeri incorecte, și în capcana

dependenței energetice pregătită de Rusia pentru Europa. Sancțiunile au fost ridicate, mai apoi, de către administrația Biden – însă războiul a precipitat lucrurile și a înghețat coperarea energetică rusogermană.

La fel stau lucrurile și cu Iran – căruia tot Trump i-a reimpus sancțiunile din cauza programului nuclear – Iran care a devenit, în ultimii ani, un pion esențial în triunghiul asiatic care-și dorește dezintegrarea Occidentului.

4. Cu China: Trump va începe un adevărat război economic al giganților, iar momentul e propice: China intră în 2-3 ani pe panta descendentă a ciclului economic, ar putea urma o perioadă în care Occidentul, luînd problema economică în serios, să-și diminueze pe cît posibil dependența de materialele critice chineze și să evite un șantaj cum a fost cel energetic al Rusiei.

5. Cel mai probabil Trump va aborda relațiile din Europa punctual – după principiul lui Kissinger: „Pe cine să sunăm undeva în Europa”. Va fi dificil să se discute cu guvernanța europeană – acolo unde statele au politici externe diferite, interese naționale diferite, politici economice aflate NU în cooperare, ci în concurență, jocuri politice partizane sau de club – cum sînt cele care țin România la poarta Schengen, deși considerentele reale sînt pur economice.

UE nu a ajuns, încă, la acea simbioză politică sau, măcar, economică, astfel încît să poată vorbi cu vocea răsunătoare a unei „țări” mari.

Cu cît europenii își vor putea formula mai multe poziții comune în chestiunile de interes general european, cu atît mai ușor vor putea discuta cu Trump: o alianță, sau o competiție.

6. Trump va declanșa o serie de politici economice pentru creșterea competitivității economiei SUA. Europa s-ar putea să trăiască, din acest punct de vedere, un șoc: Raportul Draghi tocmai pe vulnerabilitatea pe care UE și-a creat-o din perspectiva competitivității insistă; însă establishmentul de la Bruxelles nu are, pînă acum, decît obiecții. Dușul rece care va veni de peste Ocean s-ar putea să măture o întreagă generație politică de pe Bătrînul Continent.

Desigur, e o pierdere pentru Occident că republicanii n-au putut produce un lider mai bun decît Trump – un alt fel de lider, de fapt. E o pierdere și că democrații n-au intuit capcana pregătită timp de 4 ani de către progresiști și woke, și nu au găsit un alt fel de lider decît Kamala Harris.

Dar urmînd interesele sistemului care a produs prosperitatea din societățile noastre occidentale – capitalismul liberal de piață bazat pe muncă și meritocrație – precum și competiția cu sistemul iliberal al axei asiatice care amenință lumea liberă potrivit unei concurențe care va dispărea numai odată cu natura umană, putem spune că sînt destule puncte în care Uniunea Europeană – așa defazată cum e ea în acest moment – își poate (re)găsi același interes cu o Americă „trumpizată”: istoria grea produce popoare puternice.

Cristian Grosu (Cursdeguvernare.ro)

18

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Santa Maria Maggiore

BELLA ITALIA (IX)

Secțiunea de jos a fațadei Catedralei San Rufino este decorată cu forme pătrate și are trei uși de piatră susținute de grifoni. În mod special ușa centrală este foarte bogat decorată. În luneta semicirculară de deasupra ușii se află un basorelief reprezentîndu-L pe Christos pe tronul de judecată între Soare și Lună.

De-a dreapta și de-a stînga Sa se găsesc Fecioara Maria cu Pruncul, de asemenea stînd pe tron, și Sf. Rufinus. Ușa este înconjurată de trei arcuri de piatră decorate cu sfinți, flori și motive geometrice, între care sînt intercalate lebede. La baza arcului din mijloc, pe fiecare parte există cîte un leu. Clopotnița acestei biserici se află pe partea de nord și a fost construită în Secolul al XI-lea. Pe clopotniță se poate vedea un cadran de ceas avînd o singură limbă, arătînd cele 24 de ore ale orei italiene. Este un ceas liturgic care arată perioada de timp care se temină cu apusul soarelui odată la 24 de ore. Fundația clopotniței este așezată pe o fostă cisternă romană, în timp ce structura dintr-o parte a turnului a fost identificată ca fiind casa Sf. Clara.

Acum, că am aflat toate detaliile exteriorului bisericii, putem să intrăm ca să descoperim restul.

Vedeți că o fațadă de biserică poate ascunde extrem de multe detalii pe care le trecem cu vederea? Asta e o parte din munca unui ghid de turism. Să învețe toate aceste lucruri, să le sintetizeze, să le pună într-o ordine și să le prezinte turiștilor. În anul 1571, interiorul catedralei, ce fusese inițial construit și decorat în stil romanic, a fost complet modificat în stil renascentist tîrziu de către arhitectul Gian Galeazzo Alessi din Perugia. Interiorul este alcătuit dintr-o navă centrală, două altare separate de coloane masive, o absidă și o turlă. Aici există cristelnița unde au fost botezați Sf. Francisc și Sf. Clara. Această cristelniță a fost înfrumusețată cu o impresionantă coloană de granit. Tabernacolul de terracotă a fost un cadou primit în anul 1882 cu ocazia celei de-a 700 aniversări a nașterii Sf. Francisc. În dreapta absidei se află Biserica Binecuvîntatului Sacrament, în stil baroc, a cărei construcție a fost terminată la 1663. Capela „Doamna consolării noastre” a fost construită în 1496 ca urmare a unui miracol în care oamenii au văzut imaginea Mariei cu Isus în brațe. Altarul principal, realizat în Secolul al XIX-lea, se află sub domul octagonal amplasat peste rămășițele Sf. Rufinus. Pe ambele părți ale altarului se află statuia Sf. Francisc și cea a Sf. Clara, sculptate de Giovanni Dupré. Un ultim detaliu interesant este forma octogonală. În simbolistica creștină, octogonul simbolizează cele 7 zile ale Creației și ziua Învierii lui Christos. În total – 8 laturi.

Sub catedrală există sarcofage romane datînd din Secolul III, despre care se presupune că ar fi conținut la un moment dat rămășițele Sf. Rufinus. Multe din aceste sarcofage au basoreliefuri ce o reprezintă pe zeița Diana și pe Endymion oferind o versiune necreștină a vieții de după moarte. Tot aici găsim o fîntînă medievală și ruinele unei mînăstiri carolingiene din Secolul X.

Ei bine, de aici eu mi-am lăsat soția să bea o cafea la o terasă, în apropierea catedralei pe care tocmai o vizitasem, și m-am dus cu prietenii noștri să viziteze cetatea din localitate. Doar i-am însoțit pînă afară, făcînd cîteva fotografii și m-am întors la cafenea, lăsîndu-i să viziteze în tihnă. Din cîte am înțeles, seamănă bine cu Rupea și Rînșnovul de la noi, așa că nu mă voi apleca asupra ei. Cînd am reunit grupul, am pornit spre ultima destinație din acea zi, din Assisi.

Santa Maria Maggiore, Basilica di San Francesco.

Este o catedrală cu un nivel, astfel încît la parter avem fresce în stil byzantin/orthodox, iar la etaj picturi renascentiste pictate de Giotto. Imaginați-vă cum arată combinate aceste două stiluri. Este ceva uimitor. Eu unul m-am uitat absolut cucerit și fără să scot o vorbă toată vizita. Așa ceva nu am crezut că pot vedea, și am de gînd să revin la Assisi într-o bună zi ca să o revăd.

Catedrala a fost începută în anul 1228 pe un deal, și conține o criptă cu rămășițele Sf. Francisc și două biserici așezate precum coroanele papale, una peste alta.

Din această cauză, în descrierea acestei catedrale vom vorbi des despre Biserica de Sus și Biserica de Jos. Astfel, interiorul Bisericii de Sus este un exemplu timpuriu de arhitectură gotică italiană, iar amîndouă spațiile catedralei sînt decorate cu fresce pictate de maeștri ai școlilor de pictură toscană și romană. Vom include aici pe Cimabue, Giotto, Simone Martini, Pietro Lorenzetti și Pietro Cavallini, pictori care demonsttrează prin munca lor nivelul ridicat la care ajunsese arta italiană în această perioadă istorică.

Pentru construirea acestei biserici în anul 1228, imediat după canonizarea lui Francesco din ziua de 16 iulie, a fost donat teren de către Simone di Pucciarello.

Acest teren era de fapt un deal cunoscut ca „Dealul iadului”, loc de excuție a criminalilor. Astăzi, desigur, datorită sfîntului înmormîntat acolo, numele dealului a devenit acela de „Dealul raiului”.

Vorbind despre construcția catedralei vreau să vă spun că planurile de arhitectură au fost desenate de Maestro Jacopo Tedesco (un neamț, fără îndoială), care era pe atunci cel mai celebru arhitect. Șeful de șantier a fost călugărul Elias din Cortona, unul din primii apostoli ai Sf. Francisc.

Biserica de Jos a fost finalizată la 1230, iar moaștele Sf. Francesco au fost aduse cu mare pompă și înmormîntate aici. Biserica de Sus a început a fi construită la 1239 și Santa Maria Maggiore

finalizată în 1253, an în care Papa Innocentiu al IVlea a săvîrșit slujba de tîrnosire a catedralei. Firește că, odată cu mutarea aici a moaștelor sfîntului și cu ridicarea bisericii la rang de Biserică papală în anul 1288, piața din fața bisericii va primi o colonadă unde se găseau locuințele pelerinilor ce veneau aici. În anul 1997 un cutremur a distrus biserica, iar bolta acesteia s-a prăbușit, ucigînd doi călugări și doi specialiști ce constatau daunele provocate de cutremur, la una din replicile acestuia. Architectura bisericii este o sinteză a stilurilor romanic și gotic, stabilind multe din caracteristicile de mai tîrziu ale goticului italian.

Planul este acela de cruce cu transept. Călugărul Elias a gîndit Biserica de Jos ca pe o enormă criptă cu bolți arcuite și este construită în întregime în stil romanic, avînd bolți semi circulare deasupra navei. De asemenea, există un mare număr de capele adăugate în Secolele XIII și XIV. Intrarea principală a catedralei este decorată în stil gotic, fiind încadrată în 1487 de o prispă romanică.

Deasupra intrării avem o rozasă care este denumită „ochiul celei mai frumoase biserici din lume”. Ușa are două canaturi din lemn. Pe canatul din stînga, decorațiunile au fost făcute de Ungolinuccio da Gubio (1550), iar cele de pe canatul drept, de un artist anonim (1573). Aceste decorațiuni prezintă povestea vieților Sf. Francisc și ale Sf. Clara, Sf. Luis și Sf. Antonie.

Pe peretele din stînga al prispei se află bustul Papei Benedict XIV care a oferit acestei biserici titlul de Basilică Patriarhală și Capelă Papală.

Intrînd în Biserica de Jos găsim pe partea stîngă a intrării (în nord) prima capelă dedicată Sf. Martin din Tours. A fost construită la ordinul Cardinalului Franciscan Gentile Portino da Montefiore și a fost decorată între anii 1317 și 1319 cu zece fresce reprezentînd viața sfîntului. O altă capelă de pe partea de nord este cea dedicată Sf. Sebastian, avînd pictate momente ale vieții sfîntului.

Bolțile bisericii sînt pictate de un maestru italian necunoscut, supranumit Maestrul Sf. Francisc.

Scenele reprezintă cinci dintre imaginile „Drumului Crucii” par­ curs de Isus spre Golgota. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

O excursie în interiorul corpului

,,Dacă dorești să înțelegi universul, trebuie să înveți să gîndești în termeni precum: energie, frecvențe și vibrații”, spunea Nikola Tesla, genialul fizician și electroinginer. Căutînd răspunsuri la întrebarea ,,Ce ține universul unit?”, fizicienii s-au lovit mereu de micile dimensiuni, prin aceasta descoperind existența unor noi structuri ale materiei și a unor puteri energetice necunoscute pînă atunci.

Tot ce ne înconjoară în viața de zi cu zi este construit pe materie, care are trei forme diferite: protoni încărcați pozitiv, electroni încărcați negativ și neutroni. Începînd cu Secolul XX au apărut numeroase studii care atestau o altă față a lumii, diferită de cea mecanică unanim cunoscută. Mari cercetători fizicieni precum Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg, Erwin Schroeder au ajuns la concluzia că materia se dizolvă cînd poate pătrunde adînc în straturile subatomice. Max Planck spunea în urmă cu 80 de ani că ,,nu există nici o materie. În spatele tuturor lucrurilor este o inteligență spirituală”. Cea mai mare parte a universului este un vacuum quantic plin cu vibrații, prin care omul este în permanentă legătură cu propria conștiință, dacă se află în rezonanță cu el însuși și cu mediul înconjurător.

Dacă totul constă în energie, nici corpul nostru nu poate fi altceva decît energie. Prin urmare, și bolile trebuie să aibă o componentă energetică, iar cauza lor trebuie tratată în sistemul energetic al fiecărei persoane.

Cînd sistemul energetic este dereglat, corpul material se îmbolnăvește, boala fiind o pierdere în capacitatea de reglare energetică a organismului.

Stresul, mediul înconjurător agasant, toxinele din alimentație, radiațiile permanente din jurul nostru, apa pe care o consumăm, medicamentele, lipsa subsțantelor vitale din organism, frica au o influență negativă

asupra mentalului, care are legătură directă cu capacitatea de autoreglare a corpului. Spe­ cialiștii în sănătate din țările asiatice știau în urmă cu 2000 de ani de existența corpului energetic care înconjoară corpul nostru fizic, și aplicau tratamentele corespunzătoare.

Lipsa de energie duce la îmbolnăvire. Cum detectăm deficitul de energie înainte ca acesta să ne afecteze organele? Somnul neliniștit, frica, oboseala cronică, lipsa de vitalitate, lipsa de concentrare, irascibilitatea, apatia sînt doar cîteva dintre simptome.

Celulele corpului numite mitocondrii sînt in mare parte răspunzătoare de energia din organismul nostru, asemenea unei centrale atomice. Fiecare celulă este încărcată energetic, ca o baterie, spre interior pozitiv și spre exterior negativ. Corpul folosește jumătate din energia lui pentru funcționarea celulelor și cealaltă jumătate pentru funcționarea lui. Atunci cînd ne îmbolnăvim, energia din celule se reduce automat, iar metabolismul și imunitatea sînt afectate, proces care duce la o dereglare în toate straturile energetice ale corpului.

Mai mult, fiecare celulă emite o luminiță asemănătoare unui bec electric care se vede de la o distanță de 20 km în întuneric, doar că deosebirea este dată de calitatea luminii emisă de celulă și calitatea luminii emisă de un bec electric. Această lumină se numește biofoton, iar descoperirea aparține cercetătorului biofizician german Fritz Albert Popp.

Medicina energo-informațională tratează organismul, nu organul, în totalitatea lui, cu meridianele și chakrele energetice ale corpului. Cînd un meridian este blocat energetic, organele aferente se îmbolnăvesc, dar deblocarea meridianului activează procesul de

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (38)

pe Bond condus la altar. Spre li­niştea admiratorilor lui Bond, mireasa a fost împuşcată de Blofeld, în timpul petrecerii nupţiale. Bond putea din nou să apară în com­pania celor mai frumoase fete din lume. În viaţa lui Bond există şi o iubită constantă, secretara şefului, Miss Moneypenny. A fost interpretată de 14 ori de Lois Maxwell (în filmele cu Connery şi cu Moore), fiind înlocuită de Caroline Bliss acolo unde Timothy Dalton joacă rolul lui James Bond. Motivul este simplu: domnişoara Maxwell era prea bătrînă pentru Bond. Producătorul Albert Brocoli considera că: „Un bărbat de 40 ani pare comic alături de secretara de 60 de ani a şefului său”. Cînd Timothy Dalton a fost înlocuit de Pierce Brosnan, rolul interpretat de Caroline Bliss i-a fost oferit actriţei Samantha Bond.

Cel mai periculos duşman al lui Bond, interpretat de Connery, este un nebun numit Ernst Stavro Blofeld, şeful sindicatului crimei Spectre, care doreşte ba să stăpînească lumea, ba să distrugă ome­nirea, sau pur şi simplu să cîştige mulţi bani. Personajului a fost interpretat de actori ca Telly Savalas, Charles Gray, Donald Pleasence şi Max von Sydow.

După ce Sean Connery a renunţat la intrepretarea rolului agentului 007, seria Bond părea încheiată, fiindcă nici publicul, nici critica nu l-au acceptat pe George Lazenby în rolul lui Bond, în fil­mul În serviciul secret al Majestăţii Sale, a cărui premieră a avut loc în 1969. Nici a doua ecranizare a romanului Casino Royal, din 1967, pro­iectată a fi o parodie a seriei de filme Bond, nu s-a bucurat de succes. Filmul a avut 7 regizori, Bond fiind interpretat simultan de David Niven şi Woody Allen.

Următorul film James Bond Trăieşte şi ucide, cu Roger Moore în rolul principal, a avut premiera în 1973. De data aceasta producătorii au extras lozul cîştigător. Datorită serialelor de televiziune în care jucase, cel mai celebru fiind Sfîntul, Moore se bucura de o mare popularitate, însă nu apăruse des în producţii cinematografice. (va urma) MISTERELE LUMII

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (5)

În anii de glorie primea zilnic sute de scrisori de la admiratori, care îl numeau cu o aristocratică simplitate, Mr. James Bond. Connery a creat o modă cu tunsoarea lui scurtă, cu îmbrăcămintea şi chiar cu parfumurile folosite. Popularitatea lui concura cu cea a Beatlesilor. Într-un interviu a fost nevoit să recunoască că, deşi multă vreme numărul trei i-a purtat noroc, totuşi, lui 007 îi datorează mai mult.

Sean Connery a interpretat de 7 ori rolul agentului secret, în: Dr. No (1962), Din Rusia, cu dragoste (1963), Goldfinger (1964), Fireball (1965), Trăieşti doar de două ori (1967), Diamantele sînt pentru eter­nitate (1971) şi Never Say Never (1983). Le-a avut partenere pe: Ursula Andress (Dr. No), Daniela Bianchi (Din Rusia, cu dragoste), Honor Blackman (Goldfinger), Claudine Auger (Fireball), Mie Hama (Trăieşti doar de două ori), Jill St. John (Dia­mantele sînt pentru eternitate), Kim Basinger (Never say Never).

Femeile au întotdeauna un rol special în filmele Bond. Reali­zatorii le aleg întotdeauna dintre cele mai frumoase la momentul respectiv, deoarece sînt un element important al acţiunii. Mai mult, uneori scenariştii le rezervă şi îndeplinirea unor misiuni, pentru a nu fi doar nişte divertismente încîntătoare. „Mă bucur sincer să pot lucra alături de d-voastră”, îi şopteşte lui Bond o japoneză în filmul Trăieşti doar de două ori.

Bond este bărbatul visat de femei, este cel care obţine tot ce vi­sează bărbaţii. Fie ele amazoane sadice, blonde cu sînii mari, fru­museţi exotice sau prostituate, fete cuminţi sau rele, chiar perverse, Bond ştie cum să se poarte cu ele. O singură dată era s-o dea în bară: în filmul În serviciul secret al Majestăţii Sale, spectatorilor nu le-a ve­nit să-şi creadă ochilor văzîndu-l

autovindecare. Conform teoriei biofotonilor, corpul celular este înconjurat de o rază de lumină prin care intervin aparatele de biorezonanță care au la baza de funcționare fizica cuantică, reglînd disfuncționalitățile existente pe organul bolnav. Diagnosticarea energetică stabilește blocajele energetice ale corpului și statutul acestuia, și este urmată de stabilirea ședințelor de terapie care au ca scop readucerea fiecărui organ în bioritmul propriu și întreruperea fenomenului de autodistrugere.

Funcția fiziologică a corpului ieșit din echilibru arată că pe sistemul respectiv există o suprasolicitare psihică. Psihostructura personală a fiecărui individ este răspunzătoare pentru sănătatea lui.

Numai un corp echilibrat energetic poate face față unui mediu înconjurător extrem de poluat, alimentației manipulate, agresiunii toxice. Informația și energia fac posibilă viața.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

Nai!

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Trăsnit tare de tot – Gaz nobil; 2) Crescut în zăvoi – Destoinică; 3) Îl ia pe nu în brațe – A se afirma în cadrul opoziției; 4) Aflat sub tensiune – Orgă de buzunar; 5) Poarta sărutului! – Specialist în lichidări; 6) Încălțăminte de vară – Tras în gol!; 7) Tăiată la capete! – Luat cu binișorul; 8) Date pe canal!

– A fi în posesie; 9) Un om în fașă – Comună în Franța; 10) Vorbă spusă la ureche – Masa unor necunoscuți.

VERTICAL: 1) Martor la un legămînt de credință (pop.) – A înșira la povești; 2) Dat la corectat – Antren!; 3) În mod prielnic – Lăsat fără scăpare; 4) Bună la inimă! – Rîu în Rusia – Dă invers!; 5) Alternativă la un refuz – Scăpat jos!; 6) Hotărîtor; 7) Nu-și mai încape în piele – Fii adoptivi; 8) A degaja în eter – Pom din livadă; 9) Cont deschis! – Gimnaste la sol! – Cuprins de emoție!; 10) Te îmbie la somn – Figuri megalitice.

DICȚIONAR: RION; MUNA GH. ENE Dezlegarea careului ,,ANAGRAME” 1) RAMASITE – A; 2) ABONAT – LAT; 3) CARITATI – I; 4) ITE – EROTIC; 5) TINA – INELE; 6) A – APT – I – A; 7) D – TRUCARI; 8) PARIAT – FES; 9) ARE – CERI – C; 10) NECTAR – STA.

20

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

RM

România are nevoie de un preºedinte patriot

Cînd vorbesc despre ce înseamnă un adevărat președinte al României, mă gîndesc la un lider care întruchipează valorile esențiale ale poporului nostru. Un președinte patriot, care simte și trăiește alături de poporul său, este singurul capabil să aducă schimbarea de care avem nevoie. Patriotismul nu este doar un cuvînt, este motorul care ne împinge să luptăm pentru binele țării noastre, să ne ridicăm atunci cînd sîntem înfrînți și să ne regăsim mîndria de a fi români.

Un președinte trebuie să fie ambițios și sufletist. Ambițios, pentru că numai cu dorința de a atinge obiective îndrăznețe putem construi o Românie puternică și stabilă, în care fiecare cetățean să-și poată împlini visurile. Ambiția trebuie să fie ghidată de viziune și de hotărîrea de a face lucrurile să se miște în direcția corectă.

Sufletist, pentru că un lider trebuie să simtă durerea și bucuria poporului său și să fie mereu aproape de oameni, nu de interese străine. Un președinte sufletist este acel om care își ia timpul să asculte, să înțeleagă și să fie prezent în comunitățile care îl susțin.

Un astfel de președinte este un gospodar care își cunoaște casa – România – și care se străduiește să o păstreze curată și prosperă.

Un gospodar nu doar supraveghează, ci pune umărul la treabă, se implică și găsește soluții chiar și atunci cînd resursele par limitate. El știe că o țară nu se construiește din birouri, ci prin muncă pe teren, alături de cei care simt și cunosc realitatea de zi cu zi.

Mai mult, un președinte harnic și capabil poate să înfrunte provocările zilnice cu o determinare neclintită. Hărnicia nu se măsoară doar în orele de lucru, ci în pasiunea și dăruirea cu care sînt îndeplinite sarcinile.

Un președinte capabil își cunoaște bine prioritățile și știe că un plan strategic este mai mult decît un set de promisiuni; este un drum clar către o schimbare pozitivă. Hărnicia și capacitatea de a acționa rapid și eficient sînt calități indispensabile unui lider adevărat, care nu doar visează, ci pune în aplicare soluțiile necesare pentru dezvoltarea țării. În plus, un președinte simplu și cu frică de Dumnezeu aduce în fața poporului un exemplu de modestie și integritate. Credința și frica de Dumnezeu ne oferă puterea de a acționa drept și de a păstra valorile fundamentale ale societății. Într-o lume în care corupția și compromisurile par să fie la ordinea zilei, un președinte cu frică de Dumnezeu se bazează pe principii solide, pe adevăr și pe respectul față de legile divine și morale. El știe că succesul unei națiuni nu se măsoară doar în cifre economice, ci și în calitatea vieții spirituale și morale a oamenilor săi.

România are nevoie de un președinte curajos, muncitor și luptător. Curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a lua decizii grele pentru binele țării este semnul unui lider puternic.

Curajul înseamnă să ai forța de a înfrunta criticile și piedicile fără să-ți pierzi credința în drumul ales.

Munca neîntreruptă și dorința de a construi sînt pilonii pe care se clădește o națiune puternică. Un președinte muncitor este acela care nu cunoaște odihna atunci cînd țara sa are nevoie de el. Iar luptătorul din el va apăra interesele României și

va sta ferm în fața oricăror provocări, de la crize economice pînă la presiuni externe.

Un președinte familist cunoaște importanța unității și a sprijinului de acasă. Valorile familiale sînt fundamentale, ele reflectînd stabilitatea și dragostea care ne țin uniți. Un lider care apreciază familia va susține politici care să întărească legăturile între generații și să sprijine familiile tinere să rămînă în țară, să prospere și să crească viitorii cetățeni ai României. Aceste valori îl fac pe un președinte

mai aproape de oameni, mai conștient de nevoile fiecărei familii și mai dornic să protejeze ceea ce contează cu adevărat.

România are nevoie de un astfel de președinte: patriot, harnic, cu frică de Dumnezeu și capabil să lupte pentru un viitor mai bun pentru noi toți.

Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de un lider care să pună țara și cetățenii ei pe primul loc, care să fie un exemplu de muncă, curaj și credință.

George Simion, președintele AUR

RM

21

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

CîtCeldede-alriscant este al doilea mandat al lui Trump? doilea mandat de președinte la întrebare utilizînd un material publicat

este și ultimul din cariera sa politică.

Donald Trump are la dispoziție patru ani de zile să conducă America spre alte zări și să pună bazele unei noi direcții a țării sale. Pentru ca munca lui să nu fie în zadar ar trebui să-și pregătească vicepreședintele, pe JD Vance, ca să fie următorul președinte republican, fiindcă altfel tot ceea ce ar putea construi în acest ultim mandat ar putea fi anulat de către un președinte democrat.

Ce înseamnă un al doilea mandat al fostului președinte Trump? Voi răspunde

în paginile cotidianului american Wall Street Journal, înainte de scrutin. „Ce alegere prezidențială au oferit țării cele două partide politice majore ale Americii.

Democratul este un progresist din California, care pare nepregătit pen­tru o lume în flăcări. Republicanul este Donald Trump, care încă neagă că a pierdut în 2020 și nu a făcut nimic pentru a-i asigura pe alegătorii nehotărîți că al doilea mandat va fi mai calm decît primul“. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Aceiași corupți, hoți, criminali, trădători... vor puterea!

Motto: ,,Credem în lideri și vorbe în vînt/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” – MARIUS BUDĂRĂSCU (,,Zadarnică luptă”)

Cele trei motive pentru care Harris a pierdut alegerile

ETICH

E TA

Marți, 5 noiembrie 2024, au avut loc alegeri de importanță planetară în SUA, la finalul cărora am aflat numele președintelui care va conduce lumea liberă și ne-am dat seama cum va acționa statul american în politica internațională a următorilor patru ani.

Kamala Harris și Donald Trump – americanii au fost îndemnați să aleagă între două personaje, nici unul mai breaz ca celălalt. Cred că în spate e vorba mai

ales de un vot contra felului de a fi al celuilalt, fel de a fi care e disprețuit și con­ damnat de adversar. Vom vedea în această săptămînă dacă poporul american a decăzut chiar așa de mult sau nu, în funcție de ceea ce a ales: să transforme SUA într-o țară falsă, ipocrită, incultă, leneșă și criminală (mă refer în primul rînd la avort) ori dacă se va întoarce în direcția opusă. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Despre politicienii de această speță, care se tot perpetuează la putere, îndrăgitul actor și regizor Dan Puric spunea că sînt niște ,,viermi, șobolani, maimuțe și lipitori”, iar Corneliu Vadim Tudor ne atrăgea atenția că ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele/ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (,,Viața românească”). Sau, așa cum scria Mihai Eminescu, ,,Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanalul, toți iloții/ Toți se scurseră aicea și formează patrioții/ Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii ăstei nații!” (,,Scrisoarea III”), de unde se vede că nimic nu s-a schimbat în felul în care se practică politica în România, racilele denunțate atunci de poet fiind la fel de actuale și azi. Duceți-vă cu gîndul la Fritz, Iohannis, Clotilde, Arafat...

Legat de aceste aspecte, recent, în zona Comunei Snagov, adversarii lui Mircea Geoană au împrăștiat zeci de afișe electorale cu poza ,,prostănacului”, însoțită de următorul text: ,,Toți mint și fură, eu doar vă mint!”. Evident că lumea și-a dat seama că a fost vorba de bășcălie, dar oare națiunea română de așa ceva are nevoie acum? În loc ca, în timpul campaniilor electorale, să fim informați cu privire la proiectele candidaților, vedem cum, sub genericul ,,rîde ciob de oală spartă”, ei se bălăcăresc ca la ușa cortului. Tot așa, Ciucă îi bagă bățul prin gard lui Ciolacu, UDMR se miră de ce românii nu-i votează, iar Lasconi l-a sifonat pe Goană pe motiv că ar fi pus la cale fraudarea alegerilor prin intermediul inteligenței artificiale. Ce mai, circ total, că haos a fost mereu. Dar, știți cum e: ,,Rezultatele votării/ Nu-s de fel de pus în glastre/ Cu așa capi în fruntea țării/ Vai de capetele noastre” (Ioan Toderașcu).

Cînd am constatat că TOT ce a spus Mihai Eminescu acum vreo 175 de ani persistă și acum, am ajuns la următoarea concluzie: ,,Clasa politică este ca o carte/ Votul popular a fost zețar/ Iar președinții României/ Mari greșeli de tipar“. Adrian Păunescu a exprimat același punct de vedere, dar cu alte vorbe: ,,Nu mai contează, din ce a fost, nimic/ Nici fapte, nici dovezi și nici morală/ Sînt la putere cei ce ne înșală/ Și ne conduc prin viermi, calibru mic” (,,Sătul de viermi”).

Spuneam într-un articol mai vechi că ,,viermii sînt făcuți pentru a fi striviți”, dar iată că, în România, au ajuns la cîrma nației, pe care, dînd-o din gard în gard, au pus-o pe butuci. Așa se face că ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocăntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat/ Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști”. Ce mai, ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”). Vorba aia: ,,Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot” (Elis Râpeanu). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

RM

Despre politica externă, cine știe? Donald Cît de riscant este al doilea mandat al lui Trump? Trump înțelege descurajarea mult mai bine decît

(urmare din pag. 21) „Cel mai bun argument pentru o victorie a lui Trump este că ar fi penitența potrivită pentru numeroasele eșecuri democratice din țară și din străinătate. O inflație alimentată de cheltuieli care a redus salariile reale. Adversarii în marș. Abuzuri de putere de reglementare și de aplicare a legii. Dacă doamna Harris cîștigă, progresiștii vor pretinde dreptate și vor continua. O înfrîngere a lui Harris ar încetini marșul forțat al stîngii, cel puțin pentru o vreme.

Un al doilea argument este că primul mandat al lui Trump a fost mai bun decît se aștepta. Conducerea sa a fost adesea haotică și caustică și a trecut prin mai mulți șefi de personal și consilieri de securitate.

Dar alegătorii își amintesc că el a condus o economie puternică pre-Covid, stimulată de dereglementare și reforma fiscală. Nominalizările sale judiciare au fost excelente. Pe plan extern a încălcat multe reguli diplomatice și laudele lui pentru dictatori au fost deconcertante. Dar dușmanii au rămas tăcuți, el a ținut Iranul în palma sa, iar Acordurile Avraam au marcat o nouă eră de cooperare între Israel și statele arabe sunite. Trump a renegociat Nafta în loc să-l arunce în aer așa cum amenințase.

Regula autoritară pe care democrații și presa au prezis-o nu a apărut niciodată. Domnul Trump a fost prea indisciplinat și a avut o durată de atenție prea scurtă pentru a rămîne fixat pe un mesaj, cu atît mai puțin pentru a da o lovitură de stat. Evaluările și echilibrele Americii s-au menținut, iar democrații au beneficiat de reacția politică. Ah, dar cum rămîne cu revolta din Capitoliu din 6 ianuarie 2021? Încercarea lui Trump de a răsturna alegerile a fost îngrozitoare și pentru mulți americani se descalifică pentru un al doilea mandat. Ne-am gîndit că nu ar trebui să cîștige din nou nominalizarea. Dar democrații au

făcut posibil un al doilea mandat al lui Trump la fel de mult ca alegătorii primari GOP. Victoria lui Trump va fi o dovadă a rezistenței și a capacității sale de a vorbi pentru americanii care se simt nereprezentați.

Oponenții spun că un al doilea mandat pentru Trump prezintă un risc prea mare, avînd în vedere defectele lui de caracter și cu siguranță nu ar fi o revenire la «normalitate». Nu credem în teoriile fascismului și ne îndoim că democrații o fac.

Preocuparea noastră este dacă poate rezolva cu succes problemele urgente ale țării. Majoritatea punctelor din campanie sînt dezamăgitoare, sau mai rău, iar Trump nu a stabilit o agendă clară dincolo de controlul graniței și declanșarea producției de energie din SUA. Un risc acum, spre deosebire de primul său mandat, este lipsa unei platforme interne a GOP unificate sau chiar coerente. Trump a moștenit o agendă de reformă de la Paul Ryan în 2017, iar succesele sale politice au fost prioritățile tradiționale ale GOP de dereglementare, judecători originaliști și reduceri de taxe. Trump are instincte, dar nu are o filozofie clară de guvernare. Cea mai mare parte a reformei sale fiscale din 2017 va expira la sfîrșitul anului 2025 și a complicat deja reînnoirea implementînd donații fiscale care vor face dispozițiile pro-creștere mai greu de finanțat.

El promite mai multă dereglementare, ceea ce este un mare plus. Dar vrea și tarife mult mai mari și generale, care vor genera o incertitudine care ar încetini creșterea. Al doilea mandat ar putea fi o luptă între consilierii de piață liberă, precum cei din primul său mandat, și vocile protecționiste, de politică industrială, pro-Big Labour, care îl înconjoară pe JD Vance. Astfel, GOP nu va mai fi un partid al piețelor libere și al guvernului mai mic. Acesta este un mod în care SUA se transformă într-o Europă cu creștere lentă, în care partidele majore sînt toate etatiste.

Cele trei motive pentru care Harris a pierdut alegerile

(urmare din pag. 21) Ziariștii de la World Street Journal analizează într-un articol motivele pentru care oponenta lui Donald Trump a pierdut alegerile. „În primul rînd, un bloc istoric de vot democrat o va părăsi în marje pe care sondajele nu le-au anticipat.

Sute de mii de democrați tradiționali care au ajuns la majoritate în America postbelică nu o pot vizualiza pe doamna Harris mergînd pe urmele legendarilor lor lideri de partid care au precedat-o – figuri precum Franklin D. Roosevelt, Harry Truman, John F. Kennedy, Lyndon Johnson și Hubert Humphrey. Ea suferă de un decalaj de statură pe care un miliard de dolari de publicitate nu o poate schimba și chiar dacă alegătorii nu își își îndreaptă votul către Donald Trump, va fi în beneficiul lui. Vicepreședintele a avut aproape patru ani pentru a se ridica la niveluri de importanță națională și internațională, pentru a fi alegerea lui Joe Biden pentru această candidatură.

Ea a irosit acea oportunitate sau poate că Biden și cercul său apropiat nu au slăbit lesa. În orice caz, rezultatul este același: ea nu este persoana care se potrivește cu momentul. În al doilea rînd, Harris era nepregătită să intre în dezordinea politicii naționale și, chiar și în ultimul moment, s-a bazat, așa cum a făcut-o de-a lungul carierei sale, pe mai marii politicii – Barack

Obama, agenții săi și o presă națională care este în cea mai mare parte disperată să îl împiedice pe Donald Trump să obțină un nou mandat. Harris este o victimă a propriului succes prin avansarea pe scara politică fără a fi pe deplin testată de provocări și conflicte.

Prin urmare, în timp ce își promovează cariera ca procuror dur, cînd a venit timpul să se confrunte cu juriul național, ea a apelat la teleprompter și la intervievatorii prietenoși. În al treilea rînd, fie nu a putut găsi o modalitate de a scăpa de cultura ei politică din California Bay Area, fie a fost dezorientată de propriile evaziuni alunecoase de la ortodoxia de stînga. Cu toate acestea, există o gaură goală în care potențialii lideri ai lumii libere trebuie să aibă un mesaj puternic. Ea

Harris și este probabil să revigoreze presiunea asupra Iranului. Dar el este mai presus de toate un negociator și îi va contacta pe Vladimir Putin, Kim Jong Un și Xi Jinping în scopuri incerte. Multe vor depinde de consilierii pe care îi alege pentru Stat și Apărare și dacă aceștia îl pot influența pe Trump.

Acesta se înconjoară, de asemenea, de escroci și provocatori care îl flatează, iar mulți au o nouă importanță în Trump World, pe măsură ce fiul său Don Jr. cîștigă influență.

Sondajele au arătat că americanii vor schimbare și sînt nemulțumiți de rezultatele guvernării progresiste. Dacă Trump cîștigă, probabil că va fi constrîns, iar în campania sa nu a făcut mare lucru pentru a-și extinde coaliția. Chiar și după prima tentativă de asasinat, el nu a putut oferi un mesaj unificator în discursul său la convenția GOP. Al doilea mandat al lui Trump ar putea duce la încă patru ani de război între partizani.

Democrații și presa vor hrăni ranchiuna, deoarece își propun să desființeze Congresul în 2026 și să reia Casa Albă în 2028 ca țara opusă celui de-al doilea interregnum MAGA. Acesta este riscul pe care și l-au asumat republicanii cînd l-au nominalizat pentru a treia oară pe Trump, în locul unui conservator mai tînăr care ar putea să conducă timp de două mandate și să construiască o nouă majoritate de centru-dreapta.

Un al doilea mandat de Trump prezintă riscuri, dar întrebarea, ca întotdeauna, este «În comparație cu ce?». Alegătorii pot miza pe tumultul lui Trump sau pe ascendența continuă a stîngii democrate.

Ne-am dori să fie o alegere mai bună, dar asta este democrația”.

Mi-aș dori ca guvernarea de centru-dreapta conservatoare a republicanilor să continue 12 ani de acum încolo, că poate așa aduc țara aia la normalitate.

a umplut-o cu noțiunea bizară că, dacă va pierde, Trump ar instaura fascismul în America. Asta face ca o persoană neserioasă să caute să navigheze într-o lume incertă și o economie fragilă. Acuzațiile nebunești de ultimă oră și mesajele de susținere ale celebrităților nu au făcut decît să îi șubrezească mesajul politic.

Lipsa de atitudine a lui Harris, lipsa de pregătire pentru emisiuni în prime-time și narațiunea confuză din punct de vedere al conținutului sînt motivul pentru care alegătorii pot opta pentru un fost președinte cu un palmares dovedit față de un înotător netestat fără vestă de salvare”.

Cam așa văd și eu lucrurile, în sensul în care Kamala Harris are o atitudine falsă, superficială, agresivă uneori și, cel mai important, mi se pare că asemenea generațiilor corporatiste, a fost învățată să rostească cuvinte fără a comunica de fapt nimic. E un complex de chicoteli, de rîsete care arată mai ales neputința de a emite altceva, și de nimicuri.

Trump, pe de altă parte, e mai bine pregătit, știe să vorbească liber, este om de afaceri, are mesaje clare și bine țintite, are atitudine de om pe picioarele lui care nu depinde de nimeni, spre deosebire de Harris care a muncit pentru alții pînă acum: secretară, procuror, om politic, vicepreședinte. Nu a fost nici măcar o zi vreun lider, nu știe să ia hotărîri importante si rapide de una singură, fiindcă nu are educația în acest sens. Înainte de a scrie acest articol am găsit pe x.com un aparat de vot electronic online care, atunci cînd alegătorul apăsa pentru vot pe numele lui Trump, refuza să preia votul, iar după trei astfel de încercări punea votul automat pe Harris.

O victorie a Kamalei Harris ar fi accelerat picajul Americii spre sălbăticie.

RM

23

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

Aceiași corupți, hoți, criminali, trădători... vor puterea!

(urmare din pag. 21) Luați-l ca exemplu pe Klaus Iohhanis și întrebațivă ce a făcut el pe timpul recentelor inundații devastatoare din România? Gîndiți-vă și la o eventuală abrogare a prevederilor legale în care se spune că orice fost președinte al României va primi o casă, o indemnizație, scutiri de taxe și impozite etc. Și încă ceva: Cu ce bani s-a renovat palatul în care va locui Iohannis după ce va părăsi Palatul Cotroceni? Știați că respectiva lucrare întrece orice limită a opulenței nesimțite? S-a aflat că toaletele vor fi dotate cu vase inteligente, ce vor fi cumpărate cu 17.000 de euro bucata, iar sufrageria va fi dotată cu o față de masă ce va costa nu mai puțin de 11.000 de euro? Și astea sînt doar cîteva exemple.

Păi, măi arogantule – da, mă Iohannis, cu tine vorbesc, cu președintele care ne-a spus că ,,Țara a eșuat!” și că oamenii săraci, bolnavi și cei neajutorați, fără case și fără serviciu sînt niște... ,,ghinioniști”.

De ce nu te călugărești în cel mai retras schit din lume? Doar așa vei scăpa, poate, de disprețul și mînia românilor care, fie te vor introduce într-o colivie pe care o vor atîrna în Piața Unirii, unde e posibil să-ți aplice o ploaie de scuipați, fie te vor expune la Muzeul ,,Antipa”, în încăperea destinată tîrîtoarelor sau viermilor. Știu că vor sări mulți ca arși, la modul ,,Vai, domnule, cum e posibil să vorbiți într-un limbaj lipsit total de respect la adresa unui președinte de țară?”, dar am mai spus-o și o repet: ,,RESPECTUL SE CÎȘTIGĂ PRIN CARACTER, EDUCAȚIE, INTELIGENȚĂ, COMPETENȚĂ, CULTURĂ, BUN-SIMȚ ȘI, NU ÎN ULTIMUL RÎND, CREDINȚĂ, TOATE EXPRIMATE PRINTR-O RECIPROCITATE TACIT ÎNȚELEASĂ”, sau cum se mai spune prin popor: ,,Ești om cu mine, sînt om cu tine!”.

Doamne, ce tupeu au aceste zdrențe umane, pe care le întreb în mod public: ,,Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stînd în frunte,/ N-auziți pe MihaiVodă, greaua-și bardă cum ascute?/ Ascultați cum cîntă lemnul! Vlad Draculea vine-acușa,/ Nu simțiți pe sub izmene, cum vă gîdilă țepușa?” (Eliana Popa - ,,Cioclii Apocalipsei”).

Auziți și dumneavoastră, bazin de WC de 17.000 de euro din banii poporului, și nemernicul ăsta (n-am găsit alt eufemism) vrea respect și stimă din partea noastră. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”).

Da, așa este, România este pe catafalc și toate sistemele social-politice ,,funcționează” neîmbălsămate, motiv pentru care ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Lumea românească”). Și cînd te gîndești că, în astfel de situație, Iohannis a dat ochii pese cap, nervos că nu a venit nici o slugă să-i țină paltonul! Păi, măi Iohannis, dacă la nivel de țară nu mai funcționează nimic, cum ai vrea matale ca paltonul să-ți fie preluat de cineva? Vezi ce înseamnă să umbli mai tot timpul creanga și să nu știi cu ce se confruntă Țara, Poporul și Guvernul tău?

Spre exemplu, recent, cineva mi-a spus că, în București – Sector 6, în zona blocului Z, aflat pe Intrarea Crainicului nr. 1, locatarii de la parterul clădirii au transformat spațiul domeniului public în proprietate privată. Au îngrădit locul, și-au amenajat parcări, fac petreceri acolo continuu, dar nimeni nu i-a întrebat dacă toate acestea s-au produs în limita prevederilor legale.

Nici în urma multiplelor sesizări la Primăria Sectorului 6, Poliția locală, OCPI (,,proprietățile” respective nu sînt înregistrate) ș.a., nu s-a întîmplat nimic, răspunsul instituțiilor fiind simplu și clar: ,,Ce vreți, domnilor, să ne punem în cap acel clan mafiot?!”. NO COMMENT! Oricum, se întîmplă așa ceva pentru că ,,Nu-i de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun/ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”). Și, dacă ,,Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dînsa sîntem noi”, hai să vedem cum ,,Spuma astanveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă” (Mihai Eminescu) ne-a adus în situația în care acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite așa dispare un popor...” (C.V. Tudor - ,,Demisia!”).

Deși, ce urmează se știe, cioclii acestei națiuni – PSD, PNL, UDMR, USR, PMP – continuă să se gudure pe lîngă norod, precum javrele pe lîngă măcelării.

Sloganul electoral este identic pentru aproape toți candidații: ,,Nu am putut face nimic pînă acum pentru că nu ne-au lăsat cei din coaliție, dar dacă ne veți vota, vom rupe gura tîrgului!”.

Ce mai, vrăjeli și iar vrăjeli de doi lei, de care poporul s-a scîrbit pînă peste cap. Așa se face că ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos!

Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu“. Eu cred că Dumnezeu, dacă și-ar face un partid politic, și-ar alege ca emblemă LACRIMA! Este vorba de acea lacrimă nelipsită de mii de ani de pe obrazul omenirii, fapt ce L-a mîhnit pe bunul Dumnezeu, care Își planificase ca lucrarea să fie ,,precum în cer, așa și pe pămînt”, dar nici vorbă de așa ceva. Păi, vorbiți despre această lacrimă milenară cu Ciolacu, Lasconi, Ciucă, Geoană ș.a. și veți vedea cum se vor uita la voi ca curca-n lemne. Nișe măscărici, plini de-a iadului duhoare, pe care poporul ar trebui să-i strivească ca pe niște viermi. Nu trebuie nici să vă faceți probleme că în locul acestor trădători de Neam și Țară nu veți avea pe cine alege. Nu va fi vorba de așa ceva. Și eu vă dau și soluția: George Simion, cu întreaga sa echipă (de) AUR. Este un om căruia nu i-a trebuit mult timp să observe lacrimile sinistraților de la ultimele inundații din România. Din propria inițiativă, el cu echipa sa au fost la fața locului, unde au făcut tot ce au putut pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiți. Firește că, la un moment dat, și lor le-au apărut lacrimi pe obraji, ceea ce ne determină să spunem că, acolo, OMENIA s-a dovedit a fi una dintre cele mai alese calități morale ale poporului român.

Bravo, George Simion! Ești de-al meu, dar te avertizez că noi, la fel ca toți cei care iubesc acest popor și îi vor binele, vom mai vărsa lacrimi, multe și amare, chiar dacă...

Paharul cu lacrimi e plin si se varsă Sînt lacrimi ce curg din ochi de român Străbunii, de-acolo, din cer ne veghează Şi-l ține Christos în mînă, acum!

Sînt lacrimi de prunci rămaşi fără mamă Plecate departe... muncind în surghiun Purtînd zi de zi în suflete rană Of... cît să mai rabde sărmanul român!

Sînt lacrimi din ochi de bătrîni ce aşteaptă Doar ziua în care la cer vor pleca, Bolnavi şi săraci... tot stau să socoată Ce-or face atunci cînd n-or mai putea!

Sînt lacrimi vărsate în focul durerii Săraci suferinzi pe-un pat de spital Azi vracii moderni slujesc doar averii De nu le dai plată... ţi-e boala calvar!

Sînt lacrimi de mame... ce trupul îşi vînd La colţuri de stradă, pe cîţiva mărunţi Să-și crească, cum pot, copilul flămînd Dar tot nu le pasă acelor corupţi!

Sînt lacrimi vărsate de cei fără casă Orfani ce-şi duc viaţa prin guri de canal Bogaţii nu văd sau nu le mai pasă Cu banul încalcă şi codul penal!

E lacrima mea... e lacrima voastră A neamului meu lovit pîn’ la sînge Dar țara aceasta va fi tot a noastră Şi n-o vom lăsa la cei fără Cruce!

Nimic nu se pierde, nimic nu se varsă, Christos ține-n mînă paharul durerii Şi-n clipa cea mare, de Domnul aleasă Gusta-vor amarul... noi, calea-nvierii!

(Eliana Popa - ,,Sînt lacrimi”) P.S. – Mulțumesc din suflet domnului Prof. dr. Brezean Iulian, medic primar chirurg în cadrul Spitalului Clinic ,,Dr. I. Cantacuzino” – București și colegei sale, Vîlcu Mihaela-Emanuela, medic primar chirurg, precum și întregii asistențe medicale, care m-au operat cu succes de hernie inghinală unilaterală!

SĂMÎNȚA BUNĂ

Eforturi în zadar?

Motto: „Iată, cînd Domnul oștirilor a hotărît lucrul acesta, popoarele se muncesc pentru foc și neamurile se obosesc degeaba” – Habacuc 2.13 Timp de doi ani, între 1907 și 1909, în Kassel, Germania, a fost construită cu mari cheltuieli o somptuoasă clădire de teatru. Însă doar cîteva decenii mai tîrziu, aceasta avea să ardă împreună cu toată partea istorică a orașului. Astfel de evenimente s-au derulat mereu de-a lungul secolelor. Prin războaie și cutremure și degradări de tot felul dispar chiar și cele mai impunătoare clădiri din această lume. Cît de frustrant este cînd construcții făcute în ani de trudă devin cenușă într-un incendiu de doar cîteva ore! Profetul Habacuc spune că Dumnezeu are un cuvînt în astfel de nenorociri. La prima vedere, un dezastru sau o catastrofă naturală par evenimente mai mult sau mai puțin întîmplătoare și lipsite de sens. Și totuși, toate dezastrele sînt o avertizare din partea lui Dumnezeu pentru toți cei care aud despre ele (Luca 13.1-4).

Dar Îi place lui Dumnezeu ca eforturile noastre să fie în zadar? Îi face Lui plăcere ca noi să suferim? Se bucură El cînd oamenii mor în număr mare din cauza nenorocirilor? Nu, El urmărește un cu totul alt scop: „Doresc Eu moartea celui rău?, zice Stăpînul Domnul. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?“ (Ezechiel 18.23). Dumnezeu dorește să ne trezească. Dacă nu sîntem încă pregătiți să ne întoarcem la El și să acceptăm harul Său, să nu ne mirăm că Îl forțăm pe Dumnezeu să îngăduie situații dificile în viața noastră.

24

Nr. 1769 l 12 – 18 noiembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM