România Mare, nr. 1771

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR La 28 noiembrie, se împlinesc 75 de ani de la nașterea marelui patriot Corneliu Vadim Tudor. Amintirea lui va rămîne veșnic întipărită în inimile tuturor românilor iubitori de Neam și Țară.

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Sînt mulțumit de faptul că toate cele trei vîrste esențiale coexistă în sufletul meu. Sînt concomitent copil, tînăr și matur.

Așa trebuie să fie oamenii adevărați.

CORNELIU VADIM TUDOR

Educație criminală

Priveam cu admirație la sistemul universitar britanic și american, ascultînd cu respect nume ca Oxford, Eton, Harvard sau Cambridge. Pentru noi, orice străin era ca un extraterestru la care ne uitam cu admirație. Tîrziu de tot am înțeles nu doar că nu-s extratereștri, ci că moral, ba chiar intelectual, ne sînt mult inferiori. Vorbesc, desigur, despre marea masă a populației, nu de vîrfuri, că din astea avem și noi.

Mă uit de ceva vreme – și chiar scriu – despre fenomenul social intitulat „cancel culture”, inițiat în SUA ca o mișcare socială cu scopul de a repara nedreptățile făcute sclavilor africani aduși de britanici în coloniile americane. Doar că acestea au depășit cadrul normal (deși mi se pare anormal să condamni comportamentul unor oameni de acum 300 de ani) al prezentării de scuze și al mai știu eu ce alte lucruri din sfera asta, mergînd pînă la a crea un sentiment de vinovăție copiilor albi pentru faptele străbunilor lor. Treaba asta, diabolicii progresiști sau neo-liberali cum se mai numesc ei, deși nu au nici în clin, nici în

mînecă cu liberalismul, au împletit-o cu anormalitățile privitoare la gen, care, după capul lor, se poate schimba după voia posesorului indiferent de organul sexual pe care-l are în chiloți.

Comportamentul ăsta social a reușit să pervertească o întreagă generație care a ajuns că pedepsească orice comportament contrar, așa cum generațiile anilor ʼ50 îi pedepseau pe cei bănuiți de comunism, sau de cosmopolitism, în funcție de zona politico-geografică în care se aflau. Nici unii nici ceilalți nu știau că nu e bine să judeci, mai ales fără probe, tuturor le lipsea gîndirea critică și analitică pentru că trăiau în gașcă și erau dependenți de apartenența la gloată, de la care așteptau validarea socială morală și umană. În cazul studenților de la Oxford, care – cel puțin așa se zice – produce intelectuali de rasă, se pare că în prezent renumita universitate produce niște imaturi și prostovani cu diplomă. Zic asta fiindcă un intelectual, prin definiția sa, e o persoană care se simte foarte bine singură, neavînd nevoie de un grup care s-o valideze fiindcă știe exact cît valorează. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

DESPRE MAREA UNIRE, ÎN ANUL DEZBINĂRII NAȚIONALE

Ce repede au trecut șase ani în calendarul vieții noastre, dar și în cel al României! Parcă mai ieri publicam în revista noastră, cu prilejul Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, serialul istoric, întins pe 17 episoade, între 10 august și 14 decembrie, sub titlul „Centenarul Marii Uniri – Preliminarii la Marea Unire” – un adevărat caleidoscop istoric ce a necesitat o profundă documentare și a ținut trează atenția cititorilor timp de 126 de zile. Acum, la o distanță de șase ani de la acel eveniment național – Jubileul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 – cînd, deși învinsă, România reușește să iasă învingătoare din Marele Război, prin aducerea la Trupul Țării a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului, România trece printr-o perioadă de încordări și incertitudini politice, datorate atmosferei generate de actualele alegeri prezidențiale și parlamentare. Supusă la proba verității în campania electorală pentru cele patru tipuri de alegeri din acest an, clasa politică de la noi, într-o proporție majoră, a clacat, rămînînd

repetentă la lecția de Democrație și la cea de Moralitate, de unde și dezbinarea care domină masa de alegători și scandalurile iscate între unii candidați la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie și 8 decembrie – fapt care mi-a sugerat titlul acestui articol care, totuși, va fi despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – Unire văzută prin ochii documentelor de epocă – cele care atestă magnifica mișcare națională a anului de grație 1918, într-un moment unic de unire a voinței naționale.

România – ruptă în bucăți Trăim, astăzi, într-o Românie bine definită din punct de vedere geografic (deși cu multe întrebări față de vecini, rămase fără răspuns), țară situată în Sud-Estul Europei, în Nordul Peninsulei Balcanice, în Bazinul Inferior al Dunării, cu ieșire la Marea Neagră, cu o suprafață de 237.500 kilometri pătrați (după ultimele măsurători – 238.397 kilometri pătrați), cu o populație de peste 19 milioane de locuitori. Astfel sîntem astăzi, dar de cînd ne aflăm pe acest format geografic și istoric? Și, dacă am fost altfel – cum am fost? De ce? (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

1Decembrie La multi ani, ,

România!

La multi , ani, români!

Cînd vine Decembrie...

Cînd vine Decembrie cu vis de ninsoare Peste creste de munți doar de ciute călcați, Se întoarce ecoul peste Munții Carpați, Și Țara se luminează de sărbătoare.

La Alba Iulia ne cheamă izbînda Românilor ardeleni din anul de foc, Aici ne regăsim ființa – iubire, soroc, Cînd Istoria reunește clipa și unda.

Ne-am jertfit pe altarul de vis împlinit Al Unirii de grație, în anul cel mare, Deși mic, dar viteaz, între zeci de popoare, Poporul Român e în Alba zidit.

Fiecare cărămidă vibrează în spații Precum grîul cu spicul pe fragedul pai, Și fiecare clopot ne vestește, în grai, Ce-a cules România din vechi generații: Iubire de Țară, de pămîntul natal, Jertfelnică stare, impusă de gînd, Și umbra copiilor căutînd tații, plîngînd, De-s pe front, în mormînt, sau în spital.

Pe cînd ochii închidem, zărim veșnicia Sădită în Transilvania de eroi Care privesc triști, astăzi, departe, în noi, Și ne întreabă: a cui mai e România?

Cînd vine Decembrie, fluidul din sînge Curge mai iute, și-i mai roșu-aprins.

Cînd vine Decembrie, ne-amintim c-am învins, Dar, gustul victoriei ne mai ajunge?

GEO CIOLCAN

NR. 1771 l ANUL XXXV l 26 NOIEMBRIE – 2 DECEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Mortu-n păpuşoi  În SUA, un rinichi costă 5,7 milioane de dolari  Jos laba lui Maimuţ de pe BANCOREX  Presa românească din SUA afirmă: Valeriu Stoica e o caricatură!  Limba ţărăniştilor cu măslinele Ţapului  Imperiul Otoman îl va extermina pe Vosganian!  Atentat politic

PARTEA A II-A  Mai minte omul, dar nici chiar aşa. O debutantă pe nume Alina Erimia publică în „Curierul Naţional“ varianta ei proprie cu privire la întîlnirea, de pe Stadionul Steaua, dintre senatorul Vadim şi J.R.: „Noroc cu senatorul Vadim, care, vizibil marcat de efortul alergăturii trase după J.R. (?!) l-a interpelat pe acesta (în stil senatorial, bineînţeles) întreţinîndu-l din plin alte zece minute bune, timp în care celebrul actor a trecut cu vederea micul incident (?!) dar a pierdut nişte faze bune din meciul pe care cu atîta ardoare aştepta să-l urmărească. În schimb(,) s-a ales cu o serie de «cursuri» (orale şi scrise) ale senatorului(,) care i-a oferit generos cîteva romane, eseuri, memorii etc. ale sale şi, pare-se ... un covrig (?!) făcut chiar de mîinile propriei sale soţii(,) pentru a-i ţine americanului de foame“. Noi înţelegem că directorul publicaţiei, Valentin Păunescu, e slab în faţa sexului frumos, mai înţelegem şi că a lăsat ziarul complet pe mîna simpatiei sale, Cristina Oroveanu, dar este de datoria noastră să-l informăm că această debutantă a păşit cu stîngul în gazetărie, fiind şi mincinoasă, şi toantă, şi agramată (virgulele din textul ei le-am pus noi). Şi iată de ce: 1) Senatorul Vadim n-a tras nici o „alergătură“ după J.R., dimpotrivă, l-a aşteptat în tribuna oficială, alături de soţia Prinţului Paul şi de Maj Hagman, pînă cînd actorul a urcat scările, după ce a terminat de vorbit publicului, pe gazon; 2) J.R. n-a pierdut nici o fază din meci, urcînd la timp într-o lojă oficială, după care, la pauză, a plecat; 3) Senatorul nu i-a oferit romane (fiindcă n-a tipărit nici unul pînă acum), ci volumul „Poems“, tipărit în 7 limbi străine, inclusiv în engleză, şi volumul nou-apărut, „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“. La ora aceea era singurul om de pe acel stadion care îi putea dărui oaspetelui o carte cu autograf, în limba lui maternă; 4) în privinţa covrigului, nici nu avem ce comenta: vai de ziarul unde cronica de sport e ţinută de o găină zăpăcită, care confundă un pulovăr de mohair şi un fular de lînă cu un... covrig, şi încă făcut de soţia unui senator!

5) Valentine, de ce trebuie să faci tu ziariste din toate femeile de serviciu?  Ca dovadă că ziarul „Curierul Naţional“ a scăpat total de sub controlul valorosului gazetar Valentin Păunescu (aflat şi el la o vîrstă!) este faptul că, în acelaşi număr, dar pe ultima pagină, a apărut un articol care anulează toate tîmpeniile zuzei, sub titlul: „Fair-play-ul VIP-urilor. Corneliu Vadim Tudor l-a ajutat pe «săracul» J.R. Ewing“: „VIP-ul nr. 1 pe stadionul Ghencea a fost indiscutabil celebrul J.R. Ewing din serialul «Dallas». Aflat într-o vizită în România, pasiunea sa pentru fotbal l-a făcut să ia drumul stadionului «Steaua» pe o «vreme de cîine», cum spunem noi, românii. Şi, ca orice american subţire, a venit și la stadion îmbrăcat cam ... subţire.

Asaltul frigului l-a pus în situaţia să dîrdîie de frig ca un copil. Noroc că în loja VIP-urilor se afla un «copil» mai gros îmbrăcat, senatorul Corneliu Vadim Tudor, care, milos cum este, i-a sărit repede în ajutor «săracului» J.R. Cum? Renunţînd la pulove­ rul gros şi călduros în favoarea celebrului actor. Încît fair-play-ul jucătorilor români de pe gazon a fost dublat de unul şi în loja oficială“.  Ion. Iliescu a declarat sec: „Constantinescu habar n-are ce-i aia revoluţie!“  În replică, Ţapul a behăit: „Nu sînt Mobutu!“. Aici are dreptate, fiindcă el seamănă cu alt lider african: Mbuta Futa Mafuta.  Titlul săptămînii a apărut în „Ziua“ şi are un umor involuntar copios: „Jos laba de pe Maimuț!“, exclamă S.R. Stănescu. Ce v-am zis noi, că Ciripoi te face să rîzi chiar și cînd e serios? A asocia cuvîntul „Labă“ cu cuvîntul „Maimuţ(ă)“ provoacă ilaritate. Încă de la începutul articolului, S.R. Stănescu face o demonstraţie aerobică

şi analfabetică de rămînem ţuț: „Împuşcarea şi arestarea lui Grigore Maimuţ nu face (?!) parte din campania puterii împotriva corupţiei şi a crimei organizate.

Dimpotrivă: este (?!) expresia diversiunii“. În numai două propoziţii, „directorul de opinie“, „invitatul tuturor posturilor de Televiziune“, „sfetnicul lui Emil Constantinescu“, care l-a plimbat după el, prin toată lumea, comite două dezacorduri grave, între subiect şi predicat: „Împuşcarea şi arestarea nu FAC parte (...)

SÎNT expresia diversiunii“, aşa se scrie corect. Dar, cine n-a învăţat gramatica pînă la 30 de ani, slabă speranţă.  Totuşi, deşi acest Ciripoi e un bagabont ce nu s-a mai pomenit, avem tăria de caracter de a afirma că, pe fond, el are dreptate. Indiferent ce scuze va invoca Poliţia, ceea ce i s-a întîmplat acestui Maimuţ este o tentativă clară de asasinat, asta nici nu se mai discută. Nicăieri în Europa – Poliţia nu împuşcă bancheri, şi încă în zona capului.

Toată tărăşenia aia că i s-a descărcat pistolul, din greşeală, poliţistul Gh. Chițu să i-o spună lui Mutu, lui Jean Vlădoiu, lui Victor Surdu şi altor dinamovişti de frunte.

Măi, Nene Chiţule, matale nu eşti un tablagiu din Piaţa Matache, nici un recrut de la Grădiştea sau Băneasa – eşti locotenent-colonel, vericule, aşa că o armă nu ţi se poate slobozi din senin, iar glonţul n-are cum să pornească, hai-hui, drept spre bărbia unui vicepreşedinte de Sucursală la BANCOREX. Judecata şi flerul nostru nu ne înşeală, nici de data asta: cineva încearcă să-i închidă gura, definitiv, acestui Grigore Maimuţ, care ştie, probabil, foarte multe. Asta chiar că e o ironie a sorţii: amantul Anei Capetti să fie împuşcat în ... Cap!  În procesul care va avea loc, cu siguranţă, o să apară (ras în cap, pînă o ia la trap prin curticica interioară) şi Valeriu Stoica. De ce? Pentru ca el l-a scos, efectiv, din închisoare, în 1997, pe micul mafiot şi marele poponar Al. Răducan, patronul firmei SANCA, prin acţiunea ilegală de dezincriminare a bancrutei frauduloase. La ora aceea, surse din SRI afirmau că banditul Costel Bobic l-a mituit pe banditul Valeriu Stoica cu 1 milion de dolari (dar Sîsîilă a luat şpagă şi de la infractorii arabi, şi de la mulţi alţi indivizi certaţi cu legea, care au falimentat băncile şi au contribuit la înfometarea Poporului Român). I-ar fi surîs acestui Stoica să publicăm noi o retractare, în care să apară, negru pe alb, că am minţit, că am calomniat, că nu mai facem, nene, niciodată. Uite că n-a ţinut figura.

Murim cu hoţii de gît, dar nu vom abandona lupta!  Ne-au parvenit cîteva publicaţii româneşti care apar în SUA. Începem cu „New York Magazin“, unde poate fi citit articolul intitulat „Gaşca lui Petre Roman se subţiază pe zi ce trece“. A apărut şi „Ziua USA“, adică un apendice american al fiţuicii dîmboviţene. Ne lămurim imediat despre ce e vorba: difuzarea în America e asigurată de ungurul Ferenc Bujdon, trecut în caseta tehnică. Ceea ce nu îndrăzneşte să publice în România, S.R.Stănescu publică pentru românii din exil (în cîteva sute de exemplare, evident, la ce să vă aşteptaţi?). Ne referim la articolul intitulat „PNŢCD în degringoladă. Ţărăniştii se mănîncă între ei, se ceartă cu aliaţii şi uită că alegerile i-ar putea spulbera pe toţi“. Nici nu vor ajunge pînă la alegeri, îi ucide lumea cu pietre! Sînt reproduse aceleaşi denunţuri stupide ale lui Răzvan Savaliuc, căruia o să-i rupem odată urechile, o să i le facem şorici şi-o să i le dăm să le mănînce. La fel, sînt copiate textele inepte, fără cap şi fără coadă, ale bivolului rumegător CC al UTC, travestit în analist occidental, Dan Pavel. În sfîrşit, vom poposi puţin şi asupra foii de bucătărie „Lumea libera românească“, scoasă de cele două paiaţe ale exilului, Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu. Doi imbecili. Doi rataţi. Ceva-ceva tot este, însă, interesant în maculatura asta: articolul fanariotului Liviu Cangeopol, intitulat „Un biet pre­cursor“. L-am citit o dată, l-am citit de două ori. Unde l-am mai văzut noi? Aha, în „Ziua“ de la Bucureşti. Dar trunchiat şi cu

RM

alt titlu. Dacă în „Lumea liberă românească“ titlul originalului se referă la Caragiale, care, ar fi fost „Un biet precursor“ faţă de „astfel de caricaturi“ – în „Ziua“ titlul se referă la... Ion Iliescu, care „ar trebui înşfăcat şi făcut coleg de celulă cu Miron Cozma“ (titlu dat de Ciripoi). Dar, ce anume a fost cenzurat în varianta din „Ziua”? Esenţialul! Adică tot eşafodajul textului, care se referă la ... Valeriu Stoica! Articolul lui Cangeopol nu e împotriva lui Iliescu şi Cozma, cum ar vrea „Ziua“ să se înţeleagă, ci împotriva lui Stoica, el fiind una dintre „caricaturile“ ridiculizate în revista din SUA! (Tot e un progres, fiindcă în „Academia Caţavencu“ acest V. Stoica e făcut măgar!) Vom cita numai un fragment, referitor la un caz de corupţie liberală, depistat la Iaşi, oraşul pe care Cangeopol îl ştie mai bine, fiindcă e originar de-acolo: „La Iaşi, în urma unor repetate scandaluri de mită, delapidări și trafic de influenţă, oglindite pe larg de mijloacele de informare în masă, liderul local al PNL, Adrian Mogoş, a hotărît scoaterea în afara partidului a trei consilieri judeţeni. La cîteva zile după ce măsura a fost luată, în frumosul oraş prăfuit de pe malurile Bahluiului a poposit condu­cerea superioară a partidului, adică dl. preşedinte, Mircea IonescuQuintus, şi dl. prim-vicepreşedinte, Valeriu Stoica.

Auzind de tărăşenie, acesta din urmă s-a pronunţat că nu încurajează defel excluderea celor trei, dînd, pe lîngă alte argumente, la fel de puternice, exemplul PDSR, care l-a ţinut în braţe pe deputatul finanţist Gabriel Bivolaru pînă în ultima clipă. Degeaba a invocat dl. Mogoş prestigiul şi imaginea PNL, afectate pe plan local, înaintea anului electoral, de comportarea celor trei găinari (aflaţi în centrul atenţiei a trei anchete penale!). Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei, a declarat: «Eu, personal, nu agreez soluţia excluderilor din partid. Un partid se consolidează prin compati­bilizarea (?!) unor idei diferite. Ştiu că în presa locală a existat un spaţiu destul de larg acordat acestor incidenţe. (...) Nu înseamnă însă că tot ce scrie presa este şi adevărat».

De cînd cu procesul intentat «României Mari», excelenţa sa vede numai Vadimi şi fiţuici otrăvite peste tot. Să ne mai mirăm de ce Justiţia noastră e aşa cum e? Să ne mai mirăm de ce procentele CDR (formaţiune alcătuita din PNŢCD şi PNL) se duc mereu la vale?“.  A apărut și la noi în Ţară revista „Play Boy“. Varianta românească încă n-am văzut-o, dar am auzit la PRO TV că e patronată tot de Adrian Sârbu şi acolo există texte de Gabriel Liiceanu, Alex, Ştefănescu şi alte murături. Pe legea mea, mai bine apărea pe copertă, în pielea goală, Elefantul cu Breton – s-ar fi vîndut nu numai 40.000 de exemplare, ci 140.000, şoferii ar fi decupat poza şi ar fi lipit-o pe geamul camioanelor, gospodinele ar fi aplicat aceeaşi fotografie pe borcanele cu zacusca, pentru a se uita mereu la ea etc. N-am înţeles de ce directorul variantei româneşti, Dan Silviu Boerescu, are o părere atît de urîtă despre Poporul Român: într-o discuţie purtată cu pupilul lui Silviu Brucan, de Lucian Mîndruţă e vorba, acest Boerescu a jignit o Ţară întreagă, afirmînd că el se luptă cu „crusta groasă de ipocrizie care s-a aşternut peste Neamul Românesc“ (?!) Chiar aşa, boieri dum­neavoastră? Peste tot Neamul Românesc?

Adică Poporul care a dat atîtea genii şi atîţia martiri creştini, în frunte cu Constantin Brâncoveanu, să fie ipocrit, cu alte cuvinte fals, prefăcut, mincinos?

Periculoase acuzaţii încep să fie lansate, global, pe acest post de Televiziune. Am înţeles că e patronat de evrei, dar oare vreun Boerescu din Tel Aviv (Boerovici) şi-ar fi permis, vreodată, să rostească pe un post de Televiziune de-acolo că peste Neamul Evreiesc s-a aşternut o crustă groasă de ipocrizie? Acelaşi Boerescu s-a răţoit la un psiholog din Tg. Mureş, care îndrăznise şi el să-şi spună opinia, telefonic, despre revista ţîţelor şi fofoloan­celor goale: „Domnului acela (sic!) cu retorica precară“, a zis directorul rotofei, dar retorica precară este chiar a lui, întrucît se spune, corect, „Domnului aceluia”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 octombrie 1999)

RM

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

3

de scrupule şi a trădătorului din interiorul comunităţii catolice. Deci mai întîi „Politicii“ erau duplicitari faţă de Dumnezeu. Deşi se declarau buni catolici şi veneau la biserică, ei nu-i urau pe hughenoţi şi păcătuiau prin nepăsare faţă de cele sfinte. De aici rapide acuzaţii că ei „sînt la fel de dispuşi să supună regatul Franţei lui Mahomet ca şi lui Calvin şi să determine poporul francez cu ajutorul Coranului să adopte Turbanul“. „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră“ către cancelarul Michel l’Hopital, dar mult timp De altfel, în gravurile alegorice de epocă turbanul – iată o lozincă ale cărei origini pot fi căutate gruparea „Politicilor“ a rămas puţin numeroasă. A este deseori un accesoriu incriminator al „Politicilor“. adînc în istorie. Ea s-a aplicat, de exemplu, și în cîştigat adepţi mai ales în anii ’80, cînd a devenit O altă imagine folosită pentru a acuza duplicitatea Franța celei de-a doua jumătăți a Secolului XVI, evidentă lipsa de perspectivă a soluţiilor militare, „Politicilor“ este aceea a lupului îmbrăcat în piele de cînd războaiele religioase au însîngerat ţara. mai ales că şeful hughenoţilor, Henric de Navarra, oaie, cu o simbolistică evidentă pentru toată lumea.

Evenimentele de atunci sînt cunoscute publicului devenise moştenitorul prezumtiv al coroanei şi În al doilea rînd, „Politicii“ erau duplicitari faţă de larg mai puţin din cărțile de istorie şi mai mult alternativa la o soluţie de compromis era doar o rege. Argumentul „Politicilor“ fusese întotdeauna că din romanele istorice scrise de Alexandre Dumas intensificare a războiului însoţită de o schimbare de încetarea războaielor religioase şi convieţuirea catolicilor dinastie, cu tot haosul şi cu toate distrugerile pe care sau Michel Zévaco. Prin pana lor, noaptea Sf. cu hughenoţii erau cerute de interesele superioare ale acestea le-ar fi antrenat. Nouă, celor de azi, poziţia Bartolomeu (24 august 1572), Caterina de Medici regatului, deci şi ale regelui. Pamfletarii Ligii se străduiau „Politicilor“ ni se pare normală şi rezonabilă, în și fiii săi, amiralul Coligny, duce de Guise și Henric să arate, pe de o parte, că în felul acesta era primejduită flagrantă contradicţie cu absurditatea războaielor de Navara, viitorul Henric al IV-lea, afirmația cu bună ştiinţă mîntuirea regelui (dar în 1588-1589 religioase. Aceasta şi deoarece pentru omul Secolului acestuia din urmă că „Parisul merită o liturghie“ XX solidaritatea naţională este mai importantă acest aspect nu mai era de actualitate. Henric al III-lea, au devenit familiare multor iubitori de istorie. acumulînd asemenea acte de ostilitate faţă de Ligă încît decît solidaritatea confesională.

Aceste războaie, în număr de 8, desfășurate mîntuirea lui nu mai preocupa pe nimeni, unii ideologi Nu aceeaşi era însă situaţia în Secolul al XVIpe parcursul a 36 de ani (1562-1598), au opus pe lea, cînd „Politicii“ erau rău văzuţi de ambele ai Ligii teoretizînd chiar tiranicidul), şi pe de altă parte catolicii larg majoritari în Franța veacului al XVI- tabere aflate în conflict. Pornind de la un articol că „Politicii“ nu erau de fapt preocupaţi de interesele lea, grupați din 1576 în Liga catolică, reformaților al lui Philippe Papin publicat în Revue d’histoire regelui şi ale regatului, ci numai de ocuparea de funcţii şi calvini numiți și hughenoți. Nu toată lumea știe însă moderne et contemporaine (Revista de istorie mo­ de însuşirea de bogăţii necuvenite: fapte pentru care nu că în afara acestor două tabere a mai existat și un dernă şi contemporană), vom zăbovi în cele ce se dădeau în lături de la nici un fel de linguşeli, minciuni așa-numit partid al „Politicilor“, grupînd erudiţi, urmează asupra felului cum reprezentanţii curen­ şi înşelăciuni şi nici chiar de la trădare. Într-o epocă de dregători şi curteni, în marea lor majoritate catolici tului moderat s-au trezit calificaţi – deşi aveau cele inflaţie cum era aceea, curtenii linguşitori şi avizi erau şi legaţi de puterea regală, care considerau aceste mai bune intenţii – duşmani ai statului. Punctul comparaţi cu monedele false, strălucitoare pe dinafară, războaie ca fiind dăunătoare bunei funcționări a culminant al campaniei declanşată de membrii dar compuse din metal prost în interior. De asemenea, regatului. Ei cereau să se ajungă la un modus-vicendi Ligii împotriva lor s-a situat în anii 1588-1589, într-un Paris supus blocadei trupelor regale şi deci între catolici și hughenoți. Punctul lor de vedere a cînd, nu întîmplător, şansele de succes ale Ligii privaţiunilor alimentare, „Politicii“ erau prezentaţi ca fost enunțat încă de la începutul anului 1562 de erau tot mai reduse. profitori care se îmbuibă cu toate bunătăţile pămîntului în dauna bunilor catolici. „Politicii“ păreau cu De trei ori făţarnici În fine, „Politicii“ erau făţarnici atît mai periculoşi cu cît Tipăriturile Ligii despre faţă de Ligă. Într-un moment cînd lupta nu erau uşor de identificat. „Politici“ pot fi catalogate în două căpătase o turnură dramatică pentru unele Multe pamflete pedalează mari categorii: cele care practicau din marile oraşe care aderaseră la Ligă, pe opoziţia dintre apa­ strategia confuziei, amestecîndu-i se considera că „Politicii“ subminează renţa onorabilă a „Poli­ pe „Politici“ cu hughenoţii şi cu toţi efortul de război vorbind despre pace sau ticilor“ şi realitatea lor ceilalţi duşmani, şi cele, evident mai încercînd chiar să vîndă aceste oraşe lui ascunsă. De fapt, greu­ puţin numeroase, care încercau să Henric de Navarra. De aici şi o mutaţie tatea cu „Politicii“ era definească adversarului trăsăturile de accent vizibilă în anul 1588. Încă de că nu se încadrau în caracteristice. În primele, termenul la început, „Politicilor“ li se reproşase schemele rigide ce divi­ „Politici“ este întotdeauna asociat că dacă ar fi dat dovadă de mai mult zel zau societatea: nu erau cu „atei“, „navarrişti” (de la Henric catolic şi s-ar fi alăturat cu tot sufletul Henric de Navarra Ducele de Guise nici catolici, dar nici de Navarra), „Iude“, „mincinoşi“, Ligii, atunci hughenoţii nu ar fi fost atît hughenoţi, nici nobili, „sperjuri“, astfel încît povara eficientă a injuriilor să nici oameni de rînd, erau lipsiţi de organizare (nu de puternici. Acum, erezia „Politicilor“ ajungea să fie scutească de alte explicaţii. Uneori nici chiar pamflete aveau un partid propriu-zis) şi de sprijinul unor puteri considerată mai gravă decît cea a hughenoţilor. Étienne îndreptate explicit contra „Politicilor“, de exemplu străine. Ei erau trădătorii perfizi şi mascaţi, „agenţii Pasquier nota: „«Politicul» este considerat mai rău Discurs asupra trădărilor, perfidiilor şi neloialităţii cu două feţe“ ai protestanţilor. Înarmaţi cu această decît Hughenotul deoarece el pledează pentru pace“. „Politicilor“, nu se oboseau să-i definească mai „cheie“ a duplicităţii, pe care Philippe Papin o consideră Iar un pamflet al Ligii estima că «Politicii» noştri riguros. Faptul că deşi catolici, ei erau adversari ai trăsătura fundamentală atribuită „Politicilor“, putem antiguisarzi (contra familiei Guise – B.M.) depăşesc Ligii şi, de la un moment dat, partizani ai lui Henric de analiza mai uşor învinuirile ce li se aduceau. Potrivit, impietatea hughenoţilor prefăcîndu-se că nu sînt deloc Navarra suscita din partea aderenţilor Ligii nu numai propagandiştilor Ligii, lipsa de credinţă a „Politicilor“ hughenoţi“. Aceeaşi idee apare şi într-o altă broşură ura, ci şi un soi de stupoare. Un autor afirma: „Aceia se manifesta pe trei planuri: faţă de Dumnezeu, faţă care tună şi fulgeră împotriva acelora „care se numesc care, în privat şi în public, sînt numiţi «Politici» nu sînt de rege şi faţă de Ligă. „Politicul“ era mereu un om Catolici şi sînt mai periculoşi în Biserica lui Dumnezeu nici hughenoţi manifeşti, nici adevăraţi catolici, ci o cu două feţe, niciodată acelaşi. Ca atare, duplicitatea decît cei care se declară pe faţă eretici“. marfă amestecată, o dugheană umplută cu tot felul de primordială a „Politicilor“ se concretizează într-o triplă (va urma) spiţerii ce nu pot fi definite precis“.

BOGDAN MURGESCU imagine a falsului credincios, a curteanului avid şi lipsit

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Franța Secolului XVI – Obsesia dușmanului dinăuntru (I)

4

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TA B L E T Ă D E S C R I I TO R

Balada lui Corneliu Vadim Tudor Foaie verde gălbioară în septembrie spre seară veste tristă se întinse peste țară, peste glie, că cel mare voievod Vadim Tudor, mare domn, a plecat la cele sfinte – a plecat în ceruri largi, nu să doarmă sau să scrie, ci, la Domnul, să se roage, să ne scape de păgîni neamul nostru de români și-a plecat, și a plecat, trist cum nu a fost vreodat´ văzînd cum de-aici se fură apa-albastră din fîntînă și chiar lapte de la mame lăsînd pruncii să le moară într-o țară ca a noastră cu trup mîndru de mireasă cu români tot mai săraci

alelei și alelei,

Și-a plecat Vadimul nost´ nici cu trenul, nici pe cal, pe aripi de raze pline, către Domnul, sus, în cer – către bunul Dumnezeu – nu în chefuri să horească, nici să doarmă cum se spune cînd te duci din astă lume – ci, așa, cum fost-a el, om blajin, ca tot românul, dar cu arma la picior pentru orice impostor și a fost prea brav în toate, ca stejarul, sus, pe culme, ca și vulturul în zare veghind lumea de pe-aici cu credință-n Dumnezeu – el de mic a fost cu Domnul pentru pace și iubire – a iubit întreg norodul pe care-l văd cum îl plînge ca pe-un om de mare faimă pentru maica noastră țară că el și-a-nțeles poporul cum crezut-a că-i mai bine pentru tot românul nostru pentru toți românii lui să aibă pe masă pîine făr´ să fie sclav vreunul pe pămîntul vechii Dacii cu izvoare și cîmpii – cu cirezi de vite multe...

Pînă ieri, voiosu-i neam era singuru-i stăpîn și-a dorit Vadim cel Mare stele mari, strălucitoare, peste bolta românească ajutînd pe cei sărmani cu bucate și cu bani și cu-o vorbă de credință față de românul nostru... Și a tras cu țara asta ca sub Tricolor să fie numai una Românie cu grădini pline de flori prin livezi ades să cînte păsările-n vîrf de tei pentru toți aceia care vor aicea să muncească, să trăiască românește mai ceva ca în poveste... Și-a luptat ca nimeni altul

ca în România noastră slobod macul pe cîmpie să-nflorească flori o mie

alelei, Vadim, Vadime, nimeni nu a fost ca tine bun cu toți românii mei frate mic, frate al tău, eu mă uit cum plîng cu toții moartea ta de alții dată pentru lupta ta cu ei să-i arunci de pe aici în temnițe și-nchisori pentru tot ce ne-au făcut

hoți de hoți, hoarde de hoți ce-au venit de peste tot nu să pună pomi în brazdă sau să curețe izvoare ci să ia cîmpii cu grîne și păduri de brazi, bătrîne, ce-au crescut de cînd e Doina și Carpații, dragi, cu stîne – și a mai luptat Vadim ca poporul lui să fie peste holda din cîmpie singuru-i stăpîn pe vatră doar cu Dumnezeu în rugă – s-a rugat de cînd se știe și măicuța-i l-a adus în noiembrie pe lume pentru neamu-acesta drag bun conducător de oști – nu doar om ci voievod, ce slăvit-a Tricolorul și ștergarul românesc – alelei și alelei, cum mai plîng românii mei pentru tot ce a făcut Vadim și patrioții lui și-a dorit ca-n țara asta hoți să nu mai fie-n veci tot românul să trăiască pe ogoru-i din străbuni în iubire și credință îmbrăcat în haine noi ca de sfinte sărbători – cîntînd cîntecele sale de iubire și de neam nu-ntristat din țară-afară mai mereu cu masa goală pe la porți cu domni străini ce-au cărat de-aicea tot că nu ne-a rămas nimic pentru fii și strănepoți bate-i-ar, i-ar bate bruma, să trăiască-n uscăciune

de cînd ei s-au pus stăpîni pe-ntreg neamul de români că e plîns românul meu tot desculț și pus pe drumuri vai de el cum mai trăiește singur fără de Vadim – de-l jelește-ntreaga țară pentru cel ce-a fost cîndva Vadim Tudor, Domn de țară, Vadim Tudor, om de seamă, și-a murit nu pentru el,

poate le-ar fi fost mai bine nu hoinari prin lumi străine suferind de frig și foame precum cîinii prin gunoaie fără țară, fără nume – și se duc, se duc, de-a largul, pentru-a nimeri mai bine tot gîndind și tot jelind pe Vadim Tudor cel Mare azi cînd nu mai e pe-aici doar o stea, pe boltă, sus, și în cimitir, pe cruce, scris-a numele-i de brav român alelei, cum timpul trece parcă ieri Vadim era colo, sus, în parlament, și vorbea cu geniul lui

a murit cu drag de țară cînd prea multe-avea de spus despre hoți și mafioți despre toți acei pe care Vadim Tudor îi știa de ce erau ei în stare să adune pentru ei galbenii acestei țări sărăcind din temelii neamul nostru de români – neamul nostru de pe-aici... Și i-au făcut zile-amare Domnului Vadim cel mare pîn´ ce l-au băgat în groapă tot certîndu-l, tot jignindu-l, noapte de era sau zi el pe linia întîi, n-aveau arme să-l doboare față-n față aveau teamă de cuvîntul lui prea țintă spre dușmanii țării sale pentru a-și apăra norodul, tot poporul plîns acasă alelei, ce de păgîni au lucrat la moartea lui să ni-l ducă, sus, în ceruri, cînd avea multe de scris pe acest pămînt cu flori, pe pămînt de decebali, Vadim Tudor a fost unul, Vadim Tudor, drag român, ce-a crescut sub clar de lună peste culmi de Munți Carpați în lumini de Tricolor – alelei, și-l plîng aceia ce l-au vrut ca președinte

pentru binele oricui binele românului să nu mai plece de-aici din această țară-a lor cu grădini și meri în floare și cu păsări doinitoare în păduri cu brazi înalți și izvoare curgătoare pe sub lună și sub soare...

L-au vîrît în groapă hoții cei ce-au navălit aici precum hunii și tătarii pe timpul lui Baiazid de-au furat pe rupte tot și Vadim, prea mare domn, tot striga și tot spunea că vom fi aici doar sclavi, vor muri de foame oameni că nu-i cin´ să-i ocrotească după legea creștinească alelei, dreptate-avut-a cînd vezi azi ce se întîmplă cum se moare, cum se fură, parcă n-ar mai fi români domn Vadim, Vadimul nostru nu mai e să-i reprezinte și să lupte pentru ei ca din ei popor să nască demn, curat, cu drag de glie, cum a fost pe-aicea el – și se roagă țara toată pentru el, prea mare domn, ce-a plecat la ceruri sfinte Domnului să I se roage se ne scape de robie – să ne scape de cei răi, cu mîndrie strigă țara că pe-aici a fost doar unul Vadim Tudor, zis Tribunul!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Părintele Galeriu și Gh. Sărac. Întîlnire sub semnul credinței în Dumnezeu și al dragostei de Eminescu

Anul 2001 se anunța a fi oportun omagierii poetului național: destinul a făcut ca o urmașă a lui Eminescu, profesoară de engleză, Didona Stanislav Eminescu (nepoată directă a lui Gheorghe Eminescu), să viețuiască la Predeal. Aici era și un primar entuziast – inginerul Mihai Veștea, dornic să transforme urbea aflată la ce mai mare înălțime din România, într-un centru cultural în care, timp de cîteva zile pe an, să se adune cercetători, muzicologi, artiști preocupați de Eminescu – din țară și de dincolo de hotare, acțiune la care a fost invitat și Gh. Sărac, cunoscut mai ales pentru romanțele interpretate de el pe versuri de Eminescu și Veronica Micle. Inițial s-a dorit să se reînființeze Societatea Academică ,,România Jună” – o reactualizare a societății cu același nume, înființată la Viena, în 26 august 1871, de Mihai Eminescu și Ion Slavici.

Gh. Sărac a ajuns la Predeal într-o frumoasă zi de duminică din luna martie, fiind întîmpinat la gară de profesorul de Fizică Ioan Câmpan și de colega sa, profesoara Popa. Aceștia i-au condus pe oaspeți la Primărie, unde le-au ieșit înainte edilul orașului, Mihai Veștea și domnul Petre Gocan, alături de alte personalități împătimite întru Eminescu. Toți cei prezenți, într-un fel sau altul, și-au exprimat satisfacția și adeziunea la activitatea preconizată. Gh. Sărac era cunoscut pentru publicarea lucrării Misterul morții lui Mihai Eminescu, a lui Ovidiu Vuia, dar mai ales pentru antologia de romanțe eminesciene ,,Mai am un singur dor”, care a fost popularizată la Radio și Televiziune.

Domnul Petre Gocan a ținut să precizeze că a lucrat mai mulți ani la Academia Română și că a răspuns cu multă plăcere invitației primarului, din dorința de a contribui la inițierea unei acțiuni culturale cu caracter permanent dedicate genialului poet. De fapt, domnia sa a venit cu ideea de a se reactualiza Societatea ,,România Jună”.

Primarul i-a asigurat de tot sprijinul moral și material necesar. În frunte cu domnul Petre Gocan, cei implicați în acest proiect s-au apucat să redacteze statutul noii societăți culturale, după care urma înscrierea la Tribunal, conform prevederilor juridice. Domnul Gocan a ținut să precizeze că, pe parcurs, li se vor alătura și alte personalități care îmbrățișează această inițiativă. Printre acestea se va număra, spunea el, și Părintele Galeriu, care s-a arătat deosebit de încîntat de idee, dar își cerea scuze anticipat că nu va putea fi prezent în fiecare duminică, date fiind obligațiile sale parohiale. Va fi prezent, însă, cînd se va definitiva statutul societății. Întîlnirile au fost deosebit de fructuoase, astfel că în luna mai 2001, noua Societate Culturală ,,România Jună” a fost înregistrată la tribunal. În continuare, s-au purtat discuții privind acțiunile științifice și artistice preconizate. A venit apoi și momentul cînd a apărut Părintele Galeriu, care a fost informat despre faptul că asociația are deja statut juridic. Cu chipul său extrem de expresiv, aidoma unui sfînt coborît din frescele bisericilor moldave, și cu palmele înălțate spre cer, a binecuvîntat acel moment: – Mă bucur foarte mult pentru Bădița Mihai, și Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cei care contribuiți la acest act de recunoștință față de Luceafărul tuturor românilor!

Inițial s-a dorit ca Societatea să cuprindă acțiuni închinate, în mod evident, lui Mihai Eminescu – simpozion științific, recitări, creații literare, dar Gh. Sărac a venit cu ideea ca orașul Predeal să devină Centrul Internațional ,,Eminescu”, în care să se reunească, timp de cîteva zile, iubitorii de Eminescu – români, aromâni, meglenoromâni, dar și reprezentanții altor nații. Ideea a fost primită cu căldură, și Gh. Sărac a fost numit directorul artistic pentru organizarea activităților de inspirație eminesciană. A urmat un moment inedit, în care regretatul actor Eusebiu Ștefănescu și actrița Rodica Mandache au susținut, în fața celor prezenți, un frumos recital de poezie eminesciană.

Un moment de mare emoție a fost acela în care

Părintele Galeriu s-a întors spre Gh. Sărac, făcîndu-i pe cei prezenți să-și întrerupă discuțiile. În liniștea care s-a așternut în sală, Părintele a ținut să-i mulțumească în mod expres pentru ceea ce a înfăptuit în păstrarea memoriei lui Eminescu. A adăugat că aflase de realizarea antologiei de romanță ,,Mai am un singur dor”, lansată pe 15 iunie 1989, considerînd-o ca fiind un act de cultură și recunoaștere fără precedent.

– La acest rar omagiu, a precizat Părintele Galeriu, ați adăugat publicarea documentelor medicale privind adevărul despre boala și moartea celui care se află, de mai bine de un secol, în cetatea îngerilor. Am citit articolul publicat în VESTITORUL ORTODOXIEI, prin grija Prea Sfinției Sale Teofan Sinaitul, pe marginea cărții doctorului Vuia.

Redăm, în context, articolul semnat de Pr. Daniel Vraciu în publicația menționată, periodic de informație bisericească, teologie și spiritualitate al Patriarhiei Române (Anul VIII, Nr. 172, 15-31 ianuarie 1997), purtînd titlul volumului semnat de Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu. Eminesciene: ,,În vara anului 1996 a apărut la Editura Paco volumul intitulat « Misterul morții lui Eminescu. Eminesciene», scrisă de dr. Ovidiu Vuia, cetățean german de origine română, neuropatolog și cadru universitar la unul din marile institute de medicină din Germania. Cartea este o adevărată pledoarie în favoarea reabilitării și reconsiderării ultimei perioade din viața Luceafărului poeziei românești. Autorul descoperă, în urma cercetărilor sale, un adevăr cutremurător: Eminescu nu a suferit de nici o boală venerică, așa cum a fost stigmatizat pînă acum, nu a fost alcoolic și nici nu a fost bolnav psihic. El a fost victima unui diagnostic greșit și a unui tratament neadecvat. Studiul doctorului Ovidiu Vuia este important nu numai prin faptul că reabilitează creația literară a poetului din ultima perioadă a vieții sale.

Este știut că marele critic literar G. Călinescu, considerat drept cel mai valoros comentator al operei lui Eminescu, susținea că poetul, suferind de infecție luetică, a prezentat tulburări psihice demențiale. În consecință, tot ceea ce a scris poetul după 1883 poartă amprenta rătăcirii mentale, deci ar corespunde unei întunecări a spiritului. «Această carte spune Adevărul – se precizează în prefață. Nu din ambiții deșarte ale autorului ei, ci din dorința lui de român, de a demonstra că cea mai înaltă culme a spiritualității noastre nu a fost atinsă de un sifilitic nebun, și din convingerea că opera eminesciană este nepieritoare, iar atîta vreme cît o va purta în suflet, întregul nostru neam va fi la fel. De aceea, creația Luceafărului trebuie purificată de erorile sau ignoranța ce întinează memoria autorului ei, pentru că avem nu numai dreptul, ci și datoria de a purta în suflet doar Adevărul»”.

– Am aflat, a continuat Părintele Galeriu, și despre cartea lansată în 2000 - ,,Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”. M-a impresionat mult acest adevăr dureros pe care e bine să-l știe toți românii. Vă felicit din suflet pentru efortul material și pentru cel moral prin care destrămați acel ,,mit” și îi luați, lui Eminescu, acea ,,cunună de spini” care-i întuneca figura. În săptămînile următoare, s-au întocmit programe, au fost creionate posibilitățile, forțele artistice pentru realizarea programului inaugural. Primarul, implicat total în proiect, a anunțat că pune la dispoziție 400 de milioane de lei și, pînă la sfîrștul anului, va mai aloca încă 600 de milioane, ,,ca să aveți baza financiară pentru

a da viață ideii de a transforma Predealul într-un centru de sărbătorire a celui mai mare poet al nostru, cheia de boltă a spiritualității românești”.

La rîndul său, Gh. Sărac a contactat toate forțele culturale pe care le cunoștea ca avînd interpretări de inspirație eminesciană sau din poezia Veronicăi Micle. Încurajat de bunătatea Părintelui Galeriu, a simțit că e momentul să-și verifice ideile și gîndurile cu privire la romanță, să le clarifice prin prisma Bisericii Ortodoxe Române. I-a mărturisit Părintelui că îi stăruie în minte o întîmplare petrecută în 1989, cînd Dina Cocea – directoarea Teatrului Național, Suzana Gâdea – preșe­ dinta Consiliului Culturii, și Prof. Virgil Cândea i-au propus să se pregătească pentru un turneu ,,Pe urmele lui Eminescu” prin Europa, la comemorarea celor 100 de ani de la trecerea poetului în eternitate. Cu acel prilej, a fost pus în situația de a-i propune actorului Ion Caramitru să-l însoțească în calitate de ,,reputat recitator de poezie eminesciană”. Cu răceala-i specifică – a adăugat Gh. Sărac – acesta i-a retezat-o scurt: ,,Eminescu nu poate fi cîntat, ci doar recitat!”. Și acel turneu nu a mai avut loc.

Părintele Galeriu s-a arătat surprins și, cu multă înțelepciune, a spus că nu înțelege atitudinea lui Caramitru. Discuția a continuat cu o întrebare pe care Gh. Sărac i-a adresat-o preotului, folosind adresarea specifică ardeleanului: – Dom’ Părinte, vă rog, dacă greșesc, afurisiți-mă, dar dacă nu greșesc, binecuvîntați-mă! Pentru mine, romanța este o rugăciune laică rostită la altarul iubirii curate dintre femeie și bărbat, la porțile dorului, spre înălțarea a tot ce e frumos în jurul nostru. Ca să mă ierte Dumnezeu și să m-ajute, mă rog la El să mă călăuzească în viață, mă rog cîntînd și cînece bisericești, cu evlavie, Îl implor să intru în grațiile iubirii Lui... Să preamăresc iubirea pămîntească, dintre femeie și bărbat, cînt romanțe. Părinte, comit, oare, o blasfemie, sau nu?

Privindu-l cu ochii săi deosebit de expresivi, Părintele s-a luminat la față și i-a spus: – Nu te afurisesc, domnule Sărac, te binecuvîntez!

A urmat o săptămînă plină de energie și de entuziasm, fără ca nimeni să bănuiască ceea ce avea să se întîmple. Într-o atmosferă de căldura spirituală deosebită, s-au adunat toți cei implicați în acțiune, prezent fiind și Părintele Galeriu. Fiecare participant știa bine ce are de făcut în perspectiva zilei de 26 august, data la care trebuia să aibă loc spectacolul inaugural. În acest climat plin de speranță, a căzut ca un trăsnet o veste de ultimă oră: în ușa sălii a apărut primarul Veștea care, cu ochii în lacrimi, s-a îndreptat către Gh. Sărac, l-a luat în brațe și, cu vocea gîtuită de emoție, i-a spus: – Domnule Sărac, în dumneavoastră ne punem speranța, să nu abandonați ideea, eu am fost obligat să vă retrag orice ajutor. Nu pot să vă spun mai mult – cine și de ce. Cred, însă, că va veni odată vremea cînd îl vom putea celebra pe Eminescu așa cum doriți dumneavoastră și toți cei de față, aici, la Predeal, iar acea manifestare să fie cea mai frumoasă sărbătoare a acestei localități.

Oamenii au rămas muți de uimire, iar Părintele Galeriu, cu ochii scăldați în lacrimi, a ridicat mîinile spre cer și, cu palmele desfăcute, și-a adus pe față lumina lui Dumnezeu, zicînd: ,,Ce păcat! Ce mare păcat! Se așterne prea mult întuneric peste partea spirituală a românilor!”.

Plini de tristețe, oamenii s-au îndreptat apoi spre gară, urmîndu-și fiecare drumul spre casă... Întrebat cîțiva ani mai tîrziu cine crede el că se face vinovat de această pruncucidere spirituală românească, Gh. Sărac a răspuns: ,,Îmi vine greu să mă pronunț și să spun cine poartă această vină. La vremea respectivă, prim-ministru era Adrian Năstase, ministrul Culturii era Răzvan Theodorescu, iar președinte al Academiei, Eugen Simion. Altceva ce să mai spun? Mă întreb și eu: oare ei au fost străini de acest fapt regretabil? Să nu uităm că omului îi e dat să-și cunoască trecutul și prezentul, dar viitorul numai Dumnezeu îl rînduiește.

Sînt convins că, de Acolo, de Sus, Părintele Galeriu veghează să i se facă dreptate lui Bădița Mihai”.

Iar eu cred că înfăptuirea acestui act tot în seama lui Gh. Sărac, și numai a lui, cade.

ELIS RÂPEANU (Din volumul ,,Vrednicul Părinte Galeriu”, Ed. Semne, 2015)

6

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

Din Bucures , tii de altãdatã Iordache Ionescu, cel mai vestit cîrciumar din vechiul Bucureºti

Mai întîi au fost vestitele hanuri pomenite de toți cronicarii și călătorii străini care au trecut prin București, apoi au apărut cîrciumile și birturile, cunoscute mai cu seamă din prima jumătate a Secolului al XIX-lea, și, în fine, restaurantele, începînd cu cel al lui Iordache. Începuturile restaurantului Iordache din Strada Covaci numărul 3 îl aflăm la 1859, cînd un întreprinzător numit Constantin Ionescu a devenit cunoscut în lumea bucureșteană datorită modestului și neîncăpătorului său birt care avea cele mai bune mîncăruri și cele mai căutate vinuri din Capitală. Un nepot al acestui Ionescu, numit Iordache, asociat la întreprindere, a devenit moștenitor și, din 1875, stăpîn unic al restaurantului care a fost cunoscut zeci de ani cu firma „La Iordache”. În 1889, Iordache, cu specialitățile sale, a fost ales să reprezinte România la Expoziția Universală de la Paris, unde a deschis un restaurant care s-a bucurat de mare succes. Un an mai tîrziu, localul lui Iordache din strada Covaci a fost renovat și mărit, devenind nu numai cel mai bun, dar și cel mai elegant restaurant din București, la el trăgînd, cum se spunea, toți vizitatorii străini în trecere prin Capitală. În 7 februarie 1903, ziarul „Adevărul” anunța la rubrica Fapt divers: „Iordache Ionescu, proprietarul cunoscutului restaurant din str. Covaci și marele comerciant din Capitală, a încetat din viață ieri dimineață. Iordache Ionescu suferise în ultimul timp de o boală care, cu toată cura urmată astă-vară la Carlsbad, nu l-a cruțat. Defunctul era în vîrstă de aproape 60 de ani, avea în Capitală mai multe proprietăți mari și lasă în urmă-i mai mulți copii”. O zi mai tîrziu, publicistul Emil D. Fagure i-a închinat în aceeași publicație un omagiu emoționant datorită căruia aflăm multe amănunte interesante despre fascinantul personaj: „A murit Iordache din Covaci! Cu dînsul dispare mai mult decît un om și jumătate; dispare o întreagă epocă din viața veselă a Bucureștilor, viața de pe vremea cînd era belșug în țară, de pe cînd oamenii erau mai cheflii, mai amorezați și mai cu dor de trai; studiau mai puțin poate, dar trăiau mai mult și mai ales mai bine.

Iordache din Covaci era stăpînul acelui olimp cu ambrozie și nectar, în care stomacul filozof inspira minții și inimei atîtea idei de geniu și atîtea sentimente frumoase. După o masă, un dejun, sau după un dejun prelungit pînă după masă și viceversa, cel ce mîncase la Iordache era mulțumit și de sine, și de lume și de viață, dar mai ales de Iordache! Iată de ce moartea unui asemenea dispensator ele fericire pămîntească e cu drept cuvînt plînsă de toată lumea“.

„La Rogojină“ Sînt patruzeci de ani de-atunci. Bucureștii aveau altă fizionomie și topografică, și morală. În Covaci se opreau trăsuri boierești, în dreptul unei cîrciumioare

sărăcăcioase: „La Rogojină“. Era „restaurantul“ celebrului Iordache.

Fiu de țăran din comuna Ciochina, jud. Ialomița, Iordache era ciracul lui unchiu-său, Constantin Ionescu, cu care se întovărășise. Mititeii, „la renumiții mititei“, și patricienii inventați de ei au produs cît nu produc multe invențiuni grandioase în ziua de azi. Invențiunea se adresa stomacului, care e mai accesibil ca mintea și… mistuie mai bine ideile nou care–l privesc! Azi țara întreagă a adoptat invențiunea, tot la Iordache însă au rămas adevărații mititei „renumiți“! Ca orice restaurator celebru, și Iordache era în legătură cu politica și literatura, cu cea veselă în special. Cîntărețul lui Iordache era faimosul și popularul satiric Nae Orășanu.

Din colaborația lui cu Iordache au ieșit poreclele hazlii ale comandelor restaurantului „La Rogojină“. Numai ce auzeai glasul lui Iordache: „Cinci junimiști și doi diplomați, serviți la hipocrit! Două idei, două procese verbale, o republicană și două pricini! Ceva torpile!”.

Ați înțeles? Nu tocmai, desigur. E nevoie să vă deschid nițel dicționarul acestui argou al lui Iordache și Orășanui. Mititeii fuseseră botezați „junimiști“, fiindcă erau cam mici junimiștii pe vremuri și-i mistuiau liberalii! Patricienii, mai solizi și mai gravi, fuseseră porecliți „diplomați“. „Hipocrit“ i se zicea talerului de lemn, fiindcă e cu două fețe! Țuicii i s-a zis „idee“, fiindcă, țuiculind, le cam veneau idei oamenilor. Ocalei de vin i se zicea „proces-verbal“, fiindcă bînd o oca de vin putea să devină lucrurile cu…. „proces-verbal“ la secție! La o jumătate de oca se zicea „o republicană“, fiindcă era o măsură cam pentru calici, care sînt totdeauna nemulțumiții societății, revoluționarii cărora li se zicea „republicani“! O litră de vin se chema „o pricină“, fiindcă, deh, cînd n-aveai cu ce bea a doua, căutai… pricină! Ardeilor li se zicea „torpile“, fiindcă erau iuți ca… torpilele!

Ciracii lui Iordache Cu fota dinainte, Iordache servea el singur „renumiții junimiști“ și „procesele-verbale“! Încetul cu încetul se înconjură de o serie de băieți cărora știa să le inspire dorul de muncă și virtutea de a economisi. Era un stăpîn model și de aceea a și scos ciraci-model, ca Tache Rixsescu, Gheorghe Iliescu de la Capu Podului, Enescu și Ionică Andreescu, Niță Ionescu de lîngă depozitul tramvaielor din str. Teilor, Ștefan Niculescu, Mișu Filipescu, de la care am și luat aceste date.

Alăturea de restaurant, Iordache cultiva cîrciuma și mai ales pivnița, pe care n-o lăsa pe mîna oricui. Căci… mîncarea era fudulie, băuturica era temeiul. Curîndcurînd cele mai strașnice vinuri erau ale lui Iordache, și încetul cu încetul se făcu proprietar de vii la Drăgășani, unde a instalat pivnița-model, iar în București, afară de pivnițele din Covaci a făcut, ca depou central, o pivnițămodel, pivnița Laptev, la extremitatea Casei Rahovei.

Cine a trecut pe la el și i-a fost drag, vrednic a învățat cum trebuie umblat cu vinurile.

Firea lui Iordache – Spălătoria Restaurantul „La Rogojină“ se transformase, bineînțeles, dar pe același loc, într-o clădire cu o sală vastă de marmură, unde în ultimul timp ziariștii inauguraseră dejunurile lunare în comun. Mai tîrziu adăugase o splendidă terasă de vară și o admirabilă sală

de cristal. Starostele restauratorilor români devenise un om de un gust artistic rafinat și făcuse din restaurantul său un local ce ar fi făcut cinste și Parisului.

Firea lui muncitoare l-a dus din succes în succes.

Apoi avea acea veselie, vorbă de duh și cinste care disting pe negustorul de elită și fac din vizitator clienți statornici ai casei. Viciile nu se lipeau de Iordache Ionescu. O dovadă mai mult de energia firii sale a fost și înființarea primei spălătorii în București, str. Isvor, azi închiriată firmei Schmidt. Trebuința de a avea mereu fețe de mese, șervete curate, spălate, l-a condus probabil la ideea înființării unei spălătorii.

Familia ºi urmaºii O viață de om a muncit fără a ști ce-i oboseală și acum, la vîrsta de 59 de ani, continuă a se ocupa de afaceri, deși avea un puternic sprijin și vrednic urmaș în vărul său, Elefterie Ionescu, azi consilier comunal.

Capitala l-a apreciat mult pe Iordache Ionescu și l-a ales în mai multe rînduri membru al Camerei de comerț, membru în diferite societăți etc. Toate expozițiunile străine și din țară l-au medaliat și a fost și decorat. Din prima însurătoare cu o femeie foarte muncitoare nu i-a rămas decît un băiat care urmează liceul la Brașov, din a doua căsătorie, cu o fată dintr-o familie germană, rămîn doi băieți și o fetiță, între 6 și 8 ani. Marfa ce rămîne în prăvălia sa poate fi evaluată la peste 400.000 de lei.

Imobilul său din str. Covaci și alte proprietăți destinate serviciului birtului prețuiesc la un milion, dacă nu mai bine; apoi mai sînt viile de la Drăgășani și o vilă la Sinaia. Iordache lasă testament în regulă și tovărășia cu vărul său, Elefterie, asigură și viitorul acestei vechi case de încredere! Piața pierde un negustor de frunte, țara pe acela care nu i-a procurat toată viața sa decît plăceri și momente vesele. Fie-i țărîna ușoară, căci amintirea nu-i va pieri!

Sursa: „Adevărul”, Emil D. Fagure, 8 februarie 1903

RM

7

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

File de istorie

Emil Racoviță, în aventura cercetării Patagoniei (III) Pe Insula Dawson: întîlnirea cu onaşii, descrişi în amănunt

La 26 noiembrie 1897, Racoviţă pornește spre Port Famine, pe țărmul nordic al Strîmtorii Magellan, revenind la Punta Arenas pe 30 noiembrie, unde, în sfîrșit, se va reuni cu Belgica, de-abia sosită și pregătită să ancoreze acolo timp de două săptămîni.

Redundantă afirmația că Racoviță a profitat din plin (și) de acest interval de timp, îmbarcîndu-se, împreună cu Arctowski și Cook, pe vasul chilian Toro, aflat în voiaj spre Insula Dawson.

De ce tocmai acolo sau încolo? Simplu: Racoviță nu concepea să nu-și refacă acea colecție distrusă de șobolani cu puține zile mai devreme. Omul nostru de știință va consemna în jurnal: „Vineri, 10 dec.

1897. La ora 1 noaptea plecăm. Descrierea lui Toro.

Căpitanul cel gras și setea lui continuă. Mă culc în cabina (murdară, oh, cît de murdară) a mecanicului.

Pe noptieră, mare carafă cu vin. Pe masa bădăranului, vin și alcool. Primul mecanic tot timpul beat”.

Chiar și-așa, oamenii vor ajunge la destinație, constatînd că pe Insula Dawson exista o colonie de indieni, în majoritatea lor onași, aflată sub „îngrijirea” unuia dintre acele grupuri de misionari iezuiți care veniseră în scopuri „civilizatoare”, dar care, așa cum sublinia Racoviță, „exploatează pădurile, oile și pe indieni”. Românul reușește să se apropie de ei și să efectueze observații antropometrice, întocmind, totodată, un mic dicționar al limbii onașe și surprinzînd o mulțime de amănunte din traiul băștinașilor: ... „Acum vin singuri la sediul misiunii, chemați de familiile deja stabilite sau împinși de foame.

Călugării au primit indieni de la guvernul chilian, care le-a luat tot ce a putut și i-a adus în colonie”. ... „Toți sînt timizi, stînjeniți de mîinile lor și părînd tot timpul cuprinși de rușine și de frică. Nu răspund atunci cînd sînt întrebați pentru prima dată. Și rîd căscînduși gura, dar în liniște. Între ei sînt mai degrabă veseli și guralivi”. ... „Femeile au același fel de a fi, dar rîsul lor este mai gălăgios și mai

perlat... Indianul, bărbat și femeie, este foarte voluntar și încăpățînat, dar sînt în general blînzi: oamenii din aceeași rasă nu se bat decît rareori între ei, dar o fac adesea cu Alacalufii, dușmanii lor fățiși”. ... „Aproape toți cei de aici sînt bolnavi – tuberculoză și sifilis transmis sau ereditar... Mor între 40 și 45 de ani și un om mai în vîrstă este o raritate extremă. În casă aici, fac un foc în mijloc și nu își fac drept mobile decît micile coșuri împletite în care își păstrează vînatul, arcul, tolba din piele de focă, săgețile cu vîrf de sticlă sau din os de guanaco și cu coadă din lemn de laur și cratița pe care le-a dat-o misiunea, împreună cu o lingură”. ... „Cînd sînt nou-veniți, nu vor să păstreze ușile și nu intră în casă decît după ce le-au scos. După un timp, acceptă ușile și se servesc de ele”. ... „Nou-veniții nu folosesc în exclusivitate casele. Își construiesc un toldo (cort), adăpost semicircular făcut din țăruși de lemn fixați în pămînt, între care pun ramuri de copaci și cîrpe sau piei. Adăpostul nu depășește înălțimea omului așezat și slujește mai degrabă pentru a împiedica vîntul să stingă focul care se află în centrul semicercului”. ... „Stau în jurul focului așezați pe vine și înveliți în pelerinele lor făcute din piele de guanaco sau de vulpe”. ... „Vînează guanacii în grupuri. După ce au descoperit cărarea obișnuită a guanacilor, pîndesc pe drum în mici gropi pe care le fac în acest scop. Hăitașii sperie vînatul pe care vînătorii îl omoară cu săgeți sau îl prind cu mîna din fugă”. ... „Toți sînt cuprinși de nostalgia vieții libere.

Părăsesc adesea misiunea, mai ales în timpul verii,

La Marea Unire

Începe să se pogoare o iarnă preacurată pe munții noștri sacri, pe ape și cîmpii de-aici, din depărtare, eu simt în nări mirosul de brazi și pîine caldă al maicii Românii iar stelele-mi par, iată, fîntîni adînci de aur de care încă nimeni nu ne-a putut fura – îmi este dor de țară, la fel cum țara însăși tînjește după orice plămadă de a sa Aici, la împăratul în sat, cum botezată pe limba lor, Viena, țăranii din Ardeal e pace și lumină acum, doar cîteodată vin sloiuri mari de lacrimi pe Dunăre, la deal și ele nu sînt alta decît sfințite jalbe sosind cu-ntîrziere de la atîți români eu le citesc și carnea pe mine se-nfioară de cît mai pătimiră sărmanii mei bătrîni Înzăpezite-n veacuri sînt încă străzi și case ce agrăiesc și astăzi de toți acei bărbați ce-au pribegit zadarnic spre mîntuirea țării și s-au întors mai aprigi și mai încrîncenați toate acestea, însă, s-au spulberat deodată ca putregaiu-n focul cel purificator cînd la calenda unui înmiresmat decembrie bătuse deșteptarea și pentru-acest popor Pe prispa Albei Iulii s-a strîns atunci o țară și-un vultur își luă zborul din cronici spre zenit un lung talaz de inimi și clopote vestise că fiii bravi ai țării pe veci s-au fost unit că patria e una și-o vom păzi cu viața oricîte-ar fi pe lume să stea în drumul ei că steaua ființei noastre va dăinui pe boltă iar noi vom fi, de-a pururi, români și pui de lei

pentru a duce o viață sălbatică. Își construiesc o barcă de lemn și navighează prin canale.

Iarna se întorc de obicei mînați de foame”. ... „Sînt extrem de îndemînatici în mînuirea arcului. Un tînăr, de la 30 de metri, nimerește un stîlp pătrat de 10 cm și, cu toate că săgeata nu are vîrf, ea lasă o gaură regulată de 2 cm, făcînd să sară așchii”.

La 14 decembrie 1897, escala Belgicăi la Punta Arenas avea să se încheie, iar Racoviță adunase atît de mult material reprezentînd flora și fauna regiunii şi izbutind s-o înlocuiască pe cea mîncată de șobolani. Și consemna: „Patul meu este atît de încărcat, încît mă culc afară”.

Aventura putea să continue.

De fapt, se afla abia la început.

Sfîrșit Historia.ro

De-aici, din burgul care ne-a cunoscut obida atîtor lacrimi fără de rost și căpătîi eu mă închin în fața eternității tale oh, zi de imn și slavă, iubirea mea dintîi tu nu începi o iarnă, ci însăși primăvara unui destin pe care ni-l știm biruitor de-aceea tot românul te binecuvîntează iar fila ta e însuși drapelul Tricolor!

CORNELIU VADIM TUDOR, Viena, 1 decembrie 1978

8

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

Enigme ale istoriei • Enigme ale istoriei

Hirohito – vinovat sau nu? (I)

Care a fost contribuţia personală a împăratului Hirohito (1902-1989) la declanşarea atacului de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941? De mai bine de 50 de ani îşi pun istoricii această întrebare ce îl priveşte pe al 124-lea suveran al celei mai vechi dinastii din lume, urcat pe tron din 1926, deci cu 15 ani înainte de Pearl Harbor. Între aceşti istorici se numără şi Jean-Marie Bouissou, care analizează comportamentul de atunci al lui Hirohito şi motivele impunităţii sale.

Cele patru Gozen Kaigi A imputa în mod public lui Hirohito cea mai mică responsabilitate în înfrîngerea Japoniei constituie pînă astăzi un risc enorm. La moartea împăratului (7 ianuarie 1989), primarul conservator al oraşului Nagasaki a îndrăznit să declare că defunctul nu era total străin de drama oraşului său, pentru că nu a încetat războiul imediat după bombardarea Hiroshimei. Dezavuat în mare grabă şi exclus din partidul guvernamental, primarul a fost condamnat la moarte de către ultranaționalişti. Cu toată masiva protecţie asigurată de poliţişti a fost grav rănit cîteva luni mai tîrziu.

Subiect tabu, responsabilitatea imperială nu mai este totuşi un mister datorită publicării a două documente de primă importanţă. Unul este jurnalul marchizului Kido, consilier intim al împăratului şi păstrător al Sigiliului începînd din 1940, remis de acesta anchetatorilor Tribunalului Militar International din Extremul Orient (TMIEO). Celălalt este memorandumul în care generalul Suglyama, şeful statului major al Armatei de uscat pînă în 1944, a consemnat întrevederile sale cu suveranul şi din care atunci cînd s-a sinucis, la capitulare, a uitat să distrugă o copie.

Aceste texte permit reconstituirea întregului proces de decizie, accesul la discuţiile confidenţiale dintre Hirohito şi generalii săi şi urmărirea zi de zi a stărilor sale sufleteşti în perioada de la invadarea Chinei, în 1937, trecînd prin Pearl Harbor, pînă la Hiroshima.

Aceste documente invalidează cele trei argumente clasice avansate pentru disculparea împăratului: el nu a vrut războiul, el nu a ştiut totul, el nu a putut împiedica nimic...

Amintim mai întîi că prevederile Constituţiei din 1889 acordau împăratului întreaga putere în domeniul militar: el comanda armatele, hotăra organizarea şi efectivele lor, numea şi degrada ofiţerii, declara războiul şi negocia pacea. Numirile în funcţii, ordinele şi alocaţiile bugetare trebuiau să poarte sigiliul său.

Hirohito, silitor şi meticulos, petrecea zilnic patru sau cinci ore citind tot ce semna. Chiar acest fapt anulează

complet teza conform căreia ar fi ştiut foarte puţin despre pregătirile împotriva Chinei sau despre atacul de la Pearl Harbor. Practic, era imposibilă deplasarea trupelor fără acordul său, iar dacă s-ar fi luat iniţiative contra voinţei sale, avea puterea de a-i destitui pe vinovaţi.

Procesul de luare a deciziei care a dus la Pearl Harbor a fost marcat de patru „reuniuni în faţa Prea Onoratului“ (Gozen Kaigi). Împăratul l-a convocat pe şeful guvernului, principalii miniştri (Război, Marină şi Afaceri externe), şefii de stat-major şi preşedintele Consiliului Privat. Sancţionate de prezenţa sa, deciziile luate erau „sacre şi inviolabile“, ca şi persoana sa. Gozen Kaigi (Consiliul imperial) din 2 iulie 1941 a prevăzut „stabilirea coprosperităţii Marelui orient asiatic“ şi trecerea prin sud pen­tru a-l face pe Jiang Jieshi (Cian-Kai-Şi) să capituleze, ceea ce necesita „pregătiri în vederea unui război cu Marea Britanie şi America“. Planuri concrete trebuiau puse la punct imediat. În cursul elaborării lor, au apărut divergenţe între armata de uscat şi marină, care se îndoia de victorie.

Hirohito s-a întîlnit de multe ori cu şefii de stat-major.

Alarmat de disensiunile dintre ei, a prezidat o a doua reuniune, pe 6 septembrie. Spera că marina îşi va asuma răspunderea de a evita un război pe care se temea să nu-l piardă, dar amiralul Osami Nagano s-a eschivat.

Pregătirile au continuat deci. În cursul numeroaselor şedinţe de lucru, împăratul și-a bombardat generalii cu întrebări pline de nelinişte. Cum să fie coordonate atacurile împotriva Malaysiei, Hong Kong-ului şi concesiunilor străine din China, păstrînd în acelaşi timp efectul surprizei? S-au prevăzut pierderile marinei în nave de transport? În ce priveşte Pearl Harbor, suveranul era neliniştit de faptul că atacul fusese programat pentru 8 decembrie, era într-o luni. Lovitura se prevăzuse pentru duminică, pentru că garnizoana era dezorganizată atunci din cauza permisiilor de la sfîrşitul săptămînii. A trebuit să i se amintească faptul că 8 decembrie la Tokyo însemna 7 decembrie în Hawaii... Pe 5 noiembrie, un al treilea Gozen Kaigi a ratificat planurile şi a fixat ziua Z. Un al patrulea (1 decembrie) a confirmat cele hotărîte anterior. Deci, cum să susţii că suveranul nu ştia despre pregătirile pe care le sancţionase în mod solemn de patru ori şi a căror elaborare o urmărise cu minuţie şi scrupulozitate? Astăzi teza ignoranţei nu mai este susţinută decît pentru a-i disculpa în episoadele cele mai oribile ale războiului, în special masacrele de la Nankin, din decembrie 1937, şi experienţele pe oameni ale sinistrei „Unităţi 731“, care se ocupa cu războiul biologic. Dar, dacă este clar că nu el a ordonat personal aceste atrocităţi, mai multe prezumţii ne fac să credem că ştia despre existenţa lor şi nu a făcut nimic pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, nici pentru a opri continuarea lor.

Cursul evenimentelor

14 august 1945 - predarea Japoniei a fost făcută publică

Principalul argument în favoa­rea lui Hirohito rămîne cel al irespon­sabilității sale politice. Conform unui memorandum supus de guvernul japonez, în noiembrie 1947, Tri­bunalului Militar internaţional din Extremul Orient: „1. Împăratul a fost constrîns să declare război; 2. El dorea din tot sufletul să ajungă la o soluţie paşnică; 3. Conform practicii stabilite în aplicarea Constituţiei, el nu a respins hotărîrile Cartierului general şi ale guvernului“.

Prin analogie cu monarhiile constitu­ ţionale europene, occidentalii erau gata să admită că suveranul nu putea acţiona contra guvernului său. Ca dovadă: toate

Împăratul semnînd Constituția pacifistă a Japoniei, 1947

aceste acte trebuiau contrasemnate de un ministru.

Dar, în context japonez, această contrasemnătură nu avea alt scop decît asumarea răspunderii de către miniştri. Nici unui dintre ei, confruntat cu un ordin expres al împăratului divin, nu ar fi refuzat să-l semneze şi nici nu ar fi demisionat. Astfel, la 9 august 1945, generalul Anami, ministrul de război, deşi se opunea cu îndîrjire capitulării, a semnat-o. Atunci cînd Hirohito şi-a făcut cunoscută voinţa în cursul unui Gozen Kaigi dramatic, în procesul de la To­kyo, cu toată grija de a-l proteja pe împărat, generalul Tojo nu s-a putut abţine – o singură dată – să nu recunoască evidenţa: „Nu există supus japonez care s-ar putea opune voinţei Majestății Sale“. În Occident, cînd voinţa monarhului ceda, acest lucru avea loc în faţa legitimităţii superioare cu care reprezentarea naţională investea guvernul. Dar în Japonia, Cabinetul nu era decît emanaţia voinţei suveranului, care forma guvernul după voia sa. Dieta nu putea să-l revoce. În anii ’20, împăratul desemna în mod obişnuit pe şeful majorităţii parlamentare.

Dar începînd din 1931, s-a revenit la cabinete extraparlamentare. Atunci cum putem argumenta ideea că Hirohito ar fi fost complet lipsit de putere în faţa unui guvern legitimai de el însuşi?

Este adevărat că, în practică, primul ministru era desemnat de genro, grupul de consilieri promovaţi de Revoluţia Meij, din care ultimul, prinţul Saionji, a murit de-abia în 1940. Pînă în 1937, el era cel care „recomanda“ numele şefului de guvern, iar Hirohito aproba întotdeauna alegerea sa. Dar această procedură derutantă (genro nu avea nici o existenţă legală) nu înseamnă că împăratul era lipsit de prerogativele sale. Exonerîndu-l de răspunderea unei alegeri greşite, procedura viza păstrarea demnităţii suveranului şi deci a legitimităţii sale. Pentru acelaşi motiv, el nu putea interveni „pozitiv“ în procesul de luare a deciziilor. Tot sistemul imperial a fost puternic zdruncinat în 1913, cînd deputaţii au trecut peste un ordin, al împăratului Taisho, care le cerea să colaboreze cu guvernul generalului Katsura. Pentru a evita un seism politic, suveranul s-a abţinut apoi să ordone public, riscînd ca ordinul să nu fie luat în seamă. El nu a mai făcut uz activ de legitimitatea sa care astfel a rămas intactă, utillizabilă deci ca ultim recurs. Recurs pe care Hirohito putea să-i exercite în momentul ales de el, aşa cum a hotărît în cele din urmă în august 1945. În consecinţă, răspunderea sa poate fi apreciată mai puţin prin deciziile pe care le-a luat şi mai mult prin cele pe care nu le-a luat. În 1937, cu cinci luni înaintea ofensivei contra Chinei, Saionji, ostil aventurismului, a propus drept prim-ministru un moderat, pe generalul Ugaki. Împăratul a acceptat, dar atunci cînd Ugaki s-a trezit în faţa refuzului armatei de a-l accepta pe ministrul de război, suveranul a refuzat să intervină. Ugaki a trebuit să cedeze locul generalului Hayashi, apropiat al extremiştilor.

Nesusţinîndu-l pe Ugaki, Hirohito a orientat cursul evenimentelor. De asemenea, în 1930, negăsind timp să-l primească pe ministrul marinei, care voia să protesteze contra unor concesiuni nipone acceptate la Londra privind armamentele navale, el a dat, în acel moment, girul său partidei care susţinea pacea. (va urma) JEAN-MARIE BOUISSOU, în româneşte de Mihai POPESCU

RM

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (254) Alți nemuritori (2) Se presupune că, dacă flota nu a fost scufundată de vreo furtună, atunci navigatorii au atins coastele insulelor japoneze, unde și-au găsit sfîrșitul sau au început acolo o viață nouă. Într-o altă scriere cu caracter istoric, se pretinde că nemuritorul Anqi Sheng ar fi fost vizitat de călătorul Li Shaojun. O altă expediție trimisă tot spre Marea de Răsărit, inițiată de împăratul Wu al dinastiei Han, nu a putut să îl găsească nici ea pe nemuritorul Anqi Sheng. Cu toate acestea, Anqi Sheng își păstrează un loc de seamă în școlile daoiste.

Shen Ren – termen daoist care îi definește pe nemuritorii de rang secund, deosebiți de cei ai grupului Baxian. Shen Ren sînt caracterizați prin înțelepciune, știu să se conducă pe sine, dar știu să controleze și Natura. În ochii oamenilor sînt niște eroi sau ființe ideale. Puterea lor se datorează cunoașterii multor lucruri și purității. Fiind nemuritori se dovedesc a fi imuni la dorințele, amenințările și pericolele pămîntești.

Cei mai mulți dintre ei au fost cîndva muritori, dar au devenit „zei“ prin zeificare, alții erau „zei“ de la origine. Cu toții domiciliază în al doilea Cer din cele trei ale daoiștilor. În Secolul al XIII-lea, „secta“ daoistă Sheng Yi îi denumea Shen Ren-Nemuritori pe cei aflați în fruntea ei.

Chi Jia Xian – nemuritor daoist poreclit „nemu­ ritorul desculț“. Se povestește că pe la anul 1009 d.Chr., împăratul de atunci al dinastiei Song a făcut rugăciuni Cerului pentru a i se dărui un moștenitor.

Cererea împăratului a ajuns în Cer și a fost comunicată adunării de divinități. Auzind despre ce este vorba, nemuritorul/zeul Chi Jia Xian a izbucnit în rîs. Ca pedeapsă, marele zeu Yu Di l-a trimis pe Chi Jia Xian să cîrmuiască Pămîntul și l-a făcut să se încarneze ca fiu al împăratului Chenzong. Ca prinț moștenitor, fostul nemuritor Chi Jia Xian avea obiceiul de a umbla desculț. Din cauza acestei plăceri, ciudată pentru un prinț, i s-a pus porecla „nemuritorul desculț“.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (43) TOMÁS DE TORQUEMADA (3) Inchiziţia spaniolă (2) Prezenţa Inchiziţiei a oferit curînd ocazia potrivită pentru plata unor poliţe mai vechi.

Acuzaţii erau arestaţi, aruncaţi în închisoare, iar proprie­tăţile lor şi ale familiei lor se confiscau. Urma interogatoriul, iar inchizitorii aveau instrucţiuni să aplice torturi potrivit „conştiinţei şi voinţei” lor. Unor suspecţi li se turna apă pe gît, alţii erau traşi pe roată ori atîrnaţi cu mîinile legate la spate făcîndu-se, deci, tot ce era necesar pentru a smulge o mărtu­risire. În cursul torturilor, mulţi oameni erau mutilaţi; mulţi alţii mureau. Iar pentru cei care cedau sub astfel de presiuni exista un singur deznodămînt: moartea prin arderea pe rug. Înainte de a fi arşi de vii în ceea ce se numea eufemistic auto da fe (act de credinţă), victima avea de ales. Putea să se căiască, sărutînd crucea, ori putea să rămînă sfidătoare. În primul caz, i se acorda milă şi era strangulată înainte de a se aprinde focul; în al doilea caz, urma o moarte prelungită şi înfiorător de chinuitoare.

Vlad Ţepeş (1) Felul său de a trăi a fost la fel de urît precum numele său. Dintr-un manuscris rusesc de la sfîrşitul Secolului al XVlea Vlad al III-lea (1431-1476), hospodar (prinţ) al Ţării Româneşti, a susţinut că îşi salva poporul creştin de otomanii musulmani, însă mai curînd l-a interesat să deţină puterea în atmosfera de intrigi şi trădări ale politicii imperiale şi dinastice locale. Unele cronici

9

Jing Guang Xian – este un animal ciudat, compozit, sub formă de maimuță-lup cu păr de aur. Este un personaj daoist inclus printre nemuritorii strălucitori ca aurul. Ca spirit daoist, el se poate transforma cu ușurință și ia inclusiv înfățișare omenească.

Chi Song Zi – este unul din vechii nemuritori daoiști, stăpîn al Apusului îndepărtat, activ ca zeu al Ploii. Ca nemuritor aparține perioadei mitice și nu celei istorice așa cum este gruparea Baxian, pe care am prezentat-o anterior. Despre Chi Song Zi se spune că s-a ivit la timp atunci cînd Pămîntul era cotropit de secetă sub domnia împăratului legendar Shen Nong. A înlăturat seceta aducînd ploaia prin scuturarea unui copac. Din el a căzut pe Pămînt apa necesară. Este posibil ca din această cauză să se fi păstrat eticheta care i s-a pus de „Maestru al pinului purpuriu“. Nemuritorul Chi Song Zi l-a învățat pe Shen Nong cum poate trece prin foc fără să se ardă. Acest nemuritor și-a avut totdeauna sălașul în Munții sacri Kunlun, într-o grotă în preajma marii zeițe Regina Mamă a Vestului. Interesant este că nimeni, niciodată nu l-a putut găsi pentru a îl vedea și a vorbi cu el. Se povestește că îi plăcea să se plimbe fără nici o țintă pe timp de ploaie și în bătaia vîntului.

Probabil că într-o astfel de vagabondare a întîlnit-o pe fiica Împăratului din Sud și s-a atașat de ea. Este o adevărată poveste de dragoste daoistă, destul de rară, de altfel. Cei doi iubiți au dobîndit împreună nemurirea, dar nu au renunțat ca, din cînd în cînd, să se manifeste în lumea muritorilor de pe Pămînt unde făceau miracole.

Guixian – duh sau spirit nemuritor. Face parte dintre nemuritorii daoismului. Nu poate părăsi niciodată lumea spiritelor. Provine dintr-o persoană care în timpul vieții a cultivat prea mult energia negativă Yin. Comportamentul lui se aseamănă cu al vampirilor.

Dixian – nemuritor care trăiește pe Pămînt. Ca valoare/rang face parte din categoria celor de nivel mediu.

Xian Wang – vechi spirit al miturilor din trecutul îndepărtat. Este considerat unul dintre nemuritorii Sudului. Ca ajutor-asistent avea pe zeitatea numită „Tînărul cocor alb“.

Huli Jing – spirite din categoria nemuritorilor ce apar sub forma unor femei-vulpi. Au calități deosebite deoarece primesc energie atît de la Soare, cît și de la Lună. Sînt erudite, au puteri magice și se pot metamorfoza după dorință luînd formă umană.

De regulă se transformă în femei tinere, frumoase, agreabile, atrăgătoare, chiar seducătoare. Ținta seducției unei Huli Jing este vreun tînăr literat, fost Daji, ajunsă concubină favorită a regelui Zhou al dinastiei Shang/Yin; aflăm aceasta din opera literară „Crearea zeilor“, un roman antic. Frumusețea unei asemenea persoane încarnează seducția fatală. Așa cum apar femeile-vulpi în povestirile și legendele scrise de renumitul autor Pu Songling din Liaozhai, ele au o atitudine în funcție de partener. Uneori sînt benefice, alteori rele și primejdioase, chiar distrugătoare, la fel ca orice demon malefic. Se mai spune că unele dintre Huli Jing ar avea nouă cozi. Personajul mitologic femeia-vulpe se găsește și în folclorul japonez, unde este numită kitsume. În limba chineză se mai numește Huxian.

Li-Che Xian-Guan – zeitate daoistă, un nemuritor preocupat de profiturile comerciale. Este funcționar ceresc în Ministerul Bogăției, cel condus de Cai Shen – zeul Avuției.

Ling Zhi – plantă sacră, misterioasă, care dacă este mîncată conferă nemurire. Este descrisă în mai multe versiuni, ca furaj, nutreț, iarbă sau ciupercă. Se crede că ea crește numai în trei insule îndepărtate și greu accesibile. S-a făcut precizarea că ea se dezvoltă la rădăcinile unui anumit arbore și numai în timpul domniei unui împărat virtuos. S-a presupus că este vorba despre Ganoderma Applanatum, vestită prin faptul că vindecă multe boli cunoscute, printre care cele de ficat, cele alergice, depresia și chiar leucemia.

Daoiștii o apreciază pentru că limpezește gîndirea și are numeroase alte proprietăți miraculoase. Mistica daoistă afirmă că, hrănindu-te cu semințele acestei plante, dobîndești nemurirea, așa cum au procedat cei din gruparea Baxian. (va urma) Christina Meiţă-Tang

scriau că a fost un sadic criminal, care a dat dovadă de o cruzime atît de sălbatică încît a inspirat legenda lui Dracula. Însă povestea lui Dracula este nevinovată în comparaţie cu realitatea. Din cauza uciderii a zeci de mii de oameni – începînd cu vagabonzii şi terminînd cu nobilii şi ambasadorii străini – a devenit cunoscut sub numele de „Prinţul Ţepeş“, metoda sa preferată de execuţie fiind să-şi înfigă victimele în pari ascuţiţi la vîrf, unşi cu ulei şi introduşi în intestinele lor. După toate probabilităţile, Vlad s-a născut într-o fortăreaţă, cetatea Sighişoarei din Transilvania, în 1431. Supranumele familiei era Dracul, transmis prin tatăl său, care fusese membru al Ordinului Dragonului – căruia Vlad i s-a alăturat la vîrsta de cinci ani –, o organizaţie secretă creată de împăratul Sfîntului Imperiu Roman pentru a susţine creştinismul şi a se opune incursiunilor otomane în Europa. Mama lui a fost o prinţesă moldoveancă, iar tatăl său, Vlad al II-lea, fost prinţ al Ţării Româneşti, exilat în Transilvania. În 1444, cînd Vlad era copil, sub ameninţarea atacului de către sultanul otoman, tatăl lui fusese silit să îi asigure pe turci de obedienţa sa trimiţînd doi dintre fii, între care şi Vlad, drept zălog în Imperiul Otoman. Acea experienţă, care a durat patru ani, în care a fost bătut şi biciuit pentru obrăznicia şi caracterul său pătimaş, l-a făcut pe Vlad să îi urască de moarte pe turci. Ţara Românească (parte a României de astăzi) nu a fost o monarhie ereditară tradiţională şi, deşi Vlad putea emite pretenţii la tron, exilul tatălui său îl plasa într-o poziţie nefavorabilă. Fratele lui mai mare, Mircea al II-lea, a domnit scurtă vreme în 1442, dar a fost silit să se ascundă în anul următor şi, în cele din urmă, în 1447, a fost prins de duşmani, care i-au scos ochii cu fierul înroşit şi apoi l-au îngropat de viu. Politica Ţării Româneşti era duplicitară şi brutală: Radu cel Frumos, fratele mai mic al lui Vlad, a apelat la ajutorul sultanului Mehmet al II-lea pentru a-şi izgoni fratele. În 1447, anul în care a fost ucis Mircea, boierii fideli lui Ioan Huniad, Cavalerul Alb al Ungariei, l-au

prins şi omorît pe tatăl lui Vlad, susţinînd că era prea dependent de otomani. La scurtă vreme după aceea, turcii au invadat regiunea pentru a-şi impune controlul şi, în 1448, l-au înscăunat pentru scurtă vreme pe Vlad, care avea 17 ani, ca prinţ-marionetă, însă Huniad a intervenit din nou şi l-a silit să se refugieze în Moldova.

După aceea, Vlad şi-a făcut curaj şi a plecat în Ungaria – cu care Ţara Românească purtase numeroase războaie. Impresionîndu-1 pe Huniad prin poziţia sa antiotomană, a devenit în cele din urmă candidatul preferat al Ungariei pentru tronul valah. În 1456, cînd ungurii i-au atacat pe turci în Serbia, Vlad s-a folosit de acel prilej pentru a invada Ţara Românească şi a prelua controlul, ucigîndu-1 pe rivalul său Vladislav al II-lea din neamul Dăneştilor şi luînd din nou tronul pentru familia Drăculeştilor. În duminica Paştelui, i-a invitat pe boierii de vază la un ospăţ, ucigîndu-i pe cei mai bătrîni şi făcîndu-i robi pe cei care erau suficient de tineri ca să muncească. Mulţi au murit lucrînd la fortificaţiile pentru castelele lui Vlad în condiţii atît de grele, încît straiele lor bogate s-au făcut zdrenţe, lăsîndu-i goi puşcă.

Stabilindu-şi capitala la Tîrgovişte, Vlad era hotărît să facă din Ţara Românească un mare regat, cu un popor prosper şi sănătos. Pentru el, însă, acest lucru însemna eradicarea boierimii, precum şi a tuturor celor despre care socotea că secătuiau resursele ţării. Printre aceştia s-au numărat cei mai săraci şi mai neajutoraţi, mii de oameni, pe care i-a chemat la Tîrgovişte la un ospăţ, însă i-a încuiat în sală şi i-a ars de vii imediat ce aceştia au terminat de mîncat. (Era primejdios să accepţi o invitaţie a lui Vlad, dar şi mai primejdios era să o refuzi.) De asemenea, Vlad a persecutat femeile acuzate de acte de imoralitate precum adulterul – pe care le ucidea, iar trupurile le erau expuse public. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

­

O epocă de regenerare națională stă să înceapă (I) 1. ÎN LOC DE INTRODUCERE

La 24 octombrie a.c., s-au încheiat la Kazan, un oraș de cîmpie din inima Rusiei, cu peste 10 milioane de locuitori, cele două zile de ample discuții pe marginea preparativelor privind BRICS (Brazilia, Rusia, India, Africa de Sud), o comunitate de state hotărîte să țină piept pretențiilor hegemoniste ridicate de SUA din 1990 și pînă astăzi.

Reuniunea la vîrf de la Kazan s-a dovedit a fi peste pretențiile grupului G-7 al globaliștilor, dovadă că, alături de Vladimir Putin și Xi Jinping, au participat cele mai importante figuri ale celorlalte țări membre sau doar aspirante, cu excepția președintelui Braziliei care, bolnav subit, și-a trimis ministrul de Externe.

Despre această reuniune de maximă importanță pentru soarta omenirii, în general, mass-media românească a fost zgîrcită în informații, ceea ce nu mai miră pe nimeni dacă ne gîndim că politicienii noștri au ales să meargă, încă o dată, pe un drum greșit, adică alături de globaliștii americani și NordAtlantici. Dar norocul nostru, și de data aceasta, a fost internetul. Miercuri, 23.X.2024, Cozmin Gușă, și el suveranist, patronul de la GOLD FM-Tv, l-a chemat în studiou pe jurnalistul Bogdan Comaroni și l-a invitat să facă o amplă expunere asupra celor discutate la summitul abia încheiat la Kazan.

Grupul țărilor BRICS este pe cale de a admite și alte țări, ajungînd, astfel, la o Nouă Ordine Mondială (NOM), bazată pe cooperare internațională în limitele acordurilor și înțelegerilor între state, nicidecum pe raportul stăpîn/vasal de pînă acum, instituit de SUA, care vor să obțină maximum de profit în situația de mare putere cu drept de viață și de moarte asupra întregii omeniri, iar cine îndrăznește să nu se supună va fi convins cu forța să o facă. Nu tăierea ghearelor SUA urmărește gruparea BRICS, ci doar crearea unei lumi multipolare: China-Rusia-India-SUA, în limitele căreia SUA vor fi chemate la cooperare și neamestecul în treburile altor state. O lume multi­ polară, dar și multireligioasă. În acest sens, a continuat Bogdan Comaroni, nu a fost ales întîmplător ca loc al reuniunii orașul Kazan, cunoscut și ca un centru multireligios prin varietatea confesiunilor îmbrățișate de locuitori: creștini ortodocși și catolici, evrei, musulmani, budiști.

La ora actuală, prin faptul că la BRICS au aderat mai mult de jumătate dintre statele lumii, această organizație este pe cale să dețină aproape jumătate din finanțele mondiale, și impunîndu-și propria monedă.

Din luările de cuvînt din cadrul Summitului de la Kazan, s-a văzut și îngrijorarea provocată de evoluția situației economice, politice și militare din SUA, Israel și Iran. Dacă, în SUA, iese președinte Kamala, se spunea atunci, sigur vom avea un război mondial,

purtat cît mai departe de SUA, să zicem în Europa, Orientul Apropiat sau în Pacific, prin apropierea Chinei, cauza fiind, în principal, refuzul SUA de a ceda hegemonia asupra planetei, cu toate dezavantajele economice, politice și militare care decurg din această situație. Alternativa, însemnînd președintele Trump, după cîțiva ani de înțelegere a noii situații, războiul acela tot va izbucni, și tot din cauza acelei blestemate hegemonii, chestiune veche de cînd lumea, mai precis de cînd Dumnezeu ar fi spus că evreii sînt poporul său ales și, ca urmare, li se cuvine totul.

Dacă așa se pare că stau lucrurile pe plan mondial, cum va evolua situația în România? Să nu credeți că vor veni noii stăpîni și vor zice: luați-vă, bă, țara îndărăt și conduceți-o cum vă taie capul! Nu, vom schimba actualii stăpîni cu alții, Rusia și China. Așa a fost România de cînd a lăsat-o Dumnezeu, neau condus alții, o țară mică și bogată înconjurată de imperii lacome: latin, habsburgic, german, țarist, turcesc. Dacă nu ne-am fi lăsat jupuiți, am fi dispărut demult, chiar și cînd am crezut că o conducem noi, sub Ceaușescu. Important este ca noii conducători să stea la masa tratativelor cu noii stăpîni și să ceară cît mai mult. Căci aceasta înseamnă suveranismul, nu să dăm țara pe gratis, cum tot facem de 35 de ani. Și cine vor fi acei noi conducători? În nici un caz eu sau voi cititorii.

Nu, ci tot aceia care în 1990 au luat puterea năpîrlind în capitaliști, iar acum se vor numi suveraniști. Adică securiștii. Ei, sau cel mai sigur, căci legile biologice nu iartă pe nimeni, fiii și nepoții lor. Iar faptul că și Iohannis, și Ciolacu, și Ciucă, și Simion, și Șoșoacă se acuză între ei că sînt putiniști, nu se vor da duși din gura măcelăriei.

Să auzim, în continuare, cîteva păreri emise de diferiți gazetari suveraniști în legătură cu mersul politicii în România în zilele următoare.

2. PROFESORUL CORVIN LUPU, O ENCICLOPEDIE A ISTORIEI ROMÂNILOR Pentru mulți suveraniști români, istoricul sibian Corvin Lupu este ca un celebru cîntăreț de operă sau ca un actor care a ratat de puțin Oscarul, dar, la anul, sigur nu-i mai scapă. Destul că jurnaliștii se programează să-l aibă în podcasturile lor de pe internet: Ion Cristoiu și Marius Tucă, Robert Turcescu și Calistrat Atudorei, Marga Nițu, Cozmin Gușă și alții. Temele dialogului sînt cam aceleași: adevărul despre revoluția (lovitura de stat) din decembrie 1989; tragedia României încăpută în ghearele SUA, UE și NATO sau politica internațională. Subiecte fierbinți, care nu prea au loc în programele televiziunilor centrale, controlate de sistem. Despre revoluție, nu se mai vorbește aproape nimic, subiectul căzînd în desuetudine. Despre lovitura de stat, nici atît, fiindcă se supără rușii care, în complicitate cu Securitatea română, l-au lichidat pe Ceaușescu. Și al doilea, că doar jumătate dintre tinerii aceia spătoși, tunși reglementar și vorbitori de Limbă Română, intrați în țară ca turiști în 1989, după terminarea bairamului, s-au întors acasă în URSS. Restul au rămas aici, în adormire și așteaptă să le fluiere diadia Putin din dește, ca să pună de o altă paranghelie, precum co­ munismul de acum 80 de ani, care n-a fost chiar așa de rău, cel puțin pentru cei săraci. Poate că așa ne-a fost scris, ca vecinii

noștri de la răsărit să ne aducă și suveranismul, căci de capitalism s-au saturat pînă și americanii. ● România are nevoie de o resetare a Serviciilor, își începea comentariul Corvin Lupu, invitat de Cozmin Gușă la emisiunea sa. Ele nu mai pot fi reformate.

Securitatea, cu toate păcatele ei, n-a fost reformată în 1990 și iată, a dus la un monstru SRI-SIE, care nu și-a mai îndeplinit misiunea, aceea de a apăra România, ci doar de a-i îmbogăți pe ofițerii din subordine, și de a permite Serviciilor străine să controleze toată România. Și uite așa, dintr-o țară suverană, România a ajuns o colonie și, în zilele noastre, o țară ocupată militar de NATO. ● Prin plecarea silită de sărăcie a românilor, țara a fost ocupată de tot felul de venetici, africani și asiatici, needucați, fără școală și cu un grad scăzut de civilizare, provenind din fostele colonii ale imperiilor englez, francez, german, spaniol, portughez. ● Istoricul Ioan Scurtu a fost condamnat la o amendă uriașă, pentru că a scris despre niște realități istorice: retrocedările ilegale făcute de Iohannis pe cînd era primarul Sibiului, către germanii din Forumul Democrat al Germanilor din România, care s-au declarat continuatorii Grupului Etnic German de altădată, interzis prin lege în România, ca fiind de orientare nazistă. Mai mare rușinea: un istoric să fie umilit pentru că a spus adevărul. ● SRI-DNA-ANAF, niște infractori. ● Eliminarea Dianei Șoșoacă din lupta pentru Cotroceni este o mare ticăloșie. ● România este o țară controlată de către SRI, SIE, multinaționalele, băncile și societățile de asigurare. ● Sute de miliarde de euro ies din țară lunar. Din acești bani, doar cîteva miliarde merg spre români ca ajutor din partea UE. Nu, acești bani sînt tot bani românești, căci UE nu dă nimic la nimeni. ● Prin sondajele sale corecte, SRI s-a speriat de popularitatea crescîndă a Dianei Șoșoacă, care, astfel, avea mari șanse să ajungă președinte. ● Diana a spus că evreii au împiedicat-o să mai candideze. ● În alegerile de toate felurile din România, puterea politică stabilește cifrele care se acordă candidaților, nu alegătorii. Atunci de ce se mai risipesc atîția bani cu alegerile, dacă totul se stabilește dinainte? ● Nu există țară mai umilită cum este România, mai ales sub Băsescu și Iohannis. Nici măcar Bulgaria. Codruța a încercat să facă sute de dosare politicienilor bulgari pentru colaborarea cu Rusia, dar nu i-a mers, întrucît bulgarii i-au dat interzis în țara lor. Așa au procedat și polonezii, ungurii și slovacii. ● Pentru prima oară, Corvin Lupu vorbește despre Grupul Pentru România, o organizație naționalistă deocamdată cu o activitate mai mult informală. Dar se speră că, în curînd, va prinde roșeață-n obraji. Organizația cuprinde cîteva zeci de intelectuali, jurnaliști, profesori universitari, juriști, medici și artiști, printre care îi amintim pe: Corvin Lupu, Diana Șoșoacă, Miron Manega, Ion Coja, Gică Manole, Gabriela Baltag, Iulian Horneț, Adrian Naidin, Calistrat Atudorei, Paul Moraru, Gabriel Ștefănescu, Mircea Vintilescu, Ioan Zegrean. ● Chiar dacă vor fi condamnați vreodată, Coldea și Dumbravă vor lua pedepse blînde, fiindcă au sprijin din exterior și nici un judecător nu și-ar risca viața și cariera. (va urma) PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Poveºtile mînăstirii Zamfira

Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din drum pentru a vizita și pentru a afla cîteva dintre poveștile mînăstirii de maici Zamfira.

Biserica jupîneselor Zamfira ºi Smaranda „Istoria acestei bisericuțe, menite unui sat de clăcași pînă la secularizare, este interesantă mai ales prin istoria ctitorilor ei. Pisania ne spune că această biserică cu hramul Sfintei Troițe s-a început cu osteneala și cheltuiala jupînesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s-a ostenit norusa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu – și ea văduvă cu un cocon anume Manoil – și a sfîrșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”. Din păcate biserica, devenită mînăstire de maici pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, „a fost clădită pe loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul Nifon să zidească în 1855 o alta”.

O frumoasă legendă despre modul în care a fost ales locul în care urma să fie clădită „Biserica cea nouă” a mînăstirii era dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către „maica Nectaria, căreia i se spune pe drept cuvînt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor credincioșilor”: „Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă… Legenda unui stol de porumbei. Se spune că, jupîneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s-a arătat în vis unui bătrîn călugăr. Călugărul, care a povestit visul mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei. Noaptea următoare, Zamfira s-a arătat din nou în vis, spunînd călugărului: «Du-te la mînăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde să reclădești biserica. A doua zi, ajungînd pe înserate la mînăstire, călugărul văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi biserica». Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn, loc pe care se ridică mai tîrziu, biserica Mitropolitului Nifon”. Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub „prin osîrdia lui Eftimie, stareț la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică nouă, lîngă cea veche, între anii 1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălțarea și Sfîntul Nifon. O intitulă oficial Schitul Nifon şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir a satului și a

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (V) Masacrele armene (2)

Relaţiile Rusiei cu propria minoritate de armeni nu fuseseră întotdeauna foarte bune – în Secolul al XlX-lea, ţarii închiseseră sute de şcoli, biblioteci şi redacţii de ziare armene, iar în 1905 tătarii musulmani atacaseră casele armenilor din Baku, Tiflis şi Erevan.

Cînd elemente revoluţionare au luat partea armenilor, trupele ţaru­lui s-au alăturat tătarilor, astfel încît sute de armeni au fost masa­craţi şi zeci de sate au fost distruse.

Dar cînd Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial de partea Germaniei şi Austriei şi a început să atace Rusia, ţarul a încercat să cîştige simpatia mino­ rităţii armene din Turcia, iar armenii au început să spere că o victorie a ruşilor le-ar putea aduce independenţa.

Turcii au suferit o înfrîngere umilitoare, iar ministrul lor de Război, Ismail Enver, a încercat să-i învinuiască pe armeni. Mecanismul de propagandă al guvernului susţinea că ei plănuiau să asasineze personaje impor­ tante din guvern în timpul unei revolte din Istanbul.

Au început masacrele, iar pînă la 19 aprilie 1915, peste 50.000 de armeni fuseseră ucişi în provincia Van. Ei au

a fi socotit ctitor nou – a pus pe Toma Vintilescu să înnoiască – adică să strice pictura lui Grigorescu. Au scăpat icoanele Împărătești cu semnătura lui «NICU»”.

Din fericire, în timpul lucrărilor de restaurare care au fost făcute în perioada 1986-1989, pictorul Ion Chiriac a înlăturat toate picturile ulterioare prin decupare și a scos la suprafață pictura originală a lui Nicolae Grigorescu.

Povestea surorii Elena

Mitropolitul Nifon a însărcinat cu zugrăvirea noii biserici a mînăstirii „pe tînărul Nicu Grigorescu, a cărui faimă de zugrav bun și cinstit ajunsese pînă la Domn”.

Pictorul Nicolae Grigorescu avea în anul 1856 doar 17 ani: „Marele Nicolae Grigorescu a înfăptuit adevărate minuni de artă bisericească, într-o vreme în care nici vîrsta – era doar un copilandru – nici pregătirea – nu plecase încă în străinătate – nu îndreptățeau o realizare de asemenea dimensiuni. Din vremea aceea (1866) se păstrează o scrisoare în care Grigorescu «tînărul zugrav, își plînge sărăcia, și-și spune dorul lui arzător de a merge la școala de pictură de la Roma». Contractul pe care l-a încheiat Nicu Grigorescu la 16 iulie 1856 cu Eftimie, starețul schitului Ghighiu, prevede în amănunt toate icoanele și zugrăvelile, precum și obligațiunile tînărului pictor: «Mă îndatorez ca lucrul de mai sus a-l lucra a la frescă, silindu-mă din cît voi putea a face lucru bun și sigur, precum și de a-l isprăvi în soroc de trei luni de zile, iar iconeria tîmplii în patru luni de la săvîrșirea bisericii.

Pentru care m-am învoit cu galbeni cinci sute». A făcut, precum poate vedea orice drumeț care se abate pe la această mînăstire, nu numai «un lucru frumos și sigur», ci o operă de artă nepieritoare, care ar putea sluji multor pictori bisericești de model. Îndeosebi tîmpla bisericii păstrează icoanele lui de o factură minunată, de un colorit impresionant, de o expresivitate fără asemănare.

Icoana lui Crist, ca și icoanele celor doi arhangheli ce-l străjuiesc, sînt lucrări care depășesc multe din operele lui Grigorescu din vremea maturității”.

Mare majoritate dintre picturile lui Nicolae Grigorescu au fost acoperite de lucrările unui alt pictor bisericesc, la începutul Secolului al XX-lea: „Căci în anul 1904, fostul mitropolit Ghenadie – din dorința de

Tot maica Nectaria a dezvăluit reporterului Ion Tic și o altă poveste – poate banală – dar atît de plină de substanță. O poveste despre cele două lumi, care se aseamănă dar care se deosebesc atît de mult: „Lumea noastră și lumea lor – a măicuțelor. Cum vă spuneam, chiar atunci cînd cineva părăsește viața monahală, păstrează în suflet ceva din frumusețea și poate măreția vieții noastre închinate Domnului și numai Domnului Vă voi povesti o altă întîmplare petrecută aici la Zamfira. Într-o zi, sînt mulți ani de atunci, o maică aduse o copiliță frumoasă, ca un strop de soare. Un suflet stingher pe lume. Fiica unui ocnaș. Fetița crescu în mînăstire fără să știe ce se petrecuse cu tatăl sau cu mama sa, care murise împrejurări ciudate. Maicile ascunseseră cu grijă trecutul întunecat al părinților, pentru ca biata copilă să nu sufere la umbra amintirei. Așa crescu fiica ocnașului la noi. Se numea sora Elena, cea mai bună, mai blîndă și mai frumoasă dintre surori. Cînd se făcu mai mare, un tînăr și bogat petrolist se îndrăgosti de frumoasa Elena. Maica Zenovia, cea care o crescuse, consfinți s-o logodească cu acel tînăr către care sora manifesta o dragoste ascunsă. La logodnă participară cîteva maici care o cunoșteau din anii copilăriei. În timpul logodnei, sora Elena veni în mijlocul maicilor, declarînd că refuză să se mai logodească. Plîngînd, ea spuse maicilor s-o ducă înapoi la mînăstire.

Sora Elena trăi cîtva timp sbuciumul neînchipuit de mare între pornirea inimii și chemarea sfîntului lăcaș.

Greu să poată înțelege cineva frămîntarea unui biet suflet între cele două lumi. În cele din urmă sora Elena se hotărî să se logodească. Se logodi, se căsători, dar ani de-a rîndul ea își păstră obiceiul rugăciunilor. Se înveșmînta în negru și își petrecea timpul între biserică și mînăstire. Soțul, înțelegător al sufletului care a mai păstrat în adîncuri frumusețea vieții de mînăstire, i-a respectat această pornire. Sînt mulți ani de atunci. Dar n-a trecut toamnă sau iarnă fără ca sora Elena să nu vină în mijlocul nostru și să nu ajute fiecărei maici în parte cu bani pentru lemne sau pentru merinde. Vine regulat, simțind cea mai mare mulțumire sufletească în mijlocul nostru, al maicilor”.

Deieri-deazi.blogspot.com

cerut ajutorul Germaniei şi Statelor Unite, dar în zadar.

O scurtă perioadă de acalmie a intervenit cînd armatele ruseşti au ajuns în oraşul Van şi i-au eliberat pe cei care fuseseră asediaţi o lună, dar la Bitlis, aflat la cîţiva kilometri depărtare, 15.000 de armeni au fost ucişi în opt zile, în timp ce numai 100 de oameni au scăpat cu viaţă cînd soldaţii turci au omorît 17.000 de armeni din Trabzon, un oraş-port de la Marea Neagră. Apoi, la 24 aprilie, în Istanbul, autorităţile turceşti au arestat 250 de fruntaşi ai armenilor. Mulţi aveau să fie ucişi.

O lună mai tîrziu, guvernul a aprobat legi care permiteau depor­tarea armenilor şi confiscarea proprietăţilor acestora.

Enver a ordo­nat ca toţi armenii din rîndurile armatei otomane să fie dezarmaţi şi distribuiţi în batalioanele care efectuau munci grele. Mulţi au fost executaţi de soldaţii turci sau de paramilitari. Apoi, guvernul a eliberat mii de infractori, mulţi dintre ei condamnaţi pentru crimă, pentru a alcătui o armată care avea să îi păzească pe deportaţii armeni. Aceşti paznici au permis ca armenii să fie jefuiţi, violaţi şi ucişi pe drum, de multe ori alăturîndu-se şi ei agresorilor. Deportaţii au fost duşi în peste 20 de lagăre de concentrare din pustiurile din Siria şi Irak, unde zeci de mii de oameni au murit.

Consulul american din Elîzig a declarat că văzuse cadavrele a aproape 10.000 de armeni aruncate în viroagele din apropierea Lacului Goeljuk, într-o regiune pe care el a numit-o „provincia măcelului”. SUA, care

nu intraseră încă în război, au protestat, dar turcii au pretins că „ripostau împotriva unei coloane a cincea pro-ruseşti”. Scriitoarea şi diplomata britanică Gertrude Bell a comunicat că 12.000 de armeni erau păziţi de „jandarmi” kurzi care erau „nişte călăi; bandelor for­ mate din aceştia li s-a ordonat oficial să ducă grupuri de armeni de ambele sexe către destinaţii diferite, dar în secret au primit instrucţiuni să ucidă bărbaţii, copiii şi femeile în vîrstă”. Multe peşteri erau „pline de cadavre”.

Germania era aliata Turciei, dar unii dintre germani nu puteau tolera nici ei ceea ce se întîmpla. Armin Wegner, un medic militar, a sfidat cenzura severă şi a făcut sute de fotografii în care a surprins deportarea şi închiderea armenilor în lagăre, pe care apoi le-a scos din ţară pe ascuns. În iulie 1915, şeful misiunii diplomatice a Germaniei a spus că, după părerea sa, turcii „încercau să extermine neamul armean” din Impe­riul Otoman, în timp ce generalul-maior Kress von Kressenstein, care făcea parte din misiunea militară germană pe lîngă armata otomană, a scris că turcii îi înfometau în mod deliberat pe armeni. În total, de-a lungul acestor ani, se estimează că în Anatolia au fost masacraţi 600.000 de armeni, cel puţin alţi 400.000 au murit din cauza greutăţilor şi violenţei din timpul deportărilor silite, în timp ce alţi 200.000 au fost convertiţi cu forţa la Islam. (va urma) JOHN WITHINGTON

călugărițelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de încăpătoare hală ce se obișnuia prin 1850”.

Biserica pictată de Nicolae Grigorescu

România eternã – România eternã

DESPRE MAREA UNIRE, ÎN ANUL DEZBINĂRII NAȚIONALE

(urmare din pag. 1) Pînă cînd? La o privire sumară, s-ar părea că întrebările conțin o doză de naivitate combinată cu un dram de curiozitate, realitatea, însă, formulează răspunsuri surprinzătoare pentru cei lipsiți de cunoștințe generale, și completări, și o invitație la un remember adresat celor îndrăgostiți de Muza Cleo, cea care a înnobilat Istoria – Cartea de căpătîi a Popoarelor.

După fixarea acestor coordonate logistice, hai să pornim la drum prin Istorie, avînd drept reper borna de 1 Decembrie 1918 – borna Statului Unitar Român, numit, simplu, ROMÂNIA. Noi sîntem un popor statornic și iubitor de pace, care a locuit întotdeauna în spațiul carpato-danubiano-pontic, plămădit în spațiul Daciei străbune, popor caracterizat prin coordonate fundamentale, precum: limba comună, obiceiuri, credință, cultură, sentimente (primare și colective).

Datorită așezării geografice în calea năvălitorilor barbari, care hălăduiau prin lumea largă pentru cuceriri teritoriale și mijloace de trai, am suportat atacuri succesive, cuceriri și abandonări, fiecare epocă lăsînd urme adînci în viața și ocupația sedentară a colectivităților de pe actualul teritoriu al României. Cum, necum, timp de secole am rezistat vicisitudinilor răvășitoare în timpul unor valuri succesive ale populațiilor migratoare, ca și a politicii de cucerire și de anexare din partea unor state și imperii care s-au întrecut pentru a fi stăpîni nelegitimi pe aceste teritorii bogate.

Astfel începe jocul Istoriei și ai cuceririlor – avem în vedere, în primul rînd, Transilvania unde, din Secolul al X-lea, după stabilirea lor în Cîmpia Panonică, armate ale regilor unguri au prins drag de Transilvania, ocupînd, prin forța armelor, teritorii din nord-vestul acestei provincii.

Cu toată ocupația ungurească a statului feudal ungur, din primele secole ale mileniului al II-lea, structura de viață economică și tradiția de organizare statală a românilor s-a menținut chiar și în fața valului nimicitor al tăvălugului otoman care a subjugat o bună parte a Europei, desființînd state și transformîndu-le în pașalîcuri (bulgarii, sîrbii, grecii, ungurii) după bătălia de la Mohaci, din 1526.

Cu acest prilej, cînd Ungaria este sub stăpînirea Porții pentru un secol și jumătate, Transilvania trece sub jurisdicția Turciei, într-un raport de vasalitate, cadru politic ce a creat premisele dezvoltării de relații între Transilvania și cele două Principate Române – Țara Românească și Moldova. Din acest avînt unificator a luat naștere inițiativa voievodului Mihai Viteazul de a uni – chiar vremelnic – cele trei țări românești, act istoric realizat în anul 1600 – renăscînd idealul românilor de a conviețui între hotarele etnice strămoșești.

Cu timpul puterea Imperiului Otoman scade în sudestul Europei, dînd posibilitatea altei entități acaparatoare să intervină – Imperiul Habsburgic, care obține victorii pe cîmpul de luptă, pătrunzînd astfel în Transilvania, impunînd principelui Mihail Apafi tratatul de la Blaj (octombrie 1687), prin care armata habsburgică de ocupație a rămas în Transilvania. Un an mai tîrziu, prin metode extreme, habsburgii reușesc să obțină renunțarea „de bună voie” la suzeranitatea Porții și intrarea „sincer și cu bună-credință” sub protecția Împăratului de la Viena. Acesta este momentul

în care Transilvania devenea o provincie a Imperiului habsburgic, legalizată într-un fel prin Diploma leopoldină din 1691, denumită timp de peste 150 de ani, „mare principat”. Noul stăpîn asupra Transilvaniei acordă privilegii locuitorilor proveniți din națiunile de unguri, secui și sași, în timp ce românii – cei mai vechi locuitori din zonă și cei mai numeroși, erau considerați paria societății, fiind lipsiți de cele mai elementare drepturi și libertăți.

După ce Transilvania ne-a fost furată de Imperiul Habsburgic, a venit rîndul unei alte părți din teritoriul nostru să fie furată și alipită altui stat – consecință care mai persistă și astăzi. Ce ne spune Istoria? Războiul ruso-otoman din 17681774 încheindu-se cu victoria rușilor, încercînd limitarea cîștigurilor Armatei Țariste, Curtea de la Viena a mobilizat și a sprijinit oastea otomană.

Pasul unu. Pasul doi – drept recompensă pentru acest ajutor „frățesc”, printr-un șir de manevre diplomatice oneroase, habsburgii au cerut (și au obținut) de la Poartă modificarea frontierei din sudul Galiției (teritoriu aflat în Europa de Est care a făcut parte din Polonia înainte de a fi anexată de Austria), sub pretextul că au nevoie de o fîșie de pămînt spre a lega Galiția de Imperiul Habsburgic. Speculînd naivitatea turcilor și prezentînd o hartă falsă, austriecii au devenit „proprietari” pe o suprafață mai mare din pămîntul aflat în nordul Moldovei. Și, pentru că austriecii nu erau proști, aceștia au întocmit cu Imperiul Otoman un document, semnat în 1775, la Palmutca, pe Nistru, inclus apoi, cu dichis, în Tratatul de pace dintre Austria și Poartă, semnat la Sistov, în 1791.

Astfel ni se fură, cu „acte” în regulă, partea de Nord a Moldovei – un teritoriu care gemea de vechi mărturii românești, cu voievozi și palate, spațiu românesc căzut pradă hoților (vechi și noi!) de austrieci. „Diplomați” nevoie mare, la început, pentru a oferi un fel de „autenticitate” raptului mîrșav, au denumit noul teritoriu intrat în componența Imperiului Habsburgic „Moldova austriacă”, după care, pentru a masca anexiunea, i se dă numele de Bucovina, după denumirea pădurilor de fagi (fagbuk, în limba slavă). Astfel a rămas Bucovina românească, timp de 143 de ani, pînă la anul astral 1918, în stăpînirea Imperiului habsburgic. Pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, prin ultimatum, partea de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța sînt ocupate în mod samavolnic de URSS. Drama continuînd, în 1991, după destrămarea URSS, aceste teritorii devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți) – un subiect delicat în privința căruia, din păcate, niciun partid politic și niciun lider politic român – în afară de AUR și de George Simion – nu are curajul patriotic de a cere opiniei publice și politicienilor europeni (în frunte cu Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei), să recunoască faptul că acest pămînt a aparținut – geografic și istoric – României.

Soarta Basarabiei, altă bucată ruptă din trupul sfînt al României, este aproape copie fidelă a furtului Bucovinei, mijlocitor fiind tot Imperiul Otoman, de data aceasta în favoarea Imperiului rus. Astfel, tot zbătîndu-se pentru supremație în bazinul Mării Negre și la Dunăre, cele două Imperii de mai sus au pus din nou de un război între ele, început în 1806. Cum s-a mai întîmplat în bătăliile dintre cele două Imperii cotropitoare, și de data aceasta au ajuns la pace, încheiată la București, la 28 mai 1812. Încălcînd iar obligațiile asumate prin tratate cu Țările Române, turcii – ca recompensă a acceptării condițiilor de pace, cedează Rusiei țariste jumătate din teritoriul Moldovei, partea dintre Prut și Nistru – Basarabia. Mai departe cunoașteți povestea: 1918 (la România); 1940 – la URSS; 1941 – la România; 1944 – la URSS; 1991 – se formează Republica Moldova. De ce nu se alipește

acolo de unde a fost furată, adică la România? Cîndva vom fi în stare să răspundem la o astfel de întrebare?

Acestea sînt datele istorice ale jafului și raptului de care Imperiile și unele state vecine României le-au săvîrșit în anii premergători anului 1918, care au adus multă suferință și umilire locuitorilor de naționalitate română, chiar în țara lor, unde erau tratați ca o națiune interioară.

Meditînd la acest șir de tragedii, întinse pe aproape un mileniu, percepem mai bine actul măreț de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, fiind capabili să cinstim cum se cuvine memoria înaintașilor care s-au jertfit, ca noi, astăzi, să ne bucurăm că trăim într-un stat numit România.

Pași spre unire Românii erau asupriți și răbdau, dar erau conștienți că și răbdarea lor avea o limită (umană, politică și socială).

Cel puțin două atuuri se constituiau în două motoare dezvoltatoare de energie și speranță pentru viitor. În primul rînd – numărul majoritar al românilor din aceste teritorii și, doi – apariția unor vizionari din rîndul celor care au avut acces la învățătură – fenomen care determină trecerea la diferite forme de organizare a maselor și de conștientizare asupra necesității unirii tuturor forțelor populare din toate Țările Române. Documentele și statisticile vremii, descoperite în arhive, atestă afirmațiile de mai sus. Astfel, după datele cuprinse într-o conscripție pentru anii 17601762, în Transilvania era următoarea situație demografică: 66,46% - români; 21,62% - unguri și secui; 11,72% - sași.

Comentînd această realitate, învățătorul maghiar Iosif Benko afirma că „Atît de mare este numărul românilor încît nu numai că le egalează, dar le întrece cu mult pe toate celelalte neamuri din Transilvania împreună”.

Superioritatea etnică a românilor era recunoscută la nivel superior la Curtea de la Viena, însăși Împărăteasa Maria Tereza, adresîndu-se, în 1748, clerului, nobililor și tuturor locuitorilor români, indiferent de condiția socială, numea Transilvania „Principatul nostru românesc”.

Chiar și în Banat, atît sub administrația otomană, cît și sub cea austriacă, chiar dacă zona a fost colonizată cu alte nații (sîrbi, germani, bulgari, italieni, spanioli, evrei, șvabi), balanța s-a înclinat tot în favoarea românilor, recensămîntul din 1797 consemnînd următorul rezultat: români – 394.228; sîrbi – 147.050; șvabi – 126.634; unguri etc. Mișcările sociale din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, culminînd cu răscoala din anul 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, au mobilizat factori de conștiințe care cereau egalitate în drepturi, accesul tuturor la o suprafață utilă de pămînt, desființarea nobilimii etc.

Indiferent de avîntul poporului, Horea s-a gîndit chiar la unirea Transilvaniei cu Principatele Române.

Supplex Libellus Valachorum, elaborat în 1791,

ideile popularizate prin lucrările cronicarilor din toate cele trei Țări Românești, gîndirea promovată de Școala Ardeleană și exprimată concret prin concluzii ca acestea: „Din moment ce românii sînt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, anterior ungurilor, secuilor și sașilor, din moment ce ei se trag din coloniști romani ai Daciei Traiane și au locuit necontenit locurile unde se află, normal este ca ei să se bucure de aceleași drepturi politice ca și celelalte națiuni, să participe și ei la administrarea Transilvaniei și să ocupe și ei posturi, în raport de numărul lor, în justiție și în armată – au constituit numitorul comun al aspirațiilor naționale care aveau să se concretizeze, în condiții favorabile acestui deziderat, în Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Să notăm și alte repere ale drumului parcurs pînă în anul 1918: anul revoluționar 1848, marcat, în Transilvania, prin activitatea revoluționară deosebită a Crăișorului Munților – Avram Iancu.

Pentru a-i ține pe români divizați și lipsiți de o viziune unitară reală, guvernul imperial de la Viena a reorganizat geografic teritoriul în care trăiau români, stabilind următoarele entități: 1. Marele Principat al Transilvaniei; 2. Voivodina sîrbească și Banatul; 3.

Ungaria; Bucovina de sud era componentă a ducatului autonom al Bucovinei”. Absolutismul habsburgic nu tolera nicio răzmeriță, așa cum s-a întîmplat cu înăbușirea sîngeroasă a mișcărilor țărănești din Munții Apuseni, din anul 1860. Și în plan legislativ minoritățile erau persecutate, Curtea Imperială de la Viena împotrivindu-se oricăror reglementări ivite din sînul naționalității romane, astfel cum a fost cazul deputatului român bănățean Andrei Mocioni care susținea ideea reorganizării monarhiei pe baza principiului egalității naționale, politice, confesionale și culturale pentru popoarele ei – propunere salutată de naționalități din Imperiu, precum cehii, slovacii, rutenii.

Totuși, forțată de puternicile frămîntări sociale și naționale de pe cuprinsul monarhiei habsburgice, Viena a făcut unele concesii, de suprafață, sperînd în domolirea (adormirea) năzuințelor spre libertate deplină a popoarelor subjugate. În acest cadru se înscrie anularea „unirii” Transilvaniei cu Ungaria, săvîrșită în 1848, împotriva voinței majorității populației române din Transilvania. Anulare, anulare, dar tot Ungaria a cîștigat. Cum? Prin divizarea teritorială, în continuare, a popuației de etnie română, prin împărțirea în unități administrative separate, anume: Banatul, Crișana și Maramureșul au fost încorporate Ungariei (decembrie 1860), alăturîndu-se Transilvaniei propriu-zise și ducatului autonom al Bucovinei constituit astfel în 1849.

Cu toate aceste vicisitudini create popoarelor asuprite, situația Imperiului devenea din ce în ce mai aproape de implozie. În ultima parte a Secolului al XIX-lea și la începutul Secolului al XX-lea, Imperiul Austro-Ungar (caracterizat astfel de un mare filozof al vremii: „Acest talmeș-balmeș organizat în care se învălmășesc zece limbi și zece națiuni, acest amestec întîmplător de obiceiuri și legi dintre cele mai contradictorii”) devenea tot mai vulnerabil în a mai domina și stăpîni o întindere de aproape 700.000 de kilometri pătrați, și o populație de peste 51 de milioane de oameni, ocupați cu forța și lipsiți de cele mai elementare drepturi și libertăți. În acest conglomerat de națiuni asuprite, conform unui recensămînt maghiar din anul 1910, românii erau (în Transilvania) în număr de 2.909.250 – 46,20%, în timp ce alte naționalități se prezentau astfel: maghiari – 1.617.231 (25,70%); secui – 441.636 (7%); germani – 731.964 (11,60%); sîrbi și croați -287.122 (4,6%); ruteni – 164.443 (2,6%); slovaci – 42.674 (0,6%); alte naționalități – 109.842 (1,7%). Total – 6.304.172 de locuitori. Similară era și componența națională, pe localități, în Transilvania.

Iat-o: din 4.597 de comune, 2.971 (64,7%) erau de români; 616 (13,4%) – maghiari; 417 (9,1%) – secui; 243 (5,2%) – germani; alții – 243 (5,2%).

Simțind că fără o organizare proprie nu pot avea nici un viitor, românii din Transilvania înființează, în 1867, Societatea „Transilvania” sub președinția lui Al.Papiu Ilarian; în 1882 se înființează Societatea „Carpații”, doi ani mai tîrziu apare și primul număr al publicației societății, intitulat, semnificativ, „Unitatea Națională”.

Vorbind de organizare, trebuie să consemnăm datele 1214 mai 1881 cînd, la Sibiu, are loc Conferința cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, care a hotărît unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria cu Partidul Național Român din Transilvania, într-un singur partid – Partidul Național Român. Peste un deceniu, la 20-21 ianuarie 1892, PNR hotărăște alcătuirea unui Memorandum către Împăratul Franz Joseph I, document de însemnătate crucială în lupta românilor pentru libertate, prezentat Curții Imperiale de o numeroasă delegație (300) de reprezentanți ai românilor.

Drept urmare a acestui „afront” la adresa Împăratului, Memorandumul a fost trimis, spre „rezolvare”, Ungariei, iar inițiatorii acestui demers au fost arestați și judecați. Pentru că a rămas în Analele Istoriei, pentru componența sa național-patriotică, cred că merită reprodusă declarația din procesul de la Cluj a conducătorului delegației românilor, Ion Rațiu: „Ceea ce se discută aici este însăși eistența poporului român.

Existența unui popor, însă, nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gănd să venim înaintea dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existență. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața dumneavoastră; nu putem decît să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea și limba. De aceea nu mai sîntem aici acuzați, sîntem acuzatori”. Magnific discurs! Cine dintre conducătorii de azi ar avea curajul și credința să rostească asemenea crez într- o atare împrejurare în care România ar fi „pedepsită” pe nedrept de unele organe (organisme) internaționale?

Lumina lui 1 Decembrie 1918 Sărind peste etape cu rezonanțe naționale în pregătirea momentului „1 Decembrie 1918” (din lipsă de spațoi tipografic), ajungem la declanșarea Primului Război Mondial, pe al cărui fundal, deși România a suferit enorm, s-au pus bazele unirii tuturor regiunilor românești, furate cu japca, astfel cum le-am descris la capitolul „România ruptă în bucăți”. Cu toate avatarurile neutralității și, apoi, intrării în război de partea Antantei (cu pierderea vremelnică a mai mult de jumătate din teritoriul țării, și cu refugierea Guvernului și a Casei Regale la Iași, în exil), încă de la încheierea Tratatului cu Aliații (4/17 august 1916), pentru prima oară de-a lungul istoriei noastre, se recunoștea României – din partea Puterilor semnatare (Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia), dreptul de suveranitate asupra Transilvaniei, Banatului și a celorlalte ținuturi românești din fosta Monarhie habsburgică.

Opțiunea României de a intra în război atunci cînd a intrat (14 august 1916), este sintetizată de primul-ministru I.I.C.Brătianu, astfel: „Noi n-am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți. Noi am intrat bărbătește, atunci cînd ambasadorul Franței la Petersburg spunea: «Dacă România nu intră în război, poate să compromită frontul occidental»! Am intrat în război atunci cînd rușii ne spuneau: «Acum, ori niciodată»”.

Anul 1918 a intrat în istoria poporului român ca anul în care acesta și-a văzut încununată lupta de veacuri pentru unitatea națională, pentru conviețuirea tuturor românilor sub aceeași cupolă de lumină nouă, numită România.

Izbucnirea Revoluției din Rusia, răsturnarea țarismului și victoria din octombrie 1917 a poporului rus au creat premise pentru popoarele subjugate de fostul Imperiu rus în a-și obține libertatea și a-și făuri propriul stat.

Prima veste bună vine de la Chișinău: la 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România, cerînd autonomie și doi miniștri în guvernul de la București.

După destrămarea Imperiului rus, în toamna lui 1918, copleșit de înfrîngerile de pe cîmpul de luptă și de criza economică, se prăbușește și Imperiul Austro-Ungar.

Bucovinenii reacționează și, la 27 octombrie 1918, s-a întrunit la Cernăuți Adunarea Națională a Românilor care a solicitat unirea cu românii din Transilvania și Ungaria.

Aflîndu-se sub presiunea ucrainenilor, liderii bucovineni români aveau anumite rezerve asupra unirii cu România, rezerve spulberate cu ajutorul militar al Guvernului de la Iași, astfel că, în cele din urmă, Congresul general al Bucovinei, din 28 noiembrie 1918, a votat pentru România, ca unică țară. În Transilvania, refuzînd propunerea Ungariei care ne oferise statut de autonomie, doar, doar, va împiedica desprinderea de Budapesta, Comitetul Național Român a convocat, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională din întreaga Transilvanie, unde erau chemați să participe 1228 de delegați. Pentru acest inedit eveniment a fost ales orașul Alba Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul și a martiriului lui Horia, Cloșca și Crișan. În fața unei adunări de 100.000 (după alte surse istorice 150.000) de

români prezenți la Alba Iulia, veniți din toată Transilvania, la ora 10, în ziua de 1 decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Național Român Central, după ce a rostit o scurtă cuvîntare cu privire la împrejurările internaționale în care are loc evenimentul, depune mandatul Consiliului pe care l-a prezidat în mîinile Adunării.

Președinte al Marii Adunări Naționale este ales Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român care, după ce salută mulțimea, rostind că aici se va pune „piatra fundamentală a fericirii neamului nostru românesc”, declară Marea Adunare Națională a românilor întrumită la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Discursul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, conducător marcant al românilor din Transilvania. Într-un vibrant discurs acesta animă audiența, inimile celor prezenți vibrau la cele mai înalte cote de bucurie și de emoție, discurs cu propunerea de acceptare a proiectului de rezoluție care, la primul punct, conținea următoarea hotărîre: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”.

După discursurile celor doi reprezentanți ai celor două partide românești din Transilvania, Iuliu Maniu și Iosif Jumanca, și-a reintrat în rol președintele Adunării, Gheorghe Pop de Băsești, care se adresează delegațiilor cu întrebarea: „Primește onorata Adunare rezoluția propusă de domnul Goldiș în întregimea ei?”. În apaluze și urări, Adunarea răspunde în cor: „PRIMIM!”. Este momentul în care președintele Gheorghe Pop de Băsești anunță că „Adunarea națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă”.

Documentele care reflectă acest eveniment crucial în Istoria modernă a României relevă cu acurateță activitatea și dăruirea acelor români care au făurit noul Stat Român.

Impus și cu arma în mînă, pe front, și cu pierderi grele, Statul Român are o bază juridică solidă și pertinentă, ce nu poate fi reconsiderată de nici o forță din exterior, cu atît mai mult din interior. Aceste documente, întărite prin hotărîrile internaționale de la Trianon, se cer, poate, cîndva, să fie recitite și de cei care , astăzi, prin voința poporului – ca și în anul 1918 – sînt chemați să nu-și calce jurămîntul față de acest popor și, în plus să nu stingă lumina aprinsă acum 106 ani la Alba Iulia. Acolo nu este doar o candelă de biserică, ci este Candela Neamului Românesc – ALBA IULIA – 1918.

NOTĂ: Ca o autentificare la pasajul de mai sus, am găsit Actul unirii Basarabiei cu România, votat de Sfatul Țării, la 27 martie 1918, pe care – spre o sfîntă aducere aminte – îl reproduc – un cadou pentru cititorii revistei „România Mare”: „ACTUL UNIRII votat de Sfatul Țării la 27 martie st.v.1918. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, SE UNEȘTE CU MAMA SA ROMÂNIA. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna! Președintele Sfatului Țării, ION INCULEȚ vice-președinte PAN. HALIPPA, secretarul Sfatului Țării I. BUZDUGAN”.

De luat aminte!

14

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

Cronici de familii • Cronici de familii

Negri (III) Revoluţionar şi patriot (2)

acestei ţări să fie strîns legat de ea, întrucît pentru a apăra ceva, trebuie să aibă şi ceva de apărat“.

Alegerea lui Cuza ca domn al celor două principate i-a produs o mare satisfacţie şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a striga „Trăiască România unită!“. El a lest şef al delegaţiei moldovene trimisă la Poartă spre a notifica alegerea lui Cuza, iar apoi al delegaţiei reunite, moldo-muntene, care trebuia să obţină recunoaşterea îndoitei alegeri. După luni de zile de eforturi, cu tact şi abilitate, dejucînd manevrele adversarilor Unirii, el şi-a îndeplinit cu cinste misiunea încredinţată. La 31 octombrie 1859 a fost numit agent al Moldovei şi agent interimar al Munteniei la Istanbul, desfăşurînd o intensă activitate diplomatică, apreciată elogios nu numai în ţară, ci şi de cercurile diplomatice din capitala Imperiului otoman. în lupta politico-diplomatică pentru desăvîrşirea Unirii, Negri a ocupat un loc de frunte, alături de Alecsandri, Ştefan-Golescu, Ludovic Steege, I. Bălăceanu ş.a. Cheltuind „comori de abnegaţie, de devotament, de patriotism“, într-o misiune „semănată cu capcane, cu înşelăciune, cu şiretlicuri, cu amăgiri, cu imprudenţe, cu erori“, cum îi scria Baligot de Bayne lui V. Alecsandri, Negri şi-a adus contribuţia la consolidarea internaţională a tînărului stat naţional român, fiind, cum pe bună dreptate afirma Al. Lapedatu, „cel mai de seamă colaborator în chestiunile diplomatice ale prietenului şi domnului său. Ceea ce M. Kogălniceanu a fost pentru acesta în politica internă, ca promotor al marilor reforme sociale şi politice care fac gloria domniei lui Cuza Vodă, a fost în politica externă, pentru dificilele probleme diplomatice ce s-au pus acestei domnii, C, Negri în calitatea de agent al Principatelor Unite, României de mai apoi, pe Ungă Poarta otomană“.

Cîteva luni mai tîrziu, în iunie 1855, Negri a fost trimis de domnul Moldovei la Istanbul, ca agent observator şi informator, urmînd a se ocupa, totodată, şi de problema secularizării averilor mînăstirilor închinate. Aici s-a reîntîlnit şi s-a sfătuit adesea cu Ion Ghica, pe atunci bei de Samos şi a trimis în ţară importante informaţii privind atitudinea cercurilor diplomatice din capitala otomană faţă de problemele româneşti, îndeosebi faţă de chestiunea Unirii.

A încercat pe diferite căi să anihileze uneltirile antiunioniştilor în lumea agenţilor diplomatici străini la Istanbul. Înapoiat în ţară, unde între timp mişcarea unionistă luase o amploare deosebită, Negri a devenit unul dintre principalii exponenţi ai luptei pentru Unire. La 25 mai/6 iunie 1856, alături de Kogălniceanu, Alecsandri, N. Docan, C. Rolla ş.a., participă la înfiinţarea societăţii „Unirea“, iar mai apoi la constituirea Comitetului Unirii din Iaşi. După încheierea celor şapte ani ai domniei lui Grigore Al. Ghica, a candidat la postul de caimacam, ca reprezentant al Partidei naţionale, dar Poarta – ostilă Unirii – l-a preferat pe boierul reacţionar Toderiţă Balş. El s-a opus persecuţiilor declanşate de caimacamii reacţionari împotriva unioniştilor şi, în urma alegerilor care au urmat celor falsificate de Vogoride, Costache Negri a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei, devenind vice-preşedinte al acesteia. În această calitate, Negri a prezidat mai multe şedinţe (în zilele în care Costache Negri – omul preşedintele adunării, mitropolitul Sofronie Miclescu După abdicarea lui Cuza şi plecarea domnitorului a absentat), ţinînd o serie de cuvîntări caracterizate prin democratism şi spirit larg faţă de problemele în exil, Negri s-a retras din viaţa politică, trăind la puse în discuţie. Astfel, a revendicat în cadrul Tîrgu Ocna, pînă la moartea sa, în 28 septembrie Adunării ad-hoc drepturi politice pentru autohtonii 1876. Îl mai întîlnim, cînd şi cînd, la Iaşi, ori Galaţi creştini neortodocşi şi a prezidat memorabila şedinţă „pentru nişte mici afaceri sau, după 1870, la Ţigănești, din 29 octombrie 1857 în care s-a votat în unanimitate moşia răposatei sale surori Cocuţa, decedată la 10 februarie 1870, departe de ţară, desfiinţarea privilegiilor de unde, după ce divorţase, în 1863, clasă, egalitatea în faţa legilor, de N. Vogoride şi se căsătorise cu contribuţie proporţională cu principele Emmanuel Ruspoil, de averea la întreţinerea statului la care avusese o fiică, cunoscută etc. sub numele de Maria-Roma, se Consecvent principiilor îna-­ sfîrşise din viaţă, la numai cîţiva in­tate pe care le apăra, în ani după a doua căsătorie. Negri cadrul dezbaterilor privitoare şi-a trăit ultimii ani de viaţă destul la problema agrară, la 18 decembrie 1857 a citit o pro­ de strîmtorat materialiceşte, într-o punere a sa, subscrisă şi de relativă singurătate, primind vi­ cinci deputaţi ţărani, prin zi­tele cîte unui prieten, ca V. care revendica împroprietărirea Alecsandri, M. Kogălniceanu sau „locu­itorilor săteni“. Pentru a Elena Cuza, văduva fostului domn. conlucra cu „sfîntă datorie la Pe lîngă pasiunea de horticultor, de statornicirea, înflorirea şi mai numismat şi colecţionar de tablouri Mormîntul lui Costache Negri vîrtos la apărarea ţării – arăta (pe care, dintr-un sentiment de bun de lîngă Mînăstirea Răducanu el – trebuie ca elementul cel patriot, le-a donat muzeului din din Tîrgu Ocna mai numeros şi mai temeinic al Iaşi), Negri a întreţinut o bogată

Fosta casă a lui Costache Negri, 1900

Ion Ghica și Costache Negri la Constantinopol în anul 1850

şi foarte interesantă corespondenţă cu prietenii şi rudele sale – cea mai valoroasă moştenire culturală ce ne-a rămas de la el.

Nu s-a căsătorit, dar din legătura sa cu vestita cîntăreaţă Sabina Heinefitter, transformată într-o romantică şi captivantă pagină literară de prietenul său Alecsandri, în cunoscuta nuvelă Buchetiera de la Florenţa s-a născut singurul său copil, Iosefina.

A recunoscut-o legal şi i-a dat o educaţie aleasă în pensioane franceze. Nu cunoaştem anul naşterii Iosefinei (probabil 1835-1836), nici anul morţii ei, dar din trei scrisori ale lui Alecsandri, toate datînd din 1889, rezultă că mai trăia atunci. Prin 1850-1852, cînd se afla la studii la Paris, Iosefina era pe cale de a se căsători cu Vasile Romalo. Într-o scrisoare din 22 septembrie 1852 către Ion Ghica, Negri vorbeşte despre; intenţiile lui Bolintineanu de a se căsători cu Iosefina. Măritată în cele din urmă cu V. Romalo, din căsătoria lor au rezultat trei copii: Ana, Alecu și Alfred. A doua oară, Iosefina s-a căsătorit (în 1865) cu Ştefan Sturdza, fiul fostului caimacam Vasile Sturdza (soţul Zulniei, sora cea mică a lui Negri). Din această căsnicie a avut încă trei copii, dintre care pe primul, Nicu, bunicul îl menționează adesea în corespondenţa sa, alintîndu-1 cu apelativul „Boierul cel mititel“.

Afecţiunea lui Negri pentru fiica sa, evidentă în bogata lor corespondenţă, ca şi dragostea sa faţă de rudele apropiate s-au accentuat pe măsură ce a înaintat în vîrstă şi trăia tot mai retras.

Sfîrşitul i-a venit pe neaşteptate, cînd nici nu împlinise 65 ani, după o vizită de cîteva zile la Mirceşti, la prietenul său Alecsandri. Dispariţia lui a fost deplînsă, între cei dintîi, de tînărul Mihai Eminescu, care în două articole publicate în Curierul de Iași (nr. 108 şi 109, din 1 şi 3 octombrie 1876), vorbea despre Negri ca de „cel mai distins diplomat al ţărilor româneşti“, unul „din iubiţii fii ai poporului român“. Alecsandri îl plîngea ca pe „ultimul reprezentant al marilor noştri stiăbuni, model al tuturor frumoaselor însuşiri care fac cinste omenirii“. În 1912, ca o împlinire a visului lui Alecsandri („fericirea mea ar fi deplină cînd statuia lui ar fi ridicată pe cheiul Galaţiului...“), gălăţenii au ridicat o frumoasă statuie celui care, împreună cu Al. I. Cuza, ca pîrcălabi, dăduseră strălucire oraşului lor. Un semn de recunoştinţă şi preţuire pentru cel care, cum spunea N. Iorga, prezent la festivităţile inaugurării, fusese „o rază curată, bucuroasă că se poate confunda în lumina zilei ce se deschide“.

Sfîrșit Castelul lui Costache Negri, 1900 Prof. univ. Emil Boldan

15

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Maria Tereza – împărăteasa care îi apăra pe români „contra asupririlor nedrepte“

20 octombrie 1740, Maria Tereza devine împărăteasă a Austriei, Ungariei şi Boemiei. Este fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soţia împăratului Francisc Ştefan şi mama împăraţilor Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea. Deşi nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfîntului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ştefan de Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, purtînd numele de Franz I Stephan.

Maria Tereza s-a născut în palatul Hofburg, la scurt timp după decesul fratelui ei mai mare, Leopold. Tatăl ei, care domnea peste vaste zone din Europa Centrală, avea nevoie de un moştenitor pe linie masculină. În dominioanele habsburgice, legea salică împiedica femeile să aibă drept la succesiune. Astfel, naşterea Mariei Tereza a fost o mare dezamăgire pentru tatăl ei şi pentru populaţia din Viena.

Pe baza Pragmaticei Sancţiuni adoptate de Carol al VI-lea, conducerea Casei de Habsburg şi prin aceasta puterea politică efectivă a revenit fiicei sale, Maria Tereza.

Regele Frederic al II-lea al Prusiei a refuzat să recunoască Pragmatica Sancţiune, ceea ce a dus la războiul de succesiune austriacă, între anii 1740-1748. Maria Tereza a reuşit să se impună ca succesoare a tatălui ei, pierzînd însă Silezia în favoarea Prusiei. Planul cancelarului Kaunitz de redobîndire a Sileziei a eşuat în urma războiului de şapte ani (1756-1763).

Pe plan intern, Maria Tereza a iniţiat un amplu program de reformă, cunoscut sub numele de „Reforma tereziană de stat”. Împărăteasa a fost cea care a înlăturat de la curtea vieneză regulile aspre ale etichetei spaniole, inaugurînd obişnuinţa audienţelor deschise, acordate supuşilor de orice stare de pe tot cuprinsul monarhiei. A promovat dezvoltarea industriei textile şi a comerţului. În anul 1768, a adoptat un nou cod penal, Constitutio Criminalis Theresiana, iar în anul 1776 a interzis tortura. Împărăteasa a desfiinţat ordinul iezuiţilor, a transformat universităţile în instituţii de stat, a înfiinţat Comisia urbarială pentru fixarea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpînii de pămînt, iar în urma unor răscoale, în diferite părţi ale imperiului, au fost adoptate reglementări cu privire la robotă. Armata şi administraţia au fost reorganizate după principii moderne.

Maria Tereza s-a străduit să îmbunătăţească situaţia ţăranilor, în special pe cea a iobagilor, deschizînd drumul spre desfiinţarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei fiului ei, împăratul Iosif al II-lea (1789-1790). Împărăteasa a înlăturat scutirea de impozit a nobilimii şi clerului, impunînd totodată limitarea puterilor acestor categorii. În anul 1774 a promovat reforma şcolară (Ratio educationis), punînd bazele învăţămîntului secularizat, de stat, pe tot cuprinsul monarhiei habsburgice. În acest fel, a înlăturat monopolul bisericesc în domeniul educaţiei. În privinţa teritoriului Imperiului habsburgic, trebuie subliniat faptul că împărăteasa a urmărit mărirea acestuia.

Chiar dacă a cedat Prusiei Silezia, în anii 1772 şi 1775 Austria a ocupat o parte a Poloniei, participînd la prima împărţire a acestui stat şi, respectiv, Bucovina, teritoriu românesc răpit Moldovei prin tratatul austro-otoman de la Constantinopol, din data de 7 mai 1775. Bucovina a trecut printr-un amplu proces de germanizare şi centralizare. Înglobată Galiţiei, aceasta a devenit ducat autonom abia în anul 1849.

Era iubită de ţăranii români De aplicarea acestor reforme în spirit luminist au profitat şi românii. Au fost adoptate reforme şi măsuri care reglementau exploatarea resurselor naturale din principatul transilvănean, iar exploatarea resurselor subsolului a devenit monopol de stat. Au fost înfiinţate topitorii, manufacturi (în Banat, spre exemplu, din anul 1771, a început să funcţioneze fabrica metalurgică de la Reşiţa).

Deoarece românii, care formau majoritatea populaţiei Transilvaniei, erau tot mai nemulţumiţi de starea în care se găseau, în anul 1759 a fost adoptat edictul prin care a fost restaurată Mitropolia ortodoxă de aici. În privinţa reorganizării Transilvaniei, din anul 1765, aceasta a devenit Mare Principat. Chiar şi în condiţiile adoptării unor reforme iluministe, a încurajării economiei şi a acordării posibilităţii celor de confesiune greco-catolică de a studia

Maria Tereza și soțul ei, Francisc Ștefan în diferite şcoli şi universităţi (de la Viena sau Roma, de exemplu), românii aflaţi sub stăpînire habsburgică nu erau mulţumiţi cu statutul lor, mai ales cei din Transilvania, unde erau consideraţi toleraţi, iar conducerea era exercitată în continuare de germani şi de maghiari. Cu toate acestea, prin lunga sa domnie, ca şi prin însemnatele iniţiative politice, sociale şi religioase cu privire la români, împărăteasa Maria Tereza a exercitat un puternic impact asupra sensibilităţii colective româneşti. Prin politica sa socială, prin tendinţa de a introduce urbariul, de a reglementa relaţiile dintre iobagi şi domnii de pămînt, ca şi abuzurile acestora, împărăteasa şi-a cîştigat calificativul de „apărătoare a săracului de iobagiu în contra asupririlor nedrepte”, ca şi simpatia şi încrederea maselor de ţărani de pe tot cuprinsul monarhiei.

Numeroase delegaţii de români din Transilvania au bătut drumurile Vienei pentru a obţine graţia imperială şi rezolvarea problemelor personale sau diferendele locale.

Demersurile împărătesei cu privire la soarta românilor, încercarea din anii 1743-1747 de a-i introduce pe românii uniţi între stări prin propoziţiile făcute dietei, intervenţiile sale în diverse cazuri particulare spre a acorda unor comunităţi dreptul de a-şi construi biserici, diversele donaţii sau alte gesturi de bunăvoinţă au fost percepute de români ca acte de graţie pentru fericirea supuşilor săi români. Mesajul după care împărăteasa a fost plină de bunăvoinţă faţă de români a fost receptat ca atare în sensibilitatea colectivă.

Zonele de graniţă au beneficiat în mod deosebit de graţia imperială. Înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă a avut un puternic impact. Locuitorilor din zona Năsăudului li s-au împărţit munţi pentru păşunat şi păduri în folosinţă comună. Drumurile lor au fost prevăzute cu pietre şi table indicatoare pentru orientarea direcţiilor şi marcarea distanţelor. În Banat, asemenea gesturi au fost la fel de prezente.

Mitul împărătesei protectoare a fost apoi alimentat de gesturi diferite, ca înfiinţarea de şcoli, biserici, orfelinate, carantine, alte fundaţii caritabile, multe dintre ele în folosinţa exclusivă a românilor. Elitele româneşti laice şi ecleziastice au multiplicat şi dirijat această imagine la nivelul lumii rurale. Dispariţia împărătesei a fost ca atare resimţită ca o mare pierdere de către supuşii săi români din Transilvania. Peste tot au fost oficiate slujbe de pomenire a augustei defuncte.

Mamă a 16 copii În timpul domniei Mariei Tereza, cultura a cunoscut un avînt deosebit, manifestîndu-se atît în domeniul arhitecturii, cît şi în cel muzical. Oraşul Theresienstadt din nordul Boemiei, întemeiat de Iosif al II-lea ca oraş garnizoană, a fost denumit astfel în memoria mamei sale. De asemenea, cartierul Terezian din Sibiu poartă acest nume după numele Mariei Tereza.

Problema căsătoriei Mariei Tereza a fost ridicată încă de la începutul copilăriei ei. Prima dată a fost logodită cu Leopold Clement de Lorena, care trebuia să viziteze Viena şi s-o întîlnească pe arhiducesă în 1723, însă Leolpold a murit de variolă. Fratele mai mic al lui Leopold Clement, Francis Stephen, a fost invitat la Viena. Deşi acesta a fost

candidatul favorit la mîna Mariei Tereza, împăratul a luat în calcul şi alte variante. Dierenţele religioase l-au împiedicat să organizeze căsătoria dintre fiica sa şi prinţul luteran Frederic al Prusiei. În anul 1725, împăratul a logodit-o cu Carol al Spaniei, iar pe cea de a doua fiică, Maria Anna, cu Filip al Spaniei.

Celelalte puteri europene l-au silit să renunţe la pactul pe care-l făcuse cu regina mamă a Spaniei, Elisabeta Farnese, deoarece căsătoria dintre moştenitorii tronurilor Spaniei şi Austriei ar fi dezechilibrat balanţa puterilor în Europa.

Francisc Stephan a rămas la curtea imperială pînă în 1729, cînd a urcat pe tronul Lorenei, însă nu i s-a promis formal mîna Mariei Tereza pînă la data de 31 ianuarie 1736, în timpul războiului polonez de succesiune. Maria Tereza a fost mama a 16 copii (11 fete şi 5 băieţi): Maria Elisabeta, Maria Ana, Maria Carolina, Iosif al II-lea, Maria Cristina, Maria Elisabeta, Carol Iosif, Maria Amalia, Leopold al IIlea, Carolina, Maria Ioana Gabriela, Maria Josepha, Maria Carolina, Ferdinand, Maria Antoaneta şi Maximilian Francisc. Din anul 1765, Maria Tereza l-a asociat la domnie pe fiul ei, Iosif al II-lea, care avea să preia tronul în anul 1789, continuînd politica de reforme în spirit luminist începute de mama sa. În seara zilei de 5 noiembrie 1780, potrivit mărturiilor apropiaţilor ei. În acea zi, împărăteasa s-a sculat disde-dimineaţă, şi-a băut cafeaua şi s-a tolănit înapoi în aşternuturi, pregătindu-se a citi corespondenţa. După trei ore, şambelanul său, nedumerit că încă nu fusese chemat de împărăteasă, ca de obicei, a intrat în camera ei şi a găsit-o în pat, în stare de inconştienţă. Stare din care, cu toate eforturile depuse de medicii personali ai suveranei, împărăteasa nu avea să se mai trezească niciodată, încetînd din viaţă la ora 9:45 p.m., în aceeaşi zi. Autopsia a scos la iveală că decesul ei s-a datorat unei hemoragii cerebrale, un sfîrşit deloc spectaculos.

Maria Tereza a fost singura femeie suveran în cei 650 de ani de istorie a Habsburgilor. Contemporanii ei au considerat-o o femeie inteligentă, plină de pasiune şi de energie, dar şi sentimentală şi atentă la binele supuşilor ei.

Mituri demontate Pasiunea împărătesei pentru cai nu i-a fost de bun augur, înşişi servitorii de la numeroasele castele imperiale de pe cuprinsul Austro-Ungariei scornind, se pare, primele rumori referitoare la bizarul amor carnal pe care împărăteasa îl împărtăşea cu nărăvaşii săi armăsari. În privinţa sfîrşitului ei, despre care legendele spun că s-ar fi petrecut pe cînd Maria Tereza, aflată în plin elan erotic cu un armăsar, l-a biciuit pe acesta, fiind apoi zdrobită sub copitele calului.

Istoricul german Gunther Frauberger, efectuînd cercetări în biblioteci din Austria şi Germania, a reuşit să reconstituie viaţa particulară a împărătesei şi, în principal, ultimele sale zile de viaţă. Istoricul german a încuviinţat faptul că regina iubea foarte mult caii, dar susţine că era vorba de o dragoste ce nu implica în nici un fel aspecte sexuale. „Maria Tereza a fost mereu complexată de feminitatea ei. Stăpînă peste unul dintre cele mai mari imperii europene, tratînd de la egal la egal cu puternicii bărbaţi de stat ai continentului, ea se simţea întrucîtva inferioară acestora, dar făcea tot posibilul să-i urmeze: trăgea cu pistolul, se interesa de ştiinţă şi artă, se implica în treburile economice şi comerciale, şi, nu în ultimul rînd, era o foarte bună călăreaţă, o veritabilă amazoană!”, scrie Frauberger.

Concluzia istoricului german este că Maria Tereza a murit nu într-un grajd, sub copitele vreunui armăsar, ci singură, în patul ei.

Legende despre Maria Tereza sînt şi în zona Castelului Martinuzzi din comuna Vinţu de Jos, judeţul Alba, unul dintre cele mai frumoase monumente ale Renaşterii din Transilvania, ajuns o ruină. Legendele care circulă în zonă îi atribuie împărătesei mai multe crime, victime cîzînd, se pare, tocmai bărbaţii cu care Maria Tereza făcea amor. „Maria Tereza intra cu bărbaţii pe poarta castelului, că atunci era canal de apă în jur, şi, după ce petrecea cu ei, dacă îi plăcea, îi ducea într-o camera de la etaj şi îi poftea să intre acolo. După ce bărbatul îi trecea pragul, împărăteasa trăgea de o manetă şi se desfăceau podelele, iar omul cădea în nişte săbii ce erau aşezate cu vîrful în sus”, spune legenda. Legendele mai spun că din camera cu săbii exista un tunel care comunica direct cu rîul Mureș, şi că toate cadavrele ajungeau în apă. Astăzi, singura parte care a rămas în picioare din castel este tocmai pavilionul cu pricina.

Descopera.ro

16

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Educație criminală

(urmare din pag. 1) Societatea occidentală a decăzut extrem de grav în ultimii 30 de ani, și-a pierdut credința în Dumnezeu, ridicînd pe primul plan omul cu toate poftele sale (materiale, trupești și ale Ego-ului), renunțînd la divinitate și la necesitățile sufletești, motiv pentru care au ajuns astăzi în situația asta. „Colegiile de la Oxford despre care vorbeam mai sus sînt locuri sufocante, pline pînă la refuz cu tipuri de oameni competitivi și perfecționiști, precoce în unele privințe și foarte imaturi în altele. Toată lumea cunoaște pe toată lumea, isteria adolescenților și bîrfele se pot împrăștia rapid, iar o atmosferă dominată de cîteva personalități zgomotoase poate fi extrem de claustrofobă. Am învățat această lecție pe calea grea. Devreme, în timpul petrecut la Oxford, după o întîlnire alimentată cu alcool în timpul Săptămînii Freshers, am coborît cu prudență în hol a doua zi dimineață. Pe un avizier de la intrarea în facultate, unde oamenii citeau de obicei informații oficiale despre examene sau premii, cineva informa colegii studenți, profesorii și trecătorii despre mine. La 19 ani, eram incapabil de analiză, conștient doar de rușine arzătoare.

Mi-am amintit acest sentiment citind despre moartea studentului de la Oxford, Alexander Rogers, în vîrstă de 20 de ani, care s-a sinucis într-o săptămînă după ce a fost umilit de prietenii de la universitate. Potrivit medicului legist, și el devenise subiect de zvonuri după o întîlnire.

Deși nu a fost înregistrată nicio acuzație oficială, femeia implicată le-a spus apoi că acesta a făcut-o să se simtă «incomod»”.

Asta scrie într-un articol din UnHerd. Nu am reușit să aflu în ce a constat actul neintenționat, dar de neiertat, care a făcut-o pe partenera autorului să se simtă incomod.

Sînt convins că e vorba de una dintre tîmpeniile debitate de prostănacii ăștia de progresiști. Pe de altă parte, să-ți iei viața fără să te gîndești la cei pe care-i lași în urmă, dar și la tine, înseamnă că ești atît de rău îndoctrinat și atît de dependent de grup, încît te pierzi pe tine.

Citez în continuare din UnHerd: „Un fost iubit de-al ei a fost implicat atunci într-o confruntare fizică cu Rogers, în timp ce alții i-au spus că a «încurcat lucrurile» și că se vor îndepărta de el. La scurt timp după aceea, studentul din anul trei la științe materiale a scris un bilet de rămas bun în care descria un act «neintenționat, dar de neiertat».

De obicei, este o simplificare excesivă să presupunem că o sinucidere este cauzată de un singur eveniment.

Totuși, medicul legist în acest caz părea să creadă cel puțin că pedeapsa socială impusă imediat a jucat un rol substanțial. El a citat o revizuire independentă comandată de Corpus Christi – colegiul la care participă Rogers – care descrie o cultură «normalizată» în care «studenții ar putea să se grăbească să judece fără să cunoască toate faptele, să-i evite pe cei acuzați». Potrivit raportului, «această cultură nu s-a limitat la Universitatea Oxford – este o problemă pentru sectorul învățămîntului superior în ansamblu»”.

Studenții se vor grăbi să-i evite și să-i ostracizeze pe cei acuzați fără să cunoască toate faptele – zice studiul – iar ăsta nu e comportament de intelectual, ci de țață de pe marginea șanțului. De prostănac căruia-i e lene să gîndească și care stă gură cască la tot ce se întîmplă senzațional pe uliță. Ăsta nu e comportament de student școlit la Oxford.

Scrie UnHerd mai departe: „Cînd eram student în anii ʼ90, echilibrul puterii sociale era încă în favoarea bărbaților, mai ales dacă aceștia proveneau din școli publice, au existat o mulțime de batjocuri și porecle crude pentru anumiți tineri, dar nu s-a sinucis nimeni din cauza asta. Apoi a fost ședința Junior Common Room (JCR) în fiecare duminică, la care majoritatea se prezentau cu respect. O tradiție venerabilă a facultății spunea că în fiecare săptămînă un discurs comic va fi ținut de un student – aproape întotdeauna de un bărbat – care își băteau joc de personajele extravagante în termenii cei mai grosolani și detaliau orice intrigă care avusese loc în ultimele șapte zile. Erau doar o mînă de femei în raportul meu, iar ticuri vocale feminine, nume de familie, opțiuni de modă și încercări de a-și găsi iubiți au fost subiectul multor glume.

Aș rîde la fel de tare ca oricine de acolo și aș ignora fețele mortificate de lîngă mine, bucuros că de data aceasta nu sînt eu cel vizat. În zilele noastre, o scurtă examinare a resurselor online pentru studenți sugerează că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Vinovația față de privilegiul relativ al majorității

studenților de la Oxbridge a fost aparent supraalimentată de forțe ideologice puternice care oricum se răspîndeau în toată țara, iar acum fiecare colegiu pare să semene cu o casă de odihnă pentru cei epuizați nervos într-un fel de ispășire”.

Așadar, dacă înainte vreme opinia publică amenda comportamentele extravagante și deviante de la normele morale unanim acceptate de către societate spre binele tuturor, de data asta, normele presupus a fi fost încălcate de bietul Alexander existau doar în capetele necoapte ale colegilor lui, influențați și îndoctrinați de mișcarea socială Woke sau „cancel culture”, pornită din America și condusă de niște anormali. Hai să vedem mai departe despre ce e vorba. Citez din nou din UnHerd: „La vechiul meu colegiu, de exemplu, există săptămînal sesiuni de ceaiuri de susținere la care participă un ofițer BAME, un ofițer LGBTQ+, un ofițer al lui Womxn și doi ofițeri de clasă... pentru oricine se identifică cu probleme de clasă. Există, de asemenea, un fond de exprimare a genului pentru orice are probleme cu expresia dvs. de gen, de la, pachete și altele asemenea pînă la tunsori, haine și machiaj”.

După cum vedeți organizarea îndoctrinării tinerilor este una extrem de atent planificată. Un fel de revoluție roșie chineză în care tinerii umblau pe străzi cu cărticica lui Mao, și dacă nu respectai ce scria acolo, dispăreai. Mare diferență nu e. Îndoctrinarea continuă prin „Politica de arborare a drapelului” colegiului, ce dezvăluie un amestec confuz de culori și cauze mai vechi și mai noi: steagul Uniunii pentru ziua de naștere a suveranului și Duminica Comemorării; steagul colegiului; Steagul Progresului pentru Luna Homosexualilor și Drapelul Trans pentru Săptămîna de Conștientizare Trans. Nu vă puteți imagina bătăliile interioare pentru ridicarea drapelului palestinian. „Toate acestea ar părea destul de nevinovate dacă nu ați bănui că și emoțiile umane mai tradiționale trebuie să găsească o manifestare. Săptămîna aceasta, ziarele au împărtășit relatări de primă mînă de la studenții de la Oxbridge, dînd mărturie unor sesiuni dureroase de luptă și acte de sustragere a celor suspectați că au atitudini dăunătoare din punct de vedere moral. Și acest lucru se potrivește cu ceea ce mi-au spus alții: o studentă de la Cambridge pe care am cunoscut-o în 2023, care a spus că întregul ei grup din anul de facultate s-a întors împotriva ei după ce s-a descoperit că a scris o postare de blog ușor critică pentru gen; o studentă la Oxford care mi-a spus că m-a apărat împotriva acuzațiilor de «transfobie» și ca urmare a fost exclusă de grupul ei de colegi”. Adică, dacă nu îmbrățișezi anormalitățile și propaganda pederaștilor, ești considerat anormal și exclus. Pe orice om sănătos la cap o astfel de excludere l-ar bucura că a scăpat de un cerc de prieteni ciudați, însă pentru unul născut și crescut într-o societate ca cea occidentală, unde contează poziția socială, banii, prietenii, vacanțele, etalarea trupului excluderea echivalează cu un dezastru. „Dar, așa cum mă uit acum înapoi la comportamentul studenților din anii ʼ90, exacerbat de cultura băieților, glorificată la acea vreme în reviste și la televiziune, comportamentul actual nu ar fi atît de popular între tineri dacă adulții nu l-ar fi promovat. În special, aportul actual a trecut prin isteria de grup care înconjura #MeToo la o vîrstă formativă, o mișcare care a început cu intenții bune, dar a ajuns un proiect trivial de răzbunare pentru întîlniri sexuale nesatisfăcătoare. Chiar și în timp ce scriu, există femei pierdute în propriile proiecții, opinînd cu încredere că Alexander Rogers trebuie să fi făcut ceva ilegal, în ciuda faptului că nu există cunoștințe detaliate despre caz”.

Vă amintiți probabil cazul #MeToo cu toate starurile alea din lumea artistică care se smiorcăiau pe toate părțile despre cum au fost ele agresate sexual acum 30 de ani și, lucru ciudat, acuma și-au amintit de toate lucrurile alea și s-au revoltat. Ce ar putea un bărbat să facă ilegal cu o femeie în intimitate în afară de viol? Un act sexual liber consimțit între doi oameni mă îndoiesc că ar putea avea manifestări ilegale, adică situate în afara legii. Cum însă progresiștii ăștia nu prea au nimic în cap, ce să le ceri? „Acest maniheism a domnit necontestat în mass-media progresistă ani de zile. În 2020, de exemplu, un comentator de la The Guardian ne spunea cu o încredere uluitoare că «pentru femei... sexul rău implică aproape întotdeauna durere și/sau violență considerabilă». Orice daune rezultate asupra psihicului băieților și fetelor care ascultau a fost tratată ca o chestiune neimportantă. Apoi, în perioada premergătoare universității, studenții din ziua de azi vor fi participat la nesfîrșite discuții la clasă despre lucruri precum «masculinitatea toxică» și «privilegiul alb»”.

Poate nu știți ce înseamnă „masculinitatea toxică”. Să vă spun eu: „Masculinitatea toxică se referă la o colecție de convingeri, tendințe și comportamente ofensive și

dăunătoare, înrădăcinate în roluri masculine tradiționale, dar duse la extrem. Această idee periculoasă de «bărbăție» perpetuează dominația, homofobia și agresivitatea și poate fi dăunătoare sănătății mintale a tuturor genurilor”.

Ați înțeles că modelul de bărbat dominator care să conducă relația, familia, casa este unul toxic, nerecomandat, el neavînd voie să-și apere ce e al său fiindcă atunci se consideră că e agresiv. Cît despre repulsia față de sexul cu alți bărbați și aceasta e ceva anormal care trebuie combătut și eliminat. Varianta progresistă de bărbat e aceea de „păpușel” sau de „fătălău”, cuvînt atît de popularizat de doamna Budeanu. Bărbatul, în varianta lor, trebuie să fie un molîu dominat perfect de femeie, supus ei și, dacă se poate, pasionat de alți bărbați, nu de femei. Asta li se inoculează de copii tinerilor occidentali. Înțelegeți în ce societate dementă cresc ei?

Al doilea concept discutat la clasă care-i afectează emoțional și le inoculează idei complet greșite este cel referitor la „privilegiul de a fi alb”. Asta e o altă prostie care se traduce astfel: Privilegiul alb este un concept care evidențiază avantajele societale nedrepte pe care oamenii albi le au față de cei care nu sînt albi. Este ceva ce este omniprezent în societate și există în toate sistemele și instituțiile majore care funcționează în societate, precum și la nivel interpersonal. Termenul are o istorie lungă, dar a intrat în atenție mai precisă din cauza unor evenimente precum uciderea lui George Floyd și protestele care au rezultat Black Lives Matter. Cu alte cuvinte, e o invenție a negrilor din America, una extrem de periculoasă după cum veți vedea, pentru că se bazează pe niște lucruri foarte normale, dar răsucite în așa fel încît să capete un alt înțeles.

O să vă invit să citiți despre asta în articolul din Tribunul.

Cei din UnHerd scriu mai departe că: „De-a lungul anilor, ei vor fi învățat că fără să aibă nici o vină efectivă pentru ceva, mulți dintre ei poartă o pată morală profundă care necesită vigilență constantă pentru a o suprima, și acte frecvente de ispășire. Deși simpatia publicului este pe bună dreptate față de Alexandru și familia lui, vă rog vă gîndiți la tinerii lui prieteni care credeau că fac ceea ce trebuie ca să-l pedepsească. Noi i-am crescut așa. Și acum trebuie să trăiască cu consecințele. Ostracizarea cu care s-a confruntat în zilele dinaintea morții sale a fost caracterizată de doctorul Dominique Thompson, un consultant independent, drept o «cultură de anulare omniprezentă». Ea a spus că acuzațiile fără probe împotriva domnului Rogers au provocat un efect de unire a studenților care sînt de acord cu ceilalți din cauza unui imperativ moral nescris de a «face ceea ce trebuie». Dr. Thompson spune că «am fost șocată să aud că elevii se tratează între ei în acest fel, dar nu am fost surprinsă de acest tipar de comportament, din cauza existenței culturii anulării în societate, pe rețelele de socializare și chiar în școli». Domnul Graham a concluzionat: «Desigur, este posibil ca o astfel de cultură să fi influențat acțiunile colegilor lui Alexander în formarea judecăților pe care le-au făcut; este, de asemenea, posibil ca Alexander să fi simțit că – din cauza acestei culturi – nu mai exista nicio modalitate de a reveni în grupul social care în mod evident a însemnat atît de mult pentru el, odată ce a fost exclus. Se numește bullying»”.

O vedem nu doar din acuzațiile de „improprietate sexuală”, ci și cu alte probleme fierbinți la universități. Ceea ce s-a întîmplat, de fapt – indiferent dacă ești nevinovat sau vinovat – este aproape irelevant. Instantaneu, vorbim despre principii, despre o cauză importantă,– una despre care au citit și s-au certat online. Și principiile, cauzele, ele justifică totul, nu-i așa? Colegiul Corpus Christi a acceptat deja că „o astfel de cultură există”, spune medicul legist. Într-adevăr, a avut cunoștință de cel puțin „două cazuri în care au fost primite plîngeri prin canale formale în circumstanțe asemănătoare cu cazul lui Alexander”.

Acum, orice altă facultate și universitate trebuie să reprime o cultură a anulării care promovează agresiunea și tipul de „justiție din umbră” care a fost lăsată să înflorească, necontestată, la „universitații din umbră”.

Psihologii se străduiesc întotdeauna să sublinieze că sinuciderea nu este niciodată doar despre un singur lucru. Ceea ce este, desigur, adevărat. De asemenea, este adevărat, așa cum a spus familia lui Alexander într-o declarație sfîșietoare, că pentru el – și, fără îndoială, pentru alții – „raționalul a devenit irațional și a pus capăt ceea ce ar fi putut fi o viață frumoasă”.

După cum vedeți educația din universitățile de elită este una criminală fiindcă din cauza ei mor copii și nu cred că e vina exclusivă a profesorilor care-i învață asa ceva, cît mai ales a societății decadente și fără Dumnezeu în care cresc și trăiesc acești copii.

RM

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

UN punct de vedere

Ziua în care planeta ne-a rămas mică (II) Deșeurile alimentare, un lux al societăţii de consum

Paradoxul unei planete care se confruntă cu scenariul realist al unei viitoare crize alimentare este dat de risipa în care sînt antrenaţi locuitorii ei, convinși că sînt în faţa unui bufet suedez unde regula casei e să îţi umpli farfuria mult peste capacitatea stomacului. Cantitatea de resturi alimentare aruncată anual în UE se ridică la 173 de kg pe locuitor, mai mult decît greutatea proprie, ceea ce duce, însumat, la 88 de milioane de tone de mîncare risipită. Factura de mediu este una exorbitantă: 170 de milioane de tone de dioxid de carbon, emise de la producţie pînă la eliminarea deșeurilor alimentare.

Pentru că acestea din urmă joacă un rol deloc neglijabil în scenariul schimbărilor climatice, după cum semnalează Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului: „Mai mult de 96% dintre alimentele care sînt aruncate ajung la gropile de gunoi, unde, prin procesul de descompunere, produc metan, un gaz cu puternic efect de seră, care contribuie la schimbările climatice“.

La nivel mondial, peste 30% din alimentele produse sînt în cele din urmă aruncate, potrivit cu estimările FAO. Dacă numai 25% din aceste produse alimentare risipite ar putea fi recuperate, ele ar putea ajuta să supravieţuiască 870 de milioane de persoane care se confruntă cu foametea.

Dacă pare simplu de parcurs, drumul de la rapoartele alarmante cu privire la cheltuirea iraţională a resurselor și la degradarea mediului înconjurător pînă la politicile publice eficiente în a proteja în mod real planeta pe care trăim, este unul anevoios. Se pare că e mult mai ușor să întîrzii dezastrul decît să elimini posibilitatea producerii lui, mai ales cînd acesta se insinuează tăcut într-o societate prea concentrată fie pe conservarea unui stil de viaţă prosper, fie pe dobîndirea lui.

Bifînd opţiunile unui dezastru anunţat Încă din deceniul trecut, unii specialiști avertizau că era deja destul de tîrziu pentru a gestiona consecinţele degradării mediului, avertizînd asupra efectelor nerezolvabile care pîndesc după colţ în eventualitatea în care, chiar în al doisprezecelea ceas, eforturile nu ţin pasul cu anvergura problemei.

Societatea pentru cercetări știinţifice Sigma Xi realiza în 2007 un raport despre efectele greu de atenuat, dacă nu chiar ireversibile, pe care le pot avea schimbările climatice globale. În raport se menţiona că o creștere relativ mică a temperaturii medii pe glob, de 0,8 grade Celsius – din 1750 pînă în 2007 – și-a cules recolta de inundaţii, secete, valuri de căldură și incendii, provocînd și subţierea calotelor glaciare.

Chiar și scenariul complet irealist al sistării complete de emisii de dioxid de carbon nu ar putea stopa schimbările climatice, subliniază raportul, însă situaţia este cu atît mai sumbră cu cît sporirea acestor emisii la jumătate din ritmul preconizat va duce la o creștere a temperaturii cu 3-5 grade Celsius faţă de perioada preindustrială. În aceste condiţii, gestionarea viitorului ar putea depinde de capacitatea de a discerne (și de a alege) între grade diferite ale dezastrului. În cuvintele lui Peter Gleick, președintele Pacific Institute for Studies in Development, Environment and Security, din Oakland, tot ceea ce se poate face în anumite stadii ale problemei nu este să dezamorsezi bomba, ci să reușești defalcarea catastrofei în tragedii mai mici: „Indiferent cît de gravă este situaţia, ea poate deveni mai gravă sau mai puţin gravă. Este o diferenţă mare între creșterea temperaturii cu două grade și o creștere cu cinci grade a acesteia, (…) pentru că o situaţie ar putea duce la moartea a zece milioane de oameni, pe cînd alta poate cauza pierderea a o sută de milioane de vieţi.”

Salvarea e o problemă de detentă – depinde cine aleargă mai repede Nu există căi ușoare de a salva planeta, avertizează Thomas Friedman, autorul cărţii Cald, plat și aglomerat.

Fără a nega progresele de mică amploare înregistrate în obţinerea energiei din surse alternative, autorul amintește că numai progresele exponenţiale vor conta cu adevărat în efortul de a salva planeta și pe noi înșine.

Amintind cititorilor săi cît de provocatoare este sarcina propusă – de a modifica sistemul climatic, de a conserva și a reface ecosistemele deteriorate ale Terrei –, Friedman ia în derîdere ideea că trăim o revoluţie ecologică (mai degrabă ar fi vorba, susţine el, de o halucinaţie ecologică, avînd în vedere cît de puţin am parcurs din itinerariul spre o planetă sigură). În acest context este citată afirmaţia profesorului de știinţe politice și știinţa mediului Michael Maniates: „Niciodată nu s-a cerut atît de puţin de la atît de mulţi oameni, într-un moment atît de critic”.

Stephen Pacala, profesor de ecologie la Universitatea Princeton, prezintă pericolul reprezentat de viteza cu care ne apropiem de o concentraţie dublă de dioxid de carbon, în comparaţie cu nivelul de carbon din atmosferă de dinainte de revoluţia industrială, folosind o imagine plastică: „Gîndiţi-vă la problema modificării climei ca la un dulap dincolo de ale cărui uși colcăie tot felul de monștri. Toate cercetările noastre știinţifice arată că monștrii care vor provoca pagubele cele mai mari vor începe să iasă de dincolo de ușă atunci cînd nivelurile de dioxid de carbon se vor dubla”.

Situaţia de criză reclamă strategii de criză Pentru a ne menţine sub nivelul dublării concentraţiei de dioxid de carbon, ar trebui respectate minimum 8 din cele 15 segmente ale unei diagrame în care Pacala și Robert Socolow, profesor inginer la Princeton, au așezat tehnologii ce nu emit sau ce diminuează producţia de dioxid de carbon. Nici măcar 1 dintre cei 15 pași propuși nu este simplu de realizat, subliniază Friedman, ba chiar parcurgerea unuia singur pare a fi desprinsă din sfera miracolelor – indiferent că e vorba de amplificarea de 80 de ori a cantităţii de energie eoliană, de stoparea totală a defrișării pădurilor sau de necesitatea ca 2 miliarde de mașini să circule 8.000 de km pe an, în loc de 16.000.

Totuși, aceste miracole vor trebui să se convertească în proiecte realizate, dar fiecare amînare amplifică greutatea sarcinii. Reformele ecologice tergiversate nu vor face decît să atragă în cele din urmă costuri mult mai mari de tranziţie pentru întreaga populaţie, cu certe efecte de destabilizare a sferei politice. În plus, redresarea situaţiei e departe de a fi apanajul unor măsuri pe termen scurt, oricît de drastice ar fi ele.

David O’Reilly, directorul companiei Chevron (una din companiile cu investiţii substanţiale în energiile regenerabile), demonta, printr-un exemplu, ideea că strategiile de reducere a gazelor de seră ar putea avea o eficienţă imediată. Măsura închiderii, la nivel global, a întregului sistem de transport, astfel ca nici măcar un singur autoturism să nu se mai deplaseze pe întreaga suprafaţă a planetei, pe lîngă faptul că e imposibil de imaginat în practică, ar reduce emisiile de carbon cu numai 14%.

Cînd pierderile actuale pot deveni doar o pastișă a celor viitoare Magor Csibi, directorul World Wide Fund for Nature în România, vorbea despre momentul critic în care ne vom da seama că modul de viaţă construit în ultimele decenii nu este unul sustenabil: ziua în care tonul și ghiocelul ar dispărea definitiv, tigrii și elefanţii s-ar muta din verdeaţa junglei în luciul fotografiilor din manuale cu animale dispărute, iar numărul refugiaţilor ar depăși cele mai sumbre prognoze. Dacă un asemenea scenariu pare decupat din epiderma filmelor science-fiction, datele furnizate de FAO ne arată că el rulează chiar acum, în versiuni mai blînde, în chiar epicentrul realităţii. Șase rase de animale se pierd lunar, 30% din rasele de animale fiind expuse riscului extincţiei. În același timp, 75% din diversitatea genetică a plantelor a fost pierdută din 1900 pînă astăzi, ca urmare a preferinţei fermierilor pentru soiurile uniforme genetic și cu randament ridicat. O lume lipsită de pleiada ei de culori și de varietate nu mai reprezintă un scenariu al viitorului, suspendat într-un antract nesfîrșit; încă de acum, ea începe să își arate uscăciunea înaintea retinei unei generaţii obișnuite să se desfete în bogăţia speciilor de plante și de animale.

Două destinaţii între care e greu de ales: economia sau ecologia E greu să privești cu ochii larg deschiși spectacolul unei lumi încă impregnate de frumuseţe atunci cînd

17 autobuzul gonește pe străzi cu minimum 80 de km/h.

Remarca aparţine editorului YaleGlobal Online Nayan Chanda, care vorbește despre situaţia Chinei, cu industriile ei poluante, comparînd-o cu situaţia pasagerilor din filmul „Cursa infernală”, regizat de Jan de Bont în 1994. Un poliţist trimis să dezamorseze o bombă plasată într-un autobuz se confruntă cu o problemă: bomba e setată să explodeze atunci cînd viteza autobuzului scade sub 80 de kilometri. Pentru a împiedica un deznodămînt tragic, pînă la găsirea unei soluţii, autobuzul e nevoit să gonească pe străzile din Los Angeles cu o viteză care înfricoșează deopotrivă pasagerii și pietonii.

Chanda ilustrează în acest mod situaţia în care se află China – captivă într-un autobuz capcană.

Pe de o parte, se confruntă cu probleme de mediu teribile. Are o populaţie care s-a dublat în ultimii 50 de ani, în timp ce zonele locuibile s-au înjumătăţit în aceeași perioadă. Ploile acide cad pe o treime din teritoriul ţării, afectînd rîurile mari ale ţării – apele a jumătate din cele mai mari 7 rîuri nu pot fi folosite. 5 din cele mai poluate 10 orașe ale lumii se află în China, iar costurile legate de sănătatea populaţiei sînt impresionante. Declaraţiile, aparţinînd ministrului adjunct al Agenţiei de Stat pentru Protecţia Mediului din China (într-un interviu acordat în 2005 publicaţiei Der Spiegel), creionează imaginea unei ţări în picaj ecologic. Iar dacă singura concluzie logică e aceea că autobuzul ar trebui să își reducă viteza, Chanda explică de ce acest lucru nu se poate face cu ușurinţă: fără o dezvoltare de minimum 8 procente pe an, rata șomajului va crește, antrenînd nemulţumirea și, posibil, și revolta populaţiei.

De altfel, nu doar în China e dificil de tranșat problema tensiunii dintre imperativul dezvoltării și cel al salvării mediului. Iar soluţia externalizării emisiilor de gaze prin investiţii făcute departe de casă, care doar livrează problema altor regiuni ale globului, nu e decît o dovadă că, uneori, în spatele măștilor de campioni ecologici se poate ascunde multă ipocrizie, punctează un articol de pe contributors.ro. Acesta e un adevăr incomod, vorba documentarului de Oscar din 2006, regizat de Davis Guggenheim, în care activistul ecologist Al Gore conștientiza opinia publică despre gravitatea schimbărilor climatice. Faptul că un raport al Centrului Naţional de Cercetare a Politicii Publice, lansat simultan cu noul film despre mediu al lui Al Gore, menţiona că acesta a cheltuit într-un an de 20 de ori mai multă energie pentru locuinţa sa decît un american obișnuit nu dovedește decît mărimea faliei care poate exista între teorie și practică, indiferent de diversitatea și de acurateţea informaţiei deţinute.

Cei din urmă nu mai au o planetă de rezervă pentru a-i ajunge pe cei dintîi Nimeni nu contestă, afirmă Friedman, că statele cu o amprentă ecologică redusă pot privi ca nedreaptă perspectiva de a-și încorseta în restricţii ecologice dreptul lor firesc de a se dezvolta. Nedreptate potenţată de lejeritatea cu care ţările industrializate au poluat planeta cu industria lor, pe care au expediat-o frecvent chiar în ţările sărace, făcîndu-le să plătească un preţ piperat în raport cu beneficiile. Numai că strategia occidentală nu mai poate fi aplicată la nesfîrșit nici de creatorii ei, nici de ţările ce au creditat ecologic excesele Occidentului.

Dacă nimeni nu își exercită dreptul de veto, planeta o va face, cu siguranţă.

E o lecţie pe care China a început deja să și-o însușească, iar decizia de a-și menţine angajamentele din Acordul de la Paris (inclusiv după ce America a surprins opinia internaţională prin decizia de a evada de sub constrîngerile impuse de acesta) indică înţelegerea faptului că dezvoltarea economică nu-și mai poate permite detașarea de ecologie.

Chiar dacă rezultatele se pot lăsa așteptate o perioadă lungă de timp, nepăsarea omului faţă de spaţiul pe care îl locuiește nu e niciodată benignă. Iar copiii și nepoţii generaţiilor care s-au crezut autentici Gulliveri în raport cu natura ar putea fi nevoiţi să trăiască sentimentul unei neajutorări liliputane în faţa stihiilor descătușate. Dacă astăzi încă mai putem admira Planeta Albastră în nuanţele îmbelșugate ale unui tablou flamand, nu știm dacă mîine nu vom asista la o răzmeriţă a ei, care ne va sili să privim în ochi monștrii captivi de cealaltă parte a ușii. Monștri pe care, la fel ca inconștientul dr.

Frankenstein, i-am plăsmuit cu mîinile noastre.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

18

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Mînăstirea Santa Chiara

BELLA ITALIA (XI) Vila este deosebită prin decorațiunile sale interioare care au fost realizate în trei perioade, corespunzînd familiilor ce au deținut clădirea. Prima perioadă este anul 1590, cînd Ottavio Aquaviva a decorat încăperile de la primul etaj, terminînd în 1612. Se crede că autorul picturilor ce reprezintă imagini din viața la țară este Agostino Ciampelli. A doua perioadă corespunde momentului cînd casa a fost proprietatea familiei Montalto. Cardinalul Alessandro Montalto a decorat tavanul care arată scene biblice reprezentîndu-i pe Eliah și Elizeu într-o frescă excutată de pictori ai școlii din Bologna. A treia perioadă datează din perioada familiei Odescalchi. Galeria de la primul etaj – acum cunoscută ca „Galeria Pannini” – a fost pictată de Giovani Paolo Panini, așa cum scrie într-un inventar al vilei din 1743.

Cînd am ajuns, cei de la recepție s-au uitat la noi, au zis că nu avem față să fim cazați în corpul principal și ne-au pus să dormim în aripa servitorilor. Glumesc, desigur.

Adevărul este că aripa principală avea disponibile doar sălile de conferință și două apartamente, resta­ urantul, iar restul oaspeților dormeau în clădirile anexe, motiv să scriu că am dormit în aria servitorilor. A fost o seară extrem de frumoasă, întrucît m-am revăzut, după aproape 20 de ani, cu Dana și Ioana, două foste colege de facultate și bune prietene ce locuiau de mult timp la Roma. Am discutat și ne-am amintit multe și bineînțeles că ne amintim și acum de acea seară. Prietenii mă tachinează încă pentru ce am spus în seara aia cînd colegele mele se arătau impresionate de decorul holului principal al hotelului unde ne savuram vinul, iar eu, cu gîndul la hotelul din Sorrento, Pallazo Guardati, declar extrem de nonșalant și relaxat că, desigur, noi numai așa ne cazăm, prin castele și palazzo din astea, de a rămas tot auditoriul gură cască!

Adevărul e că anticipasem locația în care urma să stăm peste un an, cînd aveam să ne întoarcem în Italia, dar în Toscana de data aceasta.

De aici am descoperit că sîntem în apropierea Mînăstirii Santa Chiara, care este un dublu complex monastic, construit între 1313 – 1340 de către Regina Sancha de Majorca și soțul ei, regele Robert de Neapole, care a fost de asemenea înmormîntat aici. Biserica originală a fost construită în stil gotic Provensal, dar decorată prin Secolul al XVII-lea în stil baroc de către Domenio Antonio Vaccaro. După ce edificiul a fost parțial distrus de foc în timpul bombardamentelor americane din cel de-al II-lea Război Mondial, a fost

readus la starea inițială după multe dispute privind restaurarea care a fost terminată în 1953.

Marea clădire rectangulară are 110,5 metri lungime și 33 metri lățime. Zidurile navei au 47,5 m înălțime, iar nava însăși 82 de metri lungime. Sînt 9 capele laterale pe fiecare parte a navei, acoperișurile capelelor sînt boltite și ele suportă galeria care susține centrul navei. Deasupra galeriei sînt ferestrele.

O caracteristică a bisericii este aceea că capelele laterale sînt incluse în corpul bisericii, dîndu-i acesteia aparența sa rectangulară. O altă caracteristică a Sf. Chiara este aceea că biserica nu are absidă. În arhitectura creștină este o nișă boltită, semicirculară, pătrată sau poligonală, așezată în prelungirea navei mediane, opusă intrării și rezervată altarului. Aici, altarul este așezat în mijlocul bisericii fiind flancat de corurile călugărilor și are în spatele său sarcofagul regelui Robert de Neapole.

Zidul dintre nava bisericii și altar este destinat separării călugărițelor de restul bisericii și are girlaje prin care acestea pot privi. De asemenea, în această zonă există o fereastră cu vitralii deasupra altarului, alături de o fereatră trilobată.

Ar mai trebui să spun că această biserică a Sf. Chiara este cea mai mare biserică aparținînd ordinului clariselor construită vreodată și prima unde călugărițele puteau participa la Sf. Liturghie. Sf. Chiara a fost o femeie care i-a urmat Sf. Francisc și a înființat replica ordinului Franciscan dar pentru femei.

Clopotnița este separată de restul clădirii, construcția ei a fost începută în 1328 și terminată pe vremea Renașterii. În spatele altarului principal există sarcofagul regelui Robert de Neapole, care a fost scuptat de către Pacio și Giovanni Bertini în 1343. Pe laterala capelei sînt mormintele lui Grancis al II-lea de Bourbon și al soției sale Maria Sofia de Bavaria, ca și ale Reginei Maria, Cristina de Savoya și al eroului național, un jandarm – Salvo Dʼ Aquisto, care și-a sacrificat viața spre a salva viețile a 22 de civili pe timpul ocupației naziste. Biserica a fost folosită pentru a păstra moaștele Sf. Luisa din Touluse, sora mai mare a regelui Robert de Neapole. Una dintre moaște era creierul Sf. Luisa. În a șasea capelă pe partea stîngă sînt basoreliefuri din Secolul al XIV-lea reprezentînd martiriul soției lui Masenzio în timp ce a șaptea capelă adăpostește mormîntul lui Louis, fiul lui Charles, Duce de Durazzo, o altă sculptură de Secol XIV a lui Pacio Bertini. În partea dreaptă a prezbiteriului (parte a unei biserici romano-catolice situate între naos și altar, unde stau preoții pe timpul slujbei religioase) se găsește ușa decorată în stil baroc a sacristiei, ce prezintă fresce din 1692. Prin sacristie se poate ajunge la corul maicilor,

zonă ce prezintă fragmente de fresce cu povești biblice pictate de Giotto.

Curtea cu Majolică dă faima acestei biserici din 1742, cînd a fost transformată de către Domenio Antionio Vaccaro în stil roccoco. Majolica este o faianță italiană cararcterizată prin smalțul metalic. Cu toate că frumusețea decorațiilor florale nu poate fi pusă la îndoială, dar seamănă mai mult cu o pergolă (construcție ușoară din grinzi de lemn susținute de coloane sau de stîlpi, folosită în parcuri și în grădini pentru a susține plantele agățătoare decorative) și clar nu se potrivește cu lumea introspectivă a maicilor clarise.

Oricum, am vizitat o operă de artă și asta a întărit sentimentul pe care îl avusesem la intrare, și anume că aici voi descoperi lucruri minunate. Am mers mai departe comentînd cele văzute și orientîndu-ne pe hartă asupra următoarelor obiective. Oh, Doamne, și cîte erau de văzut! Am realizat curînd că sîntem acolo de unde începe Spacca Napoli, faimoasa stradă care taie perfect centrul orașului. E lată cam de 10 metri și lungă de 2.000 de metri. E plină de magazine, restaurante, tarabe și terase. Acolo, la o terasă din asta, ne-am așezat și pe lîngă faptul că am mîncat pizza, am băut cea mai bună bere artizanală: Moretti Siciliana.

Numele de Spacca Napoli se traduce prin „rupe Napoli” și vine de la faptul că este foarte lungă și de la înălțime pare că rupe în două acea parte a orașului.

Ne-am întors la hotel și ne-am pregătit pentru a doua zi. A noua zi a excursiei în Italia am primit misiune să mă duc să fac niște mici cumpărături de dimineață, în speță să cumpăr souvenir-uri pentru acasă care ne scăpaseră în ziua precedentă și am ajuns iar pe Spacca Napoli! La 8 dimineața era cam pustiu și cînd m-am întors, ca să nu mai merg la hotel pe drumul știut, m-am uitat pe hartă și am descoperit o scurtătură. Am apucat-o cam cu inima strînsă pe străzile strîmte, dar experiența mi-au spus că e bine și, în 7 minute, am ajuns exact în laterala hotelului. Am luat și grupul și am plecat să vedem catacombele și să ne mai plimbăm pe Spacca Napoli. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Bolile neuro-degenerative din perspectiva medicinei energo-informaționale

Cînd putem spune că un om este cu adevărat în vîrstă? Oamenii care au depășit vîrsta de 80 de ani au cel puțin un război mondial în trecutul copilăriei lor sau ca tînăr adult. Traumele prin care au trecut au rămas setate în subconștient. Cei cu vîrste cuprinse între 70 și 80 de ani au trăit vremurile de după război, revoluții, reconstrucții, foamete și multe lipsuri, sînt oamenii care s-au făcut auziți. Cei cu vîrsta de peste 65 de ani sînt oamenii cu diabet, probleme cardiace.

Bolile neuro-degenerative reprezintă în mare parte o deteriorare sau o blocare a transmițătorilor neurali, care nu mai transmit informații pe diferite secțiuni.

Inflamațiile, intoxicațiile, moștenirile genetice joacă de asemenea un rol neelucidat încă în totalitate de cercetările efectuate în medicină.

După ce depășim vîrsta medie, procesele încep să se instaleze în corp, la început în mod discret dar întrun ritm continuu. Gîndirea nu mai funcționează așa de bine ca în anii tineri, treptele nu se mai urcă așa de ușor, somnul nu mai este așa de odihnitor, digestia nu mai funcționează optim, o perioadă de regenerare după boală sau anumite activități este mai lungă și mai înceată.

Alzheimerul, o boală din ce în ce mai prezentă, este cunoscută încă din anul 1906, și poartă numele neurologului care a descoperit-o (neurologul german Alois Alzheimer). Din păcate, pînă la ora actuală medicina nu dispune de tratamente eficiente pentru a opri fenomenul biochimic de degenerare.

Medicina alternativă energo-informațională tratează această afecțiune ca o pierdere a Eu-lui propriu, pierdere a personalității umane. O boală ce produce multă suferință și celor apropiați. Alzheimer este caracterizată de două forme diferite de depunere a două proteine în creierul pacientului: Betaamyloid și Tau. Aceste proteine dereglează comunicarea între celulele nervoase, fenomen urmat de moartea multor astfel de celule și, într-un timp relativ scurt, împiedică formarea de celule noi.

Astăzi, datorită neurobio­ logiei, se știe cu certitudine că neuronii se refac. Neuronii au nevoie de ajutor energetic, să ia locul celor uzați. Nu gîndim cu neuronii, ci cu învelișul lor, așa numitele celule gliale.

Terapiile de bioregenerare prin carduri de acupunctură fără ace, printr-un amplificator fractal, sînt în măsură să neutralizeze informația lăsată de bolile prin care a trecut pacientul, în mare măsură eliminînd metalele grele, actuale sau foste parazitoze, viruși, și refac imunitatea virală a corpului.

Mișcarea ne ține creierul activ și îmbunătățește circulația. Persoanelor cu vîrste de peste 65 de ani sînt sfătuite să facă zilnic 7.000 de pași. Cu cît sîntem mai activi din punct de vedere intelectual, cu atît se formează mai multe sinapse (legăturile dintre celulele nervoase), se recomandă învățarea unei limbi străine sau cîntatul la un instrument, învățarea unor poezii și alte asemenea.

Așa cum ne hrănim corpul, trebuie să avem în permanență grijă și de „alimentația creierului”. Contactele sociale sînt foarte importante. Cînd vorbim cu cineva, pe lîngă procesul de ascultare, luăm act și de dispoziția, tonul și mimica interlocutorului. Dintotdeauna omul a încercat să-și țină sănătatea într-un echilibru, cu prin relaxare.

Societatea în care trăim este extrem de încărcată cu noxe toxice. Înaintașii noștri nu aveau aceste probleme. Ca urmare, boli autoimune, cancere, dureri reumatice, dureri de cap, migrene, probleme cu somnul, forme dese de infecții, afecțiuni multiple ale tractului gastro-intestinal, tot mai multe afecțiuni, în loc să se vindece, se cronicizează.

Boala vine din interiorul nostru, iar atunci cînd vine din afară (o infecție virală sau bacteriană) înseamnă că avem o „nișă” deschisă în imunitatea noastră.

Medicina energo-informațională este în măsură să ne ajute să întîrziem îmbolnăvirea indiferent de afecțiune sau să prevină multe probleme de sănătate, pornind de la principiul conform căruia orice formă de viață emite

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (40)

cinematografelor. Nici măcar nu fusese turnată vreo secvenţă. EON, firma lui Broccoli, se străduia să găsească idei noi. Între timp, a izbucnit un scandal soldat cu un proces, motivul constituindu-l faptul că Kevin McClory dorea să ecranizeze din nou Fireball, cu Pierce Brosnan în rolul titular. Broccoli îl avea şi el în vedere pe actorul irlandez pentru rolul lui Bond însă acesta avea obligaţii contractuale pentru serialul de televiziune Remington Steele. Pînă la urmă, McClory a renunţat la planul său, însă Bond întîrzia să apară. În 1993, producătorii au anunţat în sfîrşit că au început să toarne o continuare, în Hong Kong, Moscova şi lîngă Marele Zid Chinezesc, fără a exista însă un scenariu şi fără a şti cine va fi re­gizorul – Ted Kotcheff (Rambo, Weekend neobişnuit), John Landis (Schimbare de rol, Femeia care muşcă) George P .Cosmatos (Cobra, Tombestone), – ba mai mult, nu se ştia nici cine îl va interpreta pe Bond. Timothy Dalton şi Mel Gibson nu au acceptat rolul. Erau vizaţi Liam Nesson, Matt Dillon, Gabriel Byrne şi Johnny Depp. În 1994, producătorii erau pregătiţi pentru realizarea filmului. Exista un scenariu, un regizor, iar Pierce Brosnan era disponibil pentru rolul lui Bond. După un an a avut loc premiera noului film cu James Bond, pe măsura cerinţelor anilor ’90. „Dacă ne gîndim la actorii care l-au interpretat pînă acum pe Bond, observăm că toţi au îmbogăţit personajul cu trăsăturile lor caracteristice – spune regizorul lui Goldeneye, Martin Campbel (Evadare din Absalom).

Iar acum iată-1 pe Pierce Brosnan, în care se regă­sesc calităţile cerute. Nu este doar un actor excepţional, are şi un simţ al umorului extraordinar, este senzaţional în acţiune şi e foarte chipeş. Are cu adevărat stil“. (va urma) MISTERELE LUMII

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (7) Dalton l-a jucat pe Bond de două ori, în Spaima de moarte (1987) şi în James Bond, agentul singuratic (1989). „Nu mă tem de popularitate şi nici că nu voi putea juca altceva, declară el. Munca pentru un film cu James Bond durează cel puţin 18 luni, deci oricum nu aş avea timp pentru a juca în alt film. Pe de altă parte, marea mea pasiune este teatrul. Cînd voi juca într-o piesă de O’Neill, de exemplu, publicul nu mă va considera James Bond.

Probabil că atitudinea lui Dalton a avut un suport în faptul că cele două filme nu au corespuns speranţelor puse în ele. Publicul simţea că actorul nu pune suflet, nu se implică suficient în ceea ce face. Totodată, critica îi cerea actorului să revină la rolurile dramatice, clasice, ce-l consacraseră. Privind retrospectiv, putem constata că atît actorul, cît şi realizatorii, au făcut totul pentru ca filmele să aibă succes. Nu lipsea nici unul din ingredientele filmelor de acţiune: aventuri senzaţionale, femei superbe – Miriam D’Abo (Spaima de moarte), Carey Lowell (Agentul singuratic), inamici în­răiţi pînă în măduva oaselor – Joe Don Baker şi Jeroen Krabba (Spaima de moarte), Robert Davi (Agentul singuratic).

Nu le lipsea nimic şi totuşi, n-au avut succesul scontat.

Următoarea apariţie a lui Bond s-a lăsat aşteptată.

Se părea că noile filme de acţiune, precum Die Hard, au făcut publicul să uite agentul secret britanic. „Sperăm să putem ţine pasul cu progresul, spune Michael Wilson, partenerul de afaceri a lui Broccoli.

Filmele Bond au nevoie de idei noi“.

A trecut şi 1991, anul în care trebuia să aibă loc premiera, fără ca filmul să fie difuzat pe ecranele

frecvențe, inclusiv bacteriile, paraziții sau micozele, candida sau metalele grele. Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să depisteze frecvențele patologice, să le neutralizeze și să oprească fenomenul de autodistrugere din organism. Astfel se întrerupe un proces de distrugere în corp și se activează sistemul de autovindecare a corpului.

Terapiile debutează cu o diagnosticare energetică, problemele de sănătate acute sau cronicizate apar pe ecranul aparatului, chiar și pacientul le poate descifra, desigur că terapeutul care face investigația îi explică pacientului amănunțit starea lui de sănătate și îi recomandă ședințele de terapie în același centru.

Medicina energo-informațională tratează omul în integralitatea lui: spirit, corp și suflet. Numai o medicină integrativă poate acționa pe cauza dereglărilor energetice din organism care au dus la boli grave sau boli care nu se vindecă. Prevenția este astăzi cuvîntul cheie care ar trebui să ne determine să învățăm să punem caii înaintea căruței și să începem din timp să ne îngrijim de sănătatea noastră.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

La ceas!

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: Formă de viață – Pus la cale; 2) Bătut la timp – Plasă rezervată fîțelor; 3) Coliba pescarilor – Organe de execuție; 4) Prost crescut – Ramură de brad; 5) Titularul lotului – Fuge de răspundere; 6) Un om care s-a ars odată – Fruntașe în producție; 7) A pune în consum – Strîns la piept; 8) Primit de ocazie – Constantin în familie; 9) Unul care dispune – Ban fără valoare (od.); 10) Taie pădurea – Cărați cu carul!

VERTICAL: 1) A opri înaintarea – Unul fără pereche; 2) Hădărag – Urcată pe sol; 3) Din păcate! – Ochi la pîndă; 4) Degradate – Prezente la baraj!; 5) Ține loc de toți – Refuză să preia comanda; 6) Gol tehnic! – Material textil de calitate inferioară – Clipele din urmă!; 7) Luați de mînă; 8) Fortificat în luptă – A da ca exemplu; 9) Strașnic – Treaptă spre infern; 10) Cîinii... sălbatici – Activi la galerie.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,RAI!” 1) RADAR – RARA; 2) ERADICAT – R; 3) PAR – MACARA; 4) ETAPA – ACAR; 5) R – CATARATI; 6) C – HAR – TA; 7) RAMA – ERATE; 8) APARA – U – IR; 9) SER – REST – O; 10) ARIN – RAZII.

20

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

RM

RM

21

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Democrați iresponsabili

Democrații sînt răzbunători și niște oameni cu care nu aș vrea să mă întîlnesc.

Le stă capul doar la ei, la orgoliul și la mîndria lor. Acționează conform prin­ cipiului „Dacă-mi e mie rău, să le fie tuturor”. Așa niște descreierați rar mi-a fost dat să văd și criminalii ăștia conduc lumea de peste 20 de ani. Rezultatele?

Se văd. Victoria lui Trump i-a scos din minți pentru că și-au pierdut jucăriile, puterea și influența și nu mai pot transforma lumea după cum vor ei.

Cum pînă la înscăunarea oficială a lui Trump mai sînt două luni de zile, au timp berechet să distrugă totul în urma lor și să-i dinamiteze acestuia proiectele

sau măcar o parte din ele. Așa se face că Joe Biden a permis Armatei ucrainene să folosească rachete ATACMS împotriva Rusiei. Am mai scris despre asta atît în editorialul intitulat „Avertismentul” cît și în cel din Tribunul – „Rusia promite represalii”. Am spus de fiecare dată că americanii nu trebuie să facă așa ceva din cauză că vor escalada războiul ăsta pe care tot ei l-au provocat, zgîndărind Rusia, iar eu unul nu am chef de război în România și nici să moară tinerii români fiindcă niște democrați iresponsabili de la Washington așa au decis. (continuare în pag. 24) T.I

EDITORIAL

O emblemă sacră a patriotismului românesc: Corneliu Vadim Tudor

Motto: ,,Iubesc prea mult această Țară și acest Popor, ca să stau deoparte.

Sufăr prea cumplit văzîndu-le în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn”. CORNELIU VADIM TUDOR

ETICHE

TA

Privilegiații

Sînteți cu toții niște albi nenorociți, niște ticăloși care v-ați născut cu stigmatul vinovăției înscris pe frunte pe care nici măcar sacrificiul lui Isus nu vi-l mai poate șterge. Sînteți privilegiați că sînteți albi și sînteți vinovați pentru suferințele a generații de negri care au trăit și au suferit ca sclavi ai voștri.

Ignoranți cum sînteți, nu vă dați seama de privilegiul de a fi alb așa că vă voi învăța eu să conștientizați acest „concept care evidențiază avantajele societale nedrepte pe care oamenii albi le au față de cei care nu sînt albi. Este ceva ce este omniprezent în societate și există în toate sistemele și instituțiile

majore care funcționează în societate, precum și la nivel interpersonal.

Expresia «privilegiul alb» a fost inventată pentru prima dată de activista și savantul Peggy McIntosh în 1988, în lucrarea «Privilegiul alb: despachetarea rucsacului invizibil».

Ea a descris privilegiul alb în termenii avantajului nespus pe care cultura dominantă îl are asupra oamenilor de culoare. Cu alte cuvinte, puterea, beneficiile și alte avantaje sînt distribuite în moduri inegale între diferitele grupuri din societate. Mai exact, avantajul revine oamenilor albi“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Parcă ieri s-a întîmplat ca Vadim Tudor să facă următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă.

Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”.

Era în septembrie 2000, cînd, la Casa Republicii, Corneliu Vadim Tudor și-a anunțat candidatura la funcția de președinte al României. Tot atunci, a promis că nu va menaja pe nemeni din rîndul celor care au făcut viața românilor un iad: ,,Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ De sîngele românilor sărmani” (,,Călăii”). Cert este că, înainte de a fi scriitor, poet, ziarist, om politic, Corneliu Vadim Tudor a fost un om al Dreptății, noțiune pe care o considera sacră. Prietenul său, Fănuș Neagu i-a adresat direct această caracterizare: „Cornel, pentru că ești un om pașnic, sabia ta stă mereu în teacă, dar de tăișul ei nu va scăpa nici un criminal, hoț sau trădător”.

De fapt, adevărata armă a lui Vadim era stiloul său, iar tăișul acestei arme a fost pamfletul, despre care poetul Adrian Păunescu spunea că, țîșnit din condeiul lui Vadim, este ,,cel mai tăios, obiectiv și documentat”. Iar Episcopul de Argeș, Calinic Argatu, considera că Vadim Tudor era ,,cel mai mare pamfletar acidulos al lumii! Cred că însuși iadul se înspăimîntă!”.

Adevărul este că Vadim își rostea răspicat opiniile și ,,se afla într-o continuă depășire, în calitate de redeșteptor al conștiinței adormite. Însuflețit mereu de elanuri spre o viață nobilă și creatoare, îndemnurile lui se perpetuează într-o succesiune colorată, în care claritatea își dispută, cu putere, întîietatea” (George Zbârcea – Prefață la volumul ,,Aforisme”).

De reținut și faptul că ,,Vadim Tudor a fost cel mai bun vorbitor al Limbii Române din întreaga clasă politică”, potrivit prof. George Pruteanu. Era și normal să fie așa, pentru că Vadim a fost un veșnic străjer al Limbii Române, căreia i-a dedicat versuri precum: ,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată/ Oricît am fi de falși sau de firești/ Ne regăsim sfioși cu toții, iată/ În templul Limbii noastre Românești” (,,Odă Limbii Române”).

Fără nici o exagerare, Corneliu Vadim Tudor a intrat în istorie ca unul dintre cele mai strălucite genii ale poporului român. Se zice că astfel de oameni se nasc o dată la cîteva sute de ani, motiv pentru care viața acestora ar fi trebuit să fie cît mai lungă, după cum și Vadim se ruga: ,,Nu te grăbi, ceas rău al vieții mele,/ Întîrzie un secol sau un an/ Să scutur iar mestecenii de stele/ Să mai adulmec macii unui lan” (,,Rugăciune”). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

Privilegiații

(urmare din pag. 21) „Pentru oamenii care nu au auzit niciodată termenul înainte, privilegiul alb poate evoca reacții de apărare și chiar indignare. Acest concept a fost denumit «fragilitate albă», inventat de Robin Diangelo, iar reacțiile variază de la rușine, vinovăție, frică, evitare, defensivă și disconfort pînă la reacții extreme, cum ar fi rușine, agresiune ascunsă, intolerabilitate, invalidare.

Pe de altă parte, pentru unii, ideea că o persoană ar putea avea privilegii speciale doar din cauza culorii pielii este o realizare neliniștitoare și poate provoca sentimente de rușine, vinovăție și confuzie. Dacă ești o persoană albă și simți că conceptul de privilegiu alb nu ține de tine, probabil că te înșeli”.

Bine, bine, hai că mă opresc aici cu joaca, fiindcă pe urmă chiar veți crede că am luat-o razna. De fapt, nu e o joacă, ci un lucru extrem de serios care se practică de vreo cîțiva ani prin SUA, bastionul democrației și al libertății. Într-o țară în care gîndirea critică a multor cetățeni a fost înlocuită cu propaganda și îndoctrinarea promovate de mass media oficiale, e foarte ușor să convingi cetățenii albi că trebuie să-și pună cenușă în cap și să „facă ciocul mic” din cauza culorii pielii lor.

Cu ce e mai democrată și mai bună treaba asta decît segregarea rasială pe care albii americani le-o făceau negrilor pînă de curînd? Cu nimic. E la fel. Este, la propriu, aceeași discriminare rasială de care se plîng negrii doar că, de data asta, e contra albilor și ei sînt asupritorii. Cum am mai scris și în alte articole pe tema asta, îmi e teamă că se va termina prost pentru negri.

Din nou.

Dacă ești alb și ai crescut simțind că ceilalți ar avea avantaje față de tine, poate în ceea ce privește averea ta, s-ar putea să te încrezi în ideea că ești într-un fel privilegiat datorită rasei tale. Studiul din care am să vă citez este unul publicat de un site medical intitulat verywellmind.com, specializat în terapie psihologică.

Așadar, studiul a fost scris de profesioniști. Cum nici eu nu sînt tocmai adunat de pe stradă, o să-mi facă o deosebită plăcere să-l desființez.

Vedeți, așadar, că încă de la început se asigură că nu vei avea scăpare, descriindu-ți reacțiile pe care le-ai avea citind gunoiul lor de articol, așa încît să le pui pe seama faptului că realizezi privilegiile pe care le ai și încerci să le respingi, să te sustragi de la reeducare și pedeapsă la fel ca un chiabur din anii 1950 - 1960. Ți se induce de la început ideea asta nu cumva să crezi că auzind de minciuna intitulată „privilegiul alb”, reacțiile tale de respingere ar putea fi din cauză că ți „se sperie gîndul” auzind tîmpeniile respective, ci fiindcă ești vinovat și tu știi asta.

Bun. Mergem mai departe cu aberațiile și o să vedeți că pînă la urmă o să fie distractiv. Oamenii au bubiță la căpuț și sînt demni de milă. Citez în continuare din studiul psihopaților de la verywellmind. Am zis psihopați? Îmi pare rău, am vrut să zic psihologi... mă rog, ce-or fi ei. „Privilegiul alb este un avantaj care îi protejează pe albi împotriva oricărei forme de discriminare legată de etnia și rasa lor. Privilegiul alb, totuși, nu implică faptul că oamenii albi nu au sau nu pot experimenta provocări în viață; înseamnă că orice provocări cu care s-a confruntat sau s-ar putea confrunta o persoană albă nu are legătură cu culoarea pielii. Pentru a înțelege privilegiul alb în acțiune, este util să ne gîndim la exemple din viața de zi cu zi. Următoarele exemple sînt extrase din lucrarea lui Peggy. Imaginați-vă că, dacă sînteți alb, mergeți la cumpărături și căutați în secțiunea de cosmetice o marcă de fond de ten care se potrivește cu nuanța pielii. Vă e teamă că nu veți găsi?

Cel mai probabil nu. Acesta este privilegiul alb. Ce se întîmplă dacă căutați o pereche de pantofi sau lenjerie și găsiți un articol în culoarea bej? Sînteți forțați să vă întrebați de ce nuanța bej a unui brand nu se aplică în cazul dvs? Probabil că nu”.

Dar dacă aș vizita Africa și aș căuta, ca femeie, un fond de ten alb și nu aș găsi, nu m-aș simți discriminată?

Dar dacă aș fi femeie într-o țară musulmană și aș fi

obligată să umblu cu premeteaua în cap ca să nu-i jignesc pe cetățenii țării, cum ar fi? Unde ar fi atunci privilegiul alb? Noi, albii, de ce nu protestăm la astfel de chestii?

Fiindcă e absolut normal ca majoritatea trăitoare într-o zonă să-și impună felul de viață. Însă psiho... pupu ăștia întorc lucrurile cum le convine lor.

Mai departe: „Ce zici dacă intri într-un magazin?

Presupuneți că angajații s-ar putea să se uite la tine pentru că cred că o să furi ceva pentru că nu îți poți permite? Din nou, probabil că nu. Aceste tipuri de griji nu există atunci cînd ți s-a acordat privilegiul alb“. Papagalilor, românii, ca cetățeni albi, cînd intrau în magazinele din Europa Occidentală prin anii ʼ90 aveau parte de suspiciunea angajaților că urmau să fure ceva. De ce? Că erau albi?

Da, erau albi dar pînă atunci se dovedise că furaseră din magazine așa încît privirile nu aveau legătură cu culoarea pielii, ci cu antecedentele penale. „Dacă ești alb, imaginează-ți că mergi la un interviu de angajare și se precizează în mod expres că anumite coafuri sînt inacceptabile la locul de muncă, cum ar fi împletiturile sau dreadlock-urile (stiluri care sînt purtate în mod tradițional de oameni de culoare).

Mențiunea acestei restricții la coafuri te face să simți că ești discriminat din cauza rasei tale? Dacă nu, acesta este un exemplu de privilegiu alb”. Este un exemplu de viclenie și de prostie în stare pură. În România Socialistă aveai voie să porți plete în public doar dacă aveai legitimatie de actor, caz în care se presupunea că jucai roluri de pletos. Era privilegiu alb? Nu, era dictatură, așa cum vreți și voi să creați în lume! „Dacă ești o persoană albă care citește o revistă, te uiți la o emisiune TV sau la un film, te întrebi de ce niciunul dintre personaje sau oameni nu arată ca tine?

Dacă nu, acesta este un exemplu de privilegiu alb. Dacă te uiți la știri și ești alb, te simți invizibil în fluxul de știri pozitive și înălțătoare? Acesta este, de asemenea, privilegiul alb”. Păi dacă rasa albă e majoritară în Europa și în America de Nord ce ați vrea, măi doctorașilor, să vedem la televizor și în reviste? Negri? Hai că sînteți din cale afară! „Dacă ești alb și interacționezi cu colegii tăi, trebuie să te întrebi vreodată dacă oamenii cred că sînt suficient de elocvent în timp ce vorbești? Dacă nu, ăsta e privilegiul alb”. Nu e nici un privilegiu alb, e o chestie care li se întîmplă și albilor. „Dacă ești alb și ai fost recent acceptat la facultate, ai primit un nou loc de muncă sau ai fost promovat la locul de muncă, ești îngrijorat că alți oameni ar putea crede că ai ajuns acolo unde ești doar din cauza acțiunii afirmative? Dacă te descurci bine sau ești o persoană cu rezultate bune, ești îngrijorat că alții vor fi surprinși sau îți vor spune că ești un model bun pentru alții din rasa ta? Dacă nu, acesta este un exemplu de privilegiu alb”. Astea sînt două exemple date de niște minți bolnave, susceptibile și duse cu pluta la care nici nu am ce comenta. „Imaginează-ți că ești un părinte alb și-ți crește copilul pentru a ieși în lume. Simți nevoia să-ți înveți copilul despre cum ar putea fi discriminat din cauza culorii pielii? Dacă nu, acesta este un exemplu de privilegiu alb. Dacă ești alb, trebuie să te gîndești dacă copilul tău va fi agresat sau trimis acasă de la școală din cauza texturii părului? Cel mai probabil nu. Aveți adevărata teamă viscerală că copilul dumneavoastră nu poate veni acasă ca urmare a violenței poliției sau extrajudiciare?”. Păi dacă locuiești într-o țară ca America e posibil să ai probleme. Vino să locuiești oriunde în așa-numita Europă de Est și nu vei avea problemele astea. Prin urmare, aberația aia cu privilegiul alb e o făcătură de la un capăt la altul. „Dacă mergi cu mașina într-un cartier bogat, predominant alb, ți-e teamă că ai putea fi oprit pentru a fi interogat, deoarece culoarea pielii tale este considerată amenințătoare sau deplasată? Dacă ești alb, această frică nu ți se va aplica”. Nu dacă ești alb.

Dacă ești un om cinstit. Poate că dacă negrii din America nu ar fi făcut de-a lungul timpului atîtea fapte violente nu ar fi apărut în conștiința albilor frica că-i poți agresa, fura sau ucide. „Dacă te afli într-o situație care implică poliția sau găsești nevoia să ceri poliției să te ajute, simți că rasa ta te-ar putea dezavantaja sau că ai putea fi tratat incorect? Dacă nu, acesta este și un exemplu de

RM

privilegiu alb”. Sînt zeci de exmple în care oameni albi în conflict cu legea nu cer ajutorul Poliției din cauză că ar putea fi reținuți. Repet ce am scris mai sus, dacă populația neagră din America nu făcea belstemății în ultimul secol, să zicem, poate că părerea albilor despre ei ar fi fost alta.

Firește că aberațiile și manipularea continuă: „O problemă majoră care apare în discuțiile despre privilegiul alb este că aducerea în discuție a subiectului privilegiului alb poate deseori declanșa atitudinea defensivă la oamenii albi. Ei se pot opri și nu vorbesc sau nu mai asculta. Acest lucru poate fi valabil mai ales pentru oamenii albi care au crescut în sărăcie sau care percep că viața lor a fost deosebit de dificilă. Ei se întreabă cum ar putea fi privilegiați. Expresia face să sune ca o viață ușoară, cînd de fapt se referă doar la avantajele conferite de rasă. A avea privilegii nu înseamnă că albii nu au îndurat niciodată provocări și evenimente neplăcute. Înseamnă doar că luptele lor nu au fost cauzate de culoarea pielii”. Ăștia au o obsesie cu culoarea pielii și se prefac că nu înțeleg faptul că pe continentul nord-american și pe cel european rasa majoritară e cea albă. Avantajele nu vin din culoarea pielii, ci din aceea că sîntem la noi acasă, așa cum negri sînt în Africa și nu poți vorbi de avantajele rasei albe fiindcă e normal să ai aceste avantaje la tine acasă!

Exact așa făceau comuniștii, doar că acolo era vorba nu de privilegiul alb, ci de privilegiul de a fi burghez. Astfel, burghezii aveau toate avantajele pomenite în acest articol, iar muncitorii și țăranii erau clasele asuprite, adică negrii de astăzi și la fel ca marxist-leniniștii de atunci și noii comuniști de acum, botezați democrați, progresiști, trotinetiști și cum mai vreți, militează pentru egalitate. Aia era egalitate de clasă, iar asta e egalitate de rasă.

Din momentul ăsta, vă rog să citiți în loc de „persoană albă”, „burghez”, în loc de „rasă” citiți „clasă socială” și veți avea senzația că aveți în mîini „Scînteia” anilor 1950, cînd lupta de clasă (sau de rasă) se ascuțea în fiecare zi.

Citez: „Adevărul este că a crește ca persoană albă înseamnă să nu trebuiască niciodată să ia în considerare rasa pentru cea mai mare parte a vieții.

Nu este ceva ce oamenii albi observă. Cînd albii spun că sînt «orbiți» sau nu observă diferențe de nuanță a pielii, de fapt, minimizează experiențele și ignoră părtinirile implicite. Privilegiul alb nu înseamnă a da vina pe oamenii albi pentru avantajele pe care le au. Cum poți fi acuzat pentru ceva ce nu ai trebuit niciodată să te gîndești? Ideea este despre a ajuta oamenii albi să realizeze că au avantaje sistematice față de cei care nu sînt albi și că pot depune eforturi pentru a asigura egalitatea.

Dacă ești alb și cauți să ajuți la lupta pentru egalitatea tuturor raselor, primul pas este să recunoști că există privilegiul alb. Exemplele de mai sus descriu dezavantajele zilnice cu care se confruntă oamenii de culoare, dar nici măcar nu încep să sublinieze rezultatele acelor dezavantaje. În toate domeniile, există un decalaj între cei cu privilegii albe și cei fără, cînd vine vorba de bogăția generațională (și în special de proprietate), experiența violenței și alți indicatori ai calității vieții. Deci, dacă ești alb, iată ce poți face pentru a-ți recunoaște privilegiul: • Examinați ce se întîmplă în propria viață, uitațivă la tot ceea ce puteți face pentru a promova/menține și faceți eforturi active pentru a o aborda la nivel individual. Încearcă să nu fii jignit dacă cineva îți subliniază ignoranța”.

Cum vi se pare? Pervers? Perfid? Viclean?

Diabolic? Sau marxist – leninist, comunist, stalinist, dictatorial? E tot aia, oricum ați da-o.

Mă întreb: cine sînt privilegiații? Noi, albii, ca rasă, sau aceia dintre noi care servindu-se de negrii ca de niște sclavi, se urcă pe spinările lor ca să ajungă la privilegiul de a domni și peste unii și peste alții, conform dictonului „dezbină și stăpînește”?

Pe ăștia ar trebui să-i prindem și să le dăm palma la fund de care nu au avut parte la vîrsta potrivită, că poate așa le vine mintea la cap.

RM

23

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

O emblemă sacră a patriotismului românesc: Corneliu Vadim Tudor

(urmare din pag. 21) Conform principiului care spune că ,,În fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios”, Vadim Tudor nu a menajat pe nimeni. Despre România spunea că ,,este pierdută atît timp cît e frig în școli și e cald în cazinouri”, iar despre partide afirma că ,,sînt atît de multe, încît nu se mai vede statul”. Cu același spirit critic, constata, cu vădită amărăciune, că massmedia ,,este delicată cu politicienii: vorbește despre «coeficientul de inteligență» al lor, în loc să spună, direct, care le este «coeficientul de prostie»”.

Despre viitorul țării, după ce și-a încheiat mandatul de deputat în Parlamentul European, a făcut următoarea predicție: ,,Uniunea Europeană este un fel de computer, care ne va nmăra și firele de păr din cap”, cu trimitere la Noua Ordine Mondială, despre care spunea că ,,este mondială, întrucît toată lumea o respinge”. Cu privire la NATO, a făcut următoarea remarcă: ,,În timp ce Rusia ne-a dat gaze naturale, NATO ne-a dat doar gaze de eșapament”.

Cum a ajuns România în acest malaxor al distrugerii demnității naționale? Simplu, și asta o aflăm tot de la Vadim: ,,Imnul «Deșteaptă-te, române!» s-a transformat în «Somnoroase păsărele»”. Sau altfel spus: acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite așa dispare un popor...” (,,Demisia!”).

Pentru că spunea numai lucruri adevărate, obiective, clare, precise și probate sub toate aspectele, Vadim Tudor a devenit ținta tuturor pramatiilor și lichelelor care, folosind sintagma otrăvită ,,Vadim ne bagă țara în război”, beneficiau din plin de sprijinul instituțiilor statului, fapt ce mă duce cu gîndul la Petre Țuțea, cel care spunea: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de criminali, hoți, corupți, trădători, străini, îi apără pe ăștia de noi”. De fapt, și Vadim avea o vorbă - ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!” – rostită într-o vreme în care România era singura țară de pe planetă în care se înființase Aso­ciația Victimelor Magistraților, subsemnatul fiind unul dintre membrii fondatori și vicepreședinte al acesteia. În acele vremuri, din ordin politic, Vadim se pricopsise cu un dosar penal ,,beton”, ce era instrumentat de procurorul Cinteză de la Tribunalul București. Primea citații pentru audiere chiar și cîte două pe zi dar, pînă la urmă, Vadim i-a transmis: ,,Eu niciodată nu o să-ți dau declarație în mizeria aia de dosar, dar o să vin la tine pentru ca, aruncîndu-te pe geam, să înveți să zbori!”.

A venit apoi rîndul procurorului Joița, care avea de soluționat mai multe dosare în care ,,inculpat” era același Vadim Tudor, care i-a transmis: ,,Ești singurul bou cu nume de vacă!”.

Ce mai, telefonul îi era ascultat permanent, imunitatea parlamentară i se suspendase, pe la televiziuni nu mai era invitat, adică, vorba lui Vadim: ,,În timp ce Dumnezeu face «lucrare», Diavolul face «lucrătură»”. El chiar se întreba și tot el își dădea răspunsul: ,,De ce le este frică tuturor?/ Eu vin cu cinstea – ei, cu impostura/ Îi pun la zid c-un tir nimicitor/ De nu-ndrăznesc nici să deschidă gura/ Ca Guliver mă simt printre pitici/ Toți sînt ridicoli, deși au putere/ Leul va fi leu printre furnici/ Eu sînt stăpîn pe-o altfel de avere/ Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti: «El nu-i aici, e îngropat în stele!»” (,,Elegie”).

Cîndva, Vadim mi-a spus: ,,N-am nici o avere să las fetițelor mele, decît un nume bun, care va crește în faimă de la an la an”, ceea ce mă face să vă mărturisesc că, pentru Vadim Tudor, voi avea mereu lacrimi. Lacrimi izvorîte din suflet și din certitudinea că un astfel de om nu se va mai naște niciodată. L-am cunoscut și am devenit prieteni în anul 1972, cînd aveam 19 ani, iar el 24. A ținut enorm la mine. Cînd o întîlnea pe soția mea, o strîngea în brațe și o întreba: ,,Pisicuța mea, ce te mai frămîntă?”, iar pe fiica mea, care era membră în Organizația de Tineret a Partidului România Mare, după ce participa la diferite evenimente, mi-o aducea personal acasă. Odată, pe la orele 23, cînd Vadim a adus-o pe fata mea acasă, a observat că în zona locuinței mele era o alee complet neluminată. Pe loc, a dat un telefon, iar

în 2-3 zile s-a umplut întreaga zonă cu surse de iluminat moderne.

Altădată, cînd împreună cu soția am lipit afișe electorale, în campania lui Vadim pentru prezidențiale, într-o noapte, am fost amendați de vreo 15 ori, după ce tot ce lipisem noi, fusese dat jos de echipele celorlalte partide care acționaseră în urma noastră. Atunci s-a organizat o ședință extraordinară la sediul PRM, în care generalul de poliție Nițu a fost însărcinat cu demararea unor proceduri de anulare a respectivelor amenzi. În cele din urmă, cazul a fost rezolvat, ceea ce mă determină să spun că toate convingerile și acțiunile lui Corneliu Vadim Tudor au fost clădite pe Credință, Patriotism, Adevăr și Dreptate.

Cert este că Vadim iubea oamenii și nu accepta să-i știe cu sufletul secat de lacrimi: ,,Mi-e milă de tot ce e viu, și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare”.

George Zbârcea spunea despre Corneliu Vadim Tudor că ,,În calitate de jurnalist-scriitor, se definește prin logică, argumentație și judecată clară, la care, prin creația poetică, își adaugă grație, alint, forță stilistică și virtuozitate”. Aici se mai poate adăuga faptul că ,,în versurile lui nu putem descoperi nici un transplant de modă poetică; el scrie normal, ca un poet ce aduce la zi experiențele anterioare” (Emil Manu, 1978).

Mai tot timpul, Vadim ne-a atras atenția că principala cerință pentru ca un popor să prospere este o perpetuă stare de pace, în țară și în lume, știindu-se că ,,În timp de pace, copiii îi îngroapă pe părinți, iar în timp de război, părinții îi îngroapă pe copii” (Herodot). Ei bine, sub acest generic, Vadim Tudor ne-a mobilizat cu îndemnul: ,,E gustul pîinii mai bogat/ Ca spectrul foametei rapace/ Și tot ce-avem de apărat/ E starea veșnică de Pace!” (,,Starea de pace”). Mai mult, el le-a adresat vorbe grele celor ce nu înțelegeau aceste lucruri: ,,Eu vă blestem prin gura celor simpli/ Crucificați pe dealuri și cîmpii/ Sînt robii muncii și copiii țării/ Pe care voi îi vindeți zi de zi” (,,Eminescu, la 33 de ani”).

De fapt, Corneliu Vadim Tudor ne-a transmis un avertisment clar și fără echivoc: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra”. Și uite așa, fără să bată la ușă, au venit, pe rînd, pandemia, războiul din Ucraina, crizele financiare, sociale, economice, inundațiile ș.a.m.d., acesta fiind doar începutul sfîrșitului. Vadim Tudor își mărturisea starea de nemulțumire și revoltă față de nelegiuirile care au pus această țară pe butuci: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”). Soluția nu putea fi decît una singură, și aceasta îi privea pe conducătorii care au adus țara într-o asemenea stare de degradare: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați! (,,Demisia!”).

Referindu-se la tematica din creația poetică a lui Vadim, Eugen Barbu spunea, în 1986: ,,Corneliu Vadim Tudor vădește o înclinare spre temele majore ale vieții: Iubirea, Moartea, Patria, Limba strămoșească, Credința, toate abordate într-un registru poetic de rang înalt, fără a trișa sau a face rabat rigorii”, iar Adrian Păunescu afirma, în 1998, că ,,Poezia lui Corneliu Vadim Tudor va rămîne în istorie pentru că este o poezie adevărată, scrisă de un om adevărat, de un luptător și un remarcabil poet român”.

Astfel, dragostea și respectul față de mama sa, pe care o diviniza, le-a exprimat prin versuri născute din străfundul sufletului său: ,,Mulțumesc, iubită mamă,/ Steaua mea din zori de zi/ Fără tine-mi este teamă/ Că planeta s-ar răci”.

Sentimente la fel de puternice nutrea și față de tatăl său, pe care a încercat să-l menajeze din răsputeri, cînd scumpa sa mamă tocmai murise: ,,Iubite tată, cum să-ți dau de veste/ Că pacea casei noastre s-a sfîrșit/ Că jinduim că mama nu mai este/ Destinul ei a fost pecetluit” (,,Tatăl nostru”). Într-un mai vechi articol, intitulat ,,Corneliu Vadim Tudor, regretul etern al unei națiuni distruse”, spuneam că ,,întreaga viață de familie a lui Vadim se regăsește în poeziile sale, așa cum o descrie în poemul intitulat «Adio, prieteni de-o seară», în care se referă la momentul căsătoriei sale cu doamna Doina: «Dar într-o zi am întîlnit o fată/ Și viața mea întreagă s-a schimbat/ Logodna noastră a ținut o vreme/ Iar toți ai mei se minunau de ea/

Și cînd a fost destinul să ne cheme/ A devenit pe veci soția mea.» Și, pentru că «La acest izvor de apă vie/ Tulpini de viață nouă înfloresc», în familia lui Vadim au apărut doi îngerași, copilele Lidia și Eugenia. La împlinirea vîrstei de 3 ani, el i-a dedicat Lidiei o poezie, care începe astfel: «Fata lui tata umple toată casa/ De bucurie și de clopoței/ E zîna bună care pune masa/ În zori, la vrăbii și la porumbei» («Lidia»)”.

După cum se poate constata, Corneliu Vadim Tudor gîndea și acționa numai în limitele principiilor creștine, și un astfel de om nu putea trăi fără a iubi natura și tot ce e viu în ea. Iubea nespus animalele, în special cîinii, cărora le-a dedicat nenumărate versuri, precum: ,,Rătăcitori și neajutorați,/ Cîini fără vîrstă, nume și dreptate,/ Fiți întru toate binecuvîntați/ Voi, ce dormiți pe dale înghețate” (,,Cîini ai nimănui”).

Sînt încă multe de zis, dar voi încheia prin a vă spune cine este cel care m-a inventat ca jurnalist, poveste care a început în anul 1996. Lucram în Rectoratul Universității Politehnice București unde, pentru că am refuzat să ader la un grup infracțional bine organizat, ce devenise stăpîn pe spațiile clădirilor universitare, mi s-a desfăcut contractul de muncă în baza unui referat, avizat de rectorul Gheorghe Zgură, în care se menționa despre persoana mea că, ,,fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat” (?!).

Pe lîngă faptul că am atacat în justiție respectiva decizie, am redactat un memoriu privitor la întreaga poveste, pe care l-am trimis celor mai importante organe de presă din acele vremuri. Din cele 22 de publicații cărora m-am adresat, mi-a răspuns doar una: Revista ,,România Mare”. Am fost invitat la redacția de pe Calea Victoriei, lîngă Magazinul ,,Muzica”, unde Vadim mi-a spus că-mi va publicpa memoriul în revistă, sub titlul ,,Epistolă scrisă cu cerneala ochilor”, ce avea să rămînă ca generic în prezentarea multor altor nedreptăți semnalate de cititori. Tot atunci, Vadim m-a rugat: ,,Aș vrea ca tot ce este în sufletul tău să ajungă la cititori.

Ai un un stil de a scrie pe cît de fermecător, pe atît de original. Scrie despre orice, în rest, mă ocup eu!”. Am primit aceste vorbe ca pe un premiu, chiar mi-au dat lacrimile, așa cum se întîmplă și acum, cînd scriu aceste rînduri, și cum voi plînge mereu, cînd îmi voi aminti de acest prieten de neuitat.

Pentru mine, Corneliu Vadim Tudor nu a murit, el dăinuie.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Dacă ar fi ascultat imediat…

Motto: „Eu am chemat, și n-ați răspuns; am vorbit, și n-ați ascultat” – Isaia 65.12 Linus, un băiat de vreo zece ani, era foarte inteligent și sîrguincios la școală, unde lua de regulă note bune. Cu toate acestea, avea un obicei rău. Ori de cîte ori era chemat, el spunea: „O clipă, vin imediat!“.

Dar nu venea. Cînd tatăl său îl striga, „Linus, poți să mă ajuți repede?“, el răspundea: „Da, vin imediat, numai un minut!“, dar, bineînțeles, întîrzia, iar tatăl său nu dorea să aștepte. La aniversarea de unsprezece ani, Linus a primit o cutie cu scule. Aceasta era ceva deosebit pentru el. Chiar a doua zi – era vineri – s-a retras în pivniță după ce a terminat orele și a început să taie cu fierăstrăul și să bată cu ciocanul. Dorea să construiască un mic garaj. Deodată, mama lui l-a strigat: „Linus, te rog, vino repede sus!“. „O clipă“, a răspuns el, „vin imediat!“, și a continuat să taie cu fierăstrăul. Deoarece mama nu l-a strigat a doua oară, el nu s-a grăbit. După vreun sfert de oră a urcat și el în sfîrșit. „De ce m-ai chemat, mamă?“. „Bunicul a fost aici cu noua sa mașină. A întrebat dacă te poate lua la el în weekend. Te-am chemat, dar nu ai venit.

Deoarece bunicul se grăbea, l-a luat pe Felix cu el“.

Linus nu a spus nimic, dar a avut lacrimi în ochi.

Dacă ar fi ascultat imediat… Atunci ar fi stat în mașină, făcînd o călătorie lungă și frumoasă pînă la casa bunicilor. Acum era prea tîrziu! S-a retras încet în pivniță, hotărît ca, de atunci încolo, să vină de îndată ce este chemat. În acest fel a învățat să asculte fără întîrziere și cînd vocea lui Dumnezeu, nu peste mult timp, l-a chemat la pocăință!

24

Nr. 1771 l 26 noiembrie – 2 decembrie 2024

Democrați iresponsabili

(urmare din pag. 21) Firește că permisiunea vine în primul rînd ca să-l forțeze pe Trump să nu închidă războiul cu Putin așa cum voia. Rămîne de văzut dacă ucrainenii vor lovi Rusia în așa fel încît orice inițiativă de pace a lui Trump va fi sortită eșecului.

Iată ce scrie World Street Journal pe acest subiect. Citez: „Ucraina a lansat marți rachete cu rază lungă de acțiune furnizate de SUA în Rusia pentru prima dată, ca un test pentru președintele rus Vladimir Putin după amenințările Moscovei de a riposta pentru o astfel de mișcare. Ucraina a folosit sistemul de rachete tactice al armatei, cunoscut sub numele de ATACMS, pentru a lovi un depozit de muniție din regiunea rusă Bryansk, a declarat un oficial ucrainean. Acesta este un semnal că se dorește o escaladare, a declarat ministrul rus de externe Serghei Lavrov ca răspuns la atacul de marți, descriindu-l ca o nouă fază a războiului.

Rusia a avertizat de luni de zile că utilizarea unor astfel de rachete cu rază lungă de acțiune împotriva teritoriului său ar echivala cu un atac al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și ar duce la un răspuns clar, dar nu a specificat care ar fi acesta. Președintele rus Vladimir Putin a semnat marți amendamente la doctrina nucleară a Rusiei, într-o acțiune care părea să fie programată pentru a trimite un nou avertisment către Occident.

La Washington, Casa Albă a respins mișcarea Rusiei catalogînd-o drept un zgomot de sabie, menționînd că se aștepta revizuirea de către Moscova a doctrinei sale nucleare. «Asistăm la aceeași retorică iresponsabilă din Rusia, pe care am văzut-o în ultimii doi ani», a declarat o purtătoare de cuvînt a Consiliului Național de Securitate”.

Comentariu: Retorică iresponsabilă? Păi a voastră care ne-a adus la război cum a fost? Responsabilă? „În timp ce Ucraina se luptă să recupereze teritoriul Rusiei, se bazează pe aprovizionarea cu rachete străine. Statele Unite au avertizat Rusia cu săptămîni în urmă că folosirea trupelor nordcoreene împotriva Ucrainei reprezintă o «escaladare semnificativă» a războiului și că Washingtonul va răspunde. Forțele armate ucrainene au declarat marți că au lovit un arsenal în apropierea orașului Karachev la 2:30 a.m., provocînd 12 explozii și detonații secundare. Oficialul ucrainean a confirmat că lovitura a fost efectuată folosind ATACMS. Ministerul rus al Apărării a declarat că apărarea sa antiaeriană a doborît cinci rachete ATACMS lansate de Ucraina împotriva unei ținte militare din regiunea Bryansk. Fragmentele celei de-a șasea rachete lovite de o rachetă de interceptoare rusă au lovit ținta militară provocînd incendii pe teritoriul său, a spus acesta, dar nu au provocat victime.

ATACMS, un sistem de rachete sol-suprafață tras de la un vehicul de lansare mobil, poate lovi între 100 și 190 de mile distanță, în funcție de modelul sistemului.

Administrația Biden a refuzat anterior să autorizeze utilizarea ATACMS de către Ucraina în Rusia, invocînd îngrijorarea unei escaladări. Dar Casa Albă a dat undă verde după ce mii de trupe nord-coreene au fost desfășurate în regiunea Kursk a Rusiei, unde Moscova a adunat peste 50.000 de soldați care încearcă să înlăture forțele ucrainene care au ocupat teritoriul într-o ofensivă fulger în

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

august. ATACMS sînt o serie de rachete balistice în care Block 1 este versiunea standard de serviciu. Blocul 1A este o variantă îmbunătățită care este, de asemenea, setată să înlocuiască rachetele uzate Bloc 1.

Kievul a cerut, de asemenea, Regatului Unit și altor aliați occidentali să permită Ucrainei să folosească alte arme cu rază lungă, cum ar fi racheta Storm Shadow. Regatul Unit nu a exclus acordarea unei astfel de permisiuni. Liderul german Olaf Scholz a refuzat să trimită în Ucraina rachete de croazieră cu rază lungă Taurus, în ciuda cererilor de la Kiev și a presiunilor din cadrul propriului său guvern. În ultimele luni, Rusia a încercat să evite decizia SUA privind ATACMS, avertizînd cu privire la represalii. Putin a susținut în septembrie că rachete la fel de sofisticate precum ATACMS pot fi lansate doar cu ajutorul satelitilor americani si instructori militari.

«Dacă se ia această decizie, atunci nu va însemna nimic mai puțin decît participarea directă a țărilor NATO – SUA, statele europene – la războiul din Ucraina. Și asta va schimba substanțial însăși esența, însăși natura conflictului. Va însemna că țările NATO luptă împotriva Rusiei». În ciuda amenințărilor nucleare ale Moscovei, oficialii americani au fost în general mai îngrijorați că Moscova va contracara în alte moduri, cum ar fi intensificarea operațiunilor de sabotaj în Europa sau înarmarea rebelilor Houthi susținuți de Iran în Yemen.

Rusia le-a furnizat houthiților date de țintire în timp ce atacau nave în Marea Roșie, a raportat «The Wall Street Journal».

Oficialii occidentali de securitate cred că Rusia s-a aflat în spatele unei operațiuni ascunse de a pune dispozitive incendiare pe avioanele de marfă sau de pasageri care se îndreptau spre SUA. Complotul a fost văzut ca parte a unei campanii de sabotaj care include incendii și atacuri asupra conductelor și rețelelor de date. Alte atacuri ar putea transmite «un mesaj că acțiunile ostile pe teritoriul Rusiei recunoscute la nivel internațional vor avea un preț», a declarat Alexander Gabuev, directorul Centrului Carnegie Rusia Eurasia.

Putin a sugerat, de asemenea, că utilizarea ATACMS împotriva teritoriului rus ar putea determina Moscova să plaseze mai multe mijloace militare în țări mai apropiate de SUA. Rusia a trimis recent un submarin cu propulsie nucleară, capabil să tragă rachete de croazieră Kalibr, și o fregată navală în portul Havana din Cuba, la 100 de mile de Key West, Fla. Rusia a intensificat, de asemenea, cooperarea cu Iranul și Coreea de Nord. Iranul furnizează drone

RM

pe care Rusia le folosește pentru a lovi orașele și infrastructura ucrainene, iar Coreea de Nord a trimis aproximativ 11.000 de soldați în Rusia în ultimele săptămîni, potrivit estimărilor SUA și Ucrainei. Marți, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că Rusia ar putea desfășura în cele din urmă pînă la 100.000 de soldați nordcoreeni în Ucraina, unde cîștigă în mod constant teritoriu în est.

Campania de atac a Rusiei împotriva orașelor ucrainene s-a intensificat, dar este constrînsă de numărul de rachete pe care le poate produce pentru astfel de baraje. Amendamentele la doctrina nucleară a Rusiei dezvăluite marți sînt o mișcare în mare măsură simbolică, potrivit analiștilor.

Noul document extinde gama de amenințări la care Rusia poate răspunde folosind arme nucleare și spune că un atac împotriva Rusiei folosind arme convenționale poate fi un pretext pentru un răspuns nuclear, inclusiv împotriva unui stat nenuclear aliniat cu o putere nucleară, o aparentă referire la Ucraina. Potrivit doctrinei, atacurile care justifică un răspuns nuclear sînt cele care «reprezintă o amenințare critică la adresa suveranității și/sau integrității teritoriale» a Rusiei sau Belarusului, un aliat ferm în care Rusia depozitează și unele dintre rachetele sale nucleare. Acestea includ utilizarea de rachete balistice, cum ar fi ATACMS, și o «lansare în masă» de rachete de croazieră, avioane de luptă cu reacție sau drone, pe care Ucraina le-a folosit activ în ultimele luni pentru a viza bazele militare rusești departe de graniță.

Putin a propus modificările într-o sesiune a Consiliului de securitate rus din septembrie, avertizînd SUA asupra sprijinului continuu pentru Ucraina. «Ideea a fost să încercăm să găsim o modalitate de a limita sau constrînge asistența pe care Occidentul o oferă Ucrainei și de a crea o oarecare incertitudine cu privire la posibilele scenarii», a declarat Pavel Podvig, cercetător senior la Institutul de Cercetare în Dezarmare al ONU”.

Toate astea sînt rele fiindcă ne pot băga în război degeaba, dar și mai grav e faptul că trimițînd ATACMS contra rușilor aceștia au vreme să le studieze și să afle cum pot fi contracarate pentru un viitor conflict. Un alt punct negativ este acela că în ultimii trei ani armata rusă a dobîndit experiență de luptă pe front ceea ce o face să aibă un avantaj superior trupelor NATO, iar asta nu e bine deloc.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.