România Mare, nr. 1779

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Niciodată nu suntem singuri! Îngerii păzitori și spiritele îndrumătoare stau, în permanență, în jurul nostru. CORNELIU VADIM TUDOR

Va intra China în război cu Trump? Beijingul este pus pe „reunificare“

Titlul de mai sus este o întrebare pe care și-o pun britanicii care nu vor să fie parte a turmei, adică de la ziarul UnHerd. Zilele astea e vorba despre Trump și numai despre Trump. Nici nu știi unde să te uiți și ce să alegi fiindcă președintele american se mișcă așa de repede încât depășește orice așteptări. E clar că omul se ocupă exclusiv de țara lui și urmărește exclusiv interesele acesteia. Interesul său cel mai mare este acela de a stopa China, pe care o vede un pericol economic în primul rând pentru America, mai ales că acum este aliata Rusiei, lucru pe care nici un președinte american cu capul pe umeri nu și-l dorește. NU mai vorbesc de faptul că are în spate sistemul BRICS. Războiul la care se referă UnHerd nu este unul economic, ci unul militar deși cauza acestuia e tot una economică și anume Taiwanul, țară care, legal, după tratatele semnate în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum am mai scris, aparține Chinei. Taiwan-ul are pe teritoriul său o mulțime de fabrici care produc „motoare“ pentru telefoanele mobile,

rachete, arme și altele, iar SUA nu-și poate permite ca acestea să ajungă pe mâna Chinei, mai ales că au tratate de apărare reciprocă cu Taiwan-ul. Cei de la UnHerd își încep articolul imaginându-și o chestie apocaliptică. Citez: „Este încă înainte de ivirea zorilor, când sute de rachete chineze încep să cadă ca o rafală de ploaie peste Taiwan. O mare parte din forțele aeriene și navale ale insulei autonome sunt distruse în câteva minute. Forțele speciale chineze iau cu asalt reședința și birourile președintelui taiwanez, executând «greva de decapitare» pentru care s-au antrenat ani de zile. Roiuri de avioane și drone lovesc apărarea taiwaneză, în timp ce până la 50.000 de parașutiști ai Armatei Populare de Eliberare (PLA) coboară pe insulă, încercând un asalt fulger pentru a captura zonele de aterizare pentru un al doilea val transportat de elicoptere, înainte de a se îndrepta spre plaje. Sute de mii de trupe PLA sunt pe cale să ajungă la uscat în cea mai mare operațiune amfibie de la Ziua Z. Invazia mult așteptată a Taiwanului a început“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

CULTURĂ ȘI DICTATURĂ – După Ziua Națională a Culturii –

Deși pentru această săptămână aveam planificat un alt subiect, am abandonat acel proiect, în favoarea celui de față, această schimbare intempestivă fiind determinată de așa-zisul mesaj al așa-zisului Președinte Klaus Werner Iohannis, rostit cu prilejul zilei de 15 ianuarie – Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu și, totodată, Ziua Culturii Naționale. Drept să vă spun, în liniștea mormântală care se răsfrânge de la Palatul Cotroceni peste întreaga Țară, deși motive ar fi suficiente pentru ca din răceala acelui Palat de marmură cineva să reacționeze, credeam că locatarul Iohannis ori a fugit peste hotare, cerând azil politic la vreo ambasadă americană din țările africane, luând exemplul președintelui Siriei, Bașar Hafez al-Asad, care s-a refugiat la Moscova din cauza războiului civil din țara sa, ori a plecat la schi în Alpii elvețieni, sau (Doamne ferește!) este grav bolnav, la pat. Nu că aș fi dus dorul figurii cetățeanului Klaus Iohannis, înrămată în țurțuri de gheață, și nici îngrijorarea absenței domniei sale din peisajul maculat al politicii românești nu m-ar fi dat afară din casă pentru a dibui firele invizibile de paianjen pe care „dispăruse“ fostul nostru Președinte de Stat (adică, de stat la Cotroceni), totuși, un fulg de îngrijorare era.

Întrebarea, vorba lui Iohannis, „care stă pe buzele românilor“, era una de bun-simț: nu s-a simțit deloc mișcat când, lângă zidurile înalte ale Palatului din dealul Cotrocenilor au manifestat mii, zeci de mii de români, care „cereau înapoi turul doi“? Rezistând într-o muțenie compactă, fără nici un semn că ar mai trăi pe fața pământului, domnul Klaus Iohannis – deși se încăpățânase să rămână lipit cu pap de fotoliul de la Cotroceni – parcă intrase într-o gaură neagră! Când, pe neașteptate, a apărut, în carne și oase, la pupitrul prezidențial de la Cotroceni – surprinzând și sfidând, totodată, Poporul Român! Acesta a fost momentul (și impulsul) care au declanșat renunțarea la tema programată, și întoarcerea la mult popularizatul Klaus Iohannis, pentru a dezlega misterul „revenirii“ lui la viață.

Ipocrizie, numele tău este IOHANNIS! Încă nu se stinsese ecoul mesajului ipocrit pe care cel ce se mai crede șeful Statului l-a transmis la trecerea dintre ani, și pe care cei realiști, români cu bun-simț (nu neaparat suveraniști), l-au dezavuat, când, iată, Iohannis, în visul lui de președinte perpetuu, repetă și amplifică ipocrizia cu care ne-a pricopsit de Anul Nou. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Fabulã... originalã Cu trâmbițe și surle, de cu seară Veni tot păsăretul la concurs. De-atât avânt în muzica ușoară Se sperie chiar și bătrânul urs.

Dar concurenții, pregătiți cu sete, Mai concuraseră de-atâtea ori, Visau mai toți fotoliul de vedete Și așteptau concursu-ncrezători. Urcă pe scenă ciocârlia. Îndată, Cu trilul ei acoperi pământul. O asculta pădurea nemișcată Și, aninat de crengi, în aer, vântul. Urmară cucul și privighetoarea, Un pitpalac, apoi chiar și o cioară. Soliștii toți își prezentau cântarea Ca „cea mai cea“ din muzica ușoară. Și, iată că-nserarea dă de veste: Juriul deliberează, transpirat! În mod oficial o să ateste Pe cel mai bun, care-a și câștigat. Stupoare, însă! Țipete-n pădure De parcă ar fi ars pe loc hotarul. Vestea căzuse grea, ca o secure: Pe locu-ntâi s-a situat... măgarul! – Dar el nici n-a cântat, spuseră unii, Făcând o contestație, formal. – Voi contestați sau faceți pe nebunii? L-am premiat fiindcă-i... original! Morala: Așa se-ntâmplă și-n realitate, Când viața vrea să te înfrunte: Deștepții n-au mereu prioritate, Iar proștii sunt întotdeauna-n frunte! GEO CIOLCAN

NR. 1779 l ANUL XXXVI l 28 IANUARIE – 3 FEBRUARIE 2025 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Țapul și Iedul au păscut iarba dracului la Sofia  Un mafiot putred de bogat: Ioan Mureșan (PNȚCD)  Remanierea guvernamentală ciocănește la ușă  Lui Brucan îi plouă-n gură după vinete  Moare Mușu

PARTEA A III-A  Reproducem o ştire apărută în „Bună ziua, Braşov“, sub titlul „Bodyguarzii lui Radu Vasile, în alertă“: „Echipa de bodyguarzi a premierului Radu Vasile este în alertă de gradul zero. Nu se ştie încă motivul. Oricum, pistolarii primului-ministru afişează o vigilenţă ieşită din comun. Unii s-au întrebat dacă tragica întîmplare din Armenia i-a mobilizat în asemenea grad. Ţinta vigilenţei oamenilor de pază ai premierului – ziariştii (armeanul a fost împuşcat de un fost ziarist). Metoda utilizată – prevenirea delictelor prin descurajarea infractorului. Şi cine s-ar încumeta să «sară» la premier atunci cînd, la ieşirea acestuia din sediul guvernului, gărzile sale de corp se agită ca potîrnichile şi flutură ame­ninţător pistoalele din dotare? Viteza cu care Radu Vasile intră în maşină este comparabilă cu cea a lui «Speedy Gonzales». Dar premierul poate fi liniştit – gărzile de corp, atîrnate jumătate în afară pe geamurile autoturismelor din escortă, îi împiedică pe jurnalişti şi să-l vadă pe omul de stat, darămite să-l tragă de mustaţă“.  Îl doare-n fund de Ţara asta pe Ţapul cel Răpănos. În timp ce România clocotea de greve şi de mitinguri, avînd loc chiar lupte de stradă, puşlamaua asta de Emil Constantinescu a dat o vîjîială prin Marea Britanie, într-o vizită particulară, ca să-şi lanseze o carte despre bolovani, tradusă în limba lui Shakespeare. Chel­ tuielile au fost colosale, şi cu traducerea maculaturii, şi cu tipărirea ei, şi cu voiajul părosului animal, cu o suită de lingăi după coada lui. Nu-i aşa că băiatul e total iresponsabil?  „În sudul Greciei, plouă torenţial, de cîteva zile“ – ne-a anunţat, fericit, crainicul TVR Mircea Radu. Dacă ar fi pus mîna pe un dicţionar al Limbii Române, Crăcănel ar fi văzut că ploaia torenţială înseamnă ploaie repede, de scurtă durată, aşadar nici vorbă de „cîteva zile“.  Dar pe Silviu Brucan nu-l poate bate nimeni! El e unicat în a se face de rahat! Duminică, la PRO TV, ultimul ocupant stalinist al României a mai slobozit nişte perle printre buzele alea mai senzuale ca ale lui Decebal: „Eu cred că asta e una din vinetele... ăăă... vinele (?!) clasei noastre politice“; „Eu cred că cazul (sic)! Uzinei Roman“ etc. Nefiind botezat la vreme, în 1916, cînd a văzut întunericul nopţii, Saul Bruckner are obsesia de a-i boteza pe alţii: Bogdan Niculescu Buzău (Duvăz); Remuş (Remeş): Verhogen (Verheugen) ş.a.  A înviat din morţi scheletul ambulant Dinu Zamfirescu. Agent

dublu (securist şi spion francez, trimis cu treabă la Bucureşti, după 1990), ţiganul ăsta ca o scrumbie afumată cu mahorcă s-a făcut remarcat prin cîteva jeturi de otravă, în stilul de acum cunoscut al puşlamalelor din diaspora, gl. Cornel Dumitrescu, Liviu Cangeopol, Dan Costescu, Monica Lovinescu şi al altora aidoma lor, răi de rup lanţul, cîrcotaşi, strîmbînd din nas la tot ce e românesc. Ofticat la culme că senatorul Corneliu Vadim Tudor a fost ales preşedinte de onoare al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina“, cu sediul la Paris, Dinu Limbricul a trimis presei o „Luare de poziţie“ prin care anunţă că şi-a dat demisia din această asociaţie. În semn de protest, fireşte. Fiindcă ei, cîinii răi din exil, mereu trebuie să protesteze împotriva cuiva, sau a ceva, nici nu se discută, prin venele lor curge zeamă de carbid, nu sînge. De fapt, avînd în vedere politica anti­naţională a acestui cîrcotaş, el n-a făcut parte, niciodată, din Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina“, ci din Asociaţia „Contra Basarabia şi Bucovina“. Ce-a făcut Vadim Tudor pentru cele două teritorii româneşti, încă din 1967 (cînd cerea, la Cenaclul Bacovia, revenirea lor la PatriaMamă şi a fost anchetat de Securitate) se cunoaşte. Ce a făcut Dinu Zamfirescu pentru aceeaşi cauză, nu ştie nimeni.  Au trecut 6 săptămîni de cînd în „România Mare“ a apărut dezvăluirea senzaţională cu privire la vinderea către americani, de Regimul Constantinescu, a complexului anti-rachete NEVA. Nici un răspuns. Toţi tac ca mortu-n păpuşoi. Mai are cineva vreo îndoială cu privire la veridicitatea celor scrise de noi? Între timp, am aflat şi cîţi bani a primit Mafia din fruntea României pentru acea bijuterie a tehnicii militare, pe care Poporul Român a plătit-o, din greu, strîngînd cureaua, în anii ’80: între 100 şi 200 de milioane de dolari. Am forat şi mai adînc şi iată ce a mai ieşit la iveală. Persoane din interiorul Statului Major General al Armatei ne-au informat că generalul Constantin Degeratu a ordonat constituirea unei comisii care să efectueze un control riguros la Unitatea de la Cernica. În aparenţă, ar fi vorba de probleme de ordine, disciplină, învăţămînt, pregătire de cadre. În realitate, în spatele acestei activităţi se ascunde altceva: identificarea acelor oameni care au furnizat informaţii şi destituirea nu numai a lor, ci şi a comandanţilor lor. Ştim şi de unde provine şeful comisiei de control: de la Poliţia Militară.  Ştiţi care e culmea? Şi generalul Gh. Bucşe – Ţigaretă a pus pe picioare o comisie, pentru aceeaşi problemă, condusă de generalul Catrina. Ăştia altă treabă n-au, decît să reînvie practicile Gestapo-ului.  Aceleaşi persoane ne-au comunicat că toată activitatea generalului român Degeratu în

Istorioare cu tîlc

– Vă dau patruzeci de franci. Înmormîntaţi doi portărei!

Fără familiarități!

Alexandre Dumas-fiul nu avea familiaritatea tatălui. – Ia ascultă, dragă prietene, i se adresează într-o zi un intim al casei, îl tutuiesc pe autorul lui Antony, iar dumitale-ţi zic dumneavoastră! E ridicol! Va trebui să stabilim o regulă. – Într-adevăr, răspunse tînărul Dumas. Va trebui să-i spuneţi tatei dumneavoastră!

Generozitate Alexandre Dumas cîştiga mult, dar cheltuia şi mai mult. ,,N-am refuzat nimănui bani, zicea el, doar creditorilor”. Odată, cerîndu-i-se douăzeci de franci, cu prilejul unei subscripţii pentru asigurarea înmormîntării decente a unui portărel mort în sărăcie:

Dumas, scriitorul cu o energie inepuizabilă Coborînd din tren, la ora 10 seara, după opt ore de călătorie, Alexandre Dumas îşi rugă fiul să-l conducă la Neuilly, la prietenul său, poetul Théophile Gautier. – Dar, tată, e tîrziu şi vii dintr-o călătorie! – Eu? Sînt proaspăt ca un trandafir. Îl găsiră pe Gautier dormind. Dumas-tatăl începu să strige. Bunul Théo ieşi la fereastră şi protestă: – Ne-am culcat cu toţii! – Leneşilor! Ce, eu dorm? Pălăvrăgiră pînă la orele patru dimineaţa, apoi Dumas-fiul, obosit peste măsură, reuşi să-l conducă pe jos pînă acasă, în Champs-Elysées, pe tatăl său, care vorbi pe tot parcursul bulevardelor Neuilly şi Grande-

RM

planul relaţiilor internaţionale este supervizată de generalul englez Spidell – un individ arogant şi obraznic, care ameninţă zilnic, cu spume la gură, pe culoarele MApN, că nu intrăm în NATO dacă nu facem cum spune el. Agentul străin e plătit cu mii de dolari pe lună, din banii României, fireşte. Şi ne-a mai şoptit ceva un spiriduş: la dispoziţia celor care au cumpărat complexul NEVA, MApN a trimis peste 20 de specialişti, pentru a „mărita“ marfa mai bine.  Unul dintre oamenii de casă ai lui Radu Timofte este colonelul Marin Ionel. După ce a fost dat afară din SPP de către Dumitru Iliescu, fiindcă nu a putut justifica o mare sumă de bani în valută (sau, probabil, pentru că n-a făcut-o juma-juma cu el). IonelIonelule, nu mai bea băiatule a aterizat la celebra UM 0215, în funcţia de locţiitor al comandantului. Numai că „Doi şi-un sfert“ a fost desfiinţată. Treaba nu l-a afectat prea tare pe descurcăreţul om bun la toate (şi la nimic), fiindcă stăpînii pe lîngă care s-a făcut util i-au găsit, imediat, tot o funcţie de locţiitor de comandant, de data asta la Direcţia de Protecţie şi Siguranţă a Armatei (adjunctul generalului Bădălan). Astăzi, Marin Ionel este pe cale de-a fi uns general. Pe undeva, ar trebui să ne frecăm palmele de nostimadă: el este acela care, în calitate de adjunct al colonelului Constantin Dîrnă, a pus la dispozitia PDSR-ului caseta audio pe care călugărul din Bărăgan s-a spovedit cu privire la vinderea către Securitate, de Gavril Dejeu, a fratelui acestuia. Trebuie să recu­ noaştem că, pentru un ţuţăr al regretatului general de Interne Velicu (dinainte de 1989), cariera e sinuoasă, dar fructuoasă, omul şi-a realizat scopul!  În ziua de 1 noiembrie, în apartamentul lui Vasile Secăreş, situat în fostul Hotel al PCR, a avut loc o întîlnire secretă între 4 conspiratori: Teodor Meleşcanu, Theodor Stolojan, Cornel Codiţă şi Vladimir Pasti. Cu puţin timp înainte, Secăreş a sunat-o pe soţia lui, Olimpia, să plece de-acasă, să nu care cumva să-i deranjeze cu prezenţa pe oaspeţi. Noi ştim şi ce s-a discutat acolo, dar încă nu spunem, ne e ruşinică. Ceva, totuşi, divulgăm: Meleşcanu şi Stolojan nu s-au înţeles. Şi încă ceva: Stolojan este omul pe care pariază multimiliardarul Gelu Tofan, la firma căruia lucrează foarte mulţi oameni cunoscuţi.  LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI: Aşa după cum se ştie, boala „vacilor nebune“ a apărut în Anglia. Ei, bine; în timpul vizitei private pe care dl. Emil Constantinescu a întreprins-o în această Ţară, el a fost contaminat, din păcate, cu teribila maladie: pur şi simplu șade în popou, ore în şir, mugeşte ca oile, behăie ca vacile, scoate limba la vizitatorii Palatului Cotroceni, îi salută pe doctorii veterinari prin ridicarea unei pîlnii pe care o are pe cap şi, culmea delirului, scoate limba la Zoe Petre, în faţa camerelor de luat vederi. Îi dorim ilustrului pacient însănătoşire grabnică! Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 noiembrie 1999) Armée. Ajunseră la ora şase dimineaţa. Imediat ceru să i se aducă o lampă. – O lampă? Dar ce faci cu ea? – Ca să o aprind; încep să lucrez!

Căsătorie cu scîntei Căsătoria dintre laureatul Nobel Sinclair Lewis și corespondenta pentru știri externe Dorothy Thompson a fost cu scîntei de la bun început. Dorothy se înșelase crezînd că l-ar putea transforma pe alcoolicul notoriu, în timp ce instabilul autor al romanelor ,,Babbitt” și ,,Strada Mare” era gelos pe influența politică a soției sale. (Odată, cînd erau împreună în pat, pe Dorothy a sunat-o președintele Roosevelt!) După mai mult de un deceniu de mariaj, Lewis a plecat furios, pretinzînd că succesul soției îl văduvise de creativitate! R.M.


RM

3

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Sultanul Suleyman, dincolo de legende şi închipuiri (II) Moştenitor al cezarilor şi al califilor (2)

Hanatele din Asia Centrală i-au cerut sultanului să îi împiedice pe ruşi să ocupe bazinul Fluviului Volga, afirmând că le vor fi tăiate căile de legătură cu Locurile Sfinte, dacă acest lucru se va întâmpla. Bineînţeles că otomanii au încercat să exploateze aceste situaţii în avantajul propriu, iar sultanul a trimis expediţii militare în India şi bazinul Fluviului Volga, pentru „a păstra rutele de pelerinaj deschise”.

Schimbările aduse de Soliman în Ţările Române

Se pare că Soliman nu aproba iniţiativele lui Mehmed-beg, care manifesta prea multă independenţă. Poate că aceasta este explicaţia faptului că sultanul i-a acordat oficial tronul lui Radu de la Afumaţi, în 1525. Voievodul muntean s-a prezentat personal în faţa sultanului, deşi anterior ridicase sabia împotriva otomanilor, şi a primit steagul de domnie. Radu de la Afumaţi a fost ucis chiar de boierii din familia Drăculeştilor, înfuriaţi că acesta se apropiase prea mult de Craioveşti prin căsătoria cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab. După moartea lui, pe tronul Ţării Româneşti au urmat o serie de voievozi slabi, fapt ce i-a oferit lui Soliman posibilitatea de a se amesteca din ce în ce mai făţiş în treburile ţării.

La începutul domniei lui Soliman, Ţara Românească şi Moldova erau tributare Porţii Otomane, care deţinea Cum intră definitiv Moldova la nord de Dunăre mai multe puncte strategice, Turnu, în aria de influenţă otomană Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, menite a asigura un control strâns asupra conducătorilor acestor state. În anul 1527, Ştefăniţă Vodă moare otrăvit, iar Cu toate acestea, voievozi curajoşi nu au ezitat să Soliman acceptă ca scaunul Moldovei să-i revină fiului înfrunte cu arma în mână colosul otoman. Însă eroismul nelegitim al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, considerând acestora nu a reuşit să împiedice transformarea Ţărilor că acesta va duce o politică mai favorabilă intereselor Române în state vasale Imperiului Otoman. otomanilor. Însă noul domnitor îl va nemulţumi şi Domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă, a refuzat să mai mult pe sultan. Profitând de prăbuşirea Ungariei, participe la campania sultanului din Ungaria în 1521, în urma bătăliei de la Mohács, Petru Rareş va extinde care avea să se se încheie cu ocuparea Belgradului. influenţa Moldovei în Transilvania. În plus, voievodul Mai mult, voievodul moldovean a masacrat 4.000 de moldovean a atacat Polonia, încercând să ocupe turci care au participat la o campanie de jaf în Polonia. Pocuţia, a contribuit la uciderea trimisului sultanului Soliman era perfect conştient de politica lui Ştefăniţă, în Transilvania, aventurierul veneţian Aloisio Gritti, dar a amânat pedepsirea acestuia, ocupat fiind cu alte şi a încercat constituirea unei coaliţii antiotomane cu probleme mai importante. Ferdinand de Habsburg. Nici în Ţara Românească nu se petreceau lucruri Toate aceste acţiuni au stârnit furia sultanului, care a care să fie pe placul sultanului. Paşa plănuit o expediţie împotriva Moldovei de la Nicopole, Mehmed-beg, despre încă din 1536. Planurile lui Soliman care se spunea că ar fi un descendent al se vor concretiza doi ani mai târziu. Basarabeştilor, trecut la islamism, dorea În 1538, sultanul invadează Moldova, să ocupe tronul Ţării Româneşti, ceea în fruntea a circa 200.000 de oameni, ce echivala cu transformarea acesteia în printre care se numărau şi 3.000 de paşalâc. Însă ambiţiile lui s-au ciocnit oşteni valahi, trimişi de domnitorul Radu de rezistenţa dârză a voievodului Paisie. Această uriaşă armată otomană a Radu de la Afumaţi, reprezentantul făcut joncţiune cu trupele tătare, conduse familiei Drăculeştilor. Iniţial Mehmedde hanul Sahib Ghiray, în apropriere beg câştigase sprijinul Craioveştilor, de Iaşi. În acest timp, Petru a reuşit să prefăcându-se că-l susţine pe candidatul încheie pace cu polonezii şi s-a pregătit acestora pentru tron, pe Teodosie, fiul de luptă între dealurile împădurite de Petru Rareș minor al lui Neagoe Basarab. Însă, la Dracşani, de lângă Botoşani. Deşi speriaţi de transformarea ţării în voievodul moldovean dispunea de o forţă considerabilă, paşalâc, chiar şi Craioveştii trec de partea lui Radu, având în vedere resursele ţării (aproximativ 70.000 de care este proclamat domn. soldaţi), bătălia decisivă nu a mai avut loc, din cauza Beneficiind de sprijinul boierilor, Radu reuşeşte trădării marilor boieri. să organizeze rezistenţa şi îl învinge pe Mehmed-beg Petru Rareş este nevoit să fugă, iar Soliman îl la Gubavi, în ianuarie 1521. Deşi înfrânt şi alungat învesteşte cu însemnele domniei pe Ştefan, denumit mai înapoi peste Dunăre, paşa nu se dă bătut, revine cu târziu Lăcustă, acesta fiind primul domnitor al Moldovei forţe proaspete şi urmează o serie de lupte care se numit direct de turci. În plus, o parte din sudul ţării întind aproape pe tot parcursul anului 1521. Radu (câmpia Bugeacului) este ocupată de tătari, iar cetatea de la Afumaţi obţine însă victoria decisivă în luna Tighina este transformată în raia. octombrie, curmând aspiraţiile lui Mehmed-beg. Chiar dacă a fost numit direct de sultan, nici Ştefan Lăcustă nu s-a dovedit un supus fidel. El s-a răzvrătit şi a ucis garnizoana otomană lăsată la Suceava, iar succesorul acestuia, Alexandru Cornea, a atacat raialele de la Cetatea Albă, Chilia şi Tighina. Îngrijorat de situaţia din Moldova, Soliman îi dă domnia lui Petru Rareş, în schimbul unui tribut mai mare. Însoţit de o oaste otomană, Petru Rareş îl învinge pe Alexandru, în confruntarea care a a avut loc la Galaţi, în februarie 1541, şi se reîntoarce pe tron. Practic, după campania lui Soliman, Moldova va rămâne aservită Porţii timp de câteva secole. În schimb, soarta Bătălia de la Mohács Transilvaniei s-a dovedit ceva mai bună.

După transformarea Ungariei în paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitatea Porţii. În fruntea ţării era un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Datorită poziţiei geografice, Transilvania s-a aflat mai puţin sub controlul otomanilor, în comparaţie cu Ţara Românească sau Moldova. Principatul a reuşit să-şi menţină autonomia chiar şi după ce Banatul a fost transformat în paşalâc, în 1552.

O privire către viaţa intimă a sultanului Probabil că niciun lucru din lumea otomană nu a înflăcărat imaginaţia occidentalilor, de-a lungul secolelor, mai mult ca haremul sultanului, văzut ca un loc al plăcerilor senzuale neîngrădite. Nimic mai departe de adevăr! Haremul (locuinţa femeilor şi familiei sultanului) forma un fel de „palat în palat”, fiind o parte a uriaşului mecanism hiper-reglementat care făcea să funcţioneze instituţia Palatului imperial. În această lume extrem de complexă şi rigid ierarhizată, cu excepţia câtorva lideri autoritari, precum Mahomed al II-lea, Selim I sau Murad al VI-lea, chiar şi sultanii erau „prizonieri”, nefiind altceva decât o rotiţă într-un angrenaj uriaş. Organizarea haremului, un loc izolat, interzis cu desăvârşire tuturor străinilor, lasă loc pentru poveşti fanteziste. Însă acestea nu aveau nicio legătură cu realitatea. Femeile pentru haremul sultanului erau selecţionate cu grijă din pieţele de robi sau din rândul prizonierilor de război. Când ajungeau în Palat, aceste femei sclave locuiau iniţial în comun în două mari încăperi (Camera Mare şi Camera Mică), fiind denumite acemî, adică novice sau începătoare. Începând de acum, sub stricta supraveghere a unei femei cu experienţă, ele erau educate. Învăţau principiile islamului, dar şi anumite îndemânări practice, precum dansul, broderia, cântatul sau povestirea de legende, în funcţie de calităţile lor native. Tot acest proces era similar cu cel al dobândirii oricărui meşteşug, în cadrul unei bresle, prin intermediul unui sistem de maiştri-ucenici. De altfel, chiar şi rangurile pe care le dobândeau în timp novicele (şagird, gediklişi, usta) erau împrumutate din ierarhia breslelor de meşteşugari. Prin intermediul acestui proces strict ierarhic, din rândul ustalelor erau alese femeile care aveau acces în patul sultanului. Dintre acestea, erau alese patru (numărul soţiilor permise de legea islamică) favorite ale sultanului, care primeau titlul de kadin. Asta nu însemna neapărat că acestea erau soţii legale, din punct de vedere al dreptului islamic. Prima femeie care năştea un fiu primea titlul de başkadin şi se bucura de întâietate asupra celorlalte. Până la Soliman I, sultanii otomani luau ca soţii legale şi pe fiicele conducătorilor străini. Orice femeie care nu respecta ierarhia haremului sau autoritatea superiorilor era pedepsită sever, fiind evitat astfel riscul ca o novice să ajungă la inima sultanului şi să submineze autoritatea usta-lelor sau a conducătoarei haremului (validé-sultan). Multe dintre femeile din harem nu ajungeau niciodată în patul sultanului, ci deveneau soţii ale pajilor, atunci când aceştia părăseau Palatul pentru a efectua servicii în afara acestuia. (va urma) HISTORIA.RO


4

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

RM

Lecturi la lumina ceaiului... TABLETĂ DE SCRIITOR

Tribuna Demnității Umane

Fiecare român are datoria morală să lupte cum poate, cu mijloacele lui de exprimare, pentru apărarea națiunii în fața unei clase politice corupte și a unui capitalism mârșav. Fiecare român are datoria, față de străbunii săi și față de poporul frumos și luminos căruia îi aparține, să lupte împotriva defăimătorilor acestei țări cu o istorie îndelungată și tradiții alese. Fiecare român are datoria, ca fiu al acestor melea­ guri, să ia atitudine pentru înlăturarea demagogiei, minciunii, imposturii, a tuturor relelor care au fost importate din lumea întreagă pentru tulburarea și împuținarea acestui popor. Fiecare român are datoria fermă să apere interesele acestei țări, care nu mai trebuie lăsată la cheremul străinilor răuvoitori, preocupați doar de propriile interese și care, dimpreună cu niște neica-nimeni strecurați în politica românească, s-au chivernisit din sudoarea și umilirea oamenilor de bună credință, pe care i-au adus în sapă de lemn. Oameni care nu mai au cu ce-și plăti datoriile față de statul care-i exploatează și-i înjosește prin facturi împovărătoare și nejustificate. Fiecare român are datoria să stea cu fruntea sus când vine vorba de țara lui, și să fie convins că, prin atitudinea sa, națiunea română va învinge și va construi o nouă lume, înlăturând, din toate instituțiile statului, imoralitatea, ipocrizia și alte năravuri contrare bunul mers al țării și care au dus la distrugerea fățișă a fibrei neamului românesc. Fiecare român are datoria ca, în alegerile care se apropie, să mediteze îndelung, pentru a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău, să nu se bucure de faptul că azi este întâmpinat de nu știu ce neicanimeni care îi strânge mâna cu prietenie, dar sub a cărui înfățișare se ascunde chipul omului-fiară. Fiecare om de cultură român, fiecare scriitor are datoria ca, prin cărțile lui, să ia o atitudine vehementă

împotriva mistificărilor Istoriei noastre, a răutăților și a tendințelor de pervertire a sufletului românesc. E de datoria fiecărui român să-și aducă aminte de cel care a cântat cu atâta patos suferința neamului românesc, Mihai Eminescu, poetul care s-a prăpădit din cauza prigonitorilor de țară, pe care el i-a demascat în toată uriciunea lor. Și, ca un blestem, vedem cum, și azi, unii încearcă să-i întineze memoria, pe care o vor aruncată definitiv în negura uitării. De aceea, suntem datori să-l apărăm pe Eminescu. Fiecare român care scrie are datoria să lupte pentru reunirea neamului nostru împrăștiat prin lume. Folosinduși condeiul drept armă, acesta are toate șansele, prin scrisul său, să-i readucă pe copiii, nepoții și strănepoții românilor acasă, determinându-i să renunțe să mai bată la porțile străinilor pentru o bucată de pâine, în speranța unui trai mai bun... Din fericire, traiul mai bun și-l pot găsi și aici, în mijlocul familiei, în țara în care s-au născut... Fiecare român are datoria să știe că trăiește într-o societate capitalistă, în care doar unii au norocul să se bucure din plin de bunăstare, de bogățiile țării, de rodul muncii lor și al generațiilor de dinaintea lor, în timp ce părinții și bunicii noștri, vârstnicii cu părul alb, sunt tratați cu indiferență în propria lor țară, când merg la spitale sau apelează la instituțiile statului pentru a-și cere drepturile... Cândva, ei au fost forța de muncă a țării, iar astăzi au ajuns să fie considerați o povară pentru societate, niște asistați social cu o pensie de mizerie, neajutorați, bolnavi, părăsiți de proprii copii, care au luat drumul străinătății, în căutarea unei vieți mai bune. Fiecare român are datoria ca, astăzi, luând aminte la tot ce se petrece în această lume, să îndemne întreaga națiune să se trezească din somnul indiferenței, cât încă mai este timp și se mai poate face ceva, pentru a stopa minciuna politicienilor veroși, perpetuată de cei care manipulează zi și noapte, cu televizorul sau prin alte mijloace de comunicare, pentru ca lor să le fie bine și să rămână veșnic la cârma acestei țări, ignorând nevoile omului de rând și ale obiditului sorții care umblă prin tomberoane după o coajă de pâine și doarme flămând prin parcuri și gări.

Fiecare român are datoria să lupte pentru țara sa și, cu eforturi proprii, să o elibereze de vicleniile clasei politice, care, atunci când i se spune adevărul în față, se aprinde ca ardeiul iute, reproșându-ne că suntem prea vulcanici. Numai că noi nu suntem nici vulcanici, nici trădători și nici vânzători de țară, ba, mai mult, suntem patrioți și ne pasă de rădăcinile Neamului Românesc, care dăinuie pe aceste meleaguri pline de istorie, de doine și frumuseți înălțătoare. Fiecare român are datoria să știe că în viață nu totul merge așa cum ne dorim, și nu de fiecare dată mergem cu ușurință spre calea prosperității acestei țări, a bunăstării și armoniei, iar numai împreună putem construi Tribuna Demnității Umane, doar așa vom rămâne, pentru totdeauna, cu fruntea sus și inima alături de neamul nostru românesc. Fiecare român are datoria să-l taxeze pe omul politic, atunci când observă eventuale derapaje sau încălcări ale promisiunilor făcute în campania electorală. Fiecare român are datoria de a respecta memoria strămoșilor noștri, care au lăsat generațiilor întregi de români o țară mândră și frumoasă, întru veșnică statornicire, chemare întru credință și trezire în conștiință, pentru unitatea neamului românesc. Așa să ne ajute Dumnezeu! ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

În primii ani de școală, am învățat în limba maghiară, iar la clasă aveam o învățătoare tânără, cu fața plină de coșuri, care lua masa la cârciuma pe care o dețineau părinții mei. De Anul Nou, ea mi-a dăruit o pungă cu bomboane, pe care scria ,,Ez a Lucrezia ciok beszelny” (Pentru Lucreția, dacă vorbește), pentru că, probabil, ardeleanca din mine refuza să vorbească în limba lor. De altfel, nu înțelegeam ce căuta o învățătoare unguroaică în școala noastră și refuzam cu îndârjire orice conversație cu ea. Mai mult, într-o zi, când se pregătea să se așeze la masă, i-am tras scaunul și a căzut în fund. Pentru această ispravă, mama m-a pedepsit, luându-mi toate jucăriile. Nu știu de ce făcusem trăsnaia respectivă; cum ziceam, se pare că acționase ardeleanca din mine, în sufletul căreia ,,urla”, încă de la acea vârstă, patriotismul. Nu înțelegeam de ce în satul nostru din Ardeal ni se preda la școală în limba maghiară și trebuia să spunem ,,Keszy

ciocolom Nacioago șason” (Sărut mâna, doamnă). Tânăra învățătoare, care era o fată venită din Ungaria să ne predea limba noilor ,,stăpâni”, nu m-a certat pentru acea ispravă, ba chiar, în mod surprinzător, mi-a dăruit o păpușă, ca semn că nu e supărată. Drept urmare, am fost nevoită să recunosc că gestul meu a fost urât și mi-am cerut iertare. Creierul uman este foarte ciudat: reții cu lux de amănunte zilele din copilărie, în schimb, la bătrânețe, uiți cine ești. Așa se face că n-am uitat cum am învățat limba maghiară, după ce Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Și iată că, și după atâtea decenii, încă îmi răsună în minte pasul lor cadențat, din noaptea în care mama a strigat pe geam: ,,Ungurii ne-au ocupat!”. M-am speriat, și nu înțelegeam ce se întâmplă. Atunci destinul familiei mele s-a fărâmat în bucăți. Pentru un sac de zahăr din prăvălia noastră, fiindcă nu fusese declarat ungurilor, drept pedeapsă, am rămas fără casă, și fără tată, care a fost nevoit să treacă granița în România. Apoi, într-o noapte înstelată, într-un tren marfar descoperit, am adormit, și mama m-a trezit când am ajuns în satul meu unde, în poartă, ne-a întâmpinat un bunic despre care nu știam nimic. Nu știam nimic nici despre tata, care trecuse granița pentru a scăpa de pedeapsă. Așa au fost părinții mei, de istorie despărțiți. Iar eu am suferit cumplit în copilărie pentru că nu aveam tătic. La școala primară, colegele refuzau să stea cu mine în bancă, pentru că nu aveam și eu TĂTIC. Istoria și-a pus amprenta pe destinul familiei mele, făcînd-o surcele. Dar, Acolo Sus, a vegheat Isus, și nu mai e nimic de spus. Destinul își urmează firul... hotărât de Cel de Sus. LILIANA TETELEA

Balsamuri spirituale

Destinul își urmează firul...

A trecut deja o lună de când omenirea a pășit într-un nou prag al existenței sale. După o perioadă agitată, cu evenimente care au tulburat pacea lumii și liniștea căminelor, mulți români au întâmpinat noul an cu gândul la un trai mai bun, la viitorul familiei lor, la puterea de a face față încercărilor vieții. Pentru cei aflați spre capătul drumului, mulți dintre ei singuri, însoțiți doar de amintirea celor dragi, dorințele au fost mai puține și mai modeste: în primul rând, să fie sănătoși, să-și ducă zilele cu demnitate, punânduși speranța doar în Dumnezeu. Și nu e de mirare că amintirile dragi de demult, sau evenimentele tragice care le-au marcat viața îi copleșesc, de multe ori readucându-și-le în minte, ca să nu uite... ... Eram doar o copilă când Ardealul de Nord a fost cedat altui împărat și, la școală, se preda limba maghiară. Desigur, fiind foarte mică, nu înțelegeam ce se întâmplă și de ce cântam la clasă ,,Horthy Miklos, Katona” (Sunt soldatul lui Horthy), personajul pe care am avut ,,plăcerea” să-l zăresc la geamul unui tren cu care acesta se deplasa, trecând și prin comuna noastră, pentru a-și cunoaște ,,patria”. Când trenul a ajuns în gară, Regentul a fost aplaudat și întâmpinat cu flori, iar noi, copiii, am fost puși să cântăm în cor ,,Horthy Miklos Katonaia voadiung” (Suntem soldații lui Horthy). Mi-a rămas în amintire mâna lui, încărcată de inele, scoasă pe geamul vagonului pentru a ne saluta, arborând un zâmbet care părea a spune ,,țara ta îmi aparține”.


RM

5

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Olimpian Ungherea nu poate fi uitat (I)

O personalitate a criminalisticii și a culturii românești, așa cum este cea a lui Olimpian Ungherea, nu poate fi uitată. Citindu-i opera – romane, povestiri, Dicționarul Masoneriei, reportajele din Revista PENTRU PATRIE, pe care a condus-o mulți ani – îi înțelegem personalitatea în toată complexitatea ei: ,,stufoasă și contradictorie a ziaristului, încercând să perceapă viața și întâmplările lumii la fel, să gândească la fel, să simtă la fel, creându-și un univers interior populat deopotrivă de îngeri și monștri, dar tutelat de un spirit justițiar...” (PREȚUL TĂCERII, 2005, p.208). După cum am mai scris, s-a născut lângă Mizil (județul Prahova), unde tatăl său era șef de gară. Rămas orfan, e crescut de rude, atât în Oltenia, cât și în Moldova. Își desăvârșește studiile și, din puținele date rămase din biografia sa, aflăm că, un timp scurt, a fost șeful Casei de Cultură din Mizil, orașul pe care nu l-a uitat, dar care l-a uitat complet, dând importanță altor personalități, la fel de celebre, ale culturii române, până și pentru faptul că au staționat în gara orășelului în care, de ani buni, se desfășoară mișcarea culturală care e, mai curând, ,,Ziua Orașului” decît ,,Festivalul Poeziei și al Epigramei”. De curând, am extras din rafturile ticsite de cărți ale bibliotecii mele, ce abia mai încape în garsoniera unde încă mai respir, volumul de 240 de pagini, citat mai sus și, încă o dată, m-a acaparat. În felul acesta, am intrat iar în dialog cu redactorul-șef al Revistei PENTRU PATRIE, care, prin anii ’80, îmi publica în paginile ei articole despre LIMBA ROMÂNĂ. Întreaga scriere a sa este un dialog tacit cu cititorul, în care nu se jenează să-și prezinte personalitatea stufoasă și contradictorie, al cărei țel în viață era profesia, plătindu-și succesele cu însingurare, tristețe și renunțări. De fapt, pentru a-nțelege, a descifra, a soluționa cazurile de crimă atât de diverse, chiar alambicate, complexe, anchetatorul devine la fel de complex, gândirea sa încearcă să perceapă viața și întâmplările lumii la fel cu făptuitorul, își organizează vânătoarea de mafioți încercând să gândească precum un mafiot. După cum am mai afirmat, puțini dintre scriitorii români militari s-au distins ca personalități de valoarea și calibrul lui Olimpian Ungherea (1 iulie 1937 – 17 martie 2012). Se-adună Țara-n el, în pagini a cuprins întreaga eră în care a trăit, a gândit, a suferit, s-a bucurat. A fost un scriitor prolific (autor de romane, povestiri, poezii), ziarist (redactor-șef al Revistei PENTRU PATRIE), iar ca mason, a scris Dicționarul Masoneriei în două volume. Într-un articol nu se poate prezenta întreaga sa activitatea dar, ca să-l înțelegem, e suficient să parcurgem, pe cât e posibil, universul de cuprindere din cartea intitulată ,,Prețul tăcerii” (Ed. PHOBOS, București, 2005) – volum de povestiri care includ crime de tot felul și cercetarea lor, proces care antrenează tot ce se definește prin ,,omenesc”. Dar, haideți să-l recomand pe autor care, sub numele de Andrei Zavera, se prezintă, de fapt, singur: celebrul căpitan de poliție era ,,un monument al aparențelor, rotofei, blând, cu burtă și peste burtă, cu faimosul său ceas de buzunar cu lanțul de argint, cu gesturile moi, rotunde, parcă ușor obosite, cu privirile lui albastre care se plimbau peste lucruri și oameni cu un etern aer de contemplare, cu glasul său monoton și pasul legănat ca-ntr-o dulce reverie” (p. 165). O personalitate stufoasă și, aparent, contradictorie, care subliniază, ca-n proverbe, adevăruri care-l bântuie și ca ziarist, când ni-l prezintă pe ,,singuraticul” Anton Cristian Soroceanu: ,,Prețul gloriei e

scump. Prea scump. Și, nu de puține ori, tragic. Deși mai tânăr decât Soroceanu, Zavera îi înțelegea profund destinul. Amândoi erau plămădiți din aceeași materie bizară: un amestec exploziv de pasiune demențială pentru meserie, de inteligență, voință, clarviziune, spirit scormonitor, modes­tie și o uriașă putere de muncă” (p. 208). În încheiere, iată convingerea criminalistului ajuns general: ,,Vă fac o mărturisire tranșantă: eu încă mai cred că sunt căpitan. Cel mai frumos grad din poliție” (p. 233). Să nu uităm și următoarele cuvinte: ,,Așa cum sunt mulți bărbați cuminți și fericiți în familiile lor, când se ivește ocazia, când pică norocul peste ei, mai calcă și ei strâmb, mai fac o aventură, un amor pasager și gata. Nu ține mult. Familia rămâne ultimul refugiu” (p. 236). Înțelegem că, printre gândurile criminalistului Andrei Zavera, ,,zbârnâie adesea un clopoțel”. Eroii săi simt ,,fierbințeala gândurilor”. În autor se zbat realități și fapte imaginare, duritate și duioșie, dar, după cum îl știm, a rămas un romantic incurabil, care-și devoalează sufletul dăruit oamenilor. El știe că oamenii se pot ascunde de alți oameni, dar nu și față de ei înșiși. De aceea, pentru criminalist, contează enorm flerul și imaginația, chiar atunci când realitatea îl contrazice sau când urmărește un fir sinuos, dar rupt de legea tăcerii. Mai subliniază și faptul că atunci când ,,sumbrele gesturi umane” nu pot fi explicate ,,prin eternul raport dintre cauză și efect”, criminalistul trebuie să se adâncească în acel ,,perimetru cu desăvârșire tainic, unde logica nu are acces niciodată”. Cu aceeași sinceritate cu care-și prezintă portretul, Andrei Zavera își devoalează personalitatea, ca om: – Dar cine se poate împotrivi amintirilor? Simt nevoia să mă dezleg de ele și nu mă pot elibera decât povestind. Recunoaște că ,,scormoni în stratul secund al relațiilor de familie, târând după sine toate întrebările pământului”. Întrebările și exclamațiile invadează paginile care descriu investigațiile: ,,De ce oamenii buni mor mai repede decât cei răi?”. Ca și ziaristul pe care ni-l prezintă, însuși autorul are ,,un debit verbal fluviu, pastelat, învolburat, un aplomb cuceritor, priviri iuți, pătrunzătoare și un zâmbet irezistibil. Discută franc, fără complexe”. Este înclinat, de asemenea, să dea definiții. Iată definiția Mafiei: ,,Mafia este o construcție ocultă, criminală. Este o organizație, o asociație secretă, strict piramidală, cu reguli draconice, care practică șantajul, corupția, teroarea și asasinatul. Mafia urmărește să obțină câștiguri fabuloase, enorme averi, profituri maxime cu minimum de efort” (p. 210). Și,

cum ,,orice structură de tip mafiot își trage puterea din slăbiciunea legilor”, ,,în fața crimei organizate, lași dracului toate armele tradiționale la birou, între scoarțele tomurilor inutile, în dosare cu lecții tocite demult, și îți organizezi vânătoarea de mafioți încercând să gândești ca un mafiot”. Acesta poate fi considerat un sfat sau o îndrumare pentru orice criminalist care trebuie ,,să deslușească culisele vieții unui om”. Autorul, care a acumulat atâta informație și a brăzdat cu mintea medii umane nebănuite, folosește expresii populare sugestive sau chiar proverbe, multe cu tentă aforistică: – cu țâfna pusă – a da cu clanța – se vârâse în partid – a cotrobăi – gura lumii e spurcată și n-o astupă decât pământul – se gândise cu un sentiment al dracului de urât – slabi de înger – ochii negri ca antracitul – niciodată nu știi, pe câmpul de război, când calci pe o mină amorsată... – faci dracului un infarct după ce ai ras un țap de bere... – nimănui nu-i pasă cum obții banii dacă nu ești prins furând – politica e o curvă bătrână la care nu se mai înghesuie decât idioții – singurătatea e mai rea decât moartea – lașitatea nu-i atacă niciodată frontal pe cei puternici – strivi între dinți o-njurătură – bătrânică uscată ca un vreasc – tremura ca o piftie gigantică – gânduri zurlii – critic literar bărbos, colțos, dat dracului – fără fantezie, polițistul, ca și poetul, nu poate avea acces, niciodată, la adevăr – timpul se scurge printre degete ca nisipul – numai în vis dragostea ține o veșnicie – un monstru peste care privirile sălii s-au așezat ca niște lipitori – cu leșin la lingură – nu noi vrem să ne naștem, ci suntem născuți – printre gânduri zbârnâie ideea ca un clopoțel – priviri arse ca gânduri negre – un zâmbet subțire, tăios, ca o lamă de pumnal – hazardul este suveran. El țese și deșiră toate căile pe care mergem – ochii închiși deschid porți – merțane blindate – pentru cel care se aruncă de la etaj, fereastra devine gură de mormânt... Autorul se adâncește în eul personajelor. Astfel, întâlnim, în aceste povestiri, un tânăr care vrea să se elibereze pe sine de sine. În ceea ce privește portretul personajelor implicate sau nu în actul criminal, Andrei Zavera dă dovadă de preferințe atât la bărbați, cât și la femei, subliniind aspectul fizic, comportamentul, gesturile. * (Virginia Runcu) avea un chip tăiat în linii aspre, de o frumusețe stranie, sălbatică * era înalt, blond, suplu * ofițer de poliție, durduliu, blond, spătos, întrebător și grijuliu [îl recunoaștem pe autor] * frumusețe blondă, stranie * florăreasa e blondă, blândă și bună * bărbat atletic, frumos, bine legat, bine făcut * minionă, calină, cu părul bălai, numai zulufi-zulufi, cu tenul marmoreean și privirile atinse de aripa unui foc mistuitor * un monstru blond, frumos și tânăr... (va urma) ELIS RÂPEANU


6

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

RM

Din Bucures , tii de altãdatã Periferiile Bucureºtiului interbelic (văzute de Nae, zis „ureche de aur”)

Vă invităm să facem împreună o vizită pe la periferiile Bucureștiului. Ca de o obicei ne vom întoarce în timp (în anul 1934) și – tot ca de obicei – nu vom pleca singuri în periplul nostru, ci însoțiți de un reporter din perioada interbelică, ascuns în spatele inițialelor „I.T.” (Ion Tic). Gazda noastră va fi patronul „cofetăriei din colț”, căruia – o să vă convingeți și voi – nu degeaba vecinii îi spuneau „ureche de aur”. Ne vom așeza nevăzuți la masa încărcată cu savarine și pe care tronează clondirul cu rom, alături de prietenul nostru, domnul Nae, de coana Sița și de „cei trei copii, cumnata, verișoara și cele două mătuși care au ocupat două mese, așezate cap la cap”. Dar să nu lungim vorba: vă promit o petrecere pe cinste!

Domnul Nae se simte cu mult mai bine cu acest obicei duminical, în sânul familiei, pe care o poate opri de la ispitele centrului zgomotos. Mănâncă omul prăjituri, ascultă muzică, discută. O singură dată a avut o neplăcere, de atunci se ferește de savarine ca de Satana”.

Lipoveni la București În Piața Nicolae Ionescu

La cofetăria din colţ „La cofetăria din colț, dumnealui, dumneaei, cei trei copii, cumnata, verișoara și cele două mătuși au ocupat două mese, așezate cap la cap, așa cum obișnuiește familia onorabilului Domn Nae în fiecare duminică după-amiază. Cofetarul, care în orele libere face și pe frizerul mahalalei, este un om la curent cu moda și cu cerințele publicului consumator. De aceea a introdus radio – un crâmpei de pâlnie răgușită, care-și alternează glasul cu trilurile celor doisprezece canari, «podoaba și mândria întregului cartier».

Coana Siţa la cărturăreasă „Era într-o duminică. Dumneaei, Sița, povestea cu patos întâmplarea de la cărturăreasă, o femeie care i-a ghicit numele, prenumele, anul nașterii și i-a spus atâtea amănunte din viața de familie, încât nu mai încăpea nici o îndoială că zgripțuroaica era de aproape înrudită cu necuratul. I-a spus despre dumnealui, Domnul Nae, cum s-a lăsat de băutură și cum din când în când trage cu coada ochiului la nevasta lui Niță – vecina cea sprâncenată și gureșă. Ca s-o încredințeze și mai mult că «știe tot – vede tot» a adăugat și amănuntul senzațional că Domnul Nae are... o aluniță sub țâța stângă... Femeia s-a încruntat, a scuipat în sân tremurând ca varga și a ascultat partea a doua: viitorul. Domnul Nae, căruia întâmplarea de la cărturăreasă îi înfipsese un cuțit drept în inimă, pentru că zgripțuroaica de cărturăreasă nu era alta decât fosta lui iubită, care se răzbuna cum putea mai bine – afecta un aer de completă indiferență. Încerca omul să schimbe vorba întrebânduși cumnata de rezultatul bătăii de alaltăseară despre care a auzit, dar la care, din nefericire, n-a putut lua parte, fiind prins la o întrunire politică; despre isprava unui flăcău pe care-l cunoștea și cumnată-sa și care a izbutit cu farmece să scoată din minți pe cea mai cuminte femeie din mahala. Zadarnic. Dumneaei, Sița, prinsă în

focul profețiilor cărturărești, povestea de zor, în timp ce copiii, cumnata, mătușile erau numai ochi și urechi. Mâncau cu toții pe nerăsuflate savarinele cu rom, pe care cofetarul șiret le servea cu destulă grabă, fără ca cineva să fi comandat «repetition». De necaz, Nae înghiți și el, ca niciodată, trei-patru bucăți. Și practic cum e, în loc să stropească prăjiturile cu romul din clondirul pe care cofetarul îl lăsase la discreție, puse mâna pe sticlă și din câteva înghițituri bune o goli. Cofetarul, ca să-i facă plăcere – erau doar prieteni – aduse a doua sticlă. În schimb ținu să-i comunice ultimele noutăți”.

Evenimentele mahalalei relatate de Nae – urechea de aur „Insinuant, ca de obicei, patronul își dădu raportul despre toate evenimentele mahalalei. Nu degeaba vecinii îi spuneau «ureche de aur». Omul povesti cu lux de amănunte flagrantul delict de adulter al Zoicăi, nevasta gușatului de la poștă, despre care s-a scris pe scurt și la gazetă; despre ceea ce s-a hotărât la întrunirea politică de alaltăseară, unde un om de-al zilei a făgăduit «pă cuvânt de onoare» că va aduce în mijlocul cartierului pe Don’ Primar să făgăduiască și să jure că va da lumină și apă; despre zvonul care s-a răspândit că Mihai, băiatul popii, umblă noaptea cu iarba fiarelor după o comoară; în sfârșit despre bătaia pe care a mâncat-o Aglaița, nepoată-sa, care a venit ieri seara cu unghiile lăcuite cu sidef și cu un buchet de flori pe care-l primise de la un țăpândău. Nae – care de obicei savura povestirile cofetarului ceva mai mult decât prăjiturile după care se prăpădea întreaga familie – nu auzise aproape nimic. Îi vâjâiau urechile de mânie nestăpânită, așa cum i se întâmpla pe vremuri la alegeri când «i se făcea a ocnă» și când trimitea la spital câte 4-5 inamici care cutezau să-i înfrunte supărarea. Simțea omul că sângele îi fierbe în vine și ca să-și potolească furia se strecură pe după tejgheaua cofetarului și sorbi o a treia sticluță cu rom... Când cofetarul își isprăvi noutățile, Dumneaei Sița respiră mulțumită că poate continua cu povestirea prezicerilor cărturăresei. Și într-un târziu, când una dintre mătuși dădu semnalul de plecare, Nae – care se făcuse «Krup» – începu să cânte și să spargă paharele ca pe vremea bună când era regele chefliilor. Femeile, stupefiate, își făcură semnul crucii. Una șopti cu nedumerire: - Doamne! S-a îmbătat cu savarine!”. Sursa: Art. „Periferie”, revista „Ilustrațiunea Română”, 12 septembrie 1934


RM

7

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

File de istorie Cine sînt aromânii? (I)

...şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai tîrziu, un alt cronicar byzantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte Originea aromânilor dintre byzantini şi unguri. În 1166, Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul în primele izvoare byzantine: împăratul byzantin plănuia să atace Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză regatul maghiar din două părţi. Una dacii lui Kekaumenos... identitară fără ieşire. Academiile fiecărui stat în dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, care trăiesc susţin propria teorie despre originea Potrivit acestei relatări, vlahii din urma să îi atace dinspre Marea Neagră. aromânilor: români, macedoneni romanizaţi sau Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine dacilor învinşi de Traian. Dar cum chiar şi o mare mulţime de vlahi, au ajuns între Sava şi Dunăre, adică aromână s-au integrat curentelor academice din despre care se spune că sînt colonii în actuala Serbie? Dacă ne uităm ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn de demult ai celor din Italia”. Părerile prin istoriile romane contestate de şi mai mare de întrebare printre aromânii din istoricilor despre localizarea acestor istoriografia română, care povestesc România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele vlahi sînt împărţite, unii susţinînd că despre retragerea aureliană, în urma şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume: ar fi fost români din nordul Dunării, căreia s-au înfiinţat două provincii în timp ce alţii îi plasează în Balcani vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fîrşeroţi, sud-dunărene cu numele Dacia, ne sau Dobrogea. În condiţiile în care saracaceni, armîni, rrămîni etc. Vă propunem apropiem de regiunea indicată de Ioannis Kolettis, aromân, byzantinii nu aveau autoritate în nordul în paginile următoare o discuţie despre originea Kekaumenos la originea vlahilor. Dar fost prim-ministru al Greciei Dunării, nu se poate accepta plasarea aromânilor şi despre cauzele crizei lor identitare, dacă acceptăm teoria cronicarului lor aici. Nici Dobrogea, locuită de fără pretenţia de a găsi elixirul. Dar sperăm să byzantin, ar trebui să acceptăm că cel multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc aducem în atenţia cititorului crîmpeie din istoria puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană de români, nu putea sta la originea unui contingent fascinantă a aromânilor balcanici, dintre care un s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre de români suficient de numeros încît să fie remarcat număr destul de mare ne sînt azi concetăţeni. Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în de comandanţii militari byzantini şi de cronicar. mediul byzantin. Care este sursa celorlalte informaţii? În a doua jumătate a Secolului al XI-lea, un Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula demnitar byzantin cu origini armene, Kekaumenos, Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor: Balcanică, teritoriu supus byzantinilor, de unde aceştia dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei învinşi de byzantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor şi Elada, adică în regiuni în care sînt atestaţi din Evul militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni: byzantine. Despre originea aromânilor, Kekaumenos Mediu pînă azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe „despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care vlahi: descrie implicarea lor în răscoala antibyzantină şi în cercurile culte de la Byzanţ despre originea romană îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor: „Vă le cunoaşte obiceiul transhumanţei. Cu ocazia pregătirii a aromânilor. Este o tradiţie cultă, care se vehicula sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea în mijlocul învăţaţilor byzantini. Este exagerat să deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la şi stricat, neavînd credinţă dreaptă nici faţă de în acel moment, au răspuns că în Munţii Bulgariei, români, cu atît mai mult la românii nord-dunăreni. Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici pînă în Mica Valahie de prieten... şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă Pind şi Rodope. Kekaumenos completează: „Căci aşa faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din Aceeaşi origine romană a românilor din sudul romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian luna aprilie pînă în luna septembrie în munţi înalţi şi Dunării era invocată de Ioniţă cel Frumos, ţarul şi înfrînţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele în locuri foarte reci”. Este prima dovadă a migraţiei Ţaratului Româno-bulgar, în corespondenţa sa cu Papa lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni pînă Inocenţiu al III-lea. Este frumos să credem că exista o într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci la mijlocul Secolului al XX-lea şi este prima atestare a conştiinţă a romanităţii la nivelul poporului, însă mă principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul. aceştia sînt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. îndoiesc că afirmaţia istoricilor poate fi susţinută. Să nu uităm că această corespondenţă cu Papa a fost iniţiată Şi locuiau mai întîi lîngă rîul Dunăre şi de mitropolitul ortodox Vasile de Tîrnovo. În condiţiile Saos, rîu pe care acum îl numim Sava, în care recunoaşterea titlului imperial pentru Asan de unde locuiesc mai de curînd sîrbii, în către papalitate presupunea recunoaşterea supremaţiei locuri întărite de natură şi greu accesibile. papale, adică o unire bisericească regională, trebuie Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că să acceptăm rolul mitropolitului. Iar acest mitropolit nutresc prietenie şi că sînt supuşi faţă de se putea forma doar în mediul byzantin, ceea ce poate împăraţii de mai demult ai romeilor şi sugera sursa cunoştinţelor despre originea vlahilor ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile balcanici. În capitala byzantină se păstrau consemnate romeilor. De aceea romeii mîniindu-se au informaţiile despre popoarele cu care imperiul intra pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au războaie. În condiţiile în care o mare parte a izvoarelor împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, byzantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în otomane, putem admite că în Byzanţul Secolelor XI-XI Elada” (Fontes Historiae Daco-Romanae, se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuţii despre III, Bucureşti, 1975). originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat pînă azi. Însă Kekaumenos, Kinnamos şi probabil mitropolitul Vasile de Tîrnovo le-au cunoscut. Mai amintim un alt izvor necunoscut istoriografiei româneşti. Despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduşi de un anume Constantin Aurelian, cronicarul byzantin Apokaukos afirma că se aflau un număr mare de colonişti romani, care acum se numeau vlahi. Regiunea respectivă a fost denumită mai tîrziu Mica Valahie. Potrivit primelor surse byzantine, care discută despre originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, este invocată originea romană (Kinnamos, Apokaukos şi Ioniţă cel Frumos cu Papa Inocenţiu al III-lea) sau dacă (Kekaumenos), trecută probabil printr-un proces de romanizare. Trebuie să reţinem că deşi în Secolele următoare aromânii apar adesea în surse byzantine şi otomane, locuind în special în regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor. (va urma) Aromân în port tradițional Harta Balcanilor, cu regiunile locuite de aromâni marcate cu roz HISTORIA.RO


8

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Genghis Khan, povestea geniului care a terorizat Europa și Orientul Mijlociu (III) Campaniile militare ale lui Gengis Khan (1206-1227) (2)

Cad apoi Buhara (unul dintre cele mai mari și importante orașe comerciale din ,,Drumul Mătăsii”, o rețea de orașe de o importanță extraordinară economică în Evul Mediu, ce pornea de la Veneția, continua la Constantinopol și se termina la Pekin, capitala Chinei Medievale, și asigura comerțul cu mătăsuri și mirodenii între europeni, arabi, indieni și chinezi), istoricul arab Ibn Al-Athir oferindu-ne o imagine cadaverică, dar foarte sugestivă asupra căderii Buharei: ,,Nu se auzeau decît hohotele de plîns ale bărbaților, femeilor și copiilor despărțiți pe vecie, în timp ce trupele mongole îi mînau în direcții diferite. Barbarii au atacat pudoarea femeilor sub ochii bărbaților din familiile lor, care, neputincioși, nu puteau decît să jelească” și Gurganj, ce reușește să reziste unui asediu de 5 luni, dar care odată ce zidurile orașului se prăbușesc sub loviturile catapultelor mongole, acesta e cucerit cartier după cartier, stradă după stradă, într-o luptă disperată. Apărătorii aruncau vedre cu păcură aprinsă pe clădirile aflate în calea năvălitorilor. Trei mii de mongoli încearcă să treacă rîul, dar arabii le țin piept și îi ucid pe invadatorii mongoli pînă la ultimul. Cînd orașul cade, în cele din urmă, în aprilie 1221, rîul este abătut, prin spargerea digurilor, ca să șteargă orice urmă a orașului. Femeile și copii au fost vînduți ca sclavi, 100.000 de prizonieri care aveau meserii folositoare sînt trimiși în China, restul fiind duși pe un cîmp și omorîți. Ultimele 3 orașe din Asia Centrală ce au fost atacate de trupele mongole, sub comanda lui Genghis Han, au fost Nishapur (unde mongolii omoară 1.747.000 de oameni, deși cel mai probabil, numărul victimelor a fost cu mult mai mare), Herat (unde spre deosebire de Nishapur, populația a fost cruțată, dar în schimb a fost măcelărită garnizoana din oraș, alcătuită din 12.000 de soldați turci) și Merv (care după 6 zile de lupte cu trupele mongole, s-a predat, căpetenia mongolă ordonîndu-le tuturor locuitorilor din oraș să vină în afara zidurilor acestuia). Astfel, cei mai bogați ajung să fie torturați pentru a mărturisi unde și-au ascuns comorile, 400.000 de meșteșugari și cîțiva copii fiind ținuți în viață pentru a fi folosiți în viitor, restul fiind uciși, totalul victimelor în urma atacului mongolilor ajungînd... la 1,3 milioane de morți, după cercetarea făcută pe teren de un cleric din zonă. Nishapur, Herat și Buhara, minunate orașe-oază din Asia Centrală, ajung să fie rase de pe fața pămîntului, așa cum și Imperiul Horezmian ajunsese, la rîndul său, să fie distrus în totalitate de mongoli.

enclavele supărătoare care supraviețuiseră cuceririi precedente. Pentru o perioadă de timp, acesta a încercat să dea lovitura de grație Imperiului Jin, însă nu a reușit, așa că...s-a întors împotriva tanguților (tibetanii veniți din Himalaya, care întemeiaseră orașe în oazele de pe drumul caravanelor, dintre China și Horezm). Orașele au căzut unul după altul și nu s-a consemnat nicăieri că li s-ar fi arătat cruțare. Tanguții au încercat să fugă din calea armatelor lui Genghis Han și să se ascundă în munți, dar puțini dintre ei au reușit, deșertul Asiei Centrale fiind... presărat cu oase. În 1227, pe cînd regele tanguților încerca să negocieze predarea în siguranță a capitalei sale, Ningxia, Genghis Khan ajuns la bătrînețe și-a dat seama că i se apropie sfîrșitul. Prin ultimele sale porunci, el s-a îngrijit ca tanguții să nu-i supraviețuiască. Astfel, Ningxia va fi cucerită, iar populația orașului exterminată. În cele din urmă, însă, Genghis Han moare chiar în acel an, după ce fiii săi, Subotai și Jebe, cuceriseră orașului persan Qazvin, apoi înaintaseră spre nord, către Azerbaidjan și Georgia, distrugînd numeroase orașe, și spre Caucaz, ajungînd în Ucraina și sudul Rusiei. Au aflat despre moartea tatălui lor tocmai cînd se apropiau de Polonia. Însă, moartea lui Genghis Han nu a însemnat declinul automat al Imperiului Mongol, ci din contra, acesta a reușit să devină și mai puternic. Astfel, la începutul anilor 1230, după ce Ogodai (cel de-al 3-lea

Moartea lui Genghis Khan și consecințele acesteia pentru evoluția Imperiului Mongol În urma cuceririi Imperiului Horezmian, Genghis Han hotărăște să se întoarcă în China, pentru a șterge de pe fața pămîntului,

fiu al lui Genghis Han) devine ,,Mare Han“, mongolii decid să pornească într-un raid asupra Europei, apărînd în teritoriile ruse ,,puhoaie fără număr, ca lăcustele“, după cum relata un călugăr ortodox, și omorînd de vie familia princiară (dînd foc unei mînăstiri din Vladimir, în care aceasta se ascunsese), înfrîngîndu-l pe regele Mieszko cel Gras al Poloniei și armata sa în Bătălia de la Legnica din 1241, în cele din urmă, băgînd spaima în Regele Ungariei, Bela al IV-lea, care fuge în

RM

Dalmația, la Trogir, pentru ca nu cumva… să fie prins de Ogodai și soldații lui. Ba chiar Papa Grigore al IX-lea anunță că oricine va ajuta la apărarea Ungariei va avea parte de aceeași iertare precum cea oferită cruciaților, însă împăratul Sfîntului Imperiul Romano-German și dogele Veneției sînt cît se poate de conștienți că dacă ofereau ajutorul militar cerut de Papă, vor ajunge…de partea celor învinși de trupele mongole. Europa se găsea la ora judecății. Cu toate acestea, ea este salvată de la o distrugere totală de… moartea neașteptată a lui Ogodai, în 1241, în locul său venind la conducerea Imperiului Mongol, Hanul Mongke, în 1251. Teama de mongoli (deși aceștia nu mai atacaseră Europa de 10 ani), a europenilor era încă mare, motiv pentru care Biserica Armeană vrea, în acel moment, să inițieze discuții cu Patriarhia de la Constantinopol pentru realizarea unei alianțe și obținerea de protecție în cazul unui atac mongol și chiar… cu Biserica Catolică (fiind gata să accepte și concepția catolică asupra Filioque, ,,purcederea Duhului Sfînt“ din Crez) pentru a primi ajutorul politic și militar necesar. Chiar și așa... aceste acțiuni de ,,self-defense“ ale regatelor creștine din Europa Centrală și de Est se vor dovedi inutile, întrucît, atunci cînd trupele mongole își întorc din nou privirile spre vest acestea își vor alege o țintă mult mai bogată și anume centrul musulman (provinciile Siria, Palestina și Irak). Așadar, acestea devastează Baghdad-ul în 1258, iar după un scurt asediu, de doar două săptămîni, reușesc să pună capăt Califatului Abbasizilor (750-1258), după ce îl prind pe ultimul calif al acesteia, Al Mutasim, căruia îi aruncă o grămadă de aur în față și îi poruncesc să o mănînce. Acesta refuză și, ca atare, el și moștenitorii săi sînt înfășurați în cîteva covoare și călcați în picioare de caii soldaților mongoli. Chiar și așa, în ciuda cuceririi Siriei și Irakului de către mongoli (în timpul lui Mongke) și apoi, a Chinei de Sud (aflată sub stăpînirea Dinastiei Song, în 1279, de către Kublai Khan), mongolii sînt înfrînți în Bătălia de la Ayn Jalut de către soldații mameluci ai Sultanului Baibars (,,Fîntîna lui Goliat“, locul unde păstorul David și uriașul Goliat se confruntaseră în Antichitate) din 3 septembrie 1260, moment ce va marca începutul declinului Imperiului Mongol. Incapacitatea mongolilor de a-și administra teritoriile cucerite și a gestiona resursele valoroase ale acestora în mod eficient, toleranța față de practicare altor religii pe teritoriul său (Creștinismul Armean, Animismul, Budismul sau religia musulmană, pentru a da doar cîteva exemple), precum și pătrunderea unor idei religioase diferite (cele ale Creștinismului Catolic, prin misiunile unor călugări din Europa Occidentală, precum cea a lui Guillaume de Rubruk, un călugăr din Flandra, sau cea a călugărul italian Giovanni Dal Carpine) care aveau să tulbure identitatea socio-culturală a Imperiului Mongol, dar mai presus de toate… luptele pentru putere din interiorul acestuia dintre cei 4 fii ai lui Genghis Han (Jochi, Ogodai, Chagatai și Tolui) toate vor duce la declinul acestuia. În cele din urmă, Hanatul Hoardei de Aur, ultima rămășită a fostului Imperiu Mongol va fi și aceasta distrusă, în 1504, cînd trupele țarului Ivan al III-lea și artileria acestuia îl vor cuceri. În concluzie, Genghis Han a fost, în mod clar, unul dintre cei mai mari tirani din Istoria Lumii, prădînd și distrugînd unele dintre cele mai frumoase orașe din Orientul Mijlociu și Europa din Perioada Medievală și ucigînd cu sînge rece toate popoarele ce voiau să i se opună, dar în același timp, un strateg și lider politic iscusit, maestru al tacticii ,,lovește și fugi“ (practic a loviturilor scurte, care distrugeau capacitatea de repliere a altor armate) pe care o aplică în luptele sale, prin unificarea sub sceptrul său a unor teritorii ce se întindeau din Mongolia pînă… la Marea Neagră, atenta gestionare economică a resurselor acestora și mai presus de toate… prin toleranța religioasă și culturală oferită tuturor supușilor săi din cadrul Imperiului Mongol. Sfîrșit HISTORIA.RO


RM

9

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (262) Animale. Animale fantastice (1) Mitologia chineză abundă în prezența animalelor. Unele divinități sau personaje mitologice apar în mituri, legende și povestiri sub forma unor animale fabuloase ori posedă o anatomie fantezistă, care combină la modul cel mai ciudat elemente anatomice parțial omenești, parțial caracteristice diferitelor viețuitoare mai mult sau mai puțin reale. Însușirile magice ale unor divinități le permit acestora să se transforme după dorință în animale. De exemplu, Yu cel Mare se putea metamorfoza în urs în timp ce muncea să stăvilească apele inundațiilor catastrofale. Alți zei puteau deveni pe loc dragoni, corbi, tigri, iepuri etc. În mituri întîlnim o varietate mare de animale, fie că sînt domestice, sălbatice, fabuloase, sacre, demonice, fantastice sau simbolice. Au roluri diferite. Unele sînt simple însoțitoare ale divinităților, aletele mesagere, partenere de dialog sau slujesc drept mijloace de transport pentru a fi călărite sau pentru zbor – dragoni, cocori etc. Unele sînt puternice, altele viclene, oricum posedă calități magice. Catîrul pe care călătorea Zhang Guolao, unul dintre nemuritorii grupului Baxian, la nevoie se putea plia ca o bucată de hîrtie și era băgat în desagă sau în buzunar, unde rămînea pînă la o eventuală nouă călătorie. Toate mediile naturale furnizează mitologiei exemplare din fauna lor pentru ca epicul să fie cît mai convingător. Întîlnim păsări zburătoare care populează văzduhul, viețuitoare carnivore sau vegetariene ale uscatului și tot ce mișcă în adîncul rîurilor, mărilor și oceanelor. Nu lipsesc, desigur, animalele care își au domiciliul în Cerurile/Paradisurile mitologice daoiste, nici cele ale Infernurilor imaginate cu o fantezie uimitor de bogată. Animalelor li se atribuie roluri simbolice. Acolo unde se ivesc au o capacitate și eficacitate de netăgăduit, o finalitate în acțiune semnificativă pentru rostul explicativ al întîmplărilor. Este suficient să privim lista celor 12 animale ale zodiacului chinez pentru a înțelege diversitatea viziunii mitologice. Înșirîndu-le, nu facem decît să argumentăm o dată în plus. Iată-le: Șoarece, Bou/Bivol, Tigru, Iepure, Dragon, Șarpe,

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (51) Barbarossa şi Braţ de Argint (2) Hizir a acţionat în Marea Egee, iar Oruc şi Ilyas, de-a lungul coastei Levantului până când corabia lor a fost surprinsă de Cavaleri. Ilyas a fost ucis, iar Oruc a stat întemniţat trei ani la castelul Bodrum înainte ca Hizir să organizeze un raid îndrăzneţ pentru a-l salva. Hotărât să-şi răzbune fratele, Oruc şi-a asigurat sprijinul guvernatorului otoman al Antaliei, care i-a pus la dispoziţie o flotă de galioane pentru a stăvili raidurile de jefuire ale Cavalerilor. Într-o serie de atacuri, el a capturat câteva galioane inamice, după care a organizat raiduri în Italia. Unindu-şi forţele, începând din 1509, Oruk, Hizir şi Ishak au înfrânt un grup de corăbii spaniole în Mediterana. Într-o asemenea bătălie, purtată în 1512, Oruc şi-a pierdut braţul stâng, câştigându-şi porecla de „Braţ de Argint” după ce l-a înlocuit cu o proteză din argint. Neînfricaţi, cei trei fraţi au atacat în continuare coastele italiene şi spaniole, capturând 23 de corăbii în doar o lună. Au început să-şi producă singuri praful de puşcă, iar în următorii patru ani au organizat raiduri, au distrus sau au capturat o serie de nave, fortăreţe şi oraşe. În 1516, au eliberat Algerul de spanioli, iar Oruc s-a declarat sultan, deşi în anul următor a cedat titlul sultanului otoman care, în schimb, l-a numit guvernator al Algerului şi guvernator naval şef al Mediteranei Occidentale – funcţii pe care le-a deţinut până în 1518, când el şi Ishak au fost ucişi de trupele lui Carol I al Spaniei (ulterior, împăratul Carol al V-lea). Hizir, singurul supravieţuitor dintre fraţi şi bărbatul cu­noscut astăzi sub numele de Barbarossa, a preluat

Cal, Oaie/Capră, Maimuță, Cocoș, Cîine, Mistreț/ Porc. Unele animale au fost adoptate ca totemuri ale vechilor clanuri, altele au avut cîte un rol/misiune în astrologia chineză. În celebrul roman „Călătorie spre Soare-Apune“ unul din personajele principale este Regele-Maimuță Sun Wukong, despre care am scris în capitolul zei. Sun Wukong face deliciul cititorului printr-o prezență de nuanță satirică la adresa unor naivități mitologice daoisto-budiste. Cu valoare simbolică deosebită în astrologie și în Feng Shui se prezintă cele patru animale sacre, numite și „cele patru figuri“, deoarece prin ele sînt marcate direcțiile spațiului. Acestea sînt: Dragonul Verde care aparține Estului; Tigrul Alb care aparține Vestului; Broasca Țestoasă Neagră – Xuan Wu – care aparține Nordului; și Pasărea Stacojie care aparține Sudului. Mai tîrziu, în vremea Statelor Combatante, celor patru animale sacre de mai înainte li s-a mai adăugat un al cincilea animal sacru, anume Unicornul Galben-Qilian, corespunzător Centrului ca punct cardinal. În tradiția daoistă animalele menționate sînt conectate la cele cinci elemente/energii recunoscute ca esențiale, anume lemnul, metalul, apa, focul și pămîntul. Principiile reciproc elementare din filozofia chineză – Yin/Femininul și Yang/Masculinul – se aplică și în definirea animalelor. Tigrul, de exemplu, este de categorie yin, în timp ce dragonul este yang. În privința simbolisticii atribuite, corbul, de exemplu este un simbol al Soarelui, ursul un simbol al forței și curajului, broasca țestoasă un simbol al longevității etc. O imagine a ursului pictată sau sculptată, așezată la locul cuvenit, are darul să prevină pătrunderea hoților în casă. Pomenind despre corb, trebuie să adăugăm o precizare. În realitate, la chinezi este vorba despre pasărea jingwei, doar asemănătoare corbului. Exact într-o zburătoare jingwei s-a transformat zeița Nüwa, fiica împăratului legendar Shen Nong, atunci cînd s-a scăldat în Marea din Est. Arcașul ceresc Yi, de exemplu, printre alte isprăvi de seamă s-a putut mîndri cu uciderea cîtorva animale fabuloase ca yayu, jiu yin – cel cu nouă capete, zuo chi – cel cu un singur dinte, pasărea Dafeng, șarpele Xiu she și mistrețul Feng xi. Mai departe redăm în ordine alfabetică o parte din animalele mitologiei chineze. Bai Ze – animal fantastic prezent în mai multe legende. Numele lui înseamnă, literal vorbind, „baltă

albă“. Personajul este cunoscut și în mitologia japoneză sub numele de Hakaku. În unul din mituri, Bai Ze l-a întîmpinat pe Împăratul Galben pe cînd acesta se afla în călătorie în ținuturile estice ale țării. Bai Ze l-a informat și instruit pe împărat despre obiceiurile, năravurile și felul cum se îmbracă toți cei 11.520 de demoni aflați în lume. Împăratul a învățat atunci de la Bai Ze și cum să se lupte cu demonii dacă aceștia îl vor ataca. Se spune că Împăratul Galben ar fi scris o carte pe tema demonilor, intitulată „Baize tu“, dar din ea nu au mai rămas decît cîteva fragmente răspîndite prin alte texte. Ba She – șarpe imens cu trup de culoare neagră și cap galben. Era capabil să înghită dintr-o dată un elefant întreg. Oasele rămase după mistuirea elefantului erau vomitate după trei ani. Din acele oase, măcinate, se pot prepara leacuri pentru vindecarea bolilor de inimă și a celor digestive (sic!). Baxia – în tradiția chineză împăratul Chinei era numit Dragon. O legendă spune că el ar fi avut 9 fii, niște dragoni mai mici, fiecare cu propria sa personalitate bine definită, ilustrată cu precizie în iconografia care s-a păstrat. Baxia era unul din cei 9 fii dragoni imperiali. Descris ca un bun înotător, se pare că îi plăcea să care greutăți mari în spinare. Ca atare, el apare figurat sub forma broaștei țestoase care susține piloni uriași, stele mari de piatră, construcții arhitecturale impozante. Poate fi văzut și ca element decorativ sprijinind arcadele și pilonii podurilor de piatră de peste ape. Bei Fang Xuan Wu – broasca țestoasă neagră a Nordului. Animal fabulos totemic. Benxiao – dragon caracterizat prin viteza cu care poate galopa sub Cer. Într-o singură noapte putea străbate zece mii de li. Bi Fang – pasărea magică desemnată să conducă un car al Împăratului Galben la care erau înhămați șase dragoni și cîțiva elefanți. Carul triumfal al Împăratului Galben se găsea pe Muntele Tai Shan. Înfățișarea păsării magice, ca de cocor, presupunea totuși un chip de om cu cioc alb în loc de gură. Avea doar un singur picior. Penajul ei albastru cu pete roșii aprindea ca o flacără vie locurile prin care trecea. (va urma) Christina Meiţă-Tang

stindardul de la fratele său. În 1519, a apărat Algerul împotriva unei forţe reunite spaniolo-italiene şi, în acelaşi an, a ripostat atacând Provence. Apoi, după numeroase raiduri de-a lungul coastelor franceze şi spaniole, a contribuit în 1522 la cucerirea de către otomani a Insulei Rodos, înfrângându-i definitiv pe Cavalerii Ioaniţi. În 1525 a organizat un raid în Sardinia, după care a recucerit Algerul şi a cucerit Tunisul, lansând de acolo alte atacuri. În 1530, împăratul Carol al V-lea a apelat la ajutorul lui Andrea Doria, talentatul amiral genovez, pentru a pune capăt dominaţiei pe mare a lui Barbarossa, însă în anul următor, Barbarossa l-a învins pe Doria, câştigând recunoştinţa sulta­nului Soliman Magnificul, care 1-a făcut capudan-paşa – amiral al flotei şi guvernator şef al Africii de Nord, dându-i numele onorific de Barbarossa Khair ed-Din Paşa. În 1538 – devenit deja o legendă în rândul musulmanilor pentru eliberarea sclavilor musulmani africani de pe galerele spaniole şi aducând glorie Imperiului Otoman – Barbarossa a zdrobit o flotă de nave spaniole, malteze, veneţiene şi germa­ne în bătălia de la Preveza, asigurând astfel dominaţia turcă în estul Mediteranei vreme de aproape 40 de ani. În septembrie 1540, Carol i-a oferit o mită uriaşă pentru a trece de partea sa, dar Barbarossa a refuzat imediat, iar în 1543, când flota lui a apărut la vărsarea Fluviului Tibru şi chiar a ameninţat că va înainta spre Roma, a fost convins să se răzgândească de către francezi, cu care încheiase o alianţă temporară. Acum, oraşele de pe coasta italiană, inclusiv mândra Genova, renunţaseră să mai încerce a-l învinge, preferând în schimb să trimită mari sume de bani pentru a fi cruţate de atacuri. Barbarossa era stăpânul coastelor italiene şi mediteraneene. În 1545, după ce rămăsese neînfrânt şi asigurase do­minaţia otomană asupra Mediteranei şi a nordului

Africii, Barbarossa s-a retras într-o vilă magnifică de pe ţărmul nordic al Bosforului. Acolo şi-a scris memoriile şi a murit din cauze naturale în 1546. L-a lăsat pe fiul său Hasan Paşa ca succesor la funcţia de suveran al Algerului. Prinsese şi făcuse sclavi aproximativ 50.000 de oameni de pe coastele italiene şi spaniole şi a rămas faimos pentru cruzimea sa sălbatică. Pentru otomani, Barbarossa a fost un amiral remarcabil. Creştinii l-au socotit un pirat nemilos, probabil cel mai înfiorător care a trăit vreodată.

Corsari, piraţi şi femei-corsar (1) Deosebirea dintre corsar şi pirat depindea în mare măsură de cel care era atacat. Corsarii erau autorizaţi de guvernele lor să atace corăbii ale altor state, în vreme ce piraţii acţionau independent. Unul dintre cei mai celebri corsari a fost căpitanul Henry Morgan, imortalizat prin romul care îi poartă numele. Năs­cut în Ţara Galilor în 1635, el a atacat galioane spaniole şi colonii de pe coasta Lumii Noi, subminând comerţul spaniol şi sprijinindu-l pe acela al Angliei cu binecuvântarea deplină a regelui Carol al II-lea, care l-a onorat cu titlul de cavaler în 1674 şi cu funcţia de guvernator al Jamaicăi în 1680. Nu toţi piraţii/corsarii se conformau imaginii stereotipe de mascul feroce – de fapt, unii dintre ei au fost femei. O astfel de femeie a fost irlandeza Grace O’Malley (cunoscută drept Regina Piraţilor, Granuaile). Născută în 1530, ea a atacat na­ve comerciale în Marea Irlandei, iar apoi şi-a câştigat faima în 1593, când a aruncat o batistă regală după ce a strănutat în ea în timpul unei audienţe la regina Elisabeta I. A fost iertată pentru ambele ofense după ce a promis că îşi va folosi pricepe­rea pentru a lupta împotriva duşmanilor Angliei. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE


10

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

George Topîrceanu, poet ºi fotograf Despre George Topîrceanu, nume impor­ tant al literaturii române și reputat publicist, puţini știu că a fost și un mare pasionat al fotografiei. Muzeul Naţional al Literaturii Române Iași și Muzeul „George Topîrceanu“ Iași au privilegiul de a deţine în patrimoniu mai multe negative și fotografii realizate de remarcabilul poet. George Topîrceanu s-a născut la București, pe 21 martie 1886, în familia lui Ion și a Paraschivei Topîrceanu, născută Coma. Originea Topîrcenilor este transilvană, cu rădăcini vechi în Ocna Sibiului, ca și a străbunicilor din partea mamei, oieri din comitatul Săliște. Între anii 1894 și 1898, parcurge şcoala primară la Bucureşti, apoi gimnaziul la Şuici-Argeş, pe Valea Topologului. În perioada 1894-1898, familia se va muta cu locul de muncă la Râmnicu Vâlcea, din nou la Bucureşti, în Ialomiţa, Argeş, apoi la Nămăieşti, lângă Câmpulung Muscel, iar George se va muta, de mai multe ori cu şcoala. Însă cea mai frumoasă perioadă a copilăriei o va petrece la Schitul Văleni de la Nămăeşti, împreună cu bunica sa devenită călugăriţă, maica Tina. Între anii 1898 și 1901 – Topîrceanu studiază la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti, apoi, va trece la liceul-internat „Sfântul Sava“. În această perioadă realizează primele încercări poetice, fiind influenţat de Eminescu, Duiliu Zamfirescu şi Byron. A debutat la vârsta de 18 ani în nr. 15 din 13 mai 1904 din „Belgia Orientului“, supliment gratuit duminical, cu conţinut umoristic, al ziarului „Adevărul“, cu o poezie în gen cupletistic, intitulată „M-am pricopsit“. În 1906, se înscrie la Facultatea de Litere, fără a o absolvi, din raţiuni materiale. În primii doi ani, colaborează la publicaţiile „Revista ilustrată”, „Revista noastră” şi „Tribuna” din Arad, iar apoi, între 1907 și 1909, ocupă mai multe slujbe, de la mic funcționar, institutor, suplinitor, apoi îşi satisface stagiul militar. În 1909-1910, publică în „Viaţa românească” din Iaşi, în aceşti ani orientându-se şi către genul parodiei, prezent în „Răspunsul micilor funcţionari”, „Odă sobei mele”, „Noapte de mai”, „Balada chiriaşului grăbit”. Tot de acum datează şi remaracabila prietenie care îl va lega de Garabet Ibrăileanu. Anul 1911 aduce începutul unei prietenii strânse cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi tot acum o va cunoaşte pe Alexandra Gavrilescu, numele real al scriitoarei Otilia Cazimir. Primul său volum de poezii s-a intitulat Parodii originale și a apărut în iunie 1916. În același an, este încorporat şi trimis pe front, în luptele de la Turtucaia, unde va fi luat prizonier. Este trimis în lagăr, apoi se îmbolnăveşte, fiind internat la Sofia. Sergentul George Topîrceanu, care avea 30 de ani, îşi făcuse demult debutul scriitoricesc. Experienţa nefastă prin care autorul ,,Baladelor vesele şi triste” a trecut este povestită în volumul „Amintiri din

Casa memorială „George Topîrceanu“ din Nămăești

­

La 7 mai 1937, George Topîrceanu moare, la vârsta de doar 51 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

„Un miracol al literaturii române“

luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, unde zugrăveşte situaţia precară a soldatului român. George Topîrceanu a stat un an şi jumătate prizonier la bulgari, iar mărturiile sale despre episodul Turtucaia sunt cutremurătoare. Spune că a suferit de foame, de frig şi a fost pus la munci istovitoare, iar setea şi-o potolea „din şanţ”. De altfel, George Topîrceanu s-a îmbolnăvit în lagăr şi a fost transferat la spitalul din Sofia unde erau trataţi prizonierii Antantei. În 1918, după prizonierat, se va întoarce în ţară, mai întâi la Bucureşti, unde, împreună cu Eugen Todie, scrie textul de revistă teatrală „A fost un vis”, apoi va ajunge la Iași. În aprilie 1920, Societatea Scriitorilor Români discută despre excluderea mai multor colaboratori, printre care Ioan Slavici, Gala Galaction, George Topîrceanu, iar Tudor Arghezi adresează o scrisoare deschisă ziarului „Izbânda”, în care contestă dreptul unor membri ai Societăţii Scriitorilor Români de a cenzura opiniile confraţilor lor. Tot în 1920, îşi reia apariţia revista „Viaţa Românească”, unde Topîrceanu este primredactor. Vor colabora la revistă nume ca Al. Philippide, Demostene Botez, Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu. Topîrceanu va deveni în aceşti ani un pasionat colecţionar de arme şi un inventator în domeniul stereoscopiei şi al fotografiei. În 1928, colaborează la revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, îi apare, la Editura Cartea Românească, volumul de poezii „Migdale amare” şi, tot aici, ediţia a III-a a volumului „Balade vesele şi triste”. A ajuns, în scurt timp, scriitorul cel mai iubit de cititori, poetul devenit un „iremediabil ieșean“, cum îi plăcea să spună, având „darul, extrem de rar, să placă și publicului mare, ca și celor mai rafinaţi oameni de cultură“, potrivit lui M. Sevastos. Iar George Călinescu îl definea astfel: „George Topîrceanu este un remarcabil poet liric și un mare artist care, în căutarea formelor corespunzătoare sufletului său, se joacă cu degetul mic pe clapele unui pian, pe care, vrând, le-ar putea mișca, într-o repezită și furtunoasă Sonată“ (Revista ,,Adevărul literar și artistic”, iulie 1932). Anul 1937, îl găseşte într-o stare fizică proastă, este istovit de boală, fiindu-i descoperit un cancer hepatic. Ministerul Artelor îi va susţine financiar tratamentul la Viena, unde va fi însoţit de devotata sa prietenă Otilia Cazimir. După o lună şi jumătate de tratament, se întoarce la Iaşi în căsuţa din Strada Ralet.

A rămas cunoscut în literatura română prin versurile cuprinse în volumele Parodii originale (patru ediţii antume: 1916, 1921, 1927, 1932), Balade vesele și triste (patru ediţii antume: 1916, 1920, 1928, 1931) și Migdale amare. Versuri umoristice și fanteziste (două ediţii antume: 1928, 1932). A semnat și pagini de memorialistică – Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schiţe ușoare (1920), Pirin-Planina. Episoduri tragice și comice din captivitate (1936), traduceri – W. Shakespeare, Visul unei nopţi de vară (1921), publicistică – Scrisori fără adresă. Proză umoristică și pesimistă (două ediţii antume: 1930, 1934), și proză – Minunile Sfântului Sisoe (1934-1938). Una dintre cele mai frumoase caracterizări ale moștenirii sale poetice a făcut-o Nichita Stănescu: „Un miracol al literaturii române este Topîrceanu, în ciuda popularităţii sale false. El este un novator nu ca Arghezi și nici ca Blaga, el aduce o înnoire nu a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor. Spiritul poeziilor lui de deschidere, de absenţă a prejudecăţilor, de ochi de om deschis a doua oară după naștere, este unic și măreţ. El s-a născut cu puţin înainte de a se naște. De aceea s-a văzut născându-se“.

Atras ºi de arta fotografiei Poetul avea preocupări dintre cele mai diverse, colecţiona arme și, așa cum scrie Aurel Leon în ,,Amintiri despre G. Topîrceanu (Iași, 1987), „(...) se pricepea la șurubării, avea pasiunea mecanismelor de tot felul. (...) Peste tot pe unde a stat avea ateliere pentru invenţii“, era pasionat de optică și de stereoscopie, iar expediţiile vânătorești, alături de prietenii Mihail Sadoveanu și Demostene Botez, se constituie în „fapte rămase de pomină“. A fost atras și de arta fotografiei. În patrimoniul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iași se găsesc mai multe negative pe sticlă ale poetului, mărturie a acestei pasiuni: „cea mai mare bucurie era să stea în odaia în care-și adunase cărţile, puștile, pistoalele, floretele, mașina de scris, aparatele fotografice și coliviile cu păsări de tot felul“, își amintea Otilia Cazimir, cea de care l-a legat o prietenie strălucită, ca un „frumos roman de dragoste“. (Sursa: HISTORIA.RO)

Muzeul „George Topîrceanu“ din Iaºi Casa de pe Strada Ralet nr. 7, construită prin preajma anului 1900, în care a locuit poetul George Topîrceanu, între anii 1932 și 1937, a aparţinut socrului lui Demostene Botez, colonelul Constantin Vrabie. La 22 iunie 1985, în incinta micuţei case „precum un catren“ a fost inaugurată o expoziţie permanentă dedicată poetului; cu prilejul evenimentelor organizate la Centenarului nașterii lui George Topîrceanu (1921 martie 1986), această casă a devenit oficial Casa memorială „George Topîrceanu“, astăzi Muzeul „George Topîrceanu“. Din holul de intrare în casă, pașii vizitatorului dau în încăperea, ca o chilie, în care a locuit și a scris poetul, dominată de biroul de lucru pe care se găsesc, într-o reconstituire muzeografică, instrumente de scris (toc, suport pentru toc, călimară, port-sugativă, clește de capsat hârtie, cutie de lemn pictată pentru creioane). Sunt expuse și alte obiecte care fac trimitere la George Topîrceanu: un barometru, discuri de patefon, aparate de fotografiat și negative pe sticlă, un sfinx și o piramidă în miniatură, pipe ș.a. În bibliotecă se regăsesc ediţii antume și postume ale lui George Topîrceanu și ale prietenilor săi scriitori: Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, precum și exemplare din revistele la care a activat. Atmosfera este completată de inedite piese de artă plastică. R.M.


RM

11

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Întâmplãri de demult

O să vă spunem astăzi câteva întâmplări din vremurile de demult, istorii citite în numerele publicate în primăvara anului 1894 ale revistei „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie” (revistă publicată sub ilustra direcțiune a scriitorilor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc).

Grațierea osândiților în veacurile trecute „Domnii noştri aveau un obicei frumos de a graţia pe osândiţi. La lăsata secului de postul Paștelor – mai târziu în Dumineca cea din urmă a carnavalului – Vodă primea o visită solemnă, apoi oprea la masă pe boieri, pe episcop şi pe rudele sale. Punându-se la masă, înainte de a începe să mănânce, Mitropolitul zicea «Tatăl-nostru» şi boierii stăteau în picioare. Când ajungea Mitropolitul la «iartă-ne nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri» se făcea tăcere şi logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei) începea să citească de pe o listă numele osândiţilor şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori să le-o uşureze. Atunci Vodă se întorcea spre logofăt: «Iertat să fie din partea mea, ca să mă ierte Dumnezeu» şi întorcânduse spre Mitropolit şi spre boieri: «Prea Sfinte şi voi cinstiţi bioeri, rog pe Dumnezeu să vă ţie, ca să vă am totdeauna ajutor la asemenea faceri de bine!». Apoi se puneau la masă. A doua zi logofătul înştiinţa pe osândiţii care erau iertaţi”.

Cel dintâi român care a băut cafea „Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol ca să închine Moldova turcilor. Stând cu Vizirul la masă, i s-a adus cafea. Tăutu nu-și putea da cu socoteală ce beutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea că Vizirul nu-şi bea cafeaua – Vizirul aştepta să se mai răcească

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (XIII) Iosif Vissarionovici Stalin (3)

Primul proces-spectacol a avut loc în 1928, unor ingineri aducîndu-li-se acuzaţii complet nefondate conform cărora ar fi sabotat minele de cărbuni din Şahtî. Pe multe clădiri publice au fost arborate pancarte pe care scria „Moarte trădătorilor”. Într-o scenă edificatoare, fiul de 12 ani al unuia dintre acuzaţi a cerut ca tatăl său să fie condamnat la moarte. Fără ruşine, acuzaţii au fost siliţi să mărturisească, iar cinci dintre ei au fost executaţi. De atunci înainte, mulţi directori de fabrici au fost intimidaţi, ajungînd să mărturiseasă infracţiuni închipuite. Pînă la sfîrşitul anului 1933, în cadrul campaniilor de epurare, Stalin îndepărtase peste 1.000 de ofiţeri din Armata Roşie şi dăduse afară din Partidul Comunist peste un milion de persoane. La 1 decem­brie 1934, Serghei Kirov, membru al Politbiuro şi potenţial rival, a fost asasinat la Leningrad (Sankt-Petersburg). Autorităţile au spus că foştii colegi ai lui Stalin, acum căzuţi în dizgraţie, Kamenev, Zinoviev şi Troţki erau amestecaţi. Kirov a fost transformat în erou naţional şi o sumedenie de instituţii au primit numele său, inclusiv Trupa de balet Kirov, dar viteza cu care Stalin a început să-i elimine pe asociaţii săi apropiaţi, precum şi pe asasin, i-au făcut pe unii să creadă că nu era cu totul străin de crimă. Oricare ar fi fost adevărul, el s-a folosit repede de incident ca pretext pentru a înăspri legile împotriva atentatelor teroriste. În viitor, cei acuzaţi de „plănuirea sau înfăptuirea unor acte teroriste” nu mai aveau dreptul să consulte avocaţi pentru a se apăra şi nu puteau face apel. Pe cei din fruntea ierarhiei partidului îi păştea de acum un mare pericol. Dintre cei 1.225 de delegaţi

– și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspete ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa Împăratul», dete cafeaua pe gât dintr-o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea şi strigă cât îl ţinură plămânii: «Trăiască Imperatul şi Vizirul». El a strigat fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutura Turcului»”.

Un vodă excentric „Vodă Nicolae Mavrogheni era nebunatec din fire şi se îmbrăca foarte caraghios. El era Turc şi purta haine de marinar turcesc. Avea un ilic roşu (bluză) cusut cu aur, şalvarii de postav verde îi ajungeau numai până la genunchi, de i se vedeau picioarele. Nu purta ciorapi deloc şi umbla cu picioarele goale în nişte papuci roşii. În cap avea un fes turcesc verde. El era negru ca harapii, avea păr şi barbă neagră deasă, pulpele picioarelor îi erau păroase ca la maimuţe. Astfel îmbrăcat se plimba prin oraş într-o cabrioletă trasă de doi cerbi cu coarne mari. Cabrioleta avea și două tunuri mici, unul în dreapta şi altul în stânga vizitiului, în loc de felinare. Vizitiul avea poruncă, în caz de primejdie, să aprindă fitilurile tunurilor şi să dea foc în cine s-ar apropia de cabrioletă. Dintre domnii fanarioţi nu a fost numai el singur aşa nebun şi caraghios”.

Foișorul lui Mavrocordat

„În divanul lui Alexandru Ghica-Vodă era un înalt funcţionar foarte somnoros. Odată se judeca un proces între un Român şi un Turc. Judecătorii aflară pe Român vinovat şi-l condamnară să plătească despăgubiri. Pentru formalitate, fiecare judecător trebuia să spuie cu glas tare sentinţa. Toţi ziseră pe rând: Românul să plătească etc. Când ajunse rândul la funcţionarul nostru, care dormise toată vremea, se ridică somnoros şi, fără să aibă habar de ce s-a petrecut în divan, zice: Turcul plăteşte! Au râs toţi. Vorba lui a ajuns din gură în gură şi-a rămas zicătoare”.

„Mânăstirea Văcăreşti, azi penitenciar, a fost zidită la 1716 de fanariotul Nicolae Vodă Mavrocordat. El a zidit mânăstirea cu scopul să-i fie citadelă, fiindcă boierii îl urau şi el se temea de răzbunarea lor. Mavrocordat nu ieşea din citadelă mai niciodată; avea oştire în curtea mânăstirii şi sta acolo închis, făurind planuri contra boierilor pământeni. Mavrocordat îşi zidise însă şi un palat în Bucureşti (pe locul unde e azi biserica din mahalaua Foişor, ruinele se văd şi azi în curtea bisericei). În acest palat şedea doamna lui Mavrocordat. De la palatul doamnei până la Văcăreşti, la locuinţa lui Vodă, era zidită o galerie pe columne, un coridor cu geamuri, lung de un kilometru. Prin acest foişor venea Vodă, să-şi vadă soţia, căci pe stradă nu îndrăznea să iasă. Foişorul era păzit de greci simbriaşi şi de arnăuţi. Ruinele foişorului se văd şi azi. După acest foişor se numeşte până azi mahalaua întreagă «Foişorul»”. Sursa: revista „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, 1894

veniţi la cel de-al XVII-lea congres al partidului în 1934, 1.108 au fost arestaţi în mai puţin de un an şi majoritatea au murit în timpul interogatoriilor sau în lagărele de muncă forţată din Siberia. Pînă în 1936, 5 milioane de persoane ajunseseră în gulaguri (în limba rusă, acronim pentru „Administraţia Generală a Lagărelor de Muncă Forţată”). Printre ei s-a numărat şi scriitorul Ivan Uksusov. La Tobîosk, el a văzut o coloană de peste 100 de oameni, printre care bătrîni, femei şi copii, care fuseseră forţaţi să străbată 320 de kilometri pe jos. Cînd prizonierii au ajuns în dreptul unui pîrîu, o femeie s-a aplecat şi a început să bea cu înghiţituri mari. Un cîine de pază s-a repezit la ea şi i-a smuls un sîn. A fost lăsată să moară. Generalul Dmitri Volkogonov a aflat ce se întîmpla în Agul, satul său natal din Siberia, lîngă care erau o serie de lagăre, de la localnicii care vedeau mereu coloane lungi de oameni epuizaţi sosind pe jos de la gara aflată la aproape 100 de kilometri depărtare. Iniţial, ei nu înţelegeau cum puteau fi adăpostiţi atîţia prizonieri în lagăre. Apoi au văzut că alături au apărut şanţuri lungi, unde „cadavrele prizonierilor decedaţi erau aduse în cărucioare sau pe sănii, acoperite cu prelate, şi îngropate în timpul nopţii”. Unii fuseseră împuşcaţi; alţii muri­ seră din pricina condiţiilor înfiorătoare din lagăre. Pretutindeni, în cele mai neospitaliere regiuni ale Uniunii Sovietice, deţinuţii erau trimişi să lucreze la construcţia canalelor sau a căilor ferate sau să muncească în mine. Mîncarea era proastă, iar execuţiile sumare, frecvente. Se estimează că 200.000 de oameni au murit numai la săparea canalului Marea Albă - Marea Baltică. După moartea lui Kirov, printre numeroasele persoane acuzate s-au numărat Zinoviev şi Kamenev, foştii susţinători ai lui Stalin. Judecaţi în secret, aceştia au negat orice implicare, dar au recunos­cut că asasinul lui Kirov putea fi influenţat de criticile pe care ei le formulaseră cîndva la adresa lui. Atît a fost de ajuns. Kamenev a primit cinci ani de temniţă grea, iar Zinoviev, zece. Doar prin intervenţia directă a văduvei lui Lenin,

cei doi au scăpat de pedeapsa cu moartea, dar au fost executaţi oricum în anul următor. De acum înainte, cei suspectaţi în orice fel, alături de familiile lor, erau deportaţi în Siberia. Generali importanţi, membri ai Politbiuro şi ambasadori, cu toţii au fost judecaţi. Aveau să fie acuzaţi că ar fi încercat să-l asasineze pe Stalin, că ar fi vrut să readucă în ţară capi­talismul, că ar fi complotat să otrăvească grupuri mari de muncitori ruşi sau că ar fi încheiat înţelegeri secrete cu naziştii. Mulţi dintre ei au fost judecaţi în secret sau executaţi fără proces, dar cei care au apărut totuşi în public l-au lăudat pe Stalin şi şi-au mărturisit greşelile. Adeseori, fuseseră torturaţi sau se temeau de consecinţele pe care le-ar fi suportat familiile lor dacă ei refuzau să coopereze, mai ales cînd vîrsta minimă la care o persoană putea primi pedeapsa capitală a fost redusă la 12 ani. Cînd un general a refuzat să-şi acuze colegii, a fost arestat, soţia lui a fost trimisă într-un lagăr de muncă, unde a şi murit, iar fiica sa a fost închisă ca „element periculos pentru societate”. Între timp, generalul se împuşcase deja. În afară de mărturisirile prizonierilor, în timpul proceselor nu mai erau aduse alte probe. Uneori, se putea demonstra cu uşurinţă că aceste mărturisiri erau absurde, cum a fost cazul celor trei acuzaţi care au spus că se întîlniseră cu Troţki într-un hotel din Copenhaga care se închisese cu ani de zile înainte. Asta nu a influenţat cîtuşi de puţin evoluţia procesului. Andrei Vîşinski, avocatul acuzării, îşi încheia mereu pledoaria cu strigăte înspăimîntătoare: „Să împuşcăm cîinii turbaţi! Cîini poliţişti de-ai fasciştilor, care au turbat! Scursuri împuţite ale speciei umane!”. În armată, probabil că 20.000 dintre cei 80.000 de ofiţeri au fost eliminaţi în campaniile de epurare şi, dintre ei, cîteva mii au fost împuşcaţi. Stalin i-a lichidat şi pe doi dintre şefii poliţiei care arestaseră atîţia oameni în numele lui. (va urma) JOHN WITHINGTON

Turcul plătește


România de lîngã noi – România realã

CULTURĂ ȘI DICTATURĂ – După Ziua Națională a Culturii – (urmare din pag. 1) Momentul, probabil, așteptat și pregătit cu o doză mare de infatuare și ipocrizie, de data aceasta urcându-se pe valul emoțional și de sărbătoare, prilejuit de ziua de 15 ianuarie – cu dublă rezonanță națională: împlinirea a 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu și sărbătorirea Zilei Culturii Naționale. Țeapăn și solemn, luându-și poziția de luminator al Neamului, se vedea de la șapte poște că vorbea în silă, încercând să pară detașat, dar privirea-i dușmănoasă și strivirea vorbelor între dinți ne-au arătat încă o dată adevărata față a celui care ne-a tratat 10 ani ca pe niște slugi lipsite de drepturi naturale și imposibil de înțeles în „pretențiile“ noastre de a fi considerați oameni, egali în fața Constituției și în fața lui Dumnezeu. Dar, să lăsăm considerațiile de ordin fizico-psihologic, și să trecem la conținutul și semnificația mesajului domnului Iohannis – mostră dureroasă a duplicității morale care zace în mintea acestui fost Președinte al României și a talentului de a bate câmpii, dezvăluind o adevărată patologie a mistificării adevărului și a înălțării minciunii la rang de mesaj prezidențial. Dornic să comunice cu Poporul peste care și-a aruncat flegma erupției antinaționale a Curții Costituționale a României, scuipând pe opțiunile a peste 9 milioane de alegători, Iohannis a ținut un discurs de aproape 400 de cuvinte, într-o revărsare de gargară stahanovistă, demnă de un concurs (cam smucit), gen „I Umor“. Să vedem dacă înțelegem ceva. După un început, în stil oficial, cu elemente de punere în temă: „Prin instituirea Zilei Culturii Naționale pe 15 ianuarie, cinstim opera și contribuția excepțională a lui Mihai Eminescu la identitatea națională și la cultivarea limbii române ca element central al patrimoniului nostru cultural“, trecând pe la Constantin Noica – Eminescu „omul deplin al culturii românești“, dă cu bățul în baltă, tam-nisam, atacând cultura românească de dinainte de 1989: „Zeci de ani, în perioada comunistă, cultura a fost ascunsă sub o pătură urâtă și grea de ideologie și propagandă, limba română a fost pusă cu forța în slujba textelor închinate dictatorilor, tradițiile seculare au fost manipulate ori marginalizate sau chiar interzise“. Cu rândurile de mai sus cetățeanul Klaus Iohannis, aflat, probabil, în vizită la Muzeul de la Cotroceni, a mers cu bună știință pe un teren minat, producând cel puțin două josnicii: s-a abătut de la tema mesajului – Ziua Culturii Naționale și Ziua lui Eminescu, invocând „greaua moștenire a trecutului“, și a mințit cu nerușinare, vorbind de „pătura“ societății comuniste care... a acoperit cultura națională. Pentru că e târziu când scriu aceste rânduri, și comparațiile, în favoarea societății blamate de Iohannis, sunt zdrobitoare, cred că nu merită osteneala să-l dezic pe cel care, deși preamărește cultura sub regimul său de un deceniu, a trăit 30 de ani în comunism și a fost martorul marii deschideri spre cultură și educație a maselor largi ale poporului, nu doar a elitelor, astfel cum se întâmpla înainte de 23 august 1944. Totuși, pentru că domnul Klaus Iohannis nu este buricul pământului și nu are capacitatea de a stabili ce e bine și e e rău pentru popor, și pentru a-i arăta că românii (unii fiind chiar votanții lui) nu sunt proștii și naivii care să mai înghită toate bazaconiile lui „prezidențiale“, prezint câteva cifre care, în comparație cu ceea e veți citi în a doua parte a acestui articol, răstoarnă complet și irevocabil teoria jalnică despre epoca pe care o deplânge Iohannis. Iată doar câteva date, preluate din Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1987, Direcția Centrală de Statistică, pagina 88. – În anul 1986, deci, cu trei ani înainte de răsturnarea regimului comunist, în România funcționau 21.422 biblioteci cu 185.227.000 volume și 8.934.000 cititori înscriși (care, literalmente, împrumutau și citeau aceste cărți cu interes); – 436 muzee, vizitate de 16.818.000 persoane; – 206 centre de cultură și creație „Cântarea României“ municipale și orășenești și 7.786 centre de activitate cultural-artistică și creație tehnică „Cântarea României“ (comunale și filiale sătești), 5.475 cinematografe și instalații cionematografice; – 151 de teatre și instituții muzicale;

– 436 de reviste și alte publicații, cu un tiraj total de 229.143 mii de exemplare; – 60 de ziare de informare generală cu un tiraj anual total de 1.174.657 exemplare. Oprindu-mă aici cu aceste exemple, îl invit pe domnul Iohannis să ne prezinte această oglindă culturală a anilor din Istoria României de sub conducerea domniei sale. În afară de „România, stat eșuat“, cum singur și-a pus calificativul, tabloul ar fi jalnic, așa cum vom vedea pe parcursul acestui articol. Să mai spicuim din mesajul ipocrit al lui Iohannis, dar să rămânem două minute la textul anterior, la punctul în care deturnarea realității este atât de grobiană încât minciuna îl întrece și pe Baronul Münchhausen: „tradițiile seculare au fost manipulate ori marginalizate sau chiar interzise“ – trei verbe incriminatorii asupra unei perioade în care tradițiile culturii populare, venind din protoistorie, erau atât de fructificate prin reprezentări artistice de masă încât, la un moment dat, erau exacerbate. Dar, ce știa despre fenomen consilierul („licuriciul“) care i-a scris acest text inept domnului Iohannis! În fine, să continuăm, nu prea mult însă, pentru a avea loc să relevăm degringolada din cultura iohanistă a României, cu... aberații prezidențiale. Referindu-se la operele elitelor și personalităților culturale, Iohannis delirează din nou, afirmând că, nici mai mult, nici mai puțin, „Operele au confirmat legitimitatea prezenței noastre în marea familie a Uniunii Europene, unde astăzi suntem parte a unui spațiu politic guvernat de respectarea drepturilor fundamentale ale omului, printre care un loc central îl ocupă libertatea de creație și liberul acces la cultură“. Să tocăm, pe rând, frazele de mai sus: 1. Deci, după Iohannis, România a fost primită în UE (de ce nu și în NATO?) ca rezonanță în cultura germanică, scandinavă, anglo-saxonă, franceză etc., a unor opere precum „Doina“, de Eminescu („De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate/ (...) Cine-au îndrăgit străinii/ Mâncă-i-ar inima cânii./ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia!“. Sau ca recunoaștere a acestui pasaj dintr-un articol din „Timpul“ (9 ianuarie 1879), al jurnalistului Mihai Eminescu: „Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populația noastră din partea administrației și fiscului când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiecare an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează?“. Poate pentru „Mitrea Cocor“ sau „Lumina vine de la Răsărit“, de Mihail Sadoveanu? Sau pentru „Spovedanie pentru învinși“, de Panait Istrati? Sau pentru poemul „Ție îți vorbesc, America!!!“, de Maria Banuș? Desigur, întrebările sunt retorice, dar invocarea acestor motivații într-un mesaj special, de Ziua Culturii Naționale, nu poate afla o explicație lipsită de un oarecare retard. 2. Cât despre „respectarea drepturilor fundamentale ale omului“, sintagmă băgată la înaintare tocmai într-o perioadă în care Țara fierbe din cauza NERESPECTĂRII

acestor drepturi – anularea a peste 9 milioane de voturi, cu ajutorul infam al CCR – pentru că la vot nu a câștigat „cine trebuia“, și pentru ca Iohannis să rămână sine die la Cotroceni, las cititorii să-și răcorească sufletul cu o „vorbă bună“, la citirea acestei grosolane minciuni iohanniste. Pentru a încheia parodia aceasta de discurs eliptic, redau finalul mesajului, în care, parcă trezit la realitate din bârlogul cotrocenist, domnul Klaus Iohannis rostește, în sfârșit, un adevăr în acest încă un demers de prostire a poporului, recunoscând că devotamentul celor care slujesc Cultura este „adesea neobservat și de multe ori insuficient apreciat“. Quod erat demonstrandum!

Dincolo de sărbătoare Deși integrată anevoios în calendarul evenimentelor naționale, cu participare activă, Ziua Culturii Naționale, fixată intenționat în data de 15 ianuarie a fiecărui an – Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu – cu sincopele de rigoare (se putea fără?), această zi a reușit să ne strângă în jurul poeziei și jurnalisticii eminesciene, generând ample activități în segmentul de cultură al instituțiilor responsabile cu această misiune, precum și în rândul oamenilor interesați de actul cultural, în general. Cum anul 2025 este denumit, din punct de vedere cultural, și „Anul Eminescu“, 15 ianuarie a reflectat, în mare parte, debutul special al unui ciclu de activități organizate în cinstea Poetului Național, cu prilejul împlinirii celor 175 de ani de la naștere. Deschizătoare de pârtie a fost Academia Română care ne-a propus un program amplu, constând din sesiuni de comunicări, organizarea unor ediții speciale ale Congresului Mondial al Eminescologilor, Școlii de vară pentru tinerii cercetători, organizarea sărbătorii „Limba noastră cea română“, pregătirea unor noi ediții ale operelor eminesciene, integrale, traduse în mai multe limbi străine, editarea unor emisiuni poștale etc. De notat că unele dintre aceste activități vor fi organizate împreună cu Academia Republicii Moldova (Basarabia). Provincia, prin instituțiile de cultură locale, n-a uitat de Eminescu, ceea ce am văzut pe canalele de socializare m-a bucurat, la fel cum m-a bucurat gestul românilor de a veni cu flori la mormântul lui Eminescu din București și la monumetele din țară ale poetului. Bine, bine, veți spune, dar, unde este partea negativă a lucrurilor? Unde este diferența dintre sărbătoare, dintre festivism și realitate? Citiți mai jos despre acest antagonism foarte dăunător culturii noastre. Așa precum cunoaștem semnificația proverbului „Peștele de la cap se-mpute“, și în cazul culturii, binele sau răul pornesc de la Instituția din capul Statului, responsabilă cu acest act – Guvernul, în speță, Ministerul Culturii. Fără a intra în amănunte de organigramă și de responsabilități concrete, numai trecând în revistă numele unora care au ocupat fotoliul de Ministru al Culturii în guvernele de după 1989, imaginea dezastrului vine de la sine: Ion Caramitru, Kelemen Hunor, Puiu Hassotti, Corina Șuteu, Lucian Romașcanu, Gigel Știrbu, Bogdan Gheorghiu, Raluca Turcan, Natalia Intotero, azi. Poate spune cineva


despre afirmările acestora în plan profund cultural, anterior numirii în prestigioasa funcție de Ministru al Culturii? Să întoarcem privirea în trecut și să citim din arhiva Guvernelor României câteva nume care au precedat pe cei nominalizați mai sus, la acest Minister, indiferent că s-a numit Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministerul Cultelor și Artelor, Ministerul Culturii Naționale și Artelor, Ministerul Culturii, Comitetul de Stat pentru Cultură, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale: Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Gusti, Titu Maiorescu, Petru Poni, Spiru Haret, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihai Ralea... Cred că nu mai este nevoie de niciun comentariu. Cu asemenea indivizi fără orizont cultural cu deschidere națională (și internațională), și cu 0,5 – 0,6% din PIB pentru Cultură, nu este de mirare că s-a ajuns la situații care își așteaptă rezolvarea, dincolo de glazura pe care o facem tortului de sărbătoare. Preocupat de executarea ordinelor primite de la UE și de la NATO, pentru alinierea țării la cheltuielile generate de ajutorul (nelimitat) al Ucrainei și de pregătirea bazei militare cu material de război american, cu costuri de miliarde de euro și dolari, toate făcute cu bani din împrumut! – Guvernul Ciolacu a găsit modalitatea de a face economii de la Buget, atacând domeniul Culturii. Întrun gest criminal și antinațional, în loc să taie din pensiile speciale sau din miile de posturi-fantomă, inventate pentru sinecurile unor neamuri și amante „de partid“, politrucul Marcel Ciolacu a hotărât: tăiem de la Cultură! Ce nevoie mai are Poporul Român de Cultură, dacă noi, de la Guvern, îi oferim, pe tavă, pâine și circ? Astfel a apărut OUG cu comasarea instituțiilor de cultură, care au un personal sub 50 de salariați! Conform noii „viziuni”, doar instituțiile publice cu personalitate juridică și care „au peste 50 de posturi aprobate conform legii și efectiv ocupate în structurile organizatorice” își vor putea continua activitatea, conform acestei ordonanțe tembele. Vă imaginați ce impact distructiv va avea aplicarea acestei OUG asupra Culturii naționale? Dintr-un studiu de specialitate reiese că, din 469 de instituții publice de cultură, 61% își vor pierde personalitatea juridică. În afară de acest avorton cultural, Guvernul impune Primăriilor și Consiliilor Județene reducerea drastică a cheltuielilor „pentru cultură, recreere, religie și sport“ – domenii la care nu au voie să depășească 7,5% din veniturile proprii. Nenorociților! Încercați să opriți accesul poporului la cele trei domenii esențiale pntru sănătatea mentală, fizică și sufletească a românului. Să vă fie rușine! Bineînțeles, oamenii de cultură au reacționat îndată, o petiție a fost semnată de peste 20.000 de persoane, invocându-se pericolul care paște Cultura dacă această OUG devine operativă. Inclusiv Academia Română, prin cuvântul președintelui acestui for, Acad. Ioan-Aurel Pop, a răspuns acestei intenții aberante: „Academia Română a luat act de intenția Guvernului României de a emite un document normativ prin care se prevăd reduceri de cheltuieli și de personal, inclusiv în domeniul cercetării științifice“. În acest sens, președintele Academiei avertizează: „Academia Română are încredere că factorii de decizie, oamenii politici, intelectualii vor înțelege că România, mai mult ca oricând, are nevoie de schimbări structurale cu sens, bine chibzuite și în interes național. Academia Română consideră că o națiune care își tratează marginal tradițiile, valorile și cultura, subfinanțează sau chiar renunță la cercetarea fundamentală în domeniul științelor exacte și socioumaniste nu-și poate clădi un viitor solid, bazat pe valori perene, durabil și își dezrădăcinează tinerii“. Cuvinte realiste și de bun-simț din partea unui român dedicat menținerii aprinse a flacării Culturii, Istoriei, Științei și Cercetării românești. Înțelege oare Ciolacu acest deziderat, în goana lui după fonduri europene, destinate acoperirii găurii din Buget, cu plata salariilor și pensiilor? Până să aflăm acest răspuns, asistăm la degringolada dezlănțuită de aberația „culturală“, marca Marcel Ciolacu. Cum să funcționeze muzee, centre culturale, teatre etc., din mai multe localități (și chiar județe) comasate într-o structură unică, coordonată de la un singur centru? Și ce mare economie de fonduri financiare se face prin desființarea a câtorva posturi de director, secretar, șofer? Un caz aparte îl constituie comasarea Operei Naționale București cu Centrul Național de Artă „Tinerimea Română“, de unde va răsări noua instituție cu denumirea de „Opera Română”. Angajați, colaboratori, sindicate – nu i-a întrebat nimeni, ca și cum ar fi fost niște gunoaie! Totul este un dezastru: din mediul rural până în marile orașe, impactul acestei măsuri aberante înseamnă falimentarea sectorului cultural. Dar, cui îi pasă din clasa politică? Mai

rămâne să auzim, așa cum s-a întâmplat cu o „rudă“ îndepărtată a domnului Iohannis, care a intrat în Istorie și prin următoarea sintagmă cu iz belicos: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă“!

Alarmă la Muzeu! În anul 1970, pentru protejarea Patrimoniului național și pentru prezentarea acestuia într-o formă organizatorică accesibilă publicului larg, Guvernul de la București și conducerea politică a Țării au hotărât înființarea MUZEULUI NAȚIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI, în localul fostei Poște Centrale din Calea Victoriei nr. 12. Este cel mai important muzeu românesc, deținând obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României din timpuri preistorice și până în perioada contemporană. Astăzi, conform datelor venite din partea arheologului Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului din anul 2011, MNIR deține un număr de 18 milioane de piese, fiind vizitat, anual, de peste 100.000 de iubitori de istorie. Numai că... la ora când scriu aceste rânduri, când ecoul Zilei Culturii Naționale nu s-a stins definitiv, acest Muzeu-etalon al Istoriei și devenirii noastre ca Popor, ca Țară și ca Națiune, este într-un mare pericol, după cum afirmă chiar managerul Muzeului. În 2002 a început procesul de refacere și consolidare a Muzeului, activitate întreruptă în anul 2006, clădirea fiind mult afectată și multe săli fiind scoase din uz deoarece au devenit depozite. În acest an este programată reluarea lucrărilor, costul consolidării ajungând la 100 de milioane de euro, dintr-un împrumut făcut de Guvern la Banca Europeană de Investiții. După calculele domnului Târnoveanu, preconizând că în această vară vor începe marile lucrări de consolidare, acum, stringentă este căutarea unui spațiu de depozitare a celor 18 milioane de piese muzeale, care nu pot rămâne aici, printre dărămături, pe timpul cât Muzeul va deveni șantier. Problema capitală: unde să fie mutate aceste piese și cu ce efort financiar? Conform cerințelor, clădirea respectivă trebuie să fie climatizată, să ofere securitate și să fie funcțională în ceea ce privește activitățile de muzeu și laboratoarele, fiind nevoie de 15.000 de metri pătrați de depozitare. Cunoscând cât de greu va fi de găsit un astfel de spațiu special, conducerea MNIR a căutat din timp, și a găsit un spațiu adecvat: suprafață construită de aproape 9.500 mp, plus două hectare de teren, cu toate autorizațiile de funcționare, și în apropierea locului unde va fi intrarea la metrou. A apărut însă iar problema legată de bani – prețul cerut fiind de 14 milioane de euro, plus TVA, plătibil în două sau mai multe rate. Cu trecerea timpului, problema se complică, motivele sunt destule: – a trecut un an și jumătate de la propunerea de mutare la locul amintit mai sus, propus de conducerea Muzeului către Ministerul Culturii, și încă se așteaptă un răspuns de la Guvernul Ciolacu; – chiar dacă studiile proiectului de reabilitare vor fi gata, nu se poate începe investiția de 100 milioane de euro pentru că nu s-a mutat patrimoniul din actuala clădire; – mutarea și transportarea celor 18 milioane de piese de muzeu va fi ceva special: firme specializate și cu pază asigurată de Jandarmerie; fiecare artefact și piesă trebuie inventariată și așezată într-un loc bine definit, într-un spațiu adecvat cerințelor muzeale și bine determinat. Pe lângă necesitățile specificate mai sus se adaugă și timpul fizic necesar transportului acestui imens volum de material muzeistic, apreciat de directorul Muzeului la un an, un an și jumătate. Concluzia? Nu mi-o luați în nume de rău, dar ne vom reîntâlni în paginile acestei reviste peste un timp, când veți citi că nu s-a făcut nimic pentru salvarea acestui muzeu – identitatea noastră culturală patrimonială, matricea noastră istorică – sau dacă s-a făcut ceva, a fost fie cu întârziere, fie pe jumătate. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate, dar, după cum bate vântul mizeriei politice la București, Guvernul Ciolacu 2 va sparge (cu repetiție) încă un miliard și jumătate de lei pentru batjocura de alegeri prezidențiale din turul întâi, repetate, în loc să aloce acești bani Culturii. În cazul unui cutremur, situația devine critică deoarece, în starea în care se află, Muzeul se poate prăbuși, transformând în moloz și dărâmături incomensurabila bogăție de patrimoniu național. Cine va răspunde pentru aceste pierderi irecuperabile? De fapt, așa cum semnalează presa, în ultimii 35 de ani, în România nu s-a construit decât un singur muzeu, la Tulcea. Mai mult decât atât, impozanta clădire de pe Splaiul Independenței, din apropierea Podului Eroilor, dintre Splai și Calea Plevnei, construită de regimul Ceaușescu până în 1989, cu multe corpuri și cu 3 nivele în subteran, acestea fiind prevăzute cu încăperi blindate pentru Tezaur,

Casa memorială „Marin Preda“ din Siliștea Gumești edificiu gata peste 90%, în care se preconiza organizarea unui Centru muzeal Național, cu cuprinderea muzeală a acestor instituții din Capitală, a fost abandonată. După ce ani de zile s-a acreditat ideea că aici se va muta Radioul din clădirea de pe Strada General Berthelot, impunătoarea clădire a fost dată uitării, ferestrele și ușile masive din metal au fost scoase și vândute la fier vechi de o firmă din Turcia, abandonarea de peste trei decenii, în asaltul tuturor intemperiilor, a lăsat urme adânci asupra construcției, astăzi aceasta arătând ca după un bombardament masiv. Pentru ca bătaia de joc la adresa unei construcții de patrimoniu să fie completă, marea clădire a fost tăiată în două, un corp din centrul ei fiind demolat. Aceasta a fost grija pentru Cultura Națională, la toate Guvernele României de după 1989: un edificiu muzeu, construit să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter, a ajuns o ruină din cauza nepăsării criminale a tuturor celor implicați în actul cultural românesc.

Dezgust față de Eminescu! Ziua de 15 ianuarie a fost o zi însorită la București, ceea ce a înlesnit și a luminat gestul creștinesc al bucureștenilor care au ajuns la Cimitirul Bellu și au pus o floare la mormântul cu efigia Poetului. Pregătit să scriu despre cum au petrecut românii Ziua Culturii Naționale și la împlinirea celor 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am citit presa din ziua de miercuri și am urmărit emisiunile TV, în care așteptam articole și programe speciale, închinate celui pe care-l numim Luceafărul Poeziei Românești și al Limbii Române. Deziluzie, mare deziluzie! Doar 2-3 publicații („Jurnalul național“ a avut 8 pagini) au simțit nevoia să-l omagieze pe Eminescu. Dezamăgirea maximă a fost însă la posturile de televiziune. Dacă de la cele de „scandal“ sau cele de nișă, cu programe comerciale, care nu-și pun niciodată problema educării teleastului, nu aveam pretenția vreunui recital cu „Luceafărul“ sau „Scrisoarea III“, de la televiziunile generaliste, în frunte cu TVR, puneam mâna în foc, pariind că vor avea bogate emisiuni dedicate lui Eminescu. Eroare, cruntă eroare! Iată, spre stupoarea românilor și spre rușinea acestor televiziuni, spicuiesc câteva titluri din programele de miercuri, 15 ianuarie 2025. TVR1: Agrostrategia, Fiica regelui (serial), Punctul critic, Viitorul de ieri; TVR2: România în... bucate, Cultura minorităților, Fii în formă, Memorialul durerii; TVR3: Memoria tiparului, ABC-ul democrației; Program Ucraina; TVR Cultural: în sfârșit, aici găsim două emisiuni intitulate Documentar Ziua Culturii Naționale , la orele 15-16 și 17,20 – 17,50, în total o oră și 30 de minute consacrate celor două evenimente. PRO TV și Antena 1 au avut misiunea să distreze poporul în acea zi cu emisiuni de genul „La Măruță“, „Batem palma?“, „Las Fierbinți“, „Mireasa – iubește românește“, „Power Couple – La bine și la greu“... mai departe nu mai continuăm, nu merită să stricăm pagina cu dovezile de incultură pe care ni le servesc televiziunile 24 de ore din 24, ignorând chiar evenimente naționale, ca cele din 15 ianuarie. Acum, la final, mă întorc la minciunile rostite de Iohannis în ziua de 15 ianuarie și, comparând dezgustul manifestat, astăzi, de o parte a mass-media și a clasei politice românești față de memoria lui Mihai Eminescu, în raport cu măreția spectacolelor ce se organizau până în decembrie 1989, în această zi, începând cu școala și terminând cu spectacole la Teatrul Național, cu cuprinderea celor mai mari artiști ai momentului, pot spune: iată unde a ajuns Cultura într-o țară fără Președinte și fără Guvern legitimi, pe scurt – întrun stat eșuat și unde Dictatura a luat locul Culturii! P.S.: Pentru angajații din muzee, biblioteci și centre culturale, ziua de 15 ianuarie a fost ca o zi de doliu: au protestat în fața instituțiilor, cu banderole albe pe mână, revoltați din cauza salarizării necorespunzătoare (salariile în Cultură sunt la nivelul femeii de serviciu!).


14

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Asigurările – de la Împăratul Claudiu la Colbert (III) Asigurările de la Lloyd la Napoleon I (2)

RM

societăţilor engleze, în mai multe oraşe, între care şi Parisul. Dar în Franţa ele s-au dezvoltat greu, iar în ce le priveşte pe cele pe viaţă, ele aveau o proastă reputaţie. Trăia pe atunci la Paris un oarecare domn Étienne Clavière de vreo 50 de ani, genevez de origine, care, lucrînd la Londra, patrie a asigurărilor, venise cu idei şi principii moderne privind acest domeniu. El visa să creeze societăţi asemănătoare la Paris, în colaborare cu prietenul lui, baronul Jean de Batz, cu vreo 20 de ani mai tînăr decît el. Cultivat, spirit umanist, înclinat spre proiecte mari, om de afaceri, dar nu lipsit de suflet, animat de grija faţă de ceea ce se cheamă bunul public, Clavière legase prietenie cu Mirabeau, pa care îl întîlnise în Anglia. Frecventase casa acestuia, unde îl cunoscuse pe Brissot, viitorul girondin, şi pe Condorcet. Era epoca efervescenţei unor idei generoase, sub influenţa filosofilor. Împreună cu Brissot şi Condorcet, Clavière a fondat „Societatea prietenilor negrilor“, ce îşi propusese să abolească sclavia. Genevezul tocmai se pregătea să creeze o companie de asigurare contra incendiilor, cînd a aflat că fraţii Périer urmăreau să înfiinţeze o companie asemănătoare. Personalităţi interesante aceşti doi ingineri, dintre care unul, Jacques, inventase pompa de la Chaillot, ce alimenta Parisul cu apă din Sena. Fraţii Périer voiau, de fapt, să înlocuiască prin canalizare pitoreasca corporaţie a cărăuşilor de apă. Cît se poate de firesc deci ca apa să lupte cu focul. Ideea unei companii contra incendiilor s-a impus. Clavière avea însă prieteni influenţi. Mirabeau şi Brissot, imediat informaţi, au declanşat o viguroasă campanie împotriva proiectului fraţilor Périer, demonstrînd că aceştia nu sînt decît nişte bieţi jucători de bursă, că proiectul lor era plin de „greşeli, de intrigi şi şarlatanisme“. Avocatul Companiei apelor, un oarecare Beaumarchais, a ripostat prin pamflete la fel de energice. Autorul lui Figaro a demonstrat că tiradele lui Mirabeau nu erau decît „mirabeau-isme”, inspirate de invidie. Eforturile lui nu au putut salva proiectul fraţilor Périer, şi Clavière, cu sprijinul lui Calonne, controlorul general al finanţelor, şi-a pus pe picioare compania sa de asigurări contra incendiilor.

alt jurisconsult, Emerigon, s-a pronunţat împotriva acestui comerţ barbar: „Omul este imaginea În 1726, ziarul creat de divinităţii, el este mai preţios decît Edward a reapărut sub titlul întregul pămînt, pare deci imposibil Lloyd’s list. Publicul era informat ca o fiinţă de excepţie să poată despre cursul de schimb şi deveni un lucru, o marfă ce se valorile de la bursă, despre cumpără şi se vinde“... orele fluxului şi refluxului, Unul dintre pericolele maritime orarul plecării şi sosirii marilor a fost – pentru multă vreme – nave engleze şi străine, despre pirateria. Pe brigantinele lor rapide, catastrofele maritime etc. hoţii mărilor atacau corăbiile Dar nu numai la „Lloyd’s comerciale, încărcate cu marfă, Coffee“ se încheiau asigurări în principal în Mediterana. Piraţii maritime: moda pariurilor atît capturau nu numai marfa, ci şi pe de specifică Angliei îi îndemna membrii echipajului, pe călători, pe unii clienţi să iscălească pentru a-i revinde ca sclavi. Unii poliţe pe te miri ce eveniment: dintre aceşti prizonieri au rămas Aimée Dubuc de Rivéry supravieţuirea unui rege bolnav celebri, ca Sf. Vincent de Paul, care sau graţierea unui condamnat a fost sclav vreme de cinci ani. Din la moarte. Regele George II a încercat în zadar să această aventură, care i-a afectat profund sănătatea, a interzică acest tip de poliţe. Astfel s-a găsit o poliţă păstrat o imensă milă pentru cei căzuţi în sclavie. care asigura cu un profit de 3 la sută viaţa împăratului La fel de cunoscută a fost soarta frumoasei Aimée Napoleon, între 21 martie şi 21 aprilie 1813, perioadă Dubuc de Rivéry, verişoară a Josephinei De Beauharnais, cînd starea împăratului era în declin, după campania capturată de piraţi la vîrsta de vreo 15 ani. Ei au vîndut-o dezastruoasă din Rusia. Aceste pariuri fanteziste Deyului de Alger, care a oferit-o bătrînului sultan de la au făcut să se creadă, într-o perioadă, că Lloyd’s Constantinopol. O notă scrisă de cumnatul ei, dl. Marlet, reprezenta „piaţa asigurărilor“. Edward Lloyd a şi depusă în arhivele ambasadei de la Constantinopol, murit în 1740. Se gîndise el vreodată că în Anglia povesteşte în cîteva rînduri emoţionantul destin al tinerei: „Cafeneaua“ sa va deveni o instituţie oficială? – D-ra Aimée Dubuc de Rivéry, cumnata mea, născută în 1766 în Martinica, a fost crescută Cazul Aimée Dubuc de Rivéry la Nantes, unde a primit educaţia O marfă în mod special vulnerabilă a fost „lemnul cea mai aleasă şi i s-au cultivat toate de abanos“, comerţul cu negri, care a continuat multă talentele, obligatorii pentru o tînără vreme după abolirea oficială a sclaviei. Trebuia din familiile cu stare. Chemată de continuată popularea ţărilor noi, în care localnicii părinţi în ţara ei înainte de Revoluţie, fuseseră masacraţi, trebuiau cultivate pămînturile cu a fost luată prizonieră de piraţi, mîna de lucru oferită de negri. şi, după multe peripeţii, frumoasa Printre nefericiţii înghesuiţi ca vitele în cale, în creolă a ajuns în se­rai, unde curînd cele trei-patru luni de traversare, moartea era la ea frumuseţea şi educaţia sa aleasă au acasă. Unii decedau din cauza bolilor, alţii, disperaţi, fost remarcate de sultanul de atunci, se sinucideau. Unii încercau să se revolte şi atunci îi Abdul-Hamid, care a făcut-o „sultana aştepta spînzurătoarea. Nici o altă încărcătură nu-i lui favorită“. Aimée a ajuns astfel, Sinuciderea unui ministru costa mai multe griji pe căpitanii de corăbii decît graţie piraţilor, la curtea Turciei, în Clavière a avut ideea de a plasa aceasta, din carne, sînge şi lacrimi. vîrful puterii. plăcuţe pe casele asigurate contra Francezi, olandezi, portughezi, italieni, mai tîrziu Existau şi nave înarmate pentru incendiilor. Pentru companie ope­ englezi, cu toţii au practicat acest comerţ roditor. Un războiul de corsari, ce aparţineau unei Etienne Clavière raţia a avut un excelent efect de negru în bună stare se vindea uşor cu 600 livre în persoane particulare, recunoscută reclamă. Pe de altă parte, plăcuţele Secolul XVIII. În ajunul Revoluţiei, comerţul cu carne ofici­al de rege. Corsarul era deci era la apogeu. Articolul 44 al Codului negru, publicat un soldat care se lupta pe mare pe propria sa navă, urmăreau să-i descurajeze pe răufăcători, pe cei care, în 1685, sub Ludovic XIV, îi declara pe negri „fiinţe de angajîndu-se cu viaţa şi bu­nurile sale în serviciul statului. din spirit de răzbunare, ar fi fost inspiraţi să dea foc mobilier“. Puteau fi deci asiguraţi ca bunuri materiale. În caz de ostilităţi cu o altă ţară, corsarii cereau „scrisori casei duşmanului. Étienne Clavière s-a lansat apoi într-o Corabia cu negri trebuia să aibă la bord un chirurg, de represalii“, care le dădeau dreptul de a captura vase operă de popularizare, pentru a explica marelui public însărcinat să verifice, în momentul cumpărării, starea de duşmane (de război sau comerciale) şi de a-şi apropria mecanismul asigurărilor pe viaţă, întotdeauna interzise sănătate a negrilor, adesea machiaţi de traficanţii locali. o bună parte din captură. Guvernul nu făcea mofturi în Franţa. El vroia să creeze o companie de asigurare pe Chirurgul refuza bătrînii, bolnavii, indivizii „cu aer im­ la eliberarea acestor scrisori, întrucît corsarii ofereau viaţă, după modelul celor ce prosperau în Anglia. Dar, becil, ce trăda o dispoziţie spre epilepsie“. Cît priveşte avantajul de a se finanţa singuri, ceea ce evita prelevarea în 1787, risca să fie concurat de bancherul Panchaud, ce depusese un proiect analog la Academia de Ştiinţe negresele, ele trebuiau să aibă „sînii în sus“, semn de armament şi nave aparţinînd statului. evident de tinereţe... Dacă di­mensiunea abdomenului Multă vreme, riscurile incendiului pe uscat şi pe şi obţinuse vize favorabile de la Laplace şi Condorcet. Clavière s-a grăbit atunci să încheie lucrarea lor anunţa un eveniment iminent, marfa valora mai mare au fost relativ mari. Pe uscat se conta pe asociaţiile mult, cumpărătorul primind, de fapt, doi sclavi în loc caritabile ce veneau în ajutorul sinistraţilor, sau pe faptul sa Prospectus 1788 şi a depus-o la Academia de de unul. Pe mare, chirurgul le făcea vizite în fiecare zi că mai mulţi proprietari se adunau să reconstruiască Ştiinţe din Paris. „În toate ţările – scria el – unde captivilor, obligaţi să se plimbe pe punte, uneori să şi imobilele arse. A fost nevoie de uriaşul incendiu din unii oameni se ocupă de bunăstarea indivizilor, s-au danseze, pentru a-şi menţine condiţia fizică. Londra, care a distrus, în 1666, catedrala Saint-Paul şi situat la rang de bi­nefăcători ai societăţii cei care au În ciuda acestor măsuri de precauţie, se conta pe o peste o mie de case, pentru a se crea în Anglia un „oficiu inventat asigurările“. Apoi nu a mai aşteptat apariţia şesime pierderi. Începînd din Secolul XVII asigurările contra incendiilor“ şi o companie ale cărei poliţe erau prospectus-ului lui; a deschis birourile Companiei au acceptat să plătească pentru cei morţi la bord de pe valabile şapte ani. La Paris, abia în anul 1753, un neguţător sale Regale de asigurări pe viaţă. Prietenul său, urma unei boli, cu condiţia ca chirurgul să-i fi declarat parizian, Hilaire de Maison-Neuve, a creat, împreună cu financiarul Delessert, i-a garantat sprijinul total; un alt la plecare „sănătoşi şi nedeterioraţi“. Se plăteau, şapte asociaţi, o „Cameră de asigurări generale contra prieten, Fulchiron, i-a asigurat, împreună cu Delessert, de asemenea, negrii ucişi în timpul unei răzmeriţe incendiului“. Mai multe încercări similare au avut loc în administraţia, în vreme ce matematicianul Duvillard a sau condamnaţi la moarte pentru indisciplină. aceeaşi epocă, aproape toate sortite eşecului. În mai toate calculat o „tabelă de mortalitate“, ce va servi vreme Jurisconsultul Pothier scria: „Asiguranţii unei corăbii ţările, dezvoltarea asigurărilor împotriva incendiilor a de 50 de ani ca bază pentru calculele companiilor ce fac negoţ cu negri ştiu că se urcă la bord duşmani fost frînată de teama izbucnirii unor incendii criminale, franceze de asigurări. care, prin fapta lor, ar putea provoca pierderea provocate exclusiv pentru a în­casa indemnizaţiile. (va urma) navei“. Această ultimă clauză nu a fost admisă de La începutul Secolul XVIII s-au creat mai multe CLAUDE PASTEUR toţi asiguranţii. O dovedesc numeroase procese. Un companii de asigurări contra incendiilor, pe modelul În româneşte de Florentina DOLGHIN


pO V E S T I

15

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

ADEVARATE (

RM

Drumuri medievale africane (II) Spre deosebire de vînzătorii din pieţele locale, oameni care trăiau din comerţ sau artizanat şi care locuiau adesea în cartiere specializate nu recurgeau la troc, care le-ar fi furnizat produse mai mult sau mai puţin perisabile, ci pretindeau bani. Moneda consta din bare de fier sau cupru, uneori frumos forjate, din pul­bere de aur şi, mai ales, din cauri (cochilii din Oceanul Indian, care pătrundeau în vestul african mai ales prin Marea Roşie şi drumul oriental din Cairo). Ce-i drept, cochiliile erau grele, dar aveau cel puţin avantajul de a nu putea fi falsificate. Autoritatea şefilor şi regilor se făcea clar simţită în aceste tîrguri regionale. La Ouagadougou, de exemplu, doi funcţionari străbăteau piaţa: primul încasa birurile pe animalele sacrificate, al doilea pe celelalte produse. În funcţie de mărfuri, taxa se lua în natură, de pildă, pentru cereale, oleaginoase, mirodenii, sau în monede, pentru un animal viu sau sacrificat. Pentru un captiv vîndut, se vărsau o mie de cauri.

Byzanţul negru Bobo-Dioulasso era un tîrg foarte frecventat; aici se negociau îndeosebi aurul, cocosul şi stofele de bumbac, ultimele ţesute adesea la faţa locului. La Benin şi Oyo, existau corporaţii de meşteşugari în fier sau alamă, biju­ tieri, sculptori în lemn sau fildeş, pantofari, lăcătuşi, fabricanţi de tambururi, ţesători şi meşteri în broderii etc. Cei din populaţia Yoruba aveau un război de ţesut orizontal cu pedale, acţionat de bărbaţi, cu care făceau benzi de stofă, şi unul vertical, manual, pe care-l foloseau femeile. Tranzacţiile continuau adesea pînă noaptea tîrziu în piaţa de seară, unde mii de lămpi mici cu ulei luminau feţele amabile ale vînzătorilor în aşteptarea unui client bun. Tîrgurile Yoruba se distingeau şi se disting prin numărul mare al femeilor-negustori, cărora le era rezervată vînzarea anumitor produse. În subordinea numeroaselor centre regionale se plasau un număr mic de centre comerciale, care trăiau efectiv din negoţ şi a căror funcţie eco­nomică unea între ele diferite regiuni, îndeosebi savana şi pădurea, ca şi ansamblul vestului african cu pieţele mediteraneene şi orientale. Bida, Kano, Djenne, Mopti, centre de acest tip, erau adevărate metropole ale negoţului internaţional. Locuitorii aşezării Bida, capitala economică a regiunii Noupe, se specializaseră în manufactură şi comerţ în asemenea măsură, încît zona lor căpătase, pe drept cuvînt, supranumele de „Byzanţul negru“. Mineri, fierari, giuvaergii în alamă şi argint, zidari, tîmplari de lux, sculptori în lemn, ţesători, sticlari, fabricanţi de perle, olari etc. străbăteau întreaga regiune, în majoritatea cazurilor, meseria era o categorie deschisă; criteriul tribal nu interzicea admiterea unor candidaţi din afară, în situaţia în care aceştia treceau cu bine examenele şi respectau şi reglementările profesionale ale breslei. La Bida existau şase pieţe: trei mari, în vecinătatea a trei

reşedinţe regale, două mici lîngă poarta vestică a oraşului şi în cartierul străinilor şi, în sfîrşit, piaţa de noapte, care era foarte animată şi căutată. Aici aproape că nu se mai practica trocul. Caurii aveau peste tot trecere. Aproape că nu mai exista tocmeala, căci preţurile erau cel mai adesea fixe. Negustorii erau organizaţi în asociaţii, al căror preşedinte era ales de membri şi confirmat de rege. El inspecta fiecare caravană pentru a reţine eventual partea cumpărată de rege. Apoi, cu permisiunea regală, şeful negustorilor dădea liber acces articolelor importate şi veghea ca toţi negustorii să se poată aproviziona fără discriminări. Anumiţi comercianţi, care făceau oficiul de inter­ mediari, primeau comisioane bine precizate. Asociaţiile de negustori – chiar mai mult decît cele de meşteşugari – erau degrevate de orice condiţionare de categorie socială sau rudenie. Ele atinseseră indiscutabil noţiunea modernă de uniune profesională. Kano, oraş în nordul Nigeriei de azi, a rămas, din evul mediu pînă în zilele noastre, marele centru al negoţului Haoussa. El adăpostea numeroase manufacturi şi asociaţii de fierari, meşteri în prelucrarea sării, mineri, berari, producători de leacuri, despre care cronica din Kano ne spune că existau în ţară încă înainte de venirea migraţiei Haoussa şi că exploratorii din Secolul XIX i-au găsit în plină înflorire. Kano excela în primul rînd în industria cuprului, în ţesături, coloranţi şi apretarea stofelor de diverse calităţi. Se găseau aici însă şi corporaţii de sculptori în lemn, de giuvaergii în argint şi alamă etc. Aceste grupări locuiau în cartiere speciale, în pieţele din Kano şi Katsina, organizate zilnic, soseau negustori din ţările arabe, din Europa şi Asia. Neguţătorii locali erau renumiţi pentru cinstea lor; dacă mărfurile aveau defecte, regulamentul pieţii îi obliga să le scoată din vînzare. Aceşti comercianţi nu ignorau legea ofertei şi a cererii; ei nu ezitau să retragă de pe piaţă o parte din mărfurile lor, să le stocheze, aşteptînd un moment mai potrivit.

încărcături de sare pe an – şi, uneori, chiar cu Europa. Florentinul Benedetto Dei atinsese, în 1470, Nigerul: „Am fost la Tombouctou, scria el... Se fac aici multe afaceri, vînzîndu-se draperii mari, serj şi stofe, produse în Lombardia“. Djenne, situat pe Bani, afluentul Nigerului, a jucat rolul de producător şi colector de articole, schimbate apoi contra produselor transsahariene sau difuzate prin tot vestul african: bare de aur, piei, plumb şi brăţări de marmură, antimoniu pentru machierea ochilor, indigo, panere cu nuci de cocos, bare de fier, peşte, cuverturi, curmale, mii de cuburi de sare foarte albă, fără urmă de silicat, sclavi etc. Negustorii din Djenne erau pricepuţi oameni de afaceri, cu reprezentanţi în numeroase centre de cumpărări şi vînzări. Comis-voiajorii îşi informau patronii asupra fluctuaţiilor preţurilor, primind un comision pentru tîrgurile încheiate. Personal calificat şi specializat pe produse trecea prin case, pentru a propune eşantioane. Sosirea caravanelor declanşa o adevărată febră. Nu lipseau nici fraudele. Transporturile pe apă erau organizate pe scară largă. Marea pirogă djenneană construită din plăci de lemn legate cu coarde solide de cînepă, pe care se îngrămădeau pînă la 30 de tone de marfă, era echivalentul unei caravane de două sute de cămile. Mărfurile erau aranjate în funcţie de fragilitatea lor; un anumit spaţiu era amenajat pentru pasageri. Djenne ducea o viaţă strălucitoare, casele bogătaşilor avînd terase luxoase şi răcoroase. Negustorii invitau adesea prietenii sau rudele, ca şi pe călătorii aflaţi în trecere, potrivit principiului ospitalităţii: „Musafirul este un dar de la Dumnezeu“. Femeile erau şi ele prezente. Probabil că pentru ele se ardea atîta tămîie şi se răspîndea atîta esenţă de roze, încît te ameţea din clipa în care treceai pragul. Se mîncau nuci de cocos, se consuma o mîncare din berbec gras sau din porumbel, se degustau curmale delicioase, plăcinte cu brînză şi prăjituri cu miere, timp în care erau ascultate cancanurile oraşului, cugetările învăţaţilor sau, pur şi

Musafirul – un dar divin Încă din Secolul XIII, localităţile Tombouctou şi Djenne fuseseră oraşe gemene. Tombouctou era portul (pe Niger) al deşertului. El nu dispunea de resurse minerale proprii, dar era în contact direct cu Sahara – de unde primea pînă la 50.000 de

simplu, noutăţile din Kano şi Ciad, Maroc şi Tripoli. Nu e de mirare că un călător al epocii scria: „Djenne este unul dintre cele mai mari tîrguri din lumea musulmană“. Sfîrșit Joseph Ki-Zerbo, în româneşte de Monica ANDONE


16

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

RM

Actualitatea politicã • Actualitatea politicã Va intra China în război cu Trump? Beijingul este pus pe „reunificare“

(urmare din pag. 1) „La Washington, Președintelui i se prezintă o decizie urgentă și descurajantă. Jocurile de război extinse au indicat în mod repetat că singura speranță de supraviețuire a Taiwanului este ca forțele militare americane să intervină imediat și decisiv, aruncând în apă o mare parte din forța de invazie a PLA în timp ce acestea sunt încă expuse și vulnerabile. Ezitarea duce întotdeauna la un război strident de uzură pe care Taiwanul este sortit să-l piardă. Comandamentul Indo-Pacific îl îndeamnă pe Președinte să-și dezlănțuie planul «Hellscape»: folosirea roiurilor de drone, rachete antinavă și submarine de atac pentru a transforma temporar strâmtoarea Taiwan într-o zonă maritimă a nimănui, câștigând timp pentru sosirea întăririlor americane. Dar nu există nicio cale de a ocoli realitatea evidentă: aceasta va însemna război între cele mai mari două superputeri armate nucleare din lume. Mai mult, comandanții forțelor aeriene și spațiale americane insistă că ar fi autorizați să atace imediat «lanțul de ucidere» al Chinei, rețeaua de sateliți, senzori și centre de comandă, comunicații și control care permit armelor cu rază lungă de acțiune să găsească și să lovească cu precizie ținte. Ambele părți au un stimulent uriaș să lovească mai întâi, înainte ca cealaltă să o facă: lăsându-le efectiv orbite. Sateliții militari americani, în special, sunt de neprețuit, de neînlocuit. Președintele știe că omologul său de la Beijing cântărește aceeași decizie. Dar există o mare problemă: nu numai că multe dintre aceste sisteme sunt în China continentală, ci sunt adesea aceleași folosite pentru a viza armele nucleare; distrugerea lor ar putea fi interpretată ca preludiul atacului nuclear – caz în care stimulentul devine «să le lansăm sau să le pierzi». Situația scapă deja de sub control. Între timp, liderul Chinei a ezitat deja: a refuzat să opteze pentru un atac asemănător Pearl Harbor asupra bazelor vulnerabile americane și a grupurilor de transportatori din jurul Pacificului, în speranța că Washingtonul poate da înapoi și să predea Taiwan fără luptă. Dar el a hotărât că, dacă SUA intervine, va semna imediat atacuri masive nu numai împotriva forțelor americane, ci și împotriva celor aliate japoneze, sud-coreene și filipineze. Rusia și Coreea de Nord așteaptă undă verde pentru a juca roluri proprii. Deodată, lumea se clătina la marginea celui de-al treilea război mondial“. Deși acest scenariu este ficțiune, deocamdată, șansa unui conflict major asupra Taiwanului într-un viitor nu atât de îndepărtat este reală și în creștere. Xi Jinping a declarat fără îndoială că reunificarea Taiwanului cu China continentală nu este doar esențială, ci însăși „esența“ viziunii epocale a liderului pentru „marea întinerire“ – făcând China din nou mare prin restabilirea acesteia ca numărul unu al lumii, superputere. Pentru Xi și Partidul Comunist Chinez, democrația insulară de 24 de milioane de oameni este deja teritoriul lor, separat de ei doar de amestecul imperial occidental. Revenirea acestuia sub controlul lor este nenegociabilă. Așa cum a tunat Xi într-un discurs major în 2022, „Roțile istoriei se îndreaptă spre reunificarea Chinei și întinerirea națiunii chineze. Reunificarea completă a țării noastre trebuie realizată, și poate, fără îndoială, să fie realizată“. Xi a atribuit date specifice acestui obiectiv. El a declarat că reunificarea trebuie realizată cel târziu în 2049, centenarul Republicii Populare Chineze, dar a

numit și 2035 drept data la care întinerirea Chinei ar trebui „practic realizată“. Având în vedere că în 2035 Xi va fi probabil încă la putere, deși la vârsta de 82 de ani, și că reluarea Taiwanului ar fi triumful naționalist pentru a-și consolida moștenirea politică în China, acesta pare să fie adevăratul său termen limită. Asta îl face să fie un om grăbit, așa că a ordonat armatei Chinei să își finalizeze programul de modernizare și să fie gata să „lupte și să câștige“ un război major asupra Taiwanului cu un concurent egal (cum ar fi Statele Unite) până în 2027. Cu toate acestea, Xi ar prefera în mod clar să ia Taiwanul fără a lupta, dacă este posibil. China se confruntă cu numeroase provocări interne – inclusiv o economie în încetinire, o criză demografică extinsă, corupția și instabilitatea socială. Și Xi pare să fi dat prioritate acestor probleme față de amenințările externe (cu succes limitat). Mai important, însă, este faptul că războiul este întotdeauna o afacere în mod inerent imprevizibilă și riscantă, așa cum a demonstrat-o, pentru analiștii de la Beijing, invadarea Ucrainei de către Rusia. O invazie a Taiwanului ar fi un risc de o amploare mult mai mare, pedeapsa pentru eșec ar urma probabil să fie, cel puțin, devastarea economică a Chinei, delegitimizarea politică a regimului PCC și sfârșitul lui Xi Jinping. Există un alt motiv pentru ezitarea Beijingului. A crezut de mult timp că Statele Unite și Occidentul în general se află într-un declin terminal, că timpul este astfel de partea Chinei și că poate aștepta pur și simplu până când puterea americană se prăbușește de la sine. După cum detaliază un raport recent al Heritage Foundation, „observarea și evaluarea puterii sau declinului civilizației occidentale ajută la modelarea aproape tuturor aspectelor politicilor Chinei, atât externe, cât și interne“. Și a acordat o atenție deosebită „războiului cultural“ al Occidentului. Considerând „ideile liberale de stânga progresiste ca fiind profund corozive și destabilizatoare“, PCC a ajuns la concluzia că „voința și capacitatea Occidentului de a lupta se degradează în timp“ și că „dacă va rămâne pe cursul actual, Occidentul ar putea chiar să se retragă de pe scena mondială, să se prăbușească sau să se despartă“. Atâta timp cât China crede acest lucru, nu are niciun motiv logic să se deranjeze vreodată să lupte cu Statele Unite pentru Taiwan. Cu toate acestea, o astfel de concluzie este tocmai motivul pentru care s-ar putea să intrăm acum într-o perioadă de pericol deosebit. Dacă Beijingul evaluează că, sub administrația Trump, America își inversează cu succes declinul și intră într-o eră de revitalizare culturală, economică, tehnologică și militară, atunci calculul său strategic este susceptibil să se schimbe. La fel ca Japonia Imperială, care înainte de Pearl Harbor a devenit obsedată de motto-ul „dacă soarele nu răsare, apune“, China ar putea concluziona că fereastra sa de oportunitate ar putea fi pierdută. În acest caz, stimulentele Chinei s-ar inversa brusc: ar părea avantajos să atace mai devreme decât mai târziu, înainte ca puterea sa relativă față de Statele Unite să scadă. Acest pericol este accentuat de faptul că China are în prezent o serie de avantaje semnificative întrun război asupra Taiwanului. De fapt, Statele Unite ale Americii „au fost încredințate de ani de zile“ în majoritatea jocurilor de război, așa cum a spus în mod memorabil David Ochmanek, un analist senior RAND Corporation și fost adjunct al secretarului adjunct al Apărării. În special, China posedă avantaje materiale uriașe, inclusiv stocuri masive de rachete antinavă care pot lovi navele de suprafață americane de la distanță

lungă. Între timp, America ar rămâne fără muniții critice în aproximativ trei până la șapte zile și nu ar putea să le înlocuiască, având în vedere că în prezent producătorilor săi le iau aproape doi ani pentru a produce o singură rachetă de croazieră. În general, lipsa capacității de producție internă este cea mai acută slăbiciune a Occidentului când vine vorba de războiul modern. Chiar și după trei ani de război în Ucraina, Statele Unite și Europa combinate încă nu pot egala capacitatea Rusiei de a produce muniții de bază, cum ar fi obuzele de artilerie. Rusia produce în prezent aproximativ trei milioane de obuze pe an, în comparație cu 1,2 milioane cît produc SUA și UE împreună. Spre deosebire de cel de-al Doilea Război Mondial, astăzi Statele Unite nu sunt un arsenal al democrației. Așa cum stau lucrurile, dacă s-ar afla într-un război prelungit de uzură cu China, un titan industrial care produce 29% din bunurile mondiale, SUA par să se găsească într-un dezavantaj șocant. În primul rând, China menține o capacitate uimitoare de construcție navală de 232 de ori mai mare decât cea a SUA, după cum a fost divulgat un diapozitiv dintr-un briefing al Oficiului de Informații Navale în 2023. China deține deja cea mai mare marină din lume, cu peste 370 de nave, în comparație cu US Navy, 296. Totul înseamnă că, dacă PCC ajunge să creadă că administrația Trump va reuși în scopul său declarat de revitalizare a averilor Americii, atunci s-ar putea să vadă viitorul apropiat ca fiind cel mai bun moment pentru a contesta Taiwanul. Deși este probabil să înceapă cu o serie de pași intermediari meniți să testeze determinarea SUA, cum ar fi o blocare a insulei, mai degrabă decât o invazie la scară largă, escaladarea intenționată sau neintenționată nu este exclusă. Situația nu este însă fără speranță. Statele Unite și Taiwan nu trebuie să poată domina China militar pentru a preveni un război; trebuie doar să facă un atac asupra insulei să pară atât de excepțional de costisitor pentru China, încât să nu îndrăznească niciodată să apese pe trăgaci. Aceasta este ceea ce Elbridge Colby, nominalizatul lui Trump pentru funcția de subsecretar al Apărării pentru Politică, numește o „strategie de negare“, și poate fi realizată concentrându-se direct pe producția în masă și pe desfășurarea de arme asimetrice, cum ar fi drone, rachete și mine marine. Taiwan într-un veritabil porc-spin. Acest plan este destul de simplu, dar totuși reușește cumva să deranjeze o mare parte din Washington, inclusiv oamenii din coaliția conservatoare. Pe de o parte, jignește rămășița neoconservatoare a Partidului Republican, pentru că, așa cum a explicat Colby, „a lua în serios apărarea Taiwanului – împreună cu realitatea puterii Chinei și a limitelor Americii – va însemna în mod obligatoriu să acordăm prioritate Asiei, necesitând aliați în Europa, iar Orientul Mijlociu să ofere mai mult pentru propria apărare în loc să încerce să supravegheze întreaga lume“. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, Trump dorește să preia controlul asupra Canalului Panama unde chinezii s-au infiltrat bine-merci, și s-ar putea să blocheze și Canalul Suez pe unde navele acestora trec spre Europa. În plus își dorește Groenlanda, ca să-i blocheze pe ruși, care-și trec pe acolo submarinele atomice. Dacă-i ies mișcările astea, va evita războiul cu China, mai ales că a și susținut că nu mai vrea războaie. Acum, înțelegeți mai bine declarațiile și dorințele președintelui american. Ce va fi, pînă la urmă, o să vedem. Dar faptul că acum știți care-s manevrele o să vă ajute să înțelegeți mai ușor cele ce se vor întîmpla în continuare pe plan mondial.


RM

17

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Trăim un moment istoric! Poporul român s-a trezit!

Vineri, 24 ianuarie, la Iași, în Piața Unirii, ne-am adunat din nou, așa cum o facem an de an, ca să spunem clar și răspicat că România trebuie să fie întreagă, că ne dorim un viitor demn pentru copiii noștri și că nu mai acceptăm să fim conduși de trădători. Anul acesta, politicienii s-au temut să vină la Iași. La fel ca în anii în care ne-au închis în case sub pretextul pandemiei, și-au găsit motive să stea departe de popor. De ce? Pentru că știu că noi nu mai acceptăm trădarea și batjocura lor. Am avut, timp de 35 de ani, conducători nedemni, am avut multă suferință, am văzut multe trădări. Dar dacă ei aleg să fugă, noi alegem să ne unim și să fim mai puternici! Și anul acesta, Piața Unirii s-a umplut de oameni mândri, care au venit să sărbătorească Unirea Principatelor și să arate că România nu este de vânzare! Ne-au furat voturile, au comasat alegerile și, pentru că nu le-a ieșit cum au vrut, leau anulat abuziv. Iar acum vor să le repete, tot abuziv! Mesajul nostru este clar: vrem să fim liberi, vrem democrație, vrem alegeri corecte, vrem revenirea la turul II și un viitor pentru copiii noștri în România! Dacă n-au auzit strigătul celor peste 100.000 de români care au venit la București pe 12 ianuarie, vor trebui să audă astăzi vocea puternică a Pieței Unirii: turul II înapoi! Noi suntem aici pentru că un jurământ ne leagă: țara noastră trebuie să fie întreagă! Și asta doar până într-o zi! Noi am fost aici an de an, dinainte de a exista Alianța pentru Unirea Românilor. Am fost aici de peste 10 ani și vom veni în continuare, indiferent cine ne stă în cale! Indiferent de minciunile și manipulările lansate de primarul Iașiului și de alții ca el. Suntem aici pentru că Moldova a fost uitată, pentru că este ruptă în două. Și ne doare sufletul pentru frații noștri din Cernăuți și Chișinău. Vom face tot ce ne stă în putere ca românii de acolo să fie respectați, ca școlile și bisericile românești să rămână așa cum au fost de sute de ani. „Ștefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Lasă Arhimandritului toată grija schitului”. Trăim un moment istoric! Poporul român s-a trezit! Suntem aici, în număr mare, și pentru Ziua Unirii, dar și pentru că nu mai acceptăm ca demnitatea, valorile și identitatea noastră să fie călcate în picioare! Nu mai permitem ca niște minți bolnave să conducă România! La fel ca partenerii noștri din lumea liberă și democratică, vrem alegeri corecte, vrem normalitate, vrem familie formată dintr-un bărbat și o femeie, nu experimente sociale! Vrem credință creștină pe pământ românesc! Sunt mândru de fiecare dintre voi! De la stegarul venit din Maramureș, la oltenii, bucovinenii, ardelenii și moldovenii prezenți aici! Să țineți minte: noi suntem la Iași pe 24 ianuarie, apoi la Focșani, pe 27 martie la Chișinău și la Alba Iulia pe 1 decembrie! Și mai țineți minte ceva: steagurile care flutură trebuie purtate doar de oameni demni, care merg până la capăt! Așa cum ați alungat clasa politică trădătoare din Iași, la fel trebuie să o alungați din toată România! Fără violență, calm, pașnic, dar hotărât! Poporul român nu mai poate fi manipulat! Nu vom mai permite ca sângele românilor să fie vărsat pentru războaiele altora și pentru interese străine! Sunt mândru de voi toți, cei care ați venit la Marșul Unirii! Privirea noastră trebuie să fie spre viitor, spre renașterea României, spre copiii noștri, spre România întreagă! Așa să ne ajute Dumnezeu! La mulți ani, români! George Simion, președintele AUR

Paradoxul cultural al României: lecția amară a istoriei. Am pierdut iremediabil esența

Între manifestațiile dacilor „liberi” care pervertesc și trivializează o parte importantă a identității naționale și furtul unor artefacte dacice dintr-un muzeu olandez, România pare să se confrunte cu o glumă amară a universului. Aceste evenimente ne obligă să privim dureros de lucid în oglindă și să recunoaștem cât de departe suntem de o societate cu adevărat matură cultural. În timp ce unii reduc istoria la spectacole grotești pe străzile Bucureștiului, iar obiectele reale de patrimoniu ajung să fie traficate, contrastul devine elocvent: un popor care își ignoră cultura ajunge să fie condus de o clasă politică formată, în mare parte, din oameni nepregătiți, superficiali, fără viziune și fără respect pentru moștenirea națională. Această realitate este oglinda noastră: popor fără cultură, condus de „bombardieri” și idioți, incapabil să recunoască valoarea propriei identități. Furtul brățărilor și al coifului dacic nu este doar o tragedie, ci o lecție. Una pe care, din păcate, nu ne grăbim să o învățăm. De ce pentru mine totul este un paradox cultural? Glorificarea mitică a trecutului dacic contrastează puternic cu indiferența față de patrimoniul cultural real. Un exemplu elocvent este furtul coifului dacic de la Coțofenești, o piesă unică din aur, cu o valoare inestimabilă pentru istoria și identitatea noastră. Cu toate acestea, el este mai cunoscut din pagini de știri despre furturi și neglijență decât dintr-o apreciere reală sau promovare coerentă. Această situație reflectă mai multe probleme sistemice: 1. Mitologizarea trecutului și trivializarea patrimoniului În loc să promovăm o înțelegere solidă a semnificației istorice a unor artefacte precum coiful de la Coțofenești, glorificarea excesivă a dacilor în discursul public a dus la transformarea acestora în simboluri vagi, lipsite de fundament științific. Fără un efort educațional adecvat, obiectele de patrimoniu devin doar decoruri în bătălii ideologice. 2. Politizarea culturii și declinul profesionalismului Când cultura devine un subiect marginal în politicile guvernamentale, efectele se văd în gestionarea slabă a patrimoniului. Ministerul Culturii este adesea condus de persoane lipsite de competențe, iar lipsa de investiții în formarea curatorilor și în protecția patrimoniului lasă artefactele noastre vulnerabile. 3. Educație istorică incoerentă Un curriculum istoric fragmentat produce generații care nu cunosc adevărata valoare a patrimoniului cultural. În loc să învețe despre coiful de la Coțofenești ca simbol al moștenirii geto-dacice, mulți sunt expuși fie la mituri fără fundament, fie la o indiferență totală. Acest amestec de ignoranță, lipsă de profesionalism și exaltare necritică a trecutului a dus la o „încremenire intelectuală”. Furtul unor artefacte valoroase, cum este cazul coifului de la Coțofenești, devine un simbol al neputinței noastre de a ne prețui și proteja moștenirea culturală. Pentru a rupe acest cerc vicios, este necesară o reevaluare profundă a modului în care tratăm istoria și cultura: prin educație solidă, politici coerente și investiții responsabile, putem transforma paradoxul într-o lecție pentru viitor. Mă doare enorm circul ieftin și mi-e greață de ce am ajuns! Și nu demult aminteam ce a spus Toma Caragiu despre cultură: „Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită!”. Raluca Marin

Inteligenţa artificială și pericolul apariţiei claselor sociale inutile (II) Două viziuni asupra lumii

Toate acestea ridică o întrebare esenţială: Ce este fiinţa umană? Ei bine, există două explicaţii divergente care ţintesc definirea identităţii umane. Prima spune că, în urmă cu 13,8 miliarde de ani, a avut loc o explozie masivă numită Big Bang și că totul în univers este rezultatul fluxului lung apărut în urma acelui eveniment. Realitatea este doar materie. Această viziune asupra lumii se numește materialism și susţine că noi suntem doar o serie de procese chimice. A doua explicaţie susţine că fiinţele umane sunt creaturi demne, cu o frumuseţe și cu un potenţial extraordinar, care au capacitatea de a iubi așa cum iubește Dumnezeu. În această naraţiune, fiinţele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al Divinităţii, viaţa unui om are o valoare egală cu cea a lui Dumnezeu – un gând extraordinar pe care trebuie să îl asimilăm. Yuval Noah Harari descrie cum stau lucrurile în prima paradigmă, cea a Big Bangului: „Liberul-arbitru este un mit, moștenit din teologia creștină. Oamenii nu au drepturi naturale, la fel cum păianjenii, hienele și cimpanzeii nu au drepturi naturale”. Apoi, conform viziunii materialiste asupra lumii, iubirea însăși este o iluzie: toţi cei care pretind că iubesc, folosesc iubirea ca pe o formă foarte sofisticată de supravieţuire a celui mai puternic. Altruismul nu există, iar originalitatea și creativitatea reprezintă doar procese chimice. „Din punctul nostru de vedere, adică dintr-un punct de vedere strict știinţific, viaţa umană nu are absolut niciun sens. Oamenii sunt rezultatul unor procese evolutive oarbe care funcţionează fără un scop sau un obiectiv”, scrie Harari, concluzionând: „Orice sens pe care oamenii

îl atribuie vieţii lor este doar o iluzie”. Dacă tu crezi că sentimentele care există între tine și copilul tău au vreo semnificaţie, Harari vrea să înţelegi că nu există așa ceva. Prin reducerea oamenilor la simple mașini de producţie, știinţa populară a ajuns la concluzia că oamenii vor avea o valoare mai mică decât AI și decât robotica. Harari crede că, pe măsură ce o categorie largă de fiinţe umane devin din ce în ce mai inutile, de unică folosinţă, cei care au cea mai mare influenţă și putere economică vor concepe mijloace de a reduce populaţia la nivel global, în timp ce ei înșiși se vor refugia în buncăre de milioane de dolari și vor evada într-o lume utopică, pe care își imaginează că o merită. Potrivit biologului, cercetătorului, teoreticianului și autorului american E. O. Wilson, „adevărata problemă a umanităţii este următoarea: Avem emoţii la nivelul celor din paleolitic, instituţii comparabile cu cele din Evul Mediu și o tehnologie de zeităţi. Acest lucru este teribil de periculos și ne apropiem de un moment de criză generală”. În esenţă, Wilson spune că maturitatea noastră morală nu poate ajunge la nivelul tehnologiei pe care am creat-o. Nu ne putem ajuta singuri. În condiţiile în care corporaţiile sunt conduse de membri ai consiliilor de administraţie care caută să devină – la fel ca acţionarii – mai bogaţi în acest trimestru decât au fost în cel anterior, nu există nicio șansă ca autocontrolul să câștige. Dar există și vești bune. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri” (1 Petru 1:18). Acestea sunt cuvintele Apostolului Petru, un prieten apropiat al lui Isus și lider al bisericii creștine timpurii. El spune că Isus a venit să ne răscumpere, să ne salveze de la un mod de viaţă pustiu la

o viaţă foarte plină. Cel mai gol mod de existenţă în care ne-am putea afla este cel în care valoarea ne este dată de rezultatele muncii noastre și de impactul lor la scară largă. Dar avem o valoare cu mult mai mare. În acest pasaj, Petru spune că viaţa noastră valorează tot atât de mult ca viaţa lui Dumnezeu.

Ce nu poate oferi inteligenţa artificială Ești un om valoros, preţios și unic! Este dificil să conștientizăm acest lucru, pentru că ne cunoaștem pe noi înșine și uneori ne îndoim de propria noastră importanţă. Dar Dumnezeu se uită la tine și la mine ca și cum nu ar mai exista o altă fiinţă umană în tot universul pe care să o iubească. Isus nu a murit pentru o masă de consumatori fără nume. Isus a murit pentru fiecare om, pentru fiecare nume. El știe ce ai trăit, știe fiecare suferinţă, fiecare bucurie. Dumnezeul universului ţi-a cântărit valoarea și te iubește cu o dragoste atât de puternică încât a fost dispus să moară pentru totdeauna decât să trăiască fără tine. „Dezastrele cosmice nu sunt la fel de emoţionante ca un copil mic care meditează la moartea unei vrăbii în colţul unui hambar”, spune actriţa franceză Anouk Aimée. Inteligenţa artificială nu poate înlocui chicotelile unei fetiţe care se joacă împreună cu prietenii ei. AI nu poate înlocui privirea însetată de aventură a unui adolescent, după cum nu poate lua locul sentimentului de siguranţă și de încredere care îmbracă relaţia intimă dintre soţ și soţie. Inteligenţa artificială nu poate suplini empatia unui prieten într-un moment de criză și nici nu poate ţine locul imaginii iubirii lui Dumnezeu, care se reflectă în toată sarabanda relaţiilor noastre. Avem suficiente motive pentru a îmbrăţișa naraţiunea biblică – spre deosebire de filozofia materialistă, ea oferă sens și semnificaţie vieţii noastre, iar acesta este un dar pe care lumea în care trăim nu ni-l poate da niciodată. Sfârșit Semneletimpului.ro


18

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

GHID PRIN EUROPA

RM Corniglia

TOSCANA ȘI ATÂT (III)

Principalele industrii din Manarola au fost în mod tradițional pescuitul și vinificația. Vinul local, numit Sciacchetrà, este deosebit de renumit; referințele din scrierile romane menționează calitatea înaltă a vinului produs în regiune. În ultimii ani, Manarola și orașele învecinate au devenit destinații turistice populare, în special în lunile de vară. Atracțiile turistice din regiune includ o celebră potecă de mers pe jos între Manarola și Riomaggiore (numită Via dellʼAmore, „Traseul iubirii”) și trasee de drumeții pe dealurile și podgoriile de deasupra orașului. Manarola este unul dintre cele cinci sate din Cinque Terre. Majoritatea caselor sunt luminoase și colorate. Manarola a fost sărbătorită în picturile lui Antonio Discovolo (1874–1956). La fel ca orașul Riomaggiore din Cinque Terre, acesta a fost prezentat în jocul video Forza Horizon 2. Manarola nu a fost prezentată ca locație principală, dar a fost menționată pe diferite indicatoare rutiere. Este, de asemenea, inspirația pentru harta Dorado din jocul video Overwatch. Ca și în Riomaggiore, era plin de turiști cu saci în mână, veniți să vadă pomul lăudat. Pentru mine, deja bucuria călătoriei deveniseră momentele din tren fiindcă restul nu era cine știe ce. Noroc cu mașina de întrebat de lângă mine, care din cauza frecvenței cu care trăgea, mă ținea ocupat fiindcă altfel s-ar fi scorojit pereții caselor din jur de plictiseala ce mă prinsese. Poate d`aia erau unii din ei așa cojiți. După Manarola urmă Corniglia. Corniglia este un cătun din comuna Vernazza situată în provincia La Spezia, Liguria, nordul Italiei, cu o populație de aproximativ 150 de locuitori (în 2016). Spre deosebire de celelalte localități din Cinque Terre, Corniglia nu este direct adiacentă mării. În schimb, este pe vârful unui promontoriu de aproximativ 100 de metri înălțime, înconjurat pe trei laturi de podgorii și terase, a patra latură coboară abrupt spre mare. Pentru a ajunge la Corniglia, este necesar să urcați pe Lardarina sau, în caz contrar, urmați un drum care, din gară, duce la sat. Uneori circulă un mic autobuz. Satul se întinde de-a lungul drumului principal, drumul Fieschi, iar casele au o parte orientată spre acest drum și cealaltă orientată spre mare. Corniglia este caracterizată de drumuri înguste și de o terasă în stâncă din care pot fi văzute toate celelalte patru sate ale Cinque Terre, două pe o parte și două pe cealaltă. Structura urbanistică prezintă caracteristici originale în comparație cu cele din celelalte sate: casele sunt așezate mai jos și doar mai recent mai înalte, asemănătoare cu cele din satele din interiorul țării. Biserica Santa Margherita d’Antiochia, Vernazza

Vernazza

Originea satului datează din epoca romană, așa cum mărturisește numele, care își găsește rădăcinile în Gens Cornelia, familia romană căreia îi aparținea pământul. În Evul Mediu era o proprietate a conților de Lavagna, a domnilor din Carpena și a lui Luni. În 1254 Papa Inocențiu al IV-lea i-a dăruit-o lui Nicolò Fieschi, rămânând în posesia acestuia până în 1276, când satul a fost achiziționat de Republica Genova. Documentele datate din 1276-1277 menționează existența unui castel. Cu toate acestea, rămășițele castelului nu au fost încă descoperite, iar locația terenului castelului este necunoscută. Singurele ruine din Corniglia aparțin fortificațiilor genoveze, o cetate pe o stâncă datând de prin 1556. Filmul de animație „Luca” din 2021 a fost inspirat din Cinque Terre. În timp ce orașul fictiv Portorosso din film este amplasat pe o coastă, echipa de animație Pixar a fost deosebit de interesată de Corniglia pentru natura sa mai îndepărtată și mai puțin turistică. După vizită, la gară, în tren și... era să zic acasă! Nu, nu acasă ci la Vernazza, al patrulea sat îndreptat spre nord; nu are trafic auto și rămâne unul dintre cele mai adevărate „sate de pescari” de pe Riviera italiană. Este singurul port natural din Cinque Terre și este renumit pentru casele sale elegante. Numele lui Vernazza este derivat din adjectivul latin „verna”, care înseamnă „nativ”. Vinul autohton numit în mod adecvat vernaccia („local” sau „al nostru”), a ajutat la stabilirea numelui satului. Primele înregistrări care au recunoscut Vernazza ca oraș fortificat datează din 1080. Referit ca o bază maritimă activă a Obertenghi, o familie a nobilimii italiene, a fost un punct de plecare probabil pentru forțele navale în apărarea piraților. În următoarele două secole, Vernazza a fost vitală în cucerirea Liguriei de către Genova, oferind port, flotă și soldați. În 1209, aproximativ 90 dintre cele mai puternice familii din Vernazza și-au promis fidelitatea față de Republica Genova. Prima prezență documentată a unei biserici datează din 1251, cu parohia San Pietro citată în 1267. Referința la Biserica Santa Margherita d’Antiochia din Vernazza are loc în 1318. Unii cercetători sunt de părere, datorită utilizării materialelor și modului de construcție, că ridicarea propriu-zisă a Bisericii Santa Margherita

Biserica San Pietro, Corniglia

d’Antiochia a avut loc mai devreme, în Secolul al XII-lea. Biserica Santa Margherita d’Antiochia a fost extinsă și renovată pe parcursul Secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, iar ulterior a fost amplasată clopotnița octogonală care se ridică din absidă. În Secolul al XV-lea, Vernazza s-a asigurat împo­ triva raidurilor frecvente ale piraților, ridicând un zid de apărare. La mijlocul Secolului al XVII-lea, la fel ca multe dintre satele Cinque Terre, Vernazza a suferit o perioadă de declin care a afectat negativ producția de vin și a prelungit construcția sistemului de trasee și a portului. În Secolul al XIX-lea, după o lungă perioadă de stagnare, Vernazza a revenit la producția de vin, lărgind și creând noi dealuri terasate. Rezultatul a fost o revitalizare a comerțului cu Vernazza. Tot atunci, a început construcția liniei ferate Genova – La Spezia, punând capăt îndelungatei izolări a localității. În consecință, populația din Vernazza a crescut cu 60%. Între timp, construcția bazei navale din La Spezia s-a dovedit, de asemenea, importantă pentru Vernazza, prin asigurarea de locuri de muncă pentru mulți membri ai comunității. (va urma) nicu marius marin


RM

19

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

și pe cea sufletească, sistemul neuro-vegetativ, D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ cîtcalitatea somnului, gîndirea, capacitatea noastră de a ne afirma, sistemul imunitar, bucuria de a trăi. Reumatism – o viață întreagă cu dureri! În perioada aceasta dominată de pandemia După mai bine de 20 de ani de experiență în domeniul medicinei energo-informaționale am învățat faptul că o durere corporală cronică poate fi îndepărtată doar cînd se lucrează întregul organism, punînd accent în terapie pe partea emoțională, care, de cele mai multe ori, este cauza durerilor. Reumatismul caracterizat de durerile migratoare este nevindecabil conform medicinei clasice, cel mult putînd fi îmbunătățite simptomele prin intermediul medicamentelor de sinteză. Poliartrita cronică, Morbus Crohn sau tiroida Haschimoto sînt considerate boli autoimune, fiind tratate cu medicamente de sinteză precum cortizon, methotrexat sau injecții, care țin durerile în frîu timp de circa 14 zile și implică costuri enorme, constituind o afacere bună pentru orice producător. Despre efectele secundare nu discută nimeni! În domeniul medicinei energo-informaționale este importantă lămurirea unui aspect: de ce apare în corp o asemenea inflamație? De ce sistemul imunitar începe să lupte împotriva propriilor structuri? De ce locul durerii se înroșește și se umflă? Răspunsurile sînt explicate, în mare parte, în studiile și cercetările imunologice din domeniul psiho-neuro-imunologie. De aici deducem faptul că tot ce e prea mult și prea greu pentru suflet se repercutează asupra nervilor – conductorul durerilor în corp. De cele mai multe

ori, durerile sufletești se ma­ nifestă prin dureri corporale. De asemenea, terapeuții din domeniul medicinei energo-in­ formaționale știu că o durere corporală cronică nu poate fi îndepărtată fără a trata în paralel psihicul pacientului. Este, de asemenea, cunoscut faptul că sistemul imunitar depinde în mare măsură de stabilitatea sufletească. În activitatea noastră, observăm zilnic că pacienții deprimați, ce suferă de atacuri de panică, au o teamă constantă că s-ar putea infecta cu Covid. Desigur, un rol important îl joacă mass-media, care difuzează într-un mod agresiv știri alarmiste despre pandemie. Pacienții care frecventează centrul nostru au trecut prin forme ușoare de coronavirus. DermaVital pune la dispoziția pacienților care au fost infectați tratamente menite a elimina efectele bolii. Stresul permanent duce la dureri în corp, mai ales musculare, tensiune arterială, migrene, afecțiuni gastrice, dureri ale coloanei vertebrale. Medicina energo-informațională ne arată faptul că, în lipsa unui echilibru energetic în corp, nu se pot produce schimbări majore în privința stării noastre de sănătate. Energia corpului influențează atît starea corporală,

Covid-19, numeroși specialiști din toată lumea au clamat necesitatea unei gîndiri corente în medicina clasică, prin recomandarea terapiilor alternative. Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție o diagnosticare energetică și un buletin de analize energetic, urmate de recomandarea terapiilor necesare. Fiecare terapie este personalizată, în funcție de energia pacientului și se adresează atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Scopul terapiilor este readucerea corpului în balanța energetică, întreruperea fenomenului de autodistrugere și repunerea sistemului de autovindecare în mișcare. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (48)

importanţă istorică, Jurassic Park. „Nu mă atrage risipa de bani, răspunde Emmerich celor ce-1 acuză de megalomanie. Eu vreau să fac filme complexe, care nu se pot realiza cu câţiva cenţi. Dacă în Germania aş fi avut posibili­tatea de a realiza filme de asemenea anvergură, aş fi rămas cu sigu­ranţă acasă. În America numărul spectatorilor este mult mai mare şi pot folosi bugete pe măsură. Se spune că sunt regizorul cel mai lipsit de scrupule în utilizarea clişeelor, dar adevărul este că simt ce îi place publicului. Nu vreau să fac filme la care oamenii să mear­gă doar miercurea, din întâmplare, nu mă interesează nici produc­ţiile pe care le pot împrumuta din videoteci. Pentru mine sunt im­portante acele filme la care sâmbătă seara se face o coadă de zece kilometri în faţa caselor cinematografelor”. Peste un an vom face cunoştinţă nu numai cu extratereștrii, ci şi cu cei care îi supraveghează, aşanumiţii oameni în negru. „Prietenii mei sunt exasperaţi că salvez din nou Pământul!”, mărturisea Will Smith, care, după Ziua Independenţei, a primit rolul principal şi în Men in Black. „Dar eu nu-mi fac griji! Nu mă tem de extratereștri. Dacă ne vom întâlni vreodată, le voi trage un picior zdravăn în fund acestor idioţi şi îi voi trimite cu viteza lu­minii acolo de unde au venit!”. Regizorul Barry Sonnenfeld (Familia Adams) n-a fost deloc îngri­jorat de bugetul de 70 de milioane de dolari. După el, aşa ceva e normal la un film SF. „De ce să tremur? Nu sunt banii mei! Cu 700.000 de dolari doar un vrăjitor ar putea face un asemenea film. Cu MIB totul este în perfectă ordine. Nu numai că lucrăm cum scrie la carte, dar în cea de-a 80-a zi a filmărilor am câştigat două zile avans faţă de terme­ nul stabilit iniţial”. Scenariul prevedea filmări în Nevada, Washington, California şi Philadelphia. Lui Sonnenfeld nu i-a plăcut deloc acest lucru, aşa că a rescris pur şi simplu scenariul, readucând totul la New York. „Sunt sigur că extratereștrii se simt extraordinar în New York. Cine ajunge în acest oraş, poate constata că despre o mare parte a locuitorilor nu se poate afirma cu siguranţă că au văzut lumina zilei pe această planetă”. (va urma) MISTERELE LUMI

Proverb

AL CINCILEA ELEMENT sau filmele cu cele mai multe trucaje (5)

Efectele speciale din filmul Ziua Independenței, realizate în mare parte pe computer, îl capti­vează pe privitor timp de peste 50 de minute. Pentru comparaţie, merită notat că în Jurassic Park am putut admira relicvele lumii dinozaurilor înviate digital, doar timp de 7 minute. Fanii OZN din America nu au fost entuziasmaţi doar de specta­colul fantastic din film, ci şi de povestea modernă care se bazează pe cel mai important reper al literaturii S.F americane: celebrul caz Roswell. Se presupune că lângă localitatea Roswell s-a prăbuşit un OZN, în 1947, şi că acesta a fost păzit de armată la baza supersecretă cunoscută sub numele de cod Sectorul 51. Multe scene ale fil­mului se petrec tocmai în buncărele acestei baze secrete, în care fanii OZN organizaţi în diferite facţiuni şi societăţi visează de mult timp să intre. În sfârşit, acum au văzut obiectul curiozităţii lor. Conform unui sondaj de opinie realizat recent, 48% dintre americani cred în existenţa OZN-urilor, iar fostul preşedinte Jimmy Carter susţine că a şi văzut unul. Colegul lui de la Casa Al­bă, Ronald Reagan, şi-a exprimat public bucuria de care ar avea parte dacă extratereștrii ar apărea în realitate. „Oamenii ar pune imediat capăt războaielor dintre ei, dacă ar fi ameninţaţi de o invazie extraterestră”. Aceasta este şi părerea realizatorilor filmului. De spaima farfuriilor zburătoare, toţi oame­nii fraternizează; izraeliţii, arabii, irakienii şi americanii luptă umăr lângă umăr cu duşmanul comun. Este o bucurie să vezi aşa ceva. Regizorul are motive să fie mulţumit. „După părerea mea, filmele de vară consumate cu mult popcorn sunt mult mai impor­ tante decât producţiile de iarnă, candidate la Oscar”, recunoaşte el sincer şi cu o oarecare mândrie. Ziua Independenţei a încasat numai pe piaţa americană 200 mili­oane de dolari în 21 de zile, depăşind încasările oricărui film de origine europeană, ba chiar şi pe ale filmului lui Steven Spielberg de o

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) - ...; 2) Ieșiri în relief; 3) Cuvînt de dicționar – Tăiată la capete! – Precede atacul; 4) Timp de milenii – Din păcate!; 5) Ce vezi în fața ochilor! – Mișcare de rotație – Ieșiți din șir!; 6) Societate anonimă – Repriză deosebită; 7) Aglomerații de străzi – Plin de sine; 8) Echitație – Puse în plic!; 9) Damă... de pică! – Cont deschis! – Dat de gol; 10) - ... VERTICAL: 1) - ...; 2) Formă de prezentare – Parte a cizmei care îmbracă pulpa piciorului; 3) Indică direcția – Pește răpitor de apă dulce; 4) Teșite la capete! – Trecută bine; 5) Are program de baie – Omeni de ispravă; 6) Inimă de băiat! – Intră în coloană – Ilustrul necunoscut; 7) Carte! – A lua după preferință; 8) Profund emoționat – Retras în sine! – Cîștig neesențial!; 9) Prins în cursă – Masă populară; 10) - ... GH ENE Dezlegarea careului ,,PROVERB”: 1) PRIVIREA-OM; 2) AUTORI – TAU; 3) MIERE – CE – L; 4) IN – BABA – CU; 5) NATALA – MAI; 6) ITI – A – PITI; 7) E – RA – ALERT; 8) TRADARI – EI; 9) SANATATE – S; 10) E-II-MUC-ENUP. Soluția: ,,PRIVIREA OMULUI ÎȚI SPUNE CUM ÎI ESTE INIMA”


20

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

RM

Tezaurul României, o pradă a incompetenței guvernamentale! Cine răspunde pentru furtul Tezaurului?

Furtul pieselor din tezaurul României dintr-un muzeu obscur din Olanda este un atac direct asupra identității noastre naționale, nu doar un jaf oarecare, așa cum încearcă să ne facă guvernanții noștri să credem. Este inacceptabil ca autoritățile, de la președinte, prim-ministru până la ministrul Culturii, să minimalizeze gravitatea acestei situații, reducând-o la un incident izolat. Tezaurul național nu trebuie să fie expus continuu în expoziții itinerante. Nicio țară nu-și supune astfel de valori unor riscuri repetate. Cine dorește să vadă asemenea comori trebuie să vină în România, nu să fie transportate peste tot cu riscuri enorme. Pentru astfel de evenimente se trimit replici, nu originale inestimabile. A fost o greșeală uriașă să se adune exponate de la 18 muzee într-un singur loc. Este ca și cum cineva a pregătit totul pentru hoți, facilitându-le misiunea. Vedem că cei din PNL care au condus politic Ministerul Culturii prin Raluca Turcan atunci când a fost aprobată această expoziție, și care dețin portofoliile de la interne și externe, sunt mai preocupați de candidatura lui Crin Antonescu, o relicvă a politicii românești, decât de recuperarea tezaurului nostru. Este revoltător să auzim reprezentanți PSD și PNL afirmând că acest furt este „un jaf ca oricare altul”. Nu! Este un furt al identității noastre ca popor! Dar cum să înceapă să înțeleagă această gravitate cei care văd patrimoniul doar ca pe un instrument de imagine? Se impune o analiză urgentă a protocolului de asigurare a transportului și pazei. După un astfel de dezastru, măsurile de securitate trebuie revizuite cu sprijin specializat, întrucât tezaurul nu este doar o colecție de obiecte, ci o problemă de securitate națională. Avizările și procedurile Ministerului Culturii pentru organizarea unor astfel de expoziții trebuie regândite pentru a evita astfel de pierderi ireparabile. Este inadmisibil ca oameni ca Raluca Turcan și alți politruci aflați la putere să folosească tezaurul românesc pentru a-și face poze și pentru a-și crește notorietatea. Patrimoniul nu este un instrument de imagine pentru Ciolaci, Iohanniști sau Bolojani. Acesta trebuie protejat și tratat cu respect, nu folosit în scopuri politicianiste. Pe lângă anchetarea acestui jaf, este absolut necesară inventarierea patrimoniului național din muzee. Cazuri ca cele ale Muzeului Național de Istorie a României din București și cel din Cluj, închise de ani de zile, ar trebui să fie investigate. Managerii acestora sunt neschimbați de prea mult timp, iar lipsa de acțiune ridică semne de întrebare serioase asupra integrității colecțiilor. Cazul Ernest Oberländer-Târnoveanu este de notorietate. Instituțiile statului român responsabile de această expoziție au de dat câteva răspunsuri clare: • Pe ce filieră a venit solicitarea și cine a dat aprobarea unei expoziții de asemenea valoare și anvergură într-un muzeu obscur dintr-un orășel din Olanda? • Există și alte exponate de la muzeele din țară care au fost cedate pe același model în urmă cu mai mulți ani către Muzeul Național de Istorie a

României sau alte instituții ale statului și care nu s-au mai întors la muzeele care au obiectele în proprietate? Dacă da, din ce motiv instituțiile abilitate nu s-au sesizat și nu au luat măsuri? • Care era avantajul cultural/politic pentru realizarea acestei expoziții în Olanda? • ⁠Au existat poziții diferite din partea angajaților Muzeului Național cu privire la expoziția din Olanda sau cu privire la manipularea excesivă a tezaurului? Dacă da, de ce nu s-a ținut cont de aceste opinii ale specialiștilor? • Care a fost (dacă a existat) protocolul de asigurare a pazei/transportului pentru această expoziție? A existat pază asigurată de către statul român pentru această expoziție? • ⁠Există diferențe majore între asigurările și condițiile de securitate pentru cele 4 expoziții externe cu tezaurul dacic (Spania, Italia, Luxemburg, Olanda)? • Cine a făcut analiza de securitate în România, înainte de transferul tezaurului, și unde se află protocolul de securitate încheiat cu țara gazdă? • Nivelul de risc a fost cerut oficial de la SIE? • Cine din ambasada României a primit misiunea expresă de supraveghere a obiectivului numit „TEZAUR”? • La câte expoziții și unde a fost dus tezaurul în ultimul deceniu? • Face bine pieselor această expunere în expoziții temporare care necesită frecvente manipulări și trans­ port? Dacă nu, de ce nu s-a ținut cont de acest lucru? Aceste întrebări necesită răspunsuri clare și imediate, pentru că patrimoniul nostru național nu poate fi sacrificat pe altarul incompetenței politice și al intereselor meschine! Mihail Neamțu, deputat AUR: „Solicit de urgență o anchetă privind înstrăinarea și vulne­ rabilizarea tezaurului dacic!” „Cu profundă îngrijorare, cer Primului Ministru, Ministerului Culturii, Ministerului Public și Ministerului Afacerilor Interne să demareze imediat o investigație amplă asupra modului în care s-a permis expunerea și punerea în pericol a tezaurului dacic, un patrimoniu istoric unic, de o valoare inestimabilă. Situația devine cu atât mai gravă cu cât, în urma jafului de la Muzeul Drents din Assen, s-au pierdut piese excepționale, printre care Coiful de Aur de la Coțofenești, brățări dacice și alte artefacte prețioase.

Coiful de Aur de la Coțofenești, o piesă simbolică a culturii geto-dacice, datează din prima jumătate a Secolului al IV-lea î.Chr. Descoperit în 1928 în satul Coțofenești, comuna Poiana Vărbilău, județul Prahova, de un elev al școlii primare locale, acest coif din aur masiv cântărește 770 de grame și este aproape intact, cu excepția unei mici părți superioare a calotei. Decorat cu simboluri și detalii unice, coiful reflectă măiestria artistică și spiritualitatea geto-dacilor, fiind o piesă de referință pentru istoria României. Conform datelor oficiale, aproape 700 de obiecte din metale prețioase, din peste 50 de tezaure aparținând colecțiilor a 18 muzee din România, au fost expuse începând cu 7 iulie 2024 la Muzeul Drents din Assen, Olanda. În mod inexplicabil, măsurile de securitate au fost deficitare, ceea ce a permis furtul acestor bunuri inestimabile, punând patrimoniul național într-un pericol ireparabil. Cerem: • O expertizare profesională imediată a tuturor pieselor originale rămase în România, pentru a evalua starea lor și pentru a preveni alte incidente. • O anchetă amplă, transparentă, care să identifice responsabilitățile în lanțul deciziilor ce au permis această expunere și vulnerabilizare. • Ministerului Culturii să adopte un moratoriu de cinci ani privind expunerea sau înstrăinarea pieselor din tezaurul dacic, astfel încât să fie asigurată protejarea acestora. Tezaurul dacic reprezintă o parte fundamentală a identității noastre naționale, iar pierderea unor astfel de piese este un act de neglijență care nu poate rămâne nepedepsit. Coiful de la Coțofenești, brățările dacice și celelalte artefacte furate nu sunt simple obiecte, ci mărturii neprețuite ale istoriei și culturii acestui popor. Întreaga filieră a trădătorilor trebuie expusă public, iar cei vinovați trebuie să fie trași la răspundere! Îndemn toate autoritățile competente să trateze acest caz cu maximă responsabilitate și să ia măsuri ferme pentru ca astfel de situații să nu mai fie posibile niciodată”, a declarat Mihail Neamțu, deputat AUR și Președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor


RM

21

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cum vrea Trump să oprească războiul din Ucraina

Președintele Trump e un vulpoi bătrân și un om de afaceri care știe exact cum să negocieze și cum să pună presiune pe adversari ca să ajungă acolo undeși dorește. Cel mai bun exemplu este mesajul pe care l-a trimis vorbind la Forumul Mondial Economic de la Davos unde s-au reunit, ca de obicei, bogătanii lumii ca să se joace de-a stăpânii planetei. Cu această ocazie, Donald Trump a spus că pentru a încheia războiul din Ucraina nu are altceva de făcut decât să scadă prețul petrolului. Cum va face asta? Simplu: crește producția de petrol americană, inundă piața cu produse și

atunci, conform legilor economice, când există o cantitate mare dintr-un anumit produs în piață, prețul acestuia scade. De aia a zis el la inaugurare „drill baby, drill“, adică forați băieți, forați. Apoi, conform Politico, „Donald Trump l-a acuzat direct pe Vladimir Putin pentru faptul că războiul din Ucraina continuă să se dezvolte – la o zi după ce a amenințat cu tarife masive și sancțiuni pentru produsele rusești dacă nu reușește să încheie un acord pentru a pune capăt conflictului. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Justiția română, farul călăuzitor al corupției

Motto: ,,Cârmuitorii poporului, dacă săvârșesc ceva împotriva legii sau împotriva țării, nu numai că pot fi înlăturați prin violență, dar la nevoie, în caz de necesitate, ei pot fi chiar condamnați la moarte” (Lege spartană).

ETICHE

TA

Corectitudinea politică

La fel ca ceea ce eu am numit „-istul” – adică un om neasumat, ipocrit, manevrând dubla măsură cu multă plăcere, certăreț, dând vina pe alții nu pe el – adaug astăzi o trăsătură de caracter a celor derivați din -ist, și am să republic acest articol în varianta online a revistei fiindcă el nu se mai găsește acolo și e de foarte mare ajutor pentru înțelegerea unor tipologii umane care ne înconjoară. Am observat că una din trăsăturile de caracter ale ăstora care promovează

corectitudinea politică este și lașitatea, lipsa de combativitate și de bărbăție, mergând până la a da cu pumnul în masă și a ști să răspunzi la agresiune verbală și chiar fizică, cu o măsură egală. Domnii ăștia sunt cei care au inventat conceptul de „corectitudine politică” pen­ tru că nu se simțeau în stare să dea replica, nu se simțeau în stare să se ridice în picioare pentru a le fi respectate drepturile. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Asta este, în fapt, actuala justiție din România – una care nu doar că nu e oarbă, dar are ochii beliți pe cei care ating integritatea celor care îi aparțin. Justiția nu este nici pe departe acea doamnă legată la ochi, cu o balanță într-o mână și cu sabia în cealaltă, ci doar un far imens, care îi luminează puternic pe cei care vor fi eliminați și îi ține în umbră pe beneficiarii direcți ai unei astfel de reglări de conturi. De fapt, această stare mefitică a Justiției românești dăinuie de multă vreme, iar dacă nu vă vine a crede, iată ce scria Mihai Eminescu în publicația ,,Timpul”, în urmă cu 150 de ani: ,,Justiția subordonată politicii a devenit o ficțiune. Spre exemplu, un om e implicat într-o afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om este menținut în funcție, dirijează însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații... Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe stradă, ocupă funcțiuni înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie... Funcțiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de filibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. (...) Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă și întreprinzători șarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societății omenești. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării... Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie. Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populațiile noastre din partea administrației și a fiscului, când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde?”. Ce mai, copie la indigo este și Justiția actuală, profund imorală, coruptă până în măduva oaselor, de fapt, fiind vorba de un sistem care a produs de-a lungul timpului un adevărat... genocid (sic). Vorba lui Petre Țuțea: ,,Justiția românească, în loc să ne apere de hoți, corupți, criminali, trădători, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. Sau altfel spus: ,,Lipsiți de demnitate, magistrați pe conștiință pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați./ În mâna lor, Legea-i un moft, chiar nulă,/ Păcat, Act al Dreptății, îți plâng de milă!/ Dar oare ce-i Dreptatea, cei tari se îngrădiră/ Și, cum spunea poetul, în veci vezi cum conspiră!” (Autorul). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Cum vrea Trump să oprească războiul din Ucraina (urmare din pag. 21)

Întrebat dacă crede că războiul din Ucraina se va încheia până când WEF se va întoarce la Davos într-un an, Trump a spus: „Ei bine, va trebui să întrebați Rusia. Ucraina este gata să încheie o înțelegere“. Comentariile dau vina explicit pe Moscova pentru războiul aflat în desfășurare, deoarece veniturile rusești din energie îi alimentează banii de război și sunt cel mai recent indiciu al perspectivei în evoluție a lui Trump cu privire la conflictul și încălzirea relațiilor cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski. Vine după ce Trump a declarat săptămâna trecută reporterilor că „Zelenski mi-a spus că vrea să încheie o înțelegere“. Dar, a adăugat el în Biroul Oval în prima zi a celei de-a doua președinții, „Nu știu dacă Putin o face... S-ar putea să nu. Cred că ar trebui să facă o înțelegere“. Cred că distruge Rusia fără a face o înțelegere, o referire la economia eșuată a țării și la inflație. Zelenski, la rândul său, a contactat în mod repetat administrația Trump pentru a afirma că Moscova, nu Kievul, stă în calea unui acord de pace – un mesaj pe care Trump l-a auzit în mod clar. În propria sa intervenție de la Davos, Zelenski a încercat, de asemenea, să facă apel la Trump, făcând ecou câteva dintre punctele sale de discuție despre necesitatea ca Europa să „intensifice“ și să fie responsabilă pentru propria sa securitate, susținând obiectivul de cheltuieli de 5% NATO. Treaba asta cu obiectivul de cheltuieli al NATO ridicat la 5% este o altă nadă aruncată de american. El știe foarte bine că nici un membru NATO nu este capabil să plătească această sumă enormă, dar, așa se face: începi negocierea de la o sumă imensă ca să ai de

unde scădea până la suma care-ți convine ție, dând impresia adversarului că a făcut o afacere bună. Probabil ținta lui este un procent de 3,5% din PIB-ul membrilor. În același timp, are un element de presiune asupra lor conform căruia, dacă nu-i dau banii respectivi, articolul 5 din tratat devine inexistent pentru el. Ajuns aici, nu pot să nu mă întreb ce a mai rămas din afirmațiile unor politicieni si jurnaliști care, acum doi ani, ne spuneau nouă că putem să scoatem limba cît vrem la Rusia fiindcă o să ne apere America. Vorba bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească: „iete!“ Toată situația asta o să-i aducă lui Trump și Americii sale o mulțime de bani și Uniunea Europeană în lesă, deoarece conform aceluiași Politico, „Trump a mai spus că va garanta securitatea aprovizionării cu gaz natural lichefiat în Europa. «Da, aș face-o. M-aș asigura că o obțineți. Dacă facem o înțelegere, facem o înțelegere. O veți obține»“. O vom obține, așa e, cu prețul descris mai sus: banii noștri la el în buzunare și Europa va face „aport“ la piciorul SUA. Frumos, nu? Asta ca să nu ne imaginăm că UE ne poate proteja în vreun fel, atâta timp cât nici strămoșii ei nu au făcut-o vreodată în ceea ce ne privește.

Corectitudinea politică (urmare din pag. 21)

Se simțeau timorați de adversarii lor și asta i-a determinat să inventeze și să impună la nivel social sintagma prost intitulată „corectitudine politică” adică un subiect complex gândit ca un efort de a promova respectul și egalitatea între diverse grupuri sociale, care a evoluat, generând dezbateri aprinse despre libertatea de exprimare, limitele toleranței și impactul asupra culturii și politicii. La baza corectitudinii politice stă dorința de a elimina limbajul, comportamentele și atitudinile discriminatorii sau ofensatoare față de minorități etnice, sexuale, religioase sau sociale. Într-o societate globalizată, diversitatea devine tot mai vizibilă, iar respectul pentru aceasta devine o prioritate. Termeni și expresii considerate inofensive în trecut sunt acum reevaluate pentru a preveni marginalizarea unor categorii de persoane. De exemplu, schimbarea unor termeni peiorativi cu alții neutri, precum înlocuirea

cuvântului „handicapat” cu „persoană cu dizabilități,” reflectă o evoluție a conștiinței sociale. Corectitudinea politică își propune să creeze un cadru în care fiecare individ să se simtă inclus și respectat. Este o formă de protecție pentru cei care, în mod tradițional, au fost marginalizați sau excluși din spațiul public. Prin urmare, poate fi privită ca un pas necesar către o societate mai dreaptă și mai egalitară. Asta zice teoria corectitudinii politice, doar că ea în esență se bazează pe principiile comunismului de a-i include pe toți, de a fi cu toții egali și de a avea cu toții drepturi. Asta nu înseamnă că societatea e mai dreaptă, ci dimpotrivă. Noi nu suntem egali între noi, fiindcă toate calitățile cu care venim pe lume fiecare dintre noi și misiunea pe care fiecare o are în viață nu se potrivesc cu ale celuilalt. Am văzut ce a realizat comunismul, punând directori niște oameni fără pregătire și talent în a conduce. Am văzut că mulți au ajuns în sistemele de represiune fără altă calitate decât aceea că dădeau bine cu pumnul. La progresiști e la fel: de aia au impus bărbați care se considerau femei să concureze la sport cu femei, deși era clar că trăsăturile lor fizice erau net superioare femeilor fiindcă, tocmai ce spuneam: nu ne naștem toți egali! Prin urmare corectitu­ dinea politică e comunism cu altă denumire, iar o parte a societății percepe această mișcare ca pe o formă de cenzură sau o amenințare la adresa

RM

Statele Unite ale Americii sunt deja al doilea cel mai mare partener de gaz al Uniunii Europene și cel mai mare furnizor de GNL, după ce Rusia a întrerupt aprovizionarea în urma invaziei pe scară largă a Ucrainei. Dar Trump are puțină putere de a stimula exporturile pe termen scurt, iar potențialele fricțiuni comerciale dintre SUA și UE ar putea afecta livrările de gaze. Trump a mai spus, scrie Politico, „că va cere tuturor națiunilor noastre [NATO] să mărească cheltuielile pentru apărare la 5% din produsul intern brut, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple cu ani în urmă“. În prezent, ținta de cheltuieli NATO este de 2 la sută, 24 din 32 de țări atingând-o. Totuși, în timp ce Trump a criticat anterior membrii NATO pentru cheltuielile lor slabe pentru apărare și pentru alte rele percepute, în discursul său la WEF, el a părut să dea un ton conciliant, spunând: „Iubesc Europa, iubesc țările Europei“. Păi normal că a spus-o, ce era să facă, să nu o spună? Trebuia să pară simpatic, doar că unii dintre noi, dintre europeni zic, nu suntem născuți ieri. Trump a mai spus că a vorbit cu președintele chinez Xi Jinping, unul dintre aliații-cheie ai Rusiei, și i-a cerut să facă presiuni asupra lui Putin pentru a pune capăt războiului. „Sperăm că China ne poate ajuta să oprim războiul cu Rusia în special... Ei au o mare putere asupra acestei situații și vom lucra cu ei. Și am menționat asta în timpul conversației noastre telefonice cu președintele Xi și sperăm că am putea. Lucrați împreună și opriți asta”. Da, adevărul e că domnul președinte Xi se va grăbi să pună capăt războiului, când economia chineză depinde așa de tare de gazul ieftin al Rusiei iar țara domniei sale vrea să câștige războiul economic cu SUA. După cum vedeți, politica externă e foarte interesantă și odată ce ai început să înțelegi măcar un pic cum stau lucrurile, nu mai ai cum să te uiți la ce vorbesc jurnaliștii noștri pe la televiziuni, fiindcă te plictisești. libertății de exprimare. În numele evitării ofensei, discursul public devine sterilizat, iar indivizii sunt privați de posibilitatea de a-și exprima opiniile sincer. Ideea de politically correct conduce la extremism și la crearea unei „culturi a anulării” (cancel culture), în care cei care încalcă normele impuse riscă ostracizarea și chiar moartea, așa cum s-a întâmplat cu studentul britanic despre al cărui caz am mai scris. Această tendință poate inhiba dezbaterile autentice și constructive, promovând conformismul în detrimentul diversității de opinii. În plus, în unele cazuri, accentul pe limbaj poate deveni superficial, ignorând problemele de fond ale inegalității. Corectitudinea politică, spun susținătorii ei și cei care o promovează, este un fenomen care reflectă evoluția valorilor sociale și nevoia de a construi o societate mai empatică și mai incluzivă. Totuși, provocarea este de a evita transformarea acestui ideal într-un instrument de control sau intimidare. Un dialog echilibrat și deschis poate ajuta la păstrarea unei balanțe sănătoase între respect și libertatea de exprimare, astfel încât să putem construi o societate în care diversitatea să fie nu doar acceptată, ci și sărbătorită. Ca și comunismul, asta e o utopie și va sfârși în șanț, mai ales că între timp a venit Trump să taie răul din rădăcina care se dezvolta neîngrădită în America. Dacă a făcut America măreață din nou, poate ar trebui să facă un pic de curățenie și prin Europa. Scriu acest articol fiindcă observ ceva la mulți dintre cei care se intitulează jurnaliști și care nu suportă contraziceri. Cum le zici ceva ce nu le convine, au două atitudini care decurg din puterea pe care o au asupra ta: astfel, dacă ești invitatul lor undeva, te vor face mincinos, și te vor da afară din locul în care te-au invitat. A doua este aceea că dacă intri în ei verbal și le zici lucruri pe un ton mai tăios care să-i lase fără replică, încep cu prosteli din alea că-i jignești, că nu așa se vorbește și alte asemenea ipocrizii, încercând să mute atenția de la faptul că a fost prins cu mâța în sac, la comportamentul tău.


RM

23

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Justiția română, farul călăuzitor al corupției

(urmare din pag. 21) A se reține și faptul că, la Curtea de la Strasbourg, România deține supremația în două clasamente: numărul de petiții și numărul de cauze pierdute de Statul Român. Cândva, Institutul Național de Statistică a făcut publică o constatare, care a cutremurat întreaga societate: ,,Judecătorii, locul doi în topul corupției”. Până și Consiliul Superior al Magistraturii (Consiliul Sublim al Matrapazlâcurilor) a concluzionat că ,,Magistrații români sunt slab pregătiți”, adică, gura păcătoșilor adevăr grăiește. Vrăjeala aia, cum că ,,Justiția românească s-a reformat și s-a aliniat celor mai recente cerințe europene”, l-a făcut pe un fost ambasador american în România să declare că ,,Reforma în Justiția românească este o... caricatură”. Se zice că magistrații români activi, circa 5.000 în total și cu viitoare pensii speciale, în medie de 22.000 de lei, ar fi pilde de echilibru și echidistanță, gata să judece corect pe oricine. Pe oricine care e atât de prost să nu știe cum merge Justiția în România. Adică, după un principiu unic în lume: ,,Doamne ferește ca noi, judecătorii, să adormim și să se facă dreptate din greșeală!”. Edificatoare în acest sens este și definiția judecătorului român, după cum urmează: Tupeist, descurcăreț, panglicar, talentat în prefăcătorii, adică bun actor, capabil să învârtească orice afacere, să îngroape orice dosar sau să ,,paradească” pe oricine. Ăștia ,,soluționează” dosare după ochii clientului. Sentințele strâmbe au un preț, în funcție de ordinul primit, de cât de galben este bilețelul Serviciilor sau după cât de greu este cadoul. Judecătorii n-au dat niciodată socoteală pentru calitatea prestației lor, mai ales în cazul abuzurilor, al corupției și al încălcării legilor. Am ajuns să trăim într-o țară în care ,,Suntem judecați de infractori” (titlul unui articol din presa centrală), de unde și concluzia românilor profund dezamăgiți de această stare: ,,Dreptatea este ca o carte,/ Dumnezeu a fost zețar,/ Iar Justiția românească/ O greșeală de tipar”. Cineva a atras atenția că Justiția românească ar putea fi amendată de SANEPID pentru că funcționează neîmbălsămată. Acesta este și motivul pentru care neîncrederea în actul de justiție ocupă primul loc în toate sondajele de opinie serioase. Așa se face că toată pușcăriile sunt arhipline cu amărâți care au furat o pâine, o scândură dintr-un gard sau un sac de lucernă, și asta în timp ce marii infractori sunt scăpați printre degete sau eliberați pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Justiția românească e-un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele”, sau ,,Justiția noastră de rahat/ A stat capră, să ia ciubucul/ Asta-i țară? Ăsta-i stat?/ Cum de nu v-a înghițit pământul?”. Ce mai, (IN)JUSTIȚIA românească s-a răspândit precum o ciumă, ne-a ucis, ne-a și învins, ne-a îngropat cu totul, România devenind un cimitir al nedreptății veșnice. Dacă întrebi la o librărie unde poți găsi o carte despre reforma justiției românești, vei primi următorul răspuns: ,,La raionul de S.F.-uri!”. Nu cred că ați uitat celebrul caz al lui Marcel Țundrea, care, după 12 ani de pușcărie, a fost eliberat, în urma celei de-a 24-a cereri de revizuire a procesului său, în care a fost condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru viol și crimă. În 1996, Curtea de Apel Craiova a ajuns la concluzia că bietul om fusese condamnat în lipsa unor probe concludente și a dispus eliberarea sa. Acest caz mă duce cu gândul la Napoleon Bonaparte, care spunea: ,,Justiția ajunsă pe mâna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, sau altfel spus: ,,Justiția este oarbă de-a binelea, și asta pentru că mai întâi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. S-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrându-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpânire pe întreaga tagmă, asasinând nu numai încrederea în

actul de justiție, ci însăși conștiința dreptății” (Mircea Chelaru, ,,România moluscă”). Vorba lui David Boia: ,,Nu se poate stârpi corupția luptând împotriva ei cu corupții”, așa cum ,,Numai niște judecători imorali pot face în așa fel ca prin pânza de păianjen a legilor să treacă marii corupți, iar găinarii să fie prinși” (Balzac). Dragi cititori, vă spun sincer că sunt una dintre marile victime ale acestui sistem criminal. Am scris despre acest fapt în multe articole, dar nu v-am spus că dosarele în care eram implicat erau lăsate spre soluționare la sfârșitul listei, când sala rămânea goală, pentru a intra în ea vreo 2-3 jandarmi. Mai mult, dosarele respective aveau pe copertă fel de fel de semne, cifre sau cuvinte. Astfel, judecătorii erau înștiințați că vor avea în fața lor un membru fondator și președinte al Asociației Victimelor Magistraților din România, singura țară din lume în care a fost înființată o asemenea entitate. Spre exemplu, în urmă cu vreo 25 de ani, când am solicitat anularea desfacerii contractului meu de muncă la Universitatea Politehnică București, am pierdut procesul la fond, deși la baza acelei decizii stătea un referat în care se arăta că ,,fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat!”. La apel, am căzut pe mâna unui judecător care era chiar președintele Tribunalului București, o bestie, care condamnase doi puști de vreo 14-15 ani la 2 și, respectiv, 3 ani de închisoare pentru furt. Cel condamnat la doi ani de pușcărie furase două șipci dintr-un gard, iar celălalt sustrăsese trei șipci. Asta da justiție! În condițiile astea, eram pregătit ca magistratul cu pricina să-mi facă și mie vreo manevră, ceea ce s-a și întâmplat. Foarte plin de el, m-a întrebat: ,,Crezi dumneata că vei putea să câștigi acest proces împotriva unei asemene instituții?”. Firește că astfel de vorbe, intrate clar sub incidența antepronunțării, m-au determinat să-l recuz, demers admis, cu precizarea că, într-un final, s-a anulat desfacerea contractului meu de muncă, recursul Politehnicii fiind respins. Revenind la putregaiul ăla de judecător, vă mai pot spune că, în seara zilei în care l-am recuzat, la televizor a apărut o știre cu multe imagini, în care se putea vedea cum respectivul se certa în curtea sa cu un vecin. La un moment dat, judecătorul și-a dat jos nădragii, arătându-i dosul gol vecinului, timp în care presa era cățărată pe garduri și urcată-n pomi, surprinzând uluitorul moment. NO COMMENT! La drept vorbind, ,,Justiția română/ După unii-i foarte bună:/ Pierzi cu adevăru-n mână/ Și câștigi cu o minciună” (Eugen Albu) sau ,,De vrei dreptateaa-ți dobândi/ O cale sigură-ar mai fi:/ De-a apela la o instanță,/ Să pierzi și ultima speranță!” (Virgil Petcu). Așa se face că, în Iran, hoții sunt amputați, în Finlanda, imputați, iar în România, deputați. Adică, vai de mama ei de ,,Justiție”, care e lăsată de izbeliște, deși Președinția, Guvernul, Parlamentul, CSAT, SRI etc. au tot soiul de pârghii prin intermediul cărora derapajele de la lege pot fi ținute în frâu. Chiar mă întreb de ce, atunci când preiau funcția, judecătorii spun: ,,Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr interesele României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, bla..., bla..., bla!” (Art. 92/ Legea nr. 92/1992). Oare nu s-a aflat că sperjurul este faptă penală? Cine și cum urmărește dacă un politician, doctor, soldat, polițist, judecător... și-a respectat sau nu jurământul depus în mod oficial? Spre exemplu, cum și-au respectat jurământul judecătorii Curții Constituționale, atunci când au emis o decizie de validare a votului popular, iar peste alte câteva zile l-au invalidat, deși ,,orice decizie a CCR este definitivă și irevocabilă” (Legea organizării și funcționării CCR)? Ce este așa greu de priceput că instituțiile de forță ale Statului și-au luat libertatea (penală) de a forma un grup infracțional cu un unic și precis scop: LOVITURĂ DE STAT? Dar, pentru fapta voastră, de pedeapsă nu veți scăpa! Vorba îndrăgitului poet Adrian Păunescu: ,,Mai e vreo Constituție în țară?/ Călcați-o, Prezidente, zi de zi,/ Toți oponenții dați-vi-i afară,/ Curată România spre a fi./ Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc,/ Demonizați partide și principii,/ Și

SĂMÎNȚA BUNĂ

Rober t Mof fat Motto: „Și noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți diferitelor pofte și plăceri, trăind în răutate și în invidie, vrednici de a fi urâți și urându-ne unii pe alții. Dar, când s-a arătat bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit… potrivit îndurării Lui” – Tit 3.3-5 Misionarul scoțian Robert Moffat (1795-1883), socrul lui David Livingstone, a lucrat timp de 50 de ani în Africa de Sud, începând din anul 1816, în mijlocul triburilor Basotho, de-a lungul fluviului Orange. Populațiile locale îl respectau pe Moffat datorită dibăciei lui într-ale grădinăritului, ale tâmplăriei și ale fierăriei. Principala sa preocupare însă a fost aceea de a le aduce mesajul lui Isus Christos. În acest scop, el a tradus în dialectul lor Biblia și „Călătoria Creștinului” (o carte ilustrând viața de credință, scrisă de John Bunyan, concepută sub forma unei alegorii; este considerată a doua cea mai citită carte după Sfânta Scriptură, descriind călătoria pelerinului spre Cetatea Sfântă). Într-o zi, un membru al tribului a venit la Moffat și l-a întrebat: „Învățătorule, nu-i așa că oamenii care au scris Noul Testament cunosc tribul nostru? Am discutat despre aceasta între noi, în satele noastre, și mulți oameni cred același lucru“. „Ce vă face să credeți asta?“, a întrebat Moffat. „Ei bine, noi suntem siguri că ei ne cunosc, pentru că tot răul din inimile noastre este pus în această carte“. În acel timp, mulți localnici au fost convinși nu numai prin prezentarea clară și adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la starea lor personală, ci și prin mesajul plin de iubire al Dumnezeului Salvator găsit de ei prin citirea Cuvântului. Prin credința în Christos, viața lor a fost transformată. nu vă convine nici un vot!” (,,Dar împușcați poporul nerentabil”). Iată de ce a venit timpul ca poporul român să-i condamne cât mai aspru pe acești trădători de neam și țară. Așa făceau, spre exemplu, spartanii, care șiau înlăturat de la putere pe unii regi, ca nevrednici de a domni, deoarece se arătaseră oameni josnici și de nimic. Pentru aceleași motive, alții îl pedepseau pe rege, lăsându-l să moară de foame. Mai mult, în Grecia antică existau nenumărate legi care prevedeau că vor fi socotiți nevinovați cei care au ucis un astfel de rege. Și la Roma era ,,legea Valeria”, care permitea chiar pedeapsa cu moartea pentru cei care ocupau dregătorii fără încuviințarea poporului, sau legea consulară, conform căreia era interzis ca un dregător sau o instituție să ia o hotărâre care să nu poată fi atacată prin apelul în fața poporului. Într-un astfel de caz, respectivii puteau fi uciși după dreptul uman și cel divin, iar această variantă de a-i condamna la moartea pe cei din capul statului era considerată ,,Un drept natural” (Hugo Grotius). Pe acest temei, printr-o scrisoare, Platon i-a dat lui Perdicas un sfat bun: ,,Să te străduiești să săvârșești în cetate numai cele pentru care poți primi încuviințarea de la concetățenii tăi”. Deci, nu cum a procedat Iohannis când a semnat pe persoană fizică o avalanșă de achiziții pentru armament, deși bani pentru pensii, salarii, spitale, școli, fabrici și uzine nu mai erau de mult. Ce mai, dezastru total, și sta pentru că noțiuni divine, precum ADEVĂRUL, LEGEA și DREPTATEA, au fost minimalizate, chiar omise cu premeditare și discernământ, continuu și apăsat, dar aceste pramatii și lichele să nu uite că ,,În cetatea Adevărului și Dreptății noastre, putem fi uciși – învinși, însă, niciodată!” (Nicolae Iorga). P.S. – Un singur lucru merge bine în țara asta - și, de aceea, Guvernul dorește să-l mențină. – Care? – Corupția! (umor românesc)


24

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nr. 1779 l 28 ianuarie – 3 februarie 2025

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.