Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
ROMÂNIA MARE
Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
Un guvern poate corupe orice pe lumea asta, cu o singură excepție: opinia publică. CORNELIU VADIM TUDOR
Putiniștii de la The New York Times
Am preferat să nu mă implic prea mult în politica națională și mai ales în alegerile anulate și răsdiscutate din ultima vreme și, după cum știți, comentez mai mult politica internațională, însă m-am decis să încep anul nou 2025 cu un editorial despre politica internă, fiindcă nu puteam ocoli o asemenea ocazie. Am trecut cu bine prin campania violentă dezlănțuiită contra lui Călin Georgescu de televiziunile, radio-urile și site-urile de știri pe care le cunoașteți cu toții și cărora nu am să le fac reclamă aici, pentru că eu, de fix zece ani, nu mă mai uit la televizor decît la meciurile de fotbal ale echipei naționale. Îmi iau informațiile exclusiv de pe YouTube, unde îi urmăresc pe Marius Tucă și invitații lui, pe Ion Cristoiu și uneori pe Robert Turcescu. Mă informez de pe inpolitics.ro, unherd.com, wsj.com, europeanconservative.com, politico.com, theguardian.com, moderndiplomacy.eu, washingtonpost.com, nytimes.com etc. Pe internet nu mă intersectez cu propaganda mainstream și, atunci cînd se întîmplă, pot filtra foarte bine informația. Așa se face că am găsit un articol referitor la nemaiauzita anulare a alegerilor în plin proces de vot din țara noastră tocmai în The New York Times, un ziar de stînga apropiat democraților lui Biden mai mult decît
republicanilor lui Trump. Jurnaliștii de la NYT scriu niște lucruri pe care dacă le-ar fi publicat în presa noastră ar fi fost iute categorisiți drept putiniști, pleava societății și dușmani ai poporului. Așa, nu zice nimeni nimic despre ei. Hai să vedem ce scriu: „Un vot anulat în România oferă Rusiei combustibil pentru propria propagandă”. Ăsta e titlul articolului. În subtitlu scriu așa: „Mulți din Occident au aplaudat anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, cîștigat de un candidat prietenos cu Moscova, dar chiar și criticii săi spun că ridică întrebări îngrijorătoare despre democrația românească. Cînd România, în această lună, a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale cîștigate de un candidat ultranaționalist prietenos cu Moscova, mulți din Occident au aplaudat ceea ce au salutat ca fiind o «soluție» la un proces democratic care a mers prost”. Pe mine mă „ia cumva de ochi” propoziția asta: „Mulți din Occident au aplaudat anularea primului tur al alegerilor prezidențiale”. Cum adică să aplauzi anularea unor alegeri cînd te pretinzi democrat, liberal, european, în general cînd ești în vîrful piramidei civilizaționale? (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR
SEMNE BUNE ANUL N-ARE!
Astfel cum ne amintim de neuitatele versuri ale Plugușorului copilăriei noastre, în care, cu glasurile încărcate de emoție și, de multe ori, înghețate de gerul Crăciunului și Anului Nou, invocam bogăția anului al cărui prag îl treceam, prin strămoșeasca urare „Semne bune anul are,/ Semne bune de belșug,/ Pentru brazda de sub plug”, oricum am încerca acum, la hotarul dintre anii 2024 și 2025, să începem Plugușorul așa, nu se mai poate. De ce? Nu trebuie să fii analist politic, nici vreun economist de vază, sau cine știe ce mare om de afaceri, ca să-ți dai seama de incompatibilitatea perioadei pe care o traversează, azi, România, cu urarea din inimă pe care o adresam în pragul casei gospodarului pe care-l uram. Suprapuse, crizele multiple care au măcinat România în anul trecut, dar, mai ales, în timpul campaniei electorale și alegerilor prezidențiale – cu hotărârea criminală a Curții Constituționale a României de a se șterge pe picioare cu peste 9 milioane de voturi ale românilor, la comanda nerușinată a fostului președinte Iohannis – au făcut atât rău Poporului Român, aproape cât toate relele provocate de reaua (mai pe românește – imbecila) guvernare a tuturor acelor guverne instalate după 1989. Fără a analiza urmările acestor crize și pierderile României în acest context (subiectul articolului propune o viziune direcționată în doar cîteva puncte tari din
actuala/ vechea) guvernare, măcar să le enumăr, pentru a nu uita niciodată drama și nesiguranța pe care le-a trăit România în acest malefic an 2024: criza politică (hărțuirea partidelor, mâncătoria dintre acestea, joaca de-a coaliția); criza economică (sărăcie, împrumuturi masive, care țin țara în respirație, cu investiții, salarii, pensii, înarmare – toate din surse externe, cu dobânzi imense –, creșterea ratei șomajului, falimentul și închi derea a mii de societăți comerciale); criza socială (lipsa încrederii populației în clasa politică; divizarea societății românești și asmuțirea unei părți împotriva celeilalte); criza morală (debusolarea societății actuale, marcată prin manifestări lipsite de orice brumă de discernământ din partea multor concetățeni: crime, jafuri, omoruri, tâlhării, înșelătorii, într-o sfidare inconștientă a Legilor Țării); criza militară (războiul de la graniță, în care, deși nu este al nostru, fostul președinte Iohannis și Guvernul ne-au implicat direct, cu urmări pe care le vom simți cît de curând, plus risipirea a zeci de miliarde de euro pentru unele înarmări tardive și, uneori, neperformante); criza prezidențială – acțiunea care, prin nesăbuința lui Iohannis de a se crampona de Palatul Cotroceni și după expirarea constituțională a mandatului, a declanșat un vid de putere și o disoluție a Statului Român, instalând un haos fără precedent în politica României postdecembriste. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Atentie la pleavã! , (Într-o dezbatere politică, la o televiziune, cei care au votat cu Călin Georgescu au fost numiți „Pleava societății”)
Se usucă sângele pe cruce Într-o iarnă de-ntâmplări cu proști, Generali de paie conduc oști Spre hotare strâmbe și caduce. Pleava țării tremură în case, Osândită, ca pierdut popor, Voi dați buzna la televizor, Bucuroși c-aveți salarii grase. Îngușați de-atâtea compilații, Sunteți o putere – stat în stat, Voi vă credeți spuma-acestei nații, Iar noi – pleava de la treierat! C-o nerușinare fără margini, Ne-ați furat ce-aveam mai sfânt, Dătător de viață pe pământ – Nașterea cu Domnul, în imagini. N-aveți teamă, n-aveți tremurare, Inima-i umplută cu noroi, Voi priviți cu ochii către noi Ca spre o ciudată arătare. N-ați învățat nimic din întâmplări Cînd Țara și-a pierdut răbdarea, Și, când, sătulă de teroarea Ce-i producea doar chin și sângerări, V-a răsturnat în cap obida ei, Și amintind de vechea Țară, V-a dat Poporul o papară, Să v-amintească iar de Pui de lei. Acuma, fiți atenți la ce vă spun: Curând se va sfârși norocul, Și pleava Țării va fi focul Ce va purifica Statul Român! GEO CIOLCAN
NR. 1776 l ANUL XXXVI l 7 – 13 IANUARIE 2025 l 24 PAGINI l 7 LEI
2
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
Hai, Steaua! Matrozul Chior a fost bumbăcit de sindicaliști Saul Bruckner cîștigă 40.000.000 de lei pe lună de la PRO TV Generalul Mircea Mureșan face tura beţivului *Alt Mureşan scoate bani şi din sperma animalelor
PARTEA A II-A Titlul săptămînii a apărut în „Curierul Naţional“: „Se anunţă o iarnă plină de scuipături“, îşi intitulează foiletonul Răzvan Bărbulescu. Începutul e mobilizator şi se referă la cafteala pe care a încasat-o Matrozul Chior care răspunde, dintre frapiere, la numele Traian, hîc, Băsescu: „Joi, după ora prînzului, la ieşirea din sediul Guvernului, dintr-o pornire de bine, ministrul Transporturilor s-a ales cu ghionturi şi cu scuipături sindicale. Ziarele pomenesc de îmbrînceli, liderii de sindicat doar de scuipături. Ministrul Băsescu a fost scuipat, pentru că el a fost acolo. Dacă era întregul Executiv, nu se ştie pe cine alegeau sindicaliştii“. Dramatică scenă! Prea încrezător în farmecul şi în gargara lui, Trăienică Băşinică şi-a dat cu salivă pe chelie, şi-a tras peruca pe-o ureche, a băgat zîmbetul nr. 3 (un ochi închis, o gropiţă în pomete şi-o fentă din poponete) coborînd în mijlocul demonstranţilor. Dar, nenorocire! Palme, pumni, şuturi foglia-seca, anafura, grijanii, măta-n cur de zbanghiu şi alte urări strămoşeşti. Reporterii noştri au cules reacţii la cald, cu privire la aceste incidente fără precedent. CORNEL DINU: „Este în spiritul Neamului Românesc ca, vorba aia, unii să se ţină ca scaiul de coada oii. Aşa s-a întîmplat cu gepizii, cumanii, avarii şi chiar Mata Hari, care n-avea sfîrc la o ţîţă, fiindcă i-l mîncase un canibal din Indiile Olandeze. Eu treceam în acea dupăamiază prin dreptul demonstranţilor şi am văzut ceva forfotă, dar am crezut că e vorba de Grigore Sichitiu, care şi-o caută cu luminarea. Atacînd pe banda dreaptă, am reuşit să sparg blocul defensiv al mitingiştilor şi să văd chelia vîlvoi a acestui veritabil Vrăbioru al Transporturilor româneşti, care a fost salvat în ultimă instanţă. Uitaţi, stimaţi oameni buni, cine se află în spatele echipei Rapid! Un om fără cultură, care crede că melodia «Trenule, maşină mică» este de Beethoven! Au mai fost cazuri deastea, de-a lungul mileniilor, cînd Attila s-a îmbătat la propria sa nuntă şi a dat ortul popii alături de nevastă-sa, o hitleristă de 16 ani, pe care ungurii au sacrificat-o, ca să-i ţină de urît regelui lor. Neamul Românesc a dat dovadă, de-atîtea ori în Istorie, că ştie să ţină piept năvălitorilor, fie ei din triburile lui Taribo West sau Mircea Lucescu. Nu mică mi-a fost mirarea să aud că Ovidiu Ioaniţoaia a crezut că în locul lui Traian Băsescu a luat castane Traian Tomescu, ceea ce l-a făcut să rîdă pe înfundate, pardon de expresie, ca un cocoşat. Văzînd cu elevii mei scena faultării ministrului, am pus caseta de mai multe ori şi le-am desenat o schemă la tablă: era evident că sindicaliştii aveau superioritate numerică, dar adversarul a fost lovit fără balon, capul lui sunînd a gol, ceea ce ar fi putut să-l provoace pe Ilie Dobre să strige, unşpe minute, Goooollhîî! La vederea acestui carambol, Mutu a amuţit, Lupescu a făcut hauuu-hauuu, Preda s-a predat la prima circă de Poliţie, iar Jean Vlădoiu s-a repezit la Cinema Scala, unde le-a tras la poartă unor bişniţari de bilete. Istoria a demonstrat că Neamul Românesc izbucneşte în scene violente în mod periodic, aşa cum s-a întîmplat la Rovine, Călugăreni, Plevna, Mărăşeşti, Oarba de Mureş şi, iată, Ministerul Transporturilor. Evident că dacă Lucescu ar fi fost antrenorul care pretinde că e, l-ar fi învăţat pe Băsescu să treacă în viteză, cu mingea la picior, și să evite contactul dur cu adversarii. Vorba cîntecului Guantanamera: «Pînă la moarte, sînt cîine pînă la moarte, pînă Ia moooaaarte, sînt cîine pînă la moarte!»”. MIRCEA LUCESCU: „Este clar că Traian Băsescu a fost o victimă a arbitrilor. Eu cînd am activat în Seria A din Italia n-am văzut aşa ceva, pe nici un teren de fotbal. Chiar vorbeam cu Anconetani şi cu Gigi Corioni ce placaj dur i s-a făcut lui Băsescu! Nu-i un secret pentru nimeni că eu l-am promovat la Rapid, ca o posibilă soluţie, după vînzarea lui Mutică pe 10 milioane de dolari (la Fulgerul Bragadiru) și a lui Bolohan pe două borcane de murături (la Astra Ploieşti). Îmi plăcea la
acest Băsescu mai ales cum executa loviturile de la 11 metri: invariabil, el se uita în stînga şi trăgea în dreapta, dar fiind atît de saşiu, portarul se zăpăcea complet şi cădea, grămadă, în fund. Nu mai vorbesc de elanul pe care și-l lua acest Băsescu: închipuiţi-vă că-şi băgase în chiloţi o sirenă de locomotivă şi, cînd dădea gonetă spre minge, tocmai de la centrul de reeducare Pinocchio, dispozitivul fluiera de zor, piu, piu, piu, Trăienel striga «Poftiţi în vagoane!», între timp îşi mai aranja și freza rebelă, trăgea şi cîteva înjurături la vecinii bulgari, apoi, după cum am spus, şuta cu sete, într-o direcţie necunoscută încă în fotbal. Aici a fost mîncat de arbitri. Eu de atîtea ori am cerut arbitri străini. Eu nu zic nimic de arbitrii români, dar zic! Ceea ce este cu adevărat îngrijorător ni se pare faptul că patronul George Copos a venit cu un TIR plin cu savarine, dar în loc să le mănînce, sutele de demonstranţi l-au luat la poceală tot pe magnatul de la Ana-Electronics, ca-n filmele cu Stan şi Bran. Bine că jucătorul Băsescu a scăpat relativ uşor: n-are decît 7 coaste rupte, limba marinată şi 10 dinţi înghiţiţi, dar noroc că i-au revenit ochii la loc şi acum nu mai priveşte la vîrful nasului, ci spre urechi“. GH. ŞTEFAN: „Văleleu, măiculiţă! Aşa bătaie nu s-o mai pomenit pi meleagurile din bătrîni! Pi mini m-o sculat din somnul di amiazî megieşul mieu, Jean Padureanu, cari o băgat di samă că o deraiat Mietroul ori şuguiesc niscaiva poznaşi împregiurul Gării di Miazănoapte. «Na, ţine, ghiavole, împieliţatule!» – mi-or auzit urechile cînd am dat năvală în adunătura aşeia di başbujuci. Sărăcan di dom’ Basescu, n-avea spanacul la dînsul, ca Popeye barcagiul! Suti di hojmalăi îi strigau în graiul telenovelelor: «Mui bien! Mui bien!» Atunşi, am voit să-i culc palancă la pămînt, pen’ că oliacă di bataie ştiu, di la Şcoala di Corecţie. Am dat iama prin ei şi i-am fugărit preţ de şaijdămetri, să le înfig ghiara-n gît o ţîră, că unu-i Pinalti pi lumea aiasta! Dar am fost evacuat di pi teren şi am primit două etapi di suspendări, mai mari ruşînea, pi mini, cari am investit parale în giocul cu băşica, io şi cînd fac chiatră la rinichi, apăi să ştiţi boieri dumneavoastră că şi aşeia e tăt Chiatra Niamţ!“ Să ne menţinem tot în domeniul fotbalului. Uluitor cît de repede a transformat „Gazeta Sporturilor“ vendeta meschină, în arţag gratuit! Sub titlul „Un senator PRM înjură birjăreşte“, luni a apărut următoarea notă, referitoare la meciul CSM Reşiţa – FC Braşov: „Cel mai virulent contestatar al arbitrului şi al celor două echipe (?!) a fost senatorul PRM de Caraș (-) Severin, Haralambie Cotarcea. Aflat la tribuna oficială, respectivul individ (?!) a înjurat ca la uşa cortului pe toată lumea, dar mai cu seamă pe «centralul» Altmayer: «Porcule împuţit ce eşti! Nenorocitule, să vii să-ţi dau eu un tricou de la bra şoveni!»“. Nu vedem unde sînt „înjurăturile birjăreşti“ şi „înjurăturile ca la uşa cortului“! Apelativele „porcule“ şi „nenorocitule“ nu sînt decît dulci alintări faţă de ce merită jigodia aia de Altmayer. Păi hai să luăm, de exemplu, porcul. Ce este porcul? Un animal patruped, mamifer şi omnivor, extrem de folositor omului. De mii de ani porcul ne dă nouă ouă, ba chiar şi şorici – spre deosebire de sasul Altmayer, care ţine şoriciul numai pentru el. Fireşte, e regretabil că un senator nu se abţine, mai ales la tribuna oficială, dar parlamentarii sînt şi ei oameni şi, în definitiv, cineva trebuie să-i facă să roşească pe unii derbedei care au transformat arbitrajul românesc într-o cocină. Aşa cum tot o cocină începe să devină şi presa sportivă, slujită de analfabeţi ca Andrei Bălan şi Dragoş Băiean, autorii denunţului mincinos. Ies la iveală marile minciuni ale Secolului XX! Unde sînt cei 60.000 de morţi pentru care Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la pedeapsa capitală? Pauză! Aşa şi cu albanezii care, chipurile, ar fi fost ucişi de sîrbi, în Kosovo. Revista britanică „Sunday Times“ îl citează pe doctorul spaniol Emilio Perez Pujol, care a afirmat că acolo n-au murit mai mult de 2.500 de civili. Însă aceştia n-au fost lichidaţi de sîrbi, ci au decedat în condiţii neelucidate şi nimeni nu poate fi acuzat de moartea lor.
RM
„Din 5 persoane autopsiate, 4 au murit din cauze naturale“ – a afirmat dr. Pujol. Reamintim că William Cohen, secretarul de Stat al Apărării din SUA, cutremurase lumea cu acuzaţia că sîrbii au exterminat, în Kosovo, 100.000 de albanezi! (Aşa au umflat evreii şi „holocaustul” din România.) Acesta e tipul de intoxi care cu care am avut de luptat şi noi. Un prim avertisment ni s-a dat în martie 1990: ţăranul român Mihăilă Cofariu, care a fost linşat de hoardele asiatice din Tg. Mureş, a fost prezentat, în lumea largă, drept ... ungur! Nici pînă acum nu s-a anulat această diversiune. Oricum, la început de noiembrie e ziua de naştere a bravului român din Ibăneşti, să-i urăm La Mulţi Ani! Excelentă emisiunea „O şansă pentru fiecare“, transmisă, în direct, de postul de Televiziune Antena 1, în noaptea de duminică spre luni. Realizatorul acestui veritabil marathon doctrinar şi publicistic, Adrian Păunescu, i-a avut ca invitaţi pe domnii Radu Cîmpeanu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Ion Antonescu, Mădălin Voicu, Alex. Mihai Stoenescu şi Corneliu Vadim Tudor. A fost făcut un foraj şi mai adînc în rampa de gunoi a manualelor de Istorie – cea mai scandaloasă afacere din existenţa învăţămîntului românesc, cel puţin în acest secol. Banditul Andrei Marga şi gaşca lui (Purceluşa Piggy Dakmara, Parpanghel Sorin Mitu ş.a.) au împuşcat doi iepuri: au aplicat planul de îndobitocire a tinerei generaţii, dar au şi înfulecat cei 50 de milioane de dolari alocaţi de Banca Mondială pentru manualele din învăţămîntul românesc. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi declanşat această campanie Antena 1? Şi acum, cîteva NOTE provenind de la Serviciile Speciale. NOTA nr. 1: „Serviciul Român de Informaţii a devenit, graţie intereselor oculte, anexa PNL – Stoica (Quintus fiind omul de paie). Trist, dar adevărat... SRI nu mai face prestaţii de specialitate pentru apărarea Ţării, ci în folosul unui grupuscul politic. Argumente sînt mai mult decît suficiente. Astăzi, însă, vă vom oferi unul proaspăt, furnizat de această coabitare dintre Costin Georgescu şi Valeriu Stoica. Nini Săpunaru, mai marele vămilor, s-a plîns staff-ului PNL că afacerile de la PCF Giurgiu, în folosul partidului, sînt tot mai mult periclitate, cu riscul iminent de a fi date în vileag de şeful Secţiei de Informaţii a SRI Giurgiu. Din informaţii liberale se afirmă că Stoica şi-ar fi notat cu maximă scrupulozitate cele spuse de Săpunaru şi ar fi afirmat: «în cîteva zile vom avea sprijinul lui Georgescu!». Acum nu ştim raporturile dintre Stoica şi Georgescu, sau dintre PNL şi SRI, dar, oricum, vocile din diverse medii conduc la ideea de subordonare a SRI faţă de Valeriu Stoica. Inevitabilul s-a produs: şeful Secţiei de Informaţii Giurgiu a fost înlocuit, fără explicaţii! Noul venit, zice-se, este de la Diviziunea de Informaţii a Capitalei. Om sfios, cu coloana vertebrală flexibilă, după împrejurări, însă recomandat ca fiind cunoscă tor şi serviabil în relaţiile cu arabii (a se vedea «Filiera Arabă» a contrabandei cu ţigările, cu drogurile şi cu armele)”. NOTA nr.2: „După declaraţia aiuritoare făcută de Emil Constantinescu, cu privire la aşa-zisul pericol care planează asupra vieţii mamei sale – care, chipurile, ar fi ameninţată şi atacată de membri ai PRM – «Poliţia Politică» a actualei Puteri a intrat imediat în acţiune. Astfel, în zilele de 24, 25 şi 26 octombrie a.c, sediile PRM centrale şi teritoriale au fost puse sub filaj, 24 de ore din 24, iar telefoanele interceptate. De exemplu, în faţa sediului municipal al Organizaţiei PRM Tîrgovişte, timp de 3 zile a staţionat un ARO-243, cu numărul DB-02-NRZ, avînd geamuri fumurii, cu folie specială, care să permită filmarea din interior. Lideri ai Filialei PRM Satu-Mare au pus mîna pe casete audio, pe care se află înregistrări ale convorbirilor unor membri ai Comitetului Director de la Bucureşti cu activiştii de pe plan local. Ofiţerii Serviciilor Speciale sînt scîrbiţi, pentru că sînt obligaţi, tot mai des, să execute asemenea misiuni murdare, împotriva unor cetăţeni paşnici“. NOTA nr. 3: „În perioada mai-iunie a.c., Ministerul Agriculturii a cumpărat material seminal (spermă) din Franţa, pe care a vîndut-o în România la un preţ foarte bun. Produsul respectiv, destinat zootehniei, era însă declasat (alterat). Important este că la această afacere s-a încasat un comision de 15 milioane de dolari. Se discută că Ioan Mureşan este unul dintre primii 5 bogătaşi din România“. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 noiembrie 1999)
RM
3
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?
Fenicienii – inventatori ai alfabetului și cărăuși ai mărilor (I) Navigare necesse est...
Fenicienii ar fi putut arbora fără rezerve această deviză hanseatică, căci „vocaţia“ lor adevărată era marea. Aceşti „negustori prin excelenţă“, cum i-a numit Marx, s-au avîntat, înaintea altor popoare, pe întinsurile Mediteranei, devenind adevăraţi „cărăuşi ai mărilor“. Pînă în Mileniul al II-lea, navigaţia egipteană era cantonată pe Nil şi de-a lungul coastelor Mării Roşii, iar raidurile micenienilor, pelasgilor şi altor „popoare ale mării“ nu au depăşit bazinul răsăritean al Mediteranei, parcurgînd trasee relativ scurte. Fenicienii au fost cei dintîi care au inaugurat curse regulate între cetăţile lor şi clienţii mai apropiaţi de peste mare, lansîndu-se apoi cu curaj şi cu tenacitate spre apus. Sub Hiram I, marinarii din Tyr au navigat şi în Marea Roşie, iar de aici – în cadrul unei „combinaţii“ comerciale cu regele Solomon – au pornit spre „Ţara Ofir“; se presupune că ar fi călătorit şi în Oceanul Indian, ajungînd pînă în Golful Persic. Cine poate afirma că nu şi-au mînat corăbiile şi mai departe, pe drumul spre Indii? Înfăptuirea ar fi fost pe măsura lor! Herodot menţionează expediţia organizată de faraonul Nechao (Sec. V î.Chr.) în jurul Africii, cu corăbii şi marinari fenicieni, care, pornind din Marea Roşie, au ocolit continentul african şi s-au întors în Egipt prin strîmtoarea Gibraltar, „avînd tot timpul soarele la dreapta“... Fenicienii erau nu numai marinari excepţionali, dar şi constructori iscusiţi de corăbii, fabricînd pe şantierele lor nu numai navele pentru nevoi proprii, ci şi pentru vecini. Erau corăbii greoaie, cu vîsle şi catarge foarte rezistente şi cu un tonaj apreciabil pentru epoca respectivă. Marea expansiune maritimă feniciană a început încă din Mileniul al II-lea î.Chr. Negustorii-navigatori din Tyr şi Sidon au pornit spre meleaguri necunoscute mînaţi de interese concrete: aveau nevoie de materii prime, în primul rînd de metale – cositor, cupru, argint şi aur – şi de clienţi pentru mărfurile lor. În Secolul al XVI-lea î.Chr. au acostat pe ţărmul sudic al Ciprului, cunoscut în lumea antică pentru zăcămintele sale de cupru, şi au înfiinţat aici mai întîi localitatea KartHadaşt („oraş nou“), apoi alte cîteva colonii, cu administraţie autonomă, în zona actualelor oraşe Limasol şi Larnaca. Ca urmare, între Cipru şi Fenicia s-au stabilit, pentru o perioadă îndelungată, relaţii comerciale bilaterale active. După Cipru au urmat Rhodos, Melos, Thassos (în aceste două din urmă achiziţionau sulf, alaun, aur), apoi rutele lor maritime s-au prelungit spre Gdade şi Sporade, iar prezenţa obiectelor tipic feniciene la Mycene, Tyrinth şi Troia atestă pătrunderea lor în Grecia continentală şi în Asia Mică. Vor fi trecut
oare prin Hellespont în Pontul Euxin, abordînd ţărmul de nord ai Anatoliei? Ipoteze în acest sens nu lipsesc, însă nu au fost confirmate încă. Prin Secolele XVI-XII î.Chr. fenicienii au avut relaţii cu Creta, acostînd pe coasta de sud, probabil la Phaistos, una din reşedinţele regilor minoici. Pe Insula Cythera, între Peloponez şi Creta, ei au instalat ateliere de fabricare a purpurei, pentru a spori, desigur, capacităţile devenite insuficiente ale Tyrului. În bazinul oriental al Mediteranei şi-au manifestat mai puţin zelul colonizator, din pricina grecilor; abandonînd insulele egeene şi lăsînd aici mici „agenţii“ comerciale, s-au lansat spre soareapune. Ocolind golful Tarent şi navigînd de-a lungul extremităţii sudice a Calabriei, pe la capul Spartivento şi prin strîmtoarea Messinei, au ajuns în Sicilia. Tucidide scrie că s-au răspîndit aici pe înălţimile dinspre mare şi pe insulele învecinate, pentru a face comerţ. Primele acostări s-au produs, probabil, la nord de Siracuza. În marea necropolă săpată lîngă fosta localitate antică Thapsos, la nord de Siracuza, s-au găsit fibule, inele și alte obiecte din bronz datînd tocmai din perioada cînd fenicienii deţineau monopolul cositorului şi excelau în producţia podoabelor din bronz. În decursul Secolelor X-VIII î.Chr., strîmtoarea Messinei, în ciuda legendarelor stavile alcătuite de stîncile Charybda şi Scylla, a continuat să fie ruta obişnuită a navigatorilor fenicieni. De-abia în Secolul al VIII-lea, după amenajarea comptoarelor din vestul Siciliei şi a escalei la Cartagina, aceştia abandonară drumul prin strîmtoare. Din Sicilia, expansiunea feniciană s-a desfăşurat în evantai spre nord şi nord-vest, atingînd arhipelagul insulelor Lipari, ţărmul italian de la nord de Neapole (golful Gaeta) şi Sardinia. Începînd din Secolul al XII-lea î.Chr., ei s-au avîntat din Marea Tireniană spre apus şi, trecînd prin Coloanele lui Hercule (Melkart – Gibraltarul de azi), au atins primii Atlanticul. În aceeaşi perioadă (Sec. XI î.Chr.) au întemeiat, la 100 km nord vest de Gibrallar, oraşul Gades, Cadixul de azi, pe o mică insulă, lîngă ţărm, dispunînd de un port bun. Fenicienii din Gades se ocupau intens cu pescuitul tonului, pe care-l conservau, folosind sarea din salinele de pe ţărm, şi îi trimiteau la Cartagina pentru export. Timaios confirma comerţul activ cu metale pe care-l
Două fragmente care ilustrează ridicarea tributului din orașele feniciene Tyr și Sidon
ţionau cositor în nordul Peninsulei Iberice şi poate şi metale provenite, prin tranzit, din alte regiuni mai nordice. În SUA şi în Brazilia s-au descoperit inscripţii rupestre în care unii specialişti au identificat litere feniciene. Brazilienii arată, lîngă Rio de Janeiro, cu multă convingere, chiar plaja unde ar fi debarcat navigatorii fenicieni... În definitiv, dacă se admite că în pragul primului mileniu î.Chr. vikingii cunoşteau drumul din Europa spre „Vinland“ (SUA) prin Atlanticul de Nord, de ce nu ar fi plauzibil să-l fi cunoscut şi îndrăzneţii fenicieni? De asemenea, de ce să nu admitem că ei au anticipat raidurile caravelelor spaniole spre America de Sud din Secolele XV-XVI? Unii susţin că denumirile unor insule din grupul Antilelor ar avea origine semită. Confruntarea de opinii în această chestiune rămîne, deocamdată, deschisă...
„Fenicienii occidentali“ (1)
De la Gades, ruta de întoarcere spre Tyr şi Sidon trecea de-a lungul coastei Maghrebului. Navigatorii tyrieni au acostat aici pentru prima oară în Secolul al XII-lea î.Chr., înființînd comptuarul de la Ufica, de care se serveau ca escală. Apoi, la începutul Secolului al IX-lea (814), au întemeiat Cartagina, care a „înghiţit“ curînd și comptuarul Kambe, înfiinţat ceva mai înainte de sidonieni. Cartagina a devenit baza maritimă cea mai puternică a fenicienilor din Orient, pe liniile de comunicaţie ce uneau cele două bazine de la extremităţile Mediteranei, şi un refugiu pentru bogățiile acumulate la Tyr, care începuse să fie ameninţat de vecini, mai ales de asirieni. Colonizarea ţărmului Tunisiei de azi a luat proporţii mari. Coloniştii fenicieni au adus cu ei aici scrierea, arta construirii corăbiilor, concepţiile urbanistice, secretul meşteşugurilor (prelucrarea metalelor, con fecţionarea textilelor, producerea purpurei etc.), punînd astfel bazele înfloririi rapide unei noi cetăţi, care a devenit centrul colonizării feniciene în Africa de nord, „fenicienii occidentali“ substituindu-se în cele din urmă predecesorilor lor „orientali“ în bazinul occidental al Mediteranei. Ei au asimilat repede populaţia autohtonă şi şi-au creat un puternic hinterland agricol, unde predomina marea proprietate funciară bazată pe munca sclavilor. Maeştri în construcţii portuare, ei au construit la Cartagina un port militar circular, avînd în centrul bazinului o insulă pe care se afla clădirea amiralităţii, Rețele comerciale feniciene majore de pe drumul căreia, printr-un sistem ingenios de făceau aici negustorii din semnalizare sonoră şi prin oglinzi reflectoare, se Sidon şi Tyr. transmiteau indicaţii şi ordine comandanţilor de corăbii. Coroborînd afirmaţia lui Portul comercial, dotat cu cheiuri bune, cu magazii şi Strabon că „fenicienii din antrepozite, putea adăposti un mare număr de corăbii. Gades făceau negoţ cu Cassi Cartagina era o republică oligarhică, puterea aflînduteridele“ cu faptul cunoscut că se în mîinile aristocraţiei funciare, a marilor bogătaşi şi încă în mileniul al II-lea î.Chr. armatori. Dacă în relațiile cu alți fenicienii „orientali“ în Cornwall (Anglia) şi poate preferau compromisul prudent, învoiala comercială, în Morbihan (Franţa) existau recurgînd la forţă numai în cazuri favorabile pentru zăcăminte ale unui minereu ei (şi-au împărţit „sferele de influenţă“ cu grecii în conținînd cositor, a apărut Cipru şi Sicilia), abținîndu-se de la ciocniri, urmaşii lor presupunerea că fenicienii ar „occidentali“ şi-au creat de la început o forţă militară fi ajuns în insulele britanice. bazată pe mercenari, pentru a-şi susține expansiunea Nici un indiciu concret însă comercială. Ei au cucerit de la greci poziţii în Sicilia, nu confirmă ipoteza care con- s-au instalat cu forţa în Malta, în Sardinia şi au întemeiat tinuă să ispitească pe mulţi. o bază navală în Ibiza (Baleare). Ei ajungeau, desigur, pînă în (va urma) Fenicieni construind poduri pentru Xerxes I al Persiei golful Biscaya, unde achizi PETRE IACOB
4
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Lecturi la lumina ceaiului... TABLETĂ DE SCRIITOR
Prozã umoristicã
Lătrături
În calitatea mea de proaspăt vicepre ședinte al comitetului de bloc sînt destul de des solicitat de către diferiți locatari și colocatari. Recent, vine cineva și-mi zice: – Vecina mea de apartament are în cameră un cîine care latră numai între orele douăsprezece și patru dimineața. În rest, tace. – Să verificăm, zic. Merg la persoana respectivă (femeie singură, cooperatoare la domiciliu) și o întreb politicos, în calitatea pe care o dețin, dacă are un cîine care latră între miezul nopții și patru dimineața, la care dînsa îmi răspunde că nu are așa ceva, iar dacă nu o cred, mă roagă să vizitez locuința pentru a mă convinge cu văzul și auzul propriu. Intru și vizitez (firește, cu toată decența) locuința. Nici urmă de miros sau zgomot de cîine. – Într-adevăr, zic, nu aveți cîine. – După cum se vede. – Atunci de ce se plînge vecinul dumneavoastră de apartament că e deranjat în miez de noapte de lătratul unui cîine? – Nu vă luați după dînsul – îmi
Odã sobei mele
Cum ar face-o un student sărac
Păstrînd intactă adormita spuză, În colțul tău, stai rece și ursuză. O, inutilă mobilă, pesemne Te-ai supărat că nu-ți mai cumpăr lemne?
Cu alte cuvinte
Chiar dacă pînă în prezent Oltița Seceleanu a publicat doar cîteva plachete de versuri, nu înseamnă că nu s-ar afla pe drumul cel bun al creației. Observăm acest lucru în grupajul de poezii apărut în publicația „Biblioteca Sentimentelor Literare”, nr.2(47), 2024 – periodic socio-cultural și de atitudine editat de Editura ,,Amurg sentimental”, București, fondată în 1995 de scriitorul Ion Machidon – care i-a fost dedicat (pag. 8) și pus la dispoziție poetei Oltița Seceleanu, din București. Scopul nostru a fost acela de a-i veni în sprijin, oferindu-i ocazia de a-și perfecționa mai mult stilul de lucru și determinînd-o, totodată, să fie mai stăpînă pe mesajul poetic pe care dorește să-l transmită cititorilor săi. Poeziile Oltiței Seceleanu își au rădăcinile în tot ceea ce există în jurul său, indiferent că vorbim de natură, de oameni, de animăluțe sau de toate acestea, în întregul lor, la care poeta nu vrea să renunțe nici în ruptul capului. Fiindcă ele reprezintă sursa inspirațiilor care îi dau tîrcoale, îndemînd-o, zi de zi, să scrie... Limbajul poetic e simplu, pe ici-colo, versurile ei sînt presărate cu cîte o metaforă, insuficient însă pentru a atinge culmile unei poezii de idei care să te impresioneze de la prima vedere. Mesajul pe care îl transmite, chiar în condițiile acestea, este suficient reglat și pus în valoare fără surle și trîmbițe, în stilul întîlnit și la alți poeți din generația sa. Și o face încercînd să-și seducă cititorul împărtășindu-i din slăbiciunile sale lirice. La nivel de creație, astfel își combină Oltița Seceleanu stările sale de moment, exprimînd prin vers toate trăirile sale lăuntrice, prin sensibilitate fără nici un fel de rezervă sau reținere. Multe din poeziile sale din acest periodic sînt scrise parcă la foc continuu, motivat sau nu, emoțiile fiind la fel de percutante, exprimate parcă în toate limbile pămîntului. Fire deschisă, de pedagog de marcă în activitatea sa din tinerețe, nu s-a lăsat învinsă nici de timp și nici de cei care i-au fost ostili în cariera profesională; ea și-a continuat pasiunea pentru poezie, iar rezultatele sînt din cele mai satisfăcătoare, spre
RM
Tu nu-ți dai seama că, deși regret, Nu te-am putut prevede în buget, Dar hai să facem amîndoi bilanțul, Să vezi și tu cît valorează sfanțul:
beneficiul și bucuria cititorilor degustători ai unor altfel de creații – de tip jurnal, în care se găsesc aproape toate ingredientele specifice acestui gen de scriere, pe care poeta le folosește pentru construirea poeziilor sale de bun gust. Acestea trebuie luate în considerare ca aparținînd unui martor ocular la tot felul de evenimente care se petrec în lumea actuală, chiar dacă vorbim despre un modernism în toate sferele activității și ale creației, mai ales în poezie. Oltița Seceleanu și-a păstrat parcă rigorile și tehnicile de lucru din timpul studenției, ca stil definitoriu, cu influență din poezia de odinioară, cea a poeziei clasice, prin care se regăsesc mai toți înaintașii noștri, de la Eminescu pînă mai încoace. Poeta îmbină într-o manieră aparte starea muzicală a versurilor cu momente de moralitate și umor dintre cele mai sensibile privind contextul în care dumneaei trăiește și se dedică creației. Oltița Seceleanu trebuie să țină seamă de tehnica de lucru a poeziei, să procedeze la o selecție mai atentă, să-și privească cu mai mare încredere rolul de poetă a lucrurilor comune, a trăirilor personale la nivel de imagine poetică și să renunțe la fluxul de emoții care o fac să scrie despre toți și despre toate, astfel încît să poată realiza în mod covîrșitor un discurs liric confortabil... Pentru ca acest lucru să fie posibil, se impune o minimă autocenzură. Cu alte cuvinte, se poate spune că Oltița Seceleanu trăiește în melosul propriei creații, zidind cu versurile sale un arc liric luminos, al bunei prietenii dintre generații. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”
șoptește la exact un metru de ureche cooperatoarea la domiciliu – este un ins lipsit de orice scrupul, mi-a făcut pînă acum zeci de mii de reclamații, sînt obișnuită cu așa ceva. Noroc că nu sînt sperioasă și știu să mă descurc, deși sînt o persoană singură și fără relații. Vă rog să-i comunicați că nu el se va extinde asupra camerei mele, ci eu asupra camerei sale. – Totuși, zic, care este misterul acelor lătrături din miez de noapte? – Ei nu zău, că mă faceți să zîmbesc! Dumneavoastră, care aveți o imaginație atît de debordantă, nu vă dați seama despre ce este vorba? – Nu, zic. – E simplu! Am o bandă de magnetofon pe care sînt înre gistrate lătrăturile unui cîine cio bănesc. Cînd vreau să-mi scot vecinul din minți, dau drumul la bandă. Mă clatin pe picioare. Plec spre ușă. – Dacă sînteți amabil, stimate vicepreședinte, comunicați-i loca- tarului care v-a deranjat că mi-am făcut o relație la grădina zoologică. Mîine noapte am să-i furnizez niște răgete de leu. Mersi pentru amabilitate. O iau la fugă și dau buzna în casa reclamantului. Îl găsesc pe acesta făcîndu-și bagajele. Indiscretul... ascultase la ușă... ION BĂIEȘU (1933-1992)
Sînt 40 la birt, 30 chiria Sînt 7 și 80 spălătoria 5 franci e vinul (fără amănunte) 3 gazul, 4 cheltuieli mărunte Sînt 10 franci și 20, tutunul 1 franc, pomană Fac 101 Plus 6 franci pe lună șvarț cu lapte 107 (una sută șapte)
Scăzînd acum din leafa de... student, Rămîne o băncuță – excedent... Și, vezi, de tine nu mă mir deloc C-ai stat o iarnă-ntreagă fără foc, Dar m-aș mira de mine să trăiesc O săptămînă, fără să iubesc. Deci, pîn’ să cumpăr lemne cu căruța, Eu totdeauna cheltuiesc băncuța – Și-abia atunci constat c-ar fi posibil Să faci căldură, – fără combustibil! GEORGE TOPÎRCEANU (1909)
Maxime ale „divinului critic“
Femeile presimt pe omul mare, ca și păsările furtuna. Să spargem vitrinele în care nu se află nici o carte românească! Adaptarea este a animalelor. Critic pe mulți, nu urăsc pe nimeni. Toți marii poeți au fost, ca oameni, niște cetățeni viguros polemici, cu pasiunea civicului. Femeia este termometrul unei civilizații. Oriunde se va face o faptă bună va fi neapărat și ură. Popoarele care aruncă cu pietre în cîini stau jos pe scara umanității. Copilul absoarbe viața unei femei, o face obsedată de soarta lui și mai legată de el decît de bărbat. Nimeni nu trebuie uns critic înainte de a fi ratat un cît mai mare număr de genuri literare. Cine vine brusc într-o Țară de cultură veche, fără pregătire, învață puțin lucru. Ce poate vedea altceva decît îngrămădiri de tablo uri scorojite și statui scrijelate, cine nu are cunoștințe de artă? Mai bine cunoști Florența din cărți decît din rătăciri dezorientate pe ulițele ei negre. GEORGE CĂLINESCU (1899-1965)
RM
5
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
SĂ NE AMINTIM sau SĂ MAI AFLĂM CÎTE CEVA (II) ֍
Pe 25 decembrie 2019, prin SMS, am primit de la maestrul Stelian Stoica, dirijorul Ansamblului Orchestrei ,,Strugurele de aur” de la Sibiu (azi aproape uitat, de parcă nici n-ar fi existat!), urări de Sărbătorile Crăciunului (cuvînt înrudit cu CREATIO, – ONIS – Naștere) și ale Anului Nou. Cu ocazia acestei mari Sărbători – Nașterea Domnului nostru Iisus Christos și nașterea unei noi speranțe, în fiecare dintre noi trebuie să renască iubirea și dragostea de oameni, de păsări, animale, plante, flori, pomi și copaci, munți, ape, păduri și izvoare de pe pămîntul care ne-a născut; să renască, de asemenea, iertarea și împăcarea, încrederea, răbdarea și înțelegerea, omenia și dăruirea, zîmbetul și generozitatea, bunătatea, prețuirea aproapelui și recunoștința – toate cu pace și liniște în inimă și-n gînd, cu libertatea cuvîntului și a cîntecului, a versului frumos și curat. Chiar și a cîntecului unui ardelean pe care l-am auzit la Sîngeorz-Băi, sub ferestrele gazdei, cea cu condei ascuțit de epigramistă, Elena Leac: Anu-acesta, chiar nu știu Und’ mă duc, de unde viu, Muza mé de ardelean, Ce venea din an în an, Cred c-o țîră s-o dilit Și la mine n-o vinit Eu, acuma, ce să fac? Gata, nu mai zic nimic, Da’ nu pot să tac, măi vere, Că la noi așa se cere Să-i dai omului binețe Și-acum, și la bătrînețe. Spuneți voi că n-am dreptate! La mulți ani cu sănătate, De noroc să aveți parte, Să vi se-mplinească toate Și să faceți ca și mine, Numai bine, rău la nime!
֍
Cine, din generația mea, nu-și amintește de Calistrat Hogaș (1848-1917), cu ale sale călătorii ,,Pe drumuri de munte”, scriitor pe care Vladimir Streinu îl consideră ,,un Odobescu fără erudiția felurită a acestuia”? Am reținut că s-a născut la Tecuci, centrul unei tradiționale zone a aviației românești, dar, mai nou, și al Festivalului Internațional al Aforismului, inițiat de prof. Vasile Ghica. De asemenea, gîndul ne duce la peisajele gigantice din Munții Neamțului, pe care Eugen Lovinescu le consideră prezentate în viziune homerică. Da, dar puțini dintre noi știu că tatăl acestui scriitor a fost protopopul Gheorghe Dimitriu Hogaș din Tecuci (care, pe vremea aceea, era județ). Dar și acesta era feciorul preotului Dumitru Hogaș din Cuca, județul Covurlui, care s-a mutat la Tecuci. Adept al Unirii de la 24 Ianuarie 1859, neascultînd ordinele lui Vogoride, Părintele Gheorghe este destituit din scaunul de Protopop. Ajuns în fața lui Vogoride, are curajul să declare: ,,Unirea este dorită de toată lumea și eu nu mă pot îndepărta de turma încredințată păstoriei mele. Prevăd că această unire va fi temeiul înălțării în viitor a neamului nostru”. Alexandru Xenopol scrie despre acest iubitor de neam în ,,Istoria Românilor” (1893) și, cînd află, protopopul Gheorghe Dimitriu spune: ,,Cum, bre, scrie Xenopol așa despre mine?”. ,,Și toate aceste fapte alese stau bine zăvorîte între coperțile marii noastre istorii – scrie Maria Stanciu, autoarea articolului din Ziarul LUMINA (nr. din 22 ianuarie 2024, p. 8). Înțelegem că, fiind vorba de un preot, poate [fostul] regimul ateist a avut rețineri. Dar cine ne oprește pe noi astăzi să punem în manualele
de istorie aceste fapte dătătoare de sens, de viață, de rost?“. ,,Și vîntul a bătut peste tot și peste toate. Și valurile vremii toate s-au înmormîntat. Și sub țărîna rece a pămîntului, zace pentru veșnicie o lume care a fost și nu mai este”, observa fiul protoiereului Gheorghe Dimitriu, scriitorul Calistrat Hogaș.
֍
Oare cîți dintre dumneavoastră știu că Iorgu e numele Gheorghe/George în greacă? O dovadă a acestui lucru ne este oferită de compozitorul de romanțe brăilean Iorgu Cavadia, al cărui nume e întîlnit astfel, dar și George Cavadia. E renumit pentru cel puțin două capodopere: ,,În zadar în larga lume”, despre care ne amintește Victor Eftimiu (1889-1972) în sonetul ,,Romanța veche”, în următoarea strofă: În aer curge zvonul unei arii De brăileanul Iorgu Cavadia, În Cișmigiu ascultă melodia Și plîng, înduioșați, pensionarii.. A doua este impresionanta romanță ,,Dor de răzbunare”, pe versuri de Carol Scrob (1856-1913), care e atît de tulburătoare încît o redau și cititorilor: Aș dori din piept să-mi scot Inima-mi cu dor cu tot Și s-o pun în pieptul tău Ca să simți precum simt eu! Aș dori să rămîn mut, Vocea mea să-ți împrumut Ca să-mi spui și tu cu ea Ceea ce s-ascult aș vrea. Și atunci, nesimțitor, Să resping al tău amor Și să fac precum faci tu: Tu să plîngi, eu să zic nu... Tot din spiță de brăilean se trăgea și regretatul Mircea Cavadia (1950-2015), care se considera oltean din Voinești, împămîntenit la Reșița, unde organiza, anual, renumitele festivaluri de umor patronate de Valentin Silvestru (1924-1996) cel care, după plecarea în Veșnicie, și-a lăsat numele ca simbol al acestui festival, stins și el, după ce a plecat și organizatorul lui.
֍
Mult blamatul Revelion TV 1993/1994 a adus, totuși, în noua ,,eră”, primul concurs național de epigramă pe rime date. Rimele impuse erau -ER și -OR. Juriul a considerat că epigramele trimise nu excelează, astfel încît nota ce mai mare, cu care s-a obținut premiul, a fost 8. Catrenul suna astfel și cu el am obținut ,,trofeul”:
Singura soluție Cînd reforma trece-n zbor Încărcată de mister Între lacrimă și cer, Te salvezi de ai umor. M-a anunțat Marina Almășan și am ajuns la timp la Televiziune. Am spus epigrama, apoi am adăugat:
Concurs de prezentatori TV
Toți acei ce concurează Musai să cunoască bine Una-două limbi străine Că româna nu contează! Apoi, am îndrăznit să-i dedic lui Paul Everac (1924-2011) un catren referitor la părul său rămas în jurul cefei, vopsit negru: Păr bogat și negru mură, Nu mai are-n schimb dantură – Cred că-i clară-nvățătura: A muncit mai mult cu gura. Aici s-a oprit recitalul meu, Marina Almășan spunînd: ,,Doamnă, nu vreau să mă trezesc mîine fără servici!”. Am primit un plic cu 40.000 de lei oferit de BANCOOP, cu care mi-am cumpărat două genți de pus pe umăr.
֍ Mihai Eminescu? La orice vîrstă ne regăsim iubirea în iubirile sale, de dincolo de doruri mai sună-n noi o toacă. După cum afirma Grațian Jucan (19292013) într-una din cărțile sale despre Voievodul limbi Române, ,,ori de cîte ori o generație va fi dornică să se regăsească în imperiul unei mari iubiri, intrate în legendă, să-l citească pe Eminescu”.
֍ Celor care amintesc spusele lui Caragiale (18521912) că bunicul său era albanez și umbla cu tablaua cu plăcinte de gît, deși el putea să fie foarte bine valah (aromân), le spun că acest Iancu a devenit genialul dramaturg al românilor, în limba română, pe care o cunoștea și o parcurgea în adîncime și-n lărgime, ca orice român, de orice vîrstă și de orice categorie socială. Deci, nu putea fi, la origine, decît valah.
֍ Șt. Cazimir (1932-2021) e, într-un fel, voltairian, îi consideră pe ceilalți oameni la fel cu dînsul și e convins că poți să lași la o parte religia, dar nu și cultura pe care o presupune aceasta.
֍ ,,Vous ne puvez être spirituel que lorsque ceux qui vous entourent le sont aussi. Le coq a beau chanté aux canards, ils ne l’entendent pas” [Nu poți fi spiritual decît atunci cînd sînt spirituali și cei din jurul tău. Cocoșul a cîntat frumos pentru rațe, dar ele nu l-au auzit] – Carmen Sylva (citat publicat pe pagina de titlu a volumului lui Cridim, EPIGRAME, București, 1908).
֍
Năzdrăvăniile calamburului. În 1939, la New York, la o mare expoziție inernațională organizată la World Faire, Maria Tănase (1913-1963) îl reîntîlnește pe Brâncuși, cu care s-a iubit cu patimă în anii ’30, la Paris - ,,poveste cu năbădăi, certuri, gelozii și bocete, recunoscută de artistă în 1961, la Tîrgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin și mulți lăutari care au cîntat toată noaptea”. Cu prilejul reîntîlnirii la New York, în prezența președintelui american, căruia Maria Tănase îi cînta cu foc, Brâncuși o îndemna să nu întrerupă cîntecul în cinstea gazdei, spunîndu-i ,,Ține, Leano, cu Roosvelt!” (Historia.ro).
֍ Iată cuvintele lui Delavrancea (1858-1918): ,,Patria nu e pămîntul pe care ne-am născut din întîmplare, ci cel întărit de sîngele și oasele strămoșilor”.
֍ Grigore C. Moisil (1906-1973): ,,Umorul? Un coc teil de revoltă și dezaprobare” (Perpetuum comic ’83). (va urma) ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
Din Bucures , tii de altãdatã Leagănul Sf. Ecaterina, un reportaj emoţionant din anii ’20 (I) Am văzut într-o zi un contravenient la nu ştiu care lege sau regulament în braţele unui brav sergent de stradă. Era un mic copilaş, o arătare minusculă de om într-o pelerină vărgată, pe care reprezentantul poliţiei îl conducea la Leagănul Sfînta Ecaterina, însoţit de „biletul circumscripţiei”. Ce păcătuise şi cu ce anume contravenise micul cetăţean de-abia venit pe lume? Era atît de mic şi ochii săi nevinovaţi văzuseră de atîta puţină vreme soarele, încît era cu neputinţă să fi păcătuit. Şi totuşi, păcătuise, de vreme ce poliţia îl „înainta” ca pe un delicvent oarecare unui Leagăn de copii. Da. Păcătuise. Păcătuise că a venit pe lume, sub o rază bălaie şi blîndă de soare, împotriva voinţei unor părinţi ticăloşi, care l-au părăsit la o margine de drum. O pagină duioasă din prologul romanelor de dragoste trăite sub ochii noştri, o pagină care se termină la poarta primitoare şi binecuvîntată a Leagănului Sfînta Ecaterina. În preajma Arcului de triumf de la Şosea, la cîţiva paşi, pe strada Aurelian, se ridică în cadrul pitoresc şi larg al unei frumoase grădini clădirea impozantă a Leagănului Sfînta Ecaterina. Este o instituţie a Societăţii cu acelaşi nume, întemeiată acum cîteva decenii de mărinimia şi adînca înţelegere a rolului unui astfel de aşezămînt a doamnelor G. Cantacuzino şi Ghica. O clădire spaţioasă, cu două aripi legate prin galerii luminoase, slujeşte sugacilor. Alte două clădiri, spre poartă, slujesc una „Azilului”, în care sînt îngrijiţi copiii între 2 şi 4 ani crescuţi de Leagăn, şi alta „Adăpostului”, unde sînt primiţi şi triaţi la intrare toţi copiii. De o parte şi alta a porţii sînt încăperile dispensarului pus la dispoziţia populaţiei nevoiaşe a cartierului. Străbat curtea presărată cu iarbă discret ciugulită de mînuţele copiilor jucăuşi şi iată-mă în hallul Leagănului. Sînt primit cu multă bunăvoinţă de doamna Caragea, administratoarea delegată a Leagănului, şi de d. Dr. Orevicenu, medicul șef al instituţiei. Nobila doamnă care administrează cu atîta devotatement şi atîta pricepere Leagănul în numele comitetului prezidat de doamna Catargi, îmi pune la dispoziţie toate datele şi lămuririle necesare. – Realizaţi, doamnă, o minunată operă, cu atît mai impresionantă cu cît este o strălucită dovadă a iniţiativei particulare pusă în slujba asistenţei sociale. – Ne străduim, spune doamna Caragea, să mărim capacitatea Leagănului şi să modernizăm mijloacele organizaţiei… – Primiţi subvenţii importante? – Nici una. Autorităţile care ne trimit copii ne plătesc o sumă mult inferioară preţului de cost al întreţinerii efective. Luptăm prin propriile mijloace, e adevărat, din greu, dar izbutim să satisfacem nevoile instituţiei. Doamna Caragea, care este şi consilieră a Municipiului Capitalei, o distinsă şi proeminentă personalitate în lumea nobilelor femei care se devotează operelor de asistenţă socială, îmi explică activitatea societăţii: îngrijirea şi creșterea copiilor părăsiţi sau despărţiţi vremelnic de mamele lor. Ei se împart în două grupe distincte: copilaşii pînă la doi
ani şi copii de la doi pînă la patru ani. Afară de aceştia sînt copilaşii ale căror mame lipsite de orice mijloc de trai sînt primite la „Adăpost”, un adăpost modern în larga accepţie a cuvîntului, în care mamele îşi alăptează singure copiii, care, mai apoi, rămîn în îngrijirea Leagănului… Principiul acestei organizaţii este ca niciun copilaș lipsit de sprijin să nu rămînă în voia soartei, chiar dacă destinul vitreg l-a condamnat mai dinainte. Însoţit de doamna administratoare-delegată şi de medicului şef al Instituţiei, am vizitat timp de mai bine de două ore organizaţiile Leagănului. Mărturisesc că, deprins să privesc atîtea suferinţe şi dureri omeneşti în lumina aspră şi brutală a egoismului şi materialismului zilelor noastre, am rămas adînc impresionat de contrastul operei „Leagănului”, care, în concepţie şi în realizare, este o emoţionantă şi maiestoasă împreunare a celor trei cuvinte sfinte: milă, bunătate, dragoste, dragoste profund omenească. În tot aşezămîntul, de la cel mai umil slujitor pînă la nobila doamnă care gospodăreşte atît de frumos Instituţia, oamenii parcă sînt anume aleşi, buni şi blînzi, să întreţină o atmosferă de largă bunătate atît de mîngîietoare sufletelor necăjite. Privind migăloasa lor muncă de toată ziua, ai impresia că te găseşti într-o gospodărie supraîncărcată cu sute de copii cărora zeci de mame le dau o continuă îngrijire, într-o veşnică preocupare de bunăstare a puişorilor încălziţi sub o singură aripă. Sînt copiii nimănui, revărsaţi de păcatele, de durerile, de bucuriile şi de suferinţele oamenilor în cuibul generos al Leagănului care-i adăposteşte, îi îngrijeşte şi-i creşte mari. Puişori fără nume, care nu-şi cunosc părinţii, care într-o clipă de nenoroc s-au desprins de la sînul binecuvîntat al mamei, puişori aruncaţi pe lume în ceasul păcatului, pe care inimi generoase i-a adunat întrun singur adăpost plin de lumină şi de dragoste, ei sînt copiii nimănui şi, totuşi, ai noştri, ai tuturora. Prin galerii largi şi luminoase, mă îndrept spre „cuibul puişorilor”. Iată-mă în cuib. O sală de dimensiuni impozante, despărţită în alte săli prin pereţi de sticlă care strălucesc în bătaia soarelui. Lumina pătrunde din belşug, un potop de raze nesfîrşite. Am impresia că arhitectul Leagănului a vrut să facă în aşa fel ca să adune aci toată lumina soarelui, o supremă mîngîiere şi bucurie, bucuria luminii celor născuţi în întuneric. Sălile — cu toată afluenţa micilor pensionari ai Leagănului — sînt un model de curăţenie şi de bună rînduială. Privesc de jur împrejur sălile, Miss România în azilul Leagănului Sf. Ecaterina, istorisind basme copilașilor mai măricei fiecare cu destinaţia ei.
Într-o sală, copilaşii cu mînuţele ca bulgăraşii de unt se joacă. De-abia au început să umble şi fiecare ar vrea să răstoarne un scaun, o măsuţă, o sticlă sau să-şi înfigă mînuţele în părul vecinului. În mijlocul sălii, un coş mare, de forma unui căruţ, plin cu copii. Pe margini, scăunele care închid fiecare cîte un copilaş. Unul rîde, cu două gropiţe în obraz, un dolofan mulţumit peste măsură. Altul ciocăneşte în tăblia scaunului cu adînca preocupare a unui meşteşugar aplecat asupra lucrului său. Un zgomot – cineva care a bătut în geam – şi toate capetele îşi îndreaptă privirile: cîteva duzini de ochi frumoşi şi nevinovaţi rîd în bătaia razelor de soare! Cîţiva s-au supărat şi plîng. Are şi lumea lor – lumea celor fără de griji şi fără de prihană – bucuriile şi durerile ei. Alături, două dormitoare, sala de mîncare – sufrageria laptelui – şi alături o sală de rezervă pentru cîţiva debili şi bolnavi. În dormitoare, în leagănele de metal fiecare a adormit „cum l-a apucat vremea”. Unul a adormit cu un picioruş afară, altul cu o mînuţă scoasă printre zăbrele, ca şi cum ar voi să apuce sînul mamei… Poate visează micuţul o mamă pe care n-a văzut-o niciodată şi care, totuşi, în nemărginita-i bunătate îi aduce prin vis un sîn mîngîietor… Visează puişorii visuri frumoase şi feţele lor se îmbujorează cu rozul îngerilor lui Corregio. Dincolo, în dormitorul de „rezervă”, stau cinci copilaşi în cinci leagăne, cu tăbliţe la căpătîi. Este un spital în miniatură care-ţi oferă un spectacol groaznic: cinci copilaşi piperniciţi, cu pielea sbîrcită, galbeni, deabia trăgîndu-şi răsuflarea… Cinci schelete mici, extrem de mici, acoperite cu piele de om, cinci vieţuitoare cu capetele mai mici ca pumnul, suflete chinuite, cu un picioruş în groapă şi altul în leagăn. Sînt „copiii nimănui”, copii găsiţi şi trimişi de diferite autorităţi din ţară cu mari întîrzieri. Unul a rătăcit două luni, altul trei luni, pînă să ajungă la poarta Leagănului. Formalismul inutil al birocraţiei plin de ştampile, de numere de intrare şi de ieşire, de întrebări şi de răspunsuri, aceşti copii găsiţi la marginea trotuarului îşi prăpădesc zilele în mod stupid, tot atît de stupid ca însuşi formalismul birocratic care le răpeşte dreptul la viaţă. Doctorul Oreviceanu îmi explică acest grav inconvenient ce rezultă din această modalitate de a „înainta” cu mari întîrzieri pe aceşti copilaşi ca pe nişte cufere rătăcite la „mică viteză”. – Aşa se explică, spune medicul şef, pentru ce înregistrăm la Leagăn cifra mortalităţii infantile fundamental greşită, cîtă vreme ea are la bază situaţia acestor copii care ajung în mîinile noastre aproape pierduţi. Cu toate acestea, ei capătă toate ajutoarele medicale cu putinţă, şi unii, după îndelungate străduinţi, sînt readuşi în mijlocul celor sănătoşi. (va urma) ION TIK, „Ilustrațiunea Română”, noiembrie 1929
RM
7
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
FILE DE ISTORIE
GEORGE ŞI GRETA STURDZA: „Românii să rămînă români“ (I) Mărturisesc fascinaţia mea dintotdeauna pentru oamenii cu o viaţă densă, cu o experienţă impunătoare. Şi mărturisesc că, în de-acum îndelungata dublă meserie de ziarist şi istoric, viaţa mi-a servit toate cărţile. Am cunoscut sute şi sute de oameni ale căror experienţe trăite erau atît de insolite, încît transmiterea lor nu putea decît să te uluiască. Vieţile unor asemenea oameni clipesc ca nişte faruri în întuneric şi lasă o despicătură cu adevărat de neuitat. Vieţile unor asemenea oameni dau noi dimensiuni istoriei. Asemenea vieţi şi asemenea oameni mi-au apărut a fi şi părinţii prinţului Sturdza – bine cunoscut publicului român, membru de onoare al Fundaţiei Culturale „Magazin istoric” –, George şi Greta Sturdza. Întîlnirea şi convorbirile cu Domniile lor într-un decor de o mare frumuseţe – o casă veche din nordul Franţei, nu departe de Dieppe, în mijlocul unei grădini vestită în întreaga lume şi îngrijită de cei doi bătrîni castelani, mi-a adus acest nou privilegiu. Sub privirile domnitorului Moldovei, Mihai Sturdza, înfăţişat într-un tablou necunoscut, şi în faţa unui steag purtînd însemnele familiei, am cunoscut întîmplări din istoria recentă a României pe care nimeni altul nu le-ar fi putut evoca. Pentru că în aceasta stă valoarea oamenilor cu o viaţă intens trăită – irepetabilitatea. Posesori ai unor informaţii inedite, prinţul George Sturdza şi doamna Greta au acceptat să vorbească pentru cititorii revistei „Magazin istoric”. Iată transcrierea parţială – neretuşată – a acestor ore de conversaţie. – Aş vrea să vă rog să-mi povestiţi cîte ceva despre campania din Rusia. M-ar interesa, în mod deosebii, dacă aveţi vreo amintire personală pe care s-o împărtăşiţi cititorilor. – Am fost în campania din Est cu Divizia întîia. În toate locurile pe unde am trecut, în Basarabia, am fost primiţi cu mare entuziasm. – Pînă unde aţi ajuns cu această divizie? – Eu am fost pînă la Krivoirog. – Care era starea de spirit a soldaţilor în acest război din Răsărit? – Soldaţii români erau la început în mod sincer şi real entuziasmaţi de cauza redobîndirii pămîntului nostru străvechi, Basarabia, a cărei înghiţire de către imperiul sovietic în vara anului 1940 a fost un mare dezastru pentru ţară. Entuziasmul era pornit din ideea că Basarabia şi o parte din Bucovina, care ne fusese luată tot în 1940 de Uniunea Sovietică (Bucovina nu aparţinuse niciodată Rusiei sau Ucrainei) să revină la patria adevărată. Trebuie să vă spun că după aceea, după ce am trecut Nistrul, acest entuziasm a început să se topească văzînd cu ochii, aşa cum se duc zăpezile sub soarele dezgheţului de primăvară. Dorinţa de a face pace era evidentă, atît în rîndul trupei, cît şi în corpul ofiţeresc. Trebuie spus că generalul Antonescu era un om foarte capabil dar el nu a reuşit să insufle convingerea de a continua războiul. Vreau să subliniez, din tot ceea ce am trăit în această campanie, că nu am întîlnit la nimeni spirit de revanşă sau dorinţa de cuceriri. – Cum îl apreciaţi pe mareşalul Antonescu? – V-am spus, era un om foarte capabil din punct de vedere militar. Cred însă că nu era un bun politician. Şi poate că nu era politician deloc. L-am cunoscut foarte bine şi pot să spun că nu mă înşel în această privinţă. – Ce amintiri mai aveţi din această campanie? – Încă înainte de a intra în război trebuie să spun că una din cele mai dureroase şi groaznice amintiri este aceea a retragerii din iunie 1940. Ruşii ne-au somat să ne retragem în trei zile. A fost o situaţie sfîşietoare. Credeam că e sfîrşitul pămîntului. Şi îmi pare rău că
trebuie să spun, dar o parte din populaţia evreiască din Basarabia s-a purtat foarte urît cu noi, cu armata română. Totuşi, noi am continuat să-i respectăm pe evrei şi în zilele grele care au urmat peste un an, la Iaşi, i-am ajutat foarte mult. Niciodată nu putem confunda o comportare dintr-un moment cu atitudinea generală a unui popor sau a unei mari comunităţi umane. – Spuneţi-mi, prinţe, care este amintirea dumnea voastră cea mai importantă din România? – Nu voi putea uita niciodată călătoria pe care am făcut-o cu băiatul meu cel mare, Dimitrie (Tim), în 1948, în primăvară prin toată ţara. Am vrut să-i arăt această ţară a noastră, binecuvîntată de Dumnezeu şi urgisită de oameni și am vrut să ştie că indiferent unde va fi, aceasta era patria lui, a părinţilor lui, a bunicilor lui şi a tuturor strămoşilor. Pot să spun că am rămas cu cel mai puternic sentiment de ataşament faţă de minunatul pămînt românesc şi de o ţară ai cărei oameni sînt în cea mai mare parte nişte eroi, prin suferinţele prin care au trecut în foarte lunga istorie a neamului românesc. Am făcut acea călătorie cu o maşină, plecînd din Moldova, trecînd în Transilvania, coborînd în Muntenia și revenind la noi acasă, la Iaşi. Am fost prin toate marile oraşe şi, bineînţeles, în nenumărate sate cu şoferul nostru şi cu băiatul meu cel mare, Dimitrie. Şoferul nostru, Ghiţă, era un moldovean foarte inimos şi a înţeles că de fapt era o călătorie de adio, întrucît zilele noastre în ţară erau numărate. Atunci, i-am spus băiatului meu: ,,Tim, să nu uiţi niciodată că aceasta este ţara noastră. Să nu uiţi niciodată ce ţară frumoasă este România“. I-am spus atunci să ţină minte totul, pentru că noi va trebui să plecăm din ţara noastră pentru că altfel vom pieri (l-am pus pe Tim să-şi dea cuvîntul de onoare că va ţine acest secret). – Spuneţi-mi vă rog, prinţe, în toţi aceşti ani cît aţi fost plecat cum v-aţi gîndit la România? – Nu era nevoie să mă gîndesc. România era în mine. Numai că îmi era foarte greu să vorbesc despre ţara mea cînd ea se afla în condiţii de sclavie. În acest moment, intervine prinţesa Greta Sturdza cu o precizare extrem de importantă. – Atunci, noi am făcut un legămînt pe care l-am transmis celor trei copii ai noştri. Dacă vom reuşi să scăpăm cu viaţă toţi cinci (bărbatul meu, eu şi cei trei băieţi) să nu vorbim niciodată rău despre România, să nu vorbim niciodată despre ceea ce ni s-a întîmplat rău în România, să nu regretăm niciodată ceea ce am avut şi am pierdut în România. Acesta a fost jurămîntul sub care prinţul şi cu
mine i-am crescut pe cei trei băieţi. Niciodată nu am nutrit gînduri de revanşă sau de răzbunare pentru tot ceea am pătimit, i-am crescut pe copii într-o dragoste permanentă faţă de România. Aşa se explică că nu există nici o declaraţie a familiei noastre în care să se audă o vorbă proastă despre România. – Aş vrea să vă rog, doamnă Greta, să-mi spuneţi unde l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră? – Ne-am cunoscut la Oxford, cînd eram amîndoi studenţi, și ne-am căsătorit în 1937. – Ce studiați la Oxford? – Aşa după cum erau programele de învăţămînt, eu studiam filosofia, limba engleză şi sculptura greacă. – Şi unde v-ați căsătorit? – Ne-am căsătorit în Norvegia, la Oslo, întrucît eu sînt norvegiancă. (Tatăl doamnei Sturdza a fost unul dintre marii industriaşi în domeniul industriei electrice şi electronice). Arborele nostru genealogic urcă cu peste 800 de ani în urmă, încă din perioada vikingilor. Sîntem cu toţii foarte mîndri de această ascendenţă şi familia s-a bucurat foarte mult să se înrudească cu o familie Sturdza din România, care posedă de asemenea înaintaşi de cîteva secole. – Şi care a fost viaţa dumneavoastră după căsătorie? – După căsătoria din 1937, am venit în Moldova, am învăţat foarte repede româneşte şi am întemeiat o viaţă de familie românească. Cea mai mare parte a timpului am trăit la Iaşi şi la Popeşti în apropiere de Iaşi, unde se afla conacul, moşiile şi pădurea familiei noastre. Aveam, desigur, şi o casă la Iaşi şi cabanele de pe Ceahlău în pădurile noastre. – Şi ce activităţi aţi desfăşurat în acel timp? – Am început să mă ocup, în afară de grija copiilor şi a familiei (Tim s-a născut în 1938, în 16 octombrie), de activităţi filantropice şi sociale. La început, am ajutat-o pe soacra mea, mama lui George, care era preşedinta Societăţii Ocrotirea orfanilor de război. Această femeie extraordinară depunea atîta devotament şi dăruire în munca societăţii pe care a iniţiat-o şi a creat-o cu gîndul de a alina marea suferinţă a orfanilor de război şi de a-i ajuta să-şi croiască un drum în viaţă, încît m-a cucerit din prima clipă. Această societate a avut în grija ei 300.000 de orfani din primul război mondial. Cînd am venit în ţară, în 1937, soacra mea m-a asociat acestei munci şi ea a devenit preocuparea mea principală. Atunci cînd Tim a venit în România prima oară după 1989, în ianuarie 1990, a întîlnit un profesor universitar de pediatrie la Timişoara care i-a povestit că bunica lui a avut grijă de el, un orfan de război, ajutîndu-l, prin Societatea de care vorbim, să-şi facă studiile de medicină. (va urma) Cristian POPIŞTEANU
8
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
Însemnãri inedite • Însemnãri inedite
Ce mîncau românii acum 100 de ani? (II)
Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor. „S-a remarcat de către mulţi medici români că ţăranul, postind, se hrănește rău tocmai pe timpul cînd are cea mai grea muncă a cîmpului, pe postul Paștelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănîncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că știu greutăţile ce sînt de preîntîmpinat… (…) Azi, ca să ne ţinem de lumea civilizată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţăranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forţe“. Cît de multe s-au făcut în acest sens, cam ştim din istorie; anii care au urmat publicării lucrării au adus prea puţine îmbunătăţiri acestei stări de fapt.
La începutul veacului XX Să sărim peste două decenii, ajungînd la mărturia unei alte cărţi-document: „Din bucătăria ţăranului român“. Autorul, învăţătorul de ţară Mihai Lupescu, pe care pasiunea pentru etnografie l-a făcut să devină unul dintre cei mai valoroşi cercetători în acest domeniu, a prezentat această lucrare, în 1916, Academiei Române, spre a fi publicată. Muncise la ea peste 20 de ani, publicînd iniţial, încă din 1898, fragmente în revista „Şezătoarea“, iar în cele din urmă apucîndu-se să alcătuiască un volum. Din motive pe care azi nu le mai ştim, lucrarea nu a fost tipărită la vremea respectivă, ci a rămas în manuscris în biblioteca Academiei Române, fiind editată pentru prima oară abia în anul 2000. Este o carte extraordinară, pentru cercetători, ca şi pentru simplul curios; adevărată fereastră prin care putem privi de-a dreptul în bucătăria ţărănească de la începutul veacului XX, cu vatra şi plita ei, cu oalele şi blidele şi cu mîncărurile ce se găteau acolo. E încă multă sărăcie în această bucătărie; în carte sînt descrise destule mîncăruri făcute din resturile cele mai amărîte ori din alimente ieftine, sărăcăcioase, nişte bucate calice care te fac să te gîndeşti cu milă nespusă la bieţii oameni care mîncau aşa zile în şir, ani la rînd. „Geandra e mîncarea săracilor. Ea se obişnuieşte mai mult în regiunea muntoasă şi în Moldova de Sus, şi se face aşa: se ia hrincă (o bucată de mămăligă rece), se taie felii, se prăjeşte pe-amîndouă părţile pe jaratec, fiind presărate cu sare, şi apoi se dumică (se mărunţeleşte) într-o strachină. Peste ea se toarnă apă rece şi sare, se mestecă bine şi-apoi se mănîncă“. Cum s-ar zice, un fel de friptură de mămăligă cu sos de apă sărată… „Poşirca e terciul făcut din poamele fierte, din care s-a scos ţuica, ce se mănîncă în unele părţi cu mămăligă“. „Şuşoiu se pregăteşte aşa: în apă fierbinte se bagă pîine mărunt tăiată, sare şi brînză; oamenii săraci o fac şi fără brînză“. „Titirim cu apă rece se face din fărîmăturile de mămăligă rece şi apă din botă; se mestecă de se face treci, pe care-l mănîncă omul lihnit de foame“. Mai sînt şi alte asemenea descrieri şi reţete, care arată că mulţi locuitori ai satelor trăiau încă la limita subzistenţei. Şi totuşi, în imaginea de ansamblu începe să se întrezărească un pic de progres; simplu fapt că se vorbeşte şi despre mîncăruri bune, îmbelşugate (chiar dacă ele nu erau pentru fiecare zi), că se pomenesc alimente noi, că se vorbeşte despre oameni gospodari şi cu dare de mînă ca şi cum s-ar fi găsit din aceştia în fiecare sat, arată că nivelul de trai creştea încet-încet. Deosebirile dintre sat şi oraş se ştergeau treptat, un proces care continuă
şi azi. În bucatele ţărăneşti începeau să se amestece produse exotice; ţăranii le cunoşteau, le foloseau (în măsura în care îşi puteau permite), doar că, neputîndu-le cultiva ei înşişi, le cumpărau – ca şi orăşenii – „din tîrg” sau „de la dughene”, cum spune Mihai Lupescu. „Frunza de dafin se pune în unele mîncări; se cumpără din tîrg“. „Ienibaharul se cumpără din tîrg şi se pune în cîrnaţi“. Şi tot aşa piperul, scorţişoara, măslinele, lămîile şi portocalele; e surprinzătoare informaţia că ţăranii cumpărau, pentru copii, portocale, la vremea cînd aceste fructe erau – e drept, în ţările mai nordice ale Europei – delicatese destul de rar gustate, la sărbătorile de iarnă. (Pesemne nici la noi, la sate, nu şi le permitea oricine, ci doar sătenii cu dare de mînă şi mai umblaţi pe la oraş). Cei mulţi şi lipsiţi se mulţumeau cu bucate simple, în mare măsură legume ieftine şi cereale, căci lactatele şi mai ales carnea nu erau la îndemîna oricui şi oricînd. Brînza cu smîntînă era o mîncare prea scumpă pentru a fi mîncată în zile obişnuite, aşa rezultă din afirmaţia: „Ea se mănîncă în dumineci şi sărbători…“, iar carnea de pasăre, friptă, apare aproape ca o mîncare de lux, gustată doar la ocazii speciale. „Găina umplută e cea mai aleasă mîncare ţărănească; ea se face la cumătrii, mese mari şi pentru aşteptarea drăguţilor“. Una dintre cele mai ciudate descoperiri este menţionarea în carte, ca mîncăruri banale, a unor alimente care azi pur şi simplu nu se mai mănîncă în popor; de ce, nu ştie nimeni, dar chiar nu se mai mănîncă în mod obişnuit. Ca exemplu, melcii şi scoicile: „Cobelcii, colbecii, melcii se mănîncă fierţi ori fripţi. (…) Ei ies primăvara după o ploiţă; se culeg şi se fierb. Carnea lor fiartă se mănîncă cu mujdei, lepădînduse partea verde. Unii săteni, după ce-i fierb, îi pun pe ţiglă şi-i frig, mîncîndu-i cu mujdei. În jud. Teleorman, cobelcii se toacă, se pun cu orez, se ung cu untdelemn şi se dau în masă“. Într-un singur paragraf, trei reţete cu melci! Şi nu reiese deloc că ar fi altceva decît o mîncare obişnuită. Scoicile, la fel: „Scoicele se găsesc în apele mîloase de la şes şi în nisipurile rîurilor, asemenea, prin iazuri şi bălţi mari. Ele se prind cu mîna, cu volocul ş.a. Scoicile se fierb şi carnea lor se mănîncă cu mujdei, ori friptă pe cărbuni ori în ţiglă, cu sare ori saramură. În Teleorman se zice saramurică de scoici“. Cum de-au ajuns bucate ţărăneşti – pe atunci soluţii ieftine de sporire a aportului de proteine – să se transforme în mîncăruri pretenţioase, exotice şi de lux? E o enigmă culturală. De-a lungul a sute de pagini, într-o limbă cu uşor parfum arhaic, plină de cuvinte rare, azi ieşite din uz – căci şi mîncărurile, obiectele ori obiceiruile pe care le denumeau au ieşit din viaţa noastră – cartea lui Mihai Lupescu e o adevărată comoară – unul dintre cele mai preţioase documente de istorie a vieţii domestice din
cîte avem. Dar, dacă aşa mîncau ţăranii, cum mîncau orăşenii, în această ţară încă prea puţin urbanizată, cum erau Principatele Unite, despre care se vorbeşte predominant în ambele cărţi pe care le-am menţionat (deşi în amîndouă se găsesc şi informaţii despre românii din Ardeal, pe atunci încă parte din Imperiul Austro-Ungar)? Destui dintre locuitorii oraşelor nu mîncau cu mult mai bine decît ţăranii; spre deosebire de aceştia, cumpărau o mare parte din alimente, iar dacă aveau o stare materială modestă, se mulţumeau cu puţină carne, cu peşte – pe vremea aceea mai ieftin decît azi – pe care le adăugau alimentaţiei în care predominau, de asemenea, alimentele de origine vegetală, mai ales pentru cei care ţineau posturile după tipic. Treptat, însă, mai cu seamă în păturile mai înstărite ale populaţiei urbane, începeau să îşi facă apariţia un nou tip de gospodină şi un nou tip de bucătărie. În şcolile de fete se predau cursuri de gospodărie, existînd cadre didactice cu studii de profil şi diplome corespunzătoare. Printre ele, doamne cu diplome luate la şcoli din străinătate încep să publice cărţi de bucate şi de menaj a căror influenţă începe să modifice treptat felul de a găti al româncelor din Regat, făcîndu-se simţită înrîurirea unor modele occidentale. Un singur exemplu: În 1902, Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a Institutului Damen-Stift din Viena, publica „BUNA MENAJERĂ” sau „CARTE DE BUCATE”, cu subtitlul: Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise pînă azi în limba română. Are peste 1.000 de reţete – numărul lor a tot sporit, pe măsură ce cartea era reeditată (au fost cel puţin 9 ediţii, semn că lucrarea era preţuită şi cerută). Găsim în ea un amestec interesant de bucătărie românească tradiţională (cu sarmale de post, ciorbă de potroace, cozonaci moldoveneşti, ardei umpluţi, uneori un pic mai răsfăţată, alăturînd celor mai ieftine frunze de primăvară şi oarece cărniţă, precum în mîncarea de măcriş sau ştevie cu carne) cu noutăţi apusene, precum „torta de Berlin“ ori „ştrudelul de Tyrol“, risotto, unt de vanilie; uneori explicit străine, precum „tocătură de carne de viţel pregătită franţuzeşte“ ori „sos spaniol“. Era un demers care, privit dintr-o perspectivă de ansamblu, se înscria într-un proces intens şi amplu: europenizarea României, despre care deja se vorbea mult încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În primele decenii ale Secolului XX, globalizarea era încă departe (de noi), dar desprinderea de Orient şi înaintarea culturală spre Occident erau fenomene reale şi foarte active, iar alături de modă, arhitectură şi arte plastice, cultura culinară românească reflecta viu aceste transformări. Ce a mai rămas din felul de a mînca al românilor de acum 100 de ani? Cu bune şi cu rele, prefacerile în acest domeniu oglindesc mersul lumii în această sută de ani. Ne-am schimbat mult, în multe privinţe, iar regretele nu-şi au întotdeauna rostul: nu tot ceea ce obişnuiau strămoşii noştri acum un veac, în materie de alimentaţie, era neapărat bun şi sănătos. Noi ştim azi mai multe decît ştiau ei despre hrană, iar cunoaşterea ar trebui să ne ajute să discernem şi să păstrăm (doar) ceea ce merită păstrat. Sfîrșit DESCOPERA.RO
RM
9
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (259) ALȚI NEMURITORI (7) Miturile daoiste explică totul despre jian shi printr-o teorie naturalistă tradițională, privind funcționarea corpului și influențele exercitate asupra lui de mediul înconjurător prin intermediul suflurilor. Există o reprezentare grafică, un simbol daoist principal a ceea ce se cheamă Taiji, un fel de Mare Pol, ca termen cosmologic despre Absolutul nediferențiat, compus din dualitatea Yin-Femininul și Yang-Masculinul. Taiji tu este chiar diagrama ce poate fi văzută pe steagul Coreei de Sud, diagramă ce aparține și doctrinei Fengshui. Ea este strîns legată de artele daoiste, de acupunctură și de medicina tradițională chineză, care favorizează nu numai sănătatea, ci și prosperitatea. Ca subiect literar jian shi a apărut pe la mijlocul dinastiei Ming și a căpătat amploare sub dinastia Qingmanciuriană. După anul 1980, jiang shi a fost preluat cu succes de cinematografia din Hong Kong. Semnalăm două lucrări scrise pe tema vampirilor chinezi: „Ceva despre care nu a vorbit Confucius“ de Yuan Mei și „Însemnări din salonul cu ierburi mici“, scrisă de Ji Xiaofeng. Yuan Mei pretinde că esențele Soarelui și ale Lunii pot transforma un jiang shi într-o anume categorie de demoni. Ea poate fi a unui demon zburător, păros, alb, violet sau verde. Unii jiang shi, sub aceleași influențe, pot deveni demoni ai secetei. Oamenii pot și trebuie să se protejeze împotriva acestora. Pot să îi îndepărteze cu ajutorul oglinzii, a simbolului Taiji menționat mai sus, a diagramei bagua, a unei ramuri de piersic, a focului și, după părerea lui Yuan Mei – pictor și poet din dinastia Qing-manciuriană – prin folosirea unor clopoței, a sitei/ciurului, a cărților de divinație, dar mai ales a operei clasice Yi Jing și a sabiei unui Maestru daoist. Efect protector mai modest asigură orezul, fasolea de culoare roșie, sîngele de găină, urina de copil, rigla și echerul ebenistului (tîmplar de tîmplărie fină, artizan de mobilier), ori unealata de cioplit pietre tombale.
Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (48) SELIM CEL CRUD (2) Printre cei care nu erau la fel de convinşi s-a numărat şi fratele lui, Ahmed, care dorea tronul pentru sine. Rivalitatea dintre cei doi a devenit tot mai aprigă. În 1511, cînd Ahmed a pacificat o provincie otomană răsculată în Asia Mică, a lăsat impresia că porneşte în marş spre Istanbul, capitala imperiului. Selim a fugit. Aflat în semiexil ca guvernator al Trabzonului (o regiune din nordul Anatoliei, aproape de Marea Neagră), Selim şi-a perfecţionat calităţile militare, conducînd o serie de campanii împotriva Georgiei şi reuşind să cucerească oraşele Kars, Erzurum şi Artvin. Selim a revenit din misiunea provincială în 1512 şi, cu sprijinul miliţiilor de ieniceri, l-a înfrînt şi l-a ucis pe Ahmed pe cîmpul de bătălie. Apoi şi-a silit tatăl să abdice. Baiazid a murit curînd după aceea, fapt care a declanşat o luptă extraordinar de sîngeroasă între membrii familiei. Selim a înţeles care sînt problemele ce puteau rezulta din rivalitatea între fii, deoarece asistase la confruntarea dintre tatăl şi unchiul său, fără a mai vorbi de experienţa proprie trăită cu fratele său Ahmed. A ales o soluţie simplă, dar feroce: elimina rea tuturor rivalilor posibili la tron. Nu numai că şi-a omorît cei doi fraţi supravieţuitori şi nepoţii, dar şi-a ucis şi proprii fii – cu excepţia lui Soliman, fiul pe care îl desemnase drept adevăratul şi singurul moştenitor. Selim a început apoi să îşi extindă stăpînirea. Pînă atunci, expansiunea otomană se produsese spre apus în Europa – îndeosebi în Balcani. Selim a adoptat o altă politică. Semnînd un tratat de pace cu puterile occidentale, şi-a îndreptat atenţia spre răsărit, spre savafizii din Persia (în prezent Iran), al căror imperiu şiit reprezenta o ameninţare ideologică directă la adresa sultanilor otomani, susţinători ai tradiţiei sunnite. În
Ji Meng – duh cu înfățișare combinată. Avea trup de om și cap de dragon. Domiciliul lui se afla pe Muntele Strălucirii. Ca și alte duhuri-dragoni a fost implicat în ploile torențiale și în uraganele care au bîntuit China. Ju Ling – din miturile vechi rezultă că ar fi fost duh al Fluviului Galben. Apoi a devenit zeu ceresc. Kuafu – spirit/duh daoist, mesager al Cerului. A fost o creatură uriașă care putea să meagră și să zboare în mare viteză de parcă ar fi avut aripi. A rămas în amintirea oamenilor ca un erou, un personaj animat de intenții bune, așa cum rezultă din mitul lui. A fost o vreme cînd călătoria Soarelui pe cer se desfășura într-o viteză mult mai mare ca astăzi, așa încît zilele erau prea scurte pentru a le permite oamenilor să își termine treburile. La căderea întunericului, oamenii erau nevoiți să se adăpostească în colibele lor fără lumină, căci încă nu se inventaseră opaițele, fără căldură, îndurînd frigul nopții. Aceste suferințe ale oamenilor l-au mîhnit pe Kuafu. El și-a propus să meagră la Soare să îi ceară să-și schimbe ritmul deplasării pe bolta cerească. Plin de orgoliu, Soarele nu l-a primit pe Kuafu, ba a și luat-o la goană spre Apus. În urmărirea Soarelui, Kuafu și-a pus la lucru toată înzestrarea lui de a zbura în viteză, astfel că s-a apropiat foarte mult de astrul zilei. Distanța prea mică dintre cei doi îi era defavorabilă lui Kuafu din cauza căldurii de nesuportat răspîndită de Soare. Transpirat de căldură și de efort, Kuafu și-a scos hainele de pe el, dar pieptul lui gol, înroșit de razele Soarelui, nu a mai rezistat. Mai mult, setea l-a obligat să bea toată apa din Fluviul Galben, dar nu a fost destulă. A secat apoi Rîul Wei, ca și apele unui lac din nordul țării. În ciuda acestor încercări de a ajunge din urmă Soarele, Kuafu și-a dat duhul la jumătatea drumului. În acel moment și-a scăpat din mînă bastonul. Acesta a căzut pe Pămînt și s-a transformat într-o pădure deasă de piersici. Oamenii au înțeles că piersicii îi ajută cu umbra lor să se adăpostească de strălucirea Soarelui, iar fructele zemoase le potolesc setea. Mitul lui Kuafu pare
a spune că nu este bine să îți propui țeluri greu de atins și mai ales care îți depășesc puterile. Kuei Shen – demoni aflați în natură, creaturi malefice. Kun – creatură mitologică daoistă care arată ca un monstru, ca un pește gigant. Unii îl identifică cu Yuqiang/Yujing, duhul apelor. Domiciliază în Marea de Nord. Are posibilitatea de a se transforma, după dorință, în pasărea uriașă numită Peng/Dapeng, cu aripi întinse pe mii de li. Această pasăre poate zbura timp de șase luni fără oprire, fără a avea nevoie să se odihnească. Pentru budiști, Kun este o făptură sfîntă, perfectă. Lao jun – este denumit „Maestrul Lao“, „Supremul Lao“, „Seniorul Lao“ și „Supremul Pur“, fiind considetrat cel mai mare Spirit sfînt al Daoismului, dar reprezentînd specia umană. Face parte din gruparea San Guandi/San Qing – Triada Daoistă. Împreună cu Yuanshi tianrong este una dintre cele mai înalte divinități ale religiei daoiste, după cum apreciază majoritatea credincioșilor. Unii adepți ai daoismului cred că a fost o emanație a Haosului primordial. A dominat etapa a treia a creării Universului. Se crede că este forma zeificată a filozofului Laozi. Zeificarea lui a avut loc în Secolul al II-lea, cînd Laozi ajunsese să fie deja o figură legendară. În timpul dinastiei Han de Răsărit era una din cele mai importante divinități daosite. Se spune că trăiește în Taiqing unde se ocupă cu adîncirea doctrinei daoiste și contemplă inefabilul. Acolo, el rafinează, împreună cu nemuritorii prezenți, tot ceea ce înseamnă Calea. Lei Bu – unul din spiritele daoiste ale Tunetului și furtunilor. Joacă rol de ministru al acestui domeniu întrun Minister prevăzut cu 24 de ranguri oficiale, ocupate de alte spirite. În mod ciudat, unele din aceste spirite apar ca demoni în mituri budiste. Tot Tunetul îl are în frunte pe zeul Lei Zu, un fel de strămoș al lui, alături de care își află locul și Lei Gong (Prințul Tunetului), Tian Mu (Mama Fulgerului), Feng Bo (Stăpînul Vîntului) și Yu Shi (Stăpînul/Maestrul Ploii). (va urma) CHRISTINA MEIŢĂ-TANG
plus, savafizii stîrniseră tulburări în rîndul kizilbaşilor (triburi turkmene din estul Anatoliei). În 1514, Selim a acţionat decisiv împotriva vecinilor savafizi şi i-a înfrînt în bătălia de la Chaldiran de pe Fluviul Eufrat. După ce şi-a neutralizat astfel rivalii imediaţi, Selim s-a pregătit apoi pentru a cuceri imperiul mamelucilor de la sud, a căror domnie se întindea din Egipt prin Palestina pînă în Siria şi care provocaseră mînia lui Selim, deoarece se amestecaseră în treburile interne ale Imperiului Otoman. Pornind în marş cu armata sa spre sud, a distrus succesiv armatele mameluce la Marj Dabiq (la nord de Alep) în 1516 şi la al-Raydaniyyah (în apropiere de Cairo) în 1517. Acţionînd astfel, a adus Siria, Palestina şi Egiptul sub dominaţie otomană. Selim s-a proclamat apoi calif şi a fost declarat protector al oraşelor islamice sfinte Mecca şi Medina. Însă triumful său a fost de scurtă durată. În septembrie 1520, a murit după o scurtă suferinţă, probabil de o formă de cancer. În cursul scurtei, dar extraordinarei sale domnii, Selim şi-a consolidat puterea pe plan intern şi în Orientul Mijlociu cu o energie neobosită. Nu a permis nimănui să îi stea în cale şi nu a lăsat în viaţă pe nimeni care să îi ameninţe poziţia. La data morţii lui, Imperiul Otoman se întindea de la Nil în sud şi Oceanul Indian în est pînă la Dunăre spre nord şi Marea Adriatică spre vest. Sub conducerea fiului său Soliman, extinderea imperiului va ajunge la apogeu. Totuşi, în timp ce fiul său este cunoscut în istorie sub numele de „Magnificul”, Selim – tatăl care şi-a ucis copiii pentru a-şi atinge scopurile – va fi pe veci amintit cu numele de „cel Crud”.
sultani o rezolvau ucigîndu-şi fraţii. Pe de altă parte, femeile sau prinţesele din harem care se amestecau prea mult în politică erau şi ele ucise. În răsărit, era interzis să se verse sînge regal şi de aceea, din Mongolia pînă în Bosfor, prinţii erau ucişi prin sufocare, înfăşuraţi în covoare şi striviţi sub copitele cailor sau de picioarele elefanţilor, ori strangulaţi cu o coardă de arc. Femeile erau vîrîte în saci cusuţi la gură şi aruncate în Bosfor. Cînd Soliman Magnificul a fost anunţat de soţia favorită, blonda Roxelana, de origine slavă, că fiul său Mustafa complota împotriva lui, l-a chemat pe prinţ şi a pus să fie strangulat în faţa lui. O soartă asemănătoare a avut şi unul dintre fiii Roxelanei, Baiazid, după ce acesta l-a trădat pe sultan şi s-a aliat pentru scurtă vreme cu şahul Persiei; cei patru fii ai lui Baiazid au fost lichidaţi în acelaşi fel. Asasinarea tuturor prinţilor otomani la urcarea pe tron a unui nou sultan a atins apogeul cînd Mehmet al III-lea (1566-1602) şi-a ucis 27 dintre fraţi, ceea ce aproape că a distrus Casa Imperială a Osmanilor. O soluţie mai umană a fost „cuşca de aur”, o metodă prin care prinţii erau ţinuţi în lux, dar într-o izolare totală – însă, în cele din urmă, acest lucru a şubrezit dinastia otomană, deoarece monarhii săi efeminaţi şi naivi aveau din ce în ce mai puţină experienţă militară sau politică şi deveneau cîrmuitori nepricepuţi. Ibrahim Nebunul (1615-1648) a fost o dovadă a sclerozei dinastice provocată de fratricid. Fiind cel mai mic fiu al sultanului Ahmed I (1590-1617), el îşi petrecuse mai toată viaţa într-o detenţie de facto într-o „cuşcă de aur”, în vreme ce unchiul lui, Mustafa I (1591-1639), urmat de cei doi fraţi mai mari ai lui, Osman al II-lea (1604-1622) şi Murad al IV-lea (16121640), au devenit sultani unul după altul. Fiecare din tre aceştia şi-au ucis rudele, dar l-au cruţat pe Ibrahim, socotindu-l inofensiv. Cu toate acestea, după moartea lui Murad, la vîrsta de 27 de ani, nu mai rămăsese decît Ibrahim pentru a ocupa tronul. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE
Corzi de arc şi cuşti de aur (1) Padişahii otomani, cunoscuţi şi sub numele de sultani, au fost iniţial o dinastie de cuceritori extraordinar de dinamici. Succesiunea cerea un mare număr de moştenitori, care erau născuţi de numeroasele femei care alcătuiau haremul, potenţiale mame ale viitorilor sultani. Cu toate acestea, după ce un padişah ajungea la putere, această mulţime de prinţi reprezenta o ameninţare permanentă la tron, o problemă pe care noii
10
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
călătorește prin Europa, se întîlnește cu oameni care, Povestea unei mari iubiri, interzise aflîndu-i numele, îi spun că o cunosc dintr-un roman știu pe Mircea Eliade. Dar cei doi nu se întîlnesc. de prejudecăþi: Mircea Eliade şi Maitreyi și îlAbia în 1972, ea află de la sanscritologul român
Două continente, două religii, două romane de succes, o singură iubire născută din dorința imensă a doi oameni... Așa poate fi descrisă una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale literaturii. Ecoul acestei iubiri ucise de prejudecăți a răsunat puternic, făcînd înconjurul Globului. Singurul mod prin care ea a putut fi consumată, a fost prin rîndurile pline de pasiune ale romanelor „Maitreyi” și „Dragostea nu moare”. Mircea Eliade s-a născut la data de 19 martie 1907, în București. La vîrsta de 21 de ani, ca proaspăt absolvent al Facultății de Litere și Filosofie, pleacă spre India, avînd dorința de a învăța sanscrita și tehnica Yoga alături de profesorul Surendranath Dasgupta. Devine discipolul preferat al acestui renumit filozof indian și între ei se creează o legătură sufletească deosebită. Eliade este invitat în ianuarie 1930 să locuiască în casa profesorului său, unde acesta îi pune la dispoziție întreaga bibliotecă personală. Aici o cunoaște pe Maitreyi Devi, una dintre fiicele profesorului, cu 7 ani mai mică decît el. La început părea o fată banală, mai urîtă decît alte indience, după cum mărturisește scriitorul: „Mi se părea urîtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”. Apoi, așa cum se întîmplă cu mai toate iubirile care cresc încet, au început să petreacă mai mult timp împreună. Locuiau sub același acoperiș. Eliade o învăța limba franceză, iar Maitreyi îl învăța bengaleza. Farmecul și spiritualitatea fetei, asociate cu misterul și sacralitatea Indiei l-au atras pe tînărul Mircea. Aveau interese comune, printre care și literatura. În același an, Maitreyi a debutat cu volumul de poezii „Uditta” („Răsăritul“). S-au îndrăgostit și, după o perioadă de tatonare, Mircea a convins-o pe Maitreyi să îi devină soție. Era chiar hotărît ca, de dragul ei, să renunțe la ortodoxie și să treacă la religia hindusă. Atunci, în acele clipe magice ale alcătuirii unui cuplu, între ei a avut loc un ceremonial mistic de o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pămîntule, că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea”. Eliade a trimis o scrisoare mamei sale în care îi cerea binecuvîntarea să se căsătorească cu o hindusă. Aștepta totodată să primească diplomele universitare și un răspuns favorabil din partea regelui României, care i-ar fi asigurat existența în India și un venit de 35 de lire pe lună. Din păcate, atunci cînd a cerut-o în căsătorie, familia fetei s-a opus cu îndîrjire. Aripile leau fost tăiate prea devreme, înainte să învețe să zboare spre cerul liber. Au devenit prizonierii prejudecăților. Dragostea lor crescuse și pasiunea îi ardea, se iubeau și se doreau, iar inimile lor cîntau în cor. Dar ideile preconcepute, impuse de culturile și religiile diferite din care proveneau, erau mai importante pentru tatăl ei decît iubirea lor. Mircea Eliade și iubita sa Maitreyi au început să se întîlnească pe ascuns. „Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfîntă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta per fectă în cea dintîi noapte”,
se confesa Eliade în romanul ce poartă numele ei. Mulți ani mai tîrziu, Maitreyi avea să confirme această mare iubire ce le-a influențat viețile, în romanul său „Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspîndească lumina. Lumina asta pătrunde în adîncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze”. Întîlnirile secrete ale celor doi ajung la urechile lui Surendranath Dasgupta, tatăl indiencei. Acesta îl izgonește pe Eliade din casă printr-o scrisoare dură. Îi reproșează comportamentul indecent și prejudiciile morale pe care i le-a adus și-i cere să nu mai intre niciodată în casa lui sau să comunice cu vreun membru al familiei lor: „Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o”, scria el. Maitreyi este supusă unui ritual de purificare, în timpul căruia, învîrtindu-se în cerc, leșină. La rîndul său, Eliade, dat afară din casă de părinții fetei, îndurerat, se retrage în Himalaia, îmbibîndu-se de frumusețea locurilor, cutreierînd pădurile cu gîndul la dragostea pierdută, trăind mai multe luni în asceză: „Sufeream cumplit. Sufeream cu atît mai mult cu cît înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atîta o iubisem, îmi era definitiv interzisă”. Mircea Eliade revine la Calcutta în decembrie 1931, dar se hotărăște să se întoarcă în România pentru serviciul militar. Revenit în țară, amintirea dragostei pentru Maitreyi nu-i dă pace și, atunci cînd află despre un concurs de roman inedit, se hotărăște să aștearnă pe hîrtie tot ce trăise la Calcutta, fericirea și suferința deopotrivă. Încă păstrează ca talismane de preț scrisorile de la ea, jurnalul parfumat și florile uscate, toate ascunse printre obiectele sale de preț. A schimbat numele personajelor, dar a lăsat așa cum erau adresele, numerele de telefon. Nici măcar o clipă nu se gîndește că, lăsînd neschimbat numele eroinei, Maitreyi, comitea o gravă indiscreție, neacceptată de societatea indiană. Romanul „Maitreyi”, pe care-l publică în 1933, are un succes răsunător, ce i-a adus numeroase premii. Cunoscuți critici, istorici literari și scriitori se întrec în laude – Poem al iubirii, exotic, original, descrie un miracol al iubirii, iar cei doi îndrăgostiți sînt așezați alături de marile cu pluri de iubire: Tristan și Isolda, Paul et Virginie. Cartea a fost tradusă în italiană, germană, spani olă, catalană. Cea mai cunoscută versiune a fost cea franceză, din 1950. Maitreyi află în trea căt despre carte, atunci cînd tatăl ei, profesorul Dasgupta, întors dintr-o călătorie prin Europa, îi spune că Eliade a publicat o carte dedicată ei. Mai tîrziu, după 1953, cînd ea însăși
Sergiu George, aflat la Calcutta, în cadrul unei vizite în India, amănunte despre romanul ,,Maitreyi” și conținutul cestuia în ceea ce o privește. Maitreyi este mai întîi indignată că în roman sînt descrise amănunte din povestea lor, dar apoi se simte cuprinsă de nostalgie la amintirea iubirii din tinerețe. O primă reacție, un răspuns, este un volum de poeme apărut la sfîrșitul anului 1972, intitulat ,,Raze de soare”, poeme de dragoste pentru cel de odinioară. Dar Maitreyi, acum o doamnă respectabilă în vîrstă de 58 de ani, prețuită și iubită de familie – soț, copii, nepoți – simte că nu va avea liniște pînă nu se va întîlni cu el, pînă cînd nu vor discuta. Se agită și reușește, în 1973, să aranjeze o serie de conferințe despre Rabindranath Tagore la Universitatea din Chicago, unde Mircea Eliade, savant renumit, era profesor. După mai bine de 4 decenii de despărțire, cei doi s-au reîntîlnit, depănînd cu tristețe sau poate doar cu nostalgie povestea lor tumultoasă de dragoste. Emoțiile i-au cuprins cînd mîinile lor, îmbătrînite de ani, s-au atins din nou. După atîtea rînduri scrise, fantasme și dorințe înăbușite, s-au văzut din nou față în față. Mai bătrîni, mai siguri pe ei, ajunși scriitori, unul în fața celuilalt păreau tot aceiași tineri ce se iubeau pe ascuns. Au vorbit mult și au depănat amintiri. Șiau povestit viețile și suferințele prin care au trecut, iar Maitreyi i-a gătit lui Eliade mîncare indiană. Tot atunci, el i-a promis că, pentru a-i proteja imaginea, varianta în limba engleză a romanului ,,Maitreyi” nu va apărea decît după moartea lui.
La sfîrșitul anului 1973, la invitația Uniunii Scriitorilor, poeta vizitează România. Are diverse întîlniri și face o vizită mamei și surorii lui Mircea Eliade. La toate întrebările care i s-au pus în legătură cu pasiunea tinereții, dă ca răspuns, la sfîrșit, un poem de dragoste. Maitreyi se stimte datoare, totuși, să spună și ea povestea lor. Așa că, în 1974, apare romanul „Na Hanyate”, tradus în română cu denumirea „Dragostea nu moare”. Cartea se bucură de succes și este premiată, în 1976, de Academia Națională Indiană de Literatură. Avînd în vedere concepțiile societății indiene din acea perioadă, sînt remarcabile sinceritatea și curajul cu care autoarea descrie sentimentele puternice care au însuflețit-o pe adolescenta de altădată. Și reiese clar că iubirea ei nu a murit. Se spune că uneori, în dragoste, unul iubește și celălalt se lasă iubit. Abia în 1993, după moartea lui Mircea Eliade, versiunea engleză a romanului ,,Maitreyi” a fost publicată de University of Chicago Press cu titlul ,,Bengal Nights” (Nopți bengaleze), iar în 1994 au apărut împreună, la aceeași editură, romanele celor doi. Fiecare își spune povestea sa. Povestea dragostei lor neîmpărtășită care se cerea consumată și care și-a găsit alinarea doar în rîndurile scrise. Acele pagini au făcut înconjurul lumii, au zdruncinat continente, au înfruntat prejudecăți și dogme religioase. Despre Mircea Eliade și a sa Maitreyi se vorbește astăzi prea puțin. Dar vocea inimilor rănite răsună de acolo, din cărțile pe care le-au lăsat amintire, din paginile în care s-au confesat în întunericul nopților reci. R.M.
RM
11
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Fabuloasa poveste a Floricăi Maria Sas
Florica Maria Sas, o româncă din secolul trecut care a ajuns, din sclavă, lady în societatea britanică, a trăit într-o viaţă cît alţii în zece. S-a născut la Aiud şi la doar şapte ani a rămas orfană. Vîndută ca sclavă într-un harem din Imperiul Otoman, a fost salvată de un explorator britanic care a luat-o de nevastă şi a transformat-o într-o doamnă. Florica Maria Sas s-a născut pe 6 august 1841, la Aiud. Viaţa româncei a fost un şir de întîmpări nefericite şi soarta a purtat-o de la agonie la extaz. A rămas orfană de mamă şi de tată la numai 7 ani şi a fost crescută într-un harem din Imperiul Otoman. La 18 ani, stăpînul haremului a scos-o pe piaţa de robi din Vidin. Destinul a făcut ca la tîrgul de la Vidin să fie prezent şi britanicul Samuel White Baker, un inginer de căi ferate şi un explorator renumit. Acesta avea 38 de ani şi a rămas vrăjit la vederea româncei. Impresionat de frumuseţea Floricăi, s-a înscris la licitaţia prin care stăpînul acesteia dorea să o vîndă ca sclavă. Tînăra româncă a fost cîştigată la licitaţie de Paşa din Vidin. Britanicul fermecat de româncă nu s-a lăsat pînă nu a cîştigat-o. L-a mituit pe eunucul Paşei şi a reuşit să plece cu fata de 18 ani. Aşa a fost salvată Florica din harem, începînd o viaţă nouă alături de Baker, bărbatul de care nu s-a mai despărţit pînă la finalul vieţii.
Lady Florence Barbara Maria Finnian Samuel Baker a rămas pe pămînt românesc o vreme. S-a angajat la compania engleză care construia calea ferată Cernavodă-Constanţa. Britanicul a vrut să îi ofere româncei salvate din harem o nouă identitate.
Cele mai mari dezastre din istoria lumii
Crime de stat (X) Adolf Hitler (5)
Hitler a avut epigoni şi în alte state. În România, cînd un regim fascist a ajuns la putere, mulți evrei au fost ucişi pe străzile Bucureştiului de către membrii organizaţiei Garda de Fier. Şi în scurta perioadă dintre părăsirea Lituaniei de către ruşi şi sosirea armatei germane, localnicii au masacrat peste 2.000 de evrei. Cetăţeni din Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda şi Belgia au îngroşat rîndurile SS-ului. Pe de altă parte, au existat şi exemple de rezistenţă şi opoziţie pline de curaj. În 1942, amiralul Wilhelm Canaris, un funcţionar german de rang înalt din cadrul serviciilor de informaţii, a salvat vieţile a 14 evrei germani pe care i-a trimis în Elveţia, pretextînd că îi folosea ca agenţi de contrainformaţii. Fusese nevoie de 12 luni de planificare atentă. În acelaşi an, industriaşul Oskar Schindler a ajutat la salvarea a peste 1.000 de evrei din Cracovia, luîndu-i în fabrica sa. La Berlin, Otto Weidt, care avea o mică fabrică de perii, a angajat cîteva sute de evrei orbi şi, prin insistenţele sale, a reuşit să convingă că munca acestora era esenţială pentru efortul de război german. Temîndu-se că forţele sovietice vor ajunge pînă la Auschwitz, Himmler a ordonat ca întregul lagăr să fie demolat. Dintre sutele de mii de prizonieri care mai erau acolo, unii au fost omorîţi. Alţii au fost duşi spre vest în vagoane îngheţate, în care au murit cu miile, au fost împuşcaţi dacă nu au reuşit să ţină pasul în marşurile forţate, au fost omorîţi în raidurile aeriene ale Aliaţilor sau au pierit în lagărele în care au fost trimişi. La 25 ianuarie 1945, cînd ruşii erau la doar cîţiva kilometri depărtare, SS-iştii au împuşcat 350 de evrei la Auschwitz. Apoi au aruncat în aer restul camerelor de gazare şi crematoriul şi au plecat. Pînă în acel moment, în lagăr muriseră peste un milion de oameni. A doua zi, ruşii au pătruns în lagăr, unde au
Ajuns la Constanţa, Samuel a cerut consulului britanic să emită fetei, care nu avea niciun act, un paşaport. El a fost cel care i-a ales şi noul nume: Florence Barbara Maria Finnian. Britanicul a luat-o pe tînără cu el în Anglia. În următorii ani, Florence i-a fost companion lui Samuel în expediţiile întreprinse pe tărîmuri necunoscute. În 1861, ea participă la expediţia făcută de Baker pentru descoperirea izvoarelor Nilului. Exploratorul britanic descoperă Lacul Albert şi regiunea împrejmuitoare a Africii ecuatoriale. Rezultatul expediţiei îi sporeşte lui Baker celebritatea şi, alături de el, Florence ajunge un nume cunoscut. În 1865, Samuel o ia de nevastă pe Florica şi astfel românca, fosta sclavă, devine Lady Baker.
de la turco-egipteni gradul de Paşă şi de general-maior în armata otomană. Sub ordinele soţului lui Florence, trece o trupă de 1.700 de ostaşi egipteni. Hedivul îl numeşte pe explorator guvernator general al teritoriului ecuatorial. Expediţia a durat pînă în 1874. Florence a mai participat, alături de soţul ei, la expediţii de renume în Cipru, Japonia, Africa.
Regina Angliei a refuzat să o recunoască
Florence era o tînără instruită care vorbea, la 18 ani, patru limbi: româna, maghiara, germana şi turca. Alături de Baker, va învăţa încă trei limbi: engleza, araba şi kiswahili (o limbă africană). Soţii Baker au continuat şi după căsătorie şirul expediţiilor. În 1869, la cererea Hedivului turcoegiptean, Sam Baker a pleacat într-o nouă expediţie în regiunea Nilului, iar Florence l-a însoţit. Lady Baker s-a ocupat de logistica expediţiei şi l-a sprijinit pe explorator cu toate cunoştinţele sale despre tratarea bolilor tropicale, dar şi cu înţelegerea ei asupra mentalităţilor din zona otomană. La Cairo, Sir Samuel Baker a primit
Soţii Baker au revenit în Anglia după 1874 şi s-au stabilit la un conac în Devon. Samuel Baker a încercat să-şi introducă soţia în lumea bună a aristocraţiei britanice. În ciuda trecutului său controversat, care stîrnea suspiciunea doamnelor din înalta societate, românca a reuşit să cîştige respectul britanicilor. Alături de Baker, a fost o prezenţă constantă în cercurile înalte britanice ale vremii. Singura care a refuzat să o primească oficial şi să o recunoască membră a lumii bune din Anglia a fost Regina Victoria. Lady Baker a murit în 1916. Imediat după moartea sa, prestigiosul cotidian „The Times” scria despre destinul excepţional al fostei sclavei românce: „Lumea n-a băgat de seamă. Ştirea morţii doamnei Baker a trecut pe locul 2. Pentru că, în ziua în care Lady Baker a trecut în nefiinţă, 8 oameni au fost ucişi la Verdun. Din păcate, povestea unei foste sclave, care a scăpat din harem şi a explorat Africa, a călătorit în lumea largă alături de iubirea ei, a părut un lucru mai puţin important”. ADEVARUL.RO
găsit aproximativ 6.000 de evrei şi 1.200 de polonezi. În aprilie, trupele americane au ajuns la Buchenwald şi au descoperit 77.000 de prizonieri înfometaţi. Britanicii au ajuns la Belsen cam în acelaşi timp, găsind 30.000 de prizonieri care trăiau alături de 35.000 de cadavre neîngropate. În ciuda tuturor eforturilor depuse de eliberatori, în următoarea săptămînă au murit 300 de persoane pe zi din cauza foametei şi a tifosului. La 30 aprilie, Hitler s-a împuşcat. În testamentul său, el declara că evreii erau „singurii vinovaţi din această încleştare ucigătoare”. La trei zile după moartea sa, membri SS, ai Tineretului Hitlerist şi ai marinei germane au omorît 500 de femei evreice care supravieţuiseră lagărului de concentrare Stutthof. În noiembrie 1945, la Nürnberg, oraş care găzduise multe congrese ale Partidului Nazist, a început judecarea crimelor de război. În Berlin nu mai rămăsese nici o clădire suficient de încăpătoare. Unii lideri nazişti – cum ar fi Goebbels, Himmler şi Hitler însuşi – scăpaseră deja de judecată sinucigîndu-se, în timp ce Göring a înghiţit otravă în celula sa, scăpînd astfel de spînzurătoare, dar zece dintre acuzaţi au fost executaţi. Cei care se făcuseră vinovaţi de crime de război într-un singur stat puteau fi judecaţi şi pedepsiţi acolo, şi au avut loc şi alte serii de procese; dar cînd Uniunea Sovietică, fostul aliat al Marii Britanii şi al Statelor Unite, a devenit noul lor duşman, urmărirea în justiţie a criminalilor de război nu a mai fost o prioritate de prim rang. În 1951, Oswald Pohl a fost spînzurat pentru rolul pe care l-a avut în lagărele de concentrare, pedeapsă pe care a primit-o şi Otto Ohlendorf, pentru că se aflase în fruntea brigăzilor morţii care au ucis 90.000 de oameni în Rusia. Înaltul Comandament Militar al SUA i-a amnistiat însă pe toţi generalii şi industriaşii din Germania condamnaţi pentru că folosiseră munca forţată. Cu toate acestea, în unele ţări, vînătoarea a continuat. În 1960, Eichmann a fost răpit în America de Sud şi dus în Israel, unde a fost judecat şi executat. Iar mult mai tîrziu, în 1998, Maurice Papon, care ocupase funcţia de prefect în perioada în care Franţa fusese sub ocupaţie germană, a fost găsit vinovat pentru că le predase naziştilor peste 1.500 de
evrei din Bordeaux. A fost condamnat la zece ani de închisoare, dar a stat mai puţin de trei ani după gratii. Se crede că pînă la 7 milioane de oameni au murit în lagărele naziste de concentrare şi exterminare, din cauza epuizării, foamei, epidemiilor, experimentelor medicale sau fiind ucişi pur şi simplu. Aproximativ jumătate dintre evreii belgieni şi trei sferturi dintre cei olandezi au fost omorîţi. Deşi sub regimul de la Vichy evreii au îndurat lucruri cumplite, întrucît legile rasiale din Franţa erau, în anumite privinţe, chiar mai stricte decît cele din Germania, trei sferturi dintre evreii francezi au supravieţuit. Pe de altă parte, un sfert de milion de potenţiale „elemente turbulente” au fost deportate în lagăre de concentrare şi numai 35.000 dintre aceşti oameni s-au mai întors după război. De asemenea, se estimează că germanii au ucis 30.000 de ostatici francezi, adeseori drept răzbunare pentru activităţile mişcării de rezistenţă. Pînă cînd Italia a încercat să schimbe tabăra şi forţele germane au ocupat ţara, evreii italieni au dus-o mai bine sub regimul fascist decît cei din majoritatea regiunilor Europei ocupate, fiindcă Mussolini a refuzat să participe la Holocaust. Per ansamblu, prin genocid, uciderea ostaticilor, raidurile de represalii, muncă forţată, „eutanasiere”, experimente medicale, foamete şi alte privaţiuni, unii estimează că naziştii au omorît probabil 20 de milioane de oameni. Cum a fost posibil acest lucru? Germanii s-au transformat într-un popor de monştri vreme de peste un deceniu? Primo Levi credea că răspunsul era mult mai simplu: „Monştrii există, dar sînt prea puţin numeroşi pentru a fi cu adevărat periculoşi. Mai periculoşi sînt sujbaşii gata să creadă şi să acţioneze fără a pune întrebări”. Mai puţin de 100.000 de evrei au supravieţuit lagărelor de concentrare. Cînd au încercat să se întoarcă la casele lor, mulţi au descoperit că acestea fuseseră ocupate de alţi oameni şi unii dintre ei au fost atacaţi cu violenţă sau ucişi, cum a fost cazul a peste 1.500 de evrei din Polonia. (va urma) JOHN WITHINGTON
Cunoştea şapte limbi străine
România de lîngã noi – România realã
SEMNE BUNE ANUL N-ARE! Aceste fenomene, împletite cu efectele unor factori externi, în contextul unui globalism feroce și o Uniune Europeană tot mai îndepărată de statutul care a constituit fundamentul creării acesteia, au permis instalarea unui Guvern ilegitim, numit de un Președinte ilegitim, urmat de o altă piesă de teatru absurd pusă în scenă de aceeași Curte Constituțională, a cărei trădare am demonstrat-o în penultimul articol din anul trecut, intitulat IOHANNIS ȘI LOVITURA DE PALAT.
Un guvern de marionete Scoși la vot chiar de Ziua Națională a României, mulți români, deși derutați de data aleasă pentru vot, în urma mai multor bâlbâieli guvernamentale, și-au onorat, demni, dreptul la vot, 9,45 milioane de persoane (52,50% din totalul alegătorilor), votând pentru stabilirea componenței Parlamentului României. Fără să fie la curent cu mașinăria care se pusese în mișcare după primul tur de scrutin la alegerile prezidențiale, în scopul de a-l elimina din cursa pentru Cotroceni pe candidatul care se clasase pe locul I, „pleava societății” a privit, siderată, la încălcări grosolane ale Constituției, din partea clasei politice românești, încât evenimentele, în derularea lor, i-au luat printr-o surprindere totală, iar atunci când s-au trezit la realitate, răul fundamental fusese făcut. După un circ al coaliției, pornit de maleficul jokeu Marcel Ciolacu, cu niște amenințări grotești cum că PSD iese de la guvernare, joc de glezne amplificat de găinarii de la USR, în goană după ciolanul politic ce se îndepărta tot mai mult de botul lor smântânit, din chinurile facerii apare Guvernul „Ciolacu 2”, cu puține modificări față de „Ciolacu 1”, dar cu mult mai multe trădări. Prima trădare, de fapt, un aranjament politic murdar și mârșav, ieșit de sub bagheta lui Ciolacu (aici nu mai pot da vina pe influența Iohannisului, pentru că, la ora aceea, buzoianul se simțea pe cai mari și-l privea în scîrbă pe cel care-l dominase ani buni): a fost exclusă de la guvernare tocmai formațiunea politică Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care se clasase pe locul doi, în viziunea electoratului, atât la Camera Deputaților (17,92%), cât și la Senat (18,22%). Ca să nu mai vorbim de voturile românilor din afara țării (în total 775.413), unde AUR a fost alesul numărul 1, cu 26,07% la Camera Deputaților, și cu 25,56% la Senat. Încălcând Constituția și dând cu piciorul voinței a milioane de alegători care au vrut la guvernare AUR condus de George Simion, Marcel Ciolacu merge pe varianta „triunghiului morții”: PSD (22,12%, respectiv 22,47%) + PNL (13,30%, respectiv 14,34%) + UDMR (6,38%, respectiv 6,42%). Bineînțeles, membrii noului Cabinet de la Palatul Victoria au fost dați de aceste trei partide, de fapt, două, UDMR fiind un fel de ONG, rămânând pe dinafară specialiști din AUR, precum Marius Dorin Lulea, Petrișor Peiu, Dorina Barcari, Gheorghe Piperea, generalul Mircia Chelaru, Ramona Ioana Bruynseels și alții – economiști, juriști, militari de carieră, oameni de cultură, toți pregătiți pentru a promova ideile suveraniste, cele dorite de Popor. De altfel, și componența Guvernului preconizat de AUR demonstrează cine merita să formeze noul Guvern, AUR propunând un Executiv cu doar 11 portofolii și doi viceprim-miniștri, cu doar 50 de secretari de stat, în locul a 18 ministere și peste 200 de secretari de stat, cu cât a umflat schema monstruoasa coaliție PSDPNL, în vederea „recompensării” cohortei de atârnători de pe la ușile cabinetelor oficiale, indiferent că se ascund sub relația de rude, prieteni, amante. În acest caz, cu nume vechi (compromise total), și cu nume noi (o căciulă prea mare pentru postul de ministru), Guvernul „Ciolacu 2” nu are cum să pornească la drum în noul an decât cu expresia degringoladei actuale a României: Semne bune anul n-are! Pentru a nu rămâne în abstract, vă invit la o succintă radiografie a actualului Guvern, avertizându-vă că multe ministere vor ajunge la
implozie sub conducerea unor miniștri-marionetă, însă două ministere – cel al Finanțelor și cel al Dezvoltării – vor avea efecte surprinzătoare chiar asupra Tratatului de la Trianon din 1920.
Al cui este Guvernul României? Să nu vă mirați de întrebarea de mai sus, crezând că este vorba de vreo cacealma. Eu nu mă joc cu cuvintele și nici cu inteligența celor care îmi citesc articolele, ci concep totul (bineînțeles, după o documentare elaborată) raportându-mă la treapta superioară de înțelegere și de asimilare a cititorilor noștri, ca etalon de cultură și educație. Acum, că am creat cadrul mediatic, iată explicația și înțelegerea intertitlului de mai sus. Interne – Cătălin Predoiu. Revine. Pentru ce merite? Că n-a fost capabil să depisteze „intrușii” de la Est, care au „modificat” rezultatul votului din primul tur al prezidențialelor? Acest om s-a autodescalificat doar prin ce tâmpenii a dat pe gură la funesta ședință a CSAT din 28 noiembrie 2024, dată la care s-a pornit jihadul împotriva lui Călin Georgescu. Iată cum își justifică lipsa de profesionalism a Ministerului care i-a fost reîncredințat: „În acest an, împrejurări recente și în plină desfășurare, la care nu credeam că vom mai asista vreodată, au adus în prim plan situații în care țara nostră a fost atacată asimetric iar integritatea unui drept esențial – dreptul la vot – a fost influențată prin mijloace tehnologice de ultimă generație, distorsionând un proces fundamental pentru exprimarea corectă și autentică a voinței poporului”. Vedeți cât de mojic este? Tocmai ei, care au „distorsionat un proces fundamental pentru exprimarea corectă și autentică a voinței poporului”, adică, pe românește, au anulat voturile a peste 9 milioane de români, sunt, în continuare, la conducere! Fără dovezi, Ministerul de Interne de sub comanda lui Cătălin Predoiu nu-și mai „merita” un astfel de ministru. Ca să vedeți cum minciuna și prostia ies la suprafață, în cazul de față însuși președintele (pe atunci), la Summitul UE-Balcanii de Vest, din 18 decembrie 2024, la Bruxelles, se spăla pe mâini de ingerința Rusiei în alegeri, spunând că „atribuirea este complicată” referitor la atacul asupra României, precizând că „noi știm ce s-a-ntâmplat”. Ministerul Energiei – Sebastian Burduja. Revine. Pentru ce merite? Pentru că anul trecut România s-a aflat de câteva ori în fața unui Blackout (pană la electricitate, la nivel național)? Sau pentru cele 9 milioane de dolari dați firmei private NuScale din bugetul companiei de stat Nuclearelectrica, pentru himera americană de înființare, la Doicești, a unui reactor modular american, sistem abandonat chiar de SUA? Sau, poate, pentru cea mai idioată afacere a secolului, dirijată de Burduja – anume (așa cum ne comunică IEA (Agenția Internațională a Energiei), România livrează energie electrică Basarabiei (Republicii Moldova), cea mai mare parte din această cantitate tovarășa Maia Sandu o livrează prietenului ei,
Volodimir Zelenski, de la care – țineți-vă bine – în aceeași zi, România importă fix aceeași cantitate de la Ucraina, la prețuri mult mai mari: pentru că noi o dăm Moldovei la preț preferențial (ne ajutăm frații, nu?) – 90 de euro MWh, și o răscumpărăm la prețul pieței de peste 120 euro MWh. Băiat bun Burduja ăsta! Ministerul Apărării – Anghel Tîlvăr. Revine. De ce? Pur și simplu, pentru a-și continua opera de distrugere a Industriei de Apărare (așa cum am arătat de atâtea ori), și a nu întrerupe aprovizionarea de la marile concerne americane de armament cu alte și alte miliarde de dolari; poate și pentru că, în supunerea lui oarbă în fața marelui NATO, n-a zis nici pâs la punerea Armatei Române și a teritoriului național în subordinea unei entități străine (cu hotărâri imprevizibile) și, probabil, nu va zice pâs nici dacă, în vârtejul nebuniei care zdruncină Europa, România va fi împinsă să atace Rusia. Deci, e bun și Tîlvăr. Mai merge o tură. Externe – Emil Hurezeanu. Am scăpat de catastrofa Luminița Odobescu, cea care a șters, pur și simplu, România de pe harta diplomatică a Europei și a lumii, prin lipsa ei de profesionalism și de atașament față de adevăratele valori ale Poporului Român și față de litera Constituției, și ne-am căptușit cu un demagog, ipocrit și fripturist, Emil Hurezeanu, fost ambasador în Germania și Austria, diplomatul care n-a performat prin nicio acțiune, ba, dimpotrivă, a frânat un timp acceptarea de către Austria a aderării României la Spațiul Schengen. Venind de pe postul de jurnalist la Europa Liberă, post subvenționat de către Congresul SUA, care transmitea de la München, din Germania Federală, de unde a avut grijă să ne „învețe” cum să-l sabotăm pe Ceaușescu și cum să urmăm sfaturile celor de la „Europa Liberă” pentru a fi și noi... liberi. Interesant în CV-ul său este un fapt care-i pune în vitrină caracterul său de „trădător”: în 1982 pleacă la Viena, ca urmare a bursei oferite de Ana Blandiana, în urma decernării acesteia a Premiului Herder, de unde, după terminarea celor două trimestre ale bursei Herder ajunge la München, unde se angajează ca redactor la „Europa Liberă”, în 1983, când obține și azil politic în Germania, drept „mulțumire”, probabil, Anei Blandiana pentru bursa primită. Chiar dacă ajunge și în SUA, cu o altă bursă de studii (ce darnică era societatea cu el, pricopsindu-l din când în când cu câte o bursă de studii!), unde studiază Științele politice, funcția de ministru de Externe, în condițiile complicate ale lumii contemporane, este exagerat de mare pentru „portretul” său diplomatic, cum ar fi o umbrelă deasupra unui șoricel. Pentru ca să nu mă înjurați numai pe mine (cei care îl văd în postura de salvator al României pe plan diplomatic pe jurnalistul Emil Hurezeanu), transcriu o caracterizare din presa dâmbovițeană, făcută de politologul Marius Ghincea de la Universitatea ETH Zürich (Elveția), la adresa actualului ministru de Externe al României: „România are nevoie de un politician competent, cu expertiză pe tema de politică externă, nu de un fost jurnalist înfumurat. Întrebați orice membru al
corpului diplomatic de la Berlin sau de la Viena și o să aflați că Emil Hurezeanu nu este nici respectat și nici apreciat”. Ce păcat! Dar ce mai contează, dacă E.H. este apreciat de Iohannis și de falanga soroșistă a Europei emancipate! Mai sunt și alți miniștri în Guvernul „Ciolacu 2” despre care vom păstra amintiri cu nervi și cu oftaturi, căutând explicații de meritocrație în numirea acestora pe post: Natalia Intotero – Ministrul Culturii; Daniel David – Ministrul Educației (să nu uitați că vine din fieful clujean Dâncu-Rus, adepții filozofiei formei fără fond); Radu Marinescu – Ministrul Justiției; Florin Barbu – Ministrul Agriculturii (cel care a permis, în timpul Guvernului „Ciolacu 1”, subordonarea agriculturii românești intereselor de export ale agriculturii din Ucraina, țară care și-a personalizat Portul Constanța pentru exportul de grâne, în timp ce grâul fermierilor români putrezea în silozuri sau în port, pe o linie moartă de cale ferată. Deci, e bun și „Barbu 2”, numai el poate fi asemenea unui cal troian, pardon – cal kievian, în Ministerul Agriculturii. Dacă până la acest punct al articolului de față, răspunsul la întrebarea „Al cui este Guvernul României?” a prins oarecum contur: Al tuturor, numai al României, NU!, capitolul următor va defini un răspuns surprinzător: probabil, al Ungariei, via UDMR!
Asaltul UDMR asupra României Deși aveam o motivație solidă, nu doar jurnalistică, n-am mai scris de mult despre acțiunile malefice ale UDMR – falanga revizionismului maghiar în România – nedorind să pun paie pe foc într-o problemă extrem de sensibilă pentru Poporul Român, și incitantă pentru consolidarea originalei noastre democrații. Concomitent am constatat că și alte publicații, care semnalau orice deviere a UDMR de la Constituție și de la bunul-simț, au lăsat-o mai moale cu dezvăluiri din activitatea acestei organizații, dezvăluiri în sens negativ, al degenerării climatului politic și etnic din România. Iată că, speculând frica și oportunismul premierului Marcel Ciolacu de a nu pierde chiar și firava majoritate în Parlament, UDMR și-a arătat din nou colții ascuțiți de Budapesta, prin aranjamentul lui Viktor Orban. De fapt, așa cum era de așteptat după întâlnirea de la Budapesta dintre Marcel Ciolacu și Viktor Orban, în contul acceptării României în Spațiul Schengen (cu sprijinul Ungariei, care se mai afla la președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene), Guvernul Ciolacu s-a angajat să facă o concesie, după părerea multor români – o trădare: cooptarea UDMR la guvernare, cu două portofolii grase, care să-i ofere stăpânirea financiară a României. Tanczos Barna – Ministrul Finanțelor și Cseke Attila – Ministrul Dezvoltării. Până a ne lămuri de ingerințele unui stat străin în guverarea României (prin interpuși), doresc să reamintesc un act de gravitate majoră în gestionarea drepturilor reale ale minorității maghiare din România, în contextul în care un membru marcant al UDMR, prin funcția de ministru al Finanțelor (ca membru al CSAT) poate lua cunoștință de importante secrete de stat, dăunătoare Statului Român, în cazul ajungerii acestora pe mâna unui stat străin. Dacă unii au uitat, noi n-am uitat. Iată. Înaintea Crăciunului 2023, Zoltan Zakarias, deputat UDMR, președintele Alianței Maghiarilor din Transilvania (ATM), a depus în nume propriu la Parlament 3 proiecte de legiferare care urmăresc implementarea autonomiei ungurilor – așa cum arată într-un Comunicat de presă Grupul pentru România. Primul este „Proiectul lege-cadru pentru autonomia culturală a comunităților naționale”, al doilea este „Statutul de autonomie culturală a comunității naționale maghiare”, iar cel de-al treilea proiect, pentru care, de fapt, primele două nu erau decât paravane în stil capcană – „Statutul de autonomie a Ținutului Secuiesc”, elaborat de Consiliul Național Secuiesc (CNS). De la această mișcare strategică, într-un moment când parlamentarii noștri erau cu gândul mai mult la sarmale, acțiunea a luat amploare, Comisia Europeană înregistrând inițiativa cetățenească a maghiarilor din România care vizează autonomia ținutului secuiesc, sprijinită, din plin, de Ungaria, care s-a constituit și parte în proces. Domnul Ciolacu n-o fi fost în țară pe când UDMR s-a vrut stat în stat? Dar, acum este, când România, în speță, Guvernul ce-i poartă numele, a cedat încă o dată
în fața tăvălugului UDMR, acompaniat de UE? Pentru că, după cît de distrat arată, fiind preocupat să-și facă tatuaje pe mână, cu mesaje... guvernamentale, n-o fi citit un astfel de titlu din presa autohtonă: „România pierde procesul intentat Comisiei Europene. Ungaria forțează autonomia ținutului secuiesc”. Da, stimați compatrioți. În josnicia lui patologică, abandonând fără rușine apărarea Statului pe care-l reprezintă, Guvernul Ciolacu a acoperit cu preșul un eșec de răsunet la Curtea Europeană de Justiție, care a respins recursul și a stabilit în sarcina țării noastre și onorarea cheltuielilor de judecată, atât ale Curții, cât și ale Comisiei Europene, instituția împotriva căreia România a adresat plângerea. În așteptarea implementării verdictului de mai sus, probabil, pentru a le arăta mulțumirea supremă a Poporului Român pentru afacerea cu așa-zisul Ținut Secuiesc, Marcel Ciolacu a chemat UDMR la guvernare, încredințându-i vistieria României. Proștii vorbesc pe la colț că această încredințare este, de fapt, o capcană pentru UDMR: cele două portofolii grele îi vor decădea în fața opiniei publice pe reprezentanții ungurimii, ca incapabili să facă față unei guvernări reale. Aiurea! Veți vedea că vor face față, și încă cu brio, numai că nu în favoarea României! Numai proștii și analfabeții uită că, de 106 ani, toate regimurile politice din Ungaria, de orice culoare, consideră că Tratatul de la Trianon este cea mai mare nenorocire din istoria de peste 1.100 de ani de când ungurii au venit și s-au instalat în Europa. Jucând ceardașul pe scheletul unui guvern parazit, care nu are nici pe departe vreo legătură de sânge cu bietul Popor Român, UDMR a mai obținut un „drept”: medicii români vor fi obligați să învețe limba maghiară! Da, este vorba de a folosi limba maternă în unitățile medicale din România, ceea ce înseamnă că medicii din toate unitățile sanitar-medicale din România trebuie să treacă urgent la cursuri de limba maghiară. Pentru ca România să fie considerată Raiul naționalităților conlocuitoare, Guvernul-marionetă Ciolacu a înnebunit de tot. Trebuie să angajăm translatori de limba maghiară în spitale, dar, cum mai avem și alte etnii, ar trebui și de limba turcă, gracă, albaneză, bulgară, ucraineană, rusă, germană etc. Un fel de Turnul Babel. Pentru eficientizarea acestui program, propun construirea de spitale numai pentru limba maghiară, așa cum au ungurii din România Biserica lor catolică. Și, pentru că, jucând tare pe mormanul de gunoaie al Guvernului „Ciolacu 2”, ne așteptăm și la alte aberații etnice – prețul intrării UDMR la guvernare, fiind din ce în ce mai mare, plătit de Poporul Român.
Dezastrul la început de an În timp ce Guvernul, numit și votat pe genunchi, în mare viteză, pentru că veneau sărbătorile de iarnă, își ia în primire cabinetele, și în timp ce președintele ilegitim are tupeul să ne dea sfaturi de la televizor, simultan cu distracția românilor de Crăciun și de Revelion, Țara, nebăgată în seamă, alunecă din ce în ce mai abrupt în prăpastie. Nu o spun eu, o spun instituțiile și specialiștii în aprecierea stadiului economic al țării noastre, care nu poate fi mistificat de comunicate mincinoase ale CSAT, așa cum s-a procedat cu alegerile. Oricât de naiv sau de inconștient ai fi în astfel de aprecieri dureroase, nu poți rămâne insensibil la date statistice care ne arată monstrul din oglinda falsă a guvernării criminale PSD-PNL. Din noianul de date, care mai de care mai cutremurătoare, încerc să redau câteva nu pentru a speria opinia publică, ci pentru a arăta unde am ajuns (și unde vom ajunge) sub guvernarea antinațională PSD-PNL-UDMR. • Cea mai mare inflație din UE, cel mai mare deficit bugetar din istoria României – 30 de miliarde de euro; • Cel mai mare împrumut public dintr-un singur an – 50 de miliarde de euro; • Cea mai mare datorie publică din istorie – 930 miliarde lei; • România cheltuie lunar 25% mai mult decât taxele încasate; • Rata șomajului la forța de muncă tânără este, în România, de 20%, față de media din UE de 7%; Problema cea mai gravă este că România ar putea intra în ... faliment. Da, nu este o glumă. De altfel, Agenția de evaluare Fitch Ratings a revizuit perspectiva României
de la „stabilă” la „negativă”, ceea ce pune la grea încercare instituțiile bancare care împrumută România, în ceea ce privește dobânda aplicată. Situația este mortală, numai că Ciolacu nu se sinchisește. Mai este de vândut ceva: CFR, TAROM, SALROM, HIDROELECTRICA. Fiind în categoria junk (gunoi) – la gunoi vom ajunge. Nu știu dacă cunoaște prin ce-au trecut singurele țări care, în istoria recentă, și-au declarat insolvența: Grecia și Argentina (care au refuzat să-și mai plătească datoriile); Grecia, fiind în sistemul euro, a fost salvată de UE, pe când Argentina a avut o prăbușire economică de 70% și mulți ani de inflație cu peste 200%. Așa ne vrei, Ciolacule? Este foarte rău, pentru că, dacă o țară nu-și poate plăti datoriile, ea aparține de drept Fondului Monetar Internațional, deci tu vei fi chiar o marionetă în mâinile samsarilor finanțelor mondiale!
Iohannis – un mesaj ipocrit Trăind în bula lui de perpetuu Președinte de Stat și apucând cel de-al 11-lea Revelion la Palatul Cotroceni, Klaus Iohannis s-a gândit să mai facă încă o dată mișto de noi, prezentându-ne mesajul de Anul Nou. Și atunci când era președinte, pe bune, mesajele erau departe de realitate, nici măcar protocolare, ci mincinoase. Acum însă, cu un tupeu fără margini, după un an în care a făcut praf și pulbere Constituția, punându-și la picioare CCR, CSAT, Ministerele de forță și Serviciile, numai și numai spre a-și face hatârul de a mai lâncezi la Cotroceni, să declare în fața Națiunii (dacă s-o fi uitat cineva în gura lui) că „România este o țară stabilă, democrată, sigură și proeuropeană, un partener de încredere pentru aliații noștri externi”, este o mistificare grosolană a realității contemporane. Odată ce are președinte și guvern ilegitimi – România nu este „o țară stabilă”; odată ce, la instigarea ta, CCR a anulat voturile exprimate liber de peste 9 milioane de români – România nu este o țară democrată, și nici proeuropeană, pentru că, în nici o țară din Europa voința poporului nu a fost călcată în picioare precum în România lui Iohannis; și nici „parteneri de încredere pentru aliații noștri externi” nu suntem, atâta timp cât tu, șeful Statului și Comandantul Armatei (înfocat susținător al Ucrainei lui Zelenski) nu ai fost invitat la un Summit al țărilor din Flancul Estic al NATO, unde s-a pus la cale un plan de reconstrucție al Ucrainei, fiind abandonat de „aliații noștri”. Întregul discurs a fost cu referire, probabil, la o altă țară: s-au redus decalajele în raport cu statele UE; nivelul de trai și veniturile au continut să crească (din împrumuturi?); trebuie să ne recuperăm încrederea în clasa politică; să păstrăm democrația și valorile care ne-au defint. Cea mai tare parte a mesajului, copiată parcă după Ceaușescu, a fost cea în care Iohannis a apelat la coarda sensibilă a poporului, la latura lui patriotică: „Istoria ne-a arătat în repetate rânduri că spiritul națiunii noastre nu poate fi înfrânt. Cei care vor acum să ne dezbine și să ne întoarcă spre un trecut întunecat, pe care nici un român nu și-l mai dorește, nu vor reuși. Și nu vor reuși pentru că forța noastră rezidă tocmai în unitatea noastră și în credința comună în libertate și în democrație”. Culmea ipocriziei! Tocmai valorile încălcate de președinte, personal, și de instituțiile pe care le patronează, sunt invocate, în numele președintelui, în acest ultim gest de nerușinare națională! După ce că premisele economice ale începutului de an nu erau de bun augur pentru România, așa-zisul mesaj al așa-zisului președinte a amplificat și mai mult sintagma „Anul semne bune n-are!”. Păcat! Oricum, viața noastră va fi supusă la noi provocări în acest an, pe care să încercăm să le depășim cât mai bine și cât mai ușor. LA MULȚI ANI – 2025!
14
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
Însemnãri inedite • Însemnãri inedite
Drumurile mătăsii (III) „Casele cu mirodenii“
În timpul dinastiei Sui (581-618), schimburile de daruri s-au transformat treptat într-o „diplomaţie a mătăsii“. În anul 607, împăratul Yang Di, din această dinastie, şi-a trimis un sol, pe Chang Jun, în statul Kedah din peninsula Malaya. Era pentru prima dată cînd un chinez, cu o mare cantitate de mătase în dar, vizita acel loc. De aceea a avut loc o festivitate: pe Chang Jun l-a întîmpinat o flotă de 30 corăbii, iar la plecare, regele Kedahului şi-a trimis fiul să-l însoţească pe sol în China, într-o vizită de prietenie. A fost prima victorie a „diplomaţiei mătăsii“. China şi-a dezvoltat contactele pe mare cu Japonia şi Coreea în vremea dinastiei Tang. Japonia trimitea frecvent solii cu daruri în aur, argint, chihlimbar şi alte obiecte preţioase, la care împăraţii chinezi răspundeau prin cadouri în mătase şi plante medicinale, oferite nu numai împăratului japonez şi miniştrilor săi, ci şi echipajelor corăbiilor. Fiecărui membru al echipajului îi reveneau valuri întregi de mătase. În anul 805, de pildă, 270 de persoane venite în China au primit 1.350 de cupoane de mătase. În Japonia, s-a păstrat pînă în zilele noastre o mare cantitate de mătase din timpul dinastiilor Tang şi Song. În vremea dinastiei Song (960-1279), au început să practice un asemenea negoţ persoane din afara cercurilor guvernamentale. Mulţi negustori chinezi aveau propriile lor corăbii, cu care transportau mătase şi porţelan, pe care le vindeau în Japonia. În a şaptea lor misiune în China, din anul 702, solii japonezi au călătorit pe o rută nouă, mai scurtă, care traversa Marea Donghaj, mult mai la sud de peninsula Coreea, ducînd direct către oraşele din valea Changjiang. De atunci, corăbiile din Yangzhou, Suzhou şi alte localităţi au început să folosească acest drum. Cu vînt bun, o corabie de la Mingzhou (azi Ningso, la sud de Shanghai) putea ajunge în Japonia în trei-şase zile. Căile sudice, spre Asia sud-estică şi vestică, au fost detaliat descrise de geograful chinez Jia Dan (730-805), în lucrarea sa Rutele maritime dinspre Guangzhou. Ele merg pe un itinerar între Guangzhou şi Basra, în Golful Persic. Lumea arabă a constituit una dintre cele mai mari pieţe ale Chinei acelei epoci. Acolo au ajuns nu numai mătăsuri, ci şi ţesători şi tehnologii. În cartea sa Note de călătorie, un anume Du Huan, un chinez capturat de arabi într-o bătălie de la mijlocul Secolului VIII, menţiona că acolo a întîlnit doi ţesători de mătase chinezi, de undeva, cum spunea el, „de la est de Fluviul Huanghe (Galben)“ şi a văzut războaie chinezeşti de ţesut mătase. La Guangzhou s-au stabilit atîţia negustori arabi, încît unii au deschis prăvălii și pieţe, iar în oraş a apărut treptat un cartier special pentru străini, denumit „casele cu mirodenii“. În anul 878, cînd Guangzhou a fost atacat de ţăranii răsculaţi conduşi de Huang Chao, în oraş existau 120.000 de negustori străini, scria negustorul arab Sulayman, în lucrarea sa Călătorie în Orient. În timpul răzmeriţei care s-a întins foarte repede, s-au distrus multe păduri de duzi, ceea ce a afectat comerţul de mătase al Chinei
cu ţările arabe. Pe măsură ce comerţul exterior s-a dezvoltat, în timpul dinastiei Song, tot mai multe monede de aramă au fost scoase în afara ţării. Pentru a stăvili acest proces, în 1219, curtea imperială a ordonat ca mărfurile străine să fie plătite în mătase sau porţelan. Aşa încît aceste două produse au făcut oficiul de monedă în comerţul cu negustorii străini, fiind transportate în şi mai multe ţări. În timpul dinastiei Song, corăbiile comerciale chineze au ancorat la Basra, Oman şi pe coasta de est a Africii. De-a lungul acestei rute, busola, praful de puşcă, hîrtia şi tiparul, celebrele invenţii chineze, au pătruns în Asia de Vest, de unde negustorii arabi şi persani le-au introdus în Europa.
10.000 de contrabandişti se calcă pe picioare Între China şi Coreea, un comerţ reciproc avantajos s-a dezvoltat în vremea dinastiei Ming (1368-1644). În 1393, China a importat din Coreea 9.800 de cai contra 19.700 de cupoane de mătase. Vrînd să păstreze monopolul guvernamental asupra comerţului de mătase cu Japonia, dinastia Ming a emis o ordonanţă care interzicea comerţul şi legăturile pe mare cu ţările străine. Acest act a stimulat contrabanda: un timp, o livră de mătase brută a fost de 20 ori mai scumpă în Japonia decît în China. În aceste condiţii, a proliferat comerţul de contrabandă. 10.000 de contrabandişti, cu corăbiile lor, „se călcau pe picioare“ în acest loc. O cronică din 1547 menţiona că peste 1.000 de corăbii de contrabandişti, atît chineze, cît şi de alte naţionalităţi, s-au sustras măsurilor prohibitive oficiale. Cantităţi din ce în ce mai mari de mătase brută au fost transportate în Japonia în timpul dinastiei Qing (1644-1911). Între anii 1662, cînd pe tron s-a urcat împăratul Kang Xi, şi 1839, în preajma războiului opiului, în Japonia au ancorat peste 6.200 de corăbii cu mătase chinezească. Comerţul cu mătase brută a atins atunci o perioadă de vîrf, reprezentînd peste 70 la sută din volumul total al exportului chinez. Şi dinastia Qing a interzis exportul de mătase brută, dar în 1688 a fost nevoită să ridice interdicţia, deoarece veniturile aduse de mătase îi erau necesare pentru a cumpăra cupru, de care ţara ducea mare lipsă. Calea maritimă sudică a mătăsii a cunoscut o deosebită extindere în timpul dinastiei Yuan. De la Aden, navele pluteau spre Zanzibar şi Mogadiscio (în Somalia) şi pe Marea Roşie, la Mecca şi Cairo, astfel încît negoţul cu mătase a înflorit şi în aceste regiuni. Oriunde a ajuns, Zheng He, marele navigator din timpul dinastiei Ming, a schimbat mătasea chinezească şi porţelanul pe produse locale şi a invitat oficialităţile acelor locuri în ţara sa. El a condus şapte expediţii, atingînd coasta de est a Africii şi vizitînd peste 30 ţări şi toate porturile Mării Roşii. Pe drumul de întoarcere în cea de-a cincea sa misiune, a invitat să-l însoţească soli din 17 ţări. Bineînţeles că aceştia au adus multe cadouri împăratului chinez, care le-a răspuns dăruindule mătase chinezească. În 1428, Zheng He a luat 330.000 de cupoane de mătase dintr-un depozit din Nanjing şi le-a transportat la Beijing, drept daruri pentru emisarii
străini. În acea perioadă, exporturile chineze de mătase au depăşit toate recordurile. Călătoriile lui Zheng He au început cu 50 de ani înaintea celor ale lui Cristofor Columb şi Vasco da Gama. Flota şi corăbiile sale au fost de mai mari dimensiuni, iar călătoriile mai lungi. Într-o singură deplasare, flota lui Zheng He, de 200 de corăbii, dintre care 60 mari, putînd transporta 1.000 de persoane, a transportat 27.800 de persoane, echipaj şi negustori. În vremea lui Zheng He, transportul mătăsii pe mare a atins apogeul. Numeroşi negustori din provinciile Fujian şi Guangdong vindeau mătăsuri în Asia de Sud-Est, în ciuda unei măsuri care prevedea numai comerţul tributar şi vizitele oficiale de tipul celor ale lui Zheng He. După ce s-a ridicat interdicţia, mii de negustori chinezi au pornit spre Luzon, în Filipine. De aici, colonialiştii spanioli, care cuceriseră Filipinele în 1565, au deschis propriul lor drum al mătăsii. Aşa au cunoscut Americile mătasea chinezească. Galioane transportînd 1.200 de lăzi cu mătase au plecat apoi din Manila spre Mexic. Spre sfîrşitul Secolului XVIII, mătăsurile şi alte articole chinezeşti constituiau 63 la sută din volumul total al importurilor Mexicului. Din această ţară, mărfurile se vindeau în Peru, Argentina, Chile şi alte regiuni ale Americii Centrale, Latine şi în zona Caraibilor. Urmînd curentul mătăsii spre Lumea Nouă, negustorii chinezi se stabileau definitiv acolo; în Secolul XVI, în Mexico City trăiau comunităţi de chinezi. Coloniile spaniole plăteau contravaloarea mătăsii în argint. Între 1565 şi 1820, Mexicul a trimis către Manila argint în valoare de cca. 400 de milioane de pesos, în cea mai mare parte destinat Chinei. Astfel, dolarii mexicani din argint, cu un vultur ștanţat pe ei, au început să se folosească concomitent de moneda chinezească, ca valută standard. Pe piaţa mondială, mătasea era singura marfă care nu avea concurent. Nici chiar mari puteri coloniale, ca Spania, de pildă, nu aveau controlul asupra pieţelor patronate de cele din Manila şi America Latină. Ordonanţele guvernamentale, care interziceau importul de mătase şi puneau piedici scoaterii în afară a argintului, au rămas neputincioase în faţa atotputernicei vitalităţi a comerţului cu mătase. Căile maritime ale mătăsii au pus în contact Asia, Africa, Europa şi America Latină, legînd China de alte vechi civilizaţii ale lumii şi promovînd schimburile culturale, inclusiv răspîndirea priorităţilor chinezeşti în tehnică şi ştiinţă. Sfîrșit „MAGAZIN ISTORIC“
pO V E S T I
15
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
ADEVARATE (
RM
Maria Callas – Pasiuni şi scandaluri (I) Zgîrcită în confidenţe, Maria Callas n-a fost niciodată în viaţa ei acea îndrăgostită generoasă pe care o interpreta atît de bine pe scenă şi a trăit multă vreme aplecată pe de-a-ntregul asupra carierei proprii, înverşunată să-i smulgă Renatei Tebaldi, marea ei rivală, titlul de prima donna assoluta. Şi-a luat astfel revanşa asupra unei copilării care debuta sub cele mai proaste auspicii. Dar, dacă artista a putut fi prezentată ca model de rezistenţă psihologică, ea nu s-a considerat niciodată fericită, astfel încît unii îi consideră decesul, la 53 de ani, ca pe o sinucidere.
A încheiat o căsătorie, mai mult de afaceri decît din dragoste, cu Giovanni Battista Meneghini, zis „Titta“, care a devenit repede impresarul ei temut, dar n-a exprimat decît tîrziu dorinţe de fericire pentru viaţa ei personală: „Publicul e un monstru (…). Nu mai am chef să cînt. Vreau să trăiesc, ca orice femeie de rînd“, a declarat la 37 de ani – vocea începea de pe-atunci s-o trădeze. Aristotel Onassis, eternul amant care nu s-a însurat cu ea, a reuşit să-i aprindă simţurile, dar i le-a stins rapid cu cruzime. Pe rînd, adorată şi detestată, celebră pentru crizele de furie, Maria îi reproşa presei că n-o înţelege: „Uneori, nu recunosc femeia despre care vorbiţi”. E probabil că educaţia de care a avut parte nu i-a dat posibilitatea să se cunoască pe sine însăşi.
Copilul minune Fiica unui cuplu care se desparte, copil înlocuitor (părinţii sperau să aibă un băiat, după fiul mort la vîrsta de 3 ani), urîtă, grasă şi sluţită de ochelarii cu lentile cît binoclul, care îi corectau miopia severă, avînd o soră cu şapte ani mai mare, considerată mai drăguţă, Maria Callas porneşte în viaţă cu numeroase dezavantaje. Mama ei, Evangelia, n-o ţine în braţe decît la cinci zile după naştere şi se străduieşte să le dreseze pe cele două surori, de mici, să devină nişte papagali savanţi: cursuri de pian, canto, audiţii interminabile de discuri cu muzică de operă, demonstraţii în public. Evangelia vrea ca fiicele ei s-o răzbune şi trebuie să aruncăm o privire în copilăria sa pentru a înţelege vînarea furioasă a succesului prin procură, în arta lirică. Născută la poalele Acropolei, în casa bogată a unui general atenian autoritar, Evangelia creşte pe treptele teatrului Odeon al lui Herodes Atticus, unde visează să apară ea însăşi pe scenă, într-o bună zi, departe de acest mediu meschin. La 18 ani, se mărită
Maria Callas și Aristotel Onassis, Londra, 1959
cu Yorgos, un farmacist cu zece ani mai mare. Afemeiat şi egoist, acesta hotărăşte de capul lui expatrierea în Statele Unite, pe cînd Evangelia e însărcinată. Cei doi debarcă la New York, la 2 august 1923. Maria se naşte acolo, la 2 decembrie. Solidaritatea comunităţii greceşti îi permite micii farmacii de familie să prospere, pînă la criza din 1929. Pe urmă, în ciuda dificultăţilor financiare, Evangelia preferă să-şi smulgă de la gură, decît să renunţe la lecţiile de muzică ale fetiţelor. Familia Kalogeropoulos ia numele de Callas, mai uşor de pronunţat, iar sora mai mare, Cynthia, adoptă prenumele de Jackie. Dar cele două nu vor fi nişte americance la fel ca toate celelalte: Maria se va prezenta mereu ca fiind grecoaică, iar Jackie se va întoarce în ţară, la 17 ani, lăsîndu-i Evangeliei toată libertatea de-a o tortura pe fata mai mică. La 10 ani, Maria cîntă la cerere „Carmen”, de la cap la coadă, cu trupul grăsuţ înfăşurat în rochii cu volănaşe. Evangelia zice mereu: „Trebuie să-ţi hrăneşti vocea“. Îndopată de maică-sa, Maria se face bulimică şi complexată, dar descoperă că privirile pline de milă se colorează de admiraţie, atunci cînd ea intonează vreun cîntec. Lumea o aplaudă. Lumea o îmbrăţişează. Lumea o iubeşte! Ea nu se va trezi niciodată, convinsă că n-are decît o singură calitate care s-o facă plăcută: vocea.
Modelarea unui talent Atunci cînd se întoarce pentru prima dată în Grecia, la 14 ani, Maria nu are mai mulţi prieteni sau iubiţi decît în Statele Unite, unde stătea cu inima îngheţată, din cauza exigenţelor mamei. Evangelia îi comandă deacum nestingherită, căci tatăl, denigrat pe faţă, a rămas în Statele Unite, spre marea bucurie a tuturor! Rezultatul: tînăra Maria îşi construieşte în fantezie un tată ideal. Va
e atît de talentată, încît e pusă pe nepregătite să-i ia locul unei cîntăreţe confirmate, în Tosca, la Opera din Atena. Nemaipomenit! E în stare să descifreze întreaga partitură, peste noapte, şi s-o interpreteze a doua zi: o muncă de hamal, însoţită de un talent rar şi de o voce care provoacă îndată pasiuni, dar stîrneşte şi dezbateri. Genială pe fragmente, n-ar realiza totuşi cu suficientă uşurinţă trecerea de la un registru la altul, afirmă unii. Maria Callas va încerca, de-a lungul unei părţi a vieţii, să şteargă acest „defect“, fără succes. Milioane de admiratori vor descifra în asta urmele emoţiei, dar prezenţa ei de tragediană cîştigă unanimitatea sufragiilor. Maria Callas îşi joacă rolul, în aceeaşi măsură în care cîntă, o revoluţie pentru o artistă. Îşi sublimează iubirile, pe care niciodată nu le-a resimţit. La 18 ani, o asemenea înflăcărare feciorelnică emoţionează, dar mai tîrziu, cînd se va spune că are inimă de piatră, detractorii vor vedea în asta monstruozitatea ei. Opera din Atena, după ce-a fost minţită în legătură cu vîrsta sa prea fragedă pentru a putea fi admisă, o angajează acum pe-un an şi, pînă în 1945, în capitala ocupată de trupele germane, ea încinge auditoriul, interpretînd „Tosca” de treizeci şi trei de ori în mai puţin de patru ani, fără a-şi bate capul cu naţionalitatea spectatorilor. I se va reproşa asta, cu atît mai mult, cu cît mama sa are anumite legături cu inamicul. Pentru a fugi din ţara frămîntată de tensiunile politice şi epurările sumare, dar şi pentru a scăpa de scumpa ei mamă, Maria Callas hotărăşte să ia vaporul spre Statele Unite. Triumful de la Atena nu-i este de-ajuns. Evangelia ar putea să vadă în ambiţia fetei rodul educaţiei sale, dacă artista nu şi-ar afişa dispreţul: Elvira e cea care i-a devenit mamă, Elvira o sfătuieşte să-şi odihnească vocea, luîndu-şi cîteva pauze (pe care ea le neglijează), tot Elvira o învaţă să se îmbrace, să zîmbească, să fie cît mai feminină, la cele nouăzeci de kilograme. Elvira e cea care o iubeşte, pur şi simplu, şi nu doar pentru vocea ei. Evangeliei îi va fi ciudă pe fiică-sa pînă la moarte: „Eu am creat-o pe Maria Callas, ea m-a părăsit“, va repeta în faţa presei. La care acuzata va răspunde, prin intermediari: „Mama m-a distrus”. Amîndouă vor avea dreptate. Nici Evangelia, nici Elvira nu se bucură de această plecare peste Atlantic, una fiindcă e părăsită, cealaltă fiindcă se teme ca eleva ei să nu se lase pe trîndăveală. La 22 de ani, Maria Callas nu are îndoieli. Ea pleacă.
Din purgatoriu în paradis (1)
fi destul să reapară peste cîţiva ani, afişînd abia un strop de simpatie, pentru ca ea să-l considere formidabil. Maria investeşte, aşadar, totul în muzică, mai ales că n-are nimic şi pe nimeni în viaţă. Îşi va rezuma adolescenţa ca pe un antrenament „de atlet“. Muzica e pentru ea o sfidare şi un refugiu, dar nu o pasiune. O profesoară prestigioasă, Maria Trivella, îi predă primele cursuri la Atena. Dar Evangelia vrea performanţă şi reuşeşte să-şi înscrie fata într-o audiţie la Elvira de Hidalgo, celebră soprană spaniolă, blocată în capitala grecească de izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial. Încă de la primele vocalize ale Mariei, ea recunoaşte o voce neobişnuită şi o ia pe tînăra de 17 ani sub protecţia sa. În anul următor, în iulie 1941, Maria
Pe cheiul portului Atena, în luna august 1945, Maria Callas dă nas în nas cu tatăl său, care venise să viziteze Grecia, fără ca ea să ştie. Nu l-a mai văzut de cînd avea 14 ani. În cele cîteva zile de călătorie, el îşi face iertate păcatele, dovedindu-se, pur şi simplu, un tip cumsecade, iar Maria, care se întreba cum se va descurca financiar la New York, se pomeneşte că i se oferă ospitalitate. Farmacistul fiind mai mult plecat de-acasă, Maria poate respira în sfîrşit şi îşi înmulţeşte contactele profesionale. Ea, care a plecat din Atena ca o vedetă, abia dacă îşi găseşte ceva pe-aici. La MET, celebra Metropolitan Opera, unde e în sfîrşit primită, după luni întregi de tatonări, refuză două roluri de prim-plan. Nu se pune problema, pentru exigenta artistă, să interpreteze opera Fidelio în engleză, căci Beethoven a conceput-o în germană, şi să joace în Madame Butterfly, căci are o talie enormă: ar fi ridicolă! Directorul va avea nevoie apoi de zece ani pentru a recunoaşte că ea a avut dreptate. Norocul îi va zîmbi cîntăreţei, mulţumită unei prietene soprane, Louise Caselotti, care o invită s-o însoţească la un eveniment prestigios: la 6 august 1947, amîndouă vor cînta la arenele din Verona. Elvira i-a spus clar mai demult: succesul trece prin Italia şi prin Tullio Serafin, dirijorul care e stăpînul ţinutului. El îi va oferi Mariei Callas posibilitatea de-a decola. (va urma) HISTORIA.RO
16
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
Actualitatea politicã • Actualitatea politicã Putiniștii de la The New York Times (urmare din pag. 1) Cum să anulezi alegerile doar pentru că a ieșit cine nu vrei tu și să mai și consideri asta drept ceva normal? „Proces democratic care a mers prost”? Cum adică „a mers prost”? Îngrijorător e faptul că mulți români și-au mani festat zgomotos susținerea pentru o încălcare evidentă a procesului de vot democratic. Așa ceva nici comuniștii lui Petru Groza nu făcură, preferînd să folosească urne de vot cu fund dublu, tocmai pentru a nu ieși în evidență, deși aveau Armata Roșie în București. Mai departe: „Cu toate acestea, ordonînd reluarea alegerilor, Curtea Constituțională a României a înmînat un cadou de propagandă Rusiei, care a luat în derîdere de multă vreme angajamentul declarat al Occidentului față de democrație ca pe o falsă idee, care se aplică doar atîta timp cît partea «greșită» nu a cîștigat”. Am scris de nenumărate ori în paginile acestei reviste despre cadourile nepermise pe care conducătorii civilizației occidentale le-au făcut și le fac inamicului rus. Prin luările de poziție pe anumite subiecte, prin minciunile, prin faptele contrare valorilor pe care declară că le susțin (vezi iertarea lui Hunter Biden de către ta-su, ca să nu ajungă la bulău) îi oferă lui Vladimir Putin nenumărate confirmări ale propagandei acestuia, care se duce în fața rușilor și le zice: „Vedeți ce fac ăia? V-am zis eu”. A ajuns să mă confirme NYT. Bine am ajuns, doar că ăsta e un ziar pe care nu-l citește nimeni în România pentru că oamenii sînt cu ochii lipiți de televizoare. Dacă rușii, prin vocea ministrului de Externe, Serghei Lavrov, ne-au luat peste picior, Elon Musk, catalogat deja drept putinist de presa mainstream, dar mult mai democrat și deschis în ceea ce privește libertatea cuvîntului pe x.com decît Facebook (unde m-am și mutat de pe Facebook), a intervenit și el, întrebîndu-se într-o postare pe x.com: „Cum poate un judecător să anuleze alegerile și să nu fie considerat un dictator?”. La întrebarea asta i-a răspuns Radu Tudor astfel: „Pentru că nu ai minima educație culturală să înțelegi”. Acuma, dacă nici Musk nu are educație culturală… ce să mai zic? Chiar dacă „putiniștii” de la NYT nu-l cunosc pe Radu Tudor și informațiile precise ale domniei sale (deși eu încă aștept să vină rușii ăia, despre care domnia să ne amenințase că în 72 de ore ajung la București), ei scriu că cele declarate de Lavrov și de Musk au ridicat un semn de întrebare care i-a îngrijorat și pe criticii Rusiei: cum putea fi corect să invalidăm buletinele de vot ale alegătorilor la jumătatea alegerilor? Elena Lasconi, rivala centristă a lui Georgescu în turul anulat, a numit anularea „ilegală” – scriu „putiniștii” de la NYT – și a spus că „zdrobește însăși esența democrației – votul”. Critic înverșunat al președintelui Vladimir Putin al Rusiei, ea a avertizat într-o declarație furioasă că România riscă să devină „bătaia de joc a dictatorului de la Kremlin. Suficient!”. Ei, și acuma vine partea frumoasă a articolului
din NYT, fiindcă jurnaliștii ridică aceeași problemă pe care și noi ne-am pus-o: „Curtea Constituțională și-a justificat decizia surprinzătoare de a relua alegerile din România de la zero, în mare parte pe baza unor rapoarte desecretizate ale serviciilor de informații care indică o posibilă amestecare a Rusiei și dovezi că un val de videoclipuri postate pe TikTok care îl susțin pe domnul Georgescu, candidatul ultranaționalist, ar fi putut fi coordonat de către un actor statal. Documentele cu informații desecretizate public de România nu au oferit nicio dovadă a rolului Rusiei, doar observația că «Rusia are o istorie de a se amesteca în procesele electorale ale altor state» și afirmații vagi că «ceea ce s-a întîmplat în România a fost asemănător cu o imixtiune electorală a Rusiei în Moldova vecină». Richard Nash, un fost diplomat britanic care lucrează ca consilier principal al Fundației Internaționale pentru Sisteme Electorale, un grup de cercetare și consiliere de la Washington, a declarat că instanța a acționat în limitele competențelor sale conform Constituției României. Dar, a adăugat el, «a intrat într-o zonă gri, pășind pe tărîmul politic». Instanțelor, a spus el, nu le place să facă asta foarte des, pentru că se expun la acuzații de părtinire politică. Utilizarea informațiilor agențiilor de informații ca dovezi, a adăugat el, «este foarte problematică», dar a devenit obișnuită în ultimii ani, deoarece guvernele occidentale lucrează «pentru a contracara dezinformarea și amenințările hibride» care implică puteri străine precum Rusia. Întrebările dacă Rusia a jucat într-adevăr un rol semnificativ s-au intensificat săptămîna trecută, după ce o respectată instituție de știri de investigație a raportat că o campanie TikTok, care a sfîrşit prin a ajuta candidatul ultranaţionalist, a fost plătită de un partid de centru, pentru a-i lua din voturi altui candidat de extremă dreapta”. Au aflat, iată, și jurnaliștii de la NYT că „rușii de pe Tik Tok” erau de fapt dragii noștri liberali din PNL. Ne-am făcut de rîsul lumii? Teoretic da, practic nu, fiindcă „lumea”, adică opinia publică mondială, habar nu are unde e România, nu a înțeles absolut nimic din articolul ăsta și nu a avut nici curiozitatea de a cerceta ca să înțeleagă. De ce? Fiindcă la fel ca la noi, „lumea” e racordată la TV și de acolo își ia lumina și informațiile. Dacă televiziunile au zis că cerul e galben, apoi galben e, și cine zice altceva e un putinist pro rus și antieuropean, să fie clar! Am senzația că „ieșirea din Matrix”, la care se referea candidatul Călin Georgescu, despre asta era: decuplarea de televiziunile de știri, folosirea gîndirii critice, identificarea altor surse de știri și mai ales dezvoltarea nivelului de cultură și de informație al indivizilor, prin lectură. Hai să zicem că eu sînt un putinist nenorocit și dușmănos, că ăia de la NYT fumaseră ceva, iar diplomatul britanic era obosit, prin urmare nu știau ce declară, dar politologul ucrainean Anton Shekhovtsov care a studiat și a avertizat de ani de zile împotriva amestecului Rusiei în alegeri, de ce sugerează că decizia instanței române „pare să fi fost motivată de nemulțumirea că candi datul «greșit» a ieșit învingător în primul tur“? Eu zic că un politolog ucrainean nu se poate înșela sub nici un motiv, că doar, nu-i așa, Slava Ucraina“. Rezultatele alegerilor au fost rareori anulate înainte în Europa, scriu cei de la NYT, cu excepția țărilor ocupate de Armata Roșie după al Doilea Război Mondial, cum ar fi Ungaria, unde alegătorii au respins candidații comuniști pentru Parlament la alegerile din 1945, dar apoi alegerea lor a fost invalidată cînd mulți dintre învingători au fost arestați. (Comuniștii din România au evitat ca partea „greșită” să cîștige
primele alegeri postbelice din țara lor în 1946: și-au arestat adversarii înainte de vot.) Per a contrario, de aici să înțeleg că România e o țară aflată sub ocupație militară? A cui? Prezentînd o istorie a anulării alegerilor prin lume, ziarul The New York Times scrie următoarele: „Un caz rar de anulare a alegerilor în Europa a fost în Austria în 2016. Curtea Constituțională a Austriei a anulat rezultatul unui vot prezidențial care fusese pierdut cu puțin înainte de un candidat din partidul de extremădreapta Libertatea, care a contestat înfrîngerea, argumentînd că buletinele de vot au fost numărate necorespunzător. O reluare rapidă a votului cu aceiași candidați a confirmat rezultatul inițial. În afara Europei, alegerile au fost întrerupte mult mai frecvent, adesea ca urmare a unei lovituri de stat militare, așa cum s-a întîmplat în Myanmar în 2021 și în Algeria în 1992. Consecințele au fost în cea mai mare parte îngrozitoare, implicînd adesea ani de conflict, a spus Martin Evans, profesor de istorie la Universitatea Sussex din Marea Britanie și coautor al unei cărți despre tulburările provocate de alegerile anulate din Algeria din 1992, «Algeria: furia celor deposedați». «Din punct de vedere istoric, nu este niciodată o idee bună să anulați alegerile», a spus domnul Evans”. Cu toate acestea, oficialii de la Bruxelles au rămas pînă acum tăcuți în privința votului anulat din România, insistînd că modul în care statele membre gestionează alegerile este responsabilitatea lor. Acest lucru contrastează cu criticile lor puternice față de ceea ce Uniunea Europeană crede că au fost alegeri frauduloase, desfășurate în octombrie, în fosta republică sovietică Georgia, în care forțele proeuropene au pierdut în fața partidului de guvernămînt din ce în ce mai prietenos cu Moscova. Ministrul polonez de Externe, Radoslaw Sikorski, a salutat decizia instanței de la București, spunînd pe X că „democrația a prevalat” pentru că „a fost găsită o soluție conformă cu Constituția României”. Oficialii din Germania, țările baltice și alte țări au exprimat aceeași părere. Mulți în România, însă, au avut senzație de greață. Diana Mardarovici, un politician al Partidului Național Liberal de centru din România, a spus că se simte „ușurată” întrucît temerile că un ultranaționalist va deveni președinte au fost înlăturate. Dar ea a adăugat: „Am o îngrijorare reală cu privire la precedentul pe care acest lucru îl stabilește”. Alegătorii, a spus ea, i-au dat victoria domnului Georgescu în primul tur al cursei prezidențiale, pentru că „ne-am pierdut încrederea”. Anularea victoriei sale, a adăugat ea, înseamnă că „am pierdut acum și mai multă încredere. Oamenii se simt lipsiți de drepturi”. Acum, să vedem ce se va întîmpla efectiv la alegerile din luna martie a anului viitor unde, iată, știm deja: s-a înscris în cursă domnul Crin Antonescu, fiindcă s-a întîmplat minunea învierii lui Ionel Brătianu, altfel nu ar reveni în politică, și probabil se va înscrie și domnul Călin Georgescu, deși o face degeaba, fiindcă nu cred că-i vor accepta candidatura, deoarece e posibil să fie obligați să anuleze iarăși alegerile.
RM
17
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
ACTUALITATEA PE MAPAMOND
Cultura dezastrelor (I)
Relaţia dintre teologie și calamităţile naturale a avut, în ultimul sfert de secol, propriul bilanţ al consecinţelor, unul care a fost cu atît mai sonor cu cît dezastrele au rămas un subiect fierbinte pe agenda intereselor publice. Zach Branham are astăzi 41 de ani, însă în 2004, cînd s-a trezit în mijlocul tsunamiului care a lovit coasta de est a Japoniei, avea doar 24. Pe atunci, tînărul american preda limba engleză la o școală din zona Kuji. Cînd cutremurul petrecut în larg a declanșat valul uriaș, Zach era într-o clădire solidă, iar viaţa lui nu a fost în pericol. Însă despre prietena lui, care locuia la 15 minute de orășelul în care se afla el, tînărul nu a putut afla nimic. Fără telefon, fără internet, nu i-a mai rămas decît să pornească în căutarea ei, pe jos. Drumul de un sfert de oră s-a transformat într-unul de 20 de ore de escaladat rămășiţele lăsate de tsunami. Cu puţina japoneză pe care o știa și cu cartea de vizită a prietenei lui în mînă, a întrebat de ea pe unde a putut. A găsit-o, într-un final, într-o școală. Sfîșia feţe de masă pentru a acoperi trupurile celor care nu supravieţuiseră calamităţii. Două sute optzeci de mii. Cam atîtea trupuri a lăsat fără suflare valul ucigaș. Tsunamiul din Japonia anului 2004 este considerat cel mai devastator dintre dezastrele ultimului sfert de secol.
Om versus natură De multe ori, mîna omului pare că se află într-o întrecere cu forţele naturii în producerea de pagube, însă atunci cînd omul are de suferit din cauza naturii, un uragan de întrebări se naște în spaţiul public și privat. O primă întrebare este: „De ce s-au înmulţit în așa măsură nenorocirile?” Întrebarea sună mai familiar decît răspunsurile, pentru că acestea sînt atît de multe și atît de diferite, încît singurul lucru care este clar este că nu avem o imagine clară a situaţiei. În ultimii 35 de ani, lumea a avut parte de o medie de 615 catastrofe pe an, 66.000 de victime și 95 de miliarde de dolari pagube anuale, conform unui raport amplu dat publicităţii în ianuarie 2011 de firma de asigurări Muenchen Rueck. Însă, numai în 2010, Pămîntul a trecut prin 950 de catastrofe naturale, care au provocat aproape 295.000 de victime și pagube în valoare de 130 de miliarde de dolari. Trendul dezastrelor, proporţional cu acela al costurilor, pare să fie unul ascendent, iar unii cercetători sînt gata să confirme acest lucru. Un raport din 2001 al organizaţiei de conservare Worldwatch Institute (din Washington D.C.) denunţa intervenţia omului în natură drept cauză a tot mai frecventelor dezastre naturale. „Am alterat atît de multe sisteme naturale și atît de dramatic, încît abilitatea lor de a ne proteja de nenorociri este cu mult diminuată”, spunea, încă din anul 2001, Janet Abramovitz, autoare a raportului. Să ţinem cont de faptul că această declaraţie venea înainte de tsunamiul japonez, înainte de cutremurele din Haiti și Chile, de inundaţiile din Pakistan și de numeroase alte dezastre cu care s-a confruntat omenirea în ultimii 25 de ani.
În noiembrie 2014, un important raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite avertiza, ca niciodată pînă atunci, că riscurile cumulate de schimbările climatice sînt atît de profunde, încît ar putea stagna sau chiar inversa progresul făcut de generaţii în lupta împotriva sărăciei și foametei. Dacă nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră va continua să crească în ritmul actual, impactul asupra ecosistemelor va fi ireversibil, susţine raportul. Inundarea unor orașe de importanţă majoră sau chiar a unor naţiuni-insulă, precum și extincţia în masă a unor specii de plante și animale sînt printre numeroasele dezastre cu privire la care alertează experţii ONU. Anul 1989 rămîne în istorie nu doar ca un reper final al comunismului, ci și ca anul în care concentraţia globală de dioxid de carbon din atmosfera Pămîntului a ajuns la un volum de 350 ppm (părţi per milion), nivelul maxim admisibil pentru evitarea consecinţelor dezastruoase ale schimbărilor climatice, conform cercetătorului James Hansen, o figură de referinţă în dezbaterea privind încălzirea globală.
Natură versus om (1) Dacă despre încălzirea globală și calamităţile care îi urmează se consideră în general că sînt previzibile (și încă reversibile), despre dezastrele imprevizibile, precum cutremurele și suita lor de consecinţe, nu se poate spune același lucru. Poate și din acest motiv oamenii s-au străduit să noteze orice indiciu care le-ar putea permite să anticipeze prăpădul, pentru a se putea feri din calea lui. Unii au spus că numărul cutremurelor majore este în creștere. Iar situaţiile marcante precum cutremurele din Sumatra, Haiti și Chile au alimentat această opinie. Stephen S. Gao, geofizician la Universitatea de Știinţă și Tehnologie din Missouri, afirma că, raportat la perioada 1970-1990, scoarţa Pămîntului a fost mai activă. „Nu știm încă motivul”, spunea cercetătorul. Declaraţiile unor autorităţi în domeniu, fără să dezmintă informaţiile anterioare, vin cu adăugiri menite să ne aprofundeze înţelegerea. Rapoarte ale
United States Geological Survey (USGS) arată, alături de alte studii, o curbă ascendentă a numărului de cutremure raportate, însă specialiștii se feresc să concluzioneze că aceasta ar demonstra o creștere a numărului de cutremure. „Deși poate părea că avem mai multe cutremure, de fapt, numărul de cutremure cu magnitudine 7 sau mai mare a rămas în general constant. În ultimii 20 de ani, creșterea clară este de fapt a numărului de cutremure pe care am fost capabili să le înregistrăm în fiecare an. Aceasta se datorează creșterii uriașe a numărului de staţii seismografice la nivel global și, de asemenea, îmbunătăţirii comunicării globale. În 1931, erau aproximativ 350 de staţii care operau în întreaga lume; astăzi, există peste 8.000 de staţii și informaţiile vin foarte rapid de la aceste staţii prin poștă, internet sau satelit”. Altfel spus, posibilitatea de comparare a diverselor perioade de timp este limitată de sincopele în înregistrările istorice. În ultimele decenii, înregistrarea știinţifică a calamităţilor a cunoscut nu doar o creștere calitativă, dată de avansul tehnologic, ce a permis măsurarea mai multor variabile, ci și o creștere cantitativă, pentru că același avans a permis și o comunicare fără precedent între cercetători, precum și o popularizare uriașă a informaţiilor despre dezastrele naturale. Am putea avea impresia că sînt mai multe dezastre pentru că se află mai ușor despre evenimente de acest fel decît se afla în trecut. Dar argumentul merge și în direcţie opusă. Faptul că în trecut nu s-au putut monitoriza la fel de exact activităţile seismice ale scoarţei terestre nu înseamnă din start că trebuie să presupunem că în trecut am avut o activitate seismică globală comparativă cu cea prezentă. Cel mai corect este să afirmăm că nu putem ști clar dacă numărul foarte mare al cutremurelor din prezent are sau nu precedent în istorie. Realizarea acestui fapt este crucială pentru a găsi un sens printre rapoartele aparent contradictorii. (va urma) ALINA KARTMAN (Semneletimpului.ro)
18
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
GHID PRIN EUROPA
BUDAPESTA (IV) Citadela este o fortăreață situată pe vîrful dealului, construită în anul 1854; la ora actuală, este un monument istoric și un reper turistic apreciat, de unde se deschide o panoramă splendidă asupra întregului oraș. Statuia Libertății (Szabadság-szobor) este un ansamblu statuar finalizat în 1947 pentru a rememora eliberarea Ungariei de către trupele sovietice în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Situat la extremitatea estică a platoului, în timp, a devenit un monument emblematic al orașului Budapesta. Statuia Episcopului Sf. Gerard (Szent Gellért püspök szobra) este un monument ridicat în 1904 prin finanțarea de către „Consiliul Lucrărilor Publice a Budapestei”, figura centrală este opera sculptorului Gyula Jankovits, figura alegorică a păgînului este creația lui Aladar Gajdos, arhitectura ansamblului e semnată de Imre Francsek. Băile Rudas (Rudas gyógyfürdő) reprezintă un complex balnear medical aflat la poalele dealului Gellért, în imediata vecinătate a peretelui de stîncă dinspre piața Döbrentei. O parte a complexului este un monument istoric reprezentativ al arhitecturii otomane din Ungaria. Parcul Jubileului (Jubileumi Park) este un parc de mari dimensiuni situat pe versantul sud-vestic al dealului, amenajat și inaugurat în anul 1965 cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la eliberarea Ungariei de sub ocupația germană. Grădina filosofică (Filozófiai kert) – grup statuar din bronz, opera celebrului sculptor Nándor Wagner, donat de către artist municipalității din Budapesta, amplasat în parcul de deasupra rezervorului de apă (inaugurat în 2001 și restaurat în 2010, după vandalizarea lui din 2006) Am ajuns, astfel, la Biserica Matei Corvin. Catedrala este o superbitate și poți ține în fața ei lecție de stil gotic, ceea ce am și făcut pentru turistele mele, lucru care le-a plăcut foarte tare. În interior, pereții sînt decorați cu fresce, lucru pe care pînă aici nu-l mai văzusem la o catedrală gotică. Totul era foarte frumos, chiar și micul muzeu din interiorul catedralei, unde piesa principală era o copie a coroanei Ungariei, era foarte bine pus la punct. Biserica Mátyás (în maghiară Mátyás-templom), mai precis Biserica Adormirea Maicii Domnului din Budapesta sau Biserica Încoronării din Budapesta (în maghiară Budavári Koronázó Főtemplom), este situată în Piața Sfintei Treimi din Budapesta, în fața Bastionului Pescarilor din sectorul Cetății Buda. În conformitate cu tradiția bisericii, ea a fost construită inițial în stil romanic în 1015. Clădirea actuală este realizată în stil gotic tîrziu în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea și a fost restaurată la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. După mărime, este cea de-a doua biserică din Buda medievală și a șaptea biserică din Regatul medieval al Ungariei. A fost biserica domnească a Regatului Ungariei, loc de botez, încoronare și prohodire a membrilor familiei regale. Își are denumirea de la faptul că aici a avut loc nunta regelui Ungariei, Matia Corvin (1458 - 1490). Este
Biserica Mátyás
unul dintre cele mai importante sanctuare catolice din Budapesta. Conform tradiției, biserica ar fi fost construită pentru prima dată de către regele Ștefan cel Sfînt în anul 1015, primind hramul Adormirea Maicii Domnului, dar a fost distrusă în urma invaziei mongolilor din anul 1241. Lucrările la actuala biserică gotică au avut loc între anii 1255 și 1370, în mai multe etape, sub regi precum Béla al IV-lea și Ludovic I cel Mare. Biserica a fost folosită mai ales de etnicii germani. Denumirea sa populară de Biserica Mátyás provine de la numele regelui Matia Corvin, care a ordonat renovarea turnului sudic al acesteia și a fost locul unde au fost celebrate mai multe încoronări ale regilor Ungariei, inclusiv cea a lui Carol al IV-lea în 1916 (ultimul împărat habsburgic). Aici au avut loc cele două cununii ale regelui Matia (prima cu Ecaterina de Poděbrady și, după moartea ei, cu Beatrice de Napoli). În timpul unui secol și jumătate de ocupație turcească, marea majoritate a comorilor sale bisericești au fost expediate la Pressburg (Bratislava de astăzi) și, după ocuparea Budei în 1541, biserica a devenit principala moschee a orașului. Frescele bogat ornamentate, care împodobeau anterior pereții clădirii, au fost văruite, iar mobilierul interior a fost scos afară. Aici a avut loc așa-numita Minune a Sfintei Fecioare Maria. Edificiul a suferit distrugeri în timpul luptelor pentru eliberarea Budei. În 1686, în timpul asedierii orașului de către Liga Sfîntă, un zid al bisericii s-a prăbușit din cauza proiectilelor trase de tunuri. S-a dovedit că o veche statuie a Sfintei Fecioare Maria era ascunsă în spatele zidului. Din cauza faptului că sculptura Fecioarei Băile Rudas Maria a apărut în fața musulmanilor care se rugau, moralul garnizoanei a scăzut și orașul a fost eliberat în aceeași zi. Deși după alungarea turcilor în 1686 s-a făcut o încercare de a restaura biserica în stil baroc, dovezile istorice arată că lucrarea a fost în mare măsură nesatisfăcătoare. La 8 iunie 1867, Elisabeta de Wittelsbach și Francisc Iosif au fost încoronați în Biserica Mátyás ca suverani ai Regatului Ungariei. Construcția și-a recăpătat o mare parte din fosta splendoare în perioada marelui boom arhitectural de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Forma sa actuală i se datorează arhitectului Frigyes Schulek, care a condus
o campanie de restaurare profundă a bisericii între anii 1873 și 1896. La reconstrucția ei în stil neogotic, de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, au lucrat cei mai renumiți artiști ai epocii. Biserica a fost restaurată după planul inițial din Secolul al XIII-lea, iar o serie de elemente originale gotice timpurii au fost scoase la iveală. Prin adăugarea, de asemenea, de motive noi (cum ar fi plăci de diamant pe acoperiș și garguie) Schulek s-a asigurat că munca sa, atunci cînd va fi terminată, va fi extrem de controversată. În Biserica Mátyás se află Muzeul de Artă Bisericească, care începe din cripta medievală și duce pînă la Capela Sf. Ștefan. Galeria conține o serie de relicve sacre și sculpturi medievale din piatră, împreună cu o copie exactă a Sfintei Coroane a Ungariei și a bijuteriilor coroanei. În capela funerară se află sarcofagul lui Béla al III-lea al Ungariei și cel al Anei de Châtillon. În spatele său se află Bastionul Pescarilor (Halászbástya) din Piața Sf. Treimi (Szentháromság) – un sistem de bastioane cu șapte turnuri în stil neoromanic. Bastionul pescarilor (în maghiară Halászbástya) este o terasă în stil neogotic și neoromanic, situată la marginea cartierului Várkerület (vechea Cetate a Budei). El a fost construit în apropiere de Biserica Mátyás. Bastionul Pescarilor a fost proiectat și construit între 1895 și 1902, după planurile lui Frigyes Schulek; a fost aproape distrus în timpul celui de-al IIlea Război Mondial, fiind restaurat în perioada 19471948 de o echipă condusă de János Schulek, fiul lui Frigyes Schulek. Numele bastionului provine de la breasla pescarilor care a fost responsabilă cu apărarea acestei porțiuni a zidurilor orașului în Evul Mediu. Aici se află o terasă de vizualizare, cu multe scări și poteci pietonale. De pe terasă și din turnuri se deschide o panoramă superbă asupra Dunării, Insulei Margareta și Pestei către est, precum și a Dealului Gellért. O statuie ecvestră din bronz a regelui Ștefan I al Ungariei, realizată în anul 1906, se află între Bastion și Biserica Mátyás. Piedestalul a fost executat în stil neromanic de Alajos Stróbl, după planurile lui Frigyes Schulek, cu basoreliefuri ce ilustrează episoade din viața regelui. (va urma) NICU MARIUS MARIN
RM
19
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
în corp, reprezintă acele terapii per D o z a d e s ã n ã t a t e energetice sonalizate de care individul are nevoie mai mult ca oricînd. Epuizarea și stresul pot fi învinse O strategie de ieșire din situațiile de stres major Statisticile arată că 20% din concediile medicale au ca motiv epuizarea. Desigur, procentul persoanelor care se simt mereu epuizate este mult mai mare, dar nu apare în statistici. După cum afirmă studiile psihologice, stresul și epuizarea reprezintă deja o problemă majoră pentru sănătatea omului modern. Solicitările în viața profesională și privată devin tot mai apăsătoare. De multe ori nu ne mai putem descurca și intrăm într-un carusel cu efecte negative asupra corpului, sufletului și spiritului nostru.
Ce este, de fapt, stresul? În decursul timpurilor omul a evoluat: din vînător, pentru a-și asigura hrana zilnică, astăzi omul are mai multe posibilități de a alege, are la dispoziție o întreagă paletă de alimente care, desigur, nu întotdeauna contribuie la sănătatea noastră. Sîntem înzestrați cu un mecanism de autoapărare care ne ajută în situațiile în care sîntem expuși unui stres masiv, mecanism care, atunci cînd este declanșat, aduce corpul în starea de ,,Luptă sau fugi”. Dacă înaintașii aveau de ales doar între aceste două variante, omul modern se zbate între balastul profesional, discuțiile neplăcute cu șefii, modificările survenite în structura muncii, copiii care trebuie hrăniți și educați, crizele din viața de familie, problemele sexuale, financiare și de sănătate.
FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (45) AL CINCILEA ELEMENT sau filmele cu cele mai multe trucaje (2)
Trucajele erau senzaţionale, iar umorul irezistibil, chiar dacă ambele pot părea azi puţin naive. Oamenii erau entuziasmaţi de loviturile de tun trimise în ochiul drept al Lunii, iar femeile care întruchipau stelele erau destul de atrăgătoare ca să provoace scandaluri în familie. „Efectele speciale dintr-un film costă mult mai puţin decît salariul actorului principal”. James Cameron În 1994, cînd şi-a prezentat noul S.F., Stargate, Roland Emmerich a fost întrebat de un reporter: „Credeţi în existenţa fiinţelor extraterestre?”. „Nu”, a venit răspunsul laconic. Ziaristul, surprins şi dezamăgit, nu a fost mulţumit. „Cum poate cineva să facă un film despre inteligenţa extraterestră dacă nu este convins de existenţa ei?” Pentru a lămuri această aparentă contradicţie, Emmerich a fost nevoit să răspundă mai detaliat. „Eu cred în fantezia mea. Toate filmele mele pun întrebarea: ce-ar fi dacă...? Ce s-ar întîmpla, spre exemplu, dacă mîine dimineaţă, deasupra marilor oraşe ale lumii ar apărea nave spaţiale imense? N-ar fi asta cea mai mare aventură imaginabilă în lumea noastră modernă?”. Imediat după acest interviu, Emmerich şi-a vizitat un vechi prieten, Dean Devlin, împărtăşindu-i cu frenezie noua lui idee: „În mintea mea începe să se contureze un film minunat”. După un an, Emmerich a turnat un nou film: Ziua Independenţei. „Aici totul miroase a Nixon. Nu există nimic mai bun decît mirosul lui Nixon dis-dedimineaţă”, glumeau oamenii din cinematografie. Cu cîteva luni înainte, Anthony Hopkins apăruse în Casa Albă, în rolul lui Tricky Dick, întruchipîndu-1 pe preşedintele Nixon în filmul care se doreşte o transpunere exactă a scandalului Watergate. Michael Douglas este un alt actor care a interpretat rolul unui preşedinte american în comedia politică Dragoste la Casa Albă, de Rob Reiner, filmat într-un decor foarte apropiat de realitate. Dintre toţi regizorii, doar lui Emmerich i-a fost destinată onoarea de a arunca în aer respectabila clădire...
Cum reacționăm la factorii stresori?
Stresul se declanșează printr-o serie de senzori, dintre care amintesc căldura sau frigul, zgomotul excesiv, accidente, o stare de încordare sau chiar de frică, atacuri de panică, schimbări hormonale, criticile aduse de cei din jur, anumite amintiri. Cele mai frecvente reacții sînt lipsa de concentrare, uitare, pesimism, imposibilitatea de a ne putea deconecta, transpirații, tensiune oscilantă. Cele mai tipice reacții de stres mental sînt lipsa de concentrare, blocaje în gîndire (rămîi în mijlocul frazei și nu mai știi ce voiai să spui), un tablou general negativ. Printre reacțiile corpului amintesc încordarea și durerile musculare, respirația greoaie sau agitată, transpirații, tensiune mare și puls mărit. De asemenea, în ceea ce privește comportamentul uman, stresul se manifestă prin lipsa somnului, retragere din viața socială, consum de alcool, mîncat compulsiv, apatie.
este, aproape întotdeauna, reglarea plexusului solar. Aici se reglează fricile, astmul bronșic, stresul, circulația sanguină, afecțiuni ale pielii, reglările ritmice, tensiunea mare, durerile de cap, afecțiunile tractului gastro-intestinal, încordările și durerile musculare, îmbolnăvirile psihosomatice, lipsa som nului, stresul, tinitus-ul, problemele climaterice. Reglînd corpul energetic dăm posibilitatea corpului fizic de a se reface. O diagnosticare energetică ne arată întotdeauna gradul nostru de sănătate, deoarece boala apare mai întîi în cîmpul energetic. Medicina energo-informațională se bazează pe descoperirile fizicii cuantice, domeniu care și-a adjudecat, pînă acum, peste șase Premii Nobel. Este, cu siguranță, medicina viitorului. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Cum ne putem relaxa? De cele mai multe ori, reușim singuri, și tocmai de aceea, în ziua de astăzi este necesar să apelăm la discipline care ne pot echilibra sistemul de comunicare al corpului. Deblocările energetice ale chakrelor, meridianelor, urmate de o repunere a comunicării Pe lîngă pompoasa construcţie din Washington, utopica orgie a distrugerii a nimicit şi alte simboluri ale civilizaţiei occidentale. Din punctul de vedere al intrigii, putem constata că scenariul se inspiră din filmele anilor ’50, redate cu tehnica anilor ’70. Filmul Ziua Independenţei descrie o vizită a extratereștrilor pe Pămînt. Totul porneşte de la presupunerea că guvernul SUA ascunde o navă extraterestră într-o bază subterană ultrasecretă. Conform părerii cercetătorilor fenomenului OZN, acest mijloc de transport s-a pră buşit în 1947, în apropierea orăşelului Roswell. Lovitura sorții s-a abătut asupra omenirii la 2 iulie. În această zi, deasupra marilor oraşe ale lumii au apărut farfurii zburătoare uriaşe. Străinii, superiori tehnic, nu lasă nici o îndoială privind natura intenţiilor lor; deschid focul fără avertisment. „Filmul meu începe acolo unde ale celorlalţi se termină, susţine Emmerich, povestind cu însufleţire despre demolarea New York-ului într-una din primele secvenţe ale filmului. Rezistenţa pare inutilă, atacurile continuă în toate colţurile lumii. Preşedintele SUA, convins treptat să capituleze necondiţionat, ordonă evacuarea oraşelor; în acest moment se constituie în mod spontan rezistenţa. O echipă condusă de specialistul în computere David Martin (interpretat de Jeff Goldblum) des coperă punctul slab al sistemului de comunicaţii al extratereștrilor. Lupta pentru Pămînt ajunge în faza decisivă chiar pe 4 iulie, Ziua Independentei în SUA. Printr-o strategie inteligentă de marketing, Ziua Independenţei a avut premiera în cinematografele americane chiar în 4 iulie. Bineînţeles că aceasta a oferit mai multă emoţie scenelor apocaliptice. Dar să ne întoarcem la realizarea filmului. Într-o secvenţă, preşedintele american, urmăreşte, în compania consilierilor săi, imagini din Rusia furnizate de un satelit. Pe uriaşul ecran, din cabine tul preşedintelui se distinge clar un incendiu gigantic, care distruge totul pe o rază de cîteva sute de kilometri. Norii de gaz şi peisajele originale au fost combinate digital, pentru a obţine rezultate cît mai credibile. În acest film, spectatorii pot vedea cele mai mari trucaje din toate timpurile. „Vreau ca oamenii să fie uimiţi. Nu-mi place cînd presa dezvăluie totul cu anticipaţie” – afirmă regizorul. (va urma) MISTERELE LUMI
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
Început de an! 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Vorbă spusă la ureche – Depozit fără mărfuri; 2) Cuvînt înainte (fem.); 3) Fileu de pește – Ieșit de sub tipar; 4) Bună... la istorie – Aurul deșertului; 5) O floare la un an! – Om instruit; 6) Incolor, inodor, insipid – Frumoșii din povești; 7) Lac în SUA – Manual de fotbal – Ritm mediu!; 8) Intrat la examen; 9) Receptor de înaltă fidelitate – Element greu la inele; 10) Puse în paner! – A confirma în scris. VERTICAL: 1) Apus!; 2) Decan!; 3) Oprite pe parcurs; 4) Ape fără pește! – Om nebotezat – Plin de talent!; 5) Face drumul întors – Încuiată la cap; 6) Strînge din ochi – Pus în consum; 7) Fază mare – Bășicuță la gură; 8) Adună cu patimă – Platanul pieței; 9) Predestinați să-și ia zborul – Urme din trecut!; 10) Semnal telegrafic. DICȚIONAR: ANN; ANE GH. ENE Dezlegarea careului ,,TAI!” 1) TAPAT – TEST; 2) ATACAT – TUR; 3) TITA – ETATI; 4) ATASAT – PAT; 5) RA – ATINE – O; 6) TT – UNA – TN; 7) CIOT – ARAR; 8) A – TIP – ALES; 9) STA – ARTIST; 10) TELE – TINAR.
20
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
RM
Protest național pentru apărarea democrației și alegeri libere! Duminică, 12 ianuarie, la ora 14:00, Piața Universității va fi locul unde mii de români sînt așteptați să participe la un protest național autorizat de Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). Prin unirea vocilor românilor vrem să transmitem un mesaj clar: ne dorim reluarea alegerilor cît mai urgent! Românii așteaptă de cinci ani încheierea mandatului lui Klaus Iohannis și, odată cu aceasta, oportunitatea unui nou început, cu o nouă guvernare. Prizonierii unui stat nefuncțional și în permanență umiliți de cei ce ar trebui să îi respecte și să îi servească cu demnitate, românii sînt nevoiți azi să își prelungească supliciul. Iohannis profită de situația pe care el și guvernul PSD-PNL au creat-o pentru a menține starea de instabilitate în România, amînînd reluarea alegerilor. CCR a fost folosită fără niciun scrupul pentru a face jocurile regimului Iohannis, deși nu avea atribuții nici să o elimine pe Diana Șoșoacă din cursa electorală, nici să anuleze alegerile. După 35 de ani de guvernări anti-românești, poporul a ales să stîrpească răul de la rădăcină! Doar că voința românilor a fost anulată de aceiași politicieni corupți care nu au acceptat tranziția democratică. Guvernul Ciolacu 2, scăpat de presiunea alegerilor, refuză să renunțe la putere și demonstrează încă o dată disfuncționalitățile grave ale administrației pe care o conduce. Fără masca electorală, PSD – PNL – UDMR au decis să impună un pachet de măsuri abuzive printr-o procedură la fel de abuzivă. Ordonanța trenuleț adoptată de Guvern încalcă flagrant principiile statului de drept, drepturile contribuabililor și echilibrul constituțional, avînd consecințe devastatoare asupra economiei și mediului de afaceri din România. După vînzarea E.ON către compania de stat maghiară MVM și introducerea UDMR în Consiliul Suprem de Apărare a Țării prin Tánczos Barna, Guvernul Ciolacu 2 continuă să împovăreze fiscal populația, luînd măsuri anti-românești și împotriva mediului de afaceri, a producătorilor autohtoni, mergînd pînă la eliminarea mierii pentru elevi. Într-o democrație funcțională, inadvertențele din campanie trebuiau rezolvate de BEC, conform legii electorale. O democrație apărată cu mijloace specifice tiraniei devine tiranie. Anularea alegerilor și obligarea românilor să reia procesul electoral reprezintă o încălcare gravă a democrației. Sîntem alături de alegătorii lui Călin Georgescu, cei mai nedreptățiți de anularea turului 2, și ne dorim ca România să devină cu adevărat o țară democratică și un stat funcțional. Duminică, 12 ianuarie, la ora 14:00, orice român poate veni alături de miile de oameni care luptă pentru drepturile lor și pentru viitorul copiilor. BIROUL DE PRESĂ AL ALIANȚEI PENTRU UNIREA ROMÂNILOR
RM
21
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Ce va fi anul acesta în lume?
În 2025, scena politică globală va fi dominată de competiția strategică între marile puteri. Statele Unite și China continuă să se confrunte pentru influență economică, tehnologică și militară. Cu o economie globală marcată de incertitudini, este de așteptat ca ambele națiuni să investească masiv în sectoare strategice precum inteligența artificială, energia verde și infrastructura globală, consolidîndu-și rețelele de parteneriate regionale. Europa, deși unită în fața provocărilor externe, trebuie să gestioneze tensiuni interne generate de politicile migratorii și tranziția energetică. Este probabil ca
Uniunea Europeană să facă pași înainte în integrarea politică și economică, însă diferențele dintre statele membre ar putea continua să fie o sursă de divergență. Țările emergente – precum India, Brazilia și Turcia – vor juca un rol mai activ în politicile regionale și internaționale. India, cu o populație în creștere și o economie dinamică, este de așteptat să își consolideze poziția ca lider al Sudului Global. Brazilia, sub conducerea unei guvernări centrate pe sustenabilitate, ar putea fi un catalizator în combaterea schimbărilor climatice. (continuare în pag. 22) T.I.
EDITORIAL
Patriarhia Română a recunoscut: e un S.R.L. în paragină! (I)
Motto: ,,Templul ăsta n-a ajuns el oare, în ochii voștri, peșteră de tîlhari?” (Ieremia, 7.11)
ETICHE
TA
Anti-suveranistul Trump
În ultimele cîteva săptămîni – și înainte de a fi depus jurămîntul pentru al doilea mandat – președintele ales Donald Trump a amenințat cu declanșarea de războaie comerciale cu ambii cei mai apropiați vecini ai Statelor Unite; s-a gîndit să preia Groenlanda, să readucă sub control american Canalul Panama și a sugerat ca în curînd Canada să fie al 51-lea stat al SUA. Echipa Trump spune că aceste comentarii despre Canada, Groenlanda și Panama fac parte dintr-un plan mai larg, deși nu toată lumea este
convinsă de asta, scrie The Washington Post. Articolul din care am să citez în continuare se referă la adevărate atacuri asupra suveranității unor teritorii independente pînă acum, deoarece suveranistul și conservatorul Trump consideră că, atîta timp cît suveranitatea lor e folosită sau ar putea fi folosită de dușmanii Americii, atunci aceasta nu le mai e utilă și ar trebui să fie anexate SUA. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR
Sincer să fiu, nu cred că greșesc cu ceva dacă afirm că, în proporție de 8590%, cetățenii societății noastre semănă leit cu personajele îndrăgitului serial ,,Las Fierbinți” dar, ca să nu mi se reproșeze ceva, retractez: nu este vorba de ,,Las Fierbinți”, ci de... ,,Las Tîmpiți”, asta ca să corespundă zicerii lui Jacques Attali, un înfocat adept al Noii Ordini Mondiale: ,,Idioții merg singuri la tăiere”. S-a ajuns aici pentru că a dispărut credința în Bunul Dumnezeu, deși Institutul Național de Statistică ne-a informat, în anul 2015, că numărul membrilor Bisericii Ortodoxe din România ar fi fost de fix 18.817.975, cu tendință de creștere. Aberant, mai ales că, pînă în 2015, din cei 22 de milioane de locuitori (înregistrați la acea vreme), plecaseră din țară peste 4 milioane de români. Plus că, tot aici, au fost în jur de 4 milioane de copii pe care, pînă să se maturizeze, nu-i poți întreba, cum nici nu poți avea încredere în răspunsul lor, cu privire la religia fiecăruia. Mai mult, atunci am aflat și totalul românilor fără afiliere religioasă: 12.825, cu precizarea că ei nu sînt considerați atei, ăia figurînd la altă rubrică, cu 8.524 de persoane. Și, la urma urmei, de ce oare oamenii sînt categorisiți în funcție de credința lor, acest lucru fiind o alegere intimă, ce nu se poate mărturisi la gura de metrou, în piața publică? Adevărul este că INS nu poate fi învinovățită cu nimic, atîta vreme cît aceste sondaje de opinie se fac la comanda unor persoane fizice sau instituții de tot soiul, care merg pe principiul ,,noi plătim și astea sînt rezultatele care trebuie să iasă!”. Așa a făcut și Patriarhia Română care, constatînd că, în timp ce cîrciumile sînt arhipline, bisericile sînt goale, a comandat respectiva statistică, al cărei rezultat nu are nici o tangență cu realitatea. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea zi oamenii L-au negat pe Creatorul lor”. Ce mai, ,,Toți s-au stricat de tot și nu este unul care să facă bine” (Psalm 52:4) sau altfel spus ,,fiecare înșală pe aproapele său și nu spune adevărul; și-au deprins limba la minciună și viclenesc pînă obosesc” (Ieremia, 3-5). În principiu, aici este vorba de o lege universală, în care se spune că ,,teama de Dumnezeu și supunerea în fața poruncilor Sale este lucrul cuvenit fiecărui om” (Ecleziastul 12:13), iar pentru asta, ,,oamenii trebuie să-L iubească din toată inima pe Dumnezeu, cu tot sufletul și din tot cugetul” (Marcu, 12:33). Dar oare așa este? Nicidecum, și spun asta întrucît oamenii au ajuns să se creadă mai înțelepți, mai puternici și mai universali decît Creatorul lumii. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Ce va fi anul acesta în lume?
(urmare din pag. 21) În Orientul Mijlociu, stabilitatea rămîne fragilă, dar o eventuală reconciliere între Iran și Arabia Saudită ar putea schimba echilibrul de putere și ar permite cooperări economice semnificative în regiune. În multe state democratice, polarizarea politică și neîncrederea în instituții continuă să fie principalele provocări. În 2025, este de așteptat ca liderii politici să facă eforturi pentru a restabili încrederea publicului, însă succesul acestora va depinde de transparență și de implementarea unor politici care să răspundă nevoilor cetățenilor. În ceea ce mă privește, cred că vom asista la preluarea puterii de către partidele naționaliste/suveraniste, spre disperarea neo-marxiștilor de peste tot. În Statele Unite, preluarea puterii de către Donald Trump ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra lumii
și să ajute mișcările suveraniste din toată lumea să se dezvolte și să preia puterea. În alte părți ale lumii, autoritarismul rămîne o tendință de îngrijorare. Regimurile autoritare din Rusia și China vor continua să-și întărească controlul intern, dar presiunile externe și interne ar putea duce la schimbări imprevizibile. 2025 va fi un an decisiv pentru implementarea angajamentelor luate în cadrul conferințelor climatice internaționale. Tranziția către surse de energie regenerabilă va rămîne o prioritate, dar conflictele dintre interesele economice și obiectivele de mediu vor complica procesul. Țările dezvoltate vor fi sub presiunea de a sprijini financiar națiunile vulnerabile, iar lipsa unor soluții rapide ar putea accentua tensiunile dintre Nordul Global și Sudul Global. În era digitalizării accelerate, tehnologia va continua să joace un rol central în politica globală. Controlul
Anti-suveranistul Trump
(urmare din pag. 21) Șocant, nu? Cum să zică Trump așa ceva? A zis, fiindcă omul e foarte cinstit cu ceea ce-și dorește, spre deosebire de neo-comuniștii de la Bruxelles și din administrația Biden, care îți vorbesc de valori democratice și-ți lungesc lanțul de la 2 metri la 6, dar pun strachina cu mîncare la 7. De la ăsta măcar știi la ce te aștepți, și anume la faptul că e imprevizibil. Hai să vedem ce scrie The Washington Post, alt ziar anti trump-ist. „Cu mai puțin de o lună înainte de învestirea sa, Trump – care a promis că va pune capăt războaielor din străinătate și a făcut «pacea prin putere» – elaborează o politică externă «America pe primul loc», definită de antagonismul față de aliații și adversarii SUA deopotrivă, centrat în jurul viselor de expansionism teritorial. Tactica de pre-președinție a lui Trump cu privire la Groenlanda, Canalul Panama și cei mai apropiați vecini ai Statelor Unite nu este probabil să ducă la schimbări masive. Este puțin probabil ca atît canadienii cît și liderii lor politici să se dovedească receptivi la dizolvarea țării lor, iar parlamentarii americani nu și-au exprimat în linii mari dorința de a absorbi Canada ca nou stat. Primministrul Groenlandei a spus că insula nu este de vînzare, iar președintele panamez José Raúl Mulino a spus că «fiecare metru pătrat al Canalului Panama și zona sa adiacentă aparține Panama și va rămîne așa». Pentru orice alt președinte modern – în special unul care a făcut campanie pentru a pune capăt războaielor, nu a le începe – amenințarea că va încălca suveranitatea aliaților ar fi ceva extrem de neobișnuit. Dar politica externă a Statelor Unite în timpul primului mandat al lui Trump a fost marcată de abateri aproape constante de la convențiile diplomatice și angajamentele internaționale anterioare și a fost definită de o potrivire politică și economică imprevizibilă și uneori ostilă cu partenerii și inamicii tradiționali de pe tot globul. Pentru Trump, antrenarea instinctelor sale imperiale asupra unora dintre cei mai apropiați parteneri ai Statelor Unite avansează o versiune a aceleiași politici externe dispersate pe care a urmat-o în timpul primului său mandat, cînd a căutat să promoveze cu forță interesele americane pe scena globală, fără a ține cont de granițe sau de relații internaționale delicate”. O misiune globală de contracarare a Rusiei și Chinei este firul comun care leagă comentariile lui Trump despre Canada, Mexic, Groenlanda și Panama, a susținut un oficial de tranziție al lui Trump. La începutul acestei luni, oficialii canadieni au anunțat un plan de creștere a cheltuielilor pentru securitatea frontierei și de a folosi echipe canine și inteligență artificială pentru a intercepta drogurile ilegale. Echipa de tranziție a indicat acest anunț ca pe un indiciu timpuriu al succesului strategiei lui Trump. Fostul reprezentant Carlos Curbelo (R-Florida) a declarat pentru MSNBC săptămîna trecută că mesajele
lui Trump ar putea „deteriora” relațiile dintre Statele Unite și alte țări, ceea ce ar îngreuna construirea de alianțe internaționale în viitor. „Acest tip de insulte i-ar putea provoca într-o confruntare cu Statele Unite”, a spus Curbelo, observînd că este puțin probabil ca acesta să fie un conflict militar. „Există un risc aici, chiar dacă este o tactică de negociere”. Duminică, în timp ce l-a anunțat pe Ken Howery, un co-fondator al PayPal și fost ambasador al SUA în Suedia, de alegerea sa ca ambasador în Danemarca, Trump și-a subliniat dorința de a prelua stăpînirea Groenlandei, teritoriul semiautonom danez unde Statele Unite își mențin cea mai nordică bază aeriană. „În scopul securității naționale și al libertății în întreaga lume, Statele Unite ale Americii consideră că proprietatea și controlul Groenlandei sînt o necesitate”, a scris Trump pe rețeaua sa de socializare, Truth Social. Trump a urmărit în mod activ ideea de a cumpăra Groenlanda cel puțin din 2019, cînd președintele de atunci și-a împins consilierii de top să analizeze procesul de achiziție a celei mai mari insule din lume, dacă cumpărarea ei ar fi legală, și de unde să achiziționeze banii. Deși sună „puțin hilar”, importanța strategică a insulei a fost o problemă de lungă durată în politica externă a SUA, iar anunțul lui Trump „nu a fost neașteptat”, pe baza pozițiilor sale din trecut, a spus un fost diplomat danez care s-a ocupat de această problemă în timpul primei administrații Trump, vorbind sub condiția anonimatului pentru a discuta o problemă internațională sensibilă. „Probabil se va întîmpla ceva cu Groenlanda în următorii 10 pînă la 15 ani”, a adăugat fostul diplomat Mike Pompeo. „S-ar putea să devină independenți, motiv pentru care SUA se asigură pentru toate variantele. Ei se îndreaptă în direcția pe care SUA o consideră parte a zonei sale de influență”. Într-o serie separată de postări pe rețelele de socializare weekend-ul trecut, Trump și-a escaladat amenințările de a relua controlul asupra Canalului Panama, acuzînd Panama că cere de la Statele Unite tarife mari de transport maritim și le permite soldaților chinezi să opereze calea navigabilă - afirmații pe care Mulino le-a negat. „Nu există soldați chinezi în Canal”, a spus Mulino în timpul unei conferințe de săptămîna trecută, adresîndu-se direct postării lui Trump. „Este o prostie. Nu este un singur soldat chinez pe Canal”. Dar Berg a spus că influența portului global a Chinei – inclusiv pe ambele maluri ale Canalului Panama – este în creștere. „Există îngrijorări cu privire la influența chineză asupra canalului și la fiabilitatea operațiunilor din SUA”, a spus Berg. „Ar putea fi una dintre principalele rute de desfășurare a navelor americane din Atlantic pînă în Pacific într-o situație de urgență în care avem interese de securitate națională, cum ar fi Taiwan”. Acesta și cel al controlului navelor chineze care ptrec prin canal pot fi motivele reale, legate de războiul lui Trump cu China, pentru care el a afirmat că ar vrea să reia controlul asupra Canalului Panama. Obsesia lui Trump pentru Canalul Panama este de lungă durată, potrivit lui John Feeley, care a fost
RM
asupra datelor și dezvoltarea inteligenței artificiale vor fi elemente-cheie ale competiției geopolitice. În același timp, riscurile asociate cu dezinformarea și atacurile cibernetice vor rămîne o preocupare majoră pentru democrații.
Concluzie Anul 2025 promite să fie unul plin de schimbări și provocări pe scena politică globală. În timp ce competiția dintre marile puteri continuă, colaborarea internațională va fi esențială pentru abordarea problemelor globale, precum schimbările climatice, migrația și securitatea cibernetică. Liderii politici vor trebui să demonstreze viziune și flexibilitate pentru a face față unui mediu din ce în ce mai complex și imprevizibil. Cît despre România, anul a început prost cu măriri de taxe și impozite, iar în ceea ce privește continuarea m-aș mira să se întîmple ceva bun, chiar dacă în primăvară avem alegeri prezidențiale.
ambasadorul lui Trump în Panama. Trump a considerat că președintele Jimmy Carter a făcut o „greșeală istorică” prin semnarea a două tratate care au renunțat la controlul american asupra canalului, a spus Feeley – un ecou al poziției lui Ronald Reagan, conform căreia SUA sînt „proprietarul de drept” al Canalului. Cînd Trump a ridicat chestiunea în timpul primei sale întîlniri cu președintele de atunci Juan Carlos Varela, în 2017, Varela a răspuns cu un non-sequitur despre Siria, reușind să evite o escaladare a subiectului, potrivit Feeley. Retorica expansionistă a lui Trump duce la o perioadă în care puterea unui stat era definită de țara pe care o controla, mai degrabă decît de formele mai difuze de influență - militară, economică, culturală și diplomatică - pe care președinții americani le-au urmărit de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial. a spus Daniel Immerwahr, profesor de istorie la Universitatea Northwestern și autor al cărții „Cum să ascunzi un imperiu”, o istorie a imperialismului american. Viziunile expansioniste ale lui Trump ar putea părea să contrazică promisiunile anti-intervenționiste pe care le-a făcut în campania electorală, deoarece el a susținut că Statele Unite ar trebui să limiteze cheltuielile pentru apărarea Ucrainei. Însă pozițiile sale fac ecou politicii externe timpurii a lui Woodrow Wilson, unul dintre primii politicieni care a candidat cu sloganul „America First”. „Cînd vorbim despre ceea ce este privit retrospectiv ca izolaționism, vorbim cu adevărat despre a rămîne în afara războaielor europene, în timp ce facem război și efectiv anexare peste tot în altă parte”, a spus Katz. „În multe feluri, nu este atît de diferit”. Deși mulți dintre aliații lui Trump resping ame nințările lui ca parte a manualului său obișnuit de negociere, unii din orbita sa au îngrijorări reale cu privire la faptul că va trece linia de la retorica dură și războiul economic la intervenția militară. Trump a amenințat cu un tarif de 25% la importurile mexicane pentru a opri fluxul de droguri ilegale și a discutat în privat ideea de a trage rachete în Mexic pentru a încerca să elimine cartelurile. În loc să excludă ideea, despre care oficialii mexicani au avertizat că va distruge toată cooperarea în materie de securitate dintre cele două țări, cîțiva candidați republicani la președinție în timpul primarului GOP din 2024 au indicat „sprijinul pentru utilizarea forței militare pentru a opri traficul de fentanil”. Așadar, președintele ales al SUA dă semnale clare cu privire la cum va gestiona confruntarea cu Rusia și China, și numai cine stă cu ochii la televizor nu le vede. E clar că războiul din Ucraina îl încurcă și vrea pace acolo ,ca să poată să se bată economic cu China și Rusia și să-i țină cumva în șah, pentru a nu deschide un front în Taiwan, de unde încearcă să mute niște fabrici în SUA tocmai ca să nu cadă pe mîna chinezilor. Probabil Trump își dorește să ajungă la un echilibru cu Rusia și China, ba chiar și cu BRICS, pe care-l vede ca un pericol major cu privire la hegemonia Americii în lume. Dacă va reuși sau nu, vedem ce se întîmplă în acest an, care sper că va duce la încheierea conflictului din țara vecină și prietenă, că ne va aduce un nou președinte la Cotroceni și va schimba paradigma politică europeană.
RM
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Patriarhia Română a recunoscut: e un S.R.L. în paragină! (I)
(urmare din pag. 21) Trăim vremuri în care se intenționează să se modifice Biblia, deși Dumnezeu a spus: ,,Daniele, ține ascunse cuvintele și pecetluiește Cartea pînă la sfîrșitul lumii!” (Daniel, 12:4), dar cine să înțeleagă? Chiar Papa de la Roma și-a făcut publică această intenție, după ce, de-a lungul timpului, acest ,,Jurnal intim al lui Dumnezeu” (cum spunea Corneliu Vadim Tudor) a fost zdrențuit într-o veselie. S-au scos și s-au modificat de-a valma pasaje întregi, de Evanghelii s-a ales praful, doar coperțile au mai rămas din Sfînta Biblie. Pînă la urmă, nu știu ce o fi în capul acestor ,,creștini”, care și-au ales alți dumnezei, și-au creat propria biblie și trăiesc în baza unor principii sataniste. Ei nu știu că, atunci cînd l-a creat pe Adam, Dumnezeu nu i-a pus țigara în gură și paharul de alcool în mînă, iar pe Eva nu a servit-o cu o ceașcă de cafea. Toate acestea sînt invenții diavolești, care au un unic și firesc sfîrșit: cancer la plămîni (țigara), la ficat (alcoolul) și la colon (cafeaua). La fel, și în cazul radiațiilor atomice necontrolate, pe care nu Dumnezeu le-a creat, și care produc leucemie, adică tot un fel de cancer. Este adevărat că Dumnezeu a dat omului o largă libertate, dar iată că acesta abuzează de ea din ce în ce mai mult, de unde și concluzia Sfîntului Apostol Pavel: ,,Omul este liber să facă orice, dar nu tot ceea ce face omul este bun”. Observați, spre exemplu, ce s-a întîmplat după ce omul a început să modifice genetic plantele și animalele sau să-și schimbe aspectul fizic natural. Nu se ține cont de faptul că nimeni nu poate modifica, spre exemplu, fluxul și refluxul oceanului planetar sau genetica umană, adică ingineria divină, cum au încercat să facă niște imbecili cu ,,vaccinul” lor anti-Covid 19, de fapt, o zeamă lungă vîndută la suprapreț și denumită pompos ARN MESAGER. De fapt, chestia asta, de a inventa noi religii, în timp ce alții vor să le desființeze pe cele existente, mi se pare a fi o nebunie curată, fără nici o finalitate sau redresare a unor anumite lucruri. Auziți și dumneavoastră vorbe: ,,Biblia noastră nu este ca a voastră, iar noi ne rugăm la alți sfinți!”, sau ,,Am renunțat la ortodoxie pentru că m-am căsătorit cu un african și a trebuit să îmbrățișez cultul maimuței constipate!”. Deși România este considerată o țară creștinortodoxă, în ea mai sînt recunoscute alte 15 Biserici, printre care Biserica Romano-catolică, cu circa 1,2 milioane de membri și Biserica Calvină (Reformată) care susține că ar avea puțin peste 700.000 de membri. Chiar mă întreb pe ce criterii se acordă legitimitatea acestor religii, culte, secte, confesiuni etc., știindu-se că Dumnezeu e doar unul. Ce ziceți, dragi cititori, de acest ghiveci creștinesc? Nu cumva, la nivel mondial, Biserica se fărîmițează pînă va dispărea, totul nefiind altceva decît visul împlinit al lui Adam Weishaupt. Ăsta este nebunul care, în 1776, a întemeiat o sectă de ,,iluminați”, care se mai numeau și ,,Liber Cugetători”, scopul lor fiind unic și clar: ABOLIREA RELIGIILOR. Plan preluat apoi de Karl Marx, în a cărui ,,Declarație comunistă” stătea scris: ,,Religia este drogul poporului și trebuie nimicită”. Să nu trecem peste Principiul nr.1 al Noii Ordini Mondiale - ,,Se va renunța la orice formă de religie” -, întărit de Principiul nr.4: ,,Supunere totală față de Satana”. Adică exact ce a scris și Albert Pik în cartea sa ,,Morala și dogma”: ,,Lucifer, fiul dimineții, este cel care poartă lumina”. Cînd Dwight Kinman a făcut publice țelurile ,,Ordinii”, a atras atenția cel cu nr.6: ,,Se va stabili o religie mondială care va coordona toate religiile pămîntului și care va avea în frunte un pontif mondial care va conduce alături de liderul suprem politic și mondial”. O completare în acest sens a făcut-o Robert Müller, fost subsecretar general al ONU, care a spus: ,,Toți aceia care îl recunoscu pe Isus ca salvator, trebuie eliminați”. Mai mult, în cartea ,,Între două ere”, Zbigniew Brzezinski preciza că ,,a crede în Dumnezeu denotă îngustimea rezultată din ignoranță și lipsă de
educație”, de unde și zicerea Clotildei Armand: ,,În Uniunea Europeană nu mai este necesară religia!”. De reținut că Brzezinski, profesor la Columbia University, a fost numit de David Rockefeller șef executiv în cadrul Comisiei Trilaterale, înființată în 1973, aceasta avînd ca obiectiv stabilirea formei concrete a Noii Ordini Mondiale, al cărei slogan este ,,Prin haos, la ordine!”. Cert este că planul ăstora merge ca uns, și asta pentru că NIMENI nu se ia cu ei în piept. A fost, în 1963, o astfel de încercare, cînd John F. Kennedy, în cadrul unui discurs istoric a spus: ,,Postul meu de președinte a fost folosit pentru a instiga un complot de distrugere a libertăților Americii, dar înainte de a părăsi postul, trebuie să-i informez pe cetățeni de pericolul care îi așteaptă”. Din păcate, nu a mai apucat să informeze pe nimeni, pentru că, zece zile mai tîrziu, a fost... ASASINAT, chiar în văzul lumii. Așadar, cu Noua Ordine Mondială nu te poți pune, dar mă întreb: de ce, în fața unor asemenea evidențe, spre exemplu, Patriarhia Română tace precum peștele în acvariu? Păi, măi băieți, știind că trăim vremurile ultimului război al omenirii, cel între Dumnezeu și Satana, de ce nu ieșiți în față, că doar sînteți ,,trimișii Domnului pe Pămînt”? Vă merge bine comercializarea lumînărilor și a tămîiei fără bon fiscal, sau faceți parte deja din acea tabără? Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Cumplita zi ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon,/ Alegeți: întuneric, sau lumină!/ Apocalipsa nu dă telefon...”. Pînă și Isus a ajuns să-Și pună întrebări: ,,Am suferit atunci și-acum/ Dar ce făcut-ați voi?/ Acum văntreb în mila Mea:/ Urma-Mă-veți tot așa?” (Folclor). Cînd un preot din buricul capitalei a fost întrebat ce e de făcut în aceste vremuri, răspunsul său a fost nu doar penibil, ci și dezarmant: ,,Ne rugăm și stăm în așteptare!”. În primul rînd, se constată că nici acum nu se știe că ,,rugăciunea fără fapte e pustiu” (Părintele Galeriu), iar în privința intrării în starea de așteptare, comentariile sînt de prisos. Oare ce anume să așteptăm, vreun cîștig la Loto, sosirea trenului în gară sau venirea primăverii? ,,Pe noi cine și cum ne salvează?”, geme continuu poporul român, care a dormit pe el decenii la rînd, de unde și titlul Imnului Nțional: ,,Deșteaptă-te, române!”. E chiar jenant să ceri ajutor, după ce ai rupt ușa la centrul de vaccinare anti-Covid 19 pentru doi mici sau 100 de lei. După ce sataniștii – Iohannis, Vela, Tătaru, Cîțu, Arafat, Gheorghiță, Voiculescu ș.a. – ne-au salvat mai mult de la viață decît de la moarte, acum este prea tîrziu să mai pui mîna pe par. Oricum, nu mai e nimic de făcut și, cît de curînd, ,,vom afla că nimic – școlile, bisericile, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier). De fapt, Iohannis ne-a spus-o clar: ,,Țara a eșuat!”, iar Patriarhia Română a devenit sluga fidelă a puterii politice, adică și-a pus singură bomboana pe colivă. Cunosc preoți care scurtează slujba pentru a se duce la meciul de fotbal susținut de echipa comunală sau la o partidă de pescuit, la vreo terasă ori la cine știe ce întîlnire amoroasă. Știu că mulți vor sări ca arși și vor spune că nu există pădure fără uscături, dar la fel de bine se poate afirma că și uscăturile pot exista fără pădure. Ce mai, haos total, și asta în timp ce Patriarhul și elita sa duc o viață de huzur, plînă de lux și îmbuibare. Observați mașinile cu care se deplasează capii Bisericii, cum își plimbă ei potcapurile alea în formă de cazan de țuică și cum au umplut lăcașele de cult cu acele cutii ale milei. Am intrat în biserici în care acestea erau mai multe decît numărul enoriașilor, urmînd ca, într-un viitor cît mai apropiat, să vedem și mai multe astfel de cutii ale milei decît icoane. Acum, nu se mai știe că Isus mergea desculț și înfășurat într-o pînză ponosită, iar cînd a găsit într-un templu o pungă cu bani, a azvîrlit-o în pulberea drumului spunînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta în acest lăcaș”. Oare Patriarhul nostru nu se uită în oglindă înainte de a pleca de acasă, pentru a constata că straiele sale, pline de sclipici, fire de aur, ciucuri, pietre prețioase și tot soiul de alte podoabe, îi creează o imagine de pom de iarnă?
23 Legat de asta, întreb: Părinte, nu ai auzit pînă acum că ,,Omul nu trebuie să strîngă comori pe pămînt, unde le mănîncă molile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții. Comorile se strîng în cer, pentru că acolo unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”? (Matei 6:19-21). Și încă ceva, Preafericite și Sclipitor Patriarh, preanecăjitul și smeritul jurnalist care a scris aceste rînduri are dreptul să creadă că matale nu ai fost atins nicicînd de suflul divin, fiind mai mult influențat de zicerea lui David Spangler, un lider proeminent al mișcării New Age: ,,Lucifer lucrează în fiecare dintre noi pentru a ne duce la plinătate, îndreptîndu-ne spre o nouă eră”, iar asta se realizează ușor, pentru că, așa cum s-a mai spus, ,,Idioții merg singuri la tăiere” (Jacques Attali), spre exemplu, ca la vaccinarea anti-Covid 19. Adevărul este că Patriarhul și majoritatea preoților din România ,,N-au nici plată, nici răsplată, nici cununi de mucenici/ Și cu cît mai mult se-nalță, cu atît devin mai mici/ Dacă-n suflet au mîndria, dacă-i stăpînește ura,/ Degeaba citează Sfinții, degeaba cunosc Scriptura/ Unii tot repetă-ntruna că ei sînt în Adevăr/ Să nu uite că și Eva a căzut de la un măr/ Și Adam fiind în Slavă, și în grația divină/ A fost izgonit de Tatăl, din Cereasca Sa Grădină!” (Eliana Popa, ,,Ale mîntuirii căi!”). Evident că și cei care au făcut obiectul acestui articol au păcătuit grav – au atentat la veșnicia creației divine și continuă să o facă –, drept care nu vor găsi bilet de plecare din această lume decît spre... iad. Dar hai să vedem ce am găsit scris în presa centrală, în data de 13 martie 2023, privitor la Patriarhul României: ,,Avînd în vedere faptul că Biserica românească nu mai are nici o tangență cu credința în Dumnezeu, era de așteptat să ajungă a fi condusă de un aghiuță, pe al cărui act de identitate cipat scrie... Ciobotea Daniel. Ei bine, între anii 1976 și 1980, dumnealui a studiat teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ în Franța și Germania, deci acesta nu avea nici o tangență cu... ORTODOXIA. Evident că pe vremea aceea astfel de studii și deplasări în străinătate nu puteau fi aprobate pînă nu treceau prin filtrele Securității comuniste. După studii, nu s-a întors în România, mutîndu-se în Elveția, unde a stat 8 ani, timp în care a fost lector («ciripitor», cum numesc elvețienii această profesie) și apoi director adjunct al Institutului Ecumenic de la Bossey. Spre sfîrșitul perioadei de ședere în Elveția, a fost primit în monahism, fără a se respecta Sfintele Canoane ale Ortodoxiei. Astfel, pentru un candidat la călugărie, stagiul minim obligatoriu de viețuire efectivă în mînăstire era de un an și trei luni, or absolventul în teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ nu avea nici o treabă cu regulile ORTODOXIEI și, totuși, a ajuns călugăr, prin încălcarea canoanelor. Așadar, un CATOLIC, după ce a făcut un duș, a devenit călugăr ORTODOX, prin mijloace ilegale, iar mai apoi, după alt duș, a fost uns, «pe bune», PATRIARH ORTODOX (ar fi fost culmea să ajungă PAPĂ!). Încă o precizare: cînd am vorbit de duș, m-am referit la cel corporal, că de cel de spălat pe creier s-au ocupat cei din Franța, Germania și Elveția. Oricum, cine vrea să aprofundeze subiectul poate accesa articolul de presă «Șah la Patriah», scris de Vasilică Militaru, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă «Andrei Șaguna» din Sibiu. Alte comentarii fiind de prisos, nu pot decît să concluzionez că Biserica românească e... varză, chiar a murit, și asta pentru că noi, creștinii, n-am acționat împotriva diavolului la timp. Nici acum nu facem nimic și considerăm că ne-am făcut datoria în fața Domnului, dacă, la finalul unei slujbe liturgice, introducem un ban în farfuria metalică plimbată printre enoriași. Adică un fel de cerșetorie sau ajutor de la săraci pentru bogați, totul fiind în afara oricăror cerințe fiscale”. Nu rămîne decît să vă rog ca, după apariția părții a doua a acestui articol, să-l multiplicați întreg și să-l dați mai departe! Numai așa vor afla cît mai mulți cititori de ce ,,Biserica românească e ca o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar Patriarhia română,/ O greșeală de tipar” (Folclor). (va urma)
24
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Nr. 1776 l 7 – 13 ianuarie 2025
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS BOOK CONSULTING SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIBUTION SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.
RM