România Mare, nr. 1756 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Trăsătura dominantă a vieții mele: am fost înșelat de toți și tocmai de asta m-a ajutat Dumnezeu, în compensație, să fiu ceea ce sînt, adică un Învingător. CORNELIU VADIM TUDOR

Liderul politic al Hamas, Haniyeh, a fost asasinat în Iran, punînd conflictul din Orientul Mijlociu într-o nouă fază periculoasă

Asasinarea liderului politic al Hamas pică extrem de prost în contextul conflictului din Gaza și poate duce la o escaladare violentă a conflictului. CNN scrie pe larg despre lucrul acesta. Hamas a declarat că liderul său politic, Ismail Haniyeh, a fost ucis într-o lovitură care a avut loc peste noapte în capitala iraniană Teheran, o evoluție majoră care aruncă războiul dintre Israel și gruparea militantă într-o nouă fază, imprevizibilă și periculoasă. Moartea lui Haniyeh este, atît strategic, cît și simbolic, o lovitură dramatică pentru Hamas, eliminînd cea mai importantă persoană care a condus operațiunile politice ale grupului în timp ce locuia în străinătate. El este al doilea lider al unui grup susținut de Iran despre care se spune că a fost asasinat în ultima zi, după uciderea celui mai înalt comandant militar al Hezbollah din Liban. Într-o declarație, Hamas a acuzat Israelul că l-a vizat pe Haniyeh într-un

atac asupra clădirii în care stătea în Teheran, unde a participat la lansarea noului președinte iranian. Oficialii Hamas au spus că moartea lui Haniyeh „nu va trece în zadar” și au descris uciderea drept o „escaladare gravă”, în timp ce liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a spus că este „datoria” Iranului să răzbune moartea lui Haniyeh. Potrivit The New York Times, care a citat informații furnizate de trei oficiali iranieni, Khamenei a emis un ordin ca Iranul „să lovească Israelul direct” în urma crimei. La o conferință de presă care a avut loc la Teheran miercurea trecută, purtătorul de cuvînt al Hamas și adjunctul șefului Khalil Al-Hayya a declarat că Haniyeh a fost lovit direct de o rachetă, în camera în care stătea și a spus că Israelul va „plăti prețul” pentru „crima odioasă”. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

SECETA, GUVERNUL ȘI BOIERIA

„Seceta a ucis orice boare de vînt./ Soarele s-a topit și a curs pe pămînt./ A rămas soarele firbinte și gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri”. Am început acest articol, ca un preambul, cu primele șase versuri din poemul-bijuterie literară „MOARTEA CĂPRIOAREI”, capodoperă a regre tatului poet din Mălinii Sucevei, Nicolae Labiș – plecat prematur dintre noi (la numai 21 de ani), și la doi ani de la publicarea acestei poezii – iunie 1954, exact acum 70 de ani. În orice împrejurare ai citi aceste versuri, naturalețea și încărcătura lor simbolică, cu accente emoționale în crescendo, te copleșesc, așezîndu-te dintr-o dată în mijlocul naturii potrivnice vieții, conștient de urmările nefaste ale fenomenului numit SECETĂ. Dacă, însă, trăiești aievea atmosfera descrisă de poet, și ești implicat în drama umană declanșată de o secetă prelungită, cu tot cortegiul acesteia de încercări și suferințe, impactul începutului poeziei (al cărui conținut nu este, totuși, seceta – pentru cine nu cunoaște întregul text al acestui poem dramatic), ecoul versurilor se suprapune ideatic peste realitatea intrinsecă, operînd multiplicarea certitudinilor stării lucrurilor.

Dincolo de frumusețea univocă a versurilor, context în care intrăm din start în conținutul globului de foc al aerului ce ne înconjoară și pe care îl respirăm cu greutate – prin reprezentarea inspirată a poetului a naturii dintr-o zi toridă – deschiderea prezentului articol cu poemul „Moartea căprioarei” este și un omagiu adus unui poet a cărui pană a zugrăvit întrun mod natural nealterat – simplu, dar, convingător – trecerea anotimpurilor prin viața noastră, cu amprente și ramuri pînă dincolo de moarte.

Seceta Chiar dacă unii dintre noi am uitat, fac trimitere la cei mai în vîrstă, de ani buni anotimpul vară nu mai seamănă cu ceea ce a fost odată. Nu mai seamănă nici ca întindere (în prezent, cele trei luni de vară au rămas o amintire, acest anotimp întinzîndu-se acum chiar între lunile mai și octombrie), și nici ca intensitate a căldurii, depășirea pragului critic de 40 de grade Celsius fiind un fenomen frecvent. Într-o astfel de situație s-a ales praful de delimitarea celor patru anotimpuri, de multe ori acestea suprapunînduse alandala, sau, pur și simplu, unele dispărînd într-o anumită proporție, de multe ori creînd impresia că, în ciuda calendarului, cele patru anotimpuri s-au contopit în două entități – vara și iarna. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Fîntîna româneascã Fîntînă răsărită-n vechiul lut, Cu rădăcini pierdute-n depărtare, Din apa ta curată au băut Acei care ne-au fost demult izvoare.

Din apa ta, oglindă pentru noi, Ne-am primenit intrarea-n Primăvară Cînd, fragede, imaculate ploi Te sărutau pe frunte-ntîia oară. Din apa ta noi ne-am făcut izvor De viață lungă, ca din apa vie, Săpînd prin veac adînci fîntîni de Dor, Cumpene sfinte pentru veșnicie. Ne-ai fost răcoarea densă peste frunți Îmbrobonate de torida vară, Și-n sacrul ritual, în sat, la nunți, Te bea mireasa cît mai e fecioară. Dar, într-o zi sau într-n veac, nu știu, E mult de-atunci, cînd călăream pe cai, Oglinda s-a crispat în străveziu, S-a tulburat adînc de chipul lui Mihai. De-atunci te uiți cu-n ochi aprins la Cer Spre cumpene pe zare deșirate, Și-n asfințit, sclipire de hanger, În ciutură pui sînge și lacrimi nesărate. Fîntînă adormită-n lutul sfînt Din care faci ca apa să țîșnească, Prin noi te re-ncarnezi iar în pămînt, Să reapari, Fîntînă Românească! GEO CIOLCAN

NR. 1756 l ANUL XXXV l 13 – 19 august 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 În ziua de 5 iunie, ungurii vor regreta ea n-au rămas în Asia  Cea mai tare emisiune a lui Dan Diaconescu  Cea mai tare emisiune a Andreei Marin  Un huligan: Mircea Toma  B.U.G. Mafia va sfîrși nasol  Crucea de Piatră

PARTEA A II-A  Neîndoielnic, două dintre cele mai gustate emisiuni televizate sînt „Dintre sute de ziare“ (TELE 7 abc) şi „Surprize, surprize“ (TVR). Pungaşul ăla mic de Alcibiade a intrat, pe şestache, în posesia unor înregistrări video secrete, care arată că dramatismul emisiunilor respective este mult mai mare. Iată, bunăoară, o emisiune înregistrată de Dan Diaconescu în compania unui teribil agent secret, care n-a putut fi difuzată din motivele odioasei cenzuri care ne foarfecă viaţa. DAN DIACONESCU: Bună seara tuturor vă spune Dan Diaconescu, directorul cotidianului „Oglinda“, la emisiunea „Dintre sute de ziare“ – emisiunea cu cea mai mare audienţă la această oră. Ziarele de mîine anunţă prăbuşirea tuturor băncilor, începînd cu Banca Angliei şi terminînd cu Banca din Cişmigiu pe care microbiştii joacă table de nebuni. Din acest motiv şi din multe altele l-am invitat în studioul nostru pe Agentul Secret Sulea Spătarul, care o zi e femeie şi o zi e bărbat, o zi zboară, o zi nu zboară, datorită condiţiilor conspirative în care lucrează. Men ţionăm că este pentru prima oară în România cînd la o emisiune televizată apare în direct un agent fără chiloţi, dat în urmărire generală pe toată Ţara de clanurile ţigăneşti ale lui Belmondo, Şoarice şi Coafeza Sisilica. Îi rugăm pe mafioţi să nu-l ciuruiască imediat la ieşirea din studio, ci să-l fugărească ceva mai încolo, ştiu eu un loc după Depozitul Sanitar tocmai bun de pus pielea-n băţ. Domnule Sulea Spătarul, nu vă e teamă că s-ar putea să ieşiţi de-aici cu picioarele înainte? Aţi intrat bine-sănătos, dar cine vă poate garanta viaţa într-un oraş în care şi mie mi-a spart maşina şi mi-a furat o poză cu Daniela Gyorfy care şi ea umblă tot fără chiloţi?! AGENTUL SECRET: În primul rînd, bună seara tuturor gagiilor. Este o mare onoare pentru mine să fiu invitat la emisiunea cu cea mai mare audienţă. Pînă şi surdomuţii se uită cu multă plăcere la emisiunea „Din trei sute de ziare“, i-am văzut odată cu gura căscată la Căminul de Hipoacuzici, unde lucram sub acoperire. DAN DIACONESCU: Domnule Sulea Spătarul, sînteţi cel mai vînat om din România. Nu numai bandele de ţigani vă urmăresc, ci şi Serviciile Secrete ale mai multor state. Cum aţi reuşit să-i înfuriaţi pe toţi? Începeţi cu începutul. AGENT SECRET: Domnule Dan Diaconescu, eu la început n-am fost agent secret, ci agent sanitar. Dar norocul mi-a scos în cale o vacă... DAN DIACONESCU: Senzaţional, stimaţi tele spectatori! Vaca, cea mai bună prietenă a boului, care e cel mai bun prieten al omului, a schimbat destinul domnului Sulea Spătarul! Şi ce făcea vaca asta? În ce grajd aţi cunoscut-o? AGENT SECRET: Nu, nu, ea nu era o vacă în sens zoologic. M-am referit la o bagaboantă care se rupea-n figuri la discoteca noastră comunală şi care m-a recrutat să lucrez pentru nişte turci. Imediat am fost contactat de generalul Dumitru Bădescu, de la S.R.I., care m-a însărcinat... DAN DIACONESCU: Acelaşi şi mereu acelaşi general Bădescu! Cu ce misiune v-a însărcinat? AGENT SECRET: M-a lăsat gravidă. Pentru că eu sînt hermafrodit, după cum aţi spus. După nouă luni jumate, iese pruncul din cetate! DAN DIACONESCU: Azi ce sînteți: femeie sau bărbat? AGENT SECRET: Azi sînt chinez. DAN DIACO NESCU: Aşadar, invitatul nostru a ajuns din agent sanitar – agent secret. Totuşi, de ce vă urmăreşte K.G.B.ul? AGENT SECRET: Să-mi frece bombeul! DAN DIACONESCU: De ce vă urmăreşte P.K.K.-ul? AGENT SECRET: Să-mi ia maul! DAN DIACO NESCU: Ia spuneţi, ce şpagă aţi luat pînă acum? Nu vă ajunge cît aţi furat? Puţină publicitate! (...) Ne reîn toarcem în direct la emisiunea „Dintre sute de ziare“. În premieră absolută în studioul nostru se află un agent acoperit dat în urmărire generală de toate Serviciile Secrete importante, precum şi de bandele de spoitingiri care umbla să-l facă şvaiţer şi care, Doamne fereşte, pot să mă nimerească şi pe mine, la „pierderi colaterale“.

Invitatul nostru a devenit celebru peste noapte, întrucît fiind somnambul, se plimba şi el pe streaşină, ca toţi lunaticii, l-a strigat o zarzavagioaică din piaţă şi el s-a dezechilibrat; în cădere, s-a agăţat de un burlan, pe care l-a rupt, stimaţi telespectatori, iar în burlan ce credeţi că se afla? Mai bine să-l ascultăm chiar pe el. AGENT SECRET: Aşa după cum aţi spus, îmi făceam plimbarea nocturnă pe Blocul Turn. Intonam cîntece revoluţionare cu multă însufleţire, cum ar fi acela despre tizul meu, Sulico. La un moment dat, dau nas în nas cu Nicolae Văcăroiu... DAN DIACONESCU: Văcăroiu sau Văcărescu? AGENT SECRET: Dom’le, io nu mai ştiu, că era beznă. Ăla care a vrut să se sinucidă. DAN DIACONESCU: Aha, e clar, e vorba de Nicolae Văcărescu. AGENT SECRET: Nu pe mine m-a strigat femeia aia, ci pe el, şi nu era o zarzavagioaică, ci psiholoaga Mirela Boroghină. Normal că m-am dezechilibrat şi am căzut cu burlanul. În burlan, ce credeţi că era? Pur şi simplu Lista cu agenţii KGB! DAN DIACONESCU: Senzaţional, stimaţi oameni buni! Într-un burlan de pe Blocul Turn un agent somnambul descoperă cel mai important document al Secolului XX. Dar cine băgase un asemenea material incendiar în burlan? AGENT SECRET: Pacepa, cine altul? Imediat, au început să roiască în jurul meu toate personalităţile importante ale Ţării, în frunte cu Gabriel Cotabiță, Tîrțău, contele Iosipescu-Zambra şi alţii. DAN DIACONESCU: Unde e Lista asta acum? AGENT SECRET: La mine. DAN DIACONESCU: Ne-o puteţi arăta? AGENT SECRET: Nu, nu pot. Fiindcă am înghiţit-o. DAN DIACONESCU: Extraordinar, stimaţi telespectatori! Încolţit din toate părţile, domnul Sulea Spătarul a făcut ceea ce numai marii agenţi din Istorie au mai făcut, şi anume a înghiţit Lista cu spionii K.G.B. Întrucît nici noi nu sîntem veniţi cu pluta, în paharul din care a băut i-am pus sare amară, aşa că, dintr-o clipă în alta, invitatul nostru va elimina formidabilul document care va face lumină în evenimentele tenebroase din decembrie 1989. Prin amabilitatea domnilor Paul Opriş şi Aristide Buhoiu, am primit o oală de noapte pentru extragerea excepţională din această seară. Sînteti pregătit, domnule Sulea Spătarul? AGENT SECRET: Parcă – parcă mă taie la lingurică... DAN DIACONESCU: În premieră mondială, un agent secret se va c... pe micile dvs., ecrane, dar nu orice fel de produs, ci direct lista K.G.B. Nici C.N.N.-ul n-a avut parte de aşa ceva. Pe locuri, fiţi gata, start! AGENT SECRET: Acuma! Acuma! Trage de ea! Of, sînt uşurat... DAN DIACONESCU: Uraaa! A ieşit, stimaţi telespectatori! Extragerea I: Petre Roman! Extragerea a II-a: Gelu Voican Voiculescu. Extragerea a III-a: Sergiu Nicolaescu. Extragerea a IV-a: Silviu Brucan. Extragerea a V-a: Virgil Măgureanu... Ne reîntîlnim mîine seară la aceeaşi oră, rămîneţi pe recepţie, fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!  A doua emisiune care entuziasmează publicul telespectator este „Surprize, surprize...“. Emoţionantă, pe legea mea! Plînge toţi! Din păcate, cea mai reuşită secvenţă n-a fost difuzată, sub pretext, sanchi, că se transmite meciul de fotbal cu Ungaria. Adevărul este altul. Am pus mîna şi pe caseta asta, ha-ha, ce crede Valeriu Stoica, poreclit Lazarov? ANDREEA MARIN: Dragi telespectatori, în sală se află un bătrîn singur şi trist, care nu mai are pe nimeni. Complicii mei mi-au spus că el se urcă zi de zi pe gard şi se uită după avioanele americane. De ce oare? Dar, să ne apropiem de el. Cum vă numiţi? BĂTRÎNUL: Mă numesc Titi Gălușcă. ANDREEA MARIN: De unde vine numele Titi? BĂTRÎNUL: De la o trotinetă, cu care luam viraje prin sat şi claxonam ti – ti! ANDREEA MARIN: Şi Găluşcă de unde vine? BĂTRÎNUL: De la supă. Tare mult îmi plăcea supa cu găluşti. ANDREEA MARIN: Am aflat că cea mai bună supă cu găluşti vi-o făcea una dintre surorile dvs. Aşa e ? BĂTRÎNUL: Aşa e, taică, mînca-mi-ai făcălețul... ANDREEA MARIN: Vai, dar ce colorat vorbiţi! Unde aţi învăţat aceste cuvinte? BĂTRÎNUL: La Parlament. ANDREEA MARIN: Moşule, cîti ani ai? BĂTRÎNUL: Cîţi îmi dai tălică?

ANDREEA MARIN: Complicii mei m-au informat că ai 100 de ani în cap! BĂTRÎNUL: Aşa e, taică. Parc-a fost ieri... ANDREEA MARIN: Şi care-i secretul longevităţii dumitale? BĂTRÎNUL: Am băut la viața mea numai băuturi beţive. Și mi-au plăcut femeile. ANDREEA MARIN: Mai poţi, moşule? BĂTRÎNUL: Nu chiar ca înainte. Spărgeam nuci, nu alta. Acum m-a mai lăsat oleacă... ANDREEA MARIN: Lasă, că știu eu, ai fost un mare crai la viaţa matale! Cîți copii ai? BĂTRÎNUL: Am 7 copii. ANDREEA MARIN: Şi unde sînt ei acum? S-au realizat în viaţă? BĂTRÎNUL: Foarte bine. Foarte bine. Unu-i la Universitatea Lomonosov, din Moscova. ANDREEA MARIN: Interesant. Ce predă acolo? BĂTRÎNUL: Păi nu predă nimic, nenorocitul, că-l ţine în spirt, s-a născut cu două puțe şi patru urechi, ca Meleşcanu. Mi l-au luat ruşii în ’45, din bătătură, au crezut că-i purcel. ANDREEA MARIN: Ai vrea să-l vezi? BĂTRÎNUL: Nuuu, vă rog, lăsați-l acolo, ca material didactic. ANDREEA MARIN: Mda, e clar. Şi ceilalţi copii? BĂTRÎNUL: Mai am un fecior în America. Îl cheamă Gore. ANDREEA MARIN: Eram sigură că vom ajunge aici. Nu e cumva vorba de vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii, Al Gore? BĂTRÎNUL: O fi, taică. Acolo totul se poate. Da’ io nu cred. Ultima oară mi-a scris din Balamuc. ANDREEA MARIN: Ce făcea acolo? BĂTRÎNUL: Se dusese în vizită la Bill Clinton, care căpiase de tot. Adică se aburcase pe Statuia Libertăţii şi îi tot îndesa trabuce sub fustă... ANDREEA MARIN: Ştiu că aveţi şi fete. Ce profesie au? BĂTRÎNUL: Toate sînt curve! ANDREEA MARIN: Cea mai veche meserie din lume. Ce-aţi zice dacă ar veni aici, de peste Mări şi Ţări, sora dvs. care vă făcea supă cu găluşti? BĂTRÎNUL: Mi-aş face cruce, taică. E moartă de două’j’dă ani. ANDREEA MARIN: Ei, bine, nu e moartă! BĂTRÎNUL: Ba e moartă! ANDREEA MARIN: Ba nu e moartă! Ce-a luat cu ea cînd a plecat în Canada? BĂTRÎNUL: Mi-a luat butelia, arz-o-ar focul. De-aia mă şi urc pe gard acum şi mă uit după avioanele americane invizibile. Aştept să-mi arunce şi mie o bombă neexplodată, ca să gătesc la ea. La noi în sat toţi şi-au aranjat proiectile de-astea... ANDREEA MARIN: Spune sincer, Moş Găluşcă, ce-ţi doreşti mai mult acum: o trotinetă sau o butelie? BĂTRÎNUL: Io doresc să mai văd o dată telenovela aia cu oarba, care se prefăcea. Dar, dacă se poate să-mi faceţi un cadou în gospodărie... ANDREEA MARIN: Mulţumită spon sorului nostru GEPA ELECTROCENTER în platou îşi face intrarea o trotinetă pe care e butelia mult visată! Dar ele nu vin singure, ci împreună cu sora lui Moş Găluscă, Baba Dambiluşca! BABA: Găluşcă! Hai să te pup! MOŞUL: Am vedenii! Cine-i zuza asta, fraţilor? ANDREEA MARIN: Sora dvs.! MOŞUL: Aiurea, vezi că eşti proastă?! Nu-i sor-mea! Aia a murit de 4 cincinale! BABA: Găluşcă! Hai să te pup! MOŞUL: Piei, arătare, de-aici, că nu te cunosc! Sor’mea avea un ochi de sticlă. Ai tu aşa ceva? ANDREEA MARIN: Aveţi un ochi de sticlă, doamnă? Dacă nu, vi-l dau eu pe-al meu, numai să iasă bine emisiunea. BABA: Găluşcă! Hai să te pup! MOŞUL: Ce-are, mă, nebuna asta? I s-a stricat placa? ANDREEA MARIN: Stimaţi telespectatori, asistaţi la o întîlnire emoţionantă între doi „relativi“ care nu s-au mai văzut de mult. Bătrînul e puţin cam arţăgos, se lasă greu, nu poate uita păţania cu butelia, după cum v-aţi dat seama, dar îi trece. MOŞUL: Ascultă, fetiţo, degeaba te pisiceşti acilea şi faci gropiţe-n pomeţi. Asta nu-i sor-mea, să fie clar! ANDREEA MARIN (în şoaptă): Zi-i, dom’le, că e sora matale, ce te costă, vrei să ne strici emisiunea? MOŞUL: Păi sor-mea cînd era mică a căzut pe reşou şi s-a ars la popou. Atunci s-a strîns tot satul, a crezut că facem chiftele. Eu însumi am muşcat-o de bucă, fiindcă îmi era foame, taică, pe timpul Răscoalei din ’907! BABA: Mie cînd îmi daţi mangoţii? ANDREEA MARIN: Dragi telespectatori, o familie de nebuni! Noi am vrut să le facem o surpriză şi a ieşit un tămbălău dă nemaipomenit. Cineva ne-a jucat o festă, ca să compromită emisiunea d-lui Valeriu Stoica zis Lazarov. MOŞUL: Andreea, începi să semeni la freză cu Abdulah Ocealan! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 iunie 1999)

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Cu umor despre Mița Biciclista

„Cînd apărea pe Calea Victoriei, aristocrații de la Capșa, burghezii de la Oteteleșanu și boemii de la Kubler abandonau politica și șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist, căruia hîtrul Ranetti nu scăpase ocazia să-i zică Mița Biciclista. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strînși pe picior, cu bluza corai din care fluturau mîneci înflorate, cu ghete înalte și cu o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly” (din volumul „Vremuri vechi bucureștene”, semnat de Alexandru Predescu). Maria Mihăescu a fost prima femeie care s-a plimbat cu bicicleta pe Calea Victoriei. O mare frumusețe a vremii, blondă (uneori brunetă), cu ochii verzi-albaștri, atrăgea cu siguranță privirile bărbaților. Unul dintre aceștia a fost publicistul George Ranetti, despre care se spune că pe la 1898 – îndrăgostit fiind de frumoasa amazoană, dar refuzat de aceasta – s-a răzbunat dîndu-i porecla de Mița Biciclista, supranume care a rămas celebru pînă în ziua de azi. Privind în urmă, putem să spunem că acesta a fost un gest benefic pentru fiecare dintre Mița Biciclista cei doi eroi: Maria Mihăescu a și impozitul pe venit devenit cu adevărat o celebritate a lumii ei, ceea ce a ajutat-o în viața „Reformați? Vax și Belavista! tumultuoasă de demimondenă, iar Căci te desfid să încasezi George Ranetti a găsit un erou de Impozit și să controlezi succes pentru articolele umoristice Pe coana Mița Biciclista. publicate în revista „Furnica”. Maria Mihăescu a fost cu Venitul ei nimeni nu-l știe, siguranță cea mai celebră „demi Nu-l știe nici chiar ea, parol mondenă” a epocii ei. Prezența ei Sînt nopți cînd nu cîștigă-un pol, la evenimentele mondene – din țară Și nopți cînd trece peste mie. dar și de aiurea – erau consemnate în gazetele vremii. Românești sau Spre-a-i face just evaluarea, franțuzești. Dac-aș fi eu ministru, aș Nae Saltimbacu (George Numi un specialist slujbaș Ranetti ascuns sub pseudonim!?) Care să-i ție lumînarea!”. George Ranetti consemna cu umor în cronica sa („Furnica”, 2 august 1908) săptămînală publicată în numărul Comparație din 28 iunie 1907 al revistei „Furnica” prezența celebrei curtezane la un important eveniment „Un domn care iscălește Aslan compara în revista caritabil: „Deunăzi S.P.A. (Societatea pentru Rampa pe ilustrul artist Novelli cu… dl. Alecu Davila, și Protecția Animalelor) în unire cu Societatea pentru crede că seamănă amîndoi ca două picături de apă, că sînt Cultura Femeilor Române au organizat mari serbări niște artiști deopotrivă de mari. Ca populare în parcul expoziției de la Filaret. S.P.A. a și cum ar compara cineva pe Maica instalat o berărie în care chelnerii erau înlocuiți cu Precista cu… Mița Biciclista!?! protejații ei; S.C.F.R. s-a ocupat cu restul. Între alte Ptiu!...” (revista „Furnica”, numărul «distracții», am avut o mare reprezentație pe scena din 1 decembrie 1911). teatrului Cazino, unde Mița Biciclista, cunoscuta noastră demimondenă internațională, a dansat Kake Mița Biciclista la Școala Walke cu d. Cerchez. «Un succès fou, ma chère». de fete din Iași Și noi ne-am bucurat (une fois n’est pas coutume), „În Monitorul Oficial s-a că o dată în viața ei Mița Biciclista a consimțit săpublicat decizia Ministerului de și puie, gratis, picioarele în serviciul unei opere de Instrucție prin care Școala primară binefacere patronată de Alteța Sa Principesa Maria (notă: viitoarea Regină Maria a României). (…) Cum de fete no.10 din Iași va trebui rămîne însă cu cei 300 de lei pe care Mița Biciclista să poarte pe viitor numele de i-a dăruit tot în scop de binefacere? – C’est curată Al. Bădărău. Fostul ministru de pescărie! Și pentru ca să isprăvesc, o ultimă și instrucție, dl. Costică Disescu, a fost «distrat» ca de obicei probabil, indiscretă întrebare adresată d-lui Cerchez: - Gemenii de astă iarnă tot în colaborare cu Mița căci altminteri ar fi fost mai nimerit ca, fiind vorba de o școală Biciclista i-ați făcut?”. M-au amuzat – sper să vă amuze și pe voi – de fete, să-i dea numele ilustrei articolele și versurile publicate în revista „Furnica”, sale amice, furnizoarea oficială de cea mai citită publicație de umor de la începutul automobile pentru minister, d-ra secolului trecut, articole care urmăresc îndeaproape Miţa Biciclista” (revista „Furnica”, numărul din 30 ianuarie 1914). viața mondenă a celebrei curtezane.

Casa Mița Biciclista

Mița Biciclista în campania electorală Se pare că ravisanta Mița își avea rolul ei și în campaniile electorale: „Se știe ce mare slăbiciune are Prințul Moruzzi pentru demimondul bucureștean. Cu prilejul alegerii parțiale din Capitală, A. S. Prințul Moruzzi a solicitat concursul dezinteresat al preoteselor care servesc la altarul amorului, cunoscutele Mița Biciclista și Lily. Nimeni nu poate pătrunde în acest altar, pînă cînd nu făgăduiește că va vota pe Alteța Sa de la vîrful Cîmpului din jud. Dorohoi” (ziarul „Mișcarea”, numărul din 6/19 decembrie 1909).

Mița Biciclista la Monte Carlo „Mița Biciclista, solo, A plecat la Monte Carlo. Ce o fi căutînd acolo? Io capisco, ma non parlo…”. („Furnica”, ianuarie 1906)

Mița Biciclista și arta „D-na M. Mihăescu, cunoscută supt supranumele glorios de Mița Biciclista, grandioasa regină a demimondului bucureștean, a pus la dispoziție subsolul luxoasei d-sale locuințe din str. Lascăr Catargiu (colț cu str. Luminei) pentru o expozițiune permanentă de pictură și sculptură a societăței «Arta». Felicităm pe d-na Mihăescu că se manifestă ca o Mecena a artelor române. Bravo Mecena! Vivat Miţena!” (revista „Furnica”, numărul din 11 februarie 1910).

Mița Biciclista în rugăciuni „Lungește, Doamne, viața mea Doar pîn-ce mi s-o da de știre Că Mița Biciclista vrea Să intre într-o mînăstire”. („Furnica”, 14 februarie 1908)

Mița Biciclista și automobilul „O cheamă Mița Biciclista Pe numele său de răsboi, La Hipodrom o știe pista, O știm cu toții: noi, ei, voi. Ea n-a fost biciclistă-ntruna, La început umbla-n tramcar, Apoi avu muscal cu luna, Azi are propriul ei dogcar. Și-o s-o vedem, dac-avem zile, Chiar și în automobil: La donna e-automobile… Iar sexul nostru imbecile!”. („Furnica”, 24 aprilie 1905) (Previziune îndeplinită: Mița Biciclista a devenit pe la 1910 dealer de automobile) Sursa: Deieri-deazi.blogspot.com

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Interviu cu scriitorul Ion Machidon (III)

Mihai Istudor: La diferite niveluri, dar, mai ales, la nivel național, în urma organizării și susținerii a numeroase concursuri literare, se acordă, evident, premii cîștigătorilor. Întrebarea ar fi, credeți în premiile literare? Ion Machidon: Concursurile literare au un rol esențial în promovarea și descoperirea de tinere talente, mai ales dacă sînt organizate de persoane avizate... Participanții au toate motivele să se bucure de premiile și diplomele obținute și au toate șansele să se impună odată cu trecerea anilor în peisajul literar... Îmi amintesc că și în vechiul regim, pînă în 1989, se organizau concursuri literare de instituții de cultură avizate sau de reviste profesioniste, de mare succes la marele public, unde participau sute de concurenți, aproape numai tineri, iar la final, pe laureați îi puteai număra pe degete... Dragul meu, să știi că la vremea aceea era foarte greu să apari chiar și la rubrica Poșta redacției... Textele trebuiau să treacă prin mai multe site ale redactorilor competenți, scriitori cu ștaif. Nu ca în vremurile de azi, cînd poți publica orice fără bătaie de cap... Pentru că libertatea permite oricui să tipărească orice fițuică sau foaie volantă, reviste în orice văgăună din țară... Iată de ce emoțiile cîștigării unui premiu la vreun concurs de creație literară în anii aceia erau cu atît mai mari cu cît știai că erai girat de niște nume cu renume în lumea scriitoricească. Astăzi, toată lumea participă la concursuri de creație și toată lumea primește cîte un premiu, o diplomă scrisă pe genunchi. Încă un motiv de îngrijorare privind inflația de concursuri de creație literară, cu participarea efectivă a fel și fel de inși, care nu doar că nu citesc, dar scriu niște texte în care se regăsesc toate stîngăciile din lume, și uite așa se promovează impostura și se perpetuează necunoașterea fenomenului literar, atît în rîndul unora dintre participanți, cît și a unor jurați. Din păcate, astăzi, astfel de concursuri de creație literară sînt organizate aproape peste tot, ele au ajuns să sufoce spațiul cultural, și așa șubred, cu participanți în majoritatea lor oameni în vîrstă, bunicuțe și bunici, croitori, tractoriști, țesătoare, sau mai știu eu ce, care, în zelul lor, chiar cred că fac literatură... Astfel de concursuri nu au nici un Dumnezeu, și nu fac bine literaturii... Nu generalizăm, dar, fie că ne place sau nu, realitatea aceasta este și trebuie s-o luăm ca atare. Petruța Stan: Ați fondat un cenaclu extrem de activ, aveți o revistă, o editură, aveți articole și cărți publicate. Cum arată, în viziunea lui Ion Machidon, școala de literatură pe care a creat-o? Ion Machidon: Prin instituția de cultură „Amurg sentimental” nu am făcut decît să trezesc un sentiment de deschidere a societății față de scriitorii noștri și de lumea reală în care trăim. Așadar, putem vorbi de o școală de literatură „Amurg sentimental”, dar la fel de bine pot spune că am creat un climat cultural național în care am oferit posibilitatea fiecărui creator să se manifeste așa cum a considerat el de cuviință, bineînțeles, respectînd anumite reguli ale casei. Una din acele reguli fiind dragostea de carte și de lectură... Îmi amintesc de începutul ședințelor cenaclului nostru cînd tot mai mulți membri veneau cu cărțile colegilor lor, sau cu cărți ale altor autori, care nu aveau tangență cu „Amurgul sentimental”, și-și citeau reciproc din creații. Din păcate, în ultimii ani, acest lucru a rămas doar o amintire înregistrată în cronicile de cenaclu pentru că, spuneam ceva mai devreme, scriitorii nu se mai citesc măcar între ei. Trist este că de multe ori scriitorul își dă cărțile spre tipărire prin e-mail, refuzînd a le mai reciti, cum e firesc, considerînd că tot ceea ce a făcut pentru cartea lui e un capitol încheiat pentru totdeauna. De aici pornește declicul...

Scriitorii nu se mai respectă între ei, nu mai țin cont de nici o opinie critică, ei se consideră atotștiutori, orice comentariu le e de prisos...Am subscris cu vădit interes la opiniile pertinente ale regretatului profesor Nicolae Manolescu, care în unele editoriale ale sale din „România literară” atrăgea atenția, cu riscul de a deranja, că o critică literară trebuie să fie obiectivă și scrisă pe înțelesul cititorului... Am împărtășit din ideile acestui critic, și am încercat să țin pasul cu timpul și vremurile pe care noi ni le-am creat, ca oameni de spirit, de condei, de concepții, chiar dacă cu greu ne regăsim în epoca aceasta, în care scriitorul parcă nu mai reprezintă nimic pentru nimeni, nici pentru propria familie. Dovadă este tipărirea unei cărți în zeci de exemplare, și acelea oferite gratis de autor unor rude, prieteni sau persoane necunoscute, nu cu gîndul să fie citite, ci doar să nu se mai împiedice de ele prin casă... Cu alte cuvinte, soarta cărții este cu atît mai tristă cu cît nu i se mai acordă atenția cuvenită. Sînt autori români cunoscuți care, la tîrgurile de carte internaționale la care participă, nu se bucură de achiziționarea măcar a unui exemplar de vreo țară străină, pentru fondul lor de carte, ceea ce înseamnă, pentru instituțiile finanțatoare, bani aruncați pe fereastră doar de dragul de a fi și noi, românii, în rîndul lumii civilizate... Am căutat să insuflu dragostea față de limba neaoș românească, nu știu dacă am reușit, intențiile mele însă au fost de fiecare dată ținta de reușită, fără a da înapoi în fața prigoanei vremurilor în care trăim... E o altă problemă care nu face obiectul dialogului nostru. În orice caz, în cei aproape 30 de ani de cînd instituția de cultură „Amurg Sentimental” a luat ființă, am avut multe lucruri de învățat, de a cunoaște cu adevărat fața lumii literare, care nici pe departe nu este cea care ar trebui să fie. Prin școala de literatură „Amurg sentimental” am căutat pe cît mi-a fost posibil să formez oameni cu un spirit luminos, frumos, cald, care să trăiască prin creațiile lor sublimul, coerența, în ciuda unora, la care goana după bani este la ordinea zilei, mai puțin cititul sau răsfoitul unei cărți. Mihai Istudor: În ultima perioadă, în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru sînteți, au avut loc anumite schimbări atît la nivel de filiale, cît și la nivel central. Care este opinia dumneavoastră față de influența pe care atît Uniunea Scriitorilor din România, cît și revista ,,România literară” ar trebui să o aibă asupra tinerei generații? Ion Machidon: Nu este vorba să aibă vreo influență, ci ar fi, mai degrabă, nevoia de o strategie ceva mai permisibilă față de tinerii poeți, care să apară în această revistă girată de Uniunea Scriitorilor din România. Din păcate, și acum, ca și pînă în 1990, tinerii care apăreau în „România literară”, într-un an de zile, puteau fi numărați pe degete... Erai refuzat politicos, sub pretextul că revista îi publică doar pe cei care sînt membri ai Uniunii criitorilor. Mihai Istudor: Și totuși, în condițiile date, pînă în 1989, v-am citit din poezii în „România literară”... Ion Machidon: Grație poetului Ion Horea... Era un om deosebit, fermecător, cald, echilibrat... Avea ceva special... Era ca un detector de metale prețioase, cînd era vorba de vreun tînăr foarte talentat. Cei care îi treceau pragul biroului nu veneau să-i ceară ceva, ci doar să-l salute și să schimbe cîteva vorbe cu el. Poetul era prietenul tuturor, cu sufletul deschis... Din păcate, astăzi, scriitorii se feresc unii de alții, aproape că nu-ți răspund la salut, de teamă să nu fie deranjați, de teamă să nu le ceri cumva vreun favor... „România literară” este o tribună a unei categorii de scriitori buni, însă, mai puțin interesată de a găsi, la unii autori care-i umplu paginile cu scrierile lor, poezia sufletului omului adevărat, cumpătat, sincer, onest, ca o pîine scoasă proaspăt din cuptor, ca o rugăciune spusă în bătaia clopotelor, duminică de duminică, întru trezirea românului la credința strămoșească... Sau, or fi sufletiști la nivel de trib literar, noi nu avem de unde ști acest lucru! Pînă nu de mult, regretatul Nicolae Manolescu semna rubrica „Rebuturi”, luînd în tărbacă, în stil pamfletăresc, pe autorii care nu scriau la nivelul așteptărilor sale, mulți

dintre ei veritabili versificatori, culmea, membri în U.S. Cum au ajuns aici? Bănuim, dar nu e problema noastră să lămurim această chestiune... Urmărind de-a lungul anilor fenomenul cultural de la noi și citind această revistă, săptămînă de săptămînă, aveam să ajung la concluzia că rubrica în cauză nu a avut nici un efect benefic asupra literaturii, în general, parcă mai abitir s-au publicat cărți mediocre de literatură, unii dintre autorii lor fiind validați ca membri ai U.S.R. Așadar, stimate domnule Mihai Istudor, sînt multe de spus despre soarta tînărului scriitor, dar dacă este invitat de revista „România literară”, pe care noi o citim încă de pe vremea cînd aveam cred vreo 20 de ani, e bine să nu rateze ocazia... Va avea multe lucruri de învățat care să-l ajute la realizarea visului său de a deveni un poet valoros, cum sînt, de altfel, foarte puțini, o mică parte, ce e drept, din cei peste 2.000 de membri, după estimările regretatului Alex Ștefănescu, din urmă cu ceva timp, nu de alta, dar să nu să se trezească cumva la rubrica de „Rebuturi”, în cazul în care va fi reactivată, și cu carnet de membru U.S.R. în buzunar... Din păcate trebuie să recunoaștem că, în România, în ciuda faptului că există uniuni, ligi, academii, platforme internaționale de scriitori, în mare parte amatorismul le dă de gol incultura, iar literatura a ajuns cenușăreasa societății românești aflată în colaps, fără viitor, fără strategii și fără cititori, pentru că vremurile s-au schimbat. Acum e mai ușor să butonezi pe telefonul mobil și să zici că faci lectură, decît chiar să citești o carte... În asemenea situație nici vorbă de scriitori canonici, dar nu vom duce lipsă de ei că, în orice moment, se vor găsi niște guru care să-i inventeze. Petruța Stan: Mai este Ion Machidon cel de odinioară, sau altfel spus, mai este Ion Machidon nostalgic așa cum îl redescoperim în scrierile sale? Ion Machidon: Da, sînt un nostalgic de nevindecat cînd mă gîndesc la satul copilăriei, la sătenii mei, dar mai ales la mama. Am iubit-o pe mama ca pe lumina ochilor din cap... Întrebarea pusă de dumneavoastră nu cred că ați premeditat-o. Probabil că ați observat în glasul meu vreo schimbare. Acum cîteva clipe am simțit o străfulgerare în tîmplă de dorul ei și, așa cum se întîmplă cînd amintirea ei mă copleșește, melodiez printre lacrimi: „mama e zarea din care m-am născut,/ mama e cîntec de privighetoare,/ o aud de-acolo, din cuibul ei de lut,/ cum îmi vorbește prin icoane...”. Pe mama am iubit-o necondiționat, răsplătindu-i astfel lacrimile vărsate pentru mine cînd, în copilărie, am fost încercat de destin, iar în romanul meu, „Călit la focul durerii”, i-am închinat un capitol special care depășește 180 de pagini. Petruța Stan: Cum credeți că ar trebui să arate scriitorul vremurilor noastre? Mai este el o voce a cetății? Ion Machidon: Scriitorul vremurilor noastre e bine să arate cum vrea el, nu este artist de cinema, el este reprezentantul cuvîntului scris și trebuie să fie cu sufletul îndreptat către cei cărora li se adresează, cititorilor săi... De aceea trebuie să fie un om corect cu sine, cu sufletul său, prin subiectele pe care le abordează, și să-și urmeze drumul talentului cu care mama-natură l-a înzestrat... Nu sînt vorbe poetice, ci sînt mici observații la ceea ce am văzut și am întîlnit la mulți dintre scriitorii noștri, cu diverse ocazii. În opinia mea, cred că dacă scriitorului i s-ar acorda oarecare atenție din partea societății, cu siguranță el va fi o voce a cetății, pentru că nici o cultură și nici un popor nu pot exista fără scriitori, fără artiști în general. Mihai Istudor: Stimate Ion Machidon, vă mulțu mim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu, și vă dorim în continuare aceeași implicare și același devotament în prolifica activitate scriitoricească și editorială, iar AMURGULUI SENTIMENTAL, un sincer ,,La mulți ani!” cu ocazia apropiatului eveniment jubiliar al celor trei decenii de activitate în slujba și afirmarea culturii române! Sfîrșit Interviu realizat de scriitorii MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Istoria primelor medalii olimpice obținute de România

Prima participare a României la Jocurile Olimpice a fost înregistrată în anul 1900, în timp ce Comitetul Olimpic și Sportiv Român a fost înființat în 1914. Începînd din 1924, cînd România a obținut prima medalie olimpică din istorie, şi pînă în prezent, ţara noastră a luat parte la aproape toate ediţiile Jocurilor Olimpice, în afara celor de la Los Angeles (1932) şi Londra (1948). La Olimpiada de la Los Angeles din 1984, România a fost singura ţară din blocul socialist care nu s-a raliat boicotului decis de Uniunea Sovietică. Pînă la ediția din acest an a Jocurilor Olimpice, organizate în Franța, sportivii români au reuşit să cîştige, de-a lungul timpului, 316 medalii: 93 de aur, 101 de argint şi 122 de bronz, România ocupînd locul doi (după Ungaria), ca număr de medalii cîștigate de o țară care nu a fost gazdă a Jocurilor Olimpice.

1924, Paris - Prima medalie pentru România: echipa de rugby cîștigă bronzul olimpic La Jocurile Olimpice organizate, în urmă cu un secol, la Paris, echipa de rugby a României s-a clasat pe locul III, după Statele Unite ale Americii şi Franţa. Rugbiştii români s-au deplasat pe banii lor în capitala Franței, călătorind nu mai puţin de două săptămîni cu trenul. De asemenea, ei şi-au confecţionat singuri echipamentul de joc, deoarece, la vremea aceea, statul nu oferea nici un fel de sprijin financiar sportivilor. Povestea primului succes olimpic românesc n-a fost lipsită de emoții. La 4 mai 1924, echipa de rugby a României a întîlnit echipa Franţei, partida încheindu-se cu scorul de 59 la 3 pentru formațiunea gazdă. Eseul echipei noastre a fost marcat de sportivul Florian Tudor. Şase zile mai tîrziu, la 10 mai 1924, rugbiştii români şi-au măsurat forţele cu cei americani, însă din nou au trebuit să se declare învinşi, de această dată, cu 37 la 0. De reținut că, pînă la participarea la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa de rugby a României mai jucase un singur meci în întreaga sa istorie.

În finala mare, SUA au învins Franţa, devenind campioană olimpică, iar România s-a ales cu bronzul. Trebuie menţionat încă un fapt: dacă „stejarii” nu se prezentau la această olimpiadă, turneul de rugby n-ar mai fi avut loc, deoarece era nevoie de cel puţin trei echipe înscrise în competiţie. Echipa de rugby a României la Jocurile Olimpice de la Paris - 1924 a avut următoarea componență: Florian Tudor, Gheorghe Benţia, Niculae Mărăscu, Mircea Sfetescu, Paul Vidraşcu, Ion Gîrleşteanu, Atanase Tănăsescu, Sterian Soare, Mihai Vardală, Iosif Nemeş, Paul Nedelcovici, Marian Tudor, Sorin Mihăilescu, Eugen Sfetescu, Dumitru Volvoreanu şi Dumitru Armăşel.

1952, Helsinki – Primul aur olimpic al României: Iosif Sîrbu, la proba de armă liberă, calibru redus A XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Helsinki, în Finlanda, în vara anului 1952. În ţara celor 1.000 de lacuri, fusese programată să aibă loc Olimpiada din anul 1940, însă aceasta a fost anulată din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. La competiţia din 1952, au luat parte 69 de ţări care au trimis în Finlanda nu mai puţin de 4.955 de sportivi. La Helsinki, România s-a prezentat cu o delegaţie numeroasă, constituită din 83 de sportivi. În competiția

desfășurată în 1952, ţara noastră avea să obţină şi prima medalie de aur din istorie. Iosif Sîrbu a reuşit să-l învingă pe sovieticul Boris Andreev în proba de armă liberă, calibru redus, 40 de focuri, adjudecîndu-și aurul olimpic. Pentru reușita sa istorică, lui Iosif Sîrbu i-a fost conferit, în 1953, titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, devenind astfel primul sportiv român care a primit o asemenea distincţie. La Jocurile Olimpice de la Helsinki, România a mai obţinut o medalie de argint la box, prin Vasile Tiţă, categoria mijlocie (75 kilograme) şi două medalii de bronz la pistol viteză, prin Gheorghe Lichiardopol, şi la box prin Gheorghe Fiat.

Povestea tragică a primului sportiv român medaliat cu aurul olimpic La 21 septembrie 1925 se năștea Iosif Sîrbu, cel care avea să devină un sportiv de frunte al tirului românesc, multiplu campion național și balcanic și primul campion olimpic al României. Povestea fascinantă și tumultoasă a vieții lui ne dezvăluie lupta sa pentru a înfrunta dificultăți fizice, în drumul spre performanță, dar și obstacole psihice care l-au marcat profund. A început să practice tirul sub îndrumarea tatălui său, Dănilă Sîrbu, armurier la poligonul de tir al Academiei Naționale de Educație Fizică. La 14 ani cucerește Cupa Bucureștiului, în întrecerea elevilor, la arma sport, cinci focuri, poziția culcat, la un punct distanță de punctajul maxim (49 din 50). În timpul celui deal Doilea Război Mondial soldatul Iosif Sîrbu luptă pe front, dar participă și la concursurile militare, cu arma de război. În 1946 cîștigă concursul național de tir, cu 358 de puncte, la armă liberă - poziția în picioare. Legitimat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, a reuşit să strîngă peste 50 de titluri de campion naţional, fiind deţinătorul a numeroase recorduri naţionale. Devine campion balcanic în 1947, cu 391 de puncte la armă liberă, poziția culcat. În anul 1949, cu patru titluri naționale, deține supremația în acest sport. Tot în acel an, întrucît la proba 40 de focuri culcat nu reușeșește să treacă pragul de 399, decide să corespondeze cu finlandezul Pauli Janhonen, campionul mondial din acea vreme, de la care învață să caute și să găsească soluții noi în construcția și reglajul armei. Și totuși, nu trece încă de 399. În anul 1952 e implicat într-o dublă confruntare: Campionatele Mondiale de la Oslo și Jocurile Olimpice de la Helsinki. Ajuns în Finlanda, Iosif Sîrbu se întîlnește la proba sa favorită cu americanul Jackson (singurul din lume care atinsese cele 400 de puncte) și cu sfătuitorul său de taină, campionul Pauli Janhonen. În competiția olimpică de la Helsinki, Iosif ţintea punctajul maxim, respectiv 400 de puncte (din 40 de focuri), realizat la nivel mondial de sportivul american Jackson. Mult mai tîrziu avea să declare, pe marginea momentului olimpiadei de la Helsinki: ,,Mi-am spus în gînd să le arăt cine sîntem, că nu prea auziseră de noi”. A ajuns în finala probei de tir, unde a atins „imposibilul 400”. Cu 400 de puncte, la egalitate cu Andreev (URSS), dar cu un număr mai mare de lovituri în mijlocul țintei, a fost desemnat campion olimpic. La 27 de ani, Iosif Sîrbu aducea primul aur olimpic obţinut vreodată de un sportiv român. După Jocurile Olimpice, medicii l-au sfătuit să renunțe la tir, din cauza unei afecțiuni ivite la ochiul drept. A realizat însă un sistem prin care deplasa vizarea de la ochiul drept la ochiul stîng (sistem brevetat în 1955 de americani), care i-a permis sa revină în competițiile de tir. În 1956, la Olimpiada de la Melbourne a ocupat locul 5 la 50 de metri puşcă poziţia culcat, precum şi locul 7 la 50 de metri puşcă la cele trei poziţii (culcat, genunchi și în picioare), iar la Jocurile Olimpice de la Roma din

1960, ocupă locul 12 la puşcă 50 de metri - poziţia culcat. Promitea că va reveni la Tokyo, în 1964, dar nu a mai apucat. Concomitent cu participarea la concursuri, a fost instructor și antrenor de tir, între 1949 si 1964 fiind component al colectivului de antrenori ai CSA Steaua. De asemenea, a lucrat în cadrul Catedrei de Tir a Academiei Naționale de Educație Fizică. Și-a încheiat activitatea competițională în 1963, cu un nou titlu național. Dat fiind regimul politic al vremii, Iosif Sîrbu a intrat sub lupa Securității, mai întîi pentru că făcea parte din clubul armatei și mînuia armament, apoi pentru că se deplasa în străinătate la diverse concursuri de tir. Pînă în 1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă, intruziunile Securității în viața sa cresc progresiv, totul culminînd cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni de supraveghere. Securitatea devine foarte atentă din două motive: s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, al cărei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru ,,manifestări dușmănoase”. Apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite, fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. De aceea, Securitatea țese în jurul lui Sîrbu o activă rețea de informatori. Din Clubul CCA încep să curgă numeroase rapoarte despre Sîrbu. În pofida filajului evident, Iosif Sîrbu rămîne la fel de liber în exprimare, crezînd, probabil, că statutul lui profesional de la acea vreme îl va apăra. Rapoartele se adună, iar în septembrie 1958 este discutat în cadrul organizației de partid și exclus din Partidul Muncitoresc Român pentru „atitudine cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară”; ,,manifestări dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul socialist”; ,,calomnii antisovietice – a spus că alimentația pe care a avut-o la un concurs în URSS a fost proastă”; ,,afirmă că tehnica militară americană e superioară celei rusești”; ,,are o atitudine antisovietică și antipartinică”; ,,nu are încredere în publicațiile de la noi”; ,,debitează așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare”; ,,critică organizarea de mitinguri și întreruperea circulației”; ,,ascultă posturi de radio imperialiste”; ,,defăimează conducători de stat din Republica Populară Română”; ,,are legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”. În februarie 1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu, dar îi dă un vot de blam. Varianta Iosif Sîrbu ,,trădător de patrie” revine însă în prima parte a anului 1964, dintrun motiv banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg pe care „l-a vîndut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou automobil, s-a tras concluzia că Iosif Sîrbu ,,strînge bani ca să fugă din țară”. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania, suspiciunile Securității privind intenția lui de a fugi din țară nu slăbesc, iar el știa asta. În aceeași perioadă, căsnicia cu soția sa, Lia, nu este una tocmai liniștită, iar dorința lui de a avea un copil este spulberată cînd aceasta pierde o sarcină. Iosif Sîrbu se sinucide la 26 septembrie 1964, împușcîndu-se în poligonul de la Tunari, motivele gestului său nefiind nici pînă azi elucidate. Rămîn, pentru posteritate, cuvintele marelui sportiv, cîștigător al primei medalii olimpice românești, care n-a avut o pasiune mai arzătoare decît tirul: ,,În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de cameră. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur. E doar cu sine însuși… Trîmbițele asurzitoare ale fotbalului au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolescenței. În tir totul e grav și profund…”(Iosif Sîrbu). R.M.

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Spitalul de Urgenţă, călătorie în timp: „Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor” (II)

„În oraşul Bucureşti nu există nici un serviciu permanent de chirurgie de urgenţă, astfel că în majoritatea cazurilor, accidentaţii sînt transportaţi pe la diferite spitale, care, mai ales în timpul verii, sînt închise, pentru a li se face reparaţii, spune profesorul Minovici. De aceea ne-am decis să înfiinţăm acest serviciu de chirurgie de urgenţă, fiind bazaţi pe următoarele constatări făcute pe baza statisticilor întocmite: în adevăr, statisticile anuale ale Societăţii de Salvare în timp de 27 ani ne arată că din 100 de intoxicăţi, graţie ajutorului dat de societatea de Salvare şi a intervenţiei ei rapide, 80 - 90 la sută sînt salvaţi, pe cînd în ceea ce priveşte accidentaţii care au nevoie de intervenţiuni chirurgicale imediate, la cap, torace, abdomen sau membre, mortalitatea este aproape 70 – 80%. Problema aceasta, a chirurgiei de urgenţă, preocupă de mult toate statele civilizate şi de aceea vedem cum aproape în fiecare an la diferite congrese ale societăţilor de Salvare chirurgii eminenţi reclamă înfiinţarea cît mai neîntîrziată a unui astfel de serviciu. Ajutorul chirurgical în cazurile de urgenţă dă rezultate cu atît mai bune cu cît este dat mai repede şi executat de un chirurg specializat. În ultimii ani, mai în toate ţările se afirmă din ce în ce mai mult, absoluta necesitate a înfiinţării unui serviciu de acest gen, care să dea accidentatului un ajutor cît de curînd, în condiţiunile cele mai bune posibile, asigurîndu-i o asistenţă chirurgicală de primul ordin. La Viena este o staţiune de urgenţă la Spitalul General; la Roma este un serviciu special şi o catedră de traumatologie, dar cele mai bune instituţiuni sînt cele de la Rio de Janeiro şi Moscova. În aceste două capitale s-au creat servicii proprii de chirurgie de urgenţă, unde lucrează în permanenţă echipe chirurgicale specializate. Mulţumită acestei organizări, Judine, şeful serviciului din Moscova, a redus mortalitatea operatorie a ulcerilor perforante gastro-duodenale de la 45 la 10%. Din cele expuse pînă aici, reiese destul de clar necesitatea şi utilitatea unui serviciu de chirurgie de urgenţă în capitala României, dar această necesitate devine şi mai urgentă dacă ţinem seama de situaţia particulară din Bucureşti. Serviciile de chirurgie existente se găsesc într-o situaţie foarte grea din cauza lipsurilor de materiale şi aglomeraţiei de bolnavi. Din această cauză, acceptarea cazurilor de chirurgie de urgenţă se face cu dificultate. Ambulanţele Salvării sînt deseori obligate să umble cu un bolnav de la un spital la altul. De aici rezultă o pierdere de timp şi o agravare a stării bolnavilor. De multe ori ambulanţele Salvării au fost sechestrate în curtea spitalelor, atunci cînd lăsau accidentatul acolo şi trebuiau să plece la alt caz. Pe lîngă aceasta, serviciile noastre nu dispun de săli de operaţii de rezervă şi de un personal suplimentar. Sălile de operaţii şi personalul fiind foarte redus, lipseşte şi spaţiul, şi un personal de schimb. Spitalul acesta nu e făcut în spirit de a concura pe celelalte instituţiuni similare, din contră, le completează şi se pune la dispoziţia tuturor chirurgilor şi bolnavilor pentru un ajutor eficace şi urgent. Pentru aceasta, spitalul nostru intră in funcţiune de la ora 14 pînă la ora 6 dimineaţa, cînd celelalte servicii sînt gata să-şi diminueze activitatea pentru a se pregăti pentru ziua următoare. Totodată, aducem la cunoştinţă că orice domn chirurg care ar dori să opereze de urgenţă vreun bolnav al său şi nu are unde, la spitalul nostru va găsi şi sala de operaţie şi personalul ajutător care îi va sta

SĂMÎNȚA BUNĂ

Cactusul saguaro Motto: „Căci pînă la ceruri ajunge bunătatea Ta și pînă la nori adevărul Tău” – Psalmul 57.10

Nicolae Minovici la dispoziţie fără nici o plată. Spitalul acesta e pus în serviciul umanităţii şi de aceea stăm la dispoziţia tuturor în conformitate cu deviza adoptată de societatea noastră de salvare şi anume: «Totdeuna şi tuturor, gata pentru ajutor»“. („Adevărul”, mai 1934) Amplasat inițial pe malul Dîmboviței, primul spital de urgență din România a fost ridicat prin finanțarea Ministerului Sănătății și din fondurile personale ale lui Nicolae Minovici, care și-a ipotecat, în acest scop, locuința personală. Instituția avea o secție de chirurgie cu 60 de paturi. Pe 24 august 1944, clădirea spitalului a fost distrusă de bombardamentele aviației germane, iar bolnavii au fost mutați în clădirea Sanatoriului Dr. A. Antoniu de pe Șoseaua Kiseleff, fiind adăugate aici o secție de terapie intensivă, una de toxicologie și una de arși, spitalul avînd posibilitatea de a îngriji 150 de bolnavi. Despre distrugerea clădirii Salvării și a Spitalului de Urgență, presa a scris: „Bombele vrăjmașe, distrugînd fără milă Salvarea şi Spitalul de urgenţă, n-au făcut decît să răscolească pînă în ceruri samaritenismul din sufletele noastre. A distruge o asemenea operă medico-socială, a omorî bolnavii în adăpostul Salvării este o atitudine războinică pe care o respinge chiar o minte bolnavă, pentru că altarele crucii de foc – recte ale Crucii Roşii – sînt recunoscute ca intangibile în tratatele războiului. Apelul lansat de doctorul Petre Topa, chirurg excepţional şi gospodar de prima clasă, preşedinte al societăţii de Salvare şi de d. prof. dr. N. Stoenescu, director al aceleiaşi societăţi, de a deschide larg băierile inimei şi a contribui la repararea de urgenţă a Salvărei şi spitalului de urgenţă trebuie să răsune profund în sufletele noastre, pentru a pune astfel cît mai grabnic în stare de funcţiune instituţiuni de o atît de imperioasă importanţă medico-socială”. În anul 1949 spitalul s-a mutat pe Calea Floreasca, unde se află și astăzi, numărul paturilor ajungînd la 400. În 1960 vechii clădiri a Spitalului de Urgență Floreasca i s-a adăugat un nou corp de clădire cu 7 etaje, a fost înființată o clinică de chirurgie cu 3 secții, o secție de terapie intensivă și un departament de gardă, iar în anul 1969 spitalul avea 600 de paturi.

La granița dintre Mexic și Statele Unite ale Americii se întinde deșertul Sonora, unul dintre cele mai mari din lume. Peisajul său este unul deosebit. Vara temperaturile ajung pînă la 39° Celsius; plouă doar de două ori pe an, în rest este secetă. Cu toate acestea, acolo cresc plante impunătoare. Deșertul Sonora conține o varietate unică de plante, dintre care cactușii saguaro ocupă un loc de frunte. Ei pot crește pînă la 15 metri înălțime. Este nevoie de 50 de ani pentru ca o sămînță de saguaro, care este de mărimea unui grăunte de nisip, să ajungă la această dimensiune. Cum poate supraviețui și crește acest cactus într-un astfel de loc? Dumnezeul Creator a înzestrat cactusul cu un sistem special, astfel încît el să poată stoca pînă la 1.000 de litri de apă, în funcție de mărimea sa. Cu ajutorul rădăcinilor sale, puțin adînci, cactusul absoarbe apa din sol în timpul scurtelor anotimpuri ploioase și o stochează în trunchiul său. În acest fel, cactusul poate supraviețui fără ploaie timp de aproximativ un an. Stratul superior gros îl protejează împotriva uscării în perioadele secetoase. De asemenea, acest cactus oferă adăpost și hrană altor creaturi. Cînd are 60 de ani, începe să înflorească. Noaptea, liliecii sug seva dulce a florilor lui, în timp ce albinele și păsările se hrănesc cu ea în timpul zilei. Ciocănitorile sapă mici cavități în stratul ceros al cactusului, unde își construiesc cuiburi pentru puii lor. După ce și-au crescut puii, bufnițele se mută acolo și își cresc familiile. Credinciosul Dumnezeu are grijă de toate creaturile Sale. Puterea și măreția Lui sînt scrise pe lucrările creației, care ne fac să ne minunăm și să-L adorăm.

În iunie 1976, doctorul Andrei Firică, foarte tînărul director al spitalului, spunea că este convins că tradiţia este aici cheia tuturor lucrurilor: „Mulţi discută pe tema aceasta uitînd esenţialul: tradiţia are valoare cînd o structură este acceptată de beneficiar. Unii dintre oamenii noştri lucrează de două şi chiar trei decenii la urgenţă. Din vechiul spital, bombardat în 1944, au scăpat cu viaţă doi medici, o farmacistă, o soră. Sora, Elena Chira, lucrează şi azi la noi. O seamă din medicii specialişti cu vechime sînt atît de populari încît în conştiinţa bucureşteanului se naşte ideea că le stă în puteri totul, în cele mai disperate situaţii. Puţini sînt oamenii care nu ştiu unde se află spitalul. Fapt esenţial, desigur. Pacienţii noştri ştiu că vor beneficia de un serviciu mai mult decît prompt. Nucleul de bază al activităţii de asistenţă medicală îl formează echipa de gardă, compusă din 5 chirurgi, 3 internişti, 3 ortopezi, 3 anestezişti reanimatori, 1 radiolog şi 1 medic de laborator. Specialistul are obligaţia să fie – paradoxal – un practician polivalent, pentru că în numeroase cazuri avem de-a face cu politraumatisme. Anul trecut, de exemplu, am internat 100 oameni politraumatizaţi în accidente de circulaţie, în cele trei camere de gardă au loc investigaţii foarte rapide. Uneori, pacientul intră direct în sala de operaţii, iar investigaţia cazului se face din mers. Vedeţi, aici vin oameni în stare de inconştienţă, oameni accidentaţi la beţie, oameni cu pulsul zero. Specialiştii noştri ştiu, cu imensa lor experienţă de spital, să lucreze asupra unor bolnavi nepregătiţi pentru actul medical. Acesta nu e un lucru simplu. Acesta este, de fapt, lucrul cel mai greu în medicină. Se înţelege că organizarea spitalului are la bază o concepţie asupra termenului «urgenţă». Este o concepţie românească, rezultată din condiţii specifice. Urgenţă înseamnă tot ce poate periclita viaţa unui om sau funcţia unui organ dacă nu se iau măsuri din primele ore. Uneori chiar din primele minute. Nu sînt puţine situaţiile cînd între momentul accidentului, să zicem, şi intrarea în sala de operaţie nu trece nici jumătate de ceas”. („Flacăra”, 1976, un interviu semnat de Tudor Octavian) Sfîrșit Dosaresecrete.ro

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

File de istorie MANUSCRISELE ROBITE DE CAZACI (V)

Nu ştiu ce s-a ales de volumul pe luna iunie din seria acestor Minee de peste an, dar iată că exemplarul pe luna Aşa cădeau odoarele mînăstirilor noastre, ca pradă iulie, semnalat tot în biblioteca Mînăstirii Agapia, poartă, de război ori numai ca pradă, în mîinile aliaţilor ori ale în aceleaşi cuvinte comemorative, un alt nume de donator: duşmanilor, pînă cînd unul sau altul din cei doi voievozi „Această lună iulie a făcut-o robul lui Dumnezeu ce se băteau pentru domnie, ori un boier dintr-o tabără Gheorghe, pentru pomenirea sa, şi a dat-o în sau alta, răscumpăra pentru ţara lui – pentru aceeaşi mînăstirea Agapia sub egumenul eromonah ţară dorită de fiecare – ceea ce de fapt fusese munca, priceperea şi averea ţării. Peste luptele şi patimile care-i Nicandru. Şi dacă cineva ar încerca despart, Doamna Ecaterina şi un boier credincios al său s-o vîndă ori s-o fure, apoi acela să fie blestemat de Dumnezeu ca Toma Cantacuzino, pe de o parte, şi de arhanghelul Mihail ori Gheorghe Ştefan şi un curtean din şi Gavril şi de Sfinţii tabăra sa, ca Irimiia Murguleţ, pe de Apostoli şi de 318 sfinţi altă parte, se întîlnesc în acelaşi gest părinţi de la Niceea şi de de pietate, răscumpărînd de la cazaci toţi sfinţii, amin“. „Robul sau de la unguri odoarele pe care le lui Dumnezeu Gheorghe” închină, cu acelaşi dor de-o faptă bună, să fie oare Gheorghe mînăstirilor de unde au fost răpite. Ştefan? Publicînd descrierea Uneori, această întîlnire în credinţă manuscriselor de mai sus – afară de şi în dragostea de ţară capătă o formă cel de la Sofia, pe care nu l-a cunoscut de-a dreptul patetică. Aşa s-a întîmplat – A.l. Jacimirskij atrăgea atenţia asupra a doua zi după cumplita furtună de unui alt volum, care, după părerea lui, la Suceava şi de la mînăstiri, adică Ruxandra Lupu ar aparţine aceluiaşi ciclu. Acesta e un în 1654. Povestea acestei reculegeri Tetravanghel, ce se găsea odinioară în în faţa durerii ne-o spun tot nişte manuscrise, al căror grai se cuvine să fie ascultat cu Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, de unde a înţelegere. trecut apoi în colecţia Academiei Române. Însemnarea Mănunchiul de manuscrise ce închide înţelesul lui slavonă spune: „Această carte numită Tetravanghel a acestei împăcări a fost dăruit Mînăstirii Agapia, pe cumpărat-o Safta, Doamna Domnului Io Ghiorghi Ştefan de-o parte de nefericita Ruxanda, pe de altă parte de voevod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, şi învingătorul tatălui său, Gheorghe Ştefan cu Doamna a dat-o în sfînta biserică unde este hramul Arhanghelilor lui, Safta. Agapia era pe atunci o ctitorie nouă. Mihail şi Gavril, să-i fie vecinică pomenire. Iar cine ar Fusese ridicată în locul alteia, din Secolul XVI, de îndrăzni s-o fure, ori s-o ia, să fie de trei ori blestemat fratele lui Vasile Lupu, Gavril hatmanul, şi de soţia şi blestemat de 378 părinţi cei de la Niceea, şi să aibă acestuia, jupîneasa Liliana, care o terminară la 1643. parte cu Iuda și cu tricletul Arie. În anul 7163 (1654), Că Ruxandra trimite daruri la ctitoria unchiului său, e septembrie 20”. cu totul firesc. Dar că Gheorghe Ştefan cu doamna sa Hramul sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril se Safta se îndreaptă, la rîndul lor, spre aceeaşi ctitorie a întîmpină la Agapia; de aceea, în Mineiul de pe luna iulie vrăjmaşilor lor, acest lucru e destul de neaşteptat. egumenul Nicanor cheamă blestemul celor doi căpitani În Biblioteca Naţională din Sofia se găseşte cereşti asupra celui ce i-ar fura preţiosul manuscris. un Minei de slujbă pe luna aprilie, în slavonă de Tetraevanghelul Doamnei Safta e singurul dintre redacţie medio-bulgară, a cărui origine se lămureşte, exemplarele descrise aici, care, pe lîngă locul destinaţiei, în traducere, astfel: „Această lună aprilie a făcut-o precizează şi anul cînd a fost făcut darul. Plecînd de la Doamna Roxanda şi a dat-o în mînăstirea Agapia, sub aceste ştiri, putem crede, ca A. J. Jacimirskij, că Mineiul popa Nicanor, şi orcine ar vrea s-o vîndă ori s-o fure, închinat aceleiaşi mînăstiri de „robul lui Dumnezeu să fie blestemat de Dumnezeu şi de cei 318 sfinţi părinţi Gheorghe” este într-adevăr un dar al soţului Saftei, de la Soborul de la Niceea, şi de toţi sfinţii, amin”. voievodul Gheorghe Ştefan, şi că datează şi el din 1654. La 1700 şi la 1770, manuscrisul se găsea tot la Iar cum acest Minei pe iulie continuă Mineele pe aprilie Agapia, după cum rezultă din nişte notiţe româneşti şi pe mai ale Doamnei Ruxanda, putem iarăşi presupune fără altă însemnătate. Deci, nu e vorba, de data aceasta, că şi acestea au fost dăruite tot în 1654. Ruxanda este de vreun furt căzăcesc. Înstrăinarea lui se datorează numită „Doamnă” şi nu face nici o pomenire despre altor împrejurări, necunoscute. Dar nu aceasta ne răposatul ei soţ (Timuș), care, fiind de zeci şi de sute de interesează, ci faptul că manuscrisul de la Sofia e frate ori „proclet”, nu putea fi amintit în faţa altarului. Dar în bun cu un altul, descoperit chiar la Agapia. Acesta e un această înlănţuire dintre darurile Ruxandei şi ale noului Minei de slujbă pe luna mai şi poartă aproape aceeaşi domn al ţării, nu trebuie oare să vedem o împăcare a însemnare: „Această lună a făcut-o Doamna Roxanda Doamnei cu acel care a scăpat-o de un soţ nedorit şi, pentru pomenirea sa şi a dat-o la mînăstirea Agapia, desigur, neiubit? Încercarea lui C. Gane de a arăta că sub popa Nicanor ieromonahul, şi oricine ar vrea s-o Ruxanda l-a urmat pe Timuș cu dragoste, îndurînd cu vîndă ori s-o fure să fie blestemat de Dumnezeu şi de blîndeţe asprimile acestui cazac nebun şi gelos pînă la cei 318 sfinţi părinţi de la Soborul din Niceea, amin”. crimă, mi se pare nu numai şubredă, dar și potrivnică faptelor. Cu toate că şi-a plătit obolul la Agapia încă din primul an al domniei lui Gheorghe Ştefan, Ruxanda nu s-a întors în ţară. A urmat să stea la Raşcov, pe Nistru, mai întîi în mîna lui Bogdan Hmelnițki, apoi, după moartea tiranului (1657), în împrejurări necunoscute, n-a putut-o scoate de acolo nici un asediu în toată legea al fratelui său, Ştefăniţă vodă (1660). Abia sub Duca vodă (1665-1666) veni să se aşeze la moşia Delenii, pe care o avea Mînăstirea Agapia

„... De trei ori blestemat şi blestemat...“

moştenire de la mama sa, Doamna Tudosca. Acolo şi-a petrecut viaţa fără zgomot, pînă cînd a ajuns-o cea din urmă urgie a nefericitei sale vieţi. La 1686, Ioan Sobieski, regele prea creştin şi liberatorul Vienei, crezu că poate scoate Moldova din stăpînirea turcilor; dar campania lui încheindu-se fără strălucire, oștile poloneze, la întoarcere, au ars bisericile Trei Ierarhi şi Golia, iar mitropolitul Dosoftei s-a văzut silit să plece şi el în exil, luînd cu sine moaştele Sf. Ioan de la Suceava, precum şi cele mai scumpe odoare şi odăjdii ale Mitropoliei. „Şi de atuncea au rămas ţara Moldovei la mare sărăcie şi pustietate din prada şi jaful leşilor, că mai n-au scăpat nime cu nimica”, spune Nicolae Costin. Un pîlc de cazaci şi de tătari, la care s-au adăugat şi nişte moldoveni „pribegi”, au lovit cetatea Neamţului, unde se găsea şi Ruxanda, în bejenie. Şi prinzînd pe Doamnă, au pus-o la munci, ca să le arate unde-şi ascunde averile; „pe urmă i-au tăiat capul pe prag, cu toporul. Spun să se fi găsit la dînsa 19.000 de galbeni”. Aşa s-a încheiat trista viaţă a acestei Doamne, căreia ursitoarele i-au menit: la frumuseţea fără pereche, un mire urît si nebun; la creşterea strălucită și subţire, o lume de sălbateci şi de mojici; iar la bogăţia neistovită, un lanţ de umiliri şi de dureri. Înainte de a încheia tabloul acestor vremi cu adevărat „cumplite”, trebuie să ne întoarcem la titlul articolului nostru. Se „robeau” manuscrisele? Exemplele arătate, dar mai ales însemnarea biv-cămărașului Enie Hadîmbul, pe care am citat-o mai sus, ne spun că „se robeau”. Ca şi bieţii oameni tîrîţi pe drumurile cu slabe nădejdi de întoarcere ale captivităţii, manuscrisele erau purtate din loc în loc, pînă cînd un om cu suflet şi cu dare de mînă apuca să plătească preţul răscumpărării lor. Cuvîntul încărcat de atîtea dureri omeneşti li se dădea şi lor, prin urmare, ca şi altor odoare, cu a căror scoarţă oamenii se simţeau legaţi prin puternice fire ale suferinţei. Le robeau cazacii, tătarii, ungurii, turcii, – toţi străinii care, fie din lăcomia lor, fie din ambiţia unui pretendent la tron sau din trufia unui domn, veneau în ţară să-şi potolească pofta de pradă. Uneori, aceeaşi carte cădea în robie de mai multe ori – şi tot de atîtea ori era scoasă din mîinile păgînilor de cîte un creştin de ispravă. Pe o Evanghelie tipărită, din anul 1682, găsită de N. Iorga în biserica Adormirii Maicii Domnului din Tîrgu-Neamţului, se citesc următoarele rînduri: „Această carte spun tătarii că au luatu din Ţara Rumânească; că, d-ar fi fost din ţara noastră (Moldova) nu ar fi adus la noi, pentru că să aude de (unde o au) scos. Și este (des) robită din robie d-a trie oară, şi au vinit un tătar; şi am răscumpărat-o”. Însemnarea modestă ne învaţă un lucru nou, deşi oarecum aşteptat. Se vede că era obicei, cel puţin la tătari, să nu se vîndă un manuscris, sau o carte „robită”, în părţile de unde fusese luată. Bănuim şi motivul: ca să nu sară păgubaşii să-şi ia avutul înapoi, cu aceeaşi lege a puterii cu care le-a fost răpit. Manuscrisul, cartea sau odoarele erau duse în altă ţară – intrau pe calea unui „trafic internaţional” – şi vîndute acolo ca bună şi dreaptă marfă. Cele din Ţara Românească treceau în Bulgaria sau Moldova, de pildă, iar cele din Moldova erau duse în Bulgaria, în Ţara Românească, în Polonia, în Ucraina sau în cine ştie care alte părţi. Aşa fiind obiceiul, ne mai putem oare mira cum de cele mai frumoase manuscrise din zestrea mînăstirilor noastre de altădată s-au risipit în tot cuprinsul lumii ortodoxe, de unde, unele, au ajuns cu vremea în marile biblioteci europene, de la Londra pînă la Petersburg şi de la Viena pînă la Muntele Athos şi Constantinopol? În necontenita vînturare de odoare şi de manuscrise româneşti spre largul atîtor ţări străine, jaful cazacilor în Moldova, la 1653, a fost numai un episod – dar poate episodul cel mai cumplit. Sfîrșit EMIL TURDEANU

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Margareta de Navarra: „Corp feminin, inimă de bărbat şi cap de înger“

Margareta, strălucitoarea elevă a Louise de Savoia, o poeţilor post-petrarchieni, autoare de fată săracă, se căsătorise cu comedii sacre şi profane, rondouri Charles d’Angoulême pe cînd şi epistole, a acelui Heptameron atît avea doar 13 ani. Disperată de de neobişnuit, încît vreme de trei „sterilitatea“ ei, a mers să vadă secole s-a refuzat să i se recunoască pe prea înţeleptul François de maternitatea, îşi va petrece ca şi Paule (un călugăr calabrez fratele ei în călătorie trei sferturi care va fi canonizat de către din viaţă. Cum să împaci acest fapt Biserică), socotit capabil să cu importanta sa producţie literară? redea soţiilor fecunditatea Brantome ne spune că dicta în litiera printr-o binecuvîntare specială, sa de călătorie. Louisei i-a prezis naşterea I s-a întîmplat Margaretei de unui fiu, care va fi rege. Cînd Navarra, cînd a înaintat în vîrstă, să a devenit gravidă, bucuria i-a locuiască cîteva luni în castelul din Margareta de Navarra fost mare. Naşterea Margaretei Nérac sau din Pau. La fel, ca tînără în aprilie 1492 a fost însă o soţie a ducelui d’Alençon, a fost decepţie. Doi ani mai tîrziu se năştea Francisc, întrucîtva claustrată în castelul soţului său. Nu s-a plîns, viitorul rege al Franţei între 1515-1547. pentru că o iubea pe soacra sa. Margareta de Lorena, Margareta a trecut pe planul al doilea, în 1509 pe care biserica a făcut-o preafericită. Aici, Margareta s-a căsătorit cu Carol, duce d’Alençon. Văduvă a început să se îndepărteze de biserica romană, care, în 1525, s-a recăsătorit, doi ani mai tîrziu, cu la rîndul ei, o va persecuta toată viaţa pentru delicte Henric d’Albret, devenind regina Navarrei şi de opinie, pentru toleranţa excesivă, pentru tot ceea ce bunica lui Henric al IV-lea. i-a făcut cinste acestui mare suflet: faptul de a se bate Margareta, din a cărei operă de scriitoare pretutindeni şi mereu pentru a scăpa de la rug orice eretic cea mai bună parte n-a fost descoperită decît declarat, chiar dacă ea n-a subscris la aceste „erezii“. Nérac, loc de retragere? Desigur. Dar, aflăm din la mai mult de 300 de ani după moartea sa, ne scrisorile ei, nu încetează a se deplasa pe posesiunile apare ca una dintre cele mai pasionante figuri soţului ei, de la Nerac la Pau sau la Mont de Marson. feminine din Secolul al XVI-lea. O singură adevărată îngropare: mînăstirea din Tasson. Jean-Luc Déjean i-a consacrat, în revista Ajunge acolo în primăvara anului 1547, în timp ce franceză „Historia”, un portret menit să scoată fratele ei, regele, era în agonie. A rămas aproape un an, în evidenţă aspecte mai puţin cunoscute din scriind cele mai bune dintre operele sale, după moartea viaţa celei pe care poetul Clément Marot (1496lui Francisc. 1544) o caracteriza astfel: „corp feminin, inimă de bărbat şi cap de înger“.

Regele era în agonie Dacă tumultuoasa tinereţe a lui Francisc a fost comentată în amănunt, nu s-a spus nimic despre sora sa, în afară de lecţiile pe care le-a primit şi de profesorii săi. Trebuie deci să credem că la Amboise, în timp ce fratele său şi însoţitorii săi săvîrşeau pozne primejdioase, Margareta rămînea agăţată de fusta mamei sau a guvernantei? Nu, şi ar trebui să ne gîndim că educaţia fetelor nobile comporta o parte consacrată exerciţiilor corporale. Acestea rămîn compatibile cu demnitatea cerută domnişoarelor de rang înalt şi în special cu încurcătura veşmintelor feminine, chiar a celor „de toate zilele“. O tradiţie solidă întărea curajul fizic al soţiilor și fiicelor războinicilor, în vremea cruciadelor ele apărau castelele contra jefuitorilor. Către 1515, era la modă femela puternică, nu eroina leşinată, în 1516 Ariosto o va cînta pe Brodamante, călăreaţa năbădăioasă. Margareta avea atunci 24 de ani. Căsătorită de aproape şapte ani cu ducele d’Alençon, războinic desăvîrşit, sora învingătorului de la Marignan nu-i făcea ruşine regelui Francisc, despre care se spune că era cel mai bun cavaler din regat.

Castelul Nérac

Spania la Aigues-Mortes, în ziua de 28 august. După o grea traversare, Margareta a atins pămîntul Spaniei la Palamos. La Barcelona a fost primită cu onorurile datorate unei principese. Escorta sa de cavaleri şi doamne de onoare se mişcă cu nobila încetineală a cortegiilor oficiale. Dar o scrisoare de la Montmorency, purtînd o veste îngrozitoare – Francisc I a căzut bolnav în închisoare – o determină să se grăbească. Margareta uită de toate: de rangul său, de încurcăturile bagajelor, de convoiul de catîri de samar şi porneşte în galop spre Madrid. Escorta nu rezistă la această aliură drăcească. Zece zile de galop, întrerupte de scurte opriri pentru a mînca şi a dormi. A sosit la Madrid la 1 septembrie seara, epuizată, frîntă, dar ferindu-se să-şi arate oboseala. La lumina torţelor, Carol Quintul în persoană a fost cel care a primit-o. Starea sănătăţii lui Francisc I justifica graba nebună, regele părea să fie aproape de sfîrşit, atins de un abces la creier. Carol Quintul era doborît. Francisc mort, îşi pierdea ostatecul. În sfîrşit, abcesul s-a spart, după trei zile. Despre negocierile care au urmat, nu e cazul să vorbim aici. Notăm numai că ele au eşuat. Atunci, Margareta a sprijinit un complot. Un oarecare căpitan spaniol, numit Cavriano, i-a denunţat. Bănuită de complicitate, sora regelui a primit un permis de ieşire din Spania, mai curînd o hotărîre de expulzare.

Lupta nu s-a mai dat

Mai puţin spectaculoasă decît cavalcada de la ducere, călătoria de reîntoarcere a fost lungă, supărătoare, obositoare. Cînd pe cai, cînd în litiera cu hulube aşezate între doi cai de tracţiune, călătorea cu multă osteneală, prin frig. Expediţia spaniolă era terminată. Anul următor, Margareta a devenit regina Navarrei, căsătorindu-se cu Henric D’Albret. A trebuit să aşteptăm zece ani pentru a regăsi pe Margareta de Navarra transformată în inspector general al trupelor pregătite de război. Între timp multe se produseseră în regat: întoarcerea regelui, condamnarea de către Sorbona a unei scrieri a Margaretei (1534), afacerea afişelor (1534), care îl plasează pe rege printre ultracatolici. Reformaţii au O tentativă de evadare eșuată acoperit cu afișe palatul regal, zidurile orașelor. Pe Roasă de reumatisme, „mai mult decît moartă“ după ele se citeau fraze contra liturghiei calificată drept decesul acelui frate pe care l-a iubit mai presus decît superstiție idolatră. Regele a găsit unul dintre acele orice altă fiinţă, Margareta a murit la 21 decembrie 1549. manifeste în cutia de cofeturi, ceea ce i-a provocat Iată destule fapte pentru a distruge mitul „Margaretei mînia. Vînătoarea reformaților era contemplativa“, al „Margaretei, izolată deschisă. Margareta, care pleda pentru în timpul său“. Ea a trecut mai degrabă ei, trebuia să se îndepărteze împreună prin diferitele ei reşedinţe decît le-a cu soțul său: nu exilată, nici pedepsită, locuit. Ciudat, această poetă care dar rugată în mod amabil să meargă descria atît de rău peisajele, a văzut undeva mai departe de primejdie. defilînd pe lîngă litiera ei multe cîmpii În 1535, iat-o întoarsă la Curte, la şi păduri, oraşe şi sate. Lucru mai puţin Dijon, şi mai bine văzută ca niciodată. cunoscut, această înaltă doamnă a fost Fratele şi sora s-au iubit mereu cu în 1525 ambasador plenipotenţiar, iar tandreţe, în ciuda poziţiilor afişate de în 1536 inspector general de armată. Margareta în materie de reformism În 1525, la 24 februarie, dezastrul religios şi a aerelor de complotist ale luptei de la Pavia marchează sfîrşitul nătărăului de rege al Navarrei. succeselor franceze în Italia. Copleşit Dar un nou război se conturează: de mulţimea adversarilor în lupta corp o invazie a imperialilor de-a lungul la corp, Francisc I a fost făcut prizonier. Coastei de Azur. Francisc I ordonă Carol Quintul, învingătorul său, l-a deci lui Montmorency să întărească închis la Madrid. Regele prizonier! fortăreţele de pe Rhône şi să pună acolo Vestea consternează Franţa. ReginaCălugărul François de Paule garnizoane de acoperire, în timp ce mamă angajează imediat negocieri în Provenţa urma sa se aplice teribila de pace cu învingătorul. Pacea să fie onorabilă, dar mai presus de toate Francisc să poată tactică „a pămîntului pîrjolit“. În iulie 1536 armatele să reintre în regatul său. erau la postul lor. La Avignon, comandantul operațiilor, Dar Carol Quintul şi abilii săi consilieri nu se Montmorency, a stabilit o tabără superbă, în felul grăbesc să elibereze pe regalul ostatec. Ei vor să castrelor din Roma antică. stoarcă cel mai bun preţ posibil. Dezbaterile trenează. La 20 august, Margareta ajunge la Avignon, Negocierile se împotmolesc. Regenta Luiza, femeie cu scopul de a vizita marele cantonament al lui hotărîtă, încearcă să scurteze dezbaterea, tratînd la Montmorency. Acesta din urmă, om avizat, ştiindu-se cel mai înalt nivel. Neputînd ea însăşi să se ducă în rău văzut ca ultra-catolic de către regina Navarrei, a Spania, a delegat acolo pe fiica ei, Margareta. primit-o nu ca pe o mare doamnă, ci ca pe un general Din luna aprilie 1525, Margareta era văduvă. inspector. Marele maestru a făcut-o să viziteze în Carol d’Alençon, soţul ei, nu a strălucit deloc la detaliu tot aparatul defensiv al taberei, care adăpostea Pavia. Unii, pe nedrept, îl făceau chiar responsabil 60.000 de oameni. Entuziasmată, scrie că doreşte să de înfrîngere. A murit la scurtă vreme, de tristeţe, sau rămînă și participe la luptă. Dar lupta nu s-a mai dat. numai de o bronşită? Oricare ar fi fost cauza, a murit. „Războiul“ a rămas mereu pentru ea o abstracție. În rochie albă de doliu, Margareta s-a îmbarcat pentru JEAN-LUC DÉJEAN

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (239) Zeii (53) Yi Di – zeul daoist al vinului și alcoolului în general. Mitul acestui zeu relatează despre dorința fiicei împăratului Yu de a îi face tatălui ei un dar special, motiv pentru care a apelat la Yi Di. Acesta a experimentat mai multe amestecuri de plante, le-a pus la fermentat și, în cele din urmă, a obținut o minunată băutură amețitoare. Se spune că a folosit orezul combinat cu mai multe mirodenii. Împăratul Yu s-a arătat deosebit de mulțumit, dar i s-a părut băutura cam prea tare, astfel încît i-a interzis lui Yi Di să mai prepare alta. În schimb, împăratul a fost de acord ca Yi Di să fie zeificat pentru meritele sale. Yi Fan Zhang – zeiță daoistă a pisicilor. Ea conduce o întreagă legiune de pisici. Este o descendentă a marelui Împărat Galben. Ying Xi Niang – zeiță daoistă a Fericirii. Yo-Che-Wang – numele chinez al zeității budiste Bhaishajyuaguru. Yuanshi Tian Zong – este unul dintre cei mai mari zei ai religiei daoiste. I s-au atribuit mai multe denumiri cu sensuri apropiate: Stăpînul Universal al Începutului Primordial; Venerabilul Celest al Începutului; Supre mul Început; onorabilul Unul al Originii Universului; Eternul și Nelimitatul Creator al Cerului și al Pămîntului; Unul Perfect: Jadul Pur. Numele de Tian Bao Jun înseamnă „Stăpîn al Giuvaerului Ceresc“. Este o ființă eternă, invizibilă, fără limite, care reprezintă originile Universului. A început prin a fi un principiu abstract al daoiștilor, dar apoi a fost personificat ca un zeu puternic, introdus în Panteonul daoist. Împreună cu Dao Jun și Lao Jun, cu toții zei daoiști supremi, alcătuiesc Trinitatea San Qing. Se crede că acest zeu a apărut ori s-a autoformat din amestecul suflurilor pure – Energia pură Qi – și a dat naștere Cerului și Pămîntului. El este așadar Creator al Universului, cel

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (28) Andronic I Comnen (2) În 1180, Manuel I a murit, lăsîndu-1 pe fiul său de zece ani Alexios ca succesor. Adevărata putere a trecut în mîna mamei sale, Maria, care a devenit regentă. Însă originea ei francă era detestată de mulţi greci. În absenţa adversarului său Manuel, Andronic nu a rezistat ispitei de a reveni la Constantinopol pentru a-şi susţine dreptul de a fi regent. Oponenţii regenţei au organizat tulburări de stradă de proporţii, care au coincis cu întoarcerea lui Andronic în oraş în 1182, în fruntea unei mici forţe. Intrînd în Constantinopol, Andronic şi-a dat acordul pentru masacrarea a 80.000 de „latini”. Iniţial, acest pogrom îi avusese ca ţintă pe negustorii predominant veneţieni care controlau o mare parte a economiei oraşului, însă curînd el s-a extins, incluzîndu-i pe toţi cei socotiţi occidentali. Toleranţa (dacă nu chiar încurajarea) sa în privinţa măcelului i-a asigurat lui Andronic sprijinul popular şi i-a uşurat ascensiunea la putere, întrucît i-a atacat prin învăluire pe Maria şi pe aliaţii acesteia. Andronic s-a ocupat de încoronarea prinţului ca împăratul Alexios al II-lea Comnen, dar 1-a folosit pe acesta ca pe o fantoşă pentru a domni chiar el. A făcut manevre pentru executarea majorităţii membrilor familiei lui Alexios, inclusiv a mamei şi a surorii sale vitrege. Tînărul împărat s-a văzut silit cu cruzime să semneze condamnarea la moarte a mamei sale, Maria. Apoi, Andronic a avansat în postura de codomnitor. În 1183, a aranjat ca Alexios să fie strangulat cu coarda unui arc, apoi s-a căsătorit cu văduva sa, Agnès a Franţei. Deşi Agnès avea doar 11 ani, iar Andronic depăşise bine vîrsta de 60 de ani, căsătoria a fost consumată. În ciuda faptului că îşi asigurase statutul de împărat, Andronic a devenit

care a dominat prima parte a Creației. Prin el crește totul în Lume. El salvează diverse suflete aflate în Infernuri și le eliberează din captivitatea supliciilor, deoarece are înțelegere pentru toți cei în suferință. La începutul fiecărui nou eon/eră el transmite Ling Bao Qing zeităților subordonate, iar acestea instruiesc omenirea în doctrina DAO. Printre ajutoarele sale îl aflăm pe Zao Jun – zeul Bucătăriei, pe Lei Zu – zeul Tunetului, dar mai ales pe însuși Yu Huang. De fapt, Juanshi Tian Zong a guvernat Universul la început, ca mai apoi el să renunțe în favoarea Împăratului de Jad, actualul zeu suprem. Un mit pretinde că și acesta i-ar fi trecut puterea „Venerabilului Celest al Aurorei de jad a Porții de Aur“. Marele zeu Împăratul de jad retrăgîndu-se, și-a ales un domiciliu în Centrul Purității Jadului, unde s-a așezat într-o desvîrșită contemplare pentru milioane de ani, ațintindu-și privirea îndelung asupra propriului ombilic. Acolo este înconjurat de un nor de cinci culori. O variantă mitologică intrată în tradiție schimbă oarecum datele. Yuanshi Tian Zong ar fi o personificare prin reîncarnare a lui Pangu sau s-ar fi născut dintr-o mamă însămînțată de spiritul lui Pangu, după ce a stat în uterul ei timp de 12 ani. Nu este de mirare că încă din clipa ivirii pe lume, zeul Yuanshi Tian Zong a putut vorbi. El este reprezentat în imagini cît mai semnificative pentru ceea ce reprezintă. Yuexia Laoren – este o zeitate daoistă tîrzie și un personaj folcloric; numele său înseamnă „Bătrînul de sub Lună“. Este portretizat ca un bătrîn venerabil, cu barbă albă; ține în mîna stîngă registrul căsătoriilor și în dreapta o trestie. Acest zeu se ocupă cu alianțe matrimoniale și perfectează căsătorii. Fabrică mici efigii de lut pentru viitorii soți, pe care le leagă cu un fir de mătase roșie. În tradiția chineză, culoarea roșie este asociată nunților, bucuriei, fericirii. Yun Dun – zeu daoist al Vremii. Face pereche cu zeul Yu Zu. Este reprezentat ca un copil pornit să se joace cu norii ca și cum aceștia ar fi niște păpuși. Yuguo – este unul dintre zeii Mării. Se consideră că este fiul marelui Împărat Galben.

Yu Qiang – zeu daoist cu dublă identitate. Pe de-o parte este considerat zeu al Mării din nord sau al mărilor, ori duh al apelor. Pe de altă parte este zeul ceresc al Vînturilor. În realitate este una și aceeași făptură mitică manifestată în două ipostaze diferite. Ca zeu al mărilor are trup de pește de culoare neagră, chip de om, mîini și picioare. De regulă călărește doi dragoni. Ca zeu al Vîntului are trup de pasăre neagră și chip de om. Din urechi îi atîrnă, ca niște cercei, doi șerpi albaștri sau verzi. Cu tălpile sale strivește alți doi șerpi. Atîta vreme cît este zeu marin el are un comportament blînd. Ca pasăre, zeitate a Vîntului, cu aripile sale imense, desfăcute, stîrnește vîntoase și tornade distru gătoare, care poate aduce și molime. Iarna, pește-zeu al Mării pleacă spre Mările Sudului, transformîndu-se în pasărea peng, un fel de fenix imens, caracterizat prin cruzime deosebită. Transformarea dintr-o formă în alta este posibilă oricînd. Mitul relatează despre Yu Qiang că este nepot al Stăpînului Ceresc – Împăratul de Jad. La început el s-a numit Yu Jing; cuvîntul jing înseamnă balenă. I s-a spus așa pentru că se prezenta ca o balenă imensă care domicilia în Marea Nordului. Animalul se putea transforma în pasărea peng, a cărei spinare măsura mii de li și ale cărei aripi negre desfăcute umbreau pămîntul, asemenea unor nori amenințători. Stăpînul Ceresc l-a însărcinat cîndva pe Yu Qiang să ancoreze insulele plutitoare ale nemuritorilor, ceea ce acesta a încercat să facă, avînd ca ajutoare 15 broaște țestoase uriașe. Acțiunea a durat 60.000 de ani, dar un uriaș a izbutit să captureze șase broaște țestoase și să le mănînce, astfel încît două insule din cele cinci s-au scufundat. Uriașii descriși în mit reprezentau forțele naturii, furtunile, seismele, inundațiile, care puteau distruge sau scufunda pămîntul insular al nemuritorilor daoiști. Acest mit a inspirat în zilele noastre crearea de jocuri video, turnarea de filme științifico-fantastice și scrierea de romane ori derularea lor în benzi desenate. (va urma) Christina Meiţă-Tang

şi mai paranoic. În 1184 s-a confruntat cu o serie de revolte izbucnite în oraşele Lopadium, Niceea şi Prusa. Toate au fost înăbuşite cu cruzime. Cronicarii vorbesc de acte demente de jaf şi crimă – cadavrele fiind lăsate să se descompună la soare drept avertisment pentru alţii. În 1185, după o serie de grave înfrîngeri militare în luptele cu normanzii, ungurii şi veneţienii şi pierderea unor porţiuni considerabile din teritoriul byzantin, Andronic a poruncit să fie executaţi toţi cei închişi pentru revoltă. Într-o acţiune majoră îndreptată împotriva oricărui semn de nesupunere, aristocraţii au devenit ţinte, fiind arestată şi ucisă orice persoană a cărei loialitate era pusă la îndoială. În mod inevitabil, asemenea măsuri draconice şi nejustificate au stîrnit nemulţumiri, iar în 1185, Andronic a fost detronat de Isaac Anghelos, care a devenit împărat. Andronic a încercat să fugă din Constantinopol pe mare, cu soţia sa, Agnès, şi cu concubina preferată, Maraptike. Însă a fost capturat, adus înapoi în oraş şi lăsat la mila mulţimii. Vreme de cîteva zile, a stat legat de un stîlp şi bătut de oamenii răzbunători pînă şi-a pierdut cunoştinţa. În acest timp i-a fost smulsă barba, i s-a ras părul de pe cap, i s-a tăiat mîna dreaptă, i s-au scos dinţii şi un ochi. A fost apoi plimbat pe străzi, călare pe o cămilă, pînă la Hipodrom. Acolo, mulţimea 1-a spînzurat cu capul în jos şi 1-a străpuns în mod repetat cu sabia. Apoi trupul i-a fost coborît şi sfîrtecat într-un act suprem de dispreţ. Andronic a fost ultimul din familia Comnenilor care a domnit în Constantinopol. Spre sfîrşitul vieţii, arhetipalul „amant bătrîn simpatic” devenise un uzurpator ucigaş şi un tiran sadic. Moartea lui sîngeroasă a oglindit tumultul şi măcelul care i-au marcat scurta domnie ca împărat.

ori aducea monştri pe scaunul puterii supreme. În 602, Focas, un soldat violent care se bucura de sprijin popular, l-a detronat pe împăratul Mauriciu. În cursul celor şapte ani de domnie, Focas a suprimat orice idee de opoziţie şi astfel au fost condamnaţi la moarte mii de oameni – inclusiv fostul împărat Mauriciu, care s-a văzut silit să îşi privească fiul în timp ce era executat, după care a venit rîndul său. În cele din urmă, Focas a fost răsturnat de Heraclius, care şi-a decapitat personal rivalul, după care a pus să îi fie mutilat cadavrul şi tîrît pe străzile oraşului Constantinopol. Mulţi împăraţi byzantini au dat exemple asemă nătoare de cruzime, însă nici unul nu a fost mai infam decît împărăteasa Irina care, în 797, după ce avusese cu fiul ei relaţii în nici un caz materne, a devenit prima femeie care a domnit singură peste imperiu. În prezent, Irina este menţionată cu apreciere de mulţi oameni din Biserica Ortodoxă pentru moştenirea spirituală lăsată, deoarece a convocat al Doilea Conciliu de la Niceea în 787, care a hotărît revenirea la practica venerării icoanelor, după o perioadă de interdicţie – şi acest lucru a dus la canonizarea ei de către Biserica Ortodoxă Greacă. Cu toate acestea, purtarea ei în chestiuni seculare a fost mult mai puţin sfîntă. În 780, după moartea soţului ei, împăratul Leon al IV-lea, Irina a devenit regentă a tînărului ei fiu, Constantin al VI-lea. Zece ani mai tîrziu, cînd Constantin a împlinit vîrsta majoratului, Irina a refuzat să cedeze puterea, l-a pus pe Constantin sub arest la domiciliu şi le-a cerut soldaţilor să facă un jurămînt de credinţă faţă de ea. Aceste eforturi au declanşat o rebeliune care s-a încheiat cu alungarea ei din oraş. Cu toate acestea, în 792, Constantin şi-a iertat mama şi i-a îngăduit să se întoarcă – greşeală fatală. În 797, Irina a conspirat din nou împotriva fiului său, iar după ce forţele fidele ei l-au prins, ea a pus să fie aruncat în temniţă şi să i se scoată ochii în aceeaşi Cameră Purpurie în care se născuse, după care a preluat puterea. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Focas şi Irina Coroana Byzanţului se transmitea uneori ereditar, alteori prin alegeri şi deseori reprezenta pur şi simplu premiul după revoluţii de palat şi lovituri de stat militare. Menită să confere glorie fără reguli, de multe

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Arta de a face jurnalism (I)

De ziua cuiva sau la marile sărbători de peste an, se cuvine să-ți suni rubedeniile și prietenii și să le urezi tot binele din lume dis-de-dimineață, să le înseninezi inima și să le meargă bine toată ziua. Așa am procedat și eu de Paști cu mai vechea mea prietenă, distinsa poetesă Elis Râpeanu, cînd, cu inima cît un purice, am sunat-o să o firitisesc, cu toată sinceritatea, pentru tot ce scrie și publică și mai ales pentru campania viitoare. Căci, uite, pe internet, textele ei despre epigrama românească se bucură de multă apreciere. Am zis cu inima cît un purice, fiindcă știu că are obiceiul să scrie noaptea, precum Tolstoi sau Rebreanu, pînă spre ziuă, cînd cade într-un somn greu. Dar, spre surpriza mea, madam Râpeanu era deșteaptă și bine dispusă, ca o cintezoaică. – Săr’mîna, dragă prietenă, Christos a înviat și toate cele bune! Sînt Suditu... – Adevărat a înviat! Mă bucur îndoit, fiindcă nu m-ai uitat și ai fost primul cu telefonul într-o zi ca asta. Dar ia spune: cînd ai de gînd să scrii și ceva interesant în revistă și să fii mai atent în alegerea titlurilor? Că recenzia de carte pe care o practici nu este prizată de prea multă lume, iar comentariile politice ocazionale, nu te supăra, ori nu le prea nimerești, ori le scriu alții mai bine... Aici, ce să zic, doamna Elis Râpeanu cam are dreptate. Revista ,,România Mare” nu este o publicație eminamente literară, precum ,,Luceafărul” de altădată sau ,,România literară” care, acum, după moartea lui Nicolae Manolescu, nu știu dacă mai apare prin chioșcuri. Astăzi, ,,România Mare”, cine a băgat de seamă, este o publicație eclectică și se străduiește să publice din fiecare cîte puțin și pe toate gusturile, care să mulțumească pe toată lumea. Și nu e nici jurnal de știri în care angajații și colaboratorii să alerge după cancanuri cotidiene, să fie atenți la tot ce se întîmplă în jurul lor și să-și bată capul să le obțină. Altfel, vorba lui Nenea Iancu de pe vremea cînd conducea ,,Revolta Națională”, o gazetă eminamente combativă și care făcea o crîncenă opoziție guvernului liberal brătienesc. Atunci el îl lua la refec pe domnul Caracudi, reporterul său de teren, care publica numai știri răsuflate. – Cu informații ca ale dumitale, dăm de mal gazeta!, l-a avertizat patronul. Du-te, aleargă, bagă-te peste tot și să-mi aduci știri de senzație! Scotocește, miroase, află, altfel nu ești bun de noi... Știam și eu că așa se face gazetăria, dar de unde să iau știri de senzație dacă nu sînt? Mereu aceiași idioți și la conducerea țării, și printre alegători, aceleași escrocherii și promisiuni deșarte. Cît despre crime, violuri, manele și bătăi între țigani, au grijă televiziunile. De cînd s-au inventat hîrtia și tiparul, gazetăria a trăit numai din știri de senzație. Dacă publicistul Radu Cosașu spunea că citirea unui ziar este o artă, începînd cu sculatul la ora 5 dimineața, să apuci ziarul preferat, care se trăgea într-un tiraj modest, există și o artă de a face o gazetă care să înnebunească cititorii și să-i aducă în situația să și-o smulgă din mîini... Nu știu dacă acest aspect i-a interesat pe chinezi care, cu milenii în urmă, au pus pe piață prima gazetă tipărită pe hîrtie de orez. Știu însă că, începînd cu Secolul al XIX-lea, patronii americani de presă și-au propus să surprindă realitatea în ce are ea mai intim și mai original, recurgînd la observația directă a mediilor înconjurătoare și sociale prin atragerea de specialiști în cercetarea colectivităților și analiza psihologică a individului, cum ar fi sociologii, psihologii și nu în ultimă instanță scriitorii. Experimentul dînd rezultate, în sensul că au crescut mulțumitor tirajele, iar mulți scriitori au sporit în celebritate, și în secolul următor s-a continuat aceeași politică. În felul acesta, mari artiști precum Scott Fitzgerald, John Steinbeck, William Faulkner, William Saroyan sau Ernest Hemingway au cîștigat și în popularitate prin contactul lor aproape zilnic cu cititorii. Ei au excelat mai ales în proza scurtă

– schițe, povestiri, nuvele –, piese de teatru într-un act, versuri, foiletoane cu ,,Va urma”, adică în serial, alții în caricaturi, benzi desenate. Nu altfel au stat lucrurile și în presa românească, mai ales aceea din Secolul al XIX-lea, dominată de figura luminoasă a lui I.L. Caragiale, cel care a creat, a condus și a colaborat la atîtea publicații. Unele au avut o viață scurtă – ,,Calendarul Nichipercea”, ,,Epoca literară” sau ,,Calendarul Dacia” – și nu din cauza maestrului foarte scrupulos în fața limbajului folosit și respectului față de cititori. Altele s-au întins pe mai mulți ani – ,,Claponul”, ,,Moftul român”, ,,Timpul”, ,,Universul”, ,,Convorbiri literare”, ,,România literară”, ,,Epoca”, ,,Tribuna”, ,,Vatra”. ,,E un meșteșug greu gazetăria, spunea Caragiale adesea. Ca să luminezi pe oameni, trebuie să fii tu mai întîi luminat: să culegi multe, să cugeți profund, să cerni, să selecționezi și să dai publicului gînd bun și fraze bune. Să nu uităm cinstea și gramatica, cele două condițiuni esențiale ale unor procese bune. Sînt bune și ideile, dar nu sînt obligatorii...”. Pe la începutul Secolului al XIX-lea, sincronizarea tinerei noastre civilizații cu marea civilizație europeană, urmată de emanciparea Nației Române, a însemnat și apariția unor publicații ca pe la alții. Chiar dacă pentru francezi, nemți sau austrieci o modă se sfîrșea, pentru români abia începea să prindă viață. Acest fenomen s-a manifestat și în literatură, teatru sau învățămînt. Pentru literatură, aceasta însemnînd contactul cu modernismul adus de curentele iluminism, clasicism, romantism, simbolism, care au ajuns la noi ca niște ecouri posteuropene. Fenomenul s-a manifestat și mai tîrziu, în perioada interbelică, dar pe alte coordonate, ajungînduse pînă acolo ca între presa românească și cea europeană să apară multe asemănări. După o serioasă stagnare din anii ’50-’60, cînd ideologia proletcultistă ne impunea ca modele de urmat doar presa sovietică de sorginte stalinistă, începînd cam din anii ’70, în presa noastră au pătruns primele valuri de aer proaspăt vest-european. Aceasta însemnînd că fiecare publicație, pe lîngă știrile și informațiile cu caracter profund propagandistic, rezervau și pagini pentru relaxarea cititorilor. Ca atare, apăruse o tînără generație de scriitori și caricaturiști, care practicau genul scurt, foiletonul, satira, șarja amicală, care, desigur, duceau la creșterea tirajelor. Toate cotidianele bucureștene și provinciale, precum almanahurile diferitelor reviste estivale sau de sfîrșit de an, găzduiau cronici sportive, caricaturi, ghicitori, piese într-un act, cuvinte încrucișate, versuri și schițe satirico-umoristice din autori români și din țările cu precădere socialiste, unii consacrați, alții aflați la început de drum – Tudor Arghezi și Tudor Mușatescu, Eugen Barbu, Geo Bogza și Gellu Naum, Fănuș Neagu și Ion Băieșu, D.R.Popescu, Radu Cosașu, Marin Sorescu ș.a. Nu mai aducem în discuție publicațiile de după 1989, căci și ele au mers pe aceeași direcție, pînă cînd, în zilele noastre, internetul le-a scos din circulație, poate meritat, poate fiindcă așa trebuia să se întîmple. E momentul să ne aducem aminte de marele eveniment care a pus în mișcare întreaga planetă și a făcut să explodeze presa vremii. (Ceva la fel de grandios ca aselenizarea din 1969, cînd Neil Armstrong

a fost primul care a țopăit prin praful lunar, rostind cuvintele: ,,Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”, chiar dacă, după unii, totul nu ar fi fost decît o șarlatanie ordinară.) În 1972 a avut loc în sala Primăriei din Reykjavik finala campionatului mondial de șah dintre marii maeștri mondiali Bobby Fischer și Boris Spassky, unul american și celălalt sovietic, în fapt, doi evrei ultra deștepți, confruntare programată să se întindă pe 24 de partide. Totul a început cu o lovitură de teatru pusă la cale de marketingul care atunci făcea primii pași sau poate că așa a fost să fie. Anume că, la prima întîlnire, Bobby Fischer a lipsit, pe motiv că tocmai avea chef să facă o baie în fiordurile reci ale Islandei, cînd abia se crăpa de ziuă. Scandal, tărăboi, consternare și, pentru o clipă, nu zici că Pămîntul s-a oprit în loc? Dar și la a doua partidă, Fischer a făcut la fel, de era gata-gata ca Brejnev să apese pe butonul nuclear, căci la un asemenea afront nu se putea răspunde decît printr-o altă nenorocire. În cele din urmă, Fischer s-a cumințit, a recuperat punctele pierdute și l-a învins pe Spassky. Dar, din păcate, asemenea evenimente la scară planetară se produc doar la o sută și ceva de ani o dată, iar presa din întreaga lume trebuie să-și bată capul să inventeze altele, dacă vrea să-și vîndă foile, sau să tragă oblonul. Nu vă mai spun că, în fiecare dimineață, oamenii muncii din România refuzau să se ducă în treaba lor pînă nu aflau rezultatul partidei desfășurate la Reykjavik în noaptea precedentă. Chiar și Ceaușescu se luase de gînduri și a răsuflat ușurat cînd bairamul la scară mondială s-a încheiat pe la sfîrșitul verii. Într-o situație asemănătoare a fost pus și umoristul ceh Jaroslav Hašek în momentul cînd s-a hotărît să înființeze o revistă de științe naturale, ,,Din viața animalelor”, publicație sortită să dea faliment în curînd dacă n-ar fi găsit subiecte atractive. Și le-a găsit, inventînd nenorociri fantastice, precum ,,balena cu sulf”, ,,rața cu trompă”, ,,copacul invers”, cu rădăcinile îndreptate spre soare și frunzele în pămînt, sau, din cîte îmi aduc aminte, ,,zăpada dulce”, taman bună să înlocuiască frișca. Ghinionul lui Jaroslav Hašek a fost un oarecare profesor universitar, care i-a ghicit intențiile, fiindu-i greu să-l creadă impostor sau de-a dreptul nebun. Pe fază, Hašek a ripostat: idiotule, tîmpitule, vagabond analfabet. Natural, tirajul revistei ,,Vieții animalelor” a crescut corespunzător. Dar dom’profesor avea un frate deputat care a cerut arestarea naturalistului închipuit și interzicerea revistei. Neînfricat, Hašek a revenit cu un serial despre o crimă cu autor necunoscut, care promitea să se întindă pe zeci de episoade, ceva în maniera schiței ,,Groaznica sinucidere din Strada Fidelității”, de Caragiale. Să mă ierte doamna Elis, mi-a trecut și mie prin cap să inventez tot felul de bazaconii cu politicienii noștri, dar, din păcate, ,,România Mare” nu e proprietatea mea. O altă chestiune ridicată de iubita noastră colegă: unele titluri ale articolelor mele, care ar fi, uneori, cam aiurea. Așa e, dar și alegerea titlurilor este o problemă spinoasă, poate la fel ca specialistul în scrierea dialogurilor din filme, după care scenariștii, regizorii și producătorii aleargă cu limba scoasă. În presa noastră de după ’90, în această direcție a strălucit regretatul Sorin Satmari, o vreme ofițer de presă la FRF, iar după ce l-au dat afară, adus ca redactor de Mitică Dragomir la un ziar al său de sport de mare succes, poate și datorită titlurilor alese. Chiar și Vadim regreta uneori că nu-l are la revistele sale. Poate din această cauză i-a publicat în ,,România Mare” un roman autobiografic liniar de la prima la ultima pagină, deși i-ar fi stat mai bine împărțit pe capitole, fiecare cu titlul său. Din nefericire, și Vadim, și Sorin Satmari se aflau pe ultima linie dreaptă din viața lor. (va urma) PAUL SUDITU P.S. Îmi recunosc totuși un titlu inspirat la un pamflet al meu, ,,Babă rea cu nuia”, consacrat unei vrăjitoare care a otrăvit, ani de zile, presa românească pînă a dat Dumnezeu și a luat-o la El, să o judece.

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Să mai şi rîdem ( I )

– Așa cum o ai în cap, e admirabilă! zise Caragiale. Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!

,,Asta-i muzica ce-mi place!”

Aflat la Calafat, în ziua de 15/27 mai 1877, viitorul rege al României a dat ordin bateriilor să tragă asupra pozițiilor turcești de la Vidin. Bateriile turcești au ripostat imediat, trei obuze explodînd chiar în apropierea suitei. Curajos, Carol şi-a ridicat chipiul, strigînd: ,,Asta-i muzica ce-mi place!”.

Regele și dorobanțul român

Mihail Kogălniceanu și biblioteca sa din Iași

Mihail Kogălniceanu avea cea mai bogată bibliotecă din Iași. Fire generoasă, împrumuta adesea cărți amicilor care, de multe ori, uitau să i le restituie. Cînd rafturile bibliotecii au început să prezinte goluri masive, Kogălniceanu a publicat în ziar următorul anunț: ,,D-l Mihail Kogălniceanu, care nu poate suferi cărțile desperecheate, roagă prietenii săi ce au asemenea volume de la domnia sa – să binevoiască a veni la locuința domniei sale pentru a ridica și restul volumelor rămase”.

La 29 noiembrie 1886, P.P. Carp a rostit un discurs împotriva celor care atribuiau lui I.C. Brătianu meritul de a fi creat România modernă. ,,După Ofițerii au ieșit din ramă noi – spuse P.P.Carp – toate acestea P.P. Carp Nicolae Grigorescu, chestionat despre (realizările României) au fost făcute de tablourile sale, e întrebat de ce nu a doi alți oameni, din care unul e cheia pictat ofițeri, ci numai soldați, în tabloul ,,Atacul de la de boltă şi celălalt temelia suveranității naționale. Smîrdan“. Maestrul răspunde sec: ,,Am pictat și ofițerii, Aceștia doi se numesc: regele Carol și dorobanțul dar erau mai în fată și au ieșit din ramă!“. român!”. Așa s-a născut expresia ,,regele și dorobanțul român”, care avea să se bucure de o mare popularitate ,,Maiestate, fiți umană, în epocă. loviți odată!”

,,Este interesant ce-mi citești, da’ vin mai ai?”

Altădată, primind vizita unui tînăr autor dramatic care venise la el, instanță superioară în materie, să-i citească o piesă în versuri şi… cinci acte, Caragiale l-a acceptat pe acesta, care a adus cu el şi cinci sticle cu vin spre a-l antrena în timpul lecturii. La fiecare act el destupa o sticlă spre a-l cinsti pe marele dramaturg, care de fapt se delecta cu vinul bun şi nu cu versurile tragediei. Cînd tînărul scriitor, sufocat de lectura propriilor sale tirade, era gata s-o ia razna în actul al cincilea, Caragiale l-a oprit: – E interesant ce-mi citești, da’ vin mai ai? – Mai am o singură sticlă. – Ad-o-ncoace, scoate dopul şi lasă dracului piesa, că-mi strici toată dispoziția!

Prim-ministrul Octavian Goga şi taximetristul

În perioada în care Octavian Goga era primministru al României nu exista televiziune. Aparatele radio şi ziarele erau puține. Așa că oamenii nu-i prea cunoșteau pe politicieni. Demnitarii nu aveau mașină cu șofer. Pentru deplasări foloseau puținele taxiuri, Să sară în aer generalul,  Caragiale asculta o nuvelă pe care apoi se făceau decontările. Primul-ministru o citea Carmen Sylva (pseu dar podul nu! Octavian Goga urma să vorbească la radio. donimul literar al reginei A luat un taxi pînă la Casa Radio. Ajuns În timpul luptelor din Dobrogea Elisabeta) şi în această acolo, l-a rugat pe șofer să-l aștepte. în războiul de întregire a neamului nuvelă – Răzbunarea – răs Taximetristul i-a spus că nu-l poate generalul Alexandru Socec, considerat frîngerea unei raze de lună aștepta pentru că se grăbește să ajungă de mulți drept o mediocritate militară, pe lama cuțitului ridicat acasă, să-l asculte pe premier, care urmează a înaintat generalului Alexandru asupra victimei deschidea să vorbească la radio. Averescu un raport prin care cerea Octavian Goga o amplă paranteză lirică, pe Atunci Goga i-a dat un bacșiș gras. aprobarea să arunce în aer podul de care Caragiale, plictisinduVăzînd bacșișul frumușel, șoferul i-a spus peste Dunăre, de la Cernavodă, pentru se ascultînd-o, a intervenit nerăbdător: clientului său: a împiedica înaintarea forțelor inamice. – Maiestate, fiți umană, loviți odată! – În cazul ăsta, îl bag în … pe primul-ministru! Vă  Un tînăr autor dramatic povestea aștept pe dumneavoastră! Averescu a pus pe raport următoarea într-o zi lui Caragiale subiectul unei piese rezoluție: ,,Sunt de părere să sară în aer (va urma) Nicolae Grigorescu pe care avea de gînd să o scrie. generalul, dar podul nu!”. R.M.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (IX) Masacrul de la Nanjing (2)

Un reporter japonez scria că văzuse 100 de chinezi care tîrau în tăcere trupuri neînsufleţite scoase dintr-un „munte” de cadavre şi le aruncau în Yangtze. Unii erau „încă vii şi gemeau slab, iar membrele le zvîcneau”. Cînd cei 100 şi-au terminat sarcina, japonezii i-au înşiruit şi i-au mitraliat. Aceştia păreau mereu în căutare de noi metode de a ucide – oamenii erau fripţi şi îngropaţi de vii, le erau scoase organele interne, erau atîrnaţi de limbă în cîrlige de fier, erau îngropaţi pînă la mijloc, apoi asupra lor erau asmuţiţi cîini care îi sfîrtecau de vii –, cele mai multe părînd să aibă în principal scopul de a-i amuza. Adeseori, crimele erau fotografiate şi transformate în cărţi poştale, pe care soldaţii le trimiteau rudelor de acasă. Zeci de mii de copii au fost omorîţi. Un chirurg american pe nume Robert Wilson le scria alor săi: „Au străpuns cu baionetele un băieţel, pe care l-au omorît, iar în această dimineaţă am petrecut o oră şi jumătate pansînd un alt băieţel de 8 ani care avea cinci răni făcute de baionetă, printre care o rană deschisă la abdomen”. O fetiţă de 8 ani şi-a văzut bunicii, părinţii şi surorile mai mari ucişi sub ochii ei. A fost străpunsă de trei ori cu baioneta şi abandonată, întrucît japonezii crezuseră că murise, dar a reuşit să supravieţuiască. Un alt om care n-ar fi trebuit să mai trăiască a fost ucenicul unui cizmar, Tang Shunsan, în vîrstă de 25 de ani. După sosirea japonezilor, se ascunsese zile la rînd, dar, în cele din urmă, învins de curiozitate, s-a aventurat afară.

Japonezii l-au reperat şi l-au forţat să se alăture altor sute de chinezi pe care îi mînau pe stradă spre o groapă abia săpată, unde se aflau deja vreo 60 de cadavre. Tang s-a gîndit să sară în ea, dar apoi a văzut cîinii militari ai japonezilor care mîncau cadavre. Japonezii leau ordonat să se alinieze rînduri-rînduri în faţa gropii, iar Tang a ajuns chiar la marginea ei. În timp ce un soldat stătea de pază cu o mitralieră, ceilalţi au început să-i decapiteze sistematic pe prizonieri. Unii dintre japonezi rîdeau, alţii făceau fotografii. Un soldat a încercat să ia deoparte o femeie însărcinată ca să o violeze. Ea a început să se apere, zgîriindu-l, aşa că el a ucis-o, înjunghiind-o în abdomen cu baioneta. Pe cînd haosul devenea tot mai mare, trupul unui bărbat care tocmai fusese decapitat s-a prăbuşit peste Tang şi l-a răsturnat în groapă. Nimeni nu a părut să observe, aşa că el a stat ascuns sub cadavre. Pentru a grăbi lucrurile, japonezii au trecut de la decapitări la tăierea beregatelor şi, în curînd, zeci de cadavre au căzut în groapă. Apoi soldaţii au plecat, cu excepţia unuia, care tot îşi înfigea baioneta în trupuri pentru a se asigura că nimeni nu mai rămăsese în viaţă. Tang a fost rănit de cinci ori, dar a reuşit să nu ţipe. Mai tîrziu, doi chinezi l-au găsit şi l-au tras afară. Era singurul supravieţuitor. După spusele unui corespondent de război japonez, cumplitele evenimente de la Nanjing nu au fost o practică deviantă, ci conduita obişnuită a armatei invadatoare. El scria că ofiţerii le promiteau soldaţilor „că vor avea trei zile în care pot face tot ce poftesc“ ca recompensă pentru cucerirea unui oraş. În Nanjing, cele trei zile au devenit şase săptămîni. După cum povestea sec un soldat japonez care fusese părtaş la aceste atrocităţi: „Am trimis camioanele pentru cărbuni pe străzile oraşului şi prin sate să aducă multe femei. Apoi, fiecare dintre ele a fost dată unui grup de 15 sau 20 de soldaţi ca să abuzeze de ea şi

să o violeze“. Unele victime aveau mai puţin de 10 ani, altele, 80. Odată ce soldaţii terminau cu ele, femeile încercau să fugă: „Apoi, noi, bum! Le împuşcam în spate“. Unii ofiţeri şi-au avertizat soldaţii să scape de cadavrele victimelor după aceea. Unul dintre ei a recunoscut: „Le înjunghiam mortal întotdeauna. Fiindcă morţii nu mai vorbesc”. Mulţi soldaţi japonezi credeau că, dacă violează fecioare, aveau să devină mai puternici pe cîmpul de luptă. Unii purtau chiar şi talismane făcute din părul pubian al victimelor, crezînd că le dădeau puteri magice, ferindu-i de răni. Şi ofiţerii luau parte cu mult entuziasm la toate acestea. Comandantul Diviziei 6 japoneze a fost găsit vinovat ulterior pentru că violase aproximativ 20 de femei în Nanjing. Robert Wilson spunea că era „infernul lui Dante în zilele noastre... Crime în masă şi mii şi mii de violuri. Cruzimea, lubricitatea şi atavismul acestor brute par să nu cunoască limite”. Unele victime au fost eviscerate, altora li s-au tăiat sînii, altele au fost ţintuite de pereţi. Japonezii au silit taţi să-şi violeze fiicele, sau fii, mamele, în timp ce alţi membri ai familiei erau forţaţi să privească. Călugări care juraseră să rămînă caşti erau forţaţi să violeze femei, iar bărbaţi chinezi au fost siliţi să întreţină raporturi sexuale cu cadavre. Un diplomat german a relatat că multe victime ale violurilor care nu fuseseră omorîte de japonezi s-au aruncat în Yangtze. Femeile erau atacate în mînăstiri, biserici şi institute biblice. Dacă plîngeau cînd mamele lor erau violate, copiii erau străpunşi cu baionetele, iar mulţi bărbaţi au fost ucişi în timp ce încercau să-i apere pe cei dragi. Nu se ştie cîte femei au fost violate, dar chinezii susţin că numărul lor s-a ridicat pînă la 80.000. (va urma) JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi

SECETA, GUVERNUL ȘI BOIERIA (urmare din pag. 1) Cunoaștem cu toții teoria încălzirii globale și lupta care se poartă pentru stoparea (reducerea) acestui fenomen, pe care eu îl consider ireversibil și imposibil de oprit atîta timp cît sursele care îl generează nu dispar, ba din contră, se înmulțesc pe zi ce trece. Degeaba zeci și sute de ONG-uri, de asociații și de indivizi care fac spume la gură pledînd pentru o „Planetă verde”, care se leagă cu lanțuri de gardurile guvernelor pentru a impresiona factorii de decizie – degeaba zic, dacă interesele marilor trusturi industriale și ale concernelor de armament (prin forța și puterea financiară) dictează mersul și dezvoltarea (uneori involuția) lumii contemporane. Mergînd în acest ritm de industrializare și, implicit, de poluare, peste ani, un deșert macabru va arăta pămîntul care, de bine, de rău, mai are, astăzi, un strop de viață în el. În raport cu aceste premise sumbre, agitația de maimuță la grădina zoologică a doamnei Ursula von der Leyen, Președinte al Comisiei Europene (realeasă de curînd), pentru a impune niște norme (de fapt bariere) de conviețuire în cele 27 de state care formează Uniunea Europeană, dezvăluie speranța acestei ființe rupte complet de realitatea europenilor în a ne lămuri ce bine vom trăi noi sub oblăduirea domniei sale, cu gîndaci, greieri, furnici, viermișori și alte gîngănii din fauna întunecată, ornamentate cu mult drag într-o farfurie. Poftă bună! Întorcîndu-ne la seceta din România, în aceste zile de foc, dacă mai era nevoie și de o amplificare a grelei suportări a caniculei, o percepem prin reprezentarea statisticilor care ne arată săgeata ascendentă a creșterii alarmante a temperaturii. Un studiu științific, realizat de Uniunea Europeană de Geoștiințe (EGU) – principala organizație de cercetare în domeniul științelor Pămîntului, planetare și spațiale din Europa – arată că România este cu deosebire predispusă la riscuri majore generate de climă, cum ar fi valuri de căldură sau secete prelungite, fenomenul fiind determinat (în concepția acestei instituții) de poziția geografică a României și de caracteristicile topografice ale teritoriului țării noastre. De parcă nu ne-ar fi ajuns așezarea geopolitică a României, la hotarul dintre NATO și Rusia, lucru care ne dă mari bătăi de cap prin escaladarea războiului de la granița noastră, iată că și așezarea geografică a țării (cu Marea Neagră și cu lanțul Munților Carpați) ne creează necazuri, de data aceasta pe seama valurilor de căldură ce au lovit România în ultimii ani. Dacă am avea chef de glumă, am spune: politicul și cu natura și-au dat mîna, creînd, astfel, românilor un soi de dublă pedeapsă... Revenind la acest studiu, datele arată că cele mai active decenii, în ce privește numărul valurilor de căldură, au fost 1951-1960; 2001-2010 și 2011-2020. Cele mai lungi (ca durată) și mai extinse (ca acoperire) au fost în lunile iulie 2012, august 2015 și iunie 2019. Concomitent cu acelerarea valurilor de căldură, temperaturile extreme au devenit mult mai frecvente, acest fenomen fiind perceput cu tendința generală de uscare, constatate, în special, în sudul și în sud-estul României. Deși am simțit pe pielea noastră, să mai apelăm odată la statistici și să amintim că, duminică, 21 iulie 2024, a fost cea mai caldă zi înregistrată vreodată la nivel global – temperatura medie globală a aerului atingînd în acea zi 17,08 grade Celsius. Astfel cum se prezintă pînă acum, anul 2024 ar putea deveni cel mai cald an de la începutul înregistrărilor. Coborînd pe pămînt, lăsînd statisticile pentru specialiști, constatăm o suită întreagă de neajunsuri pe care ni le-a adus vara aceasta cu valurile ei de căldură exagerată. În situația în care, la nivelul asfaltului, temperatura poate ajunge la 50 de grade Celsius, viața oamenilor este pusă în pericol, mai ales acolo unde ignoranța o ia înaintea raționamentului. Scriu în acest mod deoarece au fost cazuri cînd, pe curba cea mai înaltă a caniculei, în București întîlneai pe străzi sau în piață oameni în vîrstă,

purtînd cărucioare sau sacoșe, la cumpărături, deci, program pe care-l puteau face, în condiții mai favorabile, la primele ore ale zilei. De altfel, în aceste zile de vară extrafierbinte, Ambulanța București a ajuns pînă la 1.000 de solicitări pe zi, cazuri din cele mai complicate, între care leșinurile pe stradă, în plin soare, au fost numeroase, unele, din păcate, soldîndu-se cu decese sau cu traumatisme provocate de căzături. Comentînd ravagiile asupra sănătății umane datorate căldurii excesive din această vară nebună, ajungem la factorul om, privit prin prisma acelui îndrituit să-și protejeze salariații în aceste zile de foc, în special pe cei care lucrează în aer liber sau pe cei din incinte fără aer condiționat. În realitate, dacă directorii stau în birouri somptuoase, dotate cu aer condiționat, care funcționează nonstop, ce le pasă domnilor de clasa muncitoare, plătită să trudească indiferent de condițiile de climă din halele sau atelierul respectiv (desigur, nu vorbim aici de cei de la furnale – dar, mai are România furnale?). Pentru că nu-mi place lucrul abstract, să exemplificăm aserțiunea de mai sus. Acum o lună de zile, pe 5 iulie, nemaiputînd îndura căldura sufocantă din halele de lucru (deși sesizaseră conducerii lipsa condițiilor normale de muncă), muncitorii fabricii Arctic din Găiești au ieșit în curte, într-un protest spontan, invocînd imposibilitatea de a munci în aceste condiții inumane. Să amintim că Arctic (fabrică ce funcționa strună pe timpul înjuratului guvern socialist) a fost privatizată, în prezent aparținînd Beko, deținută de gigantul turc Arcelic. În asemenea situații te întrebi cu ce se ocupă liderii de sindicat care trebuie să fie purtătorii de interese ai colectivului care i-a ales?

Seceta și agricultura Chiar dacă noi, oamenii, simțim din plin impactul celor 40 de grade, în anume condiții avem posibilitatea să ne punem la adăpost de această temperatură nocivă organismului uman. Ce ne facem, însă, cu agricultura și cu animalele – cele două „piese” care învîrtesc roata vieții oamenilor și fără de care, chiar în Rai, viața ne este pusă în pericol. Am avut prilejul să merg, în aceste zile supraîncălzite, pe mai multe drumuri de țară, printre lanuri de porumb și de floarea- soarelui, și am rămas cu lacrimi în geana ochilor, dublată de o tristețe incomensurabilă. Cîmpul, cu două luni mai înainte frumos și promițător, arăta jalnic, ca după o apocalipsă: lujerii de deasupra – uscați și îndoiți, „pălăriile” de floarea- soarelui - chircite și cu semințele seci; pămîntul – cu șanțuri naturale din care te aștepți să iasă reptilele la pradă. Acolo unde pînă mai ieri era un lac cu pești și păsări multicolore, azi este o suprafață de pămînt cu răni adînci și cu moartea stăpînă peste tot. Pînă și Dunărea a secat, ca urmare a debitului redus de la intrarea în țară: 3.100 mc/sec. față de 4.300

mc/sec., media multianuală a lunii august, după cum ne informează Administrația Națională a Apelor Române. Astfel s-a ajuns ca, la Calafat, Dunărea să sece într-atît încît poate fi trecută cu piciorul. Dezastru... Dezastru total... Fața dezastrului din agricultura României, în condițiile acestui an de secetă, am văzut-o și mai clar dintr-o discuție de la postul național de radio „Antena satelor”, alt prilej cu care am înțeles durerea fermierului român, exprimată de specialiști în agricultură, personalități cu vederi calificate peste o plajă semnificativă din spectrul agriculturii României, la nuivelul anului 2024. Am ascultat și am notat cu atenție principalele probleme pe care cîțiva reprezentanți de frunte ai agriculturii noastre, avîndu-l în prim-plan pe domnul Florian Ciolacu, președintele Clubului Fermierilor Români, au analizat starea actuală a agriculturii, în condițiile acestei veri sufocante, prezentînd exemple din partea Galațiului și Dobrogei – areale aflate pe Dunăre, totuși, cu mari suferințe în acest timp de secetă. Ca un corolar al dezbaterilor, pe parcursul celor 60 de minute aferente discuției, atît la Florian Ciolacu, cît și la ceilalți participanți la dialog (Răzvan Prelipceanu, Marin Vonica și Adrian Dinu) nu am reținut din luarea dumnealor de poziție nicio umbră de plîngere, tot ceea ce au spus – cu argumente și cu soluții de remediere – a creat o imagine veridică a agriculturii românești actuale, cu reflexele ei grave, determinate de seceta din această vară. Iată, în cîteva linii directoare, „fotografia” ilustrată, înrămată de acești oameni ai ogoarelor, care suferă și ei asemenea culturilor pe care le-au pierdut. • Seceta a distrus 2 milioane de hectare de culturi agricole (grîu, porumb, floarea-soarelui, rapiță etc.) – indirect sînt 3,5 milioane de hectare calamitate; • În ce privește irigațiile, investițiile primare cu aducerea apei au fost deficitare; • Acolo unde s-au făcut proiecte viabile, măsurile funcționale și birocrația au anulat o mare parte din aceste inițiative; • Întîrzierea comasării terenurilor (sînt sute de contracte de arendă pe o solă agricolă); • Cadastrarea terenurilor agricole se mișcă anevoie, la ora actuală România fiind penultima țară din UE în ce privește acest mecanism necesar unei agriculturi moderne; • În situația cînd de la 1 mai anul acesta n-au căzut decît 13 litri de apă pe metru pătrat, rezultatul este zdrobitor: porumbul – compromis 100%, floarea-soarelui – 80%; • Creșterea excesivă a dobînzilor la împrumuturi (de exemplu, la data contractării unui împrumut, ROBOR-ul era 1,5%, pe cînd, în prezent, a ajuns la 6 -7%); • Creșterea masivă a prețurilor atît la mașini, cît și la utilaje (o combină a ajuns de la 250.000 de euro la

600.000 de euro, iar o tonă de îngrășăminte, de la 1.800 de euro la 3.200 de euro); • Inechitățile survenite odată cu favorizarea tranzitării cerealelor ucrainene (de fapt, am demonstrat cu altă ocazie, sînt cereale americane) prin România, în detrimentul fermierilor români – un adevărat act de trădare națională săvîrșit, de bună voie, de Guvernul Ciolacu. Fiind de partea acestor muncitori ai pămîntului, în suferința lor pricinuită, în principal, de valurile succesive de căldură care s-au abătut peste România (ca și peste Europa, de altfel), să deshidem pagina la numele Guvernului României și să vedem cum acesta – printr-o crasă indiferență și printr-o birocrație criminală – a accentuat criza de azi din agricultură, ba, aș spune eu, a și generat-o. Citiți și-mi veți da dreptate.

Seceta și Guvernul Analizez cît spațiu mai am din acest articol și încep să intru în criză de exprimare întrucît am atîtea date și probleme acumulate, la nivelul Guvernului, cu referire directă la starea de alarmă a agriculturii românești de la finalul acestui an agricol, întrucît prevăd că nu-mi ajung paginile rămase pentru a-mi descărca reacția față de nesimțirea boierilor din Palatul Victoria (plus cei din Ministerul Agriculturii) pentru modul în care tratează Agricultura – domeniul esențial în asigurarea hranei poporului român, lăsată, după 1989, pe seama aprovizionării de la străini. Totuși, prin condensarea (acolo unde se poate) a materialului, vă promit încă 3 pagini A4 de text relevant, din care să vedeți de unde ni se trage noua dramă a agriculturii anului 2024, în afară de consecințele încălzirii globale, neimputabile Guvernului României. Poate ați uitat, așa că hai să ne amintim de cîteva nume care au populat cabinetul ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în ultimii ani, unii trecînd meteoric prin vechea clădire din Bulevardul Carol, 14: Radu Berceanu, Dacian Cioloș, Daniel Constantin, Petre Daia, Gheorghe Flutur, Ioan Avram Mureșan, Decebal Traian Remeș, Ilie Sîrbu, Valeriu Tabără, Petru Mărculescu, Alexandru Lăpușan, Dinu Gavrilescu, Mihai Dumitru, Stelian Fuia, Achim Irimescu, Nechita Oros, Adrian Chesnoiu, Florin-Ionuț Barbi (în prezent). Citindu-le, multe dintre ele rămîn acoperite de anonimat, mai bine zis acoperite de incompetență și de amorțeală (fizică și intelectuală), cel puțin două dintre acestea au rămas în conștiința publicului: Valeriu Tabără și Petre Daea. Pentru că am publicat pomelnicul miniștrilor agriculturii românești postdecembriste, îmi ofer plăcerea (dacă pînă acum a fost refuzul acestui sentiment) de a vă pomeni doar cîteva nume ilustre de foști miniștri ai Agriculturii în timpuri străvechi, atunci cînd acest ministru știa cum se coace grîul în Bărăgan: Petre S. Aurelian, Ion N. Lahovari, Gheorghe Ionescu-Șișești, Ion Hudiță, Nicolae Giosan, Angelo Niculescu. Haideți, acum, la zi, prin vara fierbinte a agriculturii românești – Anno Domini 2024. Seceta. Acest pericol anual îl combăteam pe vremuri cu sistemul național de irigații – aproape 3 milioane și jumătate de hectare primeau zilnic binefacerea roditoare a apei din sistemul de irigații, gîndit și realizat cu cap de mai marii Regimului de la București, sistem abandonat și devastat după 1989 (abandonat de stat și devastat chiar de cei care-l folosiseră pînă atunci – de țărani – deveniți acum proprietari cu acte în regulă). În prezent, nici nu mai contează o astfel de contabilitate, cifrele învîrtinduse în jurul unui milion și jumătate de hectare, nicidecum să ajungă pînă la 1/3 din cele 9 milioane de hectare arabile, astfel cum era înainte de 1989. Astăzi, la mare căutare sînt proiectele, de care nu ducem lipsă, la diferite niveluri. Numai că... Deranjați de insistența acestei veri toride de a le arăta cît de nevolnici sînt, politicienii (Guvernul, în speță) s-au trezit din somnul dulce al vacanțelor și și-au reamintit pentru ce fac umbră pămîntului. Astfel, au „jurat” în fața lanurilor arse de vipia Soarelui că Ministerul Agriculturii intenționează să dubleze planul de investiții pentru irigații, ajungînd de la 1,5 miliarde de euro la 3 miliarde de euro. Marea găselniță a Guvernului, chiar în persoana premierului Marcel Ciolacu (în fugă după popularitate, în vederea netezirii potecii spre Dealul Cotroceni), a fost un

poliță de asigurare, mulți necutezînd din cauza costurilor prea ridicate. Tabloul este mult mai complex (și mai complicat) decît l-am „desenat” eu în aceste rînduri. Oricum ai dao, rezolvarea se află tot la Guvern, în speță, la Ministerul Agriculturii, unde, însă, lipsesc viziunea, pragmatismul și profesionalismul în materie, fără de care, și la anul, și în anii următori, în fiecare vară românul de la țară va aștepta salvarea de la ploaia cerească, sau dacă, în sfîrșit, Guvernul va acționa eficient, adică va chema în ajutor tradiționalele paparude!

Seceta și boieria Canalul Siret – Bărăgan

anunț „bombă”, cu care, de altfel, guvernele – indiferent ce coloratură politică au – ne inundă viața în fiecare campanie electorală, sau cînd au ajuns la strîmtoare. Care „bombă”? Așa cum apare mai mereu în fața „poporului”, în haină fără cravată, sau în cămașă albă, cu gulerul larg răsfrînt, în stilul muncitoresc al anilor ’50, Marcel Ciolacu ne-a anunțat, cu o largă deschidere a noului său zîmbet tutelar, „minunea” începutului de mileniu: reluarea lucrărilor la abandonatul Canal de irigații Siret-Bărăgan, în luna octombrie a acestui an. Personal, cînd am auzit rostit numele Siret-Bărăgan, o pală de vînt nostalgic mi-a reînviat amintirea anilor în care am scris despre desfășurarea de forțe tinere – sub egida Uniunii Tineretului Comunist din România – mobilizate la muncă voluntară pentru săparea acestui viitor drum de apă, alături de Armata Poporului, chemată să reconstruiască Țara, nu să lupte și să moară pe fronturi de pe alte continente, mînați acolo de o instituție supranațională, dominată de SUA. Proiectul Canalului Siret-Bărăgan a fost gîndit de specialiști în agricultură și aprobat de Nicolae Ceaușescu în 1986, anul următor începînd lucrările pe primul tronson. Conform proiectului, canalul ar fi trebuit să se întindă pe o distanță de 198 de kilometri (cu baza de 20 de metri și adîncimea de 7 metri), traseul preconizat fiind următorul: Călimănești-Mărășești-Focșani-Rîmnicu Sărat-Buzău-Urziceni-Dridu, lucrarea făcînd legătura între acumularea Călimănești de pe Siret și Lacul Dridu, situat la nord de București, pe Rîul Ialomița. Bineînțeles, ca și în alte domenii de activitate, după 1989 și după o încercare timidă de a continua lucrările, Canalul Siret-Bărăgan a înghețat, arătînd astăzi ca o relicvă a unor lucrări de apărare în caz de război, ducîndu-se pe apa Sîmbetei cu mult peste 150 de milioane de euro, costul lucrărilor abandonate. Astfel, prin lipsa totală de interes din partea tuturor guvernelor care au fost în Palatul Victoria, de la primul Guvern condus de Petre Roman și pînă la cel prezent, condus de Marcel Ciolacu, agricultura României a pierdut miliarde de tone de cereale prin imposibilitatea de a iriga pînă la 700.000 de hectare din Cîmpia Română, atăt cît se poate iriga prin această cale de apă artificială. Punînd la socoteală și realizarea unei economii de 50% din energie (transportul apei în sistemele de irigații se putea face preponderent gravitațional și mai puțin prin pompare), pierderile sînt mult mai semnificative. Doar cu lamentări nu rezolvăm nimic din drama pe care o trăiesc fermierii români. Cît dinspre partea Guvernului, așteptările sînt tot mai nesigure și intermitente. De ce? Pentru lentoarea proverbială cu care se mișcă Guvernul chiar și acum, în situația de criză maximă, fapt demonstrat prin aceea că... intenționează să promoveze un proiect de lege pentru asigurarea împotriva secetei a culturilor de toamnă și de primăvară. De asemenea, tot acum se discută înființarea unui Fond de risc pentru despăgubirea fermierilor ale căror recolte au fost calamitate. Excelent, am putea spune, dacă nu ar fi la mijloc dilema: de ce, în loc să investești în sisteme de irigații, lași cîmpul la mila lui Dumnezeu, iar cînd culturile sînt calamitate dai bani de la buget pentru despăgubiri (și acestea cu cîntec)? De pildă, doar pentru fermierii afectați de fenomene climatice nefavorabile, pentru perioada 2023-2027, este prevăzută suma de 367,3 milioane de euro. Dar, și aici este o problemă: pentru a putea primi acest ajutor, în caz de calamitate, fermierii vor trebui să încheie o

Urmărind relatările mass-media, mai ales la tv., unde, la concurență cu lanurile arse de secetă și cu crăpăturile adînci de pe fundul unor foste lacuri, ni se etalează buluceala de la mare, în prim-plan cu fese dolofane și sîni cu vizibilitate 100%, am rămas bulversat de numeroasele plîngeri ale unor locuitori de la sate care sesizau faptul că nu mai au apă la robinet, sau dacă au, este cu țîrîita, și doar între anumite ore din zi. Desigur, aici era vorba despre localitățile care cunosc un standard de viață modern, beneficiind de instalații de apă și canalizare, uneori și de gaze naturale, ceea ce este, în primul rînd, spre lauda edililor acelor localități rurale care au accesat fonduri externe și au ridicat nivelul de viață al locuitorilor, apoi, este și meritul sătenilor care au înțeles (contra unor sume de bani) să se conecteze la aceste rețele de apă și canalizare, spre ușurarea și înfrumusețarea traiului lor din mediul rural. Acum vine sentimentul bulversării amintit mai sus. Plecînd de la amintirea anilor ʼ40 - ʼ50, timpuri în care, în satele românești, apa potabilă era scoasă din fîntînile cu ciutură, săpate, în principal, la uliță, la anumite răspîntii de drumuri, de unde se aprovizionau localnicii din perimetrul proxim, am trăit, pe viu, evoluția fenomenului cînd gospodarii mai înstăriți forau puțuri în propria curte de unde scoteau apa necesară oamenilor și animalelor din gospodărie. Apoi, după ce regimul comunist de la București a introdus curent electric în sate – printr-un efort financiar și tehnologic de care, astăzi, societatea românească postdecembristă nu mai este capabilă – majoritatea gospodăriilor și-au forat fîntîni în curte, puțuri care funcționau pe bază de pompă de apă (de suprafață sau submersimilă). Făcînd un salt înainte, conform filozofiei dezvoltării neliniare, satul românesc de după 1989 – concomitent cu abandonarea unor obiceiuri și tradiții din vechime – și-a modificat existența (căi de comunicații, locuințe cu încălzire centrală, apă curentă și gaze, băi și instalații sanitare moderne, și alte facilități) care, în unele județe din țară a apropiat satul de oraș, făcînd ca mulți trăitori între betoanele orașelor aglomerate să se mute la „țară”, în căutare de aer nepoluat și de liniște. Pînă acum am descris partea pozitivă a emancipării satului românesc, cu modernizările firești ale începutului de mileniu III, deși aceste metamorfoze au condus la dispariția parfumului de altădată al satului și la apariția unor chiciuri supărătoare pentru nostalgicii satului patriarhal românesc. Revenind, însă, la tema articolului și făcînd legătura – o legătură de determinare reciprocă – cu seceta și cu ceea ce aratau televiziunile, nedumerirea ce m-a cuprins a fost generată de întrebarea: unde sînt fîntînile de altădată din curțile oamenilor de la sate? Chiar cu apă curentă în casă, puțul din curte nu strică, mai ales că, dacă ai și cîteva animale (măcar cîini) în gospodărie, nu-i poți adăpa de la robinetul din bucătărie! Chiar dacă în unele părți, cu apă freatică mai la suprafață, unele fîntîni au secat, problema nu este la nivel general, astfel că oprirea apei de la alimentarea centralizată putea fi suplinită de apa de la puț. Chit că renunțam, deocamdată, la umplerea piscinelor – da, mulți țărani au piscine în curte – aveam asigurată apa pentru cele necesare în gospodărie pînă la revenirea la normal a situației actuale în ce privește lipsa apei din sol. Poate că e greu să ne întoarcem acolo de unde am plecat, dar, în situații precum cea exemplificată mai sus, întoarcerea spre trecut nu înseamnă descalificare,ci poate fi asemuită cu o salvare dintr-o situație critică. Nu întotdeauna boieria salvează pălăria!

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Avocatul S. Rosental (III)

Şi acum a doua scrisoare: „Hossegor, 10 iunie 1941 Scumpă doamnă, Am aşteptat în zadar posibilitatea de a vă trimite această scrisoare, în acelaşi timp cu cea adresată d-lui Raţiu, prin intermediul legaţiei din Vichy; întrucît corespondenţa între cele două zone este în continuare interzisă, iar ministrul Hiott nu este încă la Paris, trimit scrisoarea la Roma, d-lui ministru Grigorcea, rugîndu-l s-o expedieze la Ministerul de afaceri străine din Bucureşti spre a fi remisă d-lui Raţiu şi sper că astfel vă va parveni. Autorităţile vin deseori să controleze situaţia străinilor şi mi s-a atras atenţia că paşaportul meu este expirat; de unde şi nevoia urgentă de a mi-l prelungi pînă la sfîrşitul anului. În acelaşi timp, ar trebui ca scrisorile (o dată pe lună) şi sumele de bani să-mi fie trimise mai degrabă prin legaţia din Berlin, întrucît văd că Vichy-ul are greutăţi în a coresponda cu Parisul, în timp ce Berlinul se poate adresa direct la Hossegor. Încă o dată, mulţumesc, mii de scuze şi omagii respectuoase şi gratitudine. S. Rosental” Pînă în decembrie 1941, Rosental n-a primit, totuşi, prelungirea paşaportului de care avea atîta nevoie, ci numai două înştiinţări din Bucureşti care, în situaţia dată, nu-i puteau fi însă de nici o utilitate: prima de la „Generala”, societate de asigurări, care îi confirma că avea în depozit 300 acţiuni ale ei, alte 186 ale societăţii „Dacia România” şi 625 ale „Băncii Româneşti”; iar a doua de la Victor Raţiu, care îl informa că Comisia Juridică supremă îi aprobase contestaţia depusă şi statuase că, conform articolului 5 din Decretul-lege 842 din 25 martie 1941, el era exceptat de la prevederile acestuia, iar imobilul din Strada Vasile Lascăr 52 rămînea mai departe în proprietatea sa.

Să fie tratat ca român În schimb, în vara lui 1942 a intervenit o nouă agravare a situaţiei lui Rosental – dar, evident, nu numai a lui. Căci, la 22 iulie, o telegramă cifrată a Legaţiei române din Berlin, semnată Bossy, anunţa Ministerul de Externe din Bucureşti: „Urmare la telegrama nr. 43.105 Sînt informat că s-a început deportarea masivă a evreilor români din Paris, Varşovia şi Praga spre Est, cu destinaţie necunoscută şi că averile lor ar fi blocate. Autorităţile germane continuă să invoce, ca bază a acestor măsuri, consimţămîntul personal dat de domnul mareşal Antonescu domnului Killinger. Binevoiţi, vă rog, a-mi da indicaţii privitoare la aplicarea instrucţiunilor din telegramele cifrate nr. 3005 şi 3460, lămuriri ce-mi sînt cerute şi de diferitele noastre oficii consulare. Binevoiţi, vă rog, a-mi arăta totodată dacă Legaţiunea Germaniei se opune mai departe la discriminarea dintre supuşii ei arieni şi evrei”. Abia în urma acestei comunicări Ministerul de Externe din Bucureşti expedia Legaţiei României din Berlin următoarea telegramă cifrată: „Rog daţi instrucţiuni urgente Consulatului din Paris să elibereze avocatului S. Rosental, membru în Consiliul nostru juridic, paşaport de cetăţean român, fără ştampila specială (adică evreu – n.n.), domnia sa urmînd să se bucure de toate drepturile unui cetăţean de origine română, în urma ordinului domnului mareşal Ion Antonescu. Stop. Consulatul va aduce aceasta la cunoştinţa autorităţilor germane şi franceze dacă aceasta ar fi necesar, sus-numitul urmînd sa fie tratat ca român, fără a se lua în seamă originea sa semită, drept răsplată serviciilor excepţionale aduse ţării”. Şi, totuşi, acest demers, chiar aşa categoric cum a fost el formulat, n-a dus la rezolvarea situaţiei avocatului Rosental; era o excepţie care sublinia, în schimb, cu atît mai elocvent tratamentul aplicat celorlalţi evrei, fără aceleaşi merite, dar, sigur, şi fără altă vină. Oricum la 28 septembrie 1942, Legaţia română din Berlin se vedea din nou nevoită să întrebe la Bucureşti

cum să răspundă la cererea lui Rosental. Era vorba tot de paşaportul acestuia. La care a primit un alt mesaj, tot cifrat: „Răspuns 444/43263. Din ordinul domnului vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, autorizaţi Consulatul Paris să elibereze avocatului Rosental paşaport obişnuit cu menţiunea fost preşedinte al Consiliului juridic al Ministerului afacerilor străine. Să se anuleze paşaportul diplomatic ce posedă şi să se lase în păstrare”. Nu era însă suficient ca guvernul Antonescu să dorească a elibera un paşaport unui evreu român; mai trebuia ca şi autorităţile germane din Paris, ba chiar şi colaboraţioniştii francezi să consimtă. Şi de aceea, în telegrama Legaţiei române din Berlin, cu data de 9 octombrie 1942, putem citi: „Răspuns la telegrama dvs. nr. 4.919: Consulul nostru general din Paris raportează că demersurile sale repetate pe lîngă Ambasada germană în favoarea lui Rosental nu au dus la nici un rezultat. În ce priveşte intervenţia pe lîngă Comisariatul general al problemelor evreieşti din Paris, acesta a răspuns categoric că nu se socoteşte îndreptăţit să facă excepţie în favoarea sa, dat fiind că legea din 2 iunie 1941, referitor la statutul evreilor, nu permite derogări în ce priveşte clasarea rasială a persoanelor. În consecinţă, legaţiunea noastră a intervenit pe lîngă Auswärtiges Amt (Ministerul de Externe german – n.n.) conform instrucţiunilor din telegrama cifrată nr. 5838. Vă voi ţine la curent cu urmarea ce se va da acestui nou demers”. În timp ce în trei cancelarii europene se dezbătea astfel problema deportării sau nedeportării lui Rosental, acesta, pierdut într-un colţ din Franţa ocupată, bolnav, deprimat şi îngrijorat, neştiind ce se întîmplă în propria-i ţară şi în lume – decît doar din ceea ce relatau ziarele inspirate de Propagand-staffel a Komandaturii germane – se agăţa ca de un colac de salvare de orice scrisoare pe care putea s-o trimită sau care, mai ales, îi parvenea. Starea lui de spirit este, ni se pare, foarte sugestiv comunicată de o misivă primită de destinatar, păstrată de acesta şi ajunsă astfel pînă la noi. Dintr-un bileţel care o însoţea – adresat avocatului V. Raţiu – ştim că destinatarul era doctorul Teodorescu, care nici el nu era un personaj de toată mîna. Căci din cuprinsul scrisorii avem, credem, tot dreptul să spunem că era vorba de dr. Basil Teodorescu, cunoscut cardiolog al vremii, medic curant al lui Ion Antonescu şi omul în casa căruia cel din urmă s-a întîlnit de cîteva ori cu dr. Filderman – unul dintre fruntaşii comunităţii evreieşti din România. Un medic oarecare nu se putea, oricum, deplasa pe atunci, în toată liniştea, de la un capăt la altul al Europei ocupate. Dar iată textul: „24 octombrie 1942 Iubite domnule doctor, Toate viile mele mulţumiri pentru bunul d-tale răspuns din 22 oct. Te rog să crezi că n-a fost vorba de un deranj, ci de un lucru extrem de grav şi că nimic nu este hotărît definitiv. Dovadă că ministrul ţării la Berlin mi-a trimis luna trecută prin consulat o telegramă, vestindu-mi că a intervenit oficial pe lîngă guvernul german şi îndată ce va avea răspuns, îmi va telegrafia; or, pînă azi sîmbătă, n-am primit nimic. Soluţia definitivă va fi numai cînd voi avea în mînă atestarea din partea autorităţilor ocupante că, conform cererii guvernului român, am fost recunoscut ca cetăţean român cu drepturi întregi, fără a fi supus măsurilor speciale. Pînă atunci sîntem la voia întîmplării, dintr-o zi într-alta, Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. În ce priveşte sfatul prietenesc, firesc şi raţional, pe care mi-l dai de a mă întoarce în ţară, el este, vai, absolut irealizabil. În primul rînd starea mea este aşa de rea, încît medicii, şi de aici şi de la Bayonne, mi-au interzis în modul cel mai formal de a încerca să întreprind o călătorie, mai ales în împrejurările actuale. În al doilea rînd, ar fi imposibil să voiajez împreună cu soţia şi un copil de 7 ani sau să-i abandonez aici. În sfîrşit, dacă n-ar exista nici una din aceste împrejurări, cum m-aş putea gîndi la întoarcerea în ţară cînd, deşi cetăţean român, recunoscut de mareşal, care a depus şi o intervenţie diplomatică în favoarea mea, încă la 8 august, continuăm, şi eu şi ai mei, a purta steaua galbenă, n-avem voie a schimba locul de reşedinţă, nici

a ieşi din casă după ora 8 seara, nici a ne duce într-un magazin decît între 3 şi 4 d.a., nici a merge la plajă (nici copilul), nici într-un loc public, la un cinema, nici a utiliza telefonul (de care am atîta nevoie pentru a chema deseori pe medic), nici radio etc., etc.; nici chiar dacă aş fi recunoscut ca cetăţean român, dispensat de legile speciale, n-aş putea obţine autorizaţia decît după cine ştie cîte lungi luni de zile. Const. Antoniade, ministru plenipotenţiar, a aşteptat peste şase luni o asemenea autorizaţie. Este o imposibilitate absolută din acest punct de vedere. Acum, în starea gravă, disperată în care mă aflu, dămi voie să te rog ca îndată ce ajungi la Bucureşti să remiţi – dar te rog fierbinte – personal d-lui mareşal Antonescu alăturata scrisoare, în care am inclus şi una pentru dl. ministru Mihai Antonescu. Te rog a lua cunoştinţă de conţinutul lor şi pentru edificarea d-tale şi pentru a pune în curent pe Victor, căruia te mai rog să-i dai să citească prezenta scrisoare, stăruind unde mai crezi şi ajutîndu-l şi pe dînsul spre a putea să-mi transmită ştiri telegrafic prin Legaţia de la Berlin. În sfîrşit, te mai rog să fii bun să-mi trimiţi cu întoarcerea curierului două rînduri prin scrisoare simplă nerecomandată, în care sămi spui că ai primit scrisoarea mea cu cea alăturată şi vei satisface rugăciunile mele, astfel cum le-am făcut, adică remitere directă. Gîndindu-te la situaţia în care mă aflu, sper că-mi vei ierta atîta indiscreţie şi vei continua să mă ajuţi. Dacă voi mai avea zile, şi voi avea posibilitatea să-mi revăd ţara şi mormîntul iubitei mele surori şi al părinţilor mei, nu voi lipsi de a veni să vă reînnoiesc, din viu grai, şi mareşalului şi d-tale, toate mulţumirile mele recunoscătoare. Aştept rîndurile d-tale. Devotat cordialmente S. Rosental Dacă înainte de plecarea d-tale din Paris voi primi vreo înştiinţare, nu voi lipsi a ţi-o transmite”. Pînă la urmă, intervenţiile Ministerului de Externe român pe lîngă cel german, spre a-l scăpa pe Rosental de deportare, au avut, totuşi, succes. Căci, cu şapte zile înainte de scrisoarea pe care tocmai am reprodus-o – dar vestea nu ajunsese încă pînă la cel în cauză – Legaţia română din Berlin expediase la Bucureşti următoarea telegramă: „Legaţiunea din Berlin Nr. 455/43 319 Data: 17.X.ora 9 Externe Bucureşti Urmare la telegrama dv. nr. 43 291 Auswärtiges Amt a sprijinit cererea noastră în favoarea domnului Rosental pe lîngă autorităţile militare din Franţa, comunicînd totodată Ambasadei Germaniei din Paris dorinţa domnului Conducător al statului ca avocatul Rosental să fie exceptat de la măsurile luate în privinţa evreilor, arătîndu-i-se tratamentul unui cetăţean român arian. Bossy”. *** Alte veşti despre ceea ce a fost viaţa lui Rosental la Hossegor nu mai posedăm; avem, însă, o dovadă certă că el a supravieţuit şi în anul următor. Într-adevăr, la 8 iulie 1943, Monitorul Oficial a publicat raportul lui Titus Dragoş, subsecretarul de stat al românizării, colonizării şi inventarului şi un decret-lege semnat de Ion Antonescu prin care, avînd în vedere „serviciile şi meritele excepţionale faţă de ţară”, S. Rosental – şi împreună cu el şi I. Aurel Candrea, Alexandru Cerban, Constantin V. Hiott şi H. Sanielevici – era asimilat „în totul cu românii”. De aici încolo, traiectoria trecerii lui S. Rosental prin istoria românească se întrerupe brusc, spre a lăsa, eventual, loc doar unor consideraţii, unor amare consideraţii, iscate de acest caz. Acela al unui om căruia, deşi în atîtea rînduri i s-au recunoscut marile merite faţă de ţară, a fost, totuşi, nevoie de circumstanţe excepţionale şi de intercesiuni de care puţini alţi cetăţeni ar mai fi putut beneficia, pentru a i se recunoaşte un drept de care se bucura pînă şi ultimul ins ce se putea prevala de anodinul fapt că se născuse pe acest meleag. Sfîrșit DUMITRU HÎNCU

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

Citadela din Haiti – simbol al unei națiuni (II) Bomboanele regale (2)

Plantaţiile mari au fost păstrate ca unităţi agricole. Henri Christophe nu a împărţit pămîntul foştilor scalvi, dar acestora le revenea un sfert din ceea ce realiza plantaţia şi aveau sîmbăta liberă ca să îşi cultive micile grădini şi să îşi vîndă surplusul la piaţă. Duminicile erau pentru rugăciuni şi odihnă. Dar, potrivit Codului rural al lui Christophe, muncitorii agricoli trebuiau să se trezească la ora 3 dimineaţa, de luni pînă vineri. La ora 4.30 plecau la cîmp să dea foc mărăcinişurilor şi să pună totul în ordine, pînă cînd se făcea ziuă şi începeau munca propriu-zisă. De ia 8 la 9 făceau o pauză pentru masă şi lucrau apoi pînă la prînz. După o odihnă de două ceasuri, munceau pînă la apusul soarelui, cînd li se îngăduia să plece acasă. Infracţiunile de orice fel atrăgeau condamnări grele. Furtul se pedepsea cu moartea. Măsurile aspre aplicate de Christophe erau menite nu numai să ducă la realizarea de lucruri măreţe într-un timp scurt, dar şi să ridice nivelul comportamentului social al haitienilor. Deşi a fost un tiran aspru, care cădea uneori pradă acceselor de furie, Christophe s-a bucurat de reputaţia de a fi un om drept. Judecăţile sale inflexibile se aplicau şi propriei familii. Chiar prinţui moştenitor, Victor-Henry, a efectuat o dată muncă silnică la Citadelă. Pentru aplicarea legior, Christophe a adunat un corp de armată de elită, alcătuit din bărbaţi recrutaţi în special din Africa, avînd toţi aceeaşi înălţime şi statură. Deoarece erau îmbrăcaţi la fel, în uniforme elegante, mucaliţii i-au poreclit „Bomboanele regale“.

La fel ca la Gizeh Poate că dintre toate realizările lui Christophe cea mai folositoare a fost cea legată de învăţămînt. Credea cu ardoare în importanţa instruirii şi compensa propria sa neştiinţă de carte punînd să i se

Citadela Laferriere

citească mereu, pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi. Purta o vastă corespondenţă cu multe personalităţi din Europa, printre care aboliţionistul Thomas Clarkson şi episcopul William Wilberforce. Cheltuind mari sume de bani, a iniţiat un program intensiv de instruire cu profesori aduşi din Anglia şi Statele Unite, pentru a pune bazele unui sistem naţional de învăţămînt cu predare în limba engleză, după modelul britanic. A creat o Academie Regală şi un mare gimnaziu, în care să se înveţe aritmetică, gramatică, istorie, geografie şi limbi moderne. La capătul a doi ani, şcoala elementară era frecventată de 700 de copii, iar cea secundară de 200. Christophe s-a temut tot timpul că francezii s-ar putea reîntoarce. Avea o pasiune pentru telescoape şi pusese să îl însoţească pretutindeni un paj care să poarte un astfel de obiect, înfăşurat într-un şervet de pînză, în aşa fel încît în clipele de răgaz să poată privi marea. Neliniştea sa era întemeiată. Tratatul de la Paris din 1814 îl detronase pe Napoleon, dar prelungise negoţul cu sclavi în posesiunile franceze cu încă cinci ani. Insula Guadelupa, din apropiere, revenise deja la sclavie. Între timp, Pétion, rivalul lui Christophe, complota mereu împotriva lui. El s-a aliat cu francezii, care erau dornici să îl folosească drept unealtă pentru a-l doborî pe Christophe. În faţa acestei situaţii, Christophe a grăbit lucrările de construcţie la Citadelă. A devenit tot mai necruţător, avînd chiar scurte accese, în timpul cărora devenea periculos de violent. În vreme ce oamenii lui Pétion beau rom la soare, poporul lui Christophe tîra buşteni şi lespezi peste munţi, pentru Citadelă, sau muncea într-un ritm ucigător pe plantaţii. Patrick Delatour, arhitect restaurator şi istoric, care lucrează în prezent la Citadelă, a emis ipoteza că pentru construirea ei a fost necesară o forţă umană egală cu cea folosită pentru una dintre marile piramide de la Gizeh. Asemenea unora dintre egiptenii care s-au refugiat în deşert, nici haitienilor nu le plăcea munca grea şi disciplina severă. Instigaţi

Statuia ecvestră a lui Henri Christophe din Port-au-Prince

de către Pétion, au început să organizeze tot mai multe comploturi împotriva iui Christophe. Acesta a reuşit să le zădărnicească pe toate. În 1820, asistînd la o ceremonie, s-a prăbuşit deodată pe podea şi nu s-a mai putut ridica. Făcuse o congestie cerebrală, care i-a paralizat partea dreaptă. A fost transportat la palat. Hărţuielile de la graniţă cu oamenii lui Pétion s-au înteţit. Proprii lui generali au început să îşi dispute succesiunea. Încercînd, cu o ultimă sforţare, să recîştige controlul asupra situaţiei, să îşi dovedească talentul de conducător şi puterea de fascinaţie care îl menţinuseră la cîrma ţării atît de mult timp, Christophe i-a poruncit medicului său să îi frecţioneze corpul cu un lichid fierbinte preparat din rom şi ardei iute, pînă ce n-a mai suportat usturimea. A fost apoi ajutat să se îmbrace şi a ieşit din palat. Şi-a adunat soldaţii şi, stînd în picioare în faţa lor, le-a vorbit. Apoi, s-a întors să încalece, dar s-a prăbuşit cu faţa în jos la pămînt. Suferise un nou atac cerebral. În noaptea aceea s-a răspîndit vestea că a izbucnit o răscoală. Prin palat răsunau strigăte: „Libertate! Jos sclavia! Jos cu regele!“. Unul dintre puţinii aghiotanţi care nu îl părăsiseră a relatat reacţia lui Christophe: „Deoarece poporul din Haiti nu mai crede în mine, ştiu ce am de făcut“. A cerut să i se aducă apă caldă şi lenjerie curată. Şi-a schimbat hainele, apoi a spus noapte bună soţiei şi copiilor săi. De îndată ce a rămas singur, a luat un pistol şi şi-a tras un glonte în inimă. După moartea lui, ţara a intrat într-un declin prelungit. Sfîrșit FRANCES MACLEAN (Traducere de Raluca COTRUŢĂ)

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

ªtiri externe, comentarii, analize Liderul politic al Hamas Haniyeh a fost asasinat în Iran, punînd conflictul din Orientul Mijlociu într-o nouă fază periculoasă

(urmare din pag. 1) Agenția de presă iraniană IRNA a declarat că atacul a avut loc la 31 iulie, în jurul orei 2 a.m., ora locală (6:30 p.m. ET marți), implicînd un „proiectil ghidat în aer”. Noul președinte al Iranului, Masoud Pezeshkian, a depus jurămîntul marți, iar Hamas a publicat imagini în aceeași zi în care Haniyeh a întîlnit oficialii iranieni la Teheran. Fars, afiliat statului, a spus că Haniyeh stă într-o reședință din nordul Teheranului. Armata israeliană a declarat că nu răspunde la rapoartele din mass-media străine, deși înalți oficiali au promis anterior că vor elimina Hamas și conducerea sa ca răspuns la atacul grupului din 7 octombrie asupra Israelului. Mai tîrziu a spus că „realizează o evaluare situațională”. În schimb, Israelul a confirmat că a efectuat marți o lovitură în Beirut, Liban, care l-a ucis pe comandantul Hezbollah Fu’ad Shukr. Hezbollah a confirmat ulterior moartea lui Shukr. Asasinarea lui a fost cea mai gravă escaladare israeliană în confruntarea sa cu puternicul grup militant libanez de cînd a reluat atacurile în octombrie anul trecut. Războiul Israelului împotriva Hamas în Gaza, lansat în urma atacurilor conduse de gruparea militantă din 7 octombrie, a stîrnit un conflict din ce în ce mai intens, aproape zilnic, în întreaga regiune. Grevele duble de săptămîna trecută, care au avut loc la cîteva ore una de cealaltă, par să intensifice această discordie pe mai multe fronturi și vor genera temeri reînnoite de izbucnirea unui război total în Orientul Mijlociu. Într-un discurs televizat miercuri seara, primministrul Benjamin Netanyahu a declarat că Israelul a dat „lovituri zdrobitoare” inamicilor săi în ultimele zile, dar nu a menționat moartea lui Haniyeh. „Vom elimina pe oricine ne face rău, pe oricine ne masacrează copiii, pe oricine ne ucide cetățenii”, a spus Netanyahu. Într-un discurs belicos, el a spus că nu a „cedat” la apelurile anterioare de a pune capăt războiului din Gaza „și că nu cedez nici astăzi”. El a recunoscut că „sînt zile provocatoare”, dar a subliniat că Israelul este „pregătit pentru orice scenariu”. Grevele din această săptămînă ar putea, de asemenea, să distrugă orice speranță rămasă de a se ajunge la un acord de încetare a focului și de eliberare de ostatici în Gaza în viitorul apropiat, pe fondul unei crize umanitare catastrofale din enclavă. Haniyeh a jucat un rol principal, reprezentînd Hamas în negocierile de armistițiu de luni de zile, care au părut în mod repetat să ajungă la vîrful unei descoperiri, pentru a se prăbuși în ultimul moment. Într-o declarație după grevă, Forumul pentru ostatici și familii dispărute – care face campanie pentru eliberarea ostaticilor încă ținuți în Gaza – a spus că „în timp ce operațiunile militare (ale Israelului) din ultimele 10 luni au obținut cîștiguri semnificative în materie de securitate, realizări reale nu pot decît se va realiza odată cu eliberarea tuturor celor 115 ostatici încă în captivitate”. Acesta a cerut guvernului israelian „să avanseze decisiv negocierile”. Haniyeh este al doilea lider de rang înalt al Hamas care a fost ucis de la începutul războiului din Gaza. În ianuarie, grupul a declarat că șeful adjunct al biroului său politic, Saleh Al Arouri, a fost ucis într-un atac aerian israelian la Beirut. Arouri a fost considerat unul dintre membrii fondatori ai aripii militare a Hamas, Brigăzile Izz adDin al-Qassam. Impactul oricărei morți în structura de conducere a Hamas este dificil de prezis, avînd în vedere rețeaua vastă și opacă a grupului, și a fost capabil să reziste înainte de moartea altor lideri cheie – inclusiv uciderea co-fondatorilor săi, Sheikh Ahmed Yassin și Abdel Aziz Rantisi, uciși la distanță de cîteva săptămîni în 2004.

Dar moartea lui Haniyeh lasă Hamas fără figura sa politică publică și reprezintă probabil un regres major pentru operațiunile sale internaționale. Nu ar fi de așteptat să aibă un impact dramatic asupra efortului său militar, dar dispariția sa poate avea o greutate simbolică în întreaga organizație. El și-a asumat un rol central în discuțiile privind ostaticii și încetarea focului dintre Israel și Hamas și, la începutul acestei primăveri, a declarat că Hamas este dispus să încheie un acord – dar a adăugat că va necesita retragerea Israelului din Gaza și o garanție pentru încetarea permanentă a luptei în enclavă, solicitare pe care Israelul a numit-o „inacceptabilă”. O sursă care cunoaște negocierile a declarat miercuri, 31 iulie, pentru CNN că moartea lui Haniyeh ar putea „complica discuțiile de mediere”. Sursa a spus că Haniyeh – împreună cu liderul militar al Hamas din Gaza, Yahya Sinwar – a fost „un factor cheie de decizie”. „El a văzut valoarea unei înțelegeri și a fost esențial pentru a obține anumite progrese în discuții”, a adăugat sursa. Haniyeh a fost în legătură cu mediatorii din Qatar și Egipt la începutul lunii iulie. Aceste discuții sînt acum în balanță, în ciuda unor speranțe la începutul acestei luni că se apropie de un acord-cadru. „Cum poate reuși medierea atunci cînd o parte îl asasinează pe negociatorul din cealaltă parte?”. Prim-ministrul statului Qatar, Mohammed bin Abdulrahman Al-Thani, un mediator în discuții, a postat miercuri pe X (Capitala Qatarului, Doha, găzduiește și principalul birou politic al Hamas): „Pacea are nevoie de parteneri serioși și de o poziție globală împotriva disprețului față de viața umană”, a scris Al-Thani. Uciderile lui Haniyeh în Teheran și a lui Shukr, șeful militar al Hezbollah, în Beirut sînt semnificative atît din punct de vedere al momentului în care au loc, cît și al locației. Generalul de brigadă (Rez.) Assaf Orion, cercetător senior la Institutul de Studii de Securitate Națională din Israel, a declarat că cele două decese „măresc probabilitatea unui răspuns pe axă, adăugînd Iranul și alte atacuri proxy în scenă”. Iranul a petrecut ani de zile investind în grupuri regionale de proxy, cunoscute în mod informal sub numele de „Axa Rezistenței” – o alianță anti-Israel și anti-occidentală – furnizîndu-le bani, arme și antrenament, deoarece Teheranul a căutat să-și extindă influența în mijlocul Orientul. Liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a spus că Iranul consideră că este de datoria sa să răzbune uciderea lui Haniyeh, deoarece acesta a fost asasinat pe teritoriul iranian. „Ați ucis dragul nostru oaspete în casa noastră și acum ați deschis calea pentru pedeapsa voastră aspră”, a spus Khamenei într-o declarație referindu-se la Israel. „Considerăm că este de datoria noastră să răzbunăm sîngele dragului nostru oaspete”. Războiul Israelului împotriva Hamas din Gaza a scos la iveală acel război de lungă durată cu Iranul – și a aprins opinia publică la nivel global. Într-un discurs susținut la Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, ambasadorul Iranului la ONU a învinuit SUA pentru moartea lui Haniyeh, spunînd că nu s-ar fi putut întîmpla fără autorizația SUA și sprijinul Serviciilor de informații. Secretarul de stat al SUA Antony Blinken a spus că SUA „nu au fost conștiente sau implicate în crimă”. În apelurile cu miniștrii de Externe iordanian și qatarez, Blinken a spus că este important să se continue discuțiile de încetare a focului și să se prevină „escaladarea în continuare a conflictului”, potrivit surselor Departamentului de Stat. Între timp, secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, în timp ce călătorea în Filipine, a spus că nu crede că războiul din Orientul Mijlociu este inevitabil, dar dacă Israelul ar fi atacat, Statele Unite ar ajuta la

apărarea acestuia. Corpul Gărzii Revoluționare Islamice, o aripă de elită a armatei iraniene, a declarat că moartea lui Haniyeh este investigată și rezultatele vor fi anunțate miercuri, potrivit presei de stat iraniene. Iar președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a condamnat uciderea lui Haniyeh, numind-o „un act laș și o escaladare periculoasă”, potrivit agenției de presă WAFA. „Excelența Sa a cerut maselor și forțelor poporului nostru să se unească, să fie răbdători și statornici în fața ocupației israeliene”, a raportat WAFA. Haniyeh, în vîrstă de 62 de ani, s-a născut într-o tabără de refugiați din apropierea orașului Gaza și s-a alăturat Hamas la sfîrșitul anilor 1980, în timpul Primei Intifada sau revoltă. Pe măsură ce Hamas a crescut la putere, Haniyeh a urcat în rang – fiind numit parte dintr-o „conducere colectivă” secretă în 2004. Pînă în 2017 devenise șeful grupului – și a fost numit „terorist global special desemnat” de SUA la scurt timp după. Unii palestinieni și-au exprimat șocul și tristețea la moartea lui miercuri. „Ismail Haniyeh este fiul Gazei. El reprezintă întregul meu popor”, a declarat Ahmad Al Nims unui jurnalist care lucrează cu CNN în Deir el-Balah, în centrul Fîșiei Gaza. Un alt locuitor din Gaza, Abu Yasser Hassoun, a spus că asasinatul i-a „lovit” pe palestinieni „ca un fulger”. Analistul palestinian Mustafa Ibrahim a declarat pentru CNN că, în ciuda unor dezacorduri, Haniyeh deținea un „loc special printre palestinieni”. De-a lungul anilor, Haniyeh a participat la discuții de pace cu fostul președinte american Jimmy Carter și s-a întîlnit cu alți lideri mondiali, inclusiv cu emirul Qatarului, șeicul Hamad bin Khalifa Al-Thani și diplomatul chinez Wang Kejian la începutul acestui an. În aprilie, atacurile aeriene israeliene au ucis trei dintre fiii lui Haniyeh și patru dintre nepoții săi, potrivit Hamas. La acea vreme, Haniyeh a insistat că moartea lor nu va afecta discuțiile privind încetarea focului și ostaticii în curs. „Oricine crede că, țintindumi copiii în timpul discuțiilor de negociere și înainte de a se ajunge la un acord, că va forța Hamas să renunțe la cererile sale, este delirant”, a spus el. Ismail Haniyeh și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Doha ca șef al Biroului Politic al Hamas, dar a făcut o serie de călătorii în Teheran, Istanbul și Cairo, conform unei analize CNN. CNN a analizat declarațiile Hamas și ale altora, pe lîngă instituțiile media de stat și alte postări pe rețelele sociale, pentru a urmări mișcările lui Haniyeh începînd cu 7 octombrie. Haniyeh a făcut cel puțin patru călătorii la Teheran – în noiembrie, martie, mai și iulie. În timpul celor patru vizite, el s-a întîlnit cu liderul suprem iranian Ali Khamenei. În mai, el a participat la funeraliile președintelui iranian Ebrahim Raisi și ale ministrului de externe Hossein Amir-Abdollahian, care au fost uciși într-un accident de elicopter. În ultima sa călătorie la Teheran, care s-a încheiat cu asasinarea sa, el a participat la instaurarea noului președinte iranian Masoud Pezeshkian. De asemenea, a făcut trei călătorii cunoscute la Cairo în noiembrie, decembrie și februarie, pentru a conduce delegația Hamas de negociere a încetării focului. Acest proces de negocieri, care este încă în desfășurare, a fost condus de Qatar și Egipt. Liderul Hamas a petrecut, de asemenea, două perioade de timp la Istanbul. El a urmărit atacurile din 7 octombrie în birourile Hamas din Istanbul. Videoclipul care a circulat pe rețelele de socializare în urma atacurilor îl arată sărbătorind după ce a urmărit știri despre luptătorii Hamas care se întorceau în Fîșia Gaza cu echipamente israeliene. S-a întors acasă la Doha în octombrie. Pe cînd se afla acolo, în aprilie, Haniyeh s-a întîlnit cu președintele turc Recep Tayyip Erdogan și cu o serie de politicieni turci. Trupul lui Haniyeh a fost înhumat vineri, 2 august, la Doha, după ce joi au avut loc ceremonii funerare la Teheran.

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

UN punct de vedere

Războiul nu poartă jucării în raniţă (I)

Cînd descinde din paginile manualelor de istorie pentru a se instala în lumea reală, războiul are o sonoritate tăioasă, constituindu-se într-o seismogramă a celor mai rele coșmaruri ale umanităţii. Iar recurenţa feţelor lui hidoase demonstrează că, indiferent de nivelul atins de civilizaţia umană, răul moral nu dispare, ci doar se transmite, eventual criogenat, de la generaţie la generaţie, așteptînd cu răbdare momentul prielnic învierii. Fără a avea o rezonanţă foarte puternică, tema războiului plutește periodic în spaţiul public, uneori doar cît să ne imunizeze faţă de ideea că ar putea, într-adevăr, izbucni foarte aproape de noi sau de cei dragi nouă, alteori cît să ne amintească de faptul că lumea s-a schimbat și, odată cu ea, și vechile strategii ale conflictelor. Că războiul hibrid și asimetric e noul trend, deși între cancelarii mai circulă voalate sau directe ameninţări nucleare, în timp ce diplomaţia rămîne pentru mulţi garanţia că, dincolo de declaraţii, parade și exerciţii militare, liderii lumii nu-și doresc să tulbure o pace care a durat trei sferturi de secol. Doar că istoria recentă, la fel ca și cea așezată în rama secolelor, arată că nu ne-am schimbat foarte mult. Sîntem capabili de aceleași orori ca acelea pomenite în poroasele discursuri comemorative în care se declamă chiar necesitatea prevenirii lor, sub formula deja clișeică, „pentru ca așa ceva să nu se mai întîmple”. Liderii lumii, interesele politice și tehnica militară se pot schimba, dar ceea ce rămîne e caracteristica oricărui război de a expulza viaţa din matca ei firească într-un univers al coșmarurilor. Dacă tragediile celui de-al II-lea Război Mondial au fost suficient de mari încît să impresioneze chiar și generaţiile care nu i-au fost martore, nu este mai puţin adevărat că, în ciuda lecţiilor care ar fi trebuit învăţate după încheierea lui, o a treia conflagraţie mondială a avut suficiente ocazii să ne ameninţe.

Developînd viitorul de pe filmul trecutului Războiul Rece, întroienit la bifurcaţia poziţiei Statelor Unite cu cea a URSS-ului, le-a oferit contemporanilor suficiente motive să se teamă că acest conflict se va sfîrși într-o înfruntare nucleară. Criza Rachetelor din 1962 a constituit, probabil, unul dintre momentele cele mai critice de după 1945 – concentrîndu-se în 38 de zile de vertij global. Tensiunea din cadrul relaţiilor sovieto-americane a atins un punct critic atunci cînd un avion american de spionaj a descoperit în Cuba baze sovietice de lansare a rachetelor cu rază medie de tip SS-4, capabile să lovească ţinte din tot sud-estul SUA. Moartea pilotului american Rudolf Anderson, al cărui avion a fost doborît în timp ce survola Cuba, părea să fie ultima picătură a unui pahar plin ochi. Jo Fidgen, jurnalist BBC, relatează într-un articol că atît oamenii de rînd, cît și cei de stat se temeau că un război nuclear e la ore sau zile distanţă. Un sondaj Gallup arăta că un american din cinci credea că un război mondial e iminent. Dino Brugioni, oficialul CIA care trebuia să îl însoţească pe președintele Kennedy în buncăr, convins că evenimentele converg spre acest final, chiar i-a scris soţiei o scrisoare de adio. Iar secretarul american al apărării, Robert McNamara, a plecat acasă la finalul „sîmbetei negre” nesigur că va mai avea ocazia de a fi martor al încă unui răsărit. Criza Rachetelor n-a fost însă un moment izolat de disonanţă în simfonia păcii globale, ea fiind precedată și urmată de alte ocaziicheie de declanșare a unui război de anvergură. Analizînd scena politică mondială, jurnalistul englez Roger Cohen scrie pentru The Atlantic un articol intitulat sugestiv „Da, se poate întîmpla din nou”, în care nominalizează războiul din Ucraina, pe cel din Siria și conflictul din Marea Chinei de Est ca potenţiale surse ale unui conflict la scară globală. Cohen își avertizează cititorii că, deși există numeroase raţiuni ale conservării păcii, inimaginabilul poate să intervină

totuși. Dacă nu cumva este prezent deja, avînd în vedere episodul Crimeea, în care o mare putere redesenează cu forţa graniţe imuabile din 1945 încoace. De altfel, înainte ca intenţiile expansioniste și beligerante ale lui Hitler să capete consistenţă în ochii spectatorilor planetari, ideile sale au părut pur și simplu excentrice, rupte de realitatea în care era ancorată Europa. Oamenii politici nu puteau lua în serios ideea unui imperiu germanic clădit pe cărămizi rasiale și, în plus, se miza mult pe prudenţa armatei și a clasei politice germane – notează în cartea sa Colin S. Gray, profesor de relaţii internaţionale și studii strategice la Universitatea din Reading. Harry Leslie Smith, scriitor britanic și comentator politic, veteran al celui de-al II-lea Război Mondial, își așterne într-un articol din The Guardian impresiile despre firul roșu care leagă războiul în care a luptat de un altul, ale cărui zvonuri ne dau tîrcoale. Inventariind cîteva dintre simptomele care trădează vulnerabilitatea lumii noastre, Smith conchide că e nevoie de un singur nebun pentru a apăsa pe butonul războiului, condiţie deja bifată, pentru că avem doi – cu referire explicită la incandescenţa conflictului dintre SUA și Coreea de Nord. Privind în urmă, de la cei 94 de ani, Harry Smith rememorează ultima vară de pace de dinainte de dezastru, cea a anului 1939, și hazul pe care i-l stîrneau lui și colegilor săi știrile despre Hitler și despre planurile lui atît de iraţionale în lumea așezată în care trăiau. Deși nu a auzit tunetul care prevestea potopul celui de-al II-lea Război Mondial, comentatorul politic crede că îl percepe limpede acum. Și mărturisește că este înspăimîntat pentru generaţia următoare, tocmai pentru că a văzut, de la foarte mică distanţă, hăurile în care poate să arunce războiul un om, o ţară, un continent, o planetă. Nu e ușor de prevăzut și mai ales de preîntîmpinat tornada pe care o întruchipează un conflict militar. Chiar pentru analiștii experimentaţi, tabla de șah a realităţii ascunde multe mutări surpriză, aruncînd în derizoriu atît proiecţiile noastre, cît și vechile tipare de gîndire. Punctul de fierbere al relaţiilor dintre ţări rămîne mereu o necunoscută, evenimente grave stingîndu-și ecourile în acalmie, pentru ca altele aparent insignifiante să arunce în aer statu-quoul. Și, în timp ce nu putem decît să sperăm că orice potenţial conflict va fi dezamorsat pe cale diplomatică, merită să medităm la lecţiile pe care ni le-a predat un război ale cărui ecouri s-au stins de mai puţin de un secol.

Războiul, între acoladele unei matematici tăioase Al II-lea Război Mondial a deţinut recordul în ce privește numărul de victime, înghiţind mai multe vieţi decît oricare alt conflict militar precedent și de aproape patru ori mai mult decît Primul Război Mondial. Însăși generozitatea marjei de eroare (se vorbește de 50, 60 sau chiar de 80 de milioane de victime) arată amploarea și ferocitatea unei conflagraţii care a însumat 6 ani, a antrenat peste 100 de milioane de soldaţi din 61 de ţări, desfășurîndu-se pe teritoriul a 40 de state. Dacă Germania a plătit un preţ de 2,8 milioane de civili morţi și 5,5 milioane de militari, în URSS pierderile au fost de 6,3 milioane de militari și 17 milioane de civili. Și financiar părţile beligerante au plătit un cost uriaș: 326 de miliarde de lire sterline, la preţurile din 1946. O Germanie ajunsă în ruine a limitat la supravieţuire așteptările majorităţii populaţiei. Distrugerea centrelor industriale germane în timpul războiului, lipsa locuinţelor cu acoperiș și ruinarea reţelei de transporturi au pus presiune pe aliaţi, nevoiţi să improvizeze tabere pentru refugiaţi și să raţionalizeze strict alimentele. Deși salutare, aceste măsuri nu au putut eradica foametea și nici stăvili izbucnirea epidemiilor cauzate de condiţiile precare de viaţă. După convulsiile războiului, economiile Europei au fost grav afectate, avînd nevoie de mai bine de un deceniu pentru a-și reveni, în condiţiile în care, prin Planul Marshall, SUA au investit 13 miliarde de dolari în reconstruirea unui continent prăbușit.

Plumb, zinc și flori, sau eboșa unui dezastru Proverbul care spune că o imagine poate valora cît o mie de cuvinte (și, de ce nu, cît o mie de cifre) și-a găsit aplicaţia și în expoziţia Pentru Louis-Ferdinand Céline, aparţinînd lui Anselm Kiefer, unul dintre cei mai de succes artiști plastici contemporani. Găzduită de Galeria de artă contemporană Copenhagen Contemporary, expoziţia lui Kiefer e un memorial al tragediei întruchipate de-al II-lea Război Mondial, dar și de alte războaie care i-au succedat. Cele patru avioane de război sculptate din plumb și zinc și expuse în Copenhaga recreează la o scară mică temele predilecte ale lui Kiefer, marile catastrofe ale istoriei. Războiul ucide toate frînturile de viaţă și de frumuseţe ale lumii – un mesaj grav, transmis prin imagini greu de șters din mintea privitorului. Avionul peste care stau prăbușite legături de maci uscaţi, odinioară plini de culoare și de prospeţime, e un discurs acuzator adresat trecutului. Sau poate viitorului, pe care îl avertizează laconic: războiul ucide totul, de la oameni la ierburi.

Războiul nu ucide doar macii (1) Așa cum o dovedesc fără echivoc cifrele, al II-lea Război Mondial a înscris populaţia civilă în categoria marilor perdanţi ai războiului. Angajarea totală a resurselor umane și materiale, precum și numărul mare de civili uciși, în comparaţie cu militarii (cele mai multe estimări sugerează 20 de milioane de victime în rîndul militarilor și 40 de milioane de pierderi în rîndul populaţiei civile), au ilustrat convingător caracterul de război total, în care practic nu există zone de indeterminare, nu există necombatanţi, populaţia fiind considerată ţintă legitimă, la fel ca efectivele militare. La moartea civililor au contribuit, în proporţii diferite și uneori greu de delimitat, foamea, bolile, bombardamentele în masă, masacrele (de exemplu, masacrul din Nanking, unde forţele japoneze au ucis sute de mii de civili și au violat zeci de mii de femei în primele șase săptămîni ce au urmat cuceririi fostei capitale chineze, sau atacurile cu bombă atomică de la Hiroshima și Nagasaki, în care au pierit cel puţin 129.000 de oameni) și genocidul. Deși pot părea secundare pe o scară a privaţiunilor și a suferinţelor îndurate de populaţie în timpul războiului, lipsurile economice au hărţuit oamenii tot mai agresiv pe măsură ce războiul se prelungea. Ţările au fost nevoite să recurgă la raţionalizări mai mult sau mai puţin stricte, iar în Olanda inundarea terenurilor joase de către germani a dus la o criză de alimente care a făcut practic imposibilă supravieţuirea fără proviziile de alimente lansate pe calea aerului de către aliaţi. Mobilizarea fără precedent a tinerilor, mai ales în Germania, a ţinut și ea de același derapaj al războiului total. Recrutaţi din organizaţia paramilitară Tineretul Hitlerist, membrii diviziei Hitler erau prea tineri pentru a primi raţia standard de ţigări alocată soldaţilor, așa că li se livrau în schimb dulciuri. Și, în același timp, erau consideraţi suficient de maturi pentru atrocităţile frontului. Principiul demoralizării populaţiei civile ca mijloc de a scurta un război care se anunţa, cu fiecare victorie germană, de o durată mai lungă decît estimările iniţiale, a dus la bombardamente intense ale aliaţilor asupra centrelor industriale și orașelor germane. Bombardarea Dresdei a constituit momentul de apogeu – între 13 și 15 februarie 1945, forţele aeriene americane și britanice au aruncat 3.900 de bombe asupra orașului, distrugînd 6,5 kilometri pătraţi din centrul orașului și făcînd aproximativ 25.000 de morţi. Istoricul britanic Frederick Taylor – care ezita să clasifice atacul drept crimă de război, atît din pricina motivelor raţionale care au stat la baza lui, cît și din cauza ambiguităţii regulilor de război, care se circumscriu de multe ori zonelor gri – numea bombardarea Dresdei o tragedie „exemplară pentru ororile războiului din Secolul al XX-lea și un simbol al distrugerii”. Orașele aliate au devenit și ele ţinta bombardamentelor germane, numai Londra fiind ţinta a 1.358 de rachete V-2, silenţioase pînă în momentul impactului, făcînd victime și producînd valuri de panică în rîndul populaţiei. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

GHID PRIN EUROPA

Acvariul din Barcelona

Barcelona (II)

Acvariul din Barcelona conține mai mult de 11.000 de pești și creaturi marine din 450 de specii diferite, fiind unul din acvariile cele mai importante din lume. Este un loc potrivit atît pentru copii, cît și pentru adulți, care au posibilitatea de a face scufundări lîngă rechini. Amintesc aici acvariile mediteraneene, 14 la număr, unde se regăsesc varietăți ale tuturor speciilor marine. Acvariile tropicale sînt o lume colorată care demonstrează exotismul și frumusețea mărilor tropicale. Acvariile oceanului au cam 36 de metri diametru și 5 de adîncime. Un tunel de sticlă de 80 de metri traversează acest acvariu pe dedesubt pentru a vă permite să vedeți perfect rechinii și celelalte specii oceanice. Am spus mai sus că vă puteți scufunda cu rechinii și vreau să detaliez puțin acest lucru. Astfel, turiștii care doresc și au atestat de scafandru se pot scufunda într-un tanc conțînînd 4 milioane de litri de apă prin care pot înota observînd comportamentul rechinilor și al altor animale acvatice. De aici ne ducem la tren, pentru a ajunge, după încă 90 de minute, la hotel, să prindem masa de seară. A doua zi, ne-am dus la plajă să ne odihnim. Acolo am constatat că plaja avea un nisip numai bun pentru masaj la tălpi, iar după cît de zgrunțuros era, precis era nisip de carieră. Apa mării era extrem de rece, așa că mi-am vîrît doar picioarele în ea, și asta a cam fost tot. Apoi, prînzul pe o terasă din zonă și somn și lălăială pînă a doua zi, cînd urma să plecăm la Barcelona. De data asta, să vedem Ramblas încă o dată și să luăm un autobuz turistic, pentru un tur de oraș. Ne-a plăcut ce am văzut, dar nu ne-a impresionat foarte tare. Oricum, am mers un pic și pe jos, ca să vedem faimoasele case construite de Gaudi. Prima dintre aceste case este cunoscută cu numele de La Pedrera, din cauza aspectului ei bolovănos și rustic. Casa Milà, denumită și La Pedrera, este o clădire modernistă din Barcelona, construită de Antoni Gaudi între 1906 și 1912, pentru Pere Milà și soția sa, Roser Segimon, o văduva bogată, care moștenise averea lui Josep Guardiola, un fost colonist întors din America de Sud și care făcuse avere cu cafea prin Guatemala. În anul 1905, Roser Segimon a cumpărat o casă de 1.935 de metri pătrați cu grădină, în Strada Paseo de Gracia, și l-a angajat pe Antoni Gaudi să construiască o nouă casă, fiindcă soții Milà se gîndeau să locuiască la etajul principal și să le închirieze pe celelalte. Așa că Gaudi a dărîmat complet casa și s-a apucat să ridice una nouă. Casa Milà e alcătuită din două corpuri de clădiri, dispuse în jurul a două curți interioare, care oferă lumină naturală întregii clădiri. Aceasta e compusă din pivniță, parter, mezanin, etaj principal, etajele 2, 3, 4 și 5, precum și un pod. Inițial, se dorise ca pivnița să servească drept garaj, etajul I (cel principal), ca reședință a familiei Milà, restul Casa Milà (La Pedrera)

fiind împărțit în 20 de apartamente. Forma casei a fost concepută după modelul cifrei 8 asimetrică, din cauza diferitelor forme și mărimi ale curților. Podul a găzduit spălătoria și uscătoria. Fiindcă am ajuns cu descrierea casei la acoperiș, am să vă spun că acesta este cel care deține cele mai importante elemente ale clădirii. Antonio Gaudi a făcut în așa fel încît a transformat luminatoarele, capetele scărilor, ventilatoarele și coșurile de fum în adevărate sculpturi integrate clădirii. Apartamentele au plafoane din ipsos, cu reliefuri dinamice, uși, ferestre și mobilier din lemn prelucrat manual, precum și plăci hidraulice și diverse elemente ornamentale. Scările au fost gîndite ca intrări de serviciu, fiindcă accesul principal în apartamente se făcea cu ascensorul, exceptînd etajul principal unde Gaudi adăugase o impunătoare scară interioară. Casa Milà se caracterizează prin fațada sa autoportantă din piatră, ceea ce înseamnă că nu are pereți portanți. Fațada se conectează la structura internă a fiecărui etaj cu ajutorul grinzilor curbate de fier care înconjoară perimetrul fiecărui etaj. Acest sistem de construcție permite, pe de o parte, deschideri mari în fațadă, care dau lumină locuințelor, iar pe de altă parte, structurarea liberă a diferitelor niveluri, astfel încît zidurile interne să poată fi adăugate și demolate fără a afecta stabilitatea clădirii. Acest lucru permite proprietarilor să se răzgîndească în voie și să modifice, fără probleme, dispunerea interioară a caselor. Fațada este compusă din blocuri mari de calcar din Masivul Garraf, la primul etaj, și din carieră de la Villefranche pentru nivelurile superioare. Blocurile au fost tăiate pentru a urma traseul proiecției modelului, apoi au fost ridicate la locația lor și ajustate pentru a se alinia într-o curbă continuă la piesele din jurul lor. Fațada originală a lui Gaudí a eliminat o parte din fierăria de nivel inferior. În 1928, croitorul Mosella a deschis primul magazin în La Pedrera, iar acesta a eliminat feroneria din fier forjat. Acest lucru nu a preocupat pe nimeni, deoarece la mijlocul Secolului al XXlea, fierăria forjată a avut o importanță redusă. Feroneria s-a pierdut pînă cîțiva ani mai tîrziu, cînd americanii au donat unul dintre elemente la MoMa, unde este expus. Curțile sînt cheia prin care se descarcă greutatea de pe fațadele interioare. Stîlpi de fontă susțin aceste curți interioare avînd o formă de spițe de bicicletă Acestea formează un punct în

afara fasciculului în două puncte, deasupra și dedesubt, făcînd ca funcția grinzii centrale să fie o piatră de boltă și să lucreze simultan la tensiune și compresie. Această structură de susținere are diametrul de 12 metri și este considerată ,,sufletul clădirii”, dată fiind asemănarea ei clară cu criptele gotice. Piesa centrală a fost construită într-un șantier naval de către Josep Maria Carandell, care a copiat volanul, interpretînd intenția lui Gaudi de a reprezenta cîrma navei vieții. Construcția a durat 5 ani, pînă în 1910, cînd Consiliul Local din Barcelona și-a dat acordul ca proprietarii să poată locui la primul etaj. Casa, neobișnuită prin forma sa arhitecturală, sfida toate regulile timpului, astfel încît a devenit obiect de glume în oraș. Gaudi, care era un catolic practicant și devotat Maicii Domnului, planificase pentru Casa Milà statutul de simbol, dar nu a reușit ceea ce și-a propus, fiindcă autoritățile vremii au demolat elementele de pe clădire care depășeau greutatea permisă și l-au amendat pe Gaudi pentru încălcări ale codului construcțiilor. În anul 1940, Milà a murit, iar soția sa a vîndut casa în 1946, pentru suma de 18 milioane de pesetas, lui Josep Ballve i Pellise, care a permis fostei proprietare să locuiască în casă pînă la moartea ei, survenită în 1964. Noii proprietari au separat primul etaj care dădea în Carrer de Provença în 5 apartamente, în locul celor două inițiale. În 1953 au transformat cele 13 camere ale spălătoriei de la ultimul etaj în apartamente cu vederea spre stradă. Casa de Asigurări Northern a preluat etajul principal în 1966. Pînă atunci, casa găzduise o sală de bingo, o facultate și birouri de firme. În 1969, casa a fost desemnată monument istoric și artistic, dar la începutul anilor 1980 se afla într-o stare de cumplită stricăciune. În 1984, clădirea este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, iar 2 ani mai tîrziu este cumpărată de Banca Caixa Catalunya, pentru 900 de milioane de pesetas. În 1987, încep lucrări de restaurare și curățare a fațadei. În 1990 etajul principal a fost redeschis, ca parte a Olimpiadei Culturale de la Barcelona, devenind o expoziție modernistă. Unii oameni spun că, privită din exterior, La Pedrera seamănă cu un munte, iar alții, că interiorul ei a fost desenat în stilul unei cetăți medievale. Dacă e așa sau nu, vă îndemn să mergeți și să vedeți. (va urma) nicu marius marin

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Doza de Esența vieții

s ã n ã t a t e

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (25)

regizeze un film mai serios, de exemplu Apocalipsa, Lucas a rămas la ideea de a turna un film ştiinţificofantastic. „Am ales ceea ce era mai puţin la modă”, a declarat acesta. Bugetul iniţial al filmului Războiul stelelor a fost de doar 3,5 milioane de dolari, această sumă dublînduse însă, din cauza inflaţiei, încă înainte de începerea filmărilor. Cheltuielile s-au ridicat în cele din urmă la 9,5 milioane şi, astfel, filmul a depăşit cu 3 milioane suma ce-i era destinată. Cel mai mult a costat crearea lumii inexistente. Efectele speciale au costat 2,5 milioane de dolari. Lucas a adunat în jurul său o echipă demnă de invidiat, mulţi dintre aceştia lucrînd cu el şi acum. Şef de producţie era John Barry, imaginea era semnată de Ralph McQuarrie, Norman Reynolds şi Leslie Dilley erau machieurii, John Dykstra era responsabil cu efectele optice, iar John Stears, cu efectele speciale. Producătorul filmului, Gary Kurtz, 1-a angajat supraveghetor de producţie pe Robert Watts, care avusese aceeaşi funcţie şi la turnarea filmului lui Stanley Kubrick, Odiseea spaţială - 2001. Watts şi-a început cariera ca supraveghetor, ajungînd în cele din urmă prim-asistent de producţie. Cu Războiul stelelor a început lunga şi fructuoasa cooperare cu Lucas. „Lucas era sub o imensă presiune. Înainte turnase doar filme care nu-1 solicitaseră prea tare. Acest film însă, a fost realizat în sălile studioului Elstree, şi de aici ne duceam uneori pînă la Shepperton. Din Los Angeles trebuiau să sosească decorurile pictate, dar acestea întîrziau întruna. Pînă la urmă am rezolvat şi această problemă. Am avut foarte multe de învăţat din aceste filmări”. Watts, care iniţial semnase un contract pentru un singur film, a ajuns să coopereze la realizarea întregii trilogii, precum şi la turnarea filmului Indiana Jones. „Cea mai nimerită caracterizare a filmului meu este cea de «fantezie spaţială», spunea la acea vreme Lucas. Noi nu explicăm nimic. Toate uneltele, maşinăriile sînt folosite ca şi cum ar fi ceva normal, firesc. Povestea este de fapt o aventură, drumul eroului principal este plin de obstacole. Spectatorii vizaţi sînt adolescenţii, la fel ca în cazul lui American Graffiti”. Războiul stelelor nu s-a adresat, însă, doar adolescenţilor, ci tuturor categoriilor de vîrstă, filmul avînd un succes de public extraordinar. Lucas a pus accentul pe faptul că viitorul prezentat trebuie să le fie familiar spectatorilor. Dorea ca aceştia să considere o realitate cele văzute, nu o ficţiune. (va urma) MISTERELE LUMII

Lumea în care trăim este în continuă evoluție, iar noi, oamenii, ne confruntăm mereu cu provocări. În loc să ne concentrăm pe viață, cu toate fațetele ei, ne întrebăm mereu de ce. Guy de Maupassant spunea: ,,Întîlnirile cu oameni diferiți fac ca viața să aibă valoare”. Un preot catolic spunea, de asemenea: ,,În multe persoane vîrstnice se află comori, noi, ceilalți, trebuie doar să le descoperim. Oamenii în vîrstă au rămas pozitivi în gîndire și în viziunea asupra vieții, nu s-au lăsat doborîți. Ne minunăm de înțelepciunea acumulată, de umorul, filozofia, liniștea, siguranța și de frumusețea inimilor lor”. Medicul sociolog Aaraon Antonovsky a adus în atenția publică noțiunea de salutogeneză, care provine din latinescu salus și din grecescul genesis, noțiune care încearcă să răspundă la întrebarea: ,,Ce îl ține pe om sănătos?”. Din perspectiva salutogenezei, individul se găsește, pe parcursul vieții, într-o schimbare continuă, între sănătate și boală, resurse și lipsuri, viața fiind un proces dinamic. Sentimentul de coerență este convingerea de bază că viața are sens și omul o poate valorifica cu succes chiar și atunci cînd apar situații contrare. Antonovsky susține mai departe că încrederea în sine este hotărîtoare și că trei factori dinamici influențează procesele de sănătate și boală: chimia,

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (2) În 1973, un tînăr regizor, se afla în pragul falimentului în urma refuzului studiourilor americane de film Universal Studios şi United Artists, de a-i ecraniza scenariul. În cele din urmă, Alan Ladd jr. de la 20th Century Fox a fost de acord să-l angajeze. I-a oferit 15.000 de dolari pentru următorul scenariu. Tînărul regizor se numea George Lucas, iar scenariul său se intitula Războiul stelelor. „Banii au venit la momentul oportun, povestea Lucas, am reuşit astfel să-mi achit datoriile, şi m-am susţinut financiar pînă la sfîrşitul anului”. Era deosebit de ocupat cu redactarea scenariului. După primele pagini însă, Alan Ladd îşi spunea că a irosit cei 15 mii de dolari. Odată, i-a venit ideea ca toate personajele să fie interpretate de actori japonezi. La un moment dat se gîndea chiar la un film de genul Captain Blood. Între timp, filmul lui Lucas, American Graffiti a fost încununat de succes, acest lucru încurajîndu-1 pe Alan Ladd. A trecut cu vederea chiar şi faptul că regizorului i-au trebuit nouă luni să scrie scenariul. La început, Lucas voia să includă în film toate întîmplările din trilogie. Pînă s-a decis ca Războiul stelelor să aibă continuare au trecut şase luni. Scenariul a fost finalizat doar în toamna anului 1974, primele secvenţe fiind turnate în 1975. Singura consolare a lui Lucas pentru timpul pierdut cu redactarea scenariului a constat în faptul că avea în mînă nu doar scenariul detaliat al unui film, ci a trei filme deodată. Avea idei chiar pentru mai multe filme. Războiul stelelor, Imperiul contraatacă şi Întoarcerea lui Jedi ar fi fost precedate şi urmate de cîte trei filme. Lucas a fost convins de Francis Ford Coppola, în timpul turnării filmului Valea curcubeului, că trebuie să lucreze pe baza propriilor scenarii: „Dacă vrei să fii regizor, e în interesul tău să fii şi scriitor”, îşi aduce aminte Lucas de cuvintele lui Coppola. Lucas încerca să reînvie poveştile cu zîne prin noul său film. „Nu există o mitologie modernă, care să le arate copiilor noştri care sînt valorile adevărate, care e istoria lor şi să le stimuleze în acelaşi timp şi fantezia. Pentru americani, ultimul asemenea mediu a fost cel al filmelor western. Tineretul nu este luat drept o categorie de fiinţe inteligente, nimeni nu se ocupă de psihologia lor”. Deşi Coppola ar fi preferat ca Lucas să

biologia (bacteriile, virușii, mi cozele, paraziții) și problemele sufletului. Reziliența descrie puterea cu care administrăm o criză. Din punct de vedere psihologic sînt șapte etape importante în creșterea rezilienței: optimismul, acceptarea, orientarea spre gă sirea de soluții, evitarea intrării în rolul de victimă, asumarea răspunderii, căutarea unor legături care ne pot ajuta sau sfătui și programarea viitorului. Marele doctor, teolog și gînditor Albert Schweitzer (laureat al Premiului Nobel) spunea: ,,Cea mai mare hotărîre a vieții tale stă în faptul că ai puterea de a-ți schimba viața dacă îți modifici comportamentul, spiritul, gîndirea”. Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, o disciplină modernă, care se impune în toate domeniile de cercetare, mai ales în neurobiologie. Importanța chakrelor energetice trebuie încă o dată evidențiată pentru fiecare dintre noi, indiferent de vîrstă. Chakrele echilibrate ne ajută să trăim prezentul acceptînd și prețuind trecutul, făurindu-ne un viitor luminos, în care fiecare să-și găsească locul predestinat. Chakrele se încarcă la energia universului și o aduc omului prin canalele energetice la care este conectat. Prin meridianele energetice și sistemul nervos energia

ajunge în corpul nostru. Fiecare chakră are rolul unei teme de viață: Chakra I – chakra rădăcinii (mirosul), Chakra 2 – chakra sacrală (gustul), Chakra 3 – chakra solară (vederea), Chakra 4 – chakra inimii (pielea), Chakra 5 – chakra gîtului (auzul), Chakra 6 – chakra frunții (sensul vieții), Chakra 7 – chakra coroanei (epifiza, legătura cu Divinitatea). Repunerea acestor chakre în echilibru readuce comunicarea între corpul energetic și cel cel fizic. La începutul fiecărei transformări stă cercetarea bazată pe informație. Aparatele de biorezonanță sînt în măsură să ne ofere modalități de echilibrare energetică (tratamente) nevisate în urmă cu cîțiva ani. După diagnosticare și după eliberarea buletinului de analize energetic se prescriu terapiile care se personalizează în funcție de energia pacientului. Astăzi, aceasta poate fi măsurată și folosită cu succes în terapie. Boala se manifestă la fiecare pacient cu particularitățile specifice, deci și tratamentul trebuie să fie personalizat. Procesul de îmbătrînire fizică și intelectuală poate fi astăzi încetinit și ameliorat datorită acestor terapii energetice personalizate. Omul nu poate funcționa fără energie, ,,cărăușul” informației în corp. Corpul aflat în balanță energetică se autoreglează și astfel multe probleme de sănătate dispar. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Zugrveli 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Imitat; 2) Duc la dezordine; 3) Suprafața unei figuri – Vocea a doua; 4) Cu vigilența trează – Butoiul cu apă (od.); 5) Locuri vacante! – A da cuvîntul – Serviciu ireproșabil; 6) Creierul munților – A pune la index; 7) Are perspective largi – Aspirant la coroană; 8) Confirmată în scris; 9) Face muzica – Cap de curse acvatice; 10) Lăsat fără scăpare – Aruncare liberă. VERTICAL: 1) Ceva inevitabil; 2) Făcut... cu tărie – Majoritate absolută; 3) Coana mare – Prăpastie circulară; 4) Bis! – Martor la cununie (pop.); 5) Apărute pe furiș – Director tehnic; 6) Purtat din interes – Tip de neajuns; 7) Un fel de pistol turcesc – Plafonul pieței; 8) Luată de urechi – Dată pe față... din greșeală; 9) Strînsă la piept – Stau în cale!; 10) Lung de linie. GH. ENE Dezlegarea careului ,,CHIBZUITE” 1) LABILITATE; 2) ELIMINATOR; 3) GOL – MARITE; 4) ACARI – OP – T; 5) LATITUDINE; 6) ITE – AR – TO; 7) T – RATACIRI; 8) APARATA – MU; 9) TOLA – ORNAT; 10) EDITORIALE.

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

AUR lansează Planul pentru Gospodăriile Țărănești: „Trebuie să asigurăm suveranitatea alimentară”

Președintele AUR, George Simion, a prezentat săptămîna trecută, în cadrul unui eveniment organizat în județul Buzău, Planul Simion pentru Gospodăriile Țărănești. În cadrul discursului său, liderul AUR a subliniat importanța revitalizării mediului rural și a agriculturii românești. Planul Simion pentru Gospodăriile Țărănești a fost prezentat în comuna Mihăilești, județul Buzău, la Ferma Ivașcu. La eveniment au fost prezenți fermieri și producători din județul Buzău și din împrejurimi. Alături de George Simion au mai luat cuvîntul președintele Cooperativei Agricole Unirea Gospodarilor, Dan Ivașcu, profesorul universitar Avram Fițiu și prim-vicepreședintele AUR, ing. Marius Lulea. „Ne dorim în următorii 10 ani ca un milion de români să se întoarcă în mediul rural. Să se întoarcă înapoi din diaspora în țară, unde și-au lăsat casele părintești. Să se întoarcă din mediul urban unde sînt încorsetați, unde nu mai au soluții, către mediul rural”, a declarat acesta. El a accentuat nevoia de a revitaliza gospodăriile țărănești și de a le integra în cooperative și asociații agricole, susținînd că acestea ar trebui să aibă un statut special în legislația românească și să joace un rol strategic național pentru a asigura suveranitatea alimentară a țării. „Ne dorim, chiar cu riscul să fim catalogați nostalgici, ceaușiști, ca gospodăriile țărănești și gospodarii români să se unească sub forma cooperativelor și asociațiilor agricole și ne dorim ca aceste cooperative să aibă un statut special în legislația românească, iar gospodăriile țărănești să aibă un rol strategic național pentru a asigura suveranitatea națională alimentară”, a spus liderul AUR. George Simion a criticat „Legea Porcului”, care a interzis reproducția la nivel de gospodărie țărănească și la nivel de cooperativă. „AUR, prin programul său de guvernare, va anula forma actuală a legii porcului și orice formă de legislație similară corespunzătoare în alte domenii”, a afirmat el, comparînd situația din România cu cea din Ungaria, unde limitele sînt mult mai mari. „E regretabil că am ajuns să limităm la 5 numărul de animale din gospodărie, atîta timp cît în țări vecine, precum Ungaria, aceste limite sînt undeva la 100”. Pentru a încuraja românii să se întoarcă la țară, măsurile din Planul Simion vor asigura un cîștig mediu lunar de 2.000 de euro pentru cei care aleg să revină în mediul rural. „Este realizabil acest lucru? În România de astăzi a lui Iohannis, nu. Pentru că în România de astăzi a lui Iohannis ni se spune că nu se poate. În programul pe care îl prezentăm noi avem nevoie de investiții, pentru ca produsele din gospodăria țărănească să ajungă în ateliere. În ateliere de prelucrat legume și fructe, în ateliere de prelucrat lapte, în ateliere de sacrificat păsări și animale, în ateliere de colectare

și marcare ouă, în ateliere gastronomice”, a explicat liderul AUR, menționînd că investițiile necesare se ridică la 300-400 de milioane de euro, ele fiind deja bugetate în Planul Național Strategic. George Simion a abordat în cadrul discursului său și subiectul legat de reconfigurarea sistemului de subvenții agricole. Acesta a criticat modul în care subvențiile actuale sînt gestionate, arătînd că AUR va acorda subvenții pe produs pentru a asigura corectitudine și eficiență. „Viitoarea guvernare AUR va umbla la felul în care sînt acordate subvențiile agricole, pentru că în acest moment subvențiile agricole deservesc în mare parte niște șmecheri care nu fac agricultură și care pur și simplu aduc hîrtii și nu produc nimic. O să regîndim sistemul de subvenții pe produs, pe carnea pe care o produc, pe litrii de lapte pe care îi produc. Așa este cinstit, pentru că așa ne-au cerut oamenii”, a arătat președintele AUR. Dan Ivașcu, președintele Cooperativei Agricole Unirea Gospodarilor, a declarat că demersurile sale și ale membrilor cooperativei au fost făcute către toate partidele politice din România, însă acestea „au venit, au văzut, au apreciat, au plecat și nu s-au mai întors”. „Singurul politician care a venit și s-a întors și preia inițiativa noastră în planul politic este George Simion. Proiectul s-a născut în 2019, după ce am experimentat pe firma proprie. Sistemul se numește «Din gospodăria ta, în farfuria clientului» – e cel mai scurt lanț. Astăzi, în timp ce stăm de vorbă, dispar 400 de gospodării țărănești. În fiecare zi dispar 400 pentru că nu știm să luăm măsuri pentru salvarea patrimoniului. Importăm 70% din ce mîncăm. Cu un astfel de sistem, dacă îl implementăm, ducem importul sub 5%. Poporul român se poate hrăni cu mîncare sănătoasă, produsă în țară”, a subliniat acesta. Profesorul Avram Fițiu a precizat că obiectivul de bază al Planului Simion este de a veni cu soluții pentru a stopa depopularea satului românesc și fenomenul de îmbătrînire. „Este nevoie de o schimbare de paradigmă: gospodăria să își primească locul pe care îl merită. Gospodăria trebuie prin lege declarată obiectiv național, astfel încît în 2030 să mîncăm mîncare românească, să nu mai importăm. Avem două direcții: o renaștere din punct de vedere economic al satului românesc și renaștere din punct de vedere socio-cultural. Pentru prima trebuie să poți da acel răspuns pentru care au părăsit România să aduci acasă fără două mii de euro net pe lună, nu se

întoarce nimeni din diaspora. Trebuie să ai mecanisme pentru acest obiectiv. (...) De la fermă la farfurie sau de la fermă la consumator este o strategie să ajungi la consumator fără intermediar. Este strategie europeană care vine ca o mănușă pentru satul românesc. (...) Nu se mai poate continua ca țăranul român să producă materie brută. Trebuie să procesăm tot ce iese dintr-o gospodărie țărănească”. La rîndul său, prim-vicepreședintele AUR, Marius Lulea, a punctat faptul că, în ultimii 34 de ani, din România au plecat peste 5 milioane de români, marea majoritate din satele românești. „Au plecat pentru că acasă nu și-au mai putut asigura un trai, să își crească copiii. Cu părere de rău, astăzi, satul românesc a fost abandonat. Acești români ar trebui să lucreze aici. În loc să construim astăzi fabrici în fiecare localitate, am ajuns să importăm. Românii nu mai sînt în stare să își facă nici propria pîine, o găsesc congelată la supermarket. Planul Simion despre asta este vorba, despre a produce aici pentru consumul intern. Să producem cereale și să le transformăm în pîine. Importăm carne de porc de un milion de euro. Acum se pare că nici oi nu mai avem voie să creștem. Ar fi trebuit în fiecare sat din România să fie sprijinit țăranul, să avem și ferme mici, ca fiecare român să poată trăi bine. În loc să exportăm cereale, să le ducem în zootehnie, apoi în fabrică, în așa fel încît să producem mezelurile necesare. Planul Simion asta înseamnă: să finanțăm cîte o fabrică în fiecare comună din România. Guvernul s-a împrumutat în cinci ani cu 80 mld euro. Nu construiam doar o fabrică, am fi construit 10 fabrici în fiecare sat din România. Românii cu ce au rămas? Cu datoria. E absurd să exporți români și să imporți roșii. Trebuie să oprim toată această paradigmă, să îi convigem pe români că există o speranță”, a declarat Marius Lulea. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Ofensiva Kievului primește undă verde de la aliații săi

Zilele trecute Ucraina a înaintat mult în teritoriul rusesc începînd o ofensivă mult mai consistentă ca cele de pînă acum. Sigur, toată lumea s-a bucurat și s-a mirat, în același timp, că a reușit să facă acest lucru după anunțatele ofensive de pînă acum, care nu au avut prea mult succes. Mă întreb, însă, dacă nu e doar o furtună într-un pahar cu apă destinată impresionării aliaților, pentru a le trimite arme și bani în continuare. Revista europeană Politico a scris un material pe tema

asta, pe care o să îl redau mai jos. Germania și alți aliați au fost reticenți în a permite Ucrainei să lovească Rusia, dar ultima ofensivă ar putea însemna schimbarea politicii. Președintele influentei comisii de apărare a Bundestagului a declarat presei germane că Ucraina este liberă să folosească „toate materialele” donate, inclusiv tancurile de luptă Leopard-2 de fabricație germană. (continuare în pag. 24) T.I.

EDITORIAL

Clipe intersectate

Motto: ,,Cine scrie poezie ia mierea de pe buzele otrăvite ale vieții” (William Rose Bennet - ,,Omul posedat”).

ETICHE

Maghiarii dau cu bățul prin gard

Reprezentanților maghiarilor din România, și unora dintre maghiari – nu tuturora, ci doar unei minorități – le place din cînd în cînd să agite ideea antimaghiarismului românilor. Nu prea înțeleg de ce. Am scris de cîteva ori despre relațiile dintre maghiari și români, și mereu am făcut-o cu moderație, fiindcă nu-mi plac accentele stridente, care inflamează relațiile bilaterale. Consider că maghiarii din țara asta au toate drepturile pe care noi nu le-am avut în 8 secole de ocupație maghiară și apoi habsburgică, pentru

a-și conserva identitatea națională; prin urmare, nu pricep de ce simt nevoia să provoace aiurea. Majoritatea maghiarilor își văd de treabă, sînt moderați și echilibrați. E vorba doar de niște excepții, oameni cărora le place provocarea. Chestiunea e că, după ce jignesc, provoacă și atacă, iar în momentul în care primesc o replică pe măsură, încep să strige că sîntem antimaghiari și că avem ceva cu ei! Tot noi? (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

În urmă cu vreo 3-4 ani, în Parcul Floreasca, în care ies la plimbare cu nepoatele mele, am cunoscut o distinsă doamnă, care avea trei copilași – DianaElena, David-Alex și Eliza-Andreea – toți frumoși, isteți și educați. Soția mea a cunoscut-o întîi, fiind de-a dreptul uimită cînd a aflat că aceasta făcea zilnic drumul Snagov – București și invers, pentru a-și aduce copiii la instituțiile de învățămînt din capitală, după care mai avea și răbdarea de a sta cu ei în parc, timp de cîteva ore. Ce să mai zic de faptul că minunata mămică și-a înscris odraslele la diverse activități extrașcolare, cum ar fi gimnastică, volei, fotbal, soroban (metodă japoneză de calcul matematic) etc., parte din ele, alături de nepoatele mele. Cu timpul, am aflat că, în Snagov, locuințele noastre erau la cel mult 300 de metri distanță, astfel că am început să ne vizităm și să ne cunoaștem mai bine familiile. Așa am aflat că soțul doamnei, un bărbat de toată isprava, o ajuta sub toate aspectele, fiind pe deplin conștient că, într-o familie cu trei copii, responsabilitățile sînt, pe cît de numeroase, pe atît de stresante. Mai mult, anul acesta, cînd am sărbătorit ziua de naștere a nepoatei mele mai mici, în cadrul Clubului Snnoker Star Club Snagov, al cărui președinte sînt, printre invitați s-au aflat și mămica respectivă cu cei trei copii ai săi. Am jucat biliard împreună și pot să spun că mămica a fost la înălțime. Chiar i-am promis că o voi legitima în cadrul clubului, ca sportiv de performanță. Mi-a spus că a luat în serios această propunere, dar mă întreb cînd va reuși să găsească timp și pentru asta. Totodată, fiind profund impresionată de palmaresul clubului sportiv pe care îl conduc (5.124 trofee de nivel național și 18 titluri de campion mondial), doamna mi-a făcut o mare surpriză: mi-a intermediat un interviu de 45 de minute despre grandioasa poveste a clubului sportiv, chiar domnia sa fiind moderatorul emisiunii de la postul ,,Moldova-TV”. Cu acea ocazie, mi-a dăruit o carte – o altă mare surpriză – pe care mi-a scris următoarea dedicație: ,,Pentru un om deosebit, Valentin Turigioiu, care a adus speranță și fericire în sufletele atîtor de mulți copii – 10 iulie 2024”. Volumul se intitulează ,,CLIPE INTERSECTATE” (Editura EIKON - 2023), dar haideți să vedem ce stă scris pe contra-coperta acestei cărți de POEZII: ,,Cristiana Vărășteanu s-a născut în București la 18 octombrie 1979. Absolventă a Facultății de Drept, este avocată în Baroul București. A debutat în poezie la Take a break, revista Liceului C.A. Rosetti, în perioada cînd era elevă. Ulterior a publicat versuri în numeroase reviste literare, precum Armonii Culturale, Amurg sentimental, Arena literară, Clubul artelor Giurgiu XXI, Nord literar, Rotonda Valahă, Convorbiri literar-artistice, Astralis, Roua stelară (Chișinău), Sintagme codrene, Flacăra lui Adrian Păunescu, Luceafărul de vest, Surîsul Bucovinei, Vlașca – istorie și cultură. De asemenea, a publicat mai multe poezii în Antologia Eminescu, un vis în așteptare, ce a văzut lumina tiparului în anul 2022 la Editura Waldpress. Moderatoare de televiziune, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, semnează rubrici permanente în revista Cronica Timpului, fiind, în același timp, editor coordonator și senior editor la revistele Uscînd o lacrimă, respectiv Vlașca – istorie, cultură, civilizație“. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Maghiarii dau cu bățul prin gard

(urmare din pag. 21) Observ chestiunea asta pe social media, unde de fiecare dată cînd postez lucruri în care spun adevăruri istorice probate cu documente și, în general, cu izvoare istorice, am parte de reacții violente ale unora dintre maghiari. Mi-am dat seama că majoritatea celor care răspund astfel o fac din ignoranță și din îndoctrinare, mulți dintre ei necitind măcar ce scriu istoricii maghiari despre probleme gen primordialitatea românilor pe aceste pămînturi, continuitatea lor, teoria roesleriană și altele de acest fel. Oamenii pur și simplu repetă ceea ce au auzit de la alții, nu ceea ce au citit în mod serios ei înșiși. Așa se face că revista maghiară Mandiner, care se identifică drept national-liberală și national-conser vatoare, folosește cuvîntul „szabadelvű” pentru a-și descrie linia, care este o versiune specială maghiară a liberalismului care provine din Secolul al XIX-lea. „Nu sîntem independenți, dar ne uităm și la noi și la tabăra politică apropiată nouă cu ironie. Credem în variația de opinii, libertate, tradiție și istoria maghiară...” – se arată pe pagina de Facebook a publicației. Revista în cauză i-a luat un interviu domnului Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național Antidiscriminare (NCCD în română) cu sediul la București, despre relația dintre Ungaria și România și situația maghiarilor transilvăneni. Citez mai departe din articol. „Potrivit lui Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național Antidiscriminare din România, este bine că există dialog între cele două țări la nivelul prim-miniștrilor și miniștrilor de externe. «Au fost deja trei întîlniri în ultimii doi ani, ceea ce este un lucru foarte pozitiv. În același timp, în ceea ce privește politica externă, cele două țări urmează căi diferite, dar există numitori comuni, precum politica energetică, cooperarea economică, transporturile. În acestea, cele două țări cooperează bine, iar RMDSZ a jucat și el un rol în acest sens. În special președintele RMDSZ, Kelemen Hunor, care are o relație bună cu actualul prim-ministru român și evident și cu premierul Ungariei», spune grefierul maghiar în România pentru ziarul nostru. «Relația dintre cele două țări este întotdeauna cea mai bună cînd RMDSZ este la putere în România. Apoi joacă rolul de mediator». Anul acesta, în România vor avea loc patru alegeri. După cum spune președintele CNCD: «Din acest punct de vedere, este un maraton electoral. Am candidat deja două, alegerile municipale și cele europene, iar alegerile parlamentare și cele pentru șef de stat urmează să vină. În campanii, situația internațională și regională, precum războiul din Ucraina, precum și instabilitatea din Orientul Mijlociu sînt prezente în mod proeminent. Asta îi privește pe oameni, o vedem în sondaje. Ceea ce vedem este că frecvența nemulțumirii și utilizarea discursului instigator la ură a crescut. Este clar că sîntem într-o situație de criză multiplă, care a început deja cu Covid, apoi a venit criza energetică, criza financiară și apoi situația de război. Toate acestea influențează starea de spirit a publicului, inclusiv opțiunile electorale»”. Referindu-se la alegerile din toamnă, el explică: „Este foarte important pentru noi ca RMDSZ să fie inclus, pentru ca maghiarii ardeleni să ne reprezinte în parlament. Este vital să devenim inevitabili pentru partidele române și, dacă este posibil, să ajungem la guvernare. Și nu contează pentru noi cine va fi președinte. Rezultatul alegerilor parlamentare și pentru șef de stat va influența toate relațiile românomaghiare în 2025”. Asztalos spune: „Pînă la sfîrșitul anului, mai

Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național Antidiscriminare din România multe interese comune vor lega cele două țări. Este important pentru România ca Ungaria să dețină președinția consecutivă a UE. Aderarea la Schengen este un interes național important în România, iar Budapesta a promis că va ajuta. Pentru noi, maghiarii transilvăneni, aderarea la Schengen este foarte importantă. În esență, ultima graniță ar fi acolo și în ceea ce privește unitatea națională. Nu ar exista granițe care să ne despartă. Dar este important și din punct de vedere al economiei ca România să realizeze aderarea deplină la Schengen”. Pînă aici toate bune. Atîta timp cît România susține politica Ungariei la nivel european și va intra complet în Schengen ca să dispară granițele economice și ei să simtă că au recuperat Transilvania, de parcă nu ar exista în HarCov o mulțime de investiții ungurești care au desăvîrșit deja acest gen de unire, toate sînt bune și frumoase, sîntem utili și minunați. În ceea ce privește relația dintre maghiarii ardeleni și români, Asztalos explică: „Din rapoartele primite de Consiliul Național Antidiscriminare, ei văd că în sport tind să apară expresii antimaghiare. Cînd vine vorba de politică, AUR este o extremă. Dar sînt într-o situație foarte grea, pentru că desigur că ar copia ideologia suveranistă, dar asta nu se poate, pentru asta ar trebui să se nască din nou, pentru că sînt puțin incompatibili. Deci își caută locul, sînt extremiști, naționaliști, dar în ultima vreme nu au folosit neapărat asta împotriva noastră. Dar ele există, deci sînt un pericol grav, un dușman pentru unguri. Csaba Asztalos o vede că antimaghiarismul le este de folos”. E, aici a reușit să dea cu bățul în baltă. Domnia sa acuză AUR de extremism și de antimaghiarism. Îl acuză doar, fără să vină cu probe fiindcă aceasta e o caracteristică a maghiarilor. Lipsa probelor și a prezentării adevărului complet și, desigur, că la nivelul populației ungurești care mai crede încă că românii mănîncă unguri la cină, acest lucru este extrem de credibil. Cu toate astea, spune că AUR nu a folosit extremismul naționalist contra lor, dar că va apela cu siguranță la el. Mă doare capul cînd citesc așa ceva. Domnia sa pur și simplu vorbește pentru maghiari, îi pune în garda, îi asmute contra AUR, deși la nivel doctrinar sînt din aceeași familie cu ei – nationalliberală și conservatoare, prin urmare dacă acuză AUR de extremism înseamnă că se acuză și pe el fiindcă în aceeași familie politică nu pot exista extremiști răi și extremiști buni. Deci, chestiunea maghiară, relațiile maghiareromâne, se poate juca oricînd, spune șeful Consiliului Antidiscriminare. „În timpul unui an electoral, tensiunea crește mereu, crește discursul instigator la ură, mai ales în mass-media online. Și anul acesta vor mai fi două alegeri, dintre care cele mai importante sînt cele prezidențiale, întrucît puterile șefului statului

sînt foarte importante în România”, conchide Csaba Asztalos. Ăsta e clar un discurs contra AUR și, mai ales, a lui George Simion care candidează la președinția statului român și a cărui reușită în alegeri – sugerează Asztalos – ar putea duce la creșterea manifestărilor antimaghiare fiindcă, nu-i așa „puterile șefului statului sînt foarte importante în România”, ceea ce e o inexactitate pentru că, conform Constituției românești, puterile statului nu sînt deloc foarte mari în România, ba dimpotrivă. Ce maghiar vedeți dumneavoastră citind pe internet Constituția noastră ca să verifice spusele domnului Asztalos? Nici unul. Vor lua de bun ceea ce spune domnia sa. Așadar, înțeleg de aici că dezinformează pentru că nu-și dorește ca președintele AUR să ajungă la vîrful statului, ceea ce pentru un conservator înseamnă un cuțit înfipt în spate unuia din aceeași familie politică. La toate lucrurile astea a existat o replica – așa cum scrie site-ul inpolitics.ro – din partea deputatului AUR, Dan Tanasă, care a spus, citez: „Sînt absolut siderat de declarațiile pe care șeful CNCD din România le face cu privire la un partid parlamentar și europarlamentar din țara noastră în presa maghiară. Șeful CNCD ar trebui să fie o persoană neutră, capabilă să analizeze toate cazurile de discriminare și să nu se pronunțe cu privire la viziunea politică a unui anumit partid. Dar cînd șeful instituției atribuie eticheta de extremist unui partid parlamentar, unui partid european, democratic, ce încredere mai pot românii să aibă în CNCD? Ceea ce este cu adevărat mai grav este nivelul de înțelegere de către domnul Asztalos a conceptului de naționalism. Pentru domnia sa, a fi naționalist înseamnă a fi extremist! Cel care ne face pe noi, cei din AUR, extremiști este același individ care practică dubla măsură. Nu l-am auzit pe domnul Asztalos să aibă vreo reacție față de declarațiile lui Viktor Orban, față de derapajele pe care anumiți lideri ai UDMR le au. Dar cumva este de înțeles că domnia sa nu poate să muște mîna lui Viktor Orban, tocmai un fost membru al UDMR. Nu este prima dată cînd domnul Asztalos își dă cu părerea despre subiecte pe care nu le înțelege. Să ne aducem aminte de cazul arbitrului român Sebastian Colțescu, despre care domnul Asztalos s-a antepronunțat și a spus că este rasist (găsit nevinovat de UEFA – n.n.). Cît vom mai accepta astfel de derapaje? Eu spun că e vremea ca domnul Asztalos să plece din funcția de președinte al CNCD și să lase locul unei persoane care să înțeleagă menirea acestei instituții”. Ceea ce știu sigur e că astfel de declarații incendiare au loc în special în preajma alegerilo cînd maghiarii fac tot posibilul ca să-și determine electoratul să-I voteze doar pe ei, nu cumva să nu intre în Parlament și atunci agită apele cu antimaghiarismul românilor, chestiune complet falsă și care-I agită și pe români ceea ce nu face bine nimănui. Cum s-ar putea rezolva treaba asta? Extrem de ușor: un simplu program turistic care să-I trimită pe românii din Oltenia, Muntenia și Moldova în pensiunile maghiarilor din HarCov, cu un dublu scop: să se cunoască unii pe alții astfel încît maghiarii să vadă că românii nu au nimic cu ei, iar românii săși dea seama că nu toți maghiarii îi sfidează și le vor răul; banii pe care românilor îi vor da maghiarilor pentru serviciile turistice le vor ridica acestora nivelul de trai și vreau să-l văd pe maghiarul acela care se va revolta contra românilor și-și va dori autonomie pierzînd astfel o bună sursă de venit și în cele din urmă prietenia unor oameni. Pentru acest motiv îi îndemn pe români să se ducă în vacanțe în Harghita și Covasna și să citească cartea profesorului Sorin Mitu intitulată „Ungurii despre români” care le va lămuri comportamentul acestora față de noi și-i va ajuta să-i înțeleagă mai bine.

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

Clipe intersectate

(urmare din pag. 21) „Timpul liber și-l petrece într-o diversitate surprinzătoare, cîntînd la pian (fiind și absolventă a Facultății de Muzică) și practicînd diferite sporturi (escaladă montană, înot, ski, snowboard) împreună cu familia”, se precizează în aceeași prezentare. Am citit întreaga carte chiar în ziua în care am primit-o, dar mai întîi am deschis-o la întîmplare și am găsit următoarea poezie:

Evident că, lecturînd astfel de versuri, ne vom trezi, fără să vrem, în starea euforică descrisă de M. de Cervantes în ,,Țigăncușa”: ,,Poezia este o domniță nespus de frumoasă și de neprihănită, cinstită, discretă, isteață, purtîndu-se întotdeauna cu cea mai aleasă cuviință, prietena singurătății, căreia izvoarele îi țin tovărășie și pe care pajiștile și copacii o mîngîie, iar florile o înveselesc, și care, tuturor celor care o cunosc, le aduce învățătură și desfătare”. Și pînă ce veți procura minunatul volum de poezii, vă mai ofer cîteva ,,versuri venite de departe, dintr-o bunătate și o înțelepciune ancestrale” (v. prefața volumului):

Omenirea teatrală Se scutură cerul în arc de lumină, Îi răspunde imaginea vieții preaplină, Ascult simțăminte din lumea astrală În deplin contrast cu omenirea teatrală.

E timp... E timp fără fragmente de ziuă sau de noapte Distanță nu există, nici aproape ori departe, Lumina și-ntunericul ușor s-au contopit Iar soarele și luna în taină s-au iubit!

Lăsînd să învie păcatul din veacuri, Am umplut ușor pămîntul cu fleacuri, Am stins sfîrșituri, am aprins începuturi, Pentru bune și rele am plătit tributuri.

Par lumînări copacii în înserarea mută Norii învolburați par că se sărută, Rîurile ne cîntă pe unde melodia lor, A fi mereu, cu tine, este amețitor...

Rătăciți între zilele noastre de patimi, Am umplut Universul cu amare lacrimi În flacăra momentului lipsit de vlagă Zîmbește privirea ce-n cercuri se leagă Și astfel, pierduți din calculele sorții, Am ieșit cu totul din granițele hărții Și prin bezna aridă am aprins făclii Să știm unii de alții că sîntem încă vii! Aceste versuri m-au trimis la concluzia lui Gregory Corso, regăsită în ,,Note după camuflaj”: ,,Poezia înseamnă a căuta un răspuns. Fericirea înseamnă a ști că există un răspuns. Moartea înseamnă a cunoaște răspunsul”. Oricum, cert este că poezia Cristianei Vărășteanu mi-a plăcut enorm, descoperind-o, am simțit o purificare sufletească deplină, de unde și observația că ,,Poezia nu ar trebui să însemne ceva, ci să fie” (Archibald MacLeish, ,,Ars Poetica”). Sincer să fiu, mi-a fost greu să selectez versurile pentru acest articol, dar nu pot să omit poezia care a dat titlul prețiosului volum:

Clipe intersectate Îmi este greu să cred că ai plecat Încă îți caut trupul gol în pat Încerc zadarnic să-nțeleg distanța dintre noi Nu știu dacă s-o împart sau s-o-nmulțesc cu doi. Visînd, tu-mi pari aievea ca rupt dintr-o sclipire Și peste toate cele, îmi ești în amintire

Transformă totul încet în iubire Ca lege universală a acestui pămînt.

Iar clipele cu tine mă ard precum un soare Ce peste val plutește și se aruncă-n mare Și totuși ard întruna și nici puterea mării Nu poate liniști puterea întîmplării Ce ne-a adus aproape, apoi ne-a-ndepărtat Lăsînd în urmă vraja sărutului furat, Iar tu îmi ești ca timpul ce fuge într-o clipă Ca valul care iarăși și iarăși se ridică Precum Luna ce-o simt, deși este departe, Ca tunetul din ceruri în miez tîrziu de noapte.

Dă-mi mîna, iubite, urmează-mă de vrei Să ne iubim în neștire pe florile de tei Parfumul lor suav să ne împresoare Să ne șoptim dorințe stelelor căzătoare În nopțile astrale dintre atîtea lumi Să împărțim iubirea intens, ca doi nebuni Cît primim, în parte, e greu a socoti O singură ființă pe veci am deveni!

Acum, distanța și timpul încerc să le sfidez În pete de culoare, zîmbind, eu te pictez În vis îți caut mîna ca o confirmare Să-mi alunge temerile atît de-nșelătoare! Și tot trăind în clipe ciudat intersectate Nici nu mai știu acum dacă e zi sau noapte Sau dacă tu erai aici cu-adevărat; Ești oare lîngă mine sau numai te-am visat? Pentru a defini mai bine creația lirică a autoarei, merită amintită opinia unui cunoscut scriitor, din finalul prefeței acestui volum de poezii: ,,Cristiana Vărășteanu, care ne apare ca un prototip al poetului romantic, face deja parte, după părerea mea, dintre «Adevărații, marii poeți, dintotdeauna», care «înalță viitorul, legați de timpul lor»” (Narcis Zărnescu, Cavaler al Ordinului PALMES ACADÉMIQUES). Și, dacă vreți să aflați mai multe despre acest mare talent poetic, iată încă un exemplu:

Lege universală Trăiesc o iubire imaginară Purtată de vise, de nori și de vînt, Iar uneori lumea mă-ntreabă-ntr-o doară ,,Tu plutești în spațiu sau ești pe pămînt?” Eu nu le răspund, desigur, am treabă Iubire pură port în suflet și-n gînd, Iar ei, toți ceilalți, nu pot să-nțeleagă Ce simte un suflet care rîde plîngînd! Dansînd printre oameni și treburi mărunte Mă las mai mereu purtată de dor; Idei regăsite și amintiri pierdute Se-amestecă-ntr-un ritm amețitor. Și unde să pun atîta simțire? De freamătul vieții, al ei legămînt

Vă-ntreb! Oare intensul unde s-a dus? Timpul fugar oare unde-a apus? Unde se-ascunde simțirea în noi? Ce se întîmplă cu Întregul ,,doi”? De ce ard făclii cu flacără albastră? Ce se-alege în fapt de iubirea noastră? Pe ce meleaguri se răstoarnă clipa Ce mistuie-ntunericul și-alungă ispita? Azi se ciocnesc arzînd stelele-mpietrite Împrăștiind scîntei transformate-n clipe Ce ieri erau un confuz vapor de idee, Iar mîine – amintiri ferecate sub cheie! Astfel, intensul și timpul și ideea de ,,doi” Le tăinuim în versuri și le păstrăm pentru noi! Și-n încheiere, nu-mi rămîne decît să vă rog a urma sfatul înzestratei poete: Să prefacem timpul în eternitate, Să trăim aievea clipe mult visate Iar cînd ceasul trist bate miezul nopții Să ne lăsăm cu totul doar în voia sorții! (,,Dorințe – cadou de ziua mea”) P.S. – Se zice că ,,tot românul este poet”, dar, cu siguranță, nu toți sînt de nivelul Cristianei Vărășteanu, căreia îi mulțumesc că m-a introdus în lumea ei ancestrală!

Nr. 1756 l 13 – 19 august 2024

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Ofensiva Kievului primește undă verde de la aliații săi

(urmare din pag. 21) Pe măsură ce Ucraina își extinde atacurile în interiorul Rusiei, nu există niciun semn că aliații săi occidentali, uneori reticenți, fac presiune asupra Kievului pentru a se relaxa. Aceasta include Germania, un aliat care a fost adesea reticent în a risca să-l provoace pe liderul rus Vladimir Putin, în special atunci cînd vine vorba de a oferi ucrainenilor arme pe care le-ar putea folosi pentru a ataca Rusia. Dar nu există lumini roșii intermitente de la Berlin din cauza incursiunii din această săptămînă în Rusia. „Ucraina are dreptul la autoapărare consacrat în dreptul internațional”, a declarat Ministerul de Externe al Germaniei pentru Politico într-un comunicat. „Acest lucru nu se limitează la propriul său teritoriu”. Mulți politicieni din opoziția conservatoare a Germaniei au oferit și mai mult sprijin ofensivei ucrainene și utilizării armelor germane pe teritoriul Rusiei. Roderich Kiesewetter, un deputat senior al creștin-democraților, a declarat pentru Politico că este total legitim să fie lovite „zonele de întîlnire” din interiorul Rusiei cu arme donate de Germania. „Întrebarea dacă sînt implicate arme occidentale nu se ridică, pentru că, după ce sînt livrate, sînt arme ucrainene”, a spus Kiesewetter. Cancelarul german Olaf Scholz s-a abținut pînă acum să își întrerupă vacanța de vară pentru a spune ceva despre incursiune. Scholz a căutat de mult să meargă pe o linie fină, promovînd sprijinul militar solid al Germaniei pentru Ucraina, în timp ce se prezintă, în baza Partidului Social Democrat (SPD), drept un „cancelar al păcii” – un lider care știe cum să împiedice războiul să scape de sub control. Din acest motiv, cancelarul s-a poziționat aproape întotdeauna în paralel cu SUA cînd vine vorba de ajutorarea Ucrainei pentru orice, de la tancuri de luptă la sisteme de apărare aeriană. Dar unele arme s-au dovedit a fi prea mult pentru ca Scholz să le accepte: el continuă să reziste predării rachetelor de croazieră Taurus cu rază lungă de acțiune la Kiev, în ciuda presiunii puternice din partea Ucrainei și a celorlalți membri ai coaliției sale de guvernămînt – Partidul Liber Democrat (FDP) și Verzii. Atît Berlinul, cît și Washingtonul și-au schimbat politica privind lovirea teritoriului rus, în luna mai, ca răspuns la ofensiva rusă împotriva celui de-al doilea oraș al Ucrainei, Harkov. Ucraina „are dreptul, garantat de dreptul internațional, de a se apăra împotriva acestor atacuri”, a declarat la acea vreme un purtător de cuvînt al guvernului german. Aprobarea Washingtonului din mai a fost formulată foarte atent și limitată la zonele din apropierea Harkovului. Nu este aceeași zonă în care trupele ucrainene au trecut peste graniță săptămîna aceasta – în unele locuri au pătruns la aproximativ 50 de kilometri în Rusia. Dar SUA nu face mare lucru în privința incursiunii. La patru zile după ce Kievul a trimis trupe în regiunea Kursk a Rusiei, nu există niciun semn iminent al încetării luptei. „În mod evident, sprijinim cu fermitate efortul Ucrainei de a se apăra împotriva agresiunii Rusiei”, a declarat joi purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat Matthew Miller, adăugînd: „Politica pe care am anunțat-o a fost aceea de a permite Ucrainei să răspundă atacurilor care vin de peste granița Rusiei. Și da, în zona în care activează în prezent peste granița cu Rusia, am văzut atacuri venind de acolo”. În mod similar, Pentagonul a înlăturat îngrijorările că incursiunea ar putea duce la o escaladare a conflictului. Purtătorul de cuvînt Sabrina Singh a declarat joi reporterilor că acțiunea „este în concordanță cu politica noastră” cu privire la ceea ce Ucraina poate și nu poate

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

face cu armele furnizate de SUA, deși ea a adăugat că „nu sprijinim atacurile la distanță lungă în Rusia”. „Pe măsură ce văd atacuri care vin peste graniță, trebuie să aibă capacitatea de a răspunde”, a spus Singh. „Și, așadar, vedeți unele dintre aceste măsuri transfrontaliere de contra-incendiu pe care le pot lua și care sînt în apropierea graniței cu Ucraina”. „Vom continua să sprijinim Ucraina cu capabilitățile și sistemele de care are nevoie”, a adăugat Singh. „Nu simțim că acest lucru este în niciun fel escalator. Ucraina face ceea ce trebuie să facă pentru a avea succes pe cîmpul de luptă”. Nu este încă clar care sînt obiectivele pe termen lung ale Ucrainei pentru ofensiva actuală sau dacă poate deține teritoriul pe care l-a capturat. Dar la patru zile după ce Kievul a trimis trupe în regiunea Kursk a Rusiei, nu există niciun semn iminent al încetării luptei. O coloană rusă pe cale de a face față incursiunii ucrainene a fost distrusă, iar imagini video arată cadavre și camioane arse. Mai mult, la primele ore ale zilei de vineri, Ucraina a lansat un atac major cu drone asupra infrastructurii din regiunea Lipetsk, mai adînc în interiorul Rusiei, lovind o bază aeriană cheie. Armata rusă a emis vineri o declarație în care spunea: „Încercările unităților individuale [ucrainene] de a pătrunde adînc în teritoriu în direcția Kursk sînt dejucate”. Kievul s-a abținut pînă acum să comenteze operațiunea, deși președintele Volodimir Zelenski a declarat joi: „Rusia a adus război în țara noastră și ar trebui să simtă ce a făcut”. Dovezile că Ucraina folosește arme donate în ofensiva sa cresc. Joi, tabloidul german Bild a citat imagini de supraveghere în raportarea conform căreia vehiculele de luptă ale infanteriei Marder furnizate de germani se aflau în Rusia. Berlinul spune că a trimis 120 dintre vehicule. Dar un purtător de cuvînt al guvernului german a declarat vineri că guvernul nu are informații proprii cu privire la utilizarea armamentului german în ostilitățile actuale. Președintele influentei comisii de apărare a Bundestagului, Marcus Faber, membru al FDP, a declarat presei germane că Ucraina este liberă să folosească „toate materialele” donate, inclusiv tancurile de luptă Leopard-2 de fabricație germană – dintre care 58 au fost oferite de către sfîrşitul lunii iulie – în atac. „Atacul Ucrainei către Kursk este complet legitim și are sens militar, a adăugat el pe rețelele de socializare. Nu putem decît să le urăm apărătorilor ucraineni mult succes”. Dar coaliția de guvernămînt a fost deseori împărțită în privința acestei chestiuni, FDP și Verzii fiind mai vehemenți, în timp ce SPD-ul lui Scholz este mai precaut să enerveze Moscova. Sprijinul militar german pentru Ucraina a devenit, de asemenea, o problemă politică cheie înaintea celor trei alegeri de stat din estul Germaniei din luna septembrie. În toate cele trei state, partidul de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania (AfD) și Alianța populistă de stînga Sahra Wagenknecht au rezultate bune, AfD fiind lider în unele sondaje. Ambele părți susțin o abordare mai conciliantă față de Putin. Pe de altă parte, scrie Bogdan Tiberiu Iacob pe inpolitics.ro, Agenția rusă Ria Novosti analizează presupusul atac ucrainean pe teritoriul Rusiei, început ieri în regiunea Kursk de la granița cu Ucraina, profitînd de prezența slabă a armatei ruse în respectiva zonă, ceea ce a permis trupelor ucrainene să pătrundă relativ uşor în profunzime în această operaţiune. În material, analiștii ruși lansează un scenariu grav, conform căruia ucrainenii vor să pună mînă pe centrala nucleară din orașul Kurchatov, pentru a confrunta ulterior Europa cu un pericol nuclear. „Nu este prima dată cînd Ucraina atacă teritoriile Rusiei, care sînt recunoscute de toată lumea – chiar și de dușmanii săi – ca fiind fieful său legitim. Nu este

prima dată cînd încalcă astfel dreptul internațional. Dar regiunea Kursk, la granița cu Sumy, nu a fost atacată niciodată. Iar acum problema nu se limitează la ieșirile DRG-urilor și la campaniile de PR care îl însoțesc pe teroristul Kirill Budanov. Este vorba despre o încercare de invazie în toată regula. Această încercare – pe cît de îndrăzneață, pe atît de disperată – poate fi privită din trei puncte de vedere: militar, politic și geopolitic. Timpul lucrează împotriva inamicului – și în aceste condiții are nevoie de ieșiri îndrăznețe capabile să recîștige inițiativa pierdută. Aceasta explică oportunitatea militară de a deschide un alt front – frontul Sumy – în lipsa resurselor umane. Pentru a spori efectul, trupele ucrainene au încercat simultan să lanseze un atac amfibiu pe Tendrovskaya Spit din regiunea Kherson – dar a eșuat, trei din cele 12 ambarcațiuni implicate au fost scufundate, iar restul s-au retras. Atacul asupra regiunii Kursk va eșua, de asemenea. Rusia va fi nevoită să își sporească eforturile în această direcție, iar Ucraina va fi nevoită să țină un alt front, neavînd forțe pentru a face acest lucru. Ca urmare, avansul nostru în Donbas nu va face decît să se accelereze. Din punct de vedere politic, atacul asupra regiunii Kursk, anterior pașnică, se datorează iminentei schimbări de stăpîn la Casa Albă (întrucît conflictul din Ucraina face parte din confruntarea globală, în care rolul Statelor Unite este unul dintre cele principale). Probabil, vîrful regimului de la Kiev dorește să abordeze începutul «discuțiilor de pace» (a căror idee este promovată energic de Trump) într-o poziție puternică, astfel încît există dorința de a demonstra forță și de a ocupa cît mai mult teren posibil (sau, mai degrabă, cel puțin ceva). Dar, din partea lui Zelensky personal, este posibil și «scenariul Netanyahu» – acela de a intensifica conflictul pentru a anula toate „inițiativele de pace” ale americanilor, forțîndu-i să continue să sprijine Ucraina. Dacă premierul israelian este capabil să realizeze un astfel de truc cu Biden, cum poate fi Zelensky mai prejos? Dar noi jucăm acest joc mai bine – și seria inevitabilă de înfrîngeri ale forțelor armate ucrainene în Donbas în această vară va devaloriza toate punctele politice ale regimului de la Kiev, indiferent de dorința sa de a negocia. În cele din urmă, este important din punct de vedere geopolitic faptul că regiunea Kursk are o centrală nucleară în orașul Kurchatov(foto). Aceasta este suficient de aproape de graniță pentru ca regimul de la Kiev să viseze la capturarea ei. Avînd în vedere persistența cu adevărat maniacală cu care Ucraina a încercat (și continuă să încerce) să preia centrala nucleară Zaporozhye, presupunerea nu pare deloc nebunească. Și dacă privim acțiunile militare din regiunea Kursk ca pe o lovitură de diversiune înainte de viitorul atac din Zaporozhye, atunci putem vedea o strategie care justifică (în ochii regimului de la Kiev) trimiterea la moarte sigură a unei forțe umane deja insuficiente. Dacă reușește, Kievul are ocazia să șantajeze întreaga Europă cu o amenințare nucleară – o mișcare geopolitică brutală, dar eficientă, pe care, din fericire, soldatul rus o va împiedica. Astfel, acțiunile îndrăznețe și disperate întreprinse de Kiev pe trei fronturi deodată – război, politică și geopolitică – nu sînt lipsite de sens, ci expun poziția strategică nesemnificativă în care se află. Frontul întins, nevoia constantă de forță de muncă, dependența situației interne de favorurile din politica externă – toate acestea o obligă să comită crime, al căror preț va fi însăși statalitatea ucraineană” scriu analiștii ruși. Cum vor răspunde rușii acestei reușite a ucrainenilor vom vedea în săptămînile următoare. Cert e că pîna acum lucrurile merg așa cum ați văzut.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.