România Mare, nr. 1775

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR )

)

Sarbatori fericiteI .

Naşterea Domnului

Coboară iarna peste munții ninși Albind potecile tremurătoare, Viscolul toarnă-n brazii neatinși Steluțe albe de mărgăritare. În sate se aud colinde, blînd, Reverberînd ecoul prin ninsoare, Din ceruri Magii se întorc cîntînd, Să ne sfințească marea Sărbătoare.

Stăm în genunchi și ne rugăm pios În fața Maicii Domnului, senină, Ținîndu-și pruncu-n brațe, pe Christos, Ce L-a-nvelit cu raze de lumină.

Din razele acestea, luminați În duhul care-nvăluie făptura, Sîntem, pe veci, de Dumnezeu legați, Oamenii păcii, ce nu știm ce-i ura.

Prin naștere, Isus ne-a dezlegat De relele ce vin din moștenire.

Fie-I numele-acuma lăudat, Ca cea mai sfîntă – a lumii amintire.

Veniți în catedrale, să-L cinstim Pe Cel din dreapta Tatălui de sus, De două mii de ani de cînd citim De nașterea Mîntuitorului Isus!

Veniți cu toate neamurile, toate, Să lăudăm minunea ce-o vedem: Domnul Isus ce S-a născut azi-noapte, În sfînta iesle de la Bethleem!

GEO CIOLCAN

Noaptea de Crăciun În viaţa lui Isus avem izvorul poporul nostru s-a născut creştin pe noi, românii, chiar Mîntuitorul ne-a-mpărtăşit cu pîine şi cu vin Purificaţi de patimi şi ispite ne subţiem în spirit, an de an Istoria putere ne trimite Apostolul Andrei e tomitan În noaptea asta Biblia răsună trec sănii trase de oştiri de cai

iar junii ne urează pace bună Privim pe boltă jerbele-n alai e sărbătoare, sîntem împreună opreşte clipa, Doamne, şi mai stai!

Pom de Crăciun I. Azi e zi de sărbătoare, Totu-i sfînt și luminos, Prăznuim o taină mare: Astăzi S-a născut Christos!

Astăzi Fecioara Maria În ieslea din Bethleem I-a dat viață lui Mesia, Și noi robii Lui sîntem!

Pom de Crăciun Prietenul meu bun,

Cu stele vii Și-atîtea jucării, Unde-ai pornit Așa împodobit?

Frumos cadou, Mă faci copil din nou...

II. Noaptea-i grea și albă-i neaua La drum Magii au pornit Urmărind pe boltă steaua Din Apus la Răsărit.

Isus rîde îngerește Maica-I dă primul sărut Azi Scriptura se-mplinește: Domnul nostru S-a născut!

CORNELIU VADIM TUDOR

L a m u l t i a n i.I )

NR. 1775 l ANUL XXXV l 24 DECEMBRIE 2024 – 6 IANUARIE 2025 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Hai, Steaua!  Matrozul Chior a fost bumbăcit de sindicaliști  Saul Bruckner cîștigă 40.000.000 de lei pe lună de la PRO TV  Generalul Mircea Mureșan face tura beţivului *Alt Mureşan scoate bani şi din sperma animalelor

PARTEA I  Redacţia revistei „România Mare“ urează mult succes echipei-fanion a fotbalului românesc, Steaua Bucureşti, în meciul retur pe care îl va juca la Londra împotriva echipei West Ham United! Aşa cum se ştie, după o încleştare epuizantă, jucătorii români au cîştigat prima partidă, la Bucureşti, cu scorul de 2-0, ceea ce îi face să fie favoriţi în meciul-revanşă. Nu va fi uşor, dar, aşa cum dezvăluia şi Dan Petrescu, în preziua întîlnirii de la Bucureşti, cei 3 apărători centrali ai echipei engleze sînt masivi, însă uşor de depăşit cu mingi pe jos. Este de la sine înţeles că aceşti veritabili maeştri ai driblingului şi creării de culoare prin apărările adverse (Roşu, Luțu, Dănciulescu, Ciocoiu, Sabin Ilie şi ceilalţi) vor găsi mijloacele de a străpunge, de cel puţin două ori, apărarea adversă.

Avem presentimentul că această nouă generaţie de fotbalişti ai super-campioanei noastre va face, joi seara, meciul vieţii sale, în Patria fotbalului. Englezii sînt de bătut, băieţi, trebuie să intraţi pe teren cu inimă de leu, să nu vi se înmoaie genunchii, să îndrăzniţi, să aveţi tupeu, să-i hărţuiţi pe tot terenul şi, atunci cînd aveţi ocazia, să-i îngenuncheaţi prin şuturi seci, imparabile, care să le scuture plasa şi să le taie maioneza. La urma urmei, ei sînt în dificultate (nu noi), ei trebuie să alerge, cu limba scoasă, să înscrie 3 (?!) goluri (nu noi), așa că toţi aşii sînt în mîna noastră.

Fiţi bărbaţi, bateţi-vă pentru fiecare minge, nu-i lăsaţi să-şi facă jocul, gîndiţi-vă că milioane şi milioane de români stau cu sufletul la gură, acasă, în faţa televizoarelor, în locuinţele lor friguroase, iar fericirea lor depinde de voi. Nu-i greu, 90 de minute trec repede în iureşul luptei, voi aţi fost și campioni, şi vicecampioni ai Europei, ei n-au avut niciodată asemenea trofee.

Hai, Steaua! Hai, Armata!  Încă o ilegalitate gravă săvîrşită de Paul Viţelaru, preşedintele Secţiei a III-a Civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, cel la care s-au adunat numeroase dosare fabricate împotriva senatorului Vadim. În anul 1995, judecătorul Gh. Bozgan a fost dat afară, ilegal, din magistratură. Acesta l-a dat în judecată pe ministrul de atunci al Justiţiei, francmasonul G.I. Chiuzbaian, dar şi Ministerul Justiţiei. Era evident, pentru toată lumea, că judecătorul persecutat avea dreptate. Numai că Paul Viţelaru primise ordin de la fosta Putere (fiindcă aşa a fost el, tot timpul, cu cei aflaţi la pupitrul de comandă) să-l pună cu botul pe labe pe colegul lui de magistratură. Întîmplarea a făcut însă ca un alt membru al completului de judecată, Magdalena Ghermely, să refuze, de 4 ori la rînd, să dea cîştig de cauză lui G.I. Chiuzbaian. Atunci, numitul Paul Viţelaru, care era preşedintele Secţiei de Contencios Administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, s-a pretat la un abuz incalificabil, pentru care în orice altă Ţară din lume ar fi fost arestat: a semnat el pentru colega lui de instanţă, adică a falsificat o sentinţă penală! Avem o copie ă acestui incredibil document, pe care o vom publica.  La 1 Decembrie nu vom serba doar 81 de ani de la Marea Unire, ci şi 43 de ani de la primele izbînzi răsunătoare ale boxului românesc. Prin grija unor colaboratori ai revistei noastre, am aflat că, la 1 Decembrie 1956, la Jocurile Olimpice de la Melbourne (Australia), patru pugilişti români cîştigau medalii strălucitoare: Nicolae Linca, 27 de ani, medalia de aur; Mircea Dobrescu, 26 de ani, medalia de argint; Gh. Negrea, 22 de ani, medalia de argint; Constantin Dumitrescu, 25 de ani, medalia de bronz. La vremea aceea, glorioşii noştri sportivi

închinau aceste rezultate Patriei şi Unirii. Astăzi, toţi se află la grea suferinţă, bolnavi şi aproape uitaţi de lume: Nicolae Linca, 70 de ani, paralizat; Gh. Negrea, 65 de ani, paralizat în proporţie de 80 %; Mircea Dobrescu, 69 de ani, trăieşte în comuna Coţofeneşti (jud.

Prahova), bolnav de ochi şi avînd o tijă de metal la şold; Constantin Dumitrescu, 68 de ani, bolnav şi el, dar încă se mai poate mişca. Revista noastră îi roagă pe domnii Ion Țiriac, Cristian Gaţu şi pe ceilalţi de la Comitetul Olimpic Român să aibă grijă de aceşti oameni care şi-au şubrezit sănătatea pentru faima Ţării.

Nu de alta, dar încercaţi să vă aduceţi aminte (sau să vă imaginaţi) ce gură de oxigen au oferit cei 4 sportivi unui întreg Popor, în acel an, 1956, în care n-aveam, practic, nici o bucurie.  Am spus-o încă din ianuarie 1996, de cînd Dumitru Tinu a minţit în faţa Comisiei Parlamentare de Control al Activităţii SRI: piticul de la „Scînteia“ este lacheul lui Virgil Asztalos Măgureanu. Ulterior, el avea să dovedească, din plin, umilitorul statut pe care îl are. Mai nou, Tinu găzduieşte în „Adevărul“, aproape zi de zi, cîte un comunicat sau articol despre activitatea grupării microscopice conduse de Şarpele cu Ochelari. Ultimul cotcodac al orătaniei asztaloşiene îşi găseşte ecoul în „Adevărul“ de miercuri 27 octom­brie: „P.N.R. cere preşedintelui Constantinescu să alcătuiască un guvern de criză“.

Poate criză de epilepsie! Ce să-ţi povestesc! Un partiduleţ de 0,7 %! Iar, în vremea asta, fosta „Scînteie“ ignoră cu duşmănie toate acţiunile Partidului România Mare. Asta, fireşte, în cazul în care nu publică articole ostile împotriva liderului PRM, care au o anumită frecvență. Oare cum s-o zice, pe ungureşte, la „Adevărul“?  Istericul de serviciu de la „România liberă“, fostul activist CC al UTC şi propagandist ateist Alex. Ştefănescu batjocoreşte PDSR-ul cu următoarea formulă: „Partidul Dezin­formării Sfruntate din România“.  Radu Vasile îsi construieşte o vilă în judeţul Argeş, mai exact în comuna Godeni. Aşa afirmă, cel puţin, ziarul „National“, care adaugă: „Premierul s-a îndrăgostit de peisajul zonei, ceea ce l-a determinat să-şi construiască o «viluţă» chiar în apropierea dispen­sarului comunal. Proiectul a fost realizat de S.C. Procorandi SRL Bucureşti, iar lucrările vor fi executate de S.C. Cornea Industrial Construct SRL din Cîmpulung, aceeaşi firmă care a cons­truit şi vila Minodorei Ilie“.  Preşedintele Comi­siei pentru Cercetarea Abuzurilor din Camera Deputaţilor, dl. Ion Honcescu, a cerut, în plenul Camerei, demisia consilierului prezidenţial Dorin Marian. Staţi liniştiţi, că nu se va întîmpla nimic.

Bandiţii ăştia din tîrla Ţapului nu vor cădea decît împreună, fiindcă se au la mînă unii pe alţii.  Toată mascarada aia a lui Valeriu Stoica, privind urgen­tarea soluţionării Dosarelor de către magistraţi, are un singur scop: judecarea rapidă şi condamnarea senatorului Vadim. Nu-i nimic, să îndrăznească numai, şi vor vedea ei ce se va întîmpla.  Prea ocupat să strîngă, cu făraşul, căcărezele pe care le scapă Ţapul pe toate meridianele lumii, ziarul „Cronica Română“ face greşeli cu nemi­ luita. Una dintre ele s-a produs în numărul de luni, 1 noiembrie: „Goethe a împlinit 150 de ani!“, zice, încă din titlu, o domnişoară pe nume Răzvana Niţă. Asta-l confundă pe Goethe cu Moş Diaconescu! În realitate, întreaga lume a sărbătorit nu 150 de ani, ci 250 de ani de la naşterea marelui scriitor german.  A apărut nr. 107 al revistei „Atac la persoană”. De data asta nu mai lăudăm publicaţia, a-nţărcat bălaia, fiindcă Dumitru Dragomir a sărit peste cal şi a făcut-o de oaie. În mod

RM

concret, e vorba de publicarea unor interviuri cu generalii de Poliţie Nicolae Berechet şi Mircea Mureşan. Ambele necinstite. Ambele enervante şi provocatoare de anchete viitoare zdravene, fiindcă acum chiar că ne-am şucărit. Între­bat dacă un colonel pe nume Vasile Grad i-ar fi făcut teza de doctorat, beţivanul nr. 1 al Armatei Române (şi, mai nou, al Poliţiei), de Mircea Mureşan facem vorbire, are neruşinarea de a răspunde: „Este de înţeles ca eu, un biet autor obscur, care niciodată nu am dat autografe sau dedicaţii pe cărţi, aşa cum şi-au dat alţii pe lucrările oferite lui Ceauşescu (vă pot face dovada cu cărţile retrase de la locuinţa lui Ceauşescu) să fiu considerat un necunoscut“. Autor obscur? Hai să ne pupi în c...! Acest alcoolic irecuperabil, v-aţi prins, bate apropo-uri la senatorul Vadim. Uite cine vorbeşte! Un politruk care recunoaşte că a fost secretar UTC pe regiment! Păi pe ce era să dai tu, Mureşene, autografe lui Ceauşescu?

Pe eticheta de spirt medicinal?! Pe discul lui Gică Petrescu, „Uite-aşa aş vrea să mor, cu paharul lîngă mine! Beau, beau, beau!”?! Pînă ce vom întocmi „dosarul” complet al killerului de la Stoeneşti, îl invităm să răspundă problemelor ridicate de revista „Politica“: 1) Este adevărat că, în decem­ brie 1989, a pus tunurile pe Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, pe care a incendiat-o la comanda lui Ion Caramitru, şi a produs pagube uriaşe fondului de carte rară? 2) Este adevărat că, în septembrie 1999, a primit de la Cugir 32 de cuţite de vînătoare şi mai multe servicii de porţelan, în valoare de peste 30 de milioane de lei? 3) Este adevărat că a fost prins la braconaj, în Rezervaţia de la Moara Vlăsiei, dar scandalul s-a muşamalizat? 4) Este adevărat că mai are de restituit 35.779.049 de lei la BANCOREX (credit pomanagiu, adică preferenţial), bani pe care, dintr-o leafă de secretar de stat, n-are cum să-i returneze?! 5) Este adevărat că, la o „beută“, a spus:„Dacă n-or să mă avanseze la gradul de general de corp de Armată, îi bag în p... mă-sii de ţărănişti“?! Ascultă, Mirciulică Bibilică, pînă acum senatorul Vadim nici nu te-a băgat în seamă şi n-are nici un amestec. Dar l-ai făcut curios. Oare să nu te fi prins nimeni într-un moment de luciditate, ca să te sfătuiască să nu te iei în colţi cu un scriitor, cu un senator, cu o gazetă naţională, de mare tiraj, cînd tu ştii de cîte zeci de ori ai făcut pe tine şi-ai căzut grămadă, de beat mort ce erai?!  În ceea ce-l priveşte pe Dumitru Dragomir, el și-a mîncat omenia în fața noastră. Mai ales că imediat cum a publicat cele două scuze penibile ale lui Berechet şi compania a şi căpătat reclamă la... Bere! O pagină întreagă de Publicitate, la SC Fulgerul SA, din Bragadiru.

Nenorocirea lui dom’ Mitică este că el se crede prea isteţ şi că poate să-i învîrtă pe toţi pe degete. Uite că, de data asta, a dat-o-n bară. Nu poţi să pretinzi că eşti justiţiar, dar să-i acoperi ciuful unuia dintre cei mai periculoşi mafioţi din Poliţia Română, Mircea Mureşan. Nu poţi să creezi senzaţia că îi aperi pe muncitori, dar tu să tremuri de frică în faţa unei canalii care a tras în mineri, la Stoeneşti, omorînd 31 dintre aceştia. Noi n-avem nimic împotriva capitalului autoh­ton, aşa că vom lăsa în plata Domnului afacerile unora şi ale altora, dar nu putem ignora anomalia că roiesc prea mulţi generali de Poliţie în jurul „făbricuţelor de bani“. Cu ei, cu aceşti gangsteri care trăiesc în iluzia că pe ei nu-i poate controla nimeni, că ei taie şi spînzură -avem noi de dat o bătălie.

Scurtă, vorba-aia, ca Fulgerul Bragadiru! Adio, dom’ Mitică! Marea greşeală a vieţii tale este că ai crezut că îi poţi băga cuţitul pe la spate lui Vadim aşa cum ai făcut-o cu Mihai Antonescu. Te-ai dat cu Puterea (Berechet şi Mureşan ai cui or fi, dacă nu ai Ţapului?) aşa că „Atac la persoană” îşi va pierde rapid creditul la populaţie şi va înceta din viaţă. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 noiembrie 1999)

RM

3

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Maglavit - miracol sau escrocherie? (II) Cine cîştigă de pe urma ciobanului (2)

administrarea fondurilor credincioşilor, preotul Bobin care pierdea în acest fel afacerea din mînă nu a admis propunerea.

Iată ce scria, în continuare, Rapor­ A rămas ca biserica să se construiască pe tul comisarului Asterian: „Astfel, în locul stînei lui Petrache Lupu, teren fost scopul construirii unui sfînt locaş, pe al Eparhiei Mona Dudu, dar expropriat locul unde Petrache Lupu a vorbit cu pentru utilitate publică şi trecut în islazul Dumnezeu, s-a constituit un comitet comunal. (…) de 100 de persoane dintre care numai Alături de preotul Bobin şi poate vreo cîţiva activează. Astfel, preotul luînd exemplu de la el, primarul comunei, BOBIN, preşedintele, senatorul TOMA anume FLOREA STANCA, se pretează VALERIAN, preot TUDOR POPESCU la următoarea escrocherie: cu ocazia şi negustorii ELEFTERIE VASILESCU Petrache Lupu, la bătrînețe pelerinajului, briştile care transportă şi GH. POPESCU, folosindu-se de pasageri din halta Maglavit la locul autoritatea lor, au început să tragă foloase de pe procesiunii sînt supuse la taxe. Primarul le încasează, urma acestei chestiuni de pură credinţă. * Preotul pretinzînd suma de 500 lei pentru fiecare brişcă, eliberînd Bobin, care conduce această iniţiativă transformată în însă chitanţe numai pentru 120 lei. Cărăuşii deşi se văd negustorie, a tipărit nişte broşuri intitulate «Minunile înşelaţi, nu pot reclama deoarece li s-ar ridica dreptul dela Maglavit», pe care le vinde în folosul său personal, de a mai face astfel de transpoarte” (Arhivele Naţionale obligînd aproape pe toţi dreptcredincioşii a le cumpăra. Istorice Centrale – ANIC, Fond „Direcţia Generală a * Deasemeni, din Craiova a adus nişte cruciuliţe pe Poliţiei”, Dosar nr. 42⁄1935, filele 23, 24). care, sub cuvînt că sînt sfinţite, le vinde pelerinilor iar Cum funcţionează mecanismul cîştigul realizat, în loc de-al întrebuinţa pentru scopul Lui Bobin i se alătură, aşadar, senatorul de Dolj, cu care s-a constituit comitetul, îl foloseşte la plata datoriilor sale personale. * Se aminteşte că acest preot, Toma Vălăreanu, care izbuteşte obţinerea, de la care pînă acum o lună avea datorii la diferite bănci din ministrul Transporturilor, Richard Franasovici, unei Craiova, a reuşit să scape de ele graţie activităţii sale reduceri substanţiale pe rutele CFR pentru toţi pelerinii care veneau la Maglavit: dr. psihiatru Albu din Craiova, în acest domeniu.

Cum era de aşteptat, în aceste părţi au apărut Constantin Argetoianu – el, ca medic nepracticant, o mulţime de negustori ambulanţi din Craiova şi considera pe Lupu un ins cu personalitate multiplă –, Bucureşti, care la rîndul lor vînd broşuri explicative prefectul de Dolj Garboviceanu, Lungulescu de la ale Minunii dela Maglavit, cum şi diferite alte lucruri „Universul” şi nişte necunoscuţi, desigur numai oameni (iconiţe, cruciuliţe, fotografii etc.). Tuturor acestora de paie ai celorlalţi. Se lucrează în sistem, adică presa preotul Bobin le cere o taxă pentru ştampilarea favorabilă minunii laudă orice donaţie şi orice atitudine broşurilor, obligîndu-i ca din cîştigul realizat să-i dea favorabilă şi atacă nimicitor orice fel de opoziţie, de tip şi lui o parte. Această măsură a determinat ca mulţi din moral sau material.

Nu se poate reconstitui faptic sistemul generalizat negustori să părăsească Maglavitul, lucru ce a folosit de profituri, ci numai îmbogăţirea bandei mafiote a lui preotului Bobin, care astăzi a monopolizat totul.

Este bine stabilit că preotul Bobin lucrează de Nicolae Bobin. Se declanşează astfel o suveică infernală. comun acord cu senatorul Toma Valerian, împreună Bobin organizează un sistem de plăţi pentru amenajarea cu care ridică banii din cutiile aşezate la locul sfînt, îi locului spre a fi primiţi pelerinii, se asigură paza cutiilor pune în saci şi îi cîntăreşte, rămînînd ca numărătoarea de valori pentru donaţii, sătenii – la rîndu-le – transportă călătorii între halta Maglavit şi cîmpul minunii, aflat la lor să o facă ulterior.

Acest comitet nu admite, în materie de bani, cîţiva kilometri, şi fac bani din cărăuşie în asemenea controlul nici unei persoane oricît de indicate ar fi, iar în cantităţi încît renunţă la creşterea oilor şi a vitelor, mai privinţa hotărîrilor luate, nu permite nici o modificare. puţin bănoasă.

Primarul pretindea o taxă de 500 de lei de căruţă, dar Astfel, fosta organizaţie Garda de Fier s-a oferit prin elibera doar o chitanţă pentru 120 de lei. Niciun obiect advocatul Petculescu şi sublocotenent Horia Codreanu nu se putea vinde la Maglavit fără a avea pusă, de către ca fără niciun ajutor bănesc din partea comitetului paroh, o ştampilă a parohiei, pentru fiecare ştampilare local, dar şi fără vreun control, să construiască biserica. percepîndu-se 2 lei. Banii, după cum rezultă din raportul Acest lucru nu a plăcut lui Bobin, care a respins – poliţienesc, curg din belşug şi nimeni, niciodată, nu de plano – propunerea. Pe de altă parte se hotărîse ca caută să verifice modalitatea de cheltuire a lor. locul unde se va construi biserica să fie la Buturugă, Încrederea oamenilor în preoţi şi notabilităţi este, în acolo unde Dumnezeu S-a arătat lui Petrache Lupu. mod evident, absolută şi tocmai aceştia sînt cei care fac Cum acest teren aparţinea bisericii Madona Dudu din totul pentru a înşela. Apar şi o serie de divergenţe în plan Craiova şi cum consiliul eparhial al acestei biserici local – un întreprinzător doreşte organizarea transpor­ urma să instituie un comitet din sînul ei, pentru tului pelerinilor cu o serie de autobuze între halta Maglavit şi sat, dar oamenii, în cap cu primarul, îl alungă pe acesta cu pietre. Prefectul e de acord cu oamenii, spre a nu stîrni o revoltă.

Maglavitul intră în atenţia lui Vartolomeu Stănescu, epis­copul Rîmnicului Noul Severin, o eparhie din cîteva judeţe, pe teritoriul căreia se afla şi Maglavitul. Episcopul e, iniţial, de părere să se verifice starea mintală a ciobanului, apoi, convins de sfinţenia lui, se foloseşte de poziţia sa superioară ierarhic şi smulge Statuia lui Petrache Lupu de la Maglavit afacerea din mîna lui Bobin,

Bolnavă vindecată cu apă din „Fîntîna Mîntuirii“

care e în cele din urmă caterisit. Episcopul are iniţiativa fondării unei bănci de scont cu banii ce, zilnic, se adunau de la credincioşi şi edificarea la locul minunii a unui aşezămînt caritabil, în regim de antrepriză.

El, mai mult decît parohul, ştia să facă bani; anterior a fost acuzat de delapidarea sumei de 15.000.000 de lei din fondurile de binefacere ale eparhiei şi mai avea la activ un alt scandal în care obliga parohii să vîndă un volum propriu de predici legat de Maglavit, tipărit gratuit la tipografia episcopală. Şi dacă nu se aduna suma de 10.000 de lei de parohie din vînzări, preotul plătea diferenţa din buzunar.

Aşezămîntul caritabil trebuia să poată, în întregime, sluji vindecării spirituale şi fizice a credincioşilor din ţară, avînd întîietate cei care, fiind în eparhie şi achitînd o taxă anuală de un leu, demonstrau marea lor credinţă – taxă facultativă. Episcopul a cheltuit în jur de 250.000 de lei pentru chiria sediului din Rîmnicu Vîlcea a aşezămîntului şi salarizarea primilor angajaţi, cărora nu li se cunoaşte însă fişa postului, dar el nu a fost în stare să explice dispariţia sumelor rămase din banii adunaţi de la credincioşi.

Apoi intră pe fir patriarhul Elie Miron Cristea, ca agent personal al regelui Carol al II-lea. El trece afacerea de pe numele episcopului pe cel al regelui, care botează un copil al ciobanului prin generalul Sichitiu din Statul Major şi oferă păstorului 15.000 de lei spre a cîştiga încrederea lui şi a credincioşilor. Episcopul e recompensat moral pentru pierderea afacerii prin botezul micuţului, care primeşte numele de Mihai, după moştenitorul Tronului, Marele Voievod de Alba Iulia.

Regele îşi arogă titulatura de ctitor al aşezămîntului, dar problemele de politică externă se acutizează şi această jucărie nouă a sa nu va mai prezenta interes.

Se face totuşi un deviz şi un proiect, în valoare de 5.800.000 de lei pentru ridicarea unei biserici de 2.500 mp la Maglavit, pe care le aprobă ciobanul „gîngăvit”, ca şef moral al vechiului comitet de ctitori, cel care, conform unei scrisori a lui Miron Cristea, „are meritul să atragă lumea”, şi lucrurile se opresc aici.

Unde sînt 10.000.000 de lei?

Deja în toamna lui 1938, la Maglavit, totul e în părăsire, şi un jurnalist scrie că frunzele uscate, în mari cantităţi, au năpădit locul de închinăciune şi fundaţiile viitoarei biserici. Pelerinii, perindaţi pe la Maglavit între 1935 şi 1938 în număr de circa 2.000.000, nu au văzut nimic palpabil în urma donaţiilor masive, beneficiarii de fapt ai minunii fiind unii şefi din presă, ca Stelian Popescu de la „Universul” şi oamenii lor din teritoriu, politicieni ca Vălăreanu, Argetoianu sau Gîrboviceanu, sacerdoţi ca Bobin sau Vartolomeu Stănescu, trepăduşii de la faţa locului, sătenii şi, ultimul, dar nu şi cel din urmă, regele însuşi.

Calcule bazate pe o serie de sume menţionate în documente indică delapidarea sumei de 10.000.000 de lei între anii, de maximă expansiune, ai minunii, respectiv 1935-1938. N-a fost efectuată nicio anchetă, oalele sparte le-au plătit credincioşii păcăliţi şi primii profitori. În cazul Maglavit, credinţa, stimulată de persuasiune, a servit formării şi alimentării unor averi dubioase, şi cîştigării de capital politic, necesar în viitoarele alegeri, cruciale pentru ţară.

Sfîrșit HISTORIA.RO

4

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Lecturi la lumina ceaiului...

TA B L E T Ă D E S C R I I TO R

50 DE ANI

Au trecut 50 de ani pe muchie, pe care i-am trăit pe șantierul literaturii.

Au trecut 50 de ani pe care i-am parcurs în slujba literaturii naționale și culturii românești. Au trecut 50 de ani pe care i-am trăit la masa de lucru fără să fi avut viață personală, fără plimbări sau mai știu eu ce alte petreceri. Pentru mine, acești 50 de ani au însemnat literatură mîncată pe pîine și o viață de om trăită în slujba cuvîntului scris. Au însemnat o viață de literatură vie, plină de dinamism și dragoste față de poezie. 50 de ani au însemnat pentru mine viața mea, în sensul adevărat al cuvîntului, debutînd la 21 de ani, frămîntat de grijile și de necazurile vieții. Cu această ocazie aveam să încep un nou drum al vieții mele, cel al creației, încercînd să cunosc și să mă acomodez unei noi etape a visurilor pe care le aveam de înfăptuit și pe care să le duc pînă la capăt așa cum am găsit de cuviință pînă-n zilele de-acum.

50 de ani au însemnat munca mea de o viață, slujind poezia cu devotament și dragoste întru împăcarea cu destinul meu. Poate că așa mi-a fost mie scris... Doamne, de fiecare dată m-am împăcat cu mine, cu lumea mea, cu frămîntările mele, trăind în gîndurile mele, așteptînd o mîngîiere, o bucurie de la tine, semen al meu. Dar nici una, nici alta nu au venit, ori au întîrziat să vină... Poezia a dospit în sufletul meu și în inima mea așa cum bobul de grîu a încolțit din brazda de pămînt, sub razele calde ale soarelui și binefăcătoarele picături de ploaie.

Astăzi, la cei 50 de ani de cînd am debutat în literatură, mă simt un om împlinit, cu un număr important de cărți de poezie, proză, teatru, cronică literară, publicate la mai multe edituri din București... În acești ani plini de frămîntări și necazuri care s-au ținut lanț de mine, am editat, lună de lună, fără întreruperi, Revista de literatură „Amurg sentimental”.

50 de ani au însemnat pentru mine consumul întregii mele energii și a timpului în favoarea cuvîntului așternut pe hîrtie. Am încercat de fiecare dată să fac față invidiilor, să trec peste ele, cunoscînd faptul că, fără acestea, lumea literară nu ar avea farmec.

Nu știu dacă am reușit să dau totul din ființa și puterea mea, aidoma unui fotbalist pe terenul de fotbal, a unui înotător pe valurile apei, a unui boxer în ring sau unui gimnast la bară... Stînd la masa de lucru, mi-am consumat elanul la maxim, pentru a-mi duce la împlinire idealurile scriitoricești.

Parcă ieri a fost momentul de început al acestor 50 de ani, odată cu apariția primelor mele stihuri în revista băcăuană „Ateneu”. Întorcîndu-mă prin timp, trăiesc aceleași sentimente de bucurie și fericire și iată că astăzi am ajuns să fac parte din breasla scriitorilor și cea a ziariștilor profesioniști. Se pot spune multe lucruri despre mine, ca om care am iubit literatura mai presus de orice, fiindcă ea a însemnat nu doar o pasiune, ci chiar viața mea, trăită la foc continuu, iar din fiecare scînteie am încercat, pe cît mi-a fost posibil, să aprind acele stele lirice pe care le-am dăruit cu toată dragostea și bucuria sufletului meu, cui altcuiva, decît cititorului?

Cei 50 de ani, care au trecut ca o umbră peste dealuri, au însemnat iubirea mea față de cititor și față de țara acesta, pe care am îndrăgit-o cu toată forța mea creatoare... Aceste rînduri vin să stea drept mărturie că viața nu mi-a fost zadarnică, iar eu, ca ființă umană, nu am trăit în zadar.

50 de ani de literatură au însemnat pentru mine muncă asiduă... Trepte de lumină către biruință și drag de cuvîntul românesc. 50 de ani care înseamnă bucuria omului ajuns, după o luptă aprigă, în prag de epuizare.

Din păcate, recunoștința încă întîrzie să apară din partea societății, a breslelor din care fac parte... Cine știe, poate că măcar vremurile viitoare cu oamenii lor își vor aduce aminte de mine, că am trăit și eu pe aici, într-o lume de casapi, preocupați de interesele personale, indiferent de statutul social.

50 de ani pentru mine au însemnat bucuria omului împăcat cu sine și cu destinul său, dedicat unei cauze nobile: slujirea literaturii pe toate palierele... Sînt lucruri care vor fi analizate de biografi, istorici literari și de toți cei care vor să se aplece cu profesionalism asupra a ceea ce am creat și am scos din teascurile tipografice pînă în prezent: cuvinte care să grăiască, odată, că am trecut și eu prin această lume, și că am fost demn de pasiunea mea, literatura, pe care am slujit-o cu credință.

ION MACHIDON, Directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

50

RM

Restituiri • Restituiri

Avem timp

Avem timp pentru toate.

Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stînga, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine, avem timp să citim și să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tîrziu.

Avem timp pentru ambiții și boli, să învinovățim destinul și amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amînăm răspunsurile, avem timp să sfărîmăm un vis și să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.

Cînd să facem și asta - murim.

Am învățat unele lucruri în viață, pe care vi le împărtășesc și vouă!

Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească Tot ce poți face este să fii o persoană iubită.

Restul... depinde de ceilalți.

Am învățat că oricît mi-ar păsa mie, Altora s-ar putea să nu le pese.

Am învățat că durează ani să cîștigi încredere și că doar în cîteva secunde poți să o pierzi.

Am învățat că nu contează CE ai în viață, ci PE CINE ai.

Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva.

Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă ci cu ceea ce poți tu să faci.

Am învățat că nu contează ce li se întîmplă oamenilor ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.

Am învățat că oricum ai tăia, orice lucru are doua fețe.

Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde, s-ar putea să fie ultima oara cînd îi vezi.

Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți.

Am învățat că EROI sînt cei care fac ce trebuie, cînd trebuie, indiferent de consecințe.

Am învățat că sînt oameni care te iubesc dar nu știu s-o arate.

Am învățat că atunci cînd sînt supărat am dreptul să fiu supărat dar nu am dreptul să fiu și rău.

Am învățat că prietenia adevărată continuă să existe chiar și la distanță iar asta este valabil și pentru iubirea adevărată.

Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.

Am învățat că indiferent cît de bun îți este un prieten, oricum te va răni din cînd în cînd iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.

Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alții, cîteodată trebuie să înveți să te ierți pe tine însuți.

Am învățat că indiferent cît de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influența personalitatea dar ca TU ești responsabil pentru ceea ce devii.

Am învățat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc și nici faptul că nu se ceartă nu dovedește că se iubesc.

Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc și nu faptele sale Am învățat că doi oameni pot privi același lucru și pot vedea ceva total diferit Am învățat că indiferent de consecințe cei care sînt cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață.

Am învățat că viața îți poate fi schimbată în cîteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învățat că și atunci cînd crezi că nu mai ai nimic de dat, cînd te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

Am învățat că scrisul ca și vorbitul poate liniști durerile sufletești Am învățat că oamenii la care ții cel mai mult îți sînt luați prea repede...

Am învățat că este prea greu să-ți dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.

Am învățat să iubesc Ca să pot să fiu iubit...

OCTAVIAN PALER (1926- 2007)

RM

5

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

SĂ NE AMINTIM sau SĂ MAI AFLĂM CÎTE CEVA (I)

Gîndindu-ne la cititorii fideli ai acestei reviste care este, în primul rînd, o revistă de cultură în mai multe domenii (literatură, istorie, geografie, sfaturi medicale etc.) și numai după aceea, politică, m-am gîndit să adun, din vastul meu caiet de ÎNSEMNĂRI, fapte, întîmplări, chiar și curiozități, care să anime spiritul cu amintiri uitate sau fapte mai puțin cunoscute, dar semnificative. Sper ca, în felul acesta, să-mi exprim prețuirea pentru cititorii fideli ai revistei lăsate nouă de Corneliu Vadim Tudor, pe care l-am prețuit și-l prețuiesc pentru orizontul său larg de cultură, pentru erudiția sa.

Voi prezenta ,,notările” așa cum au fost făcute, fără o ordine, domeniu sau cronologie anumite; le-am selectat pe cele care, presupun, prezintă interes.

֍

Romanța românească nu este o arie de operă care se cîntă cu gura deschisă la maximum, amplificînd, lungind melodia, reducînd-o apoi la șoapte din care nu se aude nimic, ci e o rugăciune laică: te rogi la dragoste, la copilărie, la leagănul în care ai gîngurit, la locul natal, la mama, la părinți și bunici, la tinerețe, la stele, la amintiri, la frați, te rogi la tine însuți – cel schimbat odată cu anii, te rogi și visezi, îți umpli sufletul de melancolie și de dor, asemănător cu dorul din doină, de speranță sau de împăcare cu sine.

E crezul care-l face pe un om cu tîmplele argintii să creadă în traiectoria vieții lui, în timpul închis în el, în zestrea lui de sentimente, dar, mai ales, în dragoste.

E sora mai tînără a doinei, dar și a cîntecului religios apropiat de doină, chiar dacă s-a născut în mirosul de grătar, de la oraș, în licărul Cotnarului sau al Murfatlarului din pahare sau bărdace. Și cel mai bine e interpretată de un cîntăreț popular, nu de o soprană sau un tenor de la operă. El, cîntărețul popular, simte adîncimea sentimentului din romanță, fibra ei sentimentală îi vibrează în suflet și o transmite ca un sentiment viu, nu ca pe o arie care demonstrează, mai curînd, înălțimea vocii, lungirea sunetelor etc. Ca și doina în care curge dorul și istoria acestui popor, ca și cîntecul religios în care românul se roagă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Crucea Sfîntă părăsită, romanța te face să treci dincolo de hotarul realității imediate, te apropie de amintire, de vis, de Dumnezeul din tine.

֍

Dintr-un articol al lui Liviu Rebreanu (18851944), reprodus în revista ROMÂNIA MARE (11 mai 2018), aflăm că, în primăvara lui 1918, pe 9 mai, s-a stins subit, la masa de lucru, cu hîrtia pe care scria în față, George Coșbuc (1866-1918). Poate nu e o coincidență, ci o soartă a celor care au ținut condeiul în mînă o viață întreagă. Aceeași soartă a avut-o și Acad. Constantin Ciopraga (1916-2009), din Iași: pe 2 februarie 2009, la 92 de ani împliniți, a fost găsit de fiica sa în cabinetul de lucru, prăbușit pe hîrtia de scris. Lucrase toată noaptea, pînă la ultima suflare.

֍

De unde provine Quintus din numele celor trei epigramiști? De la tatăl – om politic (liberal), primar al Ploieștiului, marele epigramist Ion IonescuQuintus. Acesta, în timpul războiului, în anii 19171918, s-a refugiat, cu un grup de parlamentari, la Odesa, apoi la Kerson, unde a luat-o și pe soția sa, însărcinată. L-a născut pe Mircea în spitalul evreiesc din Kerson. În vîltoarea aceea, n-a fost înregistrat. Revenit la Ploiești, avocatul și omul politic Ion Ionescu, printr-un proces de constatare, atestă nașterea copilului Mircea. Pentru a evita orice

confuzie, avînd în vedere că Ionești Ion erau mai mulți în orașului ,,aurului negru” (și, în general, în țară), solicită ca, în hotărîre să se treacă ,,S-a prezentat Ion Ionescu-Quintus /.../ și s-a constatat că s-a născut Mircea Ionescu-Quintus, tatăl fiind al cincilea copil al bancherului și negustorului Ghiță Ionescu, venit în Ploiești de pe meleagurile Buzăului”. În 1919, s-a născut fratele lui Mircea, Ion, care va semna Nelu (Ionescu) Quintus (m. 2014).

֍

Interesante sînt și destinele asemănătoare pe care le-au avut doi artiști, dar și aviatori – Ionel Fernic (1901-1938) și Carlos Gardel (1890-1935). Fernic, născut la Tîrgoviște, rămas orfan de mamă la 2 ani, e dus la Galați, unde unchiul său (fratele tatălui) conducea un șantier naval. Învață să cînte la pian, atras de muzică și poezie. Face armata, de fapt Școala de Ofițeri, la Ploiești, unde locuiește mulți ani și-și desfășoară activitatea de poet, compozitor, umorist.

Se mută la București, devine aviator și, cu sarcini privind activitățile de zbor, se duce la Cernăuți. E chemat la București, la înmormîntarea unui prieten.

Locurile, la avion, sînt ocupate toate. Un jurist de la Tribunalul de acolo îi cedează biletul său. Avionul cu care se îndrepta spre București se prăbușește în zona Cîmpulung Moldovenesc.

Carlos Gardel s-a născut în Franța, la Toulouse.

Părinții emigrează cu copiii în Argentina, unde Charles devine Carlos. Compozitor și cîntăreț (ca și Ionel Fernic), a contribuit, prin interpretările ce exprimă toată melancolia tangoului, la popularizarea acestui gen de dans în lumea întreagă. Moare într-un accident de avion, prăbușit în Columbia, la Medellin, în zona Anzilor. A fost înmormîntat la Buenos Aires.

֍

Interpreta de muzică populară din zona Oradiei, profesoara de Latină Florica Ungur (1939-2011), în țară sau în străinătate, unde a fost mesager al culturii noastre, și-a servit neamul. Oriunde a cîntat – în Belgia, Olanda, Franța, Italia, Iugoslavia, RFG, Ungaria, URSS, ea și-a păstrat crezul artistic după care s-a ghidat toată viața: ,,Principalul este să oferi folclorul cu talentul pe care-l ai din naștere, încît să ajungă și la sufletul celor care ne înțeleg limba. Așa cum Creangă, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Blaga și alți scriitori nu pot fi gustați cu adevărata lor valoare fără o înțelegere exactă a limbii și a sufletului românesc, așa și folclorul nu poate fi întocmai înțeles. Prin talentul și sensibilitatea interpretului, limbajul devine mai explicit. De aceea avem datoria să reprezentăm folclorul românesc așa cum este – autentic și frumos, nu de dragul succesului de moment, ci în virtutea unei patriotice datorii” (SCÎNTEIA TINERETULUI, 4 dec. 1977).

֍

Mi s-au întipărit în minte cuvintele spuse de actorul Dorel Vișan, la Revelionul Caricaturiștilor și Epigramiștilor de la Urziceni, 12/13 decembrie 2009, în legătură cu autorii de umor și de poezie: ,,Lumea modernă l-a prins pe om într-un apanaj fără ca acesta

să știe, care l-a făcut să-și piardă propriul lui fond natural și să-l încarce cu lucruri care nu-i sînt proprii, să-și golească sufletul, să se îndepărteze de sine. Toți cei care lucrează împotriva acestei tendințe negative, cei care-l fac pe om să se apropie de sufletul lui sînt minunați și cu o misiune dumnezeiască. Dintre aceștia, îi numesc pe umoriști”. Da, de acord, are mare dreptate, dar să nu uităm precizarea: Îmi place veselia zgomotoasă, Umoru-atunci cînd e la el acasă, Precum și rîsul zgomotos, sonor, Dar nu și rîsul batjocoritor!

֍

Joseph Joubert (1754-1824), moralist francez, autor de Pensées, essais, maximes, scrie: ,,Une goutte de lumière vaut mieux qu’un océan d’obscurité” (O picătură de lumină valorează mai mult decît un ocean de întuneric).

֍

La 22 noiembrie 2007, a avut loc, la Muzeul Național ,,George Enescu” de pe Calea Victoriei nr.

141 (Palatul Contacuzino), Expoziția ,,Evenimente și figuri de muzicieni în fotografiile lui Vasile Blendea (1937-2005)”. De fapt, cine este Vasile Blendea?

Redăm, pe scurt, informații despre acest ,,fotograf”.

S-a născut la Peștișani (jud. Gorj), la 11 martie 1937, fiind strănepot al lui Constantin Brâncuși (1876-1957). În 1967, a absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității București.

Fotoreporter la Radiodifuziunea Română. Membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România. În cei 35 de ani de carieră a tezaurizat un autentic patrimoniu iconografic național, însumînd peste 200.000 de imagini pe celuloid, fapt ce l-a impus atenției unui număr însemnat de personalități românești și străine, din aproape toate domeniile artei (literatură, muzică, arte plastice, folcloristică, sport, istorie, teatru, film etc.). S-a stins fulgerător din viață pe 17 noiembrie 2005, chiar în dimineața zilei cînd, la Sediul (de atunci) al Uniunii Scriitorilor din România, era prevăzută lansarea cărții-album, ilustrată parțial cu fotografiile sale, BRÂNCUȘI – SOPHROSYNE sau ,,Cumințenia Pămîntului” de Ion Pogorilovschi, ediție bilingvă, română-engleză, versiunea în limba engleză de Silvia Blendea (soția lui Vasile Blendea).

La expoziția care a avut loc la 2 ani de la plecarea artistului, amintită mai sus, am spus următoarele: Anii s-au așezat pe verticală sub formă de Coloană a Infinitului, pentru Vasile Blendea, se înalță din suflet de român, din gîndire, din credință și talent. O coloană care va rezista viscolului de amintiri care spulberă, dar și adună noiane de fapte trăite într-o viață prea scurtă pentru un asemenea artist, dar lungă în realizări. Curcubeul a obosit și a coborît, făcîndu-și culcuș în crizanteme. Pe fire de timp se scurg clipele care duc cu ele alai de petale cu miros de viscol. Prin golul dintre ramuri vedem zîmbetul lui Vasile Blendea – prietenul pentru care nu există oboseală sau refuz. Zîmbetul lui – o rază de-a pururi luminoasă. Această coloană de timp se adună în acele sutimi de secundă în care a realizat magie. De fapt, nu sînt simple imagini pentru că, în fiecare dintre ele, se află el, sufletul lui, lumina lui care radiază, ca un halou, acoperind umbrele. El n-a murit, oamenii de felul său nu mor, ci se sting pentru a trece în altă lumină, deși se află în pămîntul care l-a dat și pe care l-a iubit cu sentiment de recunoștință.

Pentru el, timpul curge pe deasupra, iar în vîrful coloanei sale de ani stă acum lumina ocrotitoare a lui Dumnezeu. În această lumină a înaltei coloane a culturii românești, el va dăinui peste secole. (va urma) ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

Din Bucures , tii de altãdatã

De Crăciun, la Casa Capşa din Bucureşti era mare zaiafet!

Cînd mă uit la fotografiile cu Casa Capșa, îi văd pe toți acolo. Niciunul nu lipsește. Sînt din altă lume. Înghețați în timp, suspendați într-o secundă, exact cît i-a trebuit aparatului să imortalizeze o clipă dintr-o zi de vară, pe Calea Victoriei, cu mușterii în față la Capșa. Văd un domn durduliu angajat să traverseze, poate că e boier sau o fi vreun negustor, poate fi Bibicu sau Trahanache. Văd o doamnă cu trenă și tocă care se grăbește undeva, singură. Sau poate că doar se plimbă. În mijlocul străzii, surprins cu spatele, e un țăran îmbrăcat în cămașă albă, lungă, din in. Mai trăiesc și azi, dar doar în cadru, cîțiva ofițeri apretați și bățoși. La Capșa copertinele sînt trase, semn că în ziua aceea dogorea soarele. Dacă nu aș ști că poza e din București, din față de la Capșa, aș putea să jur că a fost făcută la Paris sau la Berlin.

Istoria vestitului loc începe cu „Era odată un cojocar“, scrie Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogo­ şoaiei. Povestea unei străzi“. „Într-adevăr era, pe la începutul veacului trecut, un cojocar subţire, care o dată pe an mergea la Lipsca (paraclisul ortodox din Lipsca a fost sfinţit în 1858 prin grija negustorilor români stabiliţi în acest oraş) după taxid, adică după cumpărare de marfă. Îl chema Dumitru Capşa şi era român macedonean. Taxidul, pe vremea aceea, nu era uşor lucru. Înainte de a părăsi ţara, negustorul, după ce îşi lămurea toate treburile, după ce-şi făcea testamentul, se spovedea, se grijea, îşi lua rămas bun dela ai lui şi numai după aceea pleca la drum. Şi fiindcă se putea întîmpla să-l apuce Crăciunul sau chiar Paştile prin străinătate, şi fiindcă ţinea omul săşi facă sărbătorile după legea lui, îngrijiseră de mult negustorii români să-şi ridice paraclis în Lipsca“, scrie autorul Gheorghe Crutzescu.

Cum a reuşit Grigore Capşa să rupă şi să hrănească gura tîrgului Dumitru Capşa a avut un fiu, Constantin, care a avut 12 copii, dintre care băieţii – Antonie, Vasile, Constantin şi Grigore au întemeiat casa Capşa, la mijlocul veacului trecut. Fraţii Capşa și-au pus în gînd să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi.

Grigore, cel mai mic, a fost trimis la Paris să învețe arta cofetăriei pe lîngă Boissier, întîiul ciocolătar al lumii, iar Anton şi cu Vasile au închiriat, pe 1500 lei pe an, o prăvălioară în casa Dămăroaei unde deschid în 1852 cofetăria „La doi fraţi”.

Afacerea era începută cu un capital de 5.000 lei şi cu trei lucrători, un ucenic şi un rîndaş. În curînd însă, prăvălia se dovedi prea mică, întrucît clientela venea, şi de abia dacă era loc pentru patru măsuțe.

Doi ani mai tîrziu, fraţii îşi mutară cofetăria în casele Castrişoaei, iar locuinţa şi laboratorul lîngă Consulatul rusesc, în casele Filipescu. Proprietara pe vremea aceea era Madam Marie de Philippesco, cum îşi scria boieroaica numele, Chipioaica sau Madam Chipiu cum o poreclise lumea, fiindcă-i plăcea să poarte, în loc de pălărie, chipiu de colonel. Încăperile fuseseră luate de fraţii Capşa, cinstit, negustoreşte, la mezat, cum se obişnuia pe atunci; dar pare că Doamna Filipescu a rămas nemulţumită de afacerea făcută, căci începu cu locatarii ei un proces care ţinu mai mulţi

ani. Cum fraților le era greu să aibă prăvălia într-o parte și laboratorul în alta, ei s-au mutat, în anul 1868, în casele vornicului Slătineanu.

După trei ani, în timpul războiului Crimeei, Vasile Capşa a plecat la Sevastopol cu cîteva „chervane pline cu şunci, caşcavaluri, pastrame şi altele, cu gîndul să le vîndă oştirilor aliate, şi să se pricopsească. Din nenorocire, n-a apucat să ajungă în Crimeea că s-a stricat toată marfa din cauza căldurii“, povestește Gheorghe Crutzescu. Fără marfă, şi fără bani, Capşa s-a îmbarcat la Odessa pe un vas care-l duse în Bulgaria, de unde nădăjduia să treacă în ţară. După o vară fierbinte, era în Bulgaria o toamnă frumoasă, livezile erau pline cu prune şi grădinile gemeau de trandafiri. Capşa nu stătu mult să chibzuiască, cumpără zahăr pe credit, prune şi foi de trandafiri pe datorie şi, într-un şopron părăsit, a făcut dulceţuri atît de grozave încît se băteau bulgarii să le cumpere. Şi așa s-a întors el cu parale multe acasă. Şi atunci fraţii Capşa au început să aducă de la Paris tot ce era mai bun: absintul, „zînă verde“ cum îi spuneau francezii, ananas proaspăt în forme pentru îngheţată. „Într-adevăr, pînă atunci numai Giovanni ştia meşteşugul îngheţăturilor, şi ca să nu i-l fure nimeni le făcea singur, într-o odăiţă încuiată cu lacăt“. Și așa frații Capșa au ucis concurența și cofetăria lor a rămas singura din București. Atît de școlit s-a întors acasă Grigore, atît de bun, încît a primit Marea medalie la Expoziția Universală de la Viena, apoi a obținut brevetul de furnizor al Casei Principelui Milan Orbenovici al Serbiei, iar în 1908 a devenit furnizorul Principelui Ferdinand al Bulgariei.

Grigore ăsta, cofetarul minune, este cel care a înlocuit parfumul oriental din București, cu cel occidental. El a făcut trecerea de la baclava și sarailie la cofeturi rafinate, ciocolată, ganache și bon-bon-uri.

Faimoasa joffră a fost creaţia şi invenţia lui Grigore Capşa Atît de tare era Chef Grigore, încît la Capșa se dădeau cele mai importante dineuri din oraș. În 1920, la invitația Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ajungea la București celebrul mareșal Joséph Jacques Césaire Joffre. Și Jofrra i-a rămas numele. Mareșalul a însemnat provocarea supremă pentru Chef Grigore. Distinsul franțuz avea diabet, așa că Grigore trebuia să facă pentru el ceva dulce care să nu fie dulce că altfel îi dădea Regina Maria cu prăjitura în cap! Grea responsabilitate, misiune de stat. A creat o prăjitură cu ciocolată care sugera forma cilindrică a caschetelor militare franceze și uite așa vestita rețetă de Joffre a făcut înconjurul lumii fiind preluată de bucătăria franceză.

Cuibul comploturilor care era cît pe ce să fie închis În perioada interbelică, doar Capșa era locul oficial de întîlnire a politicienilor, ziariștilor, scriitorilor și artiștilor. Gazetarii care lucrau în Palatul Universul de pe Brezoianu, în frunte cu domnul Stelian Popescu, își scriau articolele pe mesele de la Capșa, alintată și „Urlătoarea academică”. Acolo se făceau și se desfăceau guverne, de acolo își luau ziariștii informațiile, acolo se întîlneau cu politicienii ca să dea știri pe surse. Atît de influentă devenise locația, încît Gheorghe Tătărescu a cerut să fie închisă în două rînduri. Între 1923 și 1928, pe cînd era subsecretar la Interne, și 1934-1936 pe cînd se afla la Președinția Consiliului de Miniștri. „La Capșa, unde vin seniorii/ Local cu două mari despărțituri/ Într-una se mănîncă prăjituri/ Întruna se mănîncă scriitorii”, scria jurnalistul, poetul și nuvelistul Nicolae Crevedia într-un pamflet savuros care făcea furori în epocă.

Ce distinse somităţi au mîncat la Capşa Împăratul Austro-Ungariei, Franz Iosif, ducele Nicolae al Serbiei, prințul Gorceakov, ministrul rus de Externe, cuplul suveran al Serbiei, Milan și Natalia Obrenovici, președintele Republicii Franceze Raymond Poincaré sau premierul grec Eleftherios Venizelos, cu toții au trecut pe la Capșa.

Casa Capșa a mai fost cunoscută bucureștenilor drept „cafeneaua scriitorilor și artiștilor“, circulînd ideea că un scriitor nu era scriitor dacă nu frecventa Capșa. Virgil Carianopol spunea: „Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”, iar Tudor Arghezi spunea despre Capșa că „este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”.

Poetul Ion Barbu deschidea Capșa, apărînd încă de la ora 8 dimineață la cafea și rămînînd acolo mare parte a zilei, ca la birou, apoi urmau: criticul Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu și alții După naționalizarea din 1948, Capșa a devenit Braserie și Restaurant cu meniuri proletare. Și-a păstrat însă cele două saloane, Roșu și de Marmură, și a continuat să fie cîrciumioara scriitorilor.

R.M.

RM

7

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

File de istorie

Minunatele petreceri ale Anului Nou interbelic

Elita românească din perioada interbelică s-a bucurat din plin de privilegiile sociale şi economice, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Petrecerile de Revelion în palate atent gătite ori în staţiuni montane erau demonstraţii sublime de eleganţă şi rafinament, în ton cu moda din marile capitale europene. „La 1 ianuarie vom da marele bal de Anul Nou, pentru care au fost trimise 2.500 de invitaţii. Palatul e mult prea îngust şi mic pentru enorma societate bucureşteană care s-a dublat în zece ani; numai ofiţeri au fost convocaţi 260“, îi scria regele Carol I fratelui său, Fritz, pe 28 decembrie 1882. Erau invitate personalităţi din Armată, politică, diplomaţie şi din lumea artistică. Crème de la crème. Însă în stradă, bucureştenii fără căpătîi se distrau privind la fastul cortegiului regal şi la eleganţa trăsurilor şi cupeurilor invitaţilor şi aşteptau cu înfrigurare momentul de final, cu jocuri de lumini şi torţe.

Ospeţe boiereşti Obiceiul instituit de primul monarh al României de a organiza de Revelion, la Curtea Regală, cea mai mare petrecere din Capitală a fost continuat şi după Marele Război. Însă, treptat, oferta s-a diversificat – petrecerea de Anul Nou, prilej de socializare, dar şi de a fi alături de cei apropiaţi, s-a mutat în casele marilor familii boiereşti şi în hall-urile restaurantelor şi hotelurilor mari ale Bucureştiului. Apropiaţii familiilor Cantacuzino, Ghika, Suţu ori Lahovary erau oaspeţi nelipsiţi de la sărbătorile din palate, iar gazdele concurau anual pentru titlul de cea mai aleasă masă şi cel mai spectaculos bal. Sensibilităţi ale elitei. Totul trebuia să fie en vogue, scump şi, fără îndoială, aliniat cu moda de la Paris ori New York.

Peste veacuri, cronicile par să dea cîştig de cauză familiei Suţu, dar nu în manieră absolută: „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un cîine de rasă la picioare“, după cum mărturiseşte Victor Bilciurescu. Irina şi Grigore Suţu erau arbitri ai eleganţei şi ai bunelor maniere, proprietari ai unui palat cu emblemă pe frontispiciu chiar în faţa Spitalului Colţea, cu săli spaţioase şi bogat ornamentate.

La jeunesse d’or Tinerii şi artiştii bucureşteni erau atraşi mai degrabă de restaurantele de lux de pe Calea Victoriei, unde se semnau contracte de închiriere ori se făceau rezervări cu cîteva luni înainte. Printre cele mai frecventate locuri de distracţie erau Cercul Militar, restaurantul Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski de la intersecţia străzii Ion Cîmpineanu cu Calea Victoriei şi cafeneaua High-Life de lîngă Athénée Palace. Chiar şi sălile Teatrului Naţional – cel cu sediul pe Calea Victoriei, lîngă Palatul Telefoanelor – găzduiau petreceri cu mii de invitaţi, la jeunesse d’or a Bucureştiului: domnişoare cu talia subţire, june modiste şi fetiţe cu gene lungi şi bucle bălaie, negustori cu mustăţile subţiri şi tineri aristocraţi trăgînd indiferent din ţigări de foi. Erau vremurile în care gazetele publicau statistici înduioşătoare despre dragostea la vîrste tinere: „Un cuplu de îndrăgostiţi se sărută la fiecare 4 minute, femeia întreabă în medie la 10 minute: «Mă iubeşti?» şi are între 3 şi 5 crize de

gelozie pe săptămînă“.

Tot în perioada interbelică a devenit la modă petrecerea sărbătorilor în staţiunile montane. Prilej de relaxare în hoteluri ori vile private. Dar distracţia pe pîrtiile de schi şi plimbările cu săniile trase de cai prin Sinaia, Predeal şi Buşteni erau rezervate numai pentru elită – oamenilor de rînd li s-au deschis porţile staţiunilor montane în perioada sărbătorilor de către regimul comunist, prin ONT Carpaţi. Însă familiile cu dare de mînă alegeau vacanţe prelungite în staţiunile din Germania şi Austria. A fost o vreme cînd Tirolul era considerat o Mecca a sărbătorilor de iarnă.

Caviar rusesc şi şampanie franţuzească Petrecerile de Anul Nou organizate cu simţ de răspundere începeau în jurul orei 10.00 seara. Supeul era servit după miezul nopţii, pe la 12.30-1.00 noaptea, după care începeau dansurile, deschise de cîte un arbitru al eleganţei, aşa cum a fost multă vreme Alexandru Marghiloman. Petrecerea se încheia de obicei la 3.00-4.00 dimineaţa, dar putea dura şi pînă la 6.00-7.00 dacă oaspeţii erau în putere. La plecare, li se oferea o ceaşcă de cafea cu lapte ori una cu bulion cald. Pentru revigorare. Meniul de Revelion era bogat şi cuprindea numai mîncăruri rafinate, pregătite atent, după reţete de import uneori.

La o masă care să satisfacă orice gust, oricît de pretenţios, puteau fi aduse preparate precum raţă cu sos de portocale, curcan fript umplut cu castane, icre moi şi biscuiţi de şampanie Capşa. Iar caviarul rusesc şi şampania franţuzească erau cod alimentar obligatoriu pentru protipendada românească. Era bine. Dar se putea merge mai departe de atît, către bucătăria europeană, cu tort Claire, petites timbales milanaises, sterlet à la russe, selle de veau printanière, cotelettes de lièvre à la financière, chaudfroid de volaille, punch cardinal, dindonneau truffé, fonds d’artichants sauce blanche, parfait au moka, fruits-dessert. Toate la o singură masă. În prima jumătate a perioadei interbelice, erau încă la modă dansurile pe perechi, graţioase. Doamne, domnişoare şi domni de toate vîrstele ştiau să danseze vals, cadril, polka, mazurca, pas de quatre, pas de patineurs şi cotillion, alcătuit din „Les Bouquets“, „Les Arcades“, „Les Masques“, „Moulinet“, „Les Esharphes et Coudes“ şi cadril final. Ulterior, s-a renunţat la dansurile clasice şi au fost adoptate stilurile de dans ale negrilor din Filipine şi ale hamalilor Londrei. S-au liberalizat stilurile de dans şi obiceiurile, în general.

Cadouri practice pentru fete şi băieţi Calea Victoriei forfotea în perioada Crăciunului şi a Anului Nou de oameni în căutarea cadourilor perfecte pentru prieteni şi familie. De la micile ateliere de croitorie la marile Galerii Lafayette şi Casa Sigmund Prager – „furnizorul Curţei Regale“ – toate erau arhiaglomerate.

Toate anunţau din timp reducerile de sărbători.

Pentru maximizarea pro­ fitului şi satisfacerea cererii.

Se obişnuia ca în noaptea dintre ani să se ofere cadouri şi, bineînţeles, copiii erau privilegiaţi. Primeau haine, bocanci, pantaloni, paltoane, costume de cercetaş şi jucării, în special mecanice – tancuri, avioane, maşini şi trenuri pe şină pentru băieţi, şi păpuşi, leagăne, maşini de gătit, soldăţei de plumb pentru fetiţe. Mai cu tragere de inimă, mai forţaţi de spiritul sărbătorilor şi, mai ales, de etichetă, oamenii intrau în zig-zag prin magazine să cumpere bluze, lenjerie, rochii, flanele de corp, mănuşi de lînă, jambiere de lînă, ciorapi din păr de cămilă, mantale de damă, colerete de blană şi eşarfe moderne, costume de oraş pentru domni – „de cheviot englezesc“ ori de stofă Burberryʼs – costume de sport şi costume pentru „chauffeuri“.

Fiecăruia după nevoi, dar cu acest gînd clar: cadoul perfect e cadoul practic.

Tradiţiile „În nici o ţară a Occidentului nu vom întîlni tradiţionala sorcovă, care pune atîta gingăşie în urarea de tinereţe şi sănătate perpetue. Pluguşorul împodobit cu panglici colorate şi boabele de grîu asvîrlite de ţărani sînt un simbol al belşugului“, scria revista „Ilustraţiunea română“ în 1938.

Tradiţiile acestea mărunte erau respectate cu sfinţenie. În prima zi a anului străzile Bucureştiului – din mahala pînă în centru – se umpleau de copii porniţi să colinde casele oamenilor. Se întorceau acasă cu obrajii îmbujoraţi şi cu traistele pline cu mere, nuci şi cîte un gologan, doi. În schimb, tinerii se adunau în Parcul Cişmigiu, unde a fost amenajat primul patinoar din oraş. Era asaltat de sute de entuziaşti ai patinajului, unii începători, alţii capabili de figuri îndrăzneţe, spre încîntarea domnişoarelor. Iar în străvechea tradiţie a răvaşelor cu urări ori cu fraze cu tîlc, gazetele publicau catrene pentru fiecare. După cum urmează: „Politicienilor – Un «răvaş» v-am da şi vouă,/În această oră nouă/Dar vă ştim noi bine ţinta:/Nu-i răvaşul, ci...plăcinta!“. „Noilor aleşi parlamentari – Voi aţi biruit înfine/În al urnelor război:/V-aţi «ales»... Ne pare bine./ Dar... cu ce ne-alegem noi?“. Şi în fine, unui măturător: „Ţie, singura urare/Ce ţi-o fac, e să-ţi revină/Murdărie mai puţină,/Deci,...alegeri cît mai rare!“.

Ţinuta aristocraţiei pure Ţinuta pentru noaptea de Revelion era pregătită încă din vară. Se luau în considerare întotdeauna tendinţele haute couture de la Paris, se comandau rochii elegante la atelierele din Bucureşti ori se aduceau din capitalele Europei Occidentale. Revistele şi ziarele ofereau sfaturi cu privire la moda rochiilor, bijuteriilor şi a coafurilor în vogă încă din primele luni ale toamnei. Tendinţele în moda anilor interbelici pendulau permanent între tăieturile clasice, cuminţi şi inovaţii îndrăzneţe. Extravaganţa şi eleganţa dictau noul cod vestimentar. Moda în materie de culori, lungimi şi materiale este explicată în „Realitatea ilustrată“ din 1929: „Alături de expresia modernă de o mefistofelică ţinută, a unor toalete ce mulează corpul cu rafinată simplicitate, şi de drapajele antice de a căror graţie sculpturală nu ne vom sătura niciodată, avem viziuni de romantism: corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamînd metraje abundente şi mătăsuri grele – semiapretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sînt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru“. (…)

În modă, on revient toujours Spre finalul perioadei interbelice, în ianuarie 1938, ziarele şi revistele făceau retrospectiva – sumbră – a anului trecut şi dădeau previziunile pentru cel nou. Revista „Ilustraţiunea română“ apelase la forţa prezicătoare a astrelor: „În modă, astrologia prevede o inspirare de la anul 1914, cu care se aseamănă în conjuctura astrelor.

Vom vedea însă rochiile scurtate pînă la genunchi – cu tot protestul fabricanţilor de ţesătorie – şi foarte decoltate în spate. Pălăriile se vor înălţa, luînd mai mult forma cilindrică, garnisite cu pene mari şi flori multicolore.

Pantofii se vor purta cu tocul foarte jos, chiar seara. Va veni moda femeilor grase în 1938. Nu a «formelor pline», ca în anii trecuţi, ci a femeilor realmente grase, aşa cum erau frumuseţile dinainte de război. Şi în moda masculină se va ivi oarecare fantezie prin introducerea celor mai vii culori în ţesătura stofelor“. În finalul articolului, redactorii revistei dau asigurări că, dacă prin voia hazardului, lucrurile nu s-ar întîmpla întocmai cum au fost expuse, previziunile rămîn valabile pentru anii următori, 1939, 1940. Într-un final, s-au îndeplinit, istoria a prins din urmă astrologia.

Historia.ro

8

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Ce mîncau românii acum 100 de ani? (I) Ce mănîncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cît de mare este schimbarea petrecută într-un veac decît comparînd hrana de azi cu cea din jurul anului 1900. Dacă vom cerceta cîteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect – medici, etnologi ş.a.

– şi cărţi de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentaţia. Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect – „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului”. Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei ţării, iar situaţia lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai tîrziu, tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de la începutul Secolului XX, culminînd cu răscoala de la 1907. Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri, aducînd mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului acestuia asupra sănătăţii populaţiei. Să răsfoim, deci, această lucrare.

Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi afirmaţia că „uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă“. Se mînca mult mai multă mămăligă decît pîine, poate pentru că, aşa cum se explică în carte, mămăliga este mai uşor de făcut decît pîinea. Pîinea de grîu era o mîncare mai „aleasă”, rezervată mai curînd sărbătorilor. Făina albă de grîu, atît de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai preţuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale – cozonaci, colaci – cu semnficaţie spirituală.

Pe de altă parte, oamenii de la sate mîncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănîncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă, hrişcă, mei, bob, ulei de cînepă, jufă (julfă) – tot un produs obţinut din sămînţă de cînepă; semăna cu un fel de brînză şi era folosit ca umplutură de post la plăcinte şi turte ori amestecat cu „tocmagi” (tăiţei). Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curînd cu produse vegetale, adăugînd la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi fructe, doar din cînd în cînd ouă, peşte sărat şi rareori carne.

Erau cîteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre ţărani se hrăneau foarte prost, mîncînd aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obţinuţi prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puţin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare. „Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor“, scrie autorul despre alimentaţia

în judeţul Bacău, bazîndu-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1883 şi 1894. În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele şi rumenele – adică farduri – n.r.) dacă sînt fete mari la casă, vasăzică vinde hrană şi cumpără otravă“. În judeţul Ilfov, „femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gîsce, raţe, curci, dar le vînd, ca să cumpere adesea sulimanuri“. În judeţul Roman, „laptele, ouăle, brînza, dacă le posedă, le vînd în tîrg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cîrciumarului“, iar în Vîlcea, „(femeia) mănîncă pîine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi muncește pentru facerea ei o vară“. În judeţul Argeş se mănîncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vînd, rar le mănîncă; carnea, pastrama, peştele proaspăt sau sărat constituiesc nişte alimente excepţionale“. Şi chiar „sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor“.

O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb „stricat“; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea. În judeţul Vîlcea, notează medicul, „porumbul se culege, desigur prin obi­ cei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu.

Porumbul cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sînt prea largi, ceeace împedecă circulaţiunea aerului) şi mucezesce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut“.

Medicii şi agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către ţărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăţa pe aceştia cum să recolteze şi să păstreze corect porumbul şi de a-i lămuri în privinţa pericolelor consumului de porumb stricat şi ale consumului excesiv de porumb, în general.

Se considera că acest consum mare de porumb ar fi cauza principală a pelagrei.

Azi se ştie că pelagra este o boală policarenţială, ce poate fi determinată de multiple deficienţe în anumiţi nutrienţi, la care se adaugă şi un efect toxic direct al unor aşa-numiţi antinutrienţi (toxine) care există în porumb.

Populaţiile amerindiene, care consumau porumb de mii de ani, îl fierbeau în apă cu var, în mediu alcalin; metoda (numită nixtamalizare) făcea ca anumite vitamine din porumb să fie mai uşor asimilabile şi reducea riscul de pelagră.

Dar, cînd porumbul a ajuns în Europa, nu a fost „importată“ şi această metodă de preparare, deoarece nu i se înţelesese rostul.

Ca urmare, în România – ca şi în restul Europei – nu se practica nixtamalizarea, care ar fi redus cu siguranţă numărul cazurilor de pelagră. Consumat în cadrul unei alimentaţii echilibrate, care include o gamă variată de alimente vegetale şi animale, porumbul (chiar dacă nu e nixtamalizat) nu dăunează sănătăţii, dar cum baza alimentaţiei ţăranilor români în jurul anului 1900 era porumbul, nu e de mirare

că pelagra făcea ravagii. Simptomele ei erau dramatice şi impresionante: eczeme, insomnie, slăbiciune, manifestări psihotice, agresivitate, halucinaţii. Era o boală teribilă şi care lovea un număr imens de oameni ai satelor, vcitime ale malnutriţiei generate de sărăcie şi ignoranţă.

Porumbul, introdus la noi în Secolul al XVII-lea, a devenit rapid o resursă alimentară de bază.

După părerea dr. Crăiniceanu, e cît se poate de regretabilă această predominanţă a porumbului în alimentaţia ţăranului român la sfîrşitul Secolului XIX. Acest fapt făcea ca alimentaţia ţăranului să fie deficientă în substanţe nutritive esenţiale, iar sănătatea lui avea mult de suferi din această cauză. Nu numai că porumbul este „sărac în materii azotate“ (e vorba despre proteine, cum se numesc azi), dar „mămăliga este un aliment greu de mistuit, care încurcă căile digestive mai mult decît le hrănește“. Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de „conservatorismul” care îi făcea pe ţărani să refuze să mănînce mai sănătos, chiar şi atunci cînd şi-ar fi putut permite. Dr. Crăiniceanu citează Monitorul Oficial din 20 iulie 1894: „În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mînă, gospodari buni, nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor“. (Se pare că frugalitatea – devenită un mod de viaţă recomandat în vremurile contemporane, mai ales de cînd cu criza economică – nu era socotită pe atunci o virtute, cel puţin în ceea ce priveşte alimentaţia).

Dar nu întotdeauna cauza o constituia conserva­ torismul alimentar. În judeţul Neamţ, „Nutrimentul e prost, nu din causă că ţeranul ar fi atît de nepriceput, încît să nu scie şi el ce va să zică a mînca o bucăţică bună, ci din causă că nu o are“.

Problema malnutriţiei începea încă din copilărie. În judeţul Brăila, „după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite“; în judeţul Botoşani: „Copiii sînt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici nutreţ suficient“, iar în judeţul Mehedinţi, „Alimentaţiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieţei, cu substanţe indigeste“.

Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănînce puţin şi prost. „Mîncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca excesivă a ţeranului nostru“ caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune: „Ţeranii se hrănesc substanţial cu pesce, brînzeturi şi carne“.

O observaţie interesantă o prilejuieşte analiza modului de alimentaţie în judeţul Olt, unde, după ce constată că aici „hrana e săracă, mai mult vegetală“ şi insistă ca locuitorii „să fie luminaţi prin şcoale asupra îmbunătăţirii hranei“, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sînt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e astfel mai uşoară“. Interesant – nu? – prin comparaţie cu mentalitatea de azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede. (va urma) DESCOPERA.RO

RM

9

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (258) Alți nemuritori (6) Kui/Gui – termen general folosit pentru a desemna spiritele morților. Kui este componenta negativă, Yin, a sufletului po al unei persoane care a decedat. Este așadar duh, spirit malefic, spirit flămînd, demon fără trup, fantomă, așa cum este prezentat mai ales în religia populară. De cele mai multe ori provoacă nenorociri, aduce boli și chiar moarte. Ca regulă, un Kui este invizibil, nu lasă în urma sa umbră și poartă haine fără tiv. Se spune că nu poate merge decît în linie dreaptă, așa încît drumurile sau potecile curbate ori făcute în zig-zag îl opresc din deplasarea lui. Unii oameni pot totuși percepe trcerea unui Kui ca o adiere de vînt sau ca o lumină roșie, palidă. Într-o altă versiune mitologică, el îmbracă o formă de animal, dar nu se poate atinge sau măcar apropia de un obiect sau o ființă vie care a primit consacrarea budistă. Ne referim la obiecte ca sutre, relicve, mandale. Spiritul Kui este alcătuit din esențele rele, malefice ale omului. Un asemenea Kui provine dintr-o persoană decedată prin înec, violență sau sinucidere, motiv pentru care nu a putut renaște sau reintra în ciclul reîncarnărilor. Un Kui se mai ivește dacă mortul nu a fost tratat în mod corespunzător cu ritualuri adecvate. Singura șansă pentru el de a reveni în ciclul reîncarnărilor este să găsească un duh asemănător – un înecat, un sinucigaș etc. – care să îi ia locul. Pînă atunci este obligat să bîntuie, să pribegească pe pămînt, pricinuind numai rele. Ca demon rătăcitor, un Kui poate modifica și aspectul geografic al Pămîntului.

O variantă specială de kui este Touzi Kui. Acesta răpește copii. El poate fi alungat doar cu fumul/mirosul parfumat al lemnului de santal ars. Din mituri mai vechi aflăm că, în trecut, Kui a fost considerat zeu al furtunii și al animalelor, dar o tradiție mai tîrzie a făcut din el un muzician al regilor mitici Yao și Shun. Lui i s-a atribuit chiar inventarea muzicii și a dansului. Se spune că unii Kui îi slujesc pe zeii Infernului pentru aplicarea pedepselor celor damnați. Într-un mit se spune că Împăratul Galben a prins un Kui animal și a confecționat din pielea lui o tobă. Sunetul acestei tobe se putea auzi de la mare distanță. Era un bun motiv pentru a considera că kui/gui este și zeu al muzicii. Toba făcută

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (47) Girolamo Savonarola (2) Un călugăr franciscan ameninţase pe toţi cei care refuzau să accepte excomunicarea lui Savonarola de către Papă cu „jude­cata focului”.

Adus în faţa judecăţii de către comisarii papali, Savonarola a fost torturat pentru a-şi recunoaşte vinovăţia. Apoi a fost predat autorităţilor seculare pentru a fi crucificat şi ars pe rug. Sentinţa a fost executată în 23 mai 1498, chiar în locul în care fusese aprins Rugul Deşertăciunilor şi în care Savona­rola supraveghease executarea unor „criminali”. Se spune că în clipa în care i-a fost aprins rugul, călăul a afirmat: „Cel care a vrut să mă ardă pe mine este acum dat pradă flăcărilor”.

Rasputin – Călugărul nebun Grigori Efimovici Novîh (cca. 1872-1916) a fost cunoscut sub numele de „Rasputin”, „Desfrînatul” şi „Călugărul nebun”. Ţăran fără căpătîi şi analfabet, Rasputin a reuşit să exer­cite o influenţă considerabilă asupra cîrmuitorilor autocraţi ai Rusiei. A devenit cunoscut ca mistic enigmatic, găsindu-şi un public avid de genul său de fanatism religios într-o perioadă în care mulţi aristocraţi ruşi erau fascinaţi de misticism şi de ocultism. Se pare că Rasputin a îmbrăţişat o versiune deformată a credinţei promovate de secta „hlîstilor“, reformulînd accentul pus de aceasta asupra flagelării pentru a pleda

din pielea animalului Kui era bătută cu oase provenite de la zeul Tunetului, Lei Shen. Se spune că acest Kui din mit, avînd ochi strălucitori ca lumina Soarelui și a Lunii, locuia pe Muntele Limbo din Donghai. Vocea lui era mai puternică decît a tunetului și se auzea de la distanța de 500 de li. Trebuie să înțelegem că animalul nu a fost jupuit de piele, ci a fost vorba de năpîrlirea sa. În această versiune mitologică, animalul este descris ca unul legendar, ca un monstru asemănător boului/taurului sau yakului, dar fără coarne. Alteori are trup de maimuță și față umană, cu păr negru și avînd un singur picior. Întregul trup îi este colorat în verde , așa cum se menționează în operele clasice Shu Jing, Zhuang Zi și altele. Nu este de mirare că avînd această înfățișare, atunci cînd intra și ieșea din apă stîrnea vîntul și furtuna. Oamenii se feresc, în general, de răutățile unui Kui, purtînd talismane sau desfășurînd rituri de exorcizare. Pentru a-i anula pornirile rele, un kui poate fi împăcat dacă i se aduc ofrande în bancnote rituale care sînt arse în timpul unor ceremonii speciale.

Tradiția cere ca celebrarea duhurilor kui/gui să se facă în luna a 7-a din an.

Kui Mu/Gui Mu – este „mama diavolilor“. Unii o numesc Guigu shen. Lăcașul ei se află în Munții Xianyu Shan, lîngă Marea Sudului. Ea este capabilă să zămislească diavolii Cerului și ai Pămîntului. Adeseori, pe cei creați dimineața îi devorează seara. Înfățișarea ei este pe măsură. Are cap de tigru, sprîncene de piton, ochi de dragon de apă și picioare de dragon.

Peng hou/Hoko – spirit canin și spirit al camforului.

Este ilustrat cu figură de om și cu corp de cîine negru, lipsit de coadă. Se întîlnește și în mitologia japoneză.

Xiao Yang/Hsiao Yang – spirit al munților. Este personificat de bufniță. Ca imagine apare sub forma unui om adult, cu chip păros, întunecat sau chiar negru, cu călcîie răsucite. Caracteristic acestui spirit este rîsul la vederea oamenilor.

Hsien Weng – vechi spirit al miturilor din trecutul îndepărtat. Este și unul dintre nemuritorii Sudului. Ca ajutor i-a fost zeitatea numită „Tînărul cocor alb“.

Huli Jing – spirite din categoria nemuritorilor ce apar sub forma unei femei-vulpe.

Hu Ye – un spirit sau duh cu rol de paznic. În unele mituri este numit „Domnul Tigru“.

Ji – demon sau spirit al vetrei casei. Este reprezentat ca o femeie frumoasă îmbrăcată în veșminte de culoare roșie.

Jiang Shi – creaturi mitologice imaginate de daoiști și care pot intra în categoria demoni. Ele sînt un fel de „morți vii“, echivalenți ai vampirilor sau zombilor occidentali. În folclor se spune despre un jiang shi că este parțial viu, că este un „corp reanimat“, un trup țeapăn sau un cadavru rigid. El se poate ivi în lume făcînd salturi mari și se deplasează în viteză. O asemenea creatură provine dintr-un decedat recent, reîntors la viață sau din unul mort de mai multă vreme, care însă nu a putrezit încă. În ambele cazuri, sufletul nu a părăsit corpul celui care a murit în chip neobișnuit, cum ar fi sinucigașul sau unul îngropat fără a se aștepta confirmarea certă a decesului, așadar înmormîntat de viu. Potrivit unui concept daoist mai vechi, referitor la existența a trei forțe spirituale hun în corpul omului și a altor șapte forțe vitale po, se spune că un jiang shi încă mai posedă o parte din forțe, acestea nu au părăsit toate trupul.

O altă explicație, tot de origine daoistă, ar fi că în corpul mortului a existat un surplus de yin și de yang – cele două forțe complementare de bază ale Universului, yin – femininul și yang – masculinul –, iar aceste două energii nu s-au epuizat în întregime odată cu decesul.

S-a mai spus că asupra unui jiang shi acționează întotdeuna magia unui daoshi. Este posibil ca posesorii de puteri paranormale, cum ar fi zeii, nemuritorii, demonii, unele animale și extratereștrii, să intervină asupra unui mort pentru a îl reînvia, insuflîndu-i în corp suficient suflu qi de tip yang-masculin. Cum arată o astfel de creatură aparent vie? Desigur oribil – cu chip palid, păr alb și lung pe cap, sau cu păr verde pe corp, ca și cum în carne ar fi crescut mușchi vegetal. Limba lui este lungă și neagră, degetele au unghii ascuțite ca niște gheare. Înaintează cu mîinile întinse, rigide. Uneori pare sau chiar este orb, dar poate percepe suflul celor vii ceea ce îl orientează în spațiu. Odată cu pătrunderea lui în cinematografia Secolului al XXI-lea, ca personaj în filmele de groază, un jiangshi poate apărea îmbrăcat în costum de mandarin, cu ochelari negri pentru a-și ascunde ochii roșii, cu părul răvășit, cu colți mari, limbă lungă, gheare, obraji palizi. Uneori are lipită pe frunte, de mîna unui maestru daoist, o hîrtie galbenă, un talisman. O asemenea prezență este în mod logic primejdioasă. Atacă oamenii, chiar îi ucide absorbindule suflul, esența vieții qi. (va urma) Christina Meiţă-Tang

în favoarea epuizării sexuale drept calea cea mai sigură către Dumnezeu.

Prezentat familiei regale în 1905, Rasputin a uşurat su­ferinţele ţareviciului Aleksei – moştenitorul ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, care era bolnav de hemofilie.

Rasputin a devenit imediat confidentul şi sfetnicul personal al ţarinei Aleksandra (de origine germană prin naştere), iar în sep­tembrie 1915, după izbucnirea Primului Război Mondial, cînd ţarul Nicolae a devenit comandant suprem al armatelor ruseşti – şi a petrecut foarte mult timp pe front – au apărut temeri că, de fapt, Rasputin conducea efectiv ţara. Aleksandra a apelat la sfaturile lui Rasputin pentru destituirea cîtorva miniştri şi numirea altora – însă autoritatea le-a revenit ei şi ţarului, care au ratificat toate acele hotărîri şi au respins reco­mandările lui de a nu intra în război. În realitate, Nicolae şi Aleksandra au fost reacţionari inca­pabili, rigizi şi obtuzi. Într-un discurs din 1895, Nicolae de­plînsese „visurile absurde” ale celor care doreau democraţie şi, după ce zdrobise Revoluţia din 1905, a contribuit la finanţarea criminalei mişcări antisemite Sutele Negre. Prin urmare, de problemele ţării se făceau răspunzători, prin incompetenţă, ţarul şi ţarina, însă Rasputin a devenit ţapul ispăşitor.

Relaţia strînsă a lui Rasputin cu ţarina a dat naştere unor zvonuri privind relaţiile sexuale aberante de la curtea Rusiei, iniţiate de „Călugărul nebun”, astfel că foarte curînd prezenţa lui a declanşat un scandal pe plan naţional. Rasputin a ajuns să simbolizeze corupţia domniei ţariste – la care s-au adău­gat poveşti privind presupusul lesbianism al Aleksandrei şi impotenţa ţarului Nicolae. În cele din urmă, în decembrie 1916, un complot organizat la înalt nivel, în care au fost implicaţi politicieni de frunte, nobili şi membri ai

familiei ţariste – care doreau cu disperare să salveze regimul – a reuşit să îl elimine pe clericul Rasputin.

Acesta a fost otrăvit, împuşcat (de două ori), bătut şi, în cele din urmă, azvîrlit în Fluviul Neva, unde s-a înecat.

Rezistenţa uimitoare faţă de otravă şi gloanţe le-a sugerat unora că Rasputin deţinea puteri misterioase.

Selim cel Crud (1) Un covor este destul de mare pentru doi învăţaţi sufişti, dar lumea nu este destul de mare pentru doi regi.

Selim cel Crud Sultanul Selim I (1470-1520) a cucerit întregul Orient Mijlociu, inclusiv Mecca, Medina şi Ierusalimul pentru Imperiul Otoman, în cursul unei domnii care a fost scurtă, întunecată şi încununată de succese. După ce şi-a eliminat în mod sîngeros toţi rivalii interni, Selim I a făcut din Imperiul Otoman puterea cea mai mare a lumii islamice. Unul dintre cei mai cruzi sultani, el a fost totodată şi unul dintre cei mai măreţi.

Selim s-a născut în 1470, fiind fiul şi moştenitorul sultanu­lui Baiazid al II-lea, a cărui domnie a fost şubrezită de certurile interne, întrucît sultanul s-a văzut contestat de fratele său, Cem. Acesta din urmă a apelat la sprijinul unor aliaţi euro­peni – îndeosebi din partea Ordinului militar al Cavalerilor Ioaniţi şi al papalităţii –, însă în cele din urmă şi-a încheiat viaţa într-o închisoare napolitană. Această neînţelegere de familie nu a fost nimic în comparaţie cu ceea ce a urmat. Înalt şi puternic, tînărul Selim s-a distins prin curaj şi in­teligenţă sclipitoare. Mulţi îl socoteau un cîrmuitor model în devenire. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cheia păcii mondiale este o conducere tripolară

Motto: Ion Iliescu ajunge la Moscova în fruntea unei delegații: – Am venit după Tezaur...

– Vreți Tezaurul înapoi? Dar cine v-a apărat de lăcomia Occidentului 55 de ani, că ați putut să vă dezvoltați țara în liniște? Cu Tezaurul acela v-ați plătit libertatea. Dar să vedeți acum, cînd s-a destrămat URSS, cum o să vă jupoaie Occidentul de șapte piei...

De ceva vreme, temerarul istoric Corvin Lupu din Sibiu apare tot mai des pe rețeaua internet răspunzînd în­tre­bărilor venite din Bucu­­ rești și din provincie. Ca tematică predilectă, discuțiile atît de interesante pentru telespectatori se poartă pe două direcții. Prima este încordarea relațiilor internaționale poli­ tice, economice și militare dintre forțele răului, reprezentate de etnia khazarilor, deghizați, prin limbă și religie, în poporul biblic și grupați în interiorul Noii Ordini Mondiale de sorginte neomarxist-progresistă, și forțele Binelui, care militează pentru suveranitate, naționalism și iubire de patrie.

La începutul anului 2024, considerat an hotărîtor, aproape întreaga planetă a sperat că, prin alegeri, acest an va aduce schimbări radicale în politica mondială, care are ca arbitru SUA. Acest adevărat imperiu, erijîndu-se în singurul pol de putere, a luat asupră-i răspunderea de unic proprietar al planetei. Ca atare, i se cuvine totul: de la poziția geo-strategică cea mai favorabilă la pretenția de a dispune, după bunul plac, de rezervele minerale ale planetei și acceptarea urbi et orbi a jugului imperialist.

Cea de-a doua temă în discuție o constituie poziția pe care România o are în această luptă, pe viață și pe moarte, o alegere păguboasă, în răspăr cu poziția vecinilor noștri: Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria sau Polonia, care, din membre NATO și UE, își manifestă deschis simpatia pentru BRICS (Brazilia, Rusia, India și Iran, China, Africa de Sud și alte țări). Cît despre Rusia și Ungaria, prima se numără printre fondatoarele BRICS, iar cealaltă, după cît îl cunoaștem pe premierul Viktor Orban, pregătește febril documentele de aderare, conturînd o breșă periculoasă în nefasta coaliție UE+NATO. În ceea ce privește România, care este o insulă latină într-un ocean slav, unii vor spune că la mijloc ar fi vorba doar de o contagiune.

Dar sînt mulți și aceia care văd altfel lucrurile: de fapt, ar fi vorba de anomalia prin care idioții și trădătorii au ajuns la conducerea țării. Fiind vorba de a opta între bine și rău, și de data aceasta, românii au făcut o alegere proastă, aruncîndu-se în brațele globaliștilor, și acum trag nădejde că se va ivi vreun Mesia sau vreun eveniment neprevăzut, care să ne salveze iarăși. Un Mesia s-a ivit în persoana unui demnitar chinez, sosit în ianuarie 1990 la București, și care ne-a avertizat nu care cumva să ne înhăităm cu FMI sau BM, căci ne vor distruge cu împrumuturile lor otrăvitoare. Dar nu l-a ascultat nimeni. L-a urmat profesorul român Anghel Rugină din SUA. Dar alogenii Petre Roman și Adrian Severin l-au luat la goană chiar a doua zi. În schimb, cînd a venit banditul George Sörös, Iliescu l-a primit cu covorul roșu, și acum România e în pragul dezastrului pe toate planurile. În zilele noastre, chiar și copiii de școală primară au înțeles că, în decembrie 1989, puși să aleagă între bine și rău, românii au ales răul, bucurîndu-se de reușita loviturii de stat și de asasinarea soților Ceaușescu în sfînta zi de Crăciun.

Păcat capital, pentru care, iată, plătim cu deposedarea de toate resursele noastre naturale și, în curînd, cu dezmembrarea țării.

 De mai multă vreme, constănțenii care locuiesc în micul cartier de lîngă Portul Agigea, în fiecare joi spre seară, au parte de un spectacol pe care l-au mai văzut doar în filmele americane cu mafioți. De îndată ce se întunecă, în port se sting toate luminile, semn că începe să se fure cu camioanele, disciplinat. Și oamenii aceia nu înțeleg de ce trebuie procedat în acest fel cîtă vreme acțiunea pusă la cale de autorități se desfășoară ca la carte, doar la lumina farurilor și în ochii polițiștilor care dirijează circulația cu lanternele în mînă.  În dialogul pe care l-a purtat recent cu jurnalistul Calistrat Atudorei pe canalul online ,,România civică”, istoricul Corvin Lupu a emis o serie de păreri privitoare la evoluția politicii mondiale aflată sub influența ultimelor evenimente cunoscute. ● Începînd din anul 1990, odată cu venirea lui George Sörös la București, ca invitat al lui Ion Iliescu și Petre Roman, țara noastră a devenit tot mai proamericană, ajungînd astăzi de la condiția de colonie de peste mări, la aceea de țară ocupată militar, în care președintele este, de fapt, un biet guvernator. Dar și SUA au apucat-o pe un drum greșit. Cu trecerea timpului, acceptînd pe teritoriul lor valuri de emigranți mai ales clandestini, care solicitau locuri de muncă și locuințe, în baza drepturilor omului atît de dragi americanilor, SUA s-au trezit în situația că le-a crescut consumul în dauna producției. La această nenorocire să mai adăugăm și miliardele de dolari către Zelenski, în războiul lui cu Rusia, care a sărăcit populația Americii, dar i-a îmbogățit pe fabricanții și negustorii de armament. Și pentru a preîntîmpina un război civil, autoritățile au trecut la tipărirea în exces de masă monetară fără legiuita acoperire în aur. Concomitent, americanii au trecut la jefuirea, în toată lumea, a resurselor de care aveau nevoie, așa cum îi stă bine unui stat imperialist care se respectă. Cum și pe la noi ,,partenerul strategic” și-a întins tentaculele, cumpărînd valuri de politicieni ticăloși, pe bună dreptate, românii au devenit antiamericani, căci, față de acum 10-15 ani, le-a crescut nivelul de înțelegere. Și, în ciuda cenzurii oficiale, sînt la curent cu situația din țară, strîns legată de evenimentele internaționale. ● Cum ar fi cazul BRICS, despre care oficialitățile nu suflă un cuvînt, dar pe internet subiectul se dezbate intens si cu responsabilitate. ● Același tratament l-au aplicat românii și față de UE care practică, pe față, politica dublului standard pusă în slujba protejării țărilor occidentale, membre UE, și în dauna surorilor din Răsărit. ● Ca atare, Frau Ursula a devenit cel mai detestat om politic de la UE. Românii nu sînt proruși și prochinezi, fiindcă ăia muncesc pe brînci și le înțeleg mai greu limba și alfabetul, dar nu-i departe ziua cînd vor fi și cu unii, și cu alții. Astăzi, doar vreo 40 de țări, însumînd peste 1 miliard de locuitori, mai sînt cu americanii. Celelalte țări așteaptă ca BRICS să rezolve problema monedei în care să se facă schimburile economice, poate rubla, poate yuanul, poate altceva, în nici un caz dolarul, și lucrurile vor merge în direcția dorită de toată lumea. ● Mare curaj din partea istoricului Corvin Lupu! El vede în manipularea la scară mondială, promovată de khazarii evrei, cel mai mare pericol care amenință omenirea. Pînă la Putin, afirmă el, Rusia era infestată de oligarhii khazari, care aveau în mînă toată economia țării și îi împiedicau progresul general. Dar

­

Putin le-a tăiat aripile, cumpărîndu-le ieftin acțiunile.

La fel au procedat și chinezii care i-au eliminat din joc, pe motiv că nu acționaseră în folosul țării. ● Multinaționalele care activează în țara noastră nuși plătesc impozitele aici și au pretenția de a influența alegerile după interesele lor și, mai rău, chiar impunînduși miniștrii și parlamentarii, ne mint afirmînd că BRICS este o organizație fascistă, în timp ce globalizarea nu dorește decît binele omenirii. Această propagandă, desfășurată zilnic mai ales la radio și Tv, nu se poate să nu influențeze negativ pe cineva. Manipulatorii, în lupta lor de mistificare a populațiilor, mizează pe frica oamenilor simpli, neinstruiți și neinformați. Pe frică, pe așa-zisa libertate a opiniilor și pe drepturile omului, dar ne-au luat libertatea națională. ● Manipularea prin propagandă și minciună înseamnă, de fapt, intoxicație și spălarea creierelor. ● Operațiunea specială a rușilor în Ucraina va dura și după încheierea păcii, pînă cînd vor fi eliminați toți khazarii evrei plantați în coasta Rusiei. ● România are nevoie de o resetare a Serviciilor, penetrate de Serviciile americane și Nord-Atlantice, con­trolate de khazarii evrei. De aceea, se impune o nouă structură și o conducere exclusiv românească pusă în slujba țării, nu în slujba globalizării mondiale.

Aproape toți lucrătorii din Serviciile românești sînt dublu sau tripli agenți. Ei nu mai lucrează de mult pentru România, vezi cazul lui Coldea și Dumbravă. ● La 22 decembrie 1989, primii 7 conducători ai României aparțineau etniilor: Iliescu, jumate țigan, un sfert evreu și abia un sfert român; Virgil Măgureanu, ungur sută la sută; generalul Nicolae Militaru, țigan pe numele real Lepădatu; Petre Roman, evreu; Alexandru Bîrlădeanu, evreu; Marțian Dan, evreu; Silviu Brucan, evreu. De abia în eșaloanele următoare de conducere apăreau și etnici români. ● Situația aceasta o copiaseră bolșevicii români de la revoluționarii sovietici din 1917: Lenin, Troțki, Zinoviev, Parvus, Kamenev, Buharin, Litvinov, Molotov sau Dzerjinski care erau evrei, iar Stalin georgian sau Mikoian armean. ● Degeaba românii se prezintă în fața urnelor, să-și aleagă conducătorii, căci numirile se hotărăsc afară, în SUA și la Bruxelles sau în cabinetele secrete ale corporațiilor de la București. ● Ofițerii SRI și SIE sînt niște bișnițari ordinari care au lăsat apărarea României pe mîinile străinilor. ● Nu mai aveam cale de ieșire din marasmul în care ne-am băgat singuri. Unii dintre noi fiind cumpărați, alții trăind într-o condamnabilă nepăsare. Numai Dumnezeu ne-ar mai putea salva, chiar și într-o zi, numai să vrea. ● Astăzi, cheia dezvoltării economice a omenirii stă în îndepărtarea evreilor de la conducerea băncilor și a economiei naționale. Așa s-au dezvoltat Germania, Franța sau Anglia pînă la izbucnirea conflictului din Ucraina, cînd SUA și UE le-au interzis importurile de gaz ieftin din Rusia. La fel au procedat, la vremea lor, țări din Arabia, precum Libia, Iran, Irak. ● Incredibil: Turcia, deși membră NATO, a intrat și în BRICS. Din acest motiv, președintele Erdoğan era să piară într-un accident. ● SUA și-a întins tentaculele în Europa răsăriteană prin extinderea UE și NATO pînă sub zidurile Moscovei.

Dar și Rusia a pus stăpînire pe Africa și America de Sud, în tovărășie cu măreața Chină. Și procesul extinderii reciproce continuă pînă cînd omenirea va avea o conducere tripolară și probabil va fi iarăși pace. ● În pofida aparențelor, japonezii nu vor ierta Americii prăpădul făcut la Hiroshima și Nagasaki în 1945. Așa că, preventiv, SUA a aranjat, acum cîțiva ani, accidentul nuclear de la Fukushima, nu cumva japonezii să iasă din rînd, aderînd la BRICS. ● Brazilia și Venezuela, fiecare avînd rezerve minerale de două ori mai multe decît țările Europei Occidentale, deja s-au rupt de SUA și au intrat în BRICS. ● Kelemen Hunor este primul udemerist privit cu simpatie de români, pentru că, prieten cu Viktor Orban, are antipatii globaliste și, în consecință, privește optimist spre BRICS. ● De căutat prin anticariate sau pe internet două cărți de Corvin Lupu: ,,Zece păcate ale României” și ,,Trădarea Securității”.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Oleg Danovski, magia dansului clasic

„Baletul a fost şi a rămas pentru mine o stare clasică, de echilibru, de seninătate creatoare, profundă“, spunea Oleg Danovski. Născut pe 9 februarie 1917, la Vosnesensk, regiunea Avva, care acum aparține Ucrainei, coregraful și-a început cariera artistică de foarte tînăr, fiind ghidat de mama sa, balerina Malvina Tavridova Ksesovskaia. La începutul anilor ’30, dansa în paralel la Teatrul Alhambra și la Teatrul Cărăbuș

Irinel Liciu și Oleg Danovski în baletul „Macul roșu“

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (IX) Adolf Hitler (4)

Goebbels considera că între „rasa ariană şi bacilul evreiesc se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte”. El se temea că „generaţiile care vor urma“ nu vor mai avea „hotărîrea“ de a o face: „Misiunea pe care ne-o asumăm astăzi va fi un avantaj şi o binefacere pentru urmaşii noştri“.

La Auschwitz soseau evrei din toată Europa, aduşi în vagoane sordide pentru transportul vitelor. După ce ajungeau la destinaţie, cei care nu muriseră pe drum aveau să fie sortaţi în două grupuri: cei capabili şi cei consideraţi incapabili să muncească. Boccelele şi valizele le erau luate şi toate obiectele de valoare le erau confiscate sistematic. Cei incapabili să muncească aveau să fie omorîţi imediat într-o cameră de gazare – o soartă pe care au avut-o mai bine de jumătate dintre cei care ajungeau acolo. Cei cu o condiţie fizică bună erau forţaţi să muncească în lagăr sau în zonele învecinate în condiţii dure, din cauza cărora sute de mii de oameni au murit.

Scriitorului Primo Levi, italian de origine evreiască, i se datorează o descriere impresionantă a călătoriei spre Auschwitz, unde a ajuns în februarie 1944, după ce a fost prins pe cînd lupta alături de partizanii italieni. A stat închis într-un vagon patru zile: „Prin deschizătură se perindau numele unor oraşe cunoscute şi necunos­cute din Austria: Salzburg, Viena, apoi nume din Cehia şi în cele din urmă din Polonia. În seara celei de-a patra zile, frigul a devenit intens“. Apoi trenul s-a oprit, aparent în mijlocul unei pustietăţi, şi uşa vagonului s-a deschis: „în întuneric răsunau ordine stranii strigate cu vocea aceea tăioasă, lătrătoare, a germanilor aflaţi în poziţii de conducere“. Li s-a spus să-şi lase bagajele lîngă tren, iar SS-işti „cu chipuri împietrite“ i-au interogat: „«Cîţi ani ai? Eşti sănătos sau bolnav?». Şi, în funcţie de răspunsul dat, ei ne indicau două direcţii diferite”.

Totuşi, atitudinea lor era liniştitoare. Dacă cineva punea o întrebare referitoare la bagaje, i se răspundea „baga­ jele după aceea“. Dacă un soţ nu voia să se despartă de soţia lui, li se spunea că aveau să fie „din nou împreună

al lui Constantin Tănase, apoi a început să ia lecții de balet de la profesorii Floria Capsali, Anton Romanovski și Boris Kneazev, devenind ulterior coregraf la Opera Română. „Am debutat în anul 1931 la teatrul de… revistă! Nu vă vine să credeţi, nu e aşa? Ei bine, în acele vremuri era greu să-ţi faci un drum în artă ca balerin, aşa că m-am angajat la grădina Cărăbuş din Bucureşti. În anul 1935, am avut primul mare succes cu premiera revuistică O nuntă la Alhambra. De fapt nu eu eram solistul, şi probabil că aş mai fi stat pe tuşă dacă nu se îmbolnăvea dansatorul titular! Au urmat apoi alte spectacole, fiind tot mai solicitat. Aşa am ajuns să colaborez cu marele artist, umorist şi director de trupă Constantin Tănase. Am rămas la Cărăbuș pînă în 1943, cînd am fost numit prim-dansator şi coregraf la Opera Română din Bucureşti, unde am montat Lakmé, de Delibes. De atunci, nu am mai părăsit genul clasic, care mi-a oferit şansa celebrităţii şi a împlinirii profesionale”, mărturisea artistul.

O frază din presa anilor ’38 – ’40 îl caracteriza astfel: ,,Oleg Danovski este subţire ca o trestie şi suplu ca o lamă de oţel!“. În 1940, balerinul a fost inițiatorul primei Facultăți de Coregrafie, desființată în 1952. A devenit mai tîrziu director al Baletului Operei Române, de unde s-a pensionat în 1976-1977, cînd

a pus bazele Teatrului de Balet care astăzi îi poartă numele. În 1978, a format o secție a Teatrului Fantasio din Constanța, care s-a transformat după 1989, sub conducerea lui, în prima instituție de profil din țară, „Teatrul de Balet Clasic și Contemporan“. Ansamblul a pornit iniţial cu un efectiv de 30 – 40 de balerini, majoritatea absolvenţi ai şcolilor de coregrafie din Bucureşti şi Cluj-Napoca. Investiţia de încredere de atunci a fost onorată într-o manieră pe care puţini ar fi putut să o anticipeze. În numai zece ani de existență, „Fantasio-Balet“ și-a impus valoarea pe scenele internaționale. Zeci de turnee întreprinse în Italia, Germania, Olanda, Elveția, Belgia, Luxemburg, Siria, Statele Unite, Canada, Cehoslovacia, Austria, Israel au făcut ca munca lui Oleg Danovski să fie apreciată drept una dintre cele mai prestigioase din lume.

De-a lungul anilor, „Fantasio“ a prezentat trilogia baletelor lui Ceaikovski, „Lacul lebedelor“, „Frumoasa din pădurea adormită“ și „Spărgătorul de nuci“, „Giselle“ de Adam, „Silfidele“ de Chopin, „Rapsodiile“ și „Vox Maris“ de George Enescu, „Miorița“ de C. P. Basacopol, „Cenușăreasa“ de Prokofiev, toate beneficiind de o coregrafie cu elemente de absolută noutate semnate Oleg Danovski.

Coregraful s-a stins din viață pe 21 octombrie 1996, la Spitalul Elias din București, la vîrsta de 79 de ani, și a fost înmormîntat la Cimitirul Central din Constanța.

R.M.

după aceea“, deşi un bărbat care a zăbovit prea mult luîndu-şi rămas-bun de la logodnica sa a fost doborît la pămînt dintr-o singură lovitură. În mai puţin de zece minute, toţi cei 96 de bărbaţi apţi pentru muncă au fost adunaţi într-un grup. Li s-au alăturat 29 de femei. Două zile mai tîrziu, din restul pasagerilor trenului, nici unul nu mai era viu. Cu timpul, germanii nici nu s-au mai obosit să evalueze condiţia fizică. Cei care ieşeau pe la un capăt al vagonului mergeau la muncă, cei care ieşeau pe la celălalt erau expediaţi spre camerele de gazare.

La 27 mai 1942, Heydrich a fost asasinat în Cehoslovacia. Au urmat represalii îngrozitoare, printre care şi distrugerea a două sate din Cehia, după cîte se pare, alese la întîmplare. Toţi locuitorii au fost fie ucişi, fie trimişi într-un lagăr de concentrare. În decembrie, guvernele aliate au făcut publică o declaraţie solemnă în care con­damnau uciderea în masă a evreilor. Două săptămîni mai tîrziu, Himmler a anunţat că peste 360.000 de evrei fuseseră ucişi în decursul celor patru luni precedente. În ianuarie 1943, evreii din ghetoul din Varşovia au respins brigăzile de deportare ale naziştilor, dar apoi au trebuit să încerce să reziste în faţa mitralierelor germane, artileriei grele şi aruncătoarelor de flăcări, apărîndu-se numai cu pistoale şi cocteiluri Molotov. Revolta nu a atras sprijinul altor polonezi, şi aproape toţi cei 50.000 de evrei care au supravieţuit au fost trimişi la moarte în lagăre. Cînd sorţii războiului s-au schimbat, în Uniunea Sovietică au fost trimişi în judecată primii criminali de război germani, iar în octombrie 1943 Aliaţii au înfiin­ţat o comisie de anchetare a crimelor de război, sperînd că i-ar putea face pe nazişti să se domolească. Nu a fost cazul.

Planul cel măreţ era de a-i muta pe germani în Rusia şi, după cum s-a exprimat Hitler, „de a-i trata pe localnici ca pe pieile roşii“, învinşilor nu avea să li se permită accesul la educaţie: „Cel mai umil dintre grăjdarii noştri trebuie să fie superior oricărui localnic“.

Acum, confruntaţi cu perspectiva înfrîngerii, germanii au devenit şi mai însetaţi de sînge. Pe mii de kilometri pătraţi din Rusia, ei au distrus tot ce au putut – oraşe, sate, clădiri, utilaje, căi ferate, animale, oameni. În 1943, germanii au ars peste 1.000 de sate greceşti şi au ucis pînă la 10.000 de civili. Cu toate acestea, cei din zonele ocupate păreau să-i sfideze din ce în ce mai mult. Pînă în toamna anului 1943, 7.000 de evrei danezi

fuseseră ajutaţi de pescari să dispară ca prin farmec în Suedia, ţară care rămăsese neutră. Printre aceştia se număra şi omul de ştiinţă Niels Bohr, care avea să lucreze în America la proiectul bombei atomice. În 1944, în şase săptămîni, peste 250.000 de evrei maghiari au fost gazaţi la Auschwitz. Patru prizonieri evrei au scăpat şi au trimis Aliaţilor o petiţie în care le cereau să bombardeze căile ferate care duceau către lagăr. Acest lucru putea fi dus la bun sfîrşit doar dacă bombardierele Statelor Unite zburau în plină zi, iar americanii au respins ideea ca fiind prea riscantă.

Dar Churchill voia să se facă ceva, aşa încît forţele aeriene americane au bombardat în schimb Budapesta şi au aruncat fluturaşi cu mesaje care avertizau că „toţi cei vinovaţi“ de a fi dus la îndeplinire ordinele de persecutare a evreilor aveau să fie pedepsiţi. Guvernul maghiar le-a spus naziş­tilor că trebuiau să se oprească; neavînd trupele necesare pentru a-şi pune dorinţa în aplicare, aceştia s-au oprit şi probabil că 100.000 de vieţi au fost salvate. Dar unii din tabăra Aliaţilor au considerat că nu se făceau suficiente eforturi pentru subminarea programului de exterminare al naziştilor.

O notă internă a Departa­mentului Trezoreriei al SUA din ianuarie 1944 deplîngea „acceptarea tacită a uciderii evreilor din Europa“. În iulie, trupele sovietice au ajuns la lagărul de concentrare din Majdanek, în apropiere de Lublin, unde fuseseră omorîţi sute de mii de polonezi, prizonieri sovietici şi evrei. Fotografiile reprezentînd camere de gazare, cadavrele şi crematoriul au fost trimise în întreaga lume. Ruşii au spînzurat patru SSişti şi doi paznici pe un eşafod din lagăr şi se estimează că 150.000 de oameni din oraş au venit pentru a asista la execuţii. În aceeaşi lună, Stalin nu a permis armatei ruse să intervină cînd polonezii din Varşovia s-au răsculat împotriva germanilor, ceea ce a dus la înfrîngerea şi masacrarea lor. Cînd Varşovia a fost eliberată, într-un tîrziu, de sovietici, din cei jumătate de milion de evrei care locuiseră aici înainte de război mai erau doar 200. De acum, germanii băteau în retragere pretu­tindeni, dar căutarea evreilor nu a luat sfîrşit. La 4 august, Anne Frank a fost descoperită în ascunzătoarea familiei sale. Avea să moară la Belsen. (va urma) JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã ROMÂNIA DUPĂ 35 DE ANI Argument

Din 1989 încoace, cum se apropie Crăciunul – sărbătoarea creștină care perpetuează de 2000 de ani amintirea nașterii lui Isus Christos, sărbătoare în care, dincolo de semnificația biblică a evenimentului, românii se reîntîlnesc cu explozia de datini și obiceiuri, care înnobilează sărbătoarea religioasă – mass-media, sub diferite forme, ne umple multe ore din zi cu trimiterea la evenimentele de la 22 decembrie 1989, și cu cele ulterioare, în fiecare an repetîndu-se aceleași știri și întîmplări, cu unele modificări, impuse fie de o nouă interpretare a evenimentului amintit, fie de dispariția unor „actori” ai întîmplărilor acelor zile bulversante. O a treia cale de comentare a evenimentelor din decembrie 1989 o formează prezentarea de noi documente din arhiva Securității, acte care pun într-o lumină diferită unele aspecte mai puțin cunoscute de marele public. Desigur, ca întotdeauna la explicarea unor evenimente de o mare anvergură politică și socială, și la noi, de data aceasta, controversele sînt în floare, mulți dintre cei care se „duelează” pe acest front al analizei evenimentelor din decembrie 1989 (revoluție? lovitură de stat? revoltă populară?) nereușind să ajungă la un numitor comun, în ciuda unor documente pe care le pun pe masă, în sprijinul susținerii tezei prezentate.

Cum zilele acestea se împlinesc 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, o mișcare structurală care a dus la schimbarea regimului politic din România, cu schimbări radicale în toate planurile vieții noastre (politice, sociale, economice, militare, artistice, medicale, religioase etc.), m-am hotărît să scriu un articol cu privire la acest eveniment complex, dar privit și analizat din alt unghi, dintr-o perspectivă pe care n-am întîlnit-o în massmedia, autorii articolelor sau cei care dezbat problema la televizor rămînînd în aceeași paradigmă a considerării pastorului Laszlo Tokes ca germene al „Revoluției”, cînd s-a dovedit, de fapt, că era spion al unei forțe străine și trădător, a aruncării acuzelor pentru morții de atunci, cînd pe MAI, cînd pe Armată etc., etc. Fără să neg dreptul fiecăruia să abordeze acest subiect în notă proprie, și fără să minimalizez pierderile umane din acele zile de brambureală națională, dînd Cezarului ce-i al Cezarului, eu m-am gîndit să proiectez cei 35 de ani de după 1989, ani trăiți sub regim democratic, cum ne place să ne lăudăm, în trecutul ceva mai îndepărtat, cel dinainte de decembrie 1989, adică din epoca comunistă (deși România nu a fost niciodată într-un comunism adevărat, așa cum l-au preconizat fondatorii marxismului).

Vă avertizez că acest articol nu este nicidecum adresat nostalgicilor, ci mai degrabă acelor tineri care n-au cunoscut anii de dinainte de 1989, ceea ce (și datorită lipsei de informații oficiale) îi face să creadă că România părinților și bunicilor acestora era o țară abandonată, de mîna a III-a, săracă și lipsită de perspective. Fără niciun parti-pris, citiți ceea ce urmează despre trecut, și meditați despre prezent și, în special, despre viitor. Merită.

România, în suferință Nu putem activa amintirile trecutului fără a privi harta și soarta României în primii ani de după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial cînd, deși de la lovitura de stat din 23 august 1944 am luptat alături de trupele aliate pînă la terminarea războiului, în 1945, la semnarea Tratatului de pace de la Paris, în 1947, România a fost considerată stat învins, pierzînd Basarabia, Nordul Bucovinei și Sudul Dobrogei, dar recuperînd Transilvania de Nord. Dintrun condei, la masa verde, s-au șters sacrificiile Armatei române, într-o ofensivă începută la Carei (25 octombrie 1944) și terminată în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în luna mai 1945: aproape 170.000 de militari. Marile Puteri s-au făcut că uită participarea oștirii române la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unor zone din Austria, întrun marș triumfal de 1.700 de kilometri, eliberînd peste 200.000 de kilometri pătrați, traversînd 20 de masive muntoase, forțînd 12 cursuri de apă și eliberînd aproape 4.000 de localități, provocînd inamicului pierderi la valoarea a 15 divizii.

Astfel, trebuind să achite (în produse), în decurs de 6 ani, Uniunii Sovietice, 300 de milioane de dolari, ca despăgubiri de război, pe deasupra, întreținînd în țară o numeroasă armată sovietică, timp de 13 ani, România, cu schimbări repetate de Guvern, imediat după 23 august 1944, s-a aflat în fața unui examen dificil, greutăți amplificate mult de criza agricolă din 1946-1948, generată de marea secetă din Moldova.

Prin instalarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945), agreat de sovietici, s-a trecut la organizarea supraviețuirii Statului Român, pus în situația de a fi sau a nu mai fi, în condițiile speciale de abandonare de către Occident și de intrare sub influența URSS, stat ieșit învingător din război și căutînd răzbunare împotriva celor care au atacat-o în iunie 1940, inclusiv România.

Coabitînd cu un Guvern „democrat” și cu regele Mihai la Palat, România începe, încet, încet, cu precauție (totul era nou în desfășurarea evenimentelor) să-și construiască noul viitor. Pentru că am amintit de regele Mihai I, să nu omitem aprecierea Guvernului de la Moscova, a lui Stalin în persoană, la adresa suveranului român, recompensat pentru actul de la 23 august 1944, cu Ordinul „Pobeda” („Victoria”), cea mai înaltă decorație militară a URSS, acordată numai la 17 persoane, printre care doar 5 străini: Dwight D. Eisenhover, Bernard Montgomery, Iosip Broz Tito, Michel Rola-Zymierski și Regele Mihai I al României. Evenimentul a avut loc pe 6 iulie 1945, în cadrul unei ceremonii ținute la Palatul Regal din București, decorația fiind înmînată de mareșalul Tolbuhin. În aceeași zi, la aeroport, regele a primit și două avioane din partea lui Stalin. După ceremonia și petrecerea de rigoare, întorcîndu-se la problemele țării, regele Mihai I a găsit de cuviință să declanșeze „greva regală”, în august 1945, acest act unilateral creînd noi probleme guvernării României postbelice. În condiții grele și într-o derută aproape totală în ce privește linia politică a României (să nu uităm, pe de o parte, cizma sovietică ne ținea la respect, în timp ce mulți români priveau spre cer, de unde așteptau să vină americanii, pe de altă parte, oficinele străine care luptau împotriva sovietelor ne bombardau cu propagandă pro Vest), cu greșeli în conducere și cu pierderi umane, România a rămas pe picioarele ei, sacrificiile românilor însemnînd plata cuceririi independenței și reconstrucției țării. De acum încolo apar semnele intrării României pe un făgaș al părăsirii denumirii de „țară eminamente agricolă” și a zonei rurale înapoiate, medievale, în favoarea a ceea ce aveam să ne înscriem pînă în decembrie 1989.

România renăscută Ca o primă deschidere a României spre valorile europene (sic!) consider numirea dr. Florica Bagdasar în funcția de ministru al Sănătății (26 septembrie 1946), aceasta fiind prima femeie ministru din România.

Spargerea tiparului în conducerea unui minister, în ceea ce privește sexul feminin, a însemnat un pas spre emanciparea femeilor, ținute într-un grad redus de educație și instruire în regimurile anterioare. Ca și în alte direcții de dezvoltare socială, regimul instalat la 6 martie 1945 s-a dovedit deschis la acordarea de șanse egale românilor pregătiți, indiferent de sex.

România se mîndrește cu aproape 13 milioane de hectare agricole, dintre care 9 milioane de hectare este suprafață arabilă. După cum cunoaștem din istoria zbuciumată a țăranului român, plugul (la un moment dat, chiar din lemn) și sapa erau uneltele de bază a lucrării pămîntului. Ici, colo, pe marile moșii ale unor boieri mai răsăriți, vedeai cîte un tractor, privit ca un obiect de pe altă planetă, o curiozitate rarisimă. Iată că noul regim de la București (cu licență străină, într-adevăr) face un pas mare spre mecanizarea agriculturii, transformînd fabrica de avioane IAR de la Brașov în fabrică de tractoare. 28 noiembrie 1946 constituie borna de început a viitorului tractor românesc, ce avea, după 20 de ani, să devină celebru în toată lumea – în acea zi iese pe poarta uzinei de la poalele Tîmpei primul tractor – 28 pînă la finele anului; 260 în anul următor. De la cîteva bucăți, prin

extinderea fabricației și la Craiova, Miercurea Ciuc și Codlea, s-a ajuns la impresionanta cifră, pentru vremea aceea, de 60.000 de unități anual.

Cu intrarea în producție a tractorului U650 (1963), un tractor complex, ce putea fi folosit atît în agricultură, cît și la transport, epopeea tractorului românesc ia proporții internaționale, la Tîrgul Internațional de la Leipzig (1965) fiind cîștigătorul medaliei de aur. La un nivel superior de tehnicitate și utilitate, ies anual pe poarta Uzinei brașovene 50.000 de tractoare, 70% dintre acestea (35.000) iau calea exportului, ajungînd în peste 100 de țări, printre care China, India, Egipt, Uniunea Sovietică, Congo, Brazilia. Atît de mare era cererea, încît la fiecare 9 minute pe poarta uzinei ieșea un tractor. Atunci, din cei circa 190.000 de locuitori ai Brașovului, 26.000 lucrau la uzină. Pentru muncitori se construiseră cartiere de blocuri, policlinică, spital, stație de salvare, cantină, sală de spectacole. Ce păcat, însă. După 1989, ca peste tot în țară, în orașele cu citadele muncitorești, și la Brașov începe declinul. După o seamă de încercări nereușite, cu privatizări furate, în 2007 UTB sucombă, dispărînd de pe harta industrială a țării, cu cele 125 de hectare, cu tot ...

Rămînînd în domeniul construcțiilor de mașini, ne mutăm în București, unde aflăm de Uzina „Autobuzul”, cunoscută anterior sub mai multe denumiri, „Rocar” la ultima... strigare. Dorind să acopere din producție proprie necesarul de mijloace de transport materiale și călători, Guvernul de la București dezvoltă fabrica de pe Șoseaua Giurgiului, realizînd, în 1957, TV1 și TV2, autobuze pentru călători, mai multe tipuri de utilitare ajungînd să fie exportate în țări precum Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, în America de Sud, cît și în Vest.

După 1989, venind și aici tăvălugul privatizării, finalul a fost tras la indigo cu alte distrugeri autohtone, lipsa modernizării și concurența cu modele la mîna a doua, mult mai ieftine, a mai șters de pe hartă o mare citadelă muncitorească. E mult mai ușor de importat, de unde poate ieși și un cîștig personal pentru cine se ocupă de achiziții.

Ce contează rămînerea pe drumuri a mii de muncitori și specialiști! O remarcă specială, ca și la Tractorul Brașov, și aici au fost făcute „pierdute” multe proiecte, fișe tehnice, schițe tehnice, cărți de piese de schimb etc., o documentație complexă, care nu mai poate fi refăcută.

Cu circa 13.000 de kilometri de linii de cale ferată curente și directe, România simțea nevoia modernizării transportului pe calea ferată, prin trecerea de la bătrîna locomotivă cu abur, la locomotiva Diesel-electrică și la cea electrică. În acest scop ia ființă la Craiova Uzina „Electroputere”, unde se începe producția de locomotive Diesel-electrice, electrice, motoare electrice, aparataj electric de înaltă tensiune. Cu investiții considerabile și cu o viziune modernă asupra calității și performanței produsului finit, la „Electroputere” Craiova s-au produs, pînă în 1989, 3.000 de locomotive Diesel-electrice și 1.000 de locomotive electrice, o parte dintre acestea mergînd la export.

După ce „Uzinele pe roți” construite la Craiova au ajuns pînă în China, Iran, Polonia, Grecia și în alte multe state dezvoltate, după 1989 întreprinderea a fost transformată în societate pe acțiuni, cînd s-au întegistrat mari pierderi, conducînd la privatizarea din 2007,

pachetul majoritar fiind cumpărat de o firmă din Arabia Saudită, firmă care n-a respectat promisiunile de a investi în patrimoniul respectiv, ceea ce a condus, inevitabil, la închiderea uzinei în 2019, după 70 de ani de funcționare.

Cine a coordonat desființarea întreprinderilor?

După 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 – schimbare plătită cu sînge, în condiții nici pînă acum elucidate – constatăm o crasă discrepanță între vis și realitate, între ce-am dorit și ce-a ieșit. Nu știu cum se face, dar, de fiecare dată cînd vine decembrie și ne pregătim pentru comemorarea nevinovaților împușcați în perimetrul acelor evenimente, ne încălzim inimile cu adjectivele recunoștinței umane, fără a îndrepta un gînd și către „demolările” hazardului dominator în sfera realității economice, în special, dar și în sisteme precum cele de învățămînt, sociale, culturale etc. În acest context, cine are o oarecare capacitate de sinteză, gîndește unitar, aducînd în fața ochilor atît emoția și recunoștința viilor pentru cei căzuți, cît și durerea non-fizică pentru distrugerea criminală a unei infrastructuri economice importante.

Cînd constați că într-o democrație reală, astfel cum ne etichetăm regimul instalat acum 35 de ani în România, sute de fabrici și uzine mari, precum și alte mii de întreprinderi mici, în care munceau milioane de români, contribuind la dezvoltarea țării și la întreținerea familiei, au fost devalizate, în special prin privatizarea frauduloasă, sau au fost aruncate la fier vechi, cum să nu te întrebi cine a dirijat acest jaf național și, mai ales, cine a sprijinit acțiunea din interior. Cum de entuziasmul generat de evenimentele din decembrie 1989, cînd ne-am luat „porția de libertate”, ne-a înfierbîntat atît de mult sîngele, încît am rămas orbi și surzi în fața tăvălugului distrugerii care se năpustea peste o Românie debusolată? Durerea devine și mai accentuată, în condițiile în care, în unele unități industriale care au fost închise, după ce la o parte dintre salariați li s-au achitat niște sume compensatorii, unii chiar s-au bucurat, „norocoși” că nu mai vin la muncă, rămînînd și cu ceva bani, de parcă ar fi așteptat acest moment păgubos nu numai pentru țară, dar și pentru ei, pe termen lung. Consecința? Fabricile demolate, în locul acestora ridicîndu-se mastodonți de birouri, din sticlă și metal, sau mall-uri. Totuși, cine a fost tartorul care, la nivel național, pe județe și pe orașe, a orchestrat acest prăpăd național, într-un timp în care noua societate edificată trebuia să-și afirme superioritatea față de epoca ceaușistă, motivînd, și pe această cale, mișcarea și jertfa din decembrie 1989?

Dacă analizăm situația prin prisma reacției Guvernului României (toate guvernele de după 1989, în fruntea cărora s-au succedat, în total, 31 de premieri – aproape cîte unul pentru fiecare an), constatăm un fapt greu de explicat: nu s-a învățat absolut nimic de la primele privatizări greșite, Statul a continuat să-și vîndă activele, ștampilate de primulministru al „noii” Românii, „specialistul” Petre Roman (numele real, Erno [Ernest] Neulander), cu sintagma „o grămadă de fier vechi”. Parcă voind să scape de „povara” unor combinate și uzine, productive la acea oră și rentabile, Guvernele României postdecembriste le-au înstrăinat cu ochii închiși, numai și numai să nu mai audă de ele. Cu puținii bani pe care i-au primit au acoperit ceva cheltuieli curente, încercînd să cîrpească o țară cu o economie ce își începea deriva spre ciocnirea cu aisbergul șacalilor lumii capitaliste.

O pierdere semnificativă, resimțită acum, cînd sîntem cu războiul la graniță, este dispariția industriei de apărare, sector în care România ocupa locul 8 din lume, în exportul de armament. Iată, într-un mod criminal, au intrat în paragină unități din acest sistem, precum Uzinele Cugir, Sadu, Mija, Mârșa, 23 August, IOR, Electromagnetica, Moreni, Crângul lui Bot, Mizil și alte unități în care se produceau muniție, armament, tancuri, transportoare blindate, bombe

și proiectile. Consecința acestui act criminal? Miliarde de euro cheltuiți pe armament din afară (de multe ori învechit și plătit în avans cu 3-5 ani), și mii de oameni ajunși șomeri. Statul Român a distrus tot, într-un ritm malefic, și acum stăm la mîna NATO, așteptînd activarea Art. 5.

Halal conducători!

Ca și în prezent, cînd România se află într-o criză acută, economică, politică, socială și morală, cînd balastul datoriei externe se apropie de incredibila cifră de 55% din PIB, iar politicienii și partidele politice se ceartă precum chiorii pe ciolan, tot astfel s-a scris istorie și în ultimii 35 de ani. Ce mai știu românii, în prezent, despre nume de prestigiu ale industriei și economiei românești, din hulita perioadă de dinainte de 1989, cum ar fi: „ARO” Cîmpulung, „Steagul Roșu” Brașov (26.000 de angajați, cu o producție de 33.000 de camioane anual); Fabrica de televizoare „Electronica”, pe platforma industrială Pipera (în 1990, televizoarele românești erau exportate în țări ca Germania Federală, Olanda, Statele Unite, Austria, Elveția, Marea Britanie); Fabrica de avioane cu reacție „Romaero”; Canalul Dunăre-București (înce­put în 1986, abandonat în 1989, cînd mai erau de construit doar 30% din cei 73 de kilometri ai canalului); Fabrica de ulei „Solaris”; Fabrica „Helitube”; IMGB; Fabrica „Dacia Textile”; „Griro”; „Romprim”; „Mar­ mura”; „Timpuri Noi”; „Automatica”; Fabrica de mobilă Pipera; Fabrica de sticlă „Stiteh”; „Pumac”; „Semănătoarea”; „Ventilatorul”; Fabrica de mobilă „Mobilux”; Fabrica de bere „Grivița”; Fabrica „Inox”; Fabrica „Electromontaj”; Fabrica „Romcarton”; Fabrica „Adesgo”; Mecanica Fină; „Electrotehnica”; „Policolor”; „Aversa”; „Vulcan”; „Republica”; „Apaca”; „Tricodava” ultimele 28, din București.

Dar jaful acesta programat se extinde și în țară, fiecare locuitor care are, acum, în jur de 50 de ani, poate face o plimbare pe străzile orașului de reședință și poate semnala locurile fostelor fabrici și uzine, ocupate astăzi de mall-uri, blocuri de locuințe sau zgîrîie-nori de birouri.

Unde duce democrația postdecembristă E decembrie, sfîrșit de an, apropierea sărbătorilor de Crăciun și a Anului Nou. Prinși în febra acestor evenimente colective, nu putem evada din cotidianul incert, deși guvernanții ne asigură că totul va fi bine, cînd noi înșine trăim pe viu numai întîmplări buimace, care ne fac să ne întrebăm – încotro se îndreaptă România? Îi vom vedea pe politicieni punînd coroane de flori la troițele de la locurile unde au căzut tinerii secerați de rafalele „teroriștilor” din decembrie 1989, fiind gata-gata să pice și o lacrimă peste coroana de flori ofilită deja. Desigur, prefăcătorie! Guvernanții, deși unii dintre ei și-au scos certificate de revoluționar, nu dau doi bani pe ceremoniile din fiecare decembrie, plictisiți de monotonia repetării, an de an, de 3 decenii și jumătate, a unui ceremonial care a devenit caduc. În fond, Țara mai are și alte monumente, statui, memoriale și locuri sfinte, unde politicienii se pot reculege, depunînd o floare și aprinzînd o lumînare.

Apoi, nimb de eroi – chiar dacă pe altă treaptă decît cea a împușcaților din decembrie 1989 – poartă și tinerii care au plătit cu viața curajul de a sfida muntele sau apa, tinerii voluntari, muncitori și militari care au lăsat posterității lucrări monumentale, precum calea ferată BumbeștiLivezeni; Hidrocentralele Bicaz, Vidraru, Porțile de Fier (I și II), Transfăgărășanul. Pe ei cine-i mai plînge, cu surle și trîmbițe, cine le mai aprinde o lumînare pentru veșnică pomenire? Politicienii? Nu. (Ăștia nici nu știu unde să le caute urmele); Armata? Nu. (Ăștia n-au făcut parte din NATO); Societatea civilă? Nu. (Ăștia morți nu au asemenea vizibilitate precum cei din decembrie 1989); Poate familia sau rudele, acolo unde mai trăiesc. Încolo – liniște deasupra, pe pămînt, așa cum este și în pămînt.

Vine decembrie, trece decembrie, trec manifestările și vin uitările, aducîndu-ne aminte de proverbul răutăcios „Morții cu morții,viii cu viii!”.

Desigur, ce-am pierdut în acești 35 de ani, din ceea ce a avut Statul Român pînă la borna decembrie ’89, și ce-am cîștigat în același cadran de timp este imposibil de cuantificat la milimetru. Apropo de acest subiect, am văzut la tv un reportaj cu o coadă la portocale, într-o iarnă dinainte de 1989, la care era suprapusă o secvență din Piața Obor, cu munți de portocale, în prezent, sugerînd, bineînțeles, binefacerile regimului actual. Nimic de zis – comparația vizuală este edificatoare, dar rămîne fără efectul scontat. De ce? Pentru că toți cei care se regăsesc la acea coadă au uitat deja de situația redată vizual; iar cei care au crescut lîngă „munții” de portocale nu simt

nici un fior la propaganda propusă de regizor. În afară de cele două categorii de „privitori”, poate apărea și o a treia categorie, care, mai cîrcotașă, poate slobozi niște întebări, astfel: E mai bine cu portocale, decît cu uzine? E mai bine cu banane, decît cu fabrici? Cred că la aceste întrebări ... socratice, cel mai bine poate răspunde perpetua candidată la președinție, cîmpulungeanca Elena Lasconi.

Tot vorbim de democrație, de stat democratic și de alte derivate ale acestui concept politic, mai ales cu referire la reflectarea lui în politica de la noi, fără să-i mai verificăm pe politicienii români dacă n-au uitat definiția: Democrație = Puterea poporului, pentru că vine din cuvintele grecești „demos” (popor) și „kratos” (putere).

Aceasta fiind definiția din Dicționar, însă pusă în practică în România, democrația are mai mereu capul spart, pentru că, denaturînd-o, nu Poporul conduce, nu mulțimea este la putere, ci o clică de politicieni rupți de popor, rupți de realitatea din țară, avizi de putere, leneși și săritori dintr-un partid într-altul, și chiar inculți din punct de vedere politic, atîta timp cît adoptă hotărîri contrare intereselor naționale și ale celor ce i-au ales.

Ca o oglindire a ceea ce am scris mai sus, iată cum își propune Guvernul Ciolacu cultivarea la copii (elevi) a dragostei de Țară, de Istoria României, cu etapele ei istorice.

După eșuarea mult trîmbițatei „România educată”, sloganul cu care Iohannis a prostit mulți români cu o reformă a Învățămîntului lamentabilă, și după tatonări de introducere ca disciplină de învățămînt în școala românească, de la o anumită clasă în sus, a educației sexuale, vine acum ministreasa Ligia Deca și ne anunță că, pentru anul școlar viitor, în școala românească se va introduce o nouă materie de studiu obligatoriu care se va preda la clasele a XII-a și a XIII-a din învățămîntul seral și cu frecvență redusă, anume Istoria comunismului în România. Cum motivează doamna ministru (care, mîine-poimîine va fi schimbată) acest proiect? Citiți halucinantele explicații cu care Ministerul Educației vrea să-i îndoctrineze pe adolescenții României. „Nostalgia după vremuri de tristă amintire are cauze complexe, însă una dintre cele mai importante dintre aceste cauze este necunoașterea faptelor istorice.

Fenomenul este îngrijorător cu atît mai mult cu cît pare să fie înregistrat în cadrul diferitelor categorii de vîrstă, inclusiv în rîndul tinerilor care nu au trăit nici măcar o zi în regimul comunist. Unii fiind născuți chiar după aderarea României la NATO sau la Uniunea Europeană”.

Lăsînd la o parte construcția morfologică precară, aberațiile șefului de la Educație sînt de rîsul curcilor. Dacă citiți și mai departe, vă vine să țineți copiii acasă, într-un mediu mai sănătos. „Programa integrează studii de caz relevante, precum Radio Europa Liberă, Decretul 770 din 1966 sau Tratatul de la Varșovia, oferind o imagine clară, mai ales asupra modului în care deciziile politice sau istorice au afectat viețile oamenilor”.

Stați să vedeți pînă unde ajunge nebunia de ministru: Decretul 770/1966 se referă la... interzicerea întreruperii cursului sarcinii! Bravo, doamnă Deca! Ai rezolvat cu problema drogurilor în școli și cu bătaia dintre elevi sau cu atacarea de către aceștia a profesorilor! De anul viitor îi vei învăța, pe elevi, despre... periculozitatea Tratatului de la Varșovia (alo! Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost, în mod oficial, dizolvat la întîlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991), iar pe eleve... cum să scape de sarcină (sau cum s-o lase!). Acum, România va fi super educată!

Pentru ca să dormi liniștită că ți-ai făcut datoria față de Patrie, iată care vor fi reacțiile elevilor din clasele a XII-a și a XIII-a la aceste „lecții”. Vor fi 3 atitudini: indiferență, mirare, haz. Păi cum credeți că se va raporta un adolescent din zilele noastre, care are acces la tehnica digitală și la surse internaționale de informații, care trăiește în condiții normale, într-o familie normală (cei care au împlinit vîrsta de 18 ani, poate au și primit de la părinți, de majorat, un autoturism), la aceste elucubrații (mai bine zis – prostii) pe care le propune Ministrul Educației. De fapt, nu trebuie să ne cutremure această inițiativă de o rară suficiență intelectuală, dacă ne gîndim că vine din partea celei care, în calitate de Consilier Prezidențial pentru educație și cercetare, la Cotroceni, a coordonat giganticul proiect iohannist „România educată”.

Așa educatori, așa educați! Îmi pare rău că închei articolul într-o notă de certă deziluzie, dar acest fapt are legătură intrinsecă cu marea deziluzie provocată de trecerea celor 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, timp în care speranțele românilor – chiar de-au fost sau n-au fost pe baricade – s-au năruit asemenea unui castel de cărți de joc. Păcat! A fost un 22 decembrie 1989... altul nu se știe în care secol va mai veni!

GEO CIOLCAN

14

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Drumurile mătăsii (II) „Copacii de aur“

Săpături arheologice au demonstrat, şi ele, că populaţia de pe cursul inferior al Fluviului Zangzi cunoştea încă de acum 4.000 de ani metodele de fabricare a fibrelor, panglicilor şi ţesăturilor de mătase. Oamenii de acum cîteva milenii se ocupau cu creşterea viermilor de mătase, cu depanarea firelor şi cu ţesutul mătăsii. Schimburile de produse între populaţiile stabile, cultivatoare de pămînt, şi triburile nomade au prilejuit interferenţa dintre cultura răsăriteană şi cea apuseană, facilitînd şi răspîndirea mătăsii şi a brocarturilor. Încă înaintea Secolului V î.e.n., regiunea muntoasă Altai cunoştea mătasea şi brocartul. Valtrapurile de mătase pentru cai, cu motivul păsării Fenix, descoperite acolo, stau mărturie talentului artistic al populaţiei Han. În Secolul V şi IV î.e.n., mătasea s-a răspîndit şi în Europa. În felul acesta, europenii au cunoscut China, pe care au denumit-o „ţara mătăsii“.

Ei ştiau despre chinezi că sînt amabili, prietenoşi şi politicoşi, că locuiesc la capătul pămîntului, în estul îndepărtat, de unde transportă mătasea spre vest, în ciuda drumului extrem de lung şi anevoios. În acea perioadă, europenii nu aveau nici cele mai mici noţiuni despre sericicultură. Ei credeau că mătasea se obţine direct din frunzele de dud. Unii dintre ei socoteau duzii drept „copaci de aur“. Tehnica creşterii viermilor de mătase şi a depanării firelor s-a răspîndit în Asia Centrală şi în cea de Vest în Secolul IV, iar în Grecia, în Secolul VI. Mătasea chinezească, alături de schimburile culturale, a favorizat dezvoltarea prieteniei dintre ţările situate de-a lungul drumului.

Cărturarii europeni din Secolul XIX au numit drumul dintre oraşul chinez Changan şi oraşul italian Roma, lung de zeci de mii de km, „drumul mătăsii“. Această denumire a fost imediat acceptată şi larg folosită, deoarece exprima foarte exact funcţia rutei respective. În vremea dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.), drumul mătăsii pornea de la est de Changan, mergînd spre vest, de-a lungul Rîului Weishui şi al Coridorului Hexi, pînă la Dunhuang. De acolo, el se bifurca: unul spre nord, altul spre sud. Al doilea se îndrepta spre Yangguan, la sud-vest de Dunhuang, şi apoi spre Lou Lan. Mergînd spre vest, de-a lungul poalelor nordice ale Munţilor Kunlun, traversînd Yutian (Hetian) şi Shache, trecînd apoi peste Munţii Congling (Pamir), el ajungea la Da Rou Zhi şi An Xi (Iran). Mai departe, se îndrepta spre vest, spre Tiao Zhi (gura Golfului Persic) şi spre Li Jian (cunoscut mai tîrziu şi sub numele de Da Qin – Imperiul roman). Ramura nordică ieşea prin trecătoarea Yumen la nord-vest de Dunhuang, continua spre Che Shi, Qian Wang Ting (Turpan), apoi spre vest, de-a lungul poalelor sudice ale Munţilor Tianshan,

traversa Gui Zi (Kuqa), Shu Le (Kashi), trecea peste Munţii Congling şi ajungea la Da Yuan, Kang Ju şi Yan Cai (regiunea dintre Caspică şi Aral). Continuîndu-se spre sud-vest, traversa An Xi (Iran) şi se termina la Li Jian. În afara acestui traseu, a mai existat un altul, care se întindea între Hami, Da Yuan şi Kang Ju. Ulterior, el s-a transformat într-un nou drum nordic, care începea tot din Dunhuang. Străbătînd Yi Wu (Hami), Marea Pu Lei (lacul Barkol) şi traversînd Rîul Beiliu (rîurile Iii şi Chu), el ducea spre vest, la Fu Lin (Imperiul roman de răsărit) şi la Oceanul de Vest (Marea Mediterană). Drumul mătăsii a legat toate ţările de pe parcursul lui, facilitînd schimburile economice și culturale între est şi vest.

Vizita celor patru croitorese Uneori, ruta maritimă a mătăsii a fost denumită „drumul porţelanului“ sau „drumul porţelanului şi mătăsii“. Exportul pe mare al porţelanului a debutat abia în timpul dinastiei Tang (618-907), în vreme ce mătasea se exporta din China pe mare încă din timpul dinastiei Zhou (aprox. Secolul XI - 771 î.e.n.).

Documente antice atestă că în anul 1121 î.e.n., sub regele Wu, din dinastia Zhou, tehnicile chineze de creştere a viermilor de mătase şi de obţinere a mătăsii începuseră să pătrundă în Coreea. După anul 221 î.e.n., cînd Shi Huang, primul împărat din dinastia Qin, a centralizat China, prin unirea a şase state, mulţi oameni din fostele state Qi, Yan şi Zhao, aflate în nord, au navigat spre Coreea, pe Marea Bohai, ducînd cu ei tehnicile de creştere a viermilor de mătase şi de obţinere a mătăsii. Totodată, în Coreea au ajuns şi multe mătăsuri din China. O mare cantitate de mătase s-a descoperit în urmă cu 60 de ani în Coreea, cînd s-au deschis aproximativ 1.000 de morminte contemporane cu dinastia chineză Han. Începînd din anul 199 e.n., ouăle de viermi de mătase au ajuns prin Coreea şi în Japonia, în anul 238; în vremea Celor trei regate (220-280), împărăteasa Japoniei şi-a trimis ambasadori în China, la Louyang, capitala regatului Wei, încărcaţi cu ţesături şi alte daruri japoneze. Regele Ming Di al regatului Wei a răspuns

soliei, trimiţîndu-i împărătesei cadouri din mătase divers colorată. Era prima intrare a mătăsii chinezeşti în Japonia, ca dar diplomatic.

Fabricarea mătăsii în Japonia a fost impulsionată de vizita, în Secolul V, a patru croitorese şi ţesătoare de mătase chineze, trimise special de guvern pentru a-şi etala acolo măiestria. Prima rută maritimă JaponiaChina începea din Osaka de azi, trecea prin insulele Kyushu, Iki şi Isshima şi, urmînd litoralul coreean, traversa Marea Galbenă, pînă la peninsula chineză Shandong. Cînd au apărut şi alte drumuri ale mătăsii, cel de mai sus a devenit cunoscut sub numele de „ruta maritimă de nord“. Acolo, din motive de securitate, ambarcaţiunile trebuiau să navigheze aproape de coastă. Corăbii venind din Japonia îşi puteau continua drumul spre sud, de-a lungul ţărmului chinez, pe Fluviul Yangzi, şi, în amonte, pînă la Yangzhou şi Nanjingul de astăzi. În sud, încă din vremea împăratului Wu Di (140-87 î.e.n.) din dinastia Han, corăbiile porneau din peninsula Leizhou (în sudul provinciei Guangdong, din dreptul Insulei Hainan), mergeau de-a lungul coastelor Vietnamului, Thailandei, Birmaniei, peninsulei Malaya şi ajungeau la Kancipuram, în India, transportînd mătase, pentru a o schimba în aceste ţări pe perle, pietre preţioase şi alte obiecte de valoare.

Primele exporturi chineze de mătase la Roma pe uscat, datează din Secolul II î.e.n. Atît China, cît şi Roma, o mare consumatoare de mătase, erau interesate în găsirea unei căi maritime între ele. În anul 97 e.n., spre Roma a fost trimis Gan Ying, pentru a se ocupa de această problemă. Emisarul nu a putut însă ajunge la Roma, fiind nevoit să se întoarcă înapoi de la gura Golfului Persic. În anul 166 însă, Roma a găsit un drum, trimiţînd pe mare un ambasador în China. Istoria ultimului Han consemnează că „un emisar trimis de împăratul roman Marcus Aurelius a ajuns pe coasta nordică a golfului Tonking, cu daruri din fildeş, coarne de rinoceri şi alte obiecte pentru împăratul chinez“.

Cartea nu oferă detalii despre comerţul cu mătase. Dar în lucrarea sa Europa şi China, scrisă în 1931, savantul britanic G.F. Hudson menţiona: „Negustorii romani au găsit o cale maritimă spre China, deşi ea n-a fost niciodată folosită cu regularitate... În comerţul Romei cu Orientul... negoţul cu mătase constituia o parte importantă“.

Călugărul Fa Xian, care, la începutul Secolul V, a călătorit pe uscat pînă în India, pentru a obţine un set complet al cărţilor sfinte budiste, s-a reîntors în China, pe mare, în anul 411. În relatarea călătoriei sale, el descrie această rută, care începea de la actualul Tamluk, în India, trecea prin Sri Lanka şi Java, pînă la Guangzhou (Canton). Corăbii mari, care puteau transporta 200 de oameni fiecare, circulau cu regularitate, legînd China cu India şi Indonezia. În Sri Lanka, Fa Xian a văzut evantaie din mătase albă, pe care negustorii locului le puneau în faţa imaginilor lui Buddha; deci nu numai mătase chinezească, ci şi evantaie confecţionate din ea ajunseseră acolo. În Secolul VI, călătorul grec Cosmas relatează în lucrarea sa Universal Topographia Christiana cum era transportată mătasea chinezească în Sri Lanka. (va urma) „MAGAZIN ISTORIC“

15

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

)

Fascinantul destin al lui Thomas Nast, creatorul lui Mos Craciun

Thomas Nast (1840-1902) ar fi dispărut poate ușor din istorie dacă nu ar fi fost omul care l-a desenat primul pe Santa Claus – Moș Crăciun, așa cum îl cunoaștem astăzi: rotund și vesel, îmbrăcat în roșu, cu barbă lungă și albă, cu un sac de cadouri în spinare și un zîmbet pentru orice copil cuminte.

Cea mai veche imagine de gen realizată de Nast a apărut în numărul din 3 ianuarie 1863 al popularei reviste „Harper’s Weekly”, și îl înfățișa pe Moș Crăciun vizitînd o tabără de soldați din perioada Războiului Civil. Înconjurat de soldați și copii, le dăruiește acestora cadouri, principala diferență față de imaginea clasică fiind steluțele care îi împodobesc haina. Moșul stă pe o sanie trasă de reni și, deși pare prea slab, este foarte aproape de imaginea pe care o avem astăzi despre el, la peste 160 de ani de la publicarea desenului. Însă imaginea iconică pentru acele vremuri avea să fie publicată pe 1 ianuarie 1881, tot în „Harper’s Weekly”, purtînd titlul de „Merry Old Santa Claus”.

De această dată, Moșul este mai gras, cu un zîmbet larg, barbă albă și o burtă impresionantă, o pipă meerschaum ce fumegă ușor și brațele pline de jucării: o păpușă, o sabie, un căluț de lemn, o carte.

Asemeni altor artiști americani ai vremii, și Nast era venit din Europa, fiind născut în micul orășel Landau. Tatăl său era muzicant, cîntînd într-o orchestră militară. După 1848 a plecat împreună cu familia la New York, datorită implicării sale în mișcarea revoluționară. Nast avea să se formeze în cadrul comunității de imigranți de origine germană, începînd de timpuriu să deseneze, dar familiarizînduse și cu muzica, tradițiile și valorile țării pe care o părăsise. În lucrările sale, aceste influențe – germană și americană – această îmbinare între țara natală și cea care îl adoptase vor duce la formarea unui stil distinct, matur și foarte apreciat în presa epocii, Nast neducînd lipsă de oferte de colaborare.

Va fi unul dintre numele importante ale pres­ tigioasei publicații „Harper’s Weekley”, unde publică mai multe desene și gravuri, între care și cele avîndu-l ca erou pe Santa Claus, poate cele mai de succes creații, care îl impun ca un grafician de primă mînă în epocă. Stilul său avea să fie ulterior imitat, iar Nast a influențat prin creațiile sale mai multe generații de graficieni din întreaga lume,

Carte poștală cu Moș Crăciun, din 1912

,

rămînînd însă în istorie ca omul care l-a desenat pe Moș Crăciun.

Pentru că pînă în Secolul al XIX-lea Crăciun era doar soțul cel rău al Crăciunesei, femeia cumsecade care a găzduit-o pe Fecioara Maria în staulul de vite, copiii își primeau cadourile de la Sfîntul Nicolae, de la spiriduși sau magi, în funcție de țara în care locuiau.

Moș Crăciun, ca personaj cheie al sărbătorilor de iarnă, este mult mai tînăr decît Sărbătoarea Crăciunului și s-a născut în Statele Unite ale Americii, în anul 1862.

Părintele noii imagini a lui Moș Crăciun a venit pe lume pe 27 septembrie 1840, într-un orășel german numit Landau, iar în copilărie a ajuns cu familia la New York, sperînd la o viață mai bună în „Țara Făgăduinței“.

La 20 de ani, Thomas Nast a fost angajat ca desenator la revista americană „New York Illustrated News”, una dintre cele mai cunoscute ale epocii, iar din 1862 a început să lucreze pentru „Harper’s Weekly“. Devenit cunoscut datorită desenelor umoristice despre Războiul de Secesiune din 1861, în care susținea cauza Nordului, Nast l-a desenat prima oară pe Santa Claus într-o tabără de război, iar imaginea a rămas aproape neschimbată pînă astăzi. Moșul, care purta peste veșminte și steagul american, împărțea cadouri soldaților, ilustratorul inspirîndu-se din tradiția populară a Europei Centrale, unde Nikolaus, Sfîntul Nicolae, punea în ghetele copiilor cîte un bănuț sau o nuielușă, după cît de ascultători fuseseră în timpul anului.

Acest Nikolaus avea însă o înfățișare aspră, ce inspira mai mult teamă micuților, iar succesul pe care l-a avut desenul blajinului Moș Crăciun al lui Nast a determinat redacția revistei să publice în fiecare an, în decembrie, desene cu Santa Claus, care devenise un fel de protector al yankeilor.

De-a lungul anilor, desenatorul „l-a făcut“ pe Moș Crăciun să îndeplinească dorințele copiilor, înzestrîndu-l cu o mulțime de calități magice.

Simpaticul moș se furișa pe acoperișuri, cobora în case prin hornuri, vorbea cu copiii și căra saci grei cu jucării prin viscol și ninsoare. În primul an de pace, în numărul de Crăciun al revistei, Thomas l-a desenat pe Moș Crăciun acasă, îmbrăcat cu tunică roșie și cizme, în timp ce se pregătea pentru noaptea de Crăciun. În 1886, părintele lui Moș Crăciun a fost concediat de la revista „Harper’s Weekly“ pentru că ilustrațiile lui pe teme politice au intrat în conflict cu politica editorială a publicației. În 1890, Nast a publicat broșura „Thomas Nast’s Christmas Drawings for the Human Race” și a colaborat cu diverse publicații, printre care „Illustrated American”, dar nu a reușit să-și recapete popularitatea anterioară, pentru că modul său de a desena ajunsese să fie considerat învechit.

Cîțiva ani mai tîrziu, mai exact în anul 1902, președintele Theodore Roosevelt, care în copilărie se

Ilustrație de Thomas Nast din 1881, cu Moș Crăciun

delectase cu desenele lui umoristice, i-a întins o mînă de ajutor, oferindu-i un post de consul în Ecuador.

Thomas Nast a acceptat, dar soarta i-a jucat o nouă festă. La scurt timp după ce și-a luat în primire postul, în orașul Guayaquil a izbucnit o epidemie de febra galbenă, iar proaspătul consul s-a îmbolnăvit și a murit în seara de 7 decembrie. Trupul său a fost repatriat în Statele Unite și a fost înmormîntat în cimitirul Woodlawn din Bronx, New York.

Imaginea lui Santa Claus a fost adoptată ulterior de compania Coca-Cola, care l-a transformat pe personaj într-o vedetă incontestabilă a Sărbătorilor de iarnă. Spiridușii care aduceau cadouri copiilor cuminți au fost dați uitării, iar după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial au început să apară și moșii în carne și oase, care, în schimbul unui salariu, făceau publicitate în magazine. Biserica a privit inițial cu răceală acest moș nou care îl înlocuise pe Sfîntul Nicolae, astfel că prin anii ’40 s-au răspîndit texte pentru desființarea „impostorului“, care pledau, în același timp, pentru o mai largă popularizare a tradiționalei slăviri a Nașterii lui Isus. În anul 1951, Episcopia din Dijon a recurs chiar la măsuri drastice, arzînd un Moș Crăciun din carton pe treptele Bisericii Sainte-Bénique, în fața a 250 de copii, dar figura creată de Thomas Nast a ieșit în cele din urmă învingătoare, fiind astăzi cel mai îndrăgit personaj al sărbătorilor de iarnă.

Dosaresecrete.ro

16

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

Actualitatea politicã • Actualitatea politicã Ce-ar fi fost dacă...

Sîntem în octombrie 1989.

Nicolae Ceaușescu știa ce se hotărîse la Malta. În Polonia, Ungaria și Cehoslovacia începuse schimbarea de regim politic, iar reformele lui Gorbaciov începeau să fie aplicate în toate țările socialiste. În aceste condiții, Nicolae Ceaușescu își dă seama că nu mai poate continua în acest fel, și că trebuie să schimbe ceva. Probabil la sfatul Serviciilor secrete, ia hotărîrea de a proceda la schimbări care să salveze tot ceea ce făcuse pînă atunci în România. Începuse, alături de China și Iran, să pună bazele unei bănci mondiale care să acorde credite țărilor în curs de dezvoltare, bancă ce urma să înlocuiască FMI, și dorea să dea curs propunerii din anii 1970 a conducerii SUA de a lista la bursă economia țării, în așa fel încît procente minoritare să fie deținute de firme private capitaliste, care să contribuie cu tehnologie și noi piețe la dezvoltarea acesteia.

Conștientizează că acest lucru nu se putea face decît prin reforme profunde. Astfel încît, la jumătatea lunii octombrie 1989, într-un discurs televizat, anunță poporul român cu privire la hotărîrea sa de a lista economia românească la bursă, deschide granițele, lăsînd pe oricine dorește să emigreze în Occident, umple magazinele cu bunuri de larg consum care lipsiseră în cei zece ani în care plătise datoria externă a țării, permite Televiziunii Române extinderea programului de la 5 ore la 24, încurajează producțiile artistice occidentale, cît și importul produselor de larg consum și mărește salariile oamenilor muncii cu sume consistente.

Măsurile sale provoacă stupoare în toată lumea, dar mai ales în România. Asistăm, în următoarele luni, la un adevărat exod al cetățenilor către statele capitaliste din vestul Europei, printre ei numărîndu-se

și comunitatea sașilor care se întoarce de unde veniseră strămoșii lor cu 8 secole în urmă.

Populația se înghesuie în magazine să cumpere mîncare, televizoare, electrocasnice, agențiile de turism nu mai prididesc cu organizarea excursiilor în vestul Europei, benzinăriile își golesc stocurile de carburant într-un ritm amețitor, iar oamenii muncii dau năvală la deschiderea primelor restaurante Mc Donaldʼs și KFC sau cumpără cantități importante de Pepsi și Coca Cola din magazine. Copiii sînt surprinși să afle că pot cumpăra banane, portocale, mandarine și ananas la liber, și toată țara freamătă de bucurie și satisfacție la această bruscă schimbare. Presiunea socială dispare cu totul, iar oamenii vorbesc între ei despre faptul că iubitul conducător și-a venit în simțiri și a readus vremurile bune ale anilor ʼ70 cînd în magazine se găseau de toate.

Ziarele publică articole ample cu scrisori primite de la cetățenii care laudă noua inițiativă a partidului și statului, iar librăriile se umplu de cărți anterior interzise pe care românii se grăbesc să le cumpere. Se revine la epoca de deschidere a anilor ʼ70, se critică lucrurile greșite săvîrșite în ultimii ani, dispare cenzura, iar poporul se poate exprima liber fără teama de a fi arestat și interogat de Serviciile secrete.

Ceaușescu constată cu surprindere efectele măsurilor pe care le-a luat și își continuă planurile de dezvoltare economică a României. Listarea la bursă a fabricilor românești duce la cumpărarea unor procente de pînă la 49% de către companii majore din vest, care văd o șansă importantă de a investi într-o țară cu un produs intern brut de 800 de miliarde de lei, adică de aproximativ 53,6 miliarde de dolari, și un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar. Exporturile României totalizau 5,9 miliarde de dolari.Urmează

Politica pe uliţă

(Parodie după „Iarna pe uliță”, de George Coșbuc) A-nceput de ieri să cadă Cîte-un politruc ratat, Membrii s-au cam răzbunat Și s-au bulucit grămadă La votat.

retehnologizarea întreprinderilor româ­nești și creșterea importurilor de produse occidentale absorbite integral pe o piață dornică de ele, în același timp cu menținerea exporturilor de produse românești și cu intrarea firmelor noastre pe piețele Europei occidentale.

La finele anului 1990 România anunță formarea, alături de China, Iran, Brazilia, India și Arabia Saudită, a uniunii economice numită BRIICSA. Aceasta urmează să susțină cu credite, mașini, echipamente, instalații și produse agricole țările lumii a treia – cum erau denumite atunci cele foarte sărace.

Odată cu trecerea anilor, Nicolae Ceaușescu moare și este înmormîntat cu mare cinste de poporul care-l considera pe merit un mare șef de stat. După moartea lui, România este invitată să adere la Uniunea Europeană, sub conducerea președintelui Ion Iliescu, care în 1995 organiza alegeri libere invitînd atît partidele istorice, cît și pe cele nou formate să participe la alegeri alături de Partidul Comunist Român. *** Am făcut acest exercițiu de imaginație acum, în preajma comemorării Revoluției din decembrie 1989, gîndindu-mă ce-ar fi fost dacă Nicolae Ceaușescu dispunea aceste reforme.

E foarte posibil ca lucrurile să nu fi stat deloc cum le-am imaginat eu. De aceea, vă rog pe dumneavoastră, cititorii acestui articol, să-mi lăsați comentarii pe pagina www.revistaromaniamare.ro, în care să scrieți varianta dumneavoastră cu privire la direcția pe care ar fi luat-o țara noastră dacă Ceaușescu proceda astfel.

Sînt curios să văd cum credeți că ar fi evoluat lucrurile din punct de vedere social, economic și politic, și promit să vă expun părerile într-un articol viitor. Vă mulțumesc și vă doresc Sărbători liniștite, cu sănătate, alături de cei dragi!

IOAN TEODOR

Pierde-n vot, dar se ridică, Dînd cu ochii de rival Se visează iar pe val, Tot președinte, adică, Ancestral. Și tot vine la ședință, Nu poate fără partid, Chiar de mai vine-un Covid, El are atîta știință, Că-i perfid.

Nu e soare, dar nu-i bine, Căci în capul lui e fum, A votat cu altu-acum, Să vezi reproșul cum vine Peste drum.

Uite-l, mă, că nu se lasă, Chiar dacă ne-a desființat Și partidul a clacat, Tot în frunte vrea la masă, Și-i păcat.

Sînt parlamentari, adică, Ei, din țară, vin la pas, S-au săturat de pripas, Nu le mai este nici frică, Au prins glas.

Cei mai vechi, acum, dau sfadă, Stau la-ncăierare dați, Dacă ieri erau ca frați, Astăzi, pe la uși, grămadă, Stau mirați.

Gură fac scandalagiii, Nu s-au înțeles la vot, Vor s-adune tot, tot, tot, Și-și dau una, damblagiii, Peste bot.

Colo-ntr-un partid răsare Încă-o pilă-a nu știu cui; Mare e averea lui, Dar, e mic, și fac prinsoare, Parcă nu-i.

Vine-o fostă candidată Îmbrăcată-n ia ei, Și se ia de derbedei Ocărîndu-i de îndată Pe mișei.

Vorba-i măsurînd cuvîntul O aruncă peste cap, În ea doar prostii încap Pe care le face vîntul Handicap.

Se oțelește rău vedeta C-ar fi vrut unirea lor Spre un Cotroceni, cu dor, Dar și-a pierdut bicicleta Cu motor.

El e as, precum se vede, Mă-sa-l făcu politruc, Dar, el, unul cam năuc, Președinția și-o pierde, Nu e truc.

Doamna și-a uitat învățul, Se agită, dă din mîini: – Ascultați-mă, români, Mă votați, ori arăt bățul, Ca la cîini!

Unii-l înjură de mamă, Alții partea i-o ațin, Deși privesc cu venin Că partidul se destramă.

Ce-i puțin?

Și-odată se răsucește, Supărată rău, de tot.

– Dragi colegi, eu nu mai pot, Sîngele mi se-nnegrește Pînʼ la cot. Însă grămada se duce Lălăind, cu zurgălăi.

Ea se uită, cu văpăi, Pune la Cotroceni cruce Și pe noi.

Din alte partide, însă, De prin sedii, sar și ei, Sînt bărbați, dar și femei, Și văzînd pe doamna plînsă: – Ce mai vrei?

– Ce-i pe drum atîta gură?

– Nu-i nimic. Am cam ratat.

– Ei, auzi! Și ce păcat, Că a fost o aventură De rahat!

GEO CIOLCAN

RM

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

De prin lume adunate... • De prin lume adunate...

17

Anul Nou – tradiţii şi obiceiuri româneşti

Anul Nou, denumit şi Sînvasîiu sau Crăciunul Mic este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil. Prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspîndite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat de anumite tradiţii generale, dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Pornind de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, însoţită de joc şi dans, mîncare din belşug şi băutură, artificii sau petarde şi tradiţionalele obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Calendarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă. Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul. În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întîlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindînd, în mod uzual, din casă în casă, şi jucînd în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii. În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt cîteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou. Sorcova este unul dintre cele mai des întîlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. Sorcova este la origini o nuia îmbrăcată în hîrtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hîrtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sînt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani. Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion.

Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrîneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

Vergelul – este un obicei nu atît de larg răspîndit – fiind caracteristic bejenarilor ardeleni – potrivit căruia în noaptea de ajun se organiza pentru feciori şi fete, un ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi norocului.

Ritualul poate fi întîlnit în zona etnografică Dorna, de unde îşi trage obîrşia. Astfel, la o casă anume aleasă, se pregătea un vas mare cu apă (ciubăr), nuiaua pentru „vergeluit”, precum şi un butoi cu băutură, iar în noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor, tinerii se adunau la casa stabilită, unde, după o petrecere, fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă cîte un obiect personal, care era aruncat în vasul cu apa neîncepută iar vergelatorul – de obicei un bărbat isteţ – ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocînd divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug. De multe ori, prezicerea în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul continua apoi cu joc, mîncare şi băutură din abundenţă.

Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului toate celelalte personaje, iar în unele zone jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă. Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat întrun băţ-suport care se sprijină pe pămînt. Persoana care joacă capra este acoperită cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întîmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru.

Forma capului de urs se obţine întinzînd o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gît în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs. În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frînghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou sînt cusute pe hainele purtătorului.

Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întîlnite în cete. Urşii, constituiţi în cete speciale de cîte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi (tobe).

Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sînt mai larg răspîndiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hîrtop şi Fîntînele, impresionînd prin fast şi eleganţă. Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimînd prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sînt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pînză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pînză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative. Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întîlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

Cerbul – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate. Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de

muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare.

Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întîlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei Berea – Perioada imediat următoare Crăciunului este, în satele de bejenari ardeleni – mai ales în zona Humorului, momentul petrecerii comunitare numite „Bere”, în vechime porelungită chiar dincolo de Anul Nou, spre Bobotează. Întreaga manifestare era în responsabilitatea unui colcer sau colacar, iar în satele mari aveau loc chiar două astfel de petreceri – „berea de sus” şi „berea de jos”. În mod obişnuit, băieţii se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea băuturii, iar fetele aduceau mîncarea şi prăjiturile. Fetele, îmbrăcate în costume populare veneau însoţite de mame sau de o soră sau altă rudă mai mare, iar cele venite neînsoţite erau prost văzute de lumea satului. Ele erau întîmpinate de feciori, erau servite cu o băutură, apoi erau invitate la dansul cel mare care se desfăşura în faţa casei, unde ieşeau în şir, ţinîndu-se de mîini.

Fetele care erau scoase la joc aduceau de acasă un „struţ” – în fapt un băţ împodobit cu mirt şi panglici colorate – pe care îl dădeau, la sosire, calfei, în momentul în care începea jocul, în cadrul unui ceremonial special, în care feciorii consacrau prin dans statutul de fete de măritat al tinerelor sosite la petrecere. După un dans în doi, urma o suită de douăsprezece jocuri, cu denumiri aparte – bătrîneasca, pătrunjelul, coasa sau arcanul – fiecare joc fiind dedicat unei luni din an. În pauza jocului, tinerii degustau din bunătăţile culinare aduse de fete şi din băutura special pregătită. Uneori, după încheierea jocului şi a petrecerii, fetele se îndreptau către casele lor, însoţite fiind de flăcăi, petrecerea continuînd între flăcăi şi taţii fetelor, pînă tîrziu în noapte. Aşadar „Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecărui flăcău, dar şi a calităţii de gospodine a tinerelor fete, de aceea toţi se străduiau să prezinte o imagine cît mai bună în faţa satului. Evident, acest prilej era momentul de la care porneau preparative pentru numeroase căsătorii. Din păcate, această tradiţie se întîlneşte din ce în ce mai rar în satele româneşti.

Calendarul de ceapă – este un obicei provenit din zona Hunedoarei, pentru a anticipa cum va fi vremea în fiecare lună din anul care urmează. Astfel, în noaptea de Anul Nou, dintr-o ceapă se desfăceau 12 foi corespunzătoare, în ordine, lunilor anului viitor. În fiecare foaie de ceapă se pune cîte o jumătate de linguriţă de sare, iar foile astfel preparate se lasă pe masă, pînă în dimineaţa Anului Nou. În foile (lunile) în care sarea se topeşte toată, înseamnă că se aşteaptă ploi, iar în caz contrar, lunile respective vor fi secetoase.

Zilele din perioada Anului Nou sînt asociate cu o mare varietate de tradiţii şi obiceiuri, mai ales în zona Bucovinei, în care o mare parte din credinţele vechi s-au moştenit şi s-au păstrat peste generaţii. Ele reprezintă de multe ori spectacole grandioase care impresionează nu numai viaţa locală, dar şi turiştii din ţară şi mai ales din străinătate. Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legînd punţi nevăzute între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între semeni.

RadioRomaniaCultural.ro

18

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

GHID PRIN EUROPA

BUDAPESTA (III) Mîna Sfîntă este o relicvă a mîinii regelui Ștefan cel Sfînt, fondatorul statului ungar, care a murit la 15 august 1038 și a fost canonizat la Székesfehérvár la 20 august 1083. De atunci, mîna sa dreaptă, găsită întreagă, este venerată de popor. De-a lungul timpului, soarta relicvei a fost agitată: inițial, a fost păstrată la Biharia, în Transilvania, apoi la Ragusa (azi Dubrovnik), în Croația, apoi a fost transportată la Viena și a fost adusă la Buda, în 1771. În 1944 a fost transportată în Occident, iar la 19 august 1945 a fost predată Ungariei.

Există chiar o sărbătoare specială dedicată Mîinii Sfinte a regelui Ștefan pe data de 30 mai.

Fiind seară nu am putut intra, dar ne-am dus pînă la Podul Elisabeta să-mi arate pe unde aveam să mă sui a doua zi pe Gellért.

Ne-am întors la hotel, am mîncat, am cinstit o palincă și ne-am băgat la nani. A doua zi am luat-o pe jos cu doamnele prin Budapesta. Am urcat pe Gellért cu un lift și ne-am trezit în plin oraș medieval maghiar.

Dealul Gellért era spectaculos în acea primăvară și ne bucuram cu toții de tot ce vedeam. Dealul Gellért, denumit impropriu și Muntele Gellért (în maghiară Gellért-hegy; în germană Blocksberg; în latină Mons Sancti Gerhardi; în turcă Gürz Elyas bayiri) este un deal înalt de 235 de metri (139 m față de nivelul local al Dunării) cu vedere asupra fluviului. El este inclus în sectoarele I și XI. Dealul Gellért a fost numit după Sfîntul Gerard (în maghiară Gellért), care, conform legendei, a fost împins în anul 1046 de pe o stîncă abruptă de către păgînii maghiari ce luptau împotriva creștinătății. La poalele dealului se află trei dintre numeroasele băi termale ale Budapestei. La nord-est, în cartierul Tabán, se află Băile medicinale Rác; la est, în imediata vecinătate a podului Elisabeta, între peretele stîncos al dealului și faleza Dunării, se află Băile Rudas; faimosul Hotel Gellért și Băile Gellért se află în Piața Gellért, la poalele dealului, lîngă Podul Libertății. Peștera din dealul Gellért este situată pe partea sudică a dealului, orientată spre Hotelul Gellért și Fluviul Dunărea. În vîrful dealului se află Citadela (Fortăreața), de unde se deschide o panoramă superbă în ambele direcții ale Dunării.

Primele nume ale dealului menționate în documentele din Evul Mediu au fost Kelen-hegy, Pesti-hegy și Blocksberg. El a fost numit Szent Gellért hegye (literal Muntele Sfîntului Gerard) începînd din Secolul al XV-lea, cu referire la legenda despre moartea Sfîntului Gerard. Episcopul sfînt a fost ucis de păgîni în timpul marii rebeliuni păgîne din 1046.

El a fost pus într-un butoi, care a fost rostogolit la vale din vîrful dealului. Fostul nume, Pesti-hegy (în latină Mons Pestiensis), se referă la peștera largă (acum Peștera din dealul Gellért) scobită în deal. Cuvîntul este de origine slavă și înseamnă cuptor sau peșteră.

Turcii otomani au numit dealul Gürz Elyas bayiri.

Gürz Elyas a fost un om sfînt din ordinul religios islamic Bektashi, al cărui sanctuar și mormînt din

Băile Medicinale Rác

Băile Medicinale Gellért

vîrful dealului a fost un loc de pelerinaj în Secolul al XVII-lea. Denumirea improprie de Muntele Gellért (traducerea literală a denumirii oficiale: Gellért-hegy) se datorează faptului că dealul, privit dinspre Dunăre, datorită versantului abrupt și stîncos, amintește de un pisc de munte. Numele, grafiat prin Gellérthegy, nu este identic cu numele dealului, ci desemnează cartierul care se întinde pe versanți și împrejurimi. În Secolul al XVIII-lea terenurile de pe Dealul Gellért au fost acoperite cu vii. Cartier Tabán de la poalele dealului a fost un important centru de vinificație din Buda. Conform registrului terenurilor din 1789, viile ocupau o suprafață de 128 de hectare pe deal (doar 7,62 hectare au fost folosite ca pășuni). În Secolul al XVIII-lea a fost construit un calvariu în vîrful dealului care a fost reconstruit în jurul anului 1820. În Lunea Luminată avea loc o procesiune pe drumul abrupt care ducea către calvariu pentru a sărbători Învierea lui Christos. Multe colibe și prăvălii au fost construite pe pajistea din apropiere. Emmausjárás (Calea Emausului) sau tojásbúcsú (pelerinajul oului) a fost una dintre cele mai populare sărbători catolice ale anului în perioada Secolelor XVIII-XIX. Fortăreața a fost construită după revolta maghiară din 1848-1849 împotriva guvernanților habsburgici austrieci, ca un loc strategic pentru apărarea Budei și Pestei în cazul unei revolte viitoare.

Pe Dealul Gellért au avut loc acțiuni militare în perioada celui de-al II-lea Război Mondial și apoi a Revoluției ungare din 1956, cînd tancurile sovietice au tras de pe deal asupra orașului. Într-adevăr, urme de proiectile încă se mai zăresc pe unele clădiri din Budapesta. Pe teritoriul fortăreței se află un mic muzeu militar. La capătul Citadellei se află Statuia Libertății (în maghiară Szabadság Szobor), un monument înalt ridicat de Armata Roșie sovietică pentru a rememora victoria lor în al II-lea Război Mondial.

Pe străzile care urcă dealul se află în prezent ambasade și reședințe diplomatice, transformînd locul într-o importantă zonă rezidențială. Din 1987, zona este înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO, ca parte a obiectivului „Malurile Dunării”. O mare parte din deal este format dintr-un parc. Lilieci și arici sînt frecvent observați aici în nopțile de vară. În ianuarie 2007, o nouă peșteră a fost descoperită sub dealul Gellért în timpul realizării unei construcții private. Peștera are 60 m lungime și 18 m adîncime și are trei încăperi. Interiorul este acoperit cu cristale albe compuse din gips, calcit și aragonit. Peștera a fost formată cu 300.000-500.000 de ani în urmă de un izvor termal, în prezent dispărut. Peștera de cristal a fost imediat pusă sub protecția legii.

Hotelul Danubius și Băile Medicinale Gellért reprezintă un complex balnear medicinal, situat în Piața Gellért, la sud de piciorul sud-estic al dealului Gellért. Construit în stil Art-Nouveau, este unul din cele mai reprezentative edificii de acest stil din Ungaria și una din cele mai cunoscute băi de acest tip din Europa.

Băile Medicinale Rác reprezintă un complex balnear situat în cartierul Taban de la poalele dealului și la nord-est de acesta. Atestat documentar din Secolul al XVI-lea este, în prezent, una din cele mai apreciate băi terapeutice din Budapesta și se află în incinta unei clădiri monument de arhitectură. Biserica-Grotă Sf. Gerard (Szent Gellért-sziklatemplom) este o biserică rupestră, de rit romano-catolic, aparținînd mînăstirii pauline din imediata ei vecinătate. A fost amenajată în anul 1935 într-o grotă naturală care a fost extinsă în acest scop, în peretele de stîncă al pintenului sud-estic al dealului. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

s ã n ã t a t e ­­ Ce este, de fapt, psihicul?

Doza

de

La această întrebare putem oferi diferite răspunsuri, dar unul, în special, este considerat destul de plauzibil și logic. Psihicul reprezintă totalitatea conștientului și subconștientului unui individ, cît și gîndirea și simțurile lui.

Conform aprecierilor oamenilor de știință, conștientul reprezintă aproximativ 23% din structura psihicului, iar inconștientul, restul de 77%. Prin aceasta se poate explica suprasolicitarea înțelegerii din partea unei persoane care este diagnosticată, de exemplu, cu cancer. În acest caz particular, simțurile se activează.

Frica, sentimentul de vinovăție, neputința sînt, dintr-o dată, mai prezente ca oricînd. De multe ori, clarificarea unei situații de criză și a unui diagnostic aduce o formă de ușurare, relaxare. Concret: cînd pacientul a înțeles situația prin care trece, este pus pe un drum de însănătoșire (vede o luminiță la capătul tunelului) și se produce automat o diminuare a stărilor menționate mai sus, adică a stărilor tensionate.

Pentru faptul că procentul de înțelegere (conștientul) este atît de redus, se reține că, de exemplu, cancerul este o boală foarte gravă și se pune întrebarea: ,,De ce trebuie luptat împotriva cancerului?”. Ce sentimente declanșează în subconștient folosirea unor cuvinte apocaliptice? Riscul de a muri este, în cazul celorlalte afecțiuni, de cel puțin patru ori mai mare, și totuși pacientul nu se îngrijorează în măsura în care o face în cazul diagnosticului de cancer.

Viața fiecărui individ este o continuare a trăirilor lui, iar toate acestea sînt corelate cu diferite sentimente. La un moment dat în viață, omul se confruntă cu o situație pe care nu a mai trăit-o și se întîmplă următoarele: sentimentul neplăcut este setat în cîmpul informațional

al corpului, încep să apară insistent gînduri despre situațiile neplăcute și despre sine însuși, dezvoltîndu-se o strategie pen­ tru a evita repetarea situației respective. Corpul reacționează la sentimente. Toate aceste întîmplări sînt setate în subconștient. Din acest moment, omul rezonează cu tot ce nu este ,,plăcut” în viața lui și în lumea înconjurătoare. Cu cît crește gradul de rezonanță spre evenimentele și gîndurile neplăcute, cu atît se mărește posibilitatea de îmbolnăvire, făcînduși apariția diferite simptome precum: stări de frică, insomnie, agitație, somatizări.

Tratamentele oferite de medicina energo-infor­ mațională în aceste situații sînt concepute și aplicate după o structură care permite deschiderea cîmpului informațional spre sistemele sau organele afectate. În general, avem nevoie de 6-8 ședinte de tratament.

Mai întîi se face o diagnosticare energetică care atestă blocajele pe meridiane și chakre, însoțită de un buletin de analize care, de asemenea, atestă dacă este întreruptă comunicarea energetică între meridianele corpului.

Omul bolnav trebuie să schimbe ceva în modul lui de gîndire: faceți ceva care vă dă un sentiment de mulțumire, nu vă mai întrebați de ce vi se întîmplă toate acestea, pentru că oricum nu veți căpăta un răspuns mulțumitor, încercați să vă concentrați atenția pe lucruri pe care le puteți controla.

Specialistul care explică diagnosticul trebuie să fie și un bun psiholog și să acorde timpul necesar detaliilor care se impun după pronunțarea unui diagnostic. Se apreciază că pacientul are nevoie de cîteva minute pentru

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (44)

îmbrăcat cu haine şifonate sau rupte, situaţie care nu ar fi fost posibilă în primele filme, dar e interesant tocmai noul look al protagonistu­lui acestui serial.

Continuarea s-a lăsat aşteptată doi ani. În 1997, în regia lui Roger Spottiswoode („Stai că trage mama!“, „Un poliţai şi un cîine“), a rulat filmul „Ziua de mîine“, fiind realizat în tradiţia lui „Golden­eye“. Aventurile spectaculoase au fost filmate în Franţa, Germania, 1a graniţa Mexicului, în Statele Unite, Anglia şi Thailanda. În noua serie, adversarul lui Bond este un magnat care con­trolează o parte din mass-media, fiind personificat de actorul Jonathan Pryce („Evita“, „Vîrsta inocenţei“). Partenera sa este Michelle Yeoh, în rolul agentei Forţelor Externe De Securitate. Ac­triţa este o talentată luptătoare, bună cunoscătoare a artelor mar­ ţiale; ne este cunoscută din filmul Povestea unui poliţist unde a jucat alături de Jackie Chan. Întrucît investiţia este mult mai considerabilă decît în „Goldeneye“, iar acţiunea este de-a dreptul senzaţională, filmul este cotat printre cele mai reuşite din anul respectiv. Cele­ britatea constantă a actorului demonstrează că agentul Bond este un erou peren pe care îl vom revedea cu siguranţă pe marile ecrane, în compania frumuseţilor feminine, confruntîndu-se cu bandiţii cei răi.

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (11)

Brosnan nu s-a culcat pe laurii victoriei. Şi nici nu s-a însurat încă. Prietena lui actuală este ziarista Kelly Shaye.

Pierce Brosnan explică: „Nu mă grăbesc cu nunta.

Ne simţim bine aşa. Los Angeles nu este un oraş potrivit pentru a creşte copiii. Eu stau aici doar cînd lucrez. Fiul meu, Sean, studiază în Anglia. Poate mă voi stabili în Paris sau în Italia, poate în Irlanda natală, nu ştiu încă.

Simt că sînt pe drumul cel bun în ceea ce priveşte cariera mea. Acum am mai multe posibilităţi decît în Oglinda sfărîmată, în care n-am putut rosti nici o frază în faţa lui Elizabeth Taylor...”. În ianuarie 1997, Kelly îi dăruieşte un fiu, Dylan Thomas. „Fiul meu a venit pe lume în cel mai bun moment posibil şi mi-a adus o bucurie extraordinară. sînt fericit; Kelly îl alăptează ea însăşi şi am fost mîndru că am tăiat eu cordonul ombilical, la naşterea copilului. În curînd vom pleca la Londra, unde vom în­ cepe turnarea următorului film «007», dar pînă atunci îmi petrec fiecare minut cu familia“. În „Goldeneye“, Bond are doi inamici, dintre care unul este o femeie. Xenia Onatopp, interpretată de Famke Janssen, a fost de­scrisă de critică drept un personaj crud şi rău, o „văduvă neagră“, în timp ce partenera lui Bond este o frumoasă programatoare ru­ soaică, Natalia Szimonova (Isabella Scorupco). De data aceasta Bond are o şefă, rolul lui M. fiind intrepretat de Judi Bench, care, fără prea multă ezitare, îl numeşte pe superiorul său un „dinozaur erotic“. Iar Bond, în această situaţie delicată trebuie să se confrunte cu agentul 06 (Sean Bean) şi cu căpitanul Ouromov (Gottfried Joku). „Goldeneye“ a devenit cel mai celebru din seria filmelor cu James Bond. Beneficiile s-au ridicat la suma de 200 milioane de dolari, investiţia de 80 milioane de dolari fiind astfel în totalitate acoperită. Înzestrat cu o viziune actuală, cu o uşoară autoironie, filmul surprinde plăcut spectatorul. Uneori Bond apare

AL CINCILEA ELEMENT sau filmele cu cele mai multe trucaje (1) Primele trucaje în film au fost realizate de Georges Melies. Acest genial operator ştia ce influenţă poate avea filmul asupra spectatorilor. În consecinţă, a turnat scene realizate în studio, dîndu-le drept imaginidocument şi a evidenţiat inten­ţionat episoadele care ştia că puteau schimba opinia spectatorilor. Deşi astfel i-a privat pe aceştia de o abordare obiectivă, a ini­ţiat fără să ştie regia de film. Îl putem numi trişor sau pur şi simplu iluzionist (ocupaţia lui iniţială a fost scamatoria), dar el rămîne primul regizor din istoria filmului care a fondat printre altele şi genul SF. În 1902 a realizat filmul cu cel mai mare succes din cariera lui, Călătorie pe Lună. A fost un fel de Războiul stelelor al acelor ani, avînd un succes mondial. (va urma) MISTERELE LUMI

a înțelege despre ce este vorba și să conștientizeze ce i se întîmplă. Sinceritatea în explicarea diagnosticului ar trebui dozată în funcție de psihicul pacientului. Știm cu toții că statisticile reprezintă doar niște cifre și că, în realitate, fiecare organism este unic și are șansele lui de vindecare. Aparținătorii trebuie să fie informați că această maladie se poate vindeca, iar pacientul trebuie îndrumat să se raporteze la cei care au trecut prin aceeași situație și s-au vindecat.

O discuție empatică și clară aduce multă liniște psihică pacientului și îi dă corpului șanse reale de vindecare. Medicul Miguel Corty, directorul renumitei clinici Alicante din Spania, care tratează în mod deosebit pacienții cu diferite forme de cancer prin metode oferite de medicina alternativă, enunță două principii importante în aceste tratamente: ,,Iubește-ți pacienții pentru a-i putea vindeca și ajută-i să se curețe de gunoiul gîndurilor negre în cît mai scurt timp”.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

Tai! 4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Pișcat de lei – Măsură de capacitate; 2) Strîns la piept – Cursă ciclistă; 3) Poet român (Aurel) – Statistici anuale; 4) Aflat la nivelul solului – Pregătit de culcare; 5) Capete de ramură! – A aștepta să treacă; 6) Îndoite! – Singură pe lume – Ton sec!; 7) Scurt de coadă – Înscris la fără frecvență; 8) Eroul model – Ieșit la vot; 9) A lua poziție – Face pe eroul; 10) Element de compunere cu sensul ,,la distanță” – Bărbat de viitor.

VERTICAL: 1) Plecat la han – Element pur; 2) Montați greșit – Teșite la capete!; 3) Amprenta neglijenței – Rezultat din plusuri; 4) Colțul intimității – Poalele munților; 5) Luptă dreaptă!

– Folosit la tăiere – Pană la pălărie!; 6) Gumă de mestecat – Carte!; 7) Povestiți la întîmplare; 8) Ieșiri generale pe teren – Băiatul de la salină!; 9) A da de gol – Poartă grade; 10) Zeitate marină greacă – Stradă scurtă!

DICȚIONAR: TITA; STR. GH. ENE Dezlegarea careului ,,LAI!” 1) LETAL – LEAL; 2) ALES – LISTE; 3) BELELE – TOG; 4) IV – MINA – LA; 5) LALELE – CIL; 6) TUNA – LO – A; 7) L – LE – TOLA; 8) ALEAN – CIRC; 9) BAL – ERATIC; 10) ACELA – LANT.

20

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

RM

Pasi , de copil pe drumul spre iesle În timp ce Moș Crăciun, renii lui și diferitele povești menite să amplifice magia sărbătorii acaparează ușor imaginaţia copiilor, s-ar putea să descoperim că este de departe mai dificil să îi familiarizăm cu povestea adevărată a nașterii lui Isus. Sau, cel puţin, că nu sîntem siguri cum să prezentăm o istorie reală întrun ambalaj la fel de atractiv ca acela în care a fost împachetată ficţiunea.

Unii părinţi încă se luptă cu dilema ocrotirii versus devoalării miturilor care au ajuns să facă parte din ţesătura copilăriei, dar adevărul este că acestea se propagă cu viteza luminii, prin intermediul colegilor, prietenilor, desenelor animate, spectacolelor, filmelor și cărţilor pentru copii sau prin tăvălugul de reclame adaptate sezonului sărbătorilor.

N-aș putea spune care este impactul unui film precum „Expresul Polar” asupra unei minţi curioase de copil, dar l-aș putea bănui, evaluînd impresia pe care o lasă adultului care știe totuși unde să așeze graniţa dintre realitate și ficţiune. Este ușor să fii fermecat de aventura eroului, un băieţel sceptic în privinţa Moșului, dar la ușa căruia oprește, la miezul nopţii, un tren care îl va purta spre Polul Nord, în ţinutul fermecat al elfilor și al personajului cu sacul doldora de cadouri. Efectele vizuale, coloana sonoră, traseul care îţi taie respiraţia, povestea care te ţine cu sufletul la gură, personajele de care nu ai cum să te plictisești (printre care se strecoară și o fantomă), destinaţia care confirmă adevărul fantasmelor brodate pe seama locului în care se odihnește Moșul atunci cînd nu împarte daruri la celălalt colţ al lumii – cum ar putea concura o povestire biblică cu basmul ireal ţesut de scriitori, regizori, actori dintre cei mai talentaţi?

Pendulînd între mit și realitate O mamă care a crescut crezînd că Moșul este un personaj real îi scrie pastorului John Piper, povestind cît de mult s-a bucurat de această poveste în copilărie, dar și cît de dezamăgitoare a fost descoperirea că trăise o minciună frumoasă. Soţul ei dorește să păstreze viu mitul Moșului pentru cei trei copii ai lor, cu vîrste între 2 și 5 ani, iar ea se luptă să ia decizia corectă.

Doar că se simte între ciocan și nicovală. Pe de o parte, porunca Scripturii de a nu minţi și temerea ei că Moș Crăciun a confiscat o sărbătoare care ar fi trebuit să Îl aibă în centru pe Isus, pe de alta, dorinţa ei de a crea o atmosferă magică pentru copiii ei.

După ce clarifică faptul că nu-ţi poţi convinge copiii că un personaj fictiv este real, dacă intenţia ta este să-i înveţi adevărul, Piper trece la ceea ce i se pare a fi adevăratul miez al problemei – tentaţia de a întreţine o poveste palpitantă pentru că noi credem că adevărul nu poate concura cu ea în inima unui copil.

Un părinte convins că nimic nu poate înlocui, estompa sau completa adevărul că Isus a intervenit în istoria noastră va fi dornic să le vorbească și copiilor despre această poveste uimitoare. Adevărata întrebare

însă este dacă părintele crede că nașterea lui Isus este într-adevăr „cea mai frumoasă poveste a lumii”.

Pentru că, atîta timp cît este convins că nimic nu poate înlocui, estompa sau completa adevărul că Isus a intervenit în istoria noastră – întrupîndu-Se, trăind printre noi, murind, înviind și pregătindu-Și reve­nirea, pentru a pune capăt păcatului și durerii –, părintele va fi dornic să le vorbească și copiilor despre această poveste uimitoare.

Desigur, pentru a putea vorbi despre Isus, ar trebui mai întîi să fie deprins să-I deschidă Cuvîntul, într-o vreme în care studierea Bibliei nu mai reprezintă pentru mulţi o prioritate. Un sondaj realizat în 2021 de Biroul de Cercetări Sociale (BCS) a arătat că 80% dintre români cred în Dumnezeu, aproape 60% consideră că fac parte dintr-un plan al lui Dumnezeu, dar numai 18,3% au citit Biblia integral, în timp ce 39,3% nu au citit Biblia niciodată. Un sondaj realizat de Lifeway Research în același an a arătat că 22% dintre americani ar putea reda fidel istoria nașterii Domnului, 31% ar putea spune povestea, dar, omiţînd unele detalii, 25% ar putea reda foarte sumar istoria, iar 17% nu știu nimic despre ea. „În timp ce naraţiunile fictive despre Crăciun par să se înmulţească în fiecare an, relatarea biblică despre nașterea lui Isus Christos a rămas neschimbată de cînd a fost scrisă în Biblie. Cu toate acestea, aproape jumătate dintre americani nu cred că ar putea reda din memorie povestea Crăciunului cu oarecare acurateţe”, a declarat Scott McConnell, director executiv al LifeWay Research.

Concluzia care se desprinde din aceste date, susţine McConnell, este că, deși susţinem multe programe în biserici cu ocazia Crăciunului, cel mai mult am avea nevoie de simpla citire a pasajelor despre nașterea lui Isus.

Cum să le vorbim copiilor despre nașterea lui Isus Părinţii sînt cele mai importante persoane care pot aduce copiii în legătură cu învăţăturile Bibliei, întrun limbaj adaptat fiecărei categorii de vîrstă. Pentru copiii de vîrstă mică, primii pași în lecturarea textelor biblice pot fi făcuţi cu ajutorul Bibliei pentru copii.

Există o abundenţă de Biblii destinate copiilor, care îi familiarizează pe cei mici cu naraţiunile biblice, prezentîndu-le într-o formă simplificată, accesibilă.

Atunci cînd copilul este ceva mai mare, părintele ar trebui să deschidă Biblia, pentru a-i arăta că aceasta este o carte unică, diferită de oricare alta – mesajul lui Dumnezeu pentru noi. Ideea că Scriptura are un impact asupra vieţii se va contura tot mai clar pe măsură ce vor vedea modul în care Biblia ghidează viaţa părinţilor, de la lucrurile pentru care se roagă și cuvintele pe care le rostesc la modul în care folosesc banii și relaţionează cu ceilalţi.

Povestea nașterii lui Isus va fi prezentată, la fel ca celelalte naraţiuni biblice, în concordanţă cu capacitatea de înţelegere a copilului. Pentru copiii mai mici, detaliile despre nașterea Lui prezentate în Matei 1:18-25 și Luca 2:1-21 ar putea fi de ajuns, pe cînd copiii mai mari ar putea fi capabili să înţeleagă cadrul lărgit al acestei istorii, așa cum este el conturat în Luca 1:26-45.

Citirea textelor biblice pe roluri sau improvizarea unor scenete ar putea să ajute la memorarea și clarificarea

detaliilor naraţiunii, după cum au constatat unii părinţi. James, un tătic care și-a dorit ca semnificaţia evenimentului de la Betleem să fie mai limpede pentru copiii lui, a avut nevoie de o recuzită simplă (un cearceaf, un prosop cu care și-a înfășurat capul, un băţ și un mielușel luat dintre figurinele care compuneau decoraţiunea cu nașterea Domnului) pentru a povesti cele întîmplate din perspectiva unuia dintre păstori.

O seară petrecută afară, sub cerul înstelat, prilej de a povesti despre steaua care i-a condus pe magi, o hartă imprimată și lăsată la îndemîna copiilor pentru a-i ajuta să înţeleagă cît de lungă și dificilă a fost călătoria Mariei și a lui Iosif de la Nazaret la Betleem, încurajarea copiilor să recreeze scena nașterii lui Isus folosind materiale simple, obiecte de uz casnic sau jucării – toate acestea sînt metode la îndemînă pentru a-i introduce în atmosfera unui eveniment pe care cu toţii avem nevoie să-l înţelegem mai bine.

Autorul unui articol pe această temă recomandă ca între un an și doi ani copiii să fie familiarizaţi cu numele lui Isus prin intermediul unor afirmaţii ușor de înţeles despre nașterea Lui („Isus s-a născut”; „Maria avea grijă de bebelușul Isus” etc.). Detaliile și semnificaţia povestirii vor fi înţelese mai bine pe măsură ce copilul crește (la 3-4 ani poate înţelege, de exemplu, că un înger a venit la Maria cu vestea că Îl va naște pe Isus, la 5 ani îi este mai ușor să înţeleagă faptul că Isus a fost trimis de Dumnezeu sau că profeţii au anunţat cu mult înainte venirea Lui, iar în preadolescenţă poate asimila idei complexe – faptul că Isus este Dumnezeu în formă umană sau că nașterea Lui a însemnat punerea în aplicare a planului divin pentru salvarea omului).

Alţi autori creștini le recomandă părinţilor să explice copiilor întreaga istorie, de la iesle la mormîntul gol.

Pentru copiii mai mari, discuţia ar putea cuprinde și profeţiile din Vechiul Testament despre Mesia. Chiar și un adult ar putea fi fascinat să afle că există aproximativ 300 de profeţii directe și indirecte cu privire la Isus și că, potrivit calculelor matematicianului Peter Stoner, probabilitatea ca doar 8 din aceste profeţii să se împlinească în viaţa unui om este de 1 din 10 la puterea 14 (o șansă din o sută de mii de miliarde).

După cum remarcă John Piper, adevărul este mai uimitor și mai palpitant decît ficţiunea. Trebuie doar să găsești calea prin care să-i transmiţi copilului această realitate. Iar vestea bună este că inimile lor au, ca și ale noastre, un gol pe care nu-l poate umple nimic din strălucirea exterioară a sărbătorii sau din poveștile fermecătoare brodate în jurul ei, pentru că golul are forma Celui născut în iesle.

Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

RM

21

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cine deține producția națională

Am tot scris pe aici despre faptul că România nu produce și nu exportă nimic, motiv pentru care nu aduce bani în economie, la buget și în buzunarele noastre. Am greșit. Noi producem lu­ cruri, doar că banii nu rămîn aici, ci pleacă peste hotare la proprietarii noștri.

Să vă explic: am găsit un articol foarte interesant și informativ în ziarul bzi.ro despre proprietarii economiei românești.

Cu foarte mici excepții aceștia sînt cu toții străini. Și mai interesant este că aceste companii imense care dau salarii la sute de mii de români au o conducere atît de incompetentă încît nu reușesc să facă profit, ci adună în fiecare an pierderi, pe cale de consecință nu plătesc

impozit pe profit, ci doar impozitele către CAS, CASS etc.

Citez din bzi.ro: „România este profund influențată de capitalul străin în sectoare-cheie ale economiei, precum comerțul, energia și industria, unde cele mai mari companii sînt deținute în mare parte de investitori din Germania, Franța, Austria, China și alte țări. Deși aceste multinaționale domină piața, contribuțiile lor la bugetul de stat sînt adesea minime, multe dintre ele înregistrînd pierderi artificiale pentru a plăti impozite cît mai mici“. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Ce fac eu, acum?

Motto: ,,Între IERI și AZI la vot/ Diferența-i cam atît:/ S-a înlocuit doar bîta/ Cu... controlul mafiot” (Gheorghe I. Gheorghe).

ETICHE

TA

Dispare o lume

Ne mor actorii, cîntăreții, scriitorii, ne mor și nu se mai întorc înapoi, iar odată cu ei mor și generațiile care i-au cunoscut, i-au iubit și i-au aplaudat. Mor generațiile care au purtat România prin ultimele 5 decenii, care au construit-o, au împins-o înainte și au adus-o în lumea care o abandonase acum 1.700 de ani prin retragerea aureliană.

Vedeți, dacă ne gîndim bine, frații noștri de gintă latină mereu ne-au considerat rudele sărace și ne-au tratat cu superioritate, abandonîndu-ne cînd ne era lumea mai dragă în brațele

inamicilor noștri. Sîntem ca niște orfani care-și regăsesc părinții, dar aceștia nu-i vor, îi resping și-i lasă pe străzi din nou.

Generațiile astea care dispar ne-au trecut țara și națiunea prin comunism, le-au protejat cum au putut și le-au scos la liman, iar acolo s-au întîlnit cu frații occidentali care, cu fețe fericite și zîmbitoare ne-au luat în brațe, dar nu de drag, ci ca să ne buzunărească mai bine, comportînd-se ca niște ciorditori ordinari. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

,,Un mic pîrț”, a spus nepoata mea de 8 ani cînd l-a auzit pe Iohannis la televizor anunțîndu-ne că el își va prelungi mandatul prezidențial. Este adevărat că ,,orice porc speră să-i crească aripi” (Petre Stoica), dar Iohannis e prea de tot, vrînd chiar aripi de îngeraș.

Iată de ce românii au ajuns să vorbească singuri pe stradă sau, altfel spus, ,,Nu există podoabă mai frumoasă în limba oricărui popor decît înjurătura” (Pitagora).

Se pare că celebrul filozof s-a născut pe meleagurile noastre, de unde și concluzia sa: ,,Vai de poporul care spune adevărul doar la băutură!”. Și vai de poporul care a votat măscărici, precum Băsescu, Vanghelie, Ciolacu, Ciucă, Lasconi, Clotilde, Nicușor Dan și tot soiul de batistuțe, prostălăi, astfel ,,Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii astei nații!” (Mihi Eminescu).

Cînd am constatat că acum ,,Nu mai contează, din ce a fost, nimic,/ Nici fapte, nici dovezi și nici morală” și că mereu ,,Sînt la putere cei ce ne înșală/ Și ne conduc prin viermi, calibru mic” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”), m-am întrebat: ,,Ce fac eu, acum?”. Am trăit și mai trăiesc încă cu mulți proști în jurul meu, care nu au înțeles că ,,atunci cînd votezi hoți, corupți, trădători, criminali, inculți și chiar nebuni de legat, nu ești victimă, ci complice” (George Orwell). Păi, măi oameni buni, atunci cînd ați votat cu zîmbetul pe buze numai ,,fonfi, flecari, găgăuți, gușați și bîlbîiți cu gura strîmbă”, cum zicea Mihai Eminescu, aflați că mi-ați făcut rău atît mie, cît și familiei mele. Pe întreaga mea familie nu o mai interesează faptul că, atunci cînd veți ajunge să trăiți efectul negativ al votului pe care l-ați dat, veți deschide umbrela scuzelor de genul: ,,Ce să fac, am greșit! Asta-i viața!”. Mintea mea nu concepe că poți să o votezi, spre exemplu, pe Vasilica Lasconi și să te lamentezi apoi spunînd: ,,Asta-i viața!”.

Iată de ce prezentatorul de televiziune Dan Negru, care este o personalitate media, a propus, pe bună dreptate, ca toți cetățenii să prezine la centrul de votare nu numai cartea de identitate, ci și un certificat neuro-psihic, din care să reiasă că au toate țiglele pe casă. Și, ca să fiu mai bine înțeles: nu vă mai duceți cu urna la balamuc! Pe tema asta, am tot publicat în Revista ,,România Mare” zeci de articole cu titluri cît se poate de elocvente, cum ar fi: ,,România, capitala proștilor”, ,,Cînd cozile de topor au depășit numărul topoarelor”, ,,Națiunea română la un pas de dispariție”, ,,Atenție! Funia s-a strîns la par”, ,,Poporul român umblă neîmbălsămat pe stradă” sau ,,Cînd va cere al meu popor să se mai nască din nou?”.

Deci, dragi cititori, nu vă mai rezumați doar la a-mi spune: ,,Bine le zici!”.

Multiplicați și dați mai departe! Informați-vă, trecînd prin filtrul rațiunii orice știre și, cel mai important lucru, rugați-vă mult, cît mai mult bunului Dumnezeu, mai ales că avem copii și nepoți! Nu uitați că ,,Rugăciunea care-i plînsă/ În al lacrimei pîrîu/ Te înalță și te apropie/ Cît mai mult de Dumnezeu”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Cine deține producția națională

(urmare din pag. 21) „În această situație, ANAF joacă un rol esențial, avînd responsabilitatea de a monitoriza și combate practicile fiscale dubioase, asigurîndu-se că multinaționalele respectă legea și contribuie corect la economia națională.

Iată cine controlează astăzi PIB-ul României: În sectorul comerțului, lanțuri precum Kaufland, Carrefour și Lidl, cu capital german și francez, domină piața alimentară și de bricolaj. Singura companie românească din top 4 este Dedeman. Industria energetică este controlată majoritar de companii străine, precum OMV Petrom (Austria) și Rompetrol Rafinare (China), în timp ce statul român păstrează controlul doar asupra cîtorva companii strategice, cum ar fi Romgaz și Hidroelectrica. În industrie, mari jucători internaționali precum ArcelorMittal (Marea Britanie) și ALRO (Rusia) sînt în frunte, iar sectorul alimentar este condus de multinaționale precum CocaCola HBC și Ursus. Sectorul bancar este dominat de BCR (Austria), BRD (Franța) și Raiffeisen (Austria), Banca Transilvania fiind principala forță locală. În telecomunicații avem Orange. Capital Franța; Vodafone. Capital Marea Britanie; RCS&RDS. Capital România; Telekom. Capital Grecia; Oracle.

Capital SUA; IBM. Capital SUA etc.

Cum spuneam, toate aceste societăți imense nu sînt în stare să producă nici un leu profit. Vă dau cîteva exemple de companii care la finalul anului 2022 au raportat zero profit, ba chiar pierderi. E.ON

Dispare o lume

(urmare din pag. 21) Ne-au invitat la ei acasă dar ne-au spus că dacă vrem să le călcăm pragul trebuie să le aducem anumite cadouri, ba chiar să le dăm tot ce avem fiindcă ei vor avea grijă de noi de acum înainte, lucru pe care noi l-am acceptat cu bucurie. Din păcate.

Regret să văd murind și dispărînd generațiile astea pentru că nu am încredere în cele care vin după noi.

Le văd naive, nepregătite, ușor de prostit și-mi e frică că se destramă țara pe care cu atîta trudă au adunat-o străbunii în ultimele 17 secole. Și-ar fi păcat. E o lume atît de vicleană, de violentă și de puternică în jurul nostru, încît constat că abia-i facem față noi, cei ieșiți din comunism, mult mai pregătiți decît sînt tinerii acum.

Tot ce putem face e să ne învățăm copiii, să-i educăm să citească, să-și folosească gîndirea critică ca să poată să treacă cu bine prin cele ce vor urma și mai ales să-i învățăm că după ce noi vom pleca de pe lumea asta vor găsi sprijin necondiționat și puternic la Dumnezeu.

Acum cîteva zile s-a stins Gabi Cotabiță. Apoi a plecat și Duckadam. Ieri și alaltăieri Florian Pittiș, Gheorghe Dinică, Stela Popescu, Dem Rădulescu, Amza Pellea și cîți alții. Deja am ajuns să mă uit la filme unde distribuții întregi sînt plecate pe lumea cealaltă. Mă uit la lumea normală care se mută la Ceruri, și asta nu doar la noi, ci peste tot în Europa. Mă uit la generațiile părinților noștri. Ce frumoși și ce sănătoși erau în anii ʼ60 și ʼ70 față de obezele și ciudatele, ca să nu zic anormalele generații din ziua de astăzi.

Am scris mai demult că viața este decupată în felii de cîte 10-13 ani. Fiecare cu specificul propriu. Fiecare, o mică viață irepetabilă. E ca și cum am trăi mai multe vieți într-una singură și de la fiecare avem de învățat și fiecare ne împinge înainte spre marele final.

Mă uit la mine și mă simt bătrîn la cei 51 de ani pe care-i fac mîine, poimîine. Privesc în urmă și-mi dau seama că tot ce am făcut pînă acum a fost un drum în sus, spre vîrful în care mă găsesc din multe puncte de vedere. Mă bucur însă să știu că după scurtă vreme voi începe să cobor spre poale, așa cum e normal.Sper ca această coborîre să fie cît mai lină și mai lungă, ca să am timp să-mi împărtășesc cu alții experiența suișului.

Energie România SA: cifră de afaceri 13.725.371.052 lei, profit 0, pierdere 358.899.374 lei. ENEL Energie SA: cifră de afaceri 5.201.925.419 lei, profit 0, pierdere 391.072.544 lei. ENEL Energie Muntenia SA: cifră de afaceri 4.778.924.136 lei, profit 0, pierdere 377.568.182 lei.

Retailul zbîrnîie, comerțul și distribuția, idem, dar… zero impozit pe profit, fiind oficial pe pierdere: PROFI ROM FOOD SRL: cifră de afaceri 11.660.657.559 lei, profit 0, pierdere brută 257.775.507 lei; ROMANIA HYPERMARCHET SA: cifră de afaceri 1.513.108.057 lei, profit 0, pierdere 33.787.149 lei; UNILEVER SOUTH CENTRAL EUROPE: cifră de afaceri 1.106.102.018 lei, profit 0, pierdere brută 64.865.225 lei.

Giganții telefoniei, pierderi pe linie. Niciun leu profit, niciun leu impozit pe profit: VODAFONE ROMANIA SA: cifră de afaceri 4.695.157.165 lei, profit 0, pierdere 121.899.297 lei, ORANGE ROMANIA COMMUNICATIONS SA: cifră de afaceri 2.436.927.140 lei, profit 0, pierdere 187.195.973 lei, TELEKOM ROMANIA MOBILE COMMUNICATIONS SA: cifră de afaceri 1.378.276.599 lei, profit 0, pierdere 558.080.366 lei. Și industria auto este pe butuci. AUTOLIV ROMANIA SRL: cifră de afaceri 4.879.212.343 lei, profit 0, pierdere 164.560.738 lei. CONTINENTAL AUTOMOTIVE SYSTEMS SRL: cifră de afaceri 4.632.033.520 lei, profit 0, pierdere 331.190.369 lei. VITESCO TECHNOLOGIES ROMANIA

SRL: cifră de afaceri 1.803.187.606 lei, profit 0, pierdere 354.411.484 lei. Cifre uriașe de afaceri în metalurgie, pierderi pe linie. LIBERTY GALAȚI SA: cifră de afaceri 7.919.502.237 lei, profit 0, pierdere 821.582.752 lei. ARCELLORMITTAL HUNEDOARA SA: cifră de afaceri 650.814.289 lei, profit 0, pierdere 180.472.664 lei.

Farmacii la fiecare colț de stradă, cu toate că majoritatea au cifre de afaceri uriașe, profit zero.

DR. MAX SRL: cifră de afaceri 3.193.482.856 lei, pierdere 6.856.991 lei”.

Ar fi extrem de bine ca aceste companii să fie deținute în proporție de 51% nu de statul român, fiindcă s-a dovedit că e un slab manager, ci de companii private românești, care să facă profit și să plătească impozitul aferent aici, la noi. Mi se va spune că dacă pleacă patronii străini angajații români vor fi concediați sau noul patron nu va fi în stare să le asigure aceleași salarii. Hai, serios?! Dar de ce nu?

Piața nu e aceeași? Banii nu-s tot ăia? De ce adică, schimbarea patronatului ar diminua salariile? Rog un economist să mă lămurească, deși mă îndoiesc că ar avea cum s-o facă.

De ce am scris acest articol? Fiindcă e o problemă de ani de zile a statului român și avem nevoie de rezolvarea ei prin trecerea avuției naționale în mîinile patronatului român. Străinii nu vor să lucreze niciodată în folosul tău, ci doar al lor, iar cine spune altceva e un mare mincinos.

Singurul care vorbește despre asta e candidatul independent Călin Georgescu, însă domnia sa nu ne-a explicat cu creionul pe hîrtie, cum se zice, felul în care va proceda. Poate că ar fi momentul să o facă.

Sãrbãtoarea Crãciunului

Motto: „Pe cînd erau ei acolo, s-a împlinit vremea cînd trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întîi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” – Luca 2:6-7 Ajunul Crăciunului de pe 24 decembrie este un timp pentru multe amintiri! Pentru unii înseamnă oraşul cu multe lumini, case frumos decorate, bradul de Crăciun, reuniune de familie şi copiii care sînt nerăbdători să deschidă cadourile. Pentru alţii reprezintă încă o masă goală, cu mîncare sărăcăcioasă. Totuşi, pentru alţii este o sărbătoare păgînă abominabilă care nu ar trebui să fie sărbătorită niciodată de creştini. Dar care este originea adevărată şi semnificaţia Crăciunului?

Nu există dovezi biblice sau istorice care să ateste că Isus Christos S-a născut pe 25 decembrie. Acesta ar fi fost un sezon răcoros, în care păstorii nu ar fi fost cu turmele la păscut noaptea (Luca 2:8-20). Această dată ipotetică derivă din vechiul Mithraism persan, un segment important al zoroastrianismului. Mithraiştii dădeau slavă Soarelui (Mithra) în fiecare duminică şi îi sărbătoreau ziua de naştere pe 25 decembrie. În 270 d.Chr., împăratul Aurelian a prevăzut închinarea la Sol Invictus (invincibiul Soare) ca prima religie universală a Imperiului Greco-Roman. Corelînd Sol Invictus cu Christos ca „Soare al Neprihănirii” (Mal. 4:2), mulţi creştini au început să păzească duminica în locul sîmbetei şi să sărbătorească Cră­ciunul pe 25 decembrie. Acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să

RM

sărbătorim Crăciunul ca un simbol şi o amintire a întrupării lui Christos. Problema intervine cînd privim această zi sau o păzim ca o zi sfîntă. În cartea sa, Căminul Adventist (pp. 477–483), Ellen White explică faptul că „Dumnezeu a ascuns ziua exactă a naşterii Domnului Isus Christos, astfel ca acea zi să nu primească onoarea care ar trebui dată Domnului Christos ca Răscumpărătorul lumii”.

Ea spune că nu este nimic greşit în a comemora Crăciunul şi a avea un brad de Crăciun. În loc să aştepte să primească cadouri, copiii ar trebui învăţaţi să ofere daruri folositoare şi cadouri celor săraci. Ea încurajează şi dăruirea de cărţi valoroase prietenilor.

Nu uitați, Crăciunul este cea mai bună şansă de a ne înlocui aşteptările egoiste cu fapte altruiste de bunătate pentru alţii!

RM

23

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Ce fac eu, acum?

(urmare din pag. 21) Treziți-vă, oameni buni, ce-i cu voi? Trăiți în ,,Grădina Maicii Domnului” și voi ați votat-o pe LinGiBiTista Lasconi? ,,Poporul meu drag, ai ajuns ca o zdreanță/ Ce timp de ocară! Ce jalnic prăpăd!/ Murim de-o mai ținem așa, în prostie!/ Murim ca păduchii, de-o mie de ori!/ E vraiște Țara, un corp fără vlagă/ Îi țin lumînarea acești derbedei” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mafia e-n toate!”).

Observați cu ce lozinci ne aburesc aceste pramatii și lichele de vreo 35 de ani: ,,Vrem să ne luăm țara înapoi!”, ,,Nu vrem comunism în țară!”, sau ,,Vrem libertate!”.

Ce imbecilitate, să ceară țara înapoi tocmai cei care au cedat-o cu lumînare forțelor mondialiste, și să spună că vor ,,libertate” exact aceiași inși care au fost ,,liberi” să tîlhărească această țară într-o veselie. Spuneți-mi și mie ce pedepse au primit cei care au vîndut flota, fabricile și uzinele pe doi lei, cei care au devalizat băncile sau cei care au furat banii de la ANRP cu sacul! Cine a răspuns penal pentru dezastrul din timpul pandemiei sau cît a plătit Iohannis pentru șmechereala cu casele, pentru excursiile de lux sau pentru palatul pe care-l va ocupa, după ce va părăsi funcția, cel mai dezastruos președinte din istoria România? Unde mai punem faptul că acest personaj diabolic, ,,plin de-a iadului duhoare” (Eliana Popa), a recunoscut că ,,Țara a eșuat!”, dar nu și-a dat demisia de bun-simț, și asta din simplul motiv că nu avea unde să găsească atîta bun-simț. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Stimate dom’le Prezident-Rentabil/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cu acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu/ Ați sesizat ascunsele avarii/ Ale acestei țări în faliment/ Și-ați înțeles că toți pensionarii/ Ar trebui-mpușcați, în mod urgent/ Ce spuneți astăzi, mîine nu contează/ Precum ce-ați spus alaltăieri negați/ Dar strecurați în telefoane pază/ Și luptele de clasă între frați/ Mințiți poporul fără de rușine,/ Încurajînd, cu ochi diverși, ce-i rău,/ Căci dacă dumneavoastră vă e bine,/ În țară este bine, căcălău./ Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc,/ Demonizați partide și principii,/ ... / Dar, Dom’le Prezident-Tiran-Rentabil,/ Nu existați, nu lăcrimați deloc,/ Și-acest popor al nostru, nerentabil,/ Pensionați-l scurt și univoc!/ Lustrați-l! Expiați-l! Gata!

Foc!” (,,Dar împușcați poporul nerentabil!“).

Se pare că numai poeții au capacitatea de a simți adevărata stare a societății, versurile lor fiind pe cît de obiective, pe atît de veninoase. Păi cine poate găsi vreun cusur versurilor următoare, scrise de Marius Budărăscu: ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (,,Zadarnică luptă”).

Sînt versuri care sună extrem de bine în limba română, deși Horia Cacapievici, pardon!, Patapievici, a scos din puțul gîndirii sale concluzia că ,,românii vorbesc o limbă de slugi”. Și ăsta cică ar fi filozof al nației române. De fapt, este un nemernic care l-a catalogat pe Mihai Eminescu ,,poet de debara”, așa cum despre el se poate spune că este un ,,filozof de mucava”.

Dar să revenim la Iohannis care, printr-o autentică lovitură de sat, și-a creat posibilitatea de a-și prelungi mandatul prezidențial.

Ce mai, România a devenit scena unui teatru în care se joacă numai piese fanteziste, cu actori lipsiți total de talent, fără sufleri și cu replici încurcate, uitate, chiar mimate. Fără nici o exagerare, ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele/ ... / Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat/ Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală/ Popii Îl trădează pe Isus/ Bună țară – dar ce rea tocmeală” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Lumea românească”).

Iată de ce exodul românesc ocupă locul doi în lume – după Siria – ceea ce explică veridicitatea aforismului: ,,Cînd tîrîtoarele (politicienii români – n.m.) nu-ți dau pace, nu ai încotro. Trebuie să zbori” (Vasile Ghica).

De năpasta asta ne atrăgea atenția, în urmă vreo 150 de ani, și Mihai Eminescu: ,,Românii își vor părăsi țara precum șobolanii o corabie în flăcări!”. Adevărul

este că mulți români se roagă la Dumnezeu să-i ia cît mai curînd în împărăția Sa. A trăi în România nu e o plăcere, e o pacoste, un fel de condamnare pe viață la sărăcie, mizerie și boală. Și tocmai în aceste vremuri, clasa politică s-a jurat pe batistuța lui Rareș Bogdan că va face tot posibilul să-i readucă pe românii pribegi în țară.

Mai mult, Iohannis ne-a asigurat că va continua să fie parazitul Palatului Cotroceni și că ne va apăra țara de ruși.

Omul bate cîmpii cu grație, ca de altfel toți politicienii care au guvernat această țară în ultimii 35 de ani. Neau intoxicat continuu cu avantajele aderării la NATO și UE, cu obligativitatea de a-i ajuta pe ucrainieni ,,oricît va fi nevoie” și cu pericolul așa-ziselor atentate la adresa valorilor democratice. Dar să le luăm pe rînd.

Despre Alianța Nord-Atlantică se poate spune că este o entitate războinică, avînd drept unic și precis scop să vîndă arme uzate, defecte, depășite sub aspect tehnologic, să încaseze taxe (de protecție) anuale de la țările aliate și să facă ,,pace” deschizînd războaie oriunde pe Glob. Oricum, cert este că România, prin alianța la NATO, avut numai pagube, adică bani aruncați pe apa sîmbetei și nici un cîștig pentru industria națională de profil. Amintiți-vă cîte contracte de achiziții de armament a semnat Iohannis, pe persoană fizică, ca să ia comision, în ultimii 10 ani, cînd nu mai erau bani îndeajuns pentru pensii, medicamente, școli, șosele etc. Oare de ce credeți că Trump intenționează să retragă SUA din ,,alianța morții” (Dan Puric)? În ce privește Uniunea Europeană, totul se rezumă la o simplă definiție: O repetiție generală a proclamării Noii Ordini Mondiale la nivel planetar, adică un fel de nou Turn Babel descris în Biblie. Mai precis, ceva creat de Satana, fără nimic sfînt, motiv pentru care Dumnezeu l-a făcut praf și pulbere. Așa cum, la scară mult mai mică, Dumnezeu a pedepsit-o pe Clotilde Armand, prin pierderea calității de senator, după ce a zis, zîmbind ca o țoapă: ,,În UE nu mai este necesară religia!”.

Referitor la ,,atentatele la adresa valorilor demo­ cratice”, cum îi place lui Bogdan Chirieac să spună, seară de seară, la televizor, lucrurile sînt cu mult mai simple, dacă plecăm de la concluzia generalului roman Alcibiade: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”. Și, dacă constatăm că ,,valorile democratice” înseamnă, printre altele, libertatea la opinie, care este mai tot timpul cenzurată, dreptul la vot, ce mereu este măsluit, sau dreptul la întemeierea unei familii creștine, în timp ce mișcarea LGBT+ e încurajată să înflorească fără opreliști, putem concluziona că ATENTATELE la ,,valorile democratice” sînt pe deplin... JUSTIFICATE. Deci, nu merge cu ,,afară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul”. Iată de ce, în acest context, afirm sincer și clar: Sînt CREȘTIN ORTODOX, PACIFIST, PATRIOT, NAȚIONALIST, SUVERANIST, ANTI-NATO, UE, OMS, ONU, LGBTQ+ și DUȘMAN AL NOII ORDINI MONDIALE. De altfel, cred că ați auzit ce a decis Trump după ce a fost ales președintele SUA: ,,Vom ancheta cu asprime efectele medicale și financiare din timpul pandemiei, iar lui Sörös îi declar război pentru implicarea în viața politică a Europei”.

Pe lîngă asta, Trump a promis că va face PACE în Ucraina, dar nu prin vînzare de armament și politici agresive, cum au procedat vechea administrație americană și capii Uniunii Europene pînă acum. De reținut că UE a fost înființată numai de țări bolnave după război: Anglia, cea mai colonizatoare țară din istoria omenirii și cu recorduri în domeniu – Războiul de 100 de ani și cel de 30 de ani.

Franța, cu al său geniu militar Napoleon, care a tăvălit Europa cu războaiele sale. Germania, Italia, Austro-Ungaria ș.a., vinovate de cele două conflagrații mondiale. Iată cine a înființat Uniunea Europeană și cine bate toba că vrea pace, democrație, civilizație ș.a.m.d. Ce mai, niște ipocriți, care au transformat omenirea într-o mașinărie de război, care stă cu cizma pe grumazul țărilor mici și neajutorate.

Așa se face că, acum, ,Avem un nou Drapel: E Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: E Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Totul pare pierdut, dar ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ceați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?/ Mai ieri, în funcții grase cocoțați/ Aveați butoane roșii la comandă/ Și astăzi, fără jenă declarați/ Că sînteți dizidenți. De contrabandă/ Vă bateți joc de sufletele noastre/ Și-ați profitat de clipa cînd am plîns/ Să provocați doar haos și

dezastre/ Ca să furați în voie tot ce-am strîns/ Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara/ Comisionul și-a intrat în rol/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și ghiara!” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”). Da, și v-am întrebat mereu asta, în zeci de articole, dar v-ați dovedit a fi doar niște ,,Slugi vîndute altor neamuri, cioclii veacului ce moare/ Ne-ați vîndut pămînt și codri, toată zestrea milenară/ Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu pese țară/ Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem/ Și asupra voastră cade al străbunilor blestem/ Căci în cugetele voastre nu mai e nimica sfînt/ Pervertire și minciună și în fapte, și-n cuvînt/ Nu sînteți decît paiațe, pe sub hainele cu ștaif/ Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Frați români, ăsta este adevărul și astea sînt bestiile pe care, mulți dintre voi, le-ați votat, iar apoi ați ieșit în stradă să le idolatrizați. V-au ajutat în acest demers și mass-media vîndute lor, mai ales Latrinele TV – B1, DIGI, ANTENA3 CNN ș.a. – unde numai asta auzim: ,,Călin Georgescu s-a întîlnit cu cineva... o mașină a luat-o la stînga, spre o fermă... se pare că e vorba de o întîlnire conspirativă... nu se poate așa ceva... legionarii (adică o mînă de foști angajați în Legiunea străină – n.m.) au arme și plănuiau să ucidă oameni... În concluzie, Călin Georgescu este pro-rus, contra NATO, anti UE ș.a.m.d”. Ce să mai comentezi la atîtea nerozii?

E tot mai clar că ,,Adie vînt de nebunie/ Peste întreg acest pămînt/ Românul, țelul nu și-l știe/ Și nu mai are nimic sfînt” (Adrian Păunescu, ,,Comedie planetară”). Așa se face că ,,Lăsînd să învie păcatul din veacuri,/ Am umplut ușor pămîntul cu fleacuri/ Am stins sfîrșituri, am aprins începuturi,/ Pentru bune și rele am plătit tributuri,/ Rătăciți între zilele noastre de patimi,/ Am umplut universul cu amare lacrimi/ Și astfel, pierduți din calculele sorții,/ Am ieșit cu totul din granițele hărții/ Și prin bezna aridă am aprins făclii/ Să știm unii de alții că sîntem încă vii!” (Cristiana Vărășteanu, ,,Omenirea teatrală”). Și, pentru că sîntem încă vii, rețineți doar atît: ,,E mai ușor să păcălești oamenii, decît să îi convingi că au fost păcăliți” (Mark Twain).

P.S.: NEWS ALERT: ,,Ce vreți, domnilor, să se întîmple cu Georgescu la fel cum a fost cu Vadim Tudor, pe care nu l-aș fi vrut președinte al României nici măcar 5 minute?” (Cristian Tudor Popescu). Deci, avea dreptate Vadim cînd a spus despre acest amețit că este... «HANDICAPEIȘĂN»”.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Singuri de sărbători Motto: „Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” – Apocalipsa 3.20 „Urăsc sărbătorile acestea! Copiii mei locuiesc departe și nu le pasă deloc de mine. Ei petrec sărbătorile cu prietenii lor și nu se gîndesc să mă invite și pe mine. Am doar cîțiva prieteni și toți au familiile lor. Așa că voi petrece singură sărbătorile.

Sînt obișnuită cu aceasta“, mi-a spus o colegă de serviciu mai în vîrstă. Mulți oameni singuri își simt izolarea într-un mod și mai apăsător în aceste zile de sărbătoare. Dar toți – fie că ne aflăm împreună cu rudele sau cu prietenii, fie că sîntem singuri – ar trebui să știm că la „ușa“ noastră bate Cineva care așteaptă să-I deschidem. Este Isus, Mîntuitorul lumii! Este Fiul lui Dumnezeu, care a devenit Om! El știe din experiență ce înseamnă singurătatea.

Cînd a trăit pe pămînt, a fost adesea neînțeles, singur și respins de poporul Său! Mai mult, a fost trădat de un ucenic, renegat de un alt ucenic și abandonat de toți ucenicii… Răstignit pe cruce, a simțit batjocura și ura fără seamăn a oamenilor. Dar singurătatea Sa, care a pavat drumul spre moartea și învierea Sa, ne deschide nouă calea pentru a nu mai fi singuri niciodată.

Astăzi, El ne invită pe toți, bogați sau săraci, fericiți sau triști, mulțumiți sau dezamăgiți, să Îi deschidem ușa inimii. Vine să ne ofere iertarea și dragostea Sa, apropierea Lui, harul și ajutorul Său.

El bate, nu intră cu forța, ci așteaptă răspunsul nostru. Să-I deschidem ușa și să-L lăsăm să intre!

24

Nr. 1775 l 24 decembrie 2024 – 6 ianuarie 2025

Plugusor fãrã votare , Aho, Aho, Români votanți, Lîngă brad v-alăturați, Dar nu mai fiți încruntați, Ci Plugușor ascultați.

S-a sculat mai an Cel mai dolofan Și cel mai cuminte De-i zici Președinte, Nu de bloc sau scară, Ci de-ntreaga țară. Și vorbind, el, rar, După calendar, Pînă la Crăciun, Cînd e omul bun, S-a simțit frustrat Că ar mai fi stat În deal, la Palat, Niște anotimpuri, Ca în alte timpuri.

Aho, aho, Dac-ați votat, Și chiar dacă ați uitat, Ascultați aici Plugușorul, Să vă ostoiască dorul De votare și de tot, Fără buletin de vot!

Pînă să votați, Stați și ascultați: Domnul președinte, Fulgerînd prin minte, Cînd ambiția-i crește, Socoti nemțește Și, de Anul Nou, Își făcu cadou, Să mai stea-n Palat Încă un mandat, Că NATO i-o cere Să mai stea-n putere, Ca să fie gata Să sune Armata, Și, cu tărăboi, Haideți la război!

Aho, aho, Războinici, frați,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Generali, simpli soldați, Stați în front aliniați.

Ia mai trageți, măi flăcăi, Nu cu tun, cu zurgălăi! Și-uite-așa, pe înserate, Cu ordin pe unitate, Convocînd CSAT-ul Că, vezi Doamne-a venit greul, Și ne-a părăsit norocul, Că ne-a bombardat TikTok-ul, Prin ferestre și prin uși, Bine-nțeles, de la ruși! Și-am ajuns ca vai de noi Să nu prindem turul doi, C-aici forțele-s cazone, Și-or interveni cu drone!

Aho, aho, Cei nevotați, Vă rog nu vă panicați, Trageți brazda milenară Peste haturi, peste țară, Și sunați din corn, pătruns, Să vă spun unde-am ajuns Cu președinte erou, Aproape de Anul Nou. Următoarea socoteală, Curtea Constituțională, Care trebuia, urgent, S-asculte de Prezident, Adică, fără de lege, Poporul nu mai alege Pînă nu-și dă interesul Să voteze doar alesul Agreat de Cotroceni Ca pe-o glugă de coceni.

Doar atunci, și nici atunci, Chiar cu țara pe butuci, Oprim evoluția, Călcînd Constituția, Și-i votăm și pe dușmani, La anul și la mulți ani!

Aho, aho, Oripilați, Că nu mai sîntem votanți, Chiar dacă ne-am da cu fard, Stăm ca proștii lîngă gard, Și-l așteptăm pe Mesia Să salveze România, Că pe șefu-l doare-n cot De popor, ca și de vot.

Ia mai urați măi, flăcăi, Chiar de n-auzit de voi, Să lase locul la altul,

Că și-a terminat mandatul, Și oricît e de fudul, A dormit în post destul!

Trageți brazda mai cu sete, Și luați-o pe-ndelete, Să-și înțeleagă norocul Că se joacă iar cu focul, Și din gîndirea-i precară, O să dea și foc la țară, Din ambiții și prostie, Trăind în grandomanie, Cu șampania cu spume, El s-a rupt complet de lume, Și trăiește-n lumea lui, A schiului, golfului.

Du-te, neică, la Sibiu, Sau ca Moise-n pustiu, Fugi la NATO și la UE Ca să-ți facă vreo statuie Călare pe Ducipal, Să ți-o pui la Brukenthal!

Aho, aho, De Anul Nou, Poate-acum se potrivește Și românul se trezește, Și oricînd ar fi votarea, Să lase-acasʼ supărarea, Contemplația și mila, Să pună pe vot ștampila, Alegînd, nu-așa, hai-hui, Ci după inima lui, Pe cel care e cu dor Pentru țară și popor, Pentru pace, pentru glie, Pentru-o nouă Românie Fără datorii – povară, Fără vînzători de țară, Și politicieni repetenți, Președinți obedienți!

Ia mai trageți o urare Pentru România Mare, De la Nistru pînʼ la Tisa, Că destul, ea, plînsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate Între hotare uitate.

Ia mai urați măi, vlăjgani, LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI! GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM