România Mare, nr. 1761

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE A fi credincios nu înseamnă să invoci, tot timpul, numele lui Dumnezeu – ci, dimpotrivă, să te ferești să-L implici, abuziv, în toate nimicurile vieții.

CORNELIU VADIM TUDOR

Se duce NATO în Ucraina?

„Rusia a început acest conflict. Rusia a invadat ilegal Ucraina și, prin urmare, poate pune capăt imediat acestui conflict”, a declarat premierul Marii Britanii, Keir Starmer jurnaliștilor, de la bordul avionului său privat. Experții militari susțin că orice orientări convenite pentru armele britanice la summit-ul de la Washington ar putea, de asemenea, să deschidă calea pentru ca ucrainenii să activeze ATACMS – un sistem tactic de rachete balistice – furnizat de SUA, asupra aerodromurilor și bazelor armatei din centrul Rusiei.

Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a sugerat că întîlnirea dintre Starmer și Biden a fost o simplă formalitate și că un acord a fost încheiat anterior, jurînd că răspunsul Rusiei „va fi adecvat”.

Aliații americani ai Ucrainei s-au opus să-i dea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski undă verde pentru a-și folosi armele balistice cu rază lungă de acțiune împotriva

forțelor Kremlinului din interiorul Rusiei, temîndu-se că Moscova ar putea escalada războiul prin represalii împotriva unei ținte din interiorul NATO, cum ar fi centrul critic de aprovizionare cu arme din orașul polonez Rzeszów. Dinamica s-a schimbat dramatic, totuși, în primul rînd datorită unui transport mare de rachete iraniene către Rusia, despre care autoritățile britanice consideră că va oferi un impuls critic al puterii de foc lui Putin, așa cum armata sa își extinde controlul în estul Ucrainei cu progrese asupra orașului strategic Pokrovsk.

Summitul desfășurat vinerea trecută la Casa Albă reprezintă punctul culminant al unei săptămîni de tratative diplomatice intense între aliații occidentali. Secretarul de stat al SUA Antony Blinken a purtat marți și miercuri discuții cu omologii săi britanici și ucraineni. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

LOVITURA DE STAT UITATĂ DE LA TATARBUNAR – 100 de ani de la diversiunea bolșevică din Basarabia – O graniță nesigură

Din anul 1812 Basarabia fusese ruptă de Moldova românească și alipită Rusiei, în contextul brutal al folosirii forței și puterii armate pentru acapararea de părți (sau de state întregi), imperiile europene considerînd că nu trebuie să dea socoteală nimănui pentru încălcarea legilor internaționale. Marile Puteri, chiar dacă se mai războiau între ele, se întreceau în rapturi teritoriale de la state care nu puteau riposta.

Cum în anul 1917, ca efect al revoluției ruse, Imperiul rus s-a dezmembrat, sosise momentul astral în care popoarele asuprite să se desprindă de acest conglomerat de națiuni și, pe principiul autodeterminării, să se elibereze de sub jugul străin, ceea ce a făcut și Basarabia, urmărind în prim-plan autonomia față de Rusia și, apoi – încununarea visului de peste 100 de ani – unirea cu Patria-Mamă – România. Pentru a nu lungi această parte a Istoriei noastre, să amintim doar că Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu

România pentru a forma ROMÂNIA MARE, act realizat pe 9/27 aprilie 1918. În acea zi măreață, Sfatul Țării s-a unit la Chișinău și a hotărît, în mod democratic, unirea cu România, propunerea fiind aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri (polonezii s-au abținut in corpore). Pentru a încerca și noi sentimentele moldovenilor din acea zi istorică, propun să recitim Hotărîrea Sfatului Țării din 9/27 aprilie 1918, semnată de Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, Vice-președinte, Pantelimon Halippa și Secre­ tarul, Ion Buzdugan: „În numele Poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România. Trăiască unirea Basrabiei cu România de-a pururi și totdeauna!”. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Sorã Basarabie

Bare vîntul peste Prut, Semn că toamna vine, Bate ca la început, Și mi-e dor de tine.

Din bogată cum ai fost Cînd erai acasă, Astăzi, soră fără rost, Sora mea frumoasă,

Sora mea cu gînd curat, Deși ești aproape, Malul tău e-ndepărtat, Peste munți și ape.

Cerșești milă la străini, Și-o bucat’ de pîine, Și-ți tîrăști prin mărăcini Viața ca un cîine.

Casa ta e peste zări, Și tu n-o duci bine, Sora mea din depărtări, Nu ți-e dor de mine?

Din Moldova lui Ștefan Te-au răpit la nuntă, Și de-atuncea, an de an, Prutul tot ascultă

Am făcut un pod de flori Să rupem lacăte, Peste el au curs ninsori Și multe păcate.

Valul care ne-a durut A-nghițit și podul, Astfel, visul de la Prut A-nghețat norodul.

Te-au furat de la vecini, Sora mea plăpîndă, Să trăiești printre străini, Cu zbirii la pîndă. Și cu lanțuri te-au legat, Să nu știi de tine, Sora mea, cu grîu bogat, Și cu ape line,

Plînsul sorei noastre mici, Și lacrima-n valuri Tot rostogolește aici Durerea-ntre maluri. Încercat-ai, n-ai putut Să ieși din robie, Să-ți fie malul de Prut, Mal de Românie, Ca și vorba ce-o vorbești, Vorba românească, Cu ea doar să te mîndrești, Nu Moldovenească!

Bate vîntul peste Prut, Tăios ca o sabie, Să nu uiți că noi te-am vrut, Soră Basarabie...

GEO CIOLCAN

NR. 1761 l ANUL XXXV l 17 – 23 SEPTEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Mult succes, Tricolori!  Am mai capturat un mafiot israelian  Ţapul suferă de dromomanie (vagabondaj)  Nadia Constantinescu e „fată de fată“  Valerică Talleyrand  Evreii din PD îi numesc pe fraierii din PDSR „nazişti“  Tariful lui Radu Berceanu: 60.000 de dolari

PARTEA A II-A  Ţapul parcă a căpiat. De un an încoace, iarba nu-i mai place! Persoane din jurul său ne-au relatat că bătrînul mongoloid a devenit de-o irascibilitate extraordinară, nimeni nu-i mai intră-n voie, îi înjură şi-i ameninţă pe toţi etc. Pe lîngă briza (criza) de nebunie care-i suflă prin scăfîrlie, animalul păros a dat şi-n boala numită „dromomanie“ (vagabondaj), adică pleacă de-acasă numai ca să plece, nici el nu ştie unde, odată îl vezi că îşi înmoaie degetul în gură, vede de unde bate vîntul, ca indienii, se întoarce pe călcîie şi o zbugheşte în ritmul piesei muzicale „Zborul cărăbuşului“. De pildă, vineri, 27 august a.c., o coloană de 10 limuzine (între care 2 ambulanţe medicale) transporta preţiosul său hoit la munte, mai exact la Predeal (cu sirene, motociclişti şi tot dichisul ugandez), după care, s-a plictisit la munte şi a decis să se azvîrle în mare, aşa că sîmbătă, aceeaşi coloană de maşini a şerpuit, cu 120 km la oră, spre Neptun.

Aici, Ţapul s-a dus la o Grădină de Vară, incognito, să vadă un spectacol în care era călcat în picioare.

Dar, să acordăm cuvîntul ziarului „Cotidianul“, care pe pagina I dă un titlu dă zici că nu-i adevărat: „Deşi şi-a întrerupt vacanţa ca să-şi mai dreagă imaginea şifonată, Emil Constatinescu nu a fost băgat în seamă de nimeni la spectacolul Divertis de la Neptun. Şeful statului îşi pregătise din timp intrarea în scenă, sosind cu o întîrziere de o oră şi jumătate“. Pe aceeaşi pagină I a ziarului condus de Dan Diaconescu ne incită privirile şi imaginaţia un titlu dur: „Emil Constantinescu umblă cu limba scoasă după sprijinitori“. Parcă-l şi vedem pe Ţap cu limba de-un cot, gîfîind de colo pînă colo şi producînd, în răstimpuri, nişte îngrăşăminte naturale (chimie organică), cunoscute în popor sub numele de căcăreze.  Totuşi, nici un doctor din lume nu-l mai vindecă pe Ţap de insanitatea lui cerebrală. În afară de nevastă-sa, care îl ştie ca pe-un cal breaz. Am aflat (fără prea multă uimire) că d-na Nadia Constantinescu e membră a Comitetului de Promo­ vare a Sănătăţii Mintale al Primelor Doamne ale Lumii (?!), calitate absolut autentică, pe care, la nevoie, o putem reproduce în fotocopie. În această funcţie, ea va participa la un fel de simpozion al Fundaţiei Estuar (care se ilustrează prin activităţi în domeniul dili-bau, cucu-mau, beee!), manifestare ce va avea loc la Hotelul ARO din Braşov, în perioada 19-21 septembrie a.c. Bravo, Nadia, eşti „fată de fată“ şi militantă bravă, nu ca Nea Epavă! Dar dacă nu-l predai pe bărbatul tău, legat fedeleş, în cămaşă de forţă, n-ai făcut nimic. Am auzit că s-a pus la punct o metodă de tratament infailibilă: se urcă pacientul cu telecabina pe Tîmpa, după care îşi dă drumul cu ghiozdanul pe gheaţă, strigă „Pîr-pîrpîrtie!” şi pînă la Plătăreşti nu se mai opreşte – ori se vindecă mortal, ori o mierleşte parţial!  La sfîrşitul săptămînii trecute a avut loc la Toplița Conferința Filialei PRM Harghita. Adunarea, la care au participat peste 120 de români inimoşi (care refuză să se lase maghiarizaţi) a fost prezidată de primarul Clujului, Gh. Funar. în paralel, tot la Topliţa s-a desfăşurat şi o Conferinţă similară a PNŢCD – în sală, doar 4 ciumeţi!  Ce mai vorbeşte lumea prin Harghita? Că Petre Roman ar avea prin zonă (sub acoperire) nu mai puţin de 2.000 de hectare de pădure, exploatate la sînge: cică în fiecare zi, din Staţia CFR Topliţa pleacă spre Ungaria 40-50 de vagoane pline ochi cu buşteni şi brazi! Toate

încercările unor organe de a controla ce se în­tîmplă acolo au eşuat. De ce? Pentru că preşedintele Senatului beneficiază de protecţia colaboratorilor săi la guvernare, oamenii lui Attila Verestoy, patronul incon­testabil al Mafiei Cherestelei.  Redacţia revistei „România Mare“ este alături de colaboratorul său, valorosul caricaturist politic Miron Dinulescu, în momentele grele prilejuite de trecerea în veşnicie a iubitului său tată.  Noi nu ştim de unde tot au ţărăniştii şi liberalii ăştia atîta bănet, să organizeze ospeţe, chiolhanuri, recepţii, mese rotunde pentru capete pătrate şi tot felul de Şcoli de Vară, prin cele mai costisitoare staţiuni ale Ţării. Dar ştim că bătrînele caiaffe îi învaţă pe tineri să fure de mici. În perioada 28-29 august, la Poiana Braşov a avut loc un Seminar al tinerilor liberali, prezidat de Valeriu Stoica (poreclit Graţiela). Noroc că, fiind internat în spital, n-a dat Dan Tartagă peste ei cu maşina, ciulama îi făcea şi tot el îi dădea în judecată, pe motiv că i-au umblat la roată.

Aţi scăpat ieftin, băieţi! Acest Valeriu Stoica e de-a dreptul comic, pe legea mea! Trăgînd şi el, cu coada ochiului, la adevăraţii liberali Dan Amedeo Lăzărescu şi Alexandru Paleologu, care sînt tobă de carte, Sîsîilă ar vrea să se impună şi ca om de spirit, ca erudit, ca născător de aforisme politice, cam aşa, ca Machiavelli şi Talleyrand. Din păcate pentru el, Stoicavelli n-are pic de umor, cît despre cultură, ioc, e uscat ca iasca, dacă-l scoţi din cele 4-5 clişee („statul de drept“, „meca­nismele juridice“, „varianta liberală n-a fost încer­cată niciodată“ etc.) el dă în bîlbîială şi mai abitir. În faţa acelor tineri care se ţineau de gagicăreală şi abia aşteptau să vină cisterna cu pileală, Albinosul a lansat „Decalogul omului politic“. S-a mai jucat el cu un fel de Decalog şi acum un an. El se crede un fel de legiuitor, ca biblicul Moise. Iată cîteva din produsele minţii lui, de o platitudine jenantă, cu nimic mai presus decît imperativele stahanoviste dintr-o Staţiune de Maşini şi Tractoare a anilor ’50: „Să nu fii incon­ secvent; nu poţi trece cu seninătate de la o afirmaţie la alta, într-un interval de cîteva zile“ (imediat, el a bravat, cu gura plină, repetînd o glumă proastă a unui politician de acum 100 de ani, „În politică, numai boul e consecvent!“; „Nu fii incoerent“; „Fii dis­ ciplinat atunci cînd dialoghezi, căci este complet greşit ca toţi să vorbească sau să tacă în acelaşi timp“ etc., etc. Asta de la urmă, că e complet greşit ca toţi să tacă în acelaşi timp, e o mărgică de Gîgă cum rar s-a mai văzut! Oamenii mai şi tac pe lumea asta, Stoico, nu e obligatoriu să clefăiască aşa cum faci tu, de dimineaţa pînă seara, pe orice temă, îndrugînd verzi şi uscate. Ai impresia că ai spus vreun lucru memorabil?

Cine te-a păcălit că ai stofă de aforist? Acum te crezi şi gînditor politic, capabil să dea orientarea unei generaţii întregi. Mult mai folositor, pentru toată lumea, era să elaborezi Decalogul Mafiei Caselor şi Decalitrul Mafiei Vînzărilor de Copii, unde eşti expert inter­ naţional. Un blegovan de la „Cronica Română“ pe nume Arthur Suciu, dorind probabil să pupe mîna care i-a dat halimos şi bere rece ca transpiraţia lui Horia Alexandrescu, scrie: „Valeriu Stoica a pro­ nunţat, în timpul expunerii sale, o frază memo­ rabilă“. Am căutat să ghicim care putea fi acea „frază memorabilă“, la nivel de handicapaţi: „Mama, pipi, gardul!“ – ne-a venit, prima oară, în minte. „Trece trenul cu vagoane/ Şi-n vagoane sînt cucoane/ Conductoru-i cu chipiu/ Trenul face: piu-piu-piu!“ – asta a fost a doua bănuială a noastră, repetăm, la valoarea de piaţă a lui Nea Paiaţă. Dar, eroare greşită!

RM

„Fraza memorabilă“ a decatlonistului nostru mult prea ambiţios a fost aceasta: „Telefonul mobil şi ţigara sînt doi acizi (?!) care sapă la construcţia României!“. Bată-te norocul să te bată! Cum sapă, mă, ţigara la construcţia (poate la edificiul) României? Şi cum se produce excavarea asta: o dată dă cu sapa ţigara şi imediat face chestia asta şi telemobilul? Păi nu intră mă, Babă Dochia, pămînt în Nokia? O, voi, fumători şi telemobilişti, habar n-aveţi că săpaţi la construcţia Patriei! Dar nu oricum, ci cu acizi! Şi iată cum, după Elena Ceauşescu, s-a mai născut un savant chimist de renume mondial: numele lui e Valerică Stoica, care a descoperit noi acizi pe lîngă cei existenţi (acid sulfuric, acid clorhidric, acid ribonucleic) care vor purta numele de acid ţigaric şi acid telemobilic. Acest avocat obscur trebuie încurajat să şadă-n cur şi să cujete cît mai des şi cît mai adînc! Umorul involuntar pe care îl produc oamenii ca el e cu atît mai savuros, cu cît aceştia se forţează să fie mai gravi, mai cocoşaţi de povara unei Ţări întregi.  Evreul negru ca tăciunele, Bogdan Niculescu-Duvăz, a sărit rău de tot peste calul căruia nici măcar nu-i mai dă ovăz: „PDSR face propagandă nazistă împotriva Legii Caselor Naţi­onalizate“, a debitat la Techirghiol, cu o ires­ponsabilitate înspăimîntătoare, acest nasol. Iată, dragă domnule Ion Iliescu, numai unul dintre numeroasele motive pentru care PDSR-ul ar trebui să se retragă din Parlament şi să provoace alegeri anticipate. Aşadar, s-a ajuns şi aici, să fiţi făcuţi NAZIŞTI, pe faţă, şi nimeni să nu-l pedepsească pe derbedeu. Păcat, Nea Nelule, te-am crezut bărbat, dar se vede treaba că nu te ţin curelele.  Deputatul Mădălin Voicu a declarat, la Cluj, că, în cel mult 15 ani, România va avea Guvern... ţigănesc!

Haida-de, Mădăline, păi acum cine conduce Ţara? O să-ţi indicăm noi cîţiva „broneţi“, aflaţi în diverse structuri de conducere ale României, din noiembrie 1996 încoace: Andrei Pleşu, Sorin Stănescu, Sorin Dimitriu, Andrei Dimitriu, Nicolae Dide, Paul Păcuraru, Remus Opriş, D.R. Ruşanu, Angliei Andreescu şi mulţi alţii.  Ştiţi cu ce se ocupă Radu Berceanu, de dimineaţă pînă seara? Ia mită, trage sforile, face tranzacții profitabile pentru el și familionul lui evreiesc. Iată o NOTĂ scrisă, pe care am primit-o la redacţie pe o filieră verificată: „Un inginer, şef la o schelă de construcţie din sudul Ţării, care ne-a rugat să-i păstrăm sub tăcere numele (deocamdată) a solicitat transferul pentru o funcţie de director la PETROM Bucureşti. Aşa a ajuns şi la ministrul Radu Berceanu, care urma să decidă. Discuţia cu înaltul demnitar PD a fost tranşantă şi scurtă: «Da, domnule inginer – i-a spus Radu Berceanu – postul de director este liber. Ţi-l dau, dar cu o singură condiţie: cu o mînă eu îţi dau ordinul de numire, iar cu cealaltă mînă îţi iau plicul cu 60.000 de dolari pe care mi-i dai dumneata!» Inginerul a rămas ca trăznit! Nuşi putea închipui că s-a ajuns cu corupţia pînă aici. Evident, tîrgul nu s-a încheiat. Ulterior, bietul om s-a gîndit că poate era mai bine să-i promită suma, să informeze organele spe­cializate şi să organizeze un flagrant. Funcţia de şef pe la PETROM e extraordinar de bănoasă. Recent, un astfel de mahăr (membru al PNŢCD), aflîndu-se cu treabă prin Elveţia, şi-a cumpărat un ceas de aur cu 16.000 de dolari! A mai vrut să cumpere şi o rochie de mireasă pentru fie-sa, dar şi-a zis că s-ar putea să nu nimerească măsura, aşa că şi-a trimis tuta la Paris, să-şi aleagă singură, împreună cu tot trusoul. Nu degeaba se spune că celor din conducerea PETROM le curg dolarii din buzu­ nare“. De-aia mor românii de foame, fiindcă există cîteva zeci de mii de nemernici de-ăştia, care cîştigă cît 22.000.000 de amărîţi la un loc. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 septembrie 1999)

RM

3

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Antoniu şi Cleopatra (I)

Pentru ţara ei, Egiptul antic, Cleopatra şi-a visat un destin de excepţie. Romanul ei de dragoste cu Cezar, apoi cel cu Marc Antoniu, pe care îl vom prezenta în acest număr al revistei, sînt şi ele subsumate acestei constante preocupări. Ele lasă să se întrevadă deopotrivă pe femeia iubitoare de plăceri, dar şi pe posesoarea de geniu politic. Din păcate pentru ea, Roma i-a stăvilit proiectele, astfel că, odată cu ea, s-a întors o pagină de istorie: Cleopatra a fost ultima mare personalitate a Egiptului antic, cu ea stingîndu-se dinastia lagidă.

După asasinarea lui Cezar, la 15 martie 44 î.e.n., moştenirea lui politică a fost disputată de doi bărbaţi: Marc Antoniu, la început cel mai bine plasat în cursă, în calitatea-i de consul în anul morţii lui Cezar, al cărui prieten fidel era, şi Octavian, un bărbat foarte tînăr, nepotul lui Cezar, între cei doi nimic comun. Antoniu era un colos de o mare inteligenţă şi o năvalnică elocinţă, un filoelen rafinat, dar şi un mare îndrăgostit de viaţă şi un excelent militar; Octavian, un plăpînd, prea puţin înzestrat pentru război, cu o inteligenţă de o rară ascuţime, ţinută în frîu de o voinţă de fier şi de o mare stăpînire de sine.

Cum era de aşteptat, cu vremea, legăturile între cei doi s-au degradat, pentru ca în final să se rupă. Istoria „oficială“, cea scrisă de învingător, pretinde că vina i-ar fi revenit lui Antoniu sau mai degrabă influenţei nefaste asupra lui a Cleopatrei, regina ultimului regat elenistic, încă independent, Egiptul. Se pare totuşi că pentru înghețarea relaţiilor dintre cei doi, la fel de responsabile sînt şi ambițiile lui Octavian. În personalităţile celor doi se contrapuneau – atît cît putem înţelege şi judeca noi astăzi – două concepţii diferite asupra imperiului: Octavian voia primatul absolut al Romei asupra lumii locuite, făcînd din ea un cosmopolis, un oraş de dimensiunile Universului, concepţie conform căreia era cetăţean roman universal atît locuitorul Galiei, cît şi cel al Spaniei, al Africii sau al Iudeii. Spre deosebire de el, Antoniu, probabil sub influenţa Cleopatrei, dar foarte posibil şi sub cea a lui Cezar, căruia îi fusese multă vreme apropiat, vedea imperiul aşa cum era: o parte occidentală „barbară“, unde misiunea civilizatoare a Romei trebuia să se exercite din plin, direct, şi o parte orientală, populată de civilizaţii antice prestigioase. Astfel, ultimul război civil al Republicii – cel între Octavian şi Antoniu – nu a fost de fapt un război civil: a fost ultimul din cele pe care Roma republicană le-a purtat întotdeauna împotriva regilor duşmani. Un război contra Cleopatrei, egiptencei, vrăjitoarei, femeii ușoare, celei care îl sedusese pe Antoniu, reginei, eventual, dar nu contra lui Antoniu.

Unii istorici – Cicero mai ales – o consideră pe Cleopatra responsabilă şi de moartea lui Cezar, prin persistenţa reproşurilor sale, apelurilor sale repetate la mîndria lui, la amibiţia şi apetitul lui pentru putere.

De aceea, după 15 martie 44, ziua asasinatului, Cleopatra s-a grăbit să părăsească Roma, împreună cu fiul lui Cezar, Ptolemeu Cesarion, pentru a scăpa de răzbunarea celor ce o acuzau a fi avut o influenţă nefastă asupra lui Cezar.

din el. Antoniu avea să îi urmeze lui Cezar, dar, din nefericire, ei împărţea puterea cu Octavian, despre care Cleopatra ştia că este calculat, rece, politician şiret. În mod sigur – gîndea regina –, el n-ar fi făcut jocul unei străine ambiţioase, instinctul ei de femeie îi spunea că în Octavian va avea un duşman implacabil. „Ce va face Octavian?”, se întreba ea. Va anexa Egiptul, răzbunînduse pe Cesarion şi pe ea, cea pe care divinul lulius o copleşise cu favoruri? Deci, pentru Cleopatra, doar Anto­ niu părea „utilizabil“, în realizarea marilor sale proiecte. În sfîrşit, la Roma, Octavian şi Antoniu şi-au împărţit puterea. Octavian s-a întors în Italia, în vreme ce Antoniu, tentat de rolul de rege oriental şi, mai romantic decît asociatul său la putere, a rămas în Orient. Era deci o victimă predestinată a Cleopatrei. Natura lui generoasă, arzătoare, accesibilă tuturor atributelor romantice ale gloriei, iubirii, voluptăţii, opusă întru totul celei a lui Octavian, putea servi proiectelor reginei Egiptului, scrie cunoscutul istoric francez Marcel Brion. Cleopatra ştia că nu avea de ce se teme de Antoniu. Şi totuşi, nu ea a făcut prima paşi către el. A aşteptat ca el să solicite primul întîlnirea.

Cum a decurs ea? Antoniu nu a venit în Egipt. Se afla atunci în Sicilia, de unde supraveghea provinciile orientale ale Imperiului roman, încă frămîntate de război civil. Constatase că între toţi adulatorii, regi şi regişori din Asia, suverani ai diverselor provincii şi regiuni, încărcaţi ca daruri, nici o ambasadă, nici un legat al celui mai înfloritor regat, Egiptul, nu-şi făcuse apariţia. A hotărît să-l trimită la Cleopatra pe unul dintre curtenii săi, cu ordinul de a o aduce pe regină la el, cît mai repede, pentru a discuta situaţia politică din Asia.

Antoniu cunoştea foarte bine istoria acestei femei.

Din dragoste, 15 capete tăiate (1)

Întîlnirea de la Tasos Revenită la Alexandria, ea şi l-a asociat imediat la tron pe Ptolemeu Cesarion, deşi acesta avea numai trei ani. Apoi a rămas în espectativă.

Pentru ea, Cezar nu fusese decît un mijloc, un instrument în realizarea imperiului pe care îl visase. Ceea ce nu a împiedicat-o ca imediat ce s-a întors la Alexandria să poruncească înălţarea unei splendide construcţii închinate divinului ei lulius, pe locul unde Cezar îşi avusese cartierul general.

Aştepta să vadă cum evolua conflictul de la Roma, pentru a examina ce profit putea trage

Cleopatra l-a primit şi ascultat cu mult interes pe Dellius, emisarul lui Antoniu, care a început prin a-i spune că stăpînul lui o aştepta pentru explicaţii politice şi a sfîrşit prin a-i mărturisi că răbdarea stăpînului său era mai degrabă o dorinţă. În loc să plece de îndată ce şi-a încheiat misiunea, amabilul mesager – scrie celebrul istoric Paul Reboux în lucrarea Les tiaux amours de Cléopatre – a fost reţinut de regină, care l-a fermecat cu frumuseţea şi luxul ei. Şi cînd, în sfîrşit, a plecat, singur, Dellius era probabil îndrăgostit el însuşi de regină. A dus cu sine promisiunea că regina va fi prezentă la întîlnirea cu Antoniu, în oraşul Tarsos.

Aşa a şi fost. Ea a venit acolo, supusă, dar atunci cînd a vrut ea. Informată de Dellius despre caracterul senzual şi maleabil al lui Antoniu, Cleopatra voia să-l facă să tînjească. Ca femeie, văduva lui Cezar trebuia să-i dea o lecţie de cum să se poarte romanul cu o regină. „Sîntem departe aici – oricît am vrea sau n-am vrea – de imaginea femeii fatale. Această regină de 27 de ani, care se îndîrjeşte astfel să subjuge un bărbat cu aproape 15 ani mai mare decît ea, se dedă total, din nou, unei lupte pentru ea însăşi, notează Pierre Daix, în cartea Cléopatre. Şi dacă îşi pune la bătaie toate resursele, dacă nu se dă înapoi de la nimic, este pentru că nu-şi mai permite să piardă, încă o dată. Nu este vorba numai despre a se concilia cu Antoniu, ci despre a-i deveni soţie. De aceea, de fapt, Cleopatra nu se comportă ca o seducătoare, ci ca o soţie ce i-ar putea fi pe plac juisorului nostru, la fel cum nu de mult ea ştiuse să fie o companie politică de care Cezar avusese nevoie. Ceea ce nu înseamnă că ea nu-l iubea pe Antoniu, că nu nutrea afecţiune pentru el. Nu o să ştim niciodată nimic despre asta. Este greu, pe de altă parte, să faci multă vreme un asemenea joc fără pasiune. Să nu uităm că Antoniu era un bărbat foarte frumos“. În loc să adopte ceremonialul maiestuos şi sever al unui faraon de altădată, Cleopatra a fost însoţită de un cortegiu fantastic, teatral, ale cărui elemente, împrumutate din mitologia greacă, semănau leit cu escorta Afroditei. Tot ceea ce bogăţia, frumuseţea şi graţia puteau acumula în seducţie, totul i-a oferit lui Antoniu suverana: cele mai frumoase dansatoare, coafuri regale, rochii din stofe transparente, farduri şi parfumuri alese, fabricate după reţete proprii. Era acest cortegiu un amestec de strălucitoare eleganţă elenistică cu desfrîu roman.

Vulgară şi violentă, Cleopatra a ştiut să-l ameţească pe Antoniu, iar el, pradă fericirii, s-a lăsat prins în mrejele ei. Dellius îi vorbise despre rîsul ei de copil, despre mătasea pielii ei, parfumurile.şi rafinamentele meselor ei, ca şi despre seducţia exercitată de spiritul ei. Antoniu avea să constate singur, cu stupoare, ca în mijlocul acestei opulenţe ostentativ afişate, re­gina nu purta nici o bijuterie, nimic în afara a două perle strălucitoare în urechi. De asemenea, că vorbea cu fiecare rege şi suveran prezent la ceremonie în limba lui, la fel de elegant şi de fluent. Cum era de aşteptat, regina a scăpat de eventualele reproşuri ce i le-ar fi putut face Antoniu. Ba, mai mult, a obţinut de la el executarea tuturor duşmanilor ei personali, mai ales a perfidei şi ambiţioasei ei surori Arsinoe, urmărită pînă în Templul lui Artemis din Efes, unde se proclamase „regină“ şi unde a şi fost asasinată. Antoniu a fost recompensat pentru amabilităţile lui prin dăruirea farmecelor regale. Dar ei avea ezitări. Nu-i plăcea vărsarea de sînge. Era însă atît de fericit...

„Antoniu și Cleopatra“, de Lawrence Alma-Tadema

Vreme de zece ani, din 41, cînd s-au întîlnit, pînă în 31 î.e.n., Antoniu nu a fost decît o jucărie, mai mult sau mai puţin docilă, în mîinile reginei Egiptului. El şi-a abandonat în această perioadă soţia, pe Octavia, sora lui Octavian, despărţinduse astfel – o dată mai mult – de acest om puternic şi influent, ce avea să devină stăpînul lumii romane.

Cînd se căsătorise cu Antoniu, Octavia fusese văduvă de numai cîteva luni. Senatul acordase o dispensă tinerei femei – care era în doliu – şi căsătoria avusese loc imediat. (va urma) FLORENTINA DOLGHIN

4

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Pădurea are lumea ei

E ora amiezii, iar peste pădure se așternuse liniștea și nici o boare de vînt nu o tulbura. Nu se mișca nici o ramură, iar pîrîiașele, cu apa lor cristalină, abia mai gîfîiau de căldură. O asemenea vipie nu se mai pomenise pînă acum. Din scorburile copacilor bătrîni cîte o veveriță scotea capul, mirîndu-se de ce se întîmplă în jur. Păsările stăteau și ele pitite la umbra vreunei frunze, fără să mai aibă chef de cîntat ca odinioară. De pe bolta încinsă ca o plită, soarele, cu strălucirea lui orbitoare, împrăștia săgeți de foc, încît întreg pămîntul era toropit de dogoare. Fiecare bulgăre de pămînt era fierbinte ca pîinea scoasă din cuptor... Cu toată atmosfera de vară caniculară, natura își urma cursul. În cuibul lor dintr-un copac bătrîn, mama-gaiță, văzîndu-și puii secătuiți de sete și de căldură, se tot frămînta cum să le spună că venise vremea ca ei să înceapă să zboare, fiindcă ea nu mai era așa de tînără și în putere să le aducă de-ale gurii singură. Pe tatăl lor îl prinsese un uliu în timp ce plecase să le aducă hrană, așa că, rămasă doar ea cu puișorii, trebuia să aibă grijă de ei.

– Dragilor, sînteți destul de mărișori, spuse ea, adresîndu-se fiecăruia pe nume: Tu, Griuțule - îi zicea așa fiindcă avea penele gri -, ești isteț și ești cel mai mare, zic să ieșim din cuib și să pornim încet cu zborul pînă la cel mai apropiat pîrîiaș, că mi s-a uscat sufletul de sete. Eu o voi lua înainte și tu să-i îndemni la zbor și pe ceilalți frățiori ai tăi. Să ai, Griuț mamă, mare grijă de Griuța, să nu o pierzi din vedere, e singura ta surioară și copila mea dragă, pe care o iubesc ca lumina ochilor... Fiind primele voastre încercări întrale zborului, nu vă apucați de zburdălnicii, fiți mereu atenți la mine, că avem destui dușmani. Și apoi nu vreau să vă aud plîngînd în ghearele vreunui răpitor...

Ne-am înțeles, dragul meu Griuț?

– Da, mamă, răspunse puișorul, speriat că trebuie să părăsească locuința din care nu ieșise niciodată, nici măcar pentru a se așeza pe crenguța de alături.

Ceilalți doi puișori, Griuța și încă un frate, rămaseră surprinși de vorbele mamei lor, dar nu aveau ce zice, pentru că într-o zi tot trebuiau să plece din cuib. Șiapoi, mama lor știa cel mai bine ce are de făcut să le fie bine puișorilor ei. Așa că începură ușor-ușor să-și întindă aripioarele și din cînd în cînd să bată din ele, dînd de veste mamei că au înțeles ce au de făcut.

Gaița-mamă își întinse larg aripile și, dintr-un singur fîlfîit, coborî vreo jumătate de metru, pe o creangă de dedesubt, cu ochii țintă la Griuț...

– Haide, sari din cuib!, strigă la el, dar atentă ca, în caz că nu va reuși să se oprească pe vreo ramură, ea să fie pregătită să-l prindă deîndată.

Dar nu a fost cazul. Bucuroasă, mama strigă și la al doilea puișor, care reuși fel de bine să iasă din cuib și să se așeze pe aceeași ramură, lîngă frățiorul lui... Veni și rîndul Griuței, copila ei dragă, să iasă din cuib. Doar că, cu cît o îndemna mai mult să-și întindă aripile și să coboare lîngă ei, ea mai tare se înghesuia în fulgii de pe fundul cuibului, devenit acum destul de încăpător.

Văzînd că micuța nu îi dă ascultare, mama-gaiță, cu blîndețe și cu vorbă bună, așa cum fac mamele cu copiii lor în anumite momente delicate, se urcă în cuib și, de pe margine, o dojeni cu mare grijă: – Tu trebuie să înțelegi, Griuța mamei, că nu mai pot să vă car mîncare, iar căldura asta mare ne va omorî pe toți de sete. Hai la frățiorii tăi, care sînt ceva mai jos și te așteaptă!

– Mamă, mi-e teamă, parcă am aripile moi...

– De-asta le ai, că nu ai zburat niciodată... Haide, draga mea!... În cele din urmă, Griuța se lăsă convinsă și ieși din cuib... Își întinsese aripioarele și, cu ochii țintă la cei doi frățiori, își luă zborul și într-o clipă se așeză lîngă ei... Inima mamei bătea cu putere, de spaimă ca nu care cumva să i se prăpădească vreun pui. În scurt

timp, coborî și ea aproape de ei. Stătură ce stătură și, după ce s-a convins că primul examen l-au trecut cu bine, mama-gaiță îi îndemnă la drum, zburînd prin copaci, cînd mai jos, cînd mai sus, să-și obișnuiască odraslele cu zborul... Se depărtaseră de-acum destul de mult de copacul care le găzduise cuibul. Dorința mamei era să-i ducă la cel mai apropiat pîrîu, să bea vreo cîteva picături de apă, că, din cauza căldurii, pe toți puii parcă îi lua cu leșin.

– Uite ce facem, le zise gaița, ca o mamă grijulie. Eu voi zbura în fața voastră, voi să vă țineți după mine...

Mă voi opri din cînd în cînd să ne mai odihnim. Trebuie să ajungem la pîrîul din vale. Acolo vom găsi apă să ne potolim setea și vom căuta prin iarba din preajmă ceva de-ale gurii: o rîmă, o furnică... Trebuie de-acum să vă îngrijiți singuri... Eu, ca mamă, v-am crescut cum am putut, de-acum trebuie să aveți grijă de voi. Și cum stăteau și ascultau povețele mamei, numai ce răsună o pocnitură ca de pușcă, trezind întreaga pădure din liniștea aceea adîncă, în care parcă nu mai exista viață... Păsări zburau de-a valma speriate, animalele mai mari, urși, mistreți, lupi, fugeau care încotro... Pe sub copacul în care se afla biata gaiță cu puișorii săi, un iepuraș cu urechile ciulite țîșni ca o săgeată prin hățișuri și ierburi încîlcite... În zarva produsă de acea pocnitură, după ce zburară cît zburară, mama-gaiță se opri cu puișorii săi să-și tragă sufletul. Mare îi fu însă durerea cînd văzu că draga ei copilă, Griuța, lipsea. Se puse pe plîns și striga cît o ținea glasul, poate-poate o auzi careva... În zadar însă. și cum nu mai era mult pînă să se lase întunericul, începu să o caute... Și o căută de-a fir-a păr să dea de locul unde se afla. Și strig cu lacrimi în ochi, de ți se muia inima cînd o auzeai cum se jelea... Încet-încet, se lăsase noaptea cu negurile ei care se întindeau peste tot... Înăuntrul pădurii se mai răcorise puțin, dar nu îndeajuns încît să nu mai fie vorba de caniculă... Toate rudele gaiței, dar și alte păsări se întrebau ce s-o fi întîmplat cu puișorul... Chiar și ele începură să-l caute, dar cum noaptea devenise mai întunecată, mama și puișorii ei au încetat să o mai caute pe Griuța, fiind prea istoviți.

Cerul era plin de stele și cîte o boare de vînt murmura printre frunzele ofilite de arșiță. Ziua care trecuse fusese atît de fierbinte, de ziceai că se aprinde pămîntul. Acum aerul e ceva mai răcoros, dar nu într-atît încît natura să poată adormi în liniște. Mama-gaiță, alături de puișorii ei, nu închisese un ochi... Toată noaptea se frămîntase cum de s-a pierdut Griuța. Plîngea în sinea ei, fără să facă zarvă în rîndul celorlalte surate ale ei. Și nici nu voia să-i întristeze pe cei doi puișori, care stăteau lîngă ea gîndindu-se la cuibul pe care îl părăsiseră cu o zi în urmă și iată că acum, dormeau departe de el...

Odată cu ivirea zorilor, mama-gaiță își îndemnă puișorii la zbor, în căutarea surioarei lor pierdute... Începu să scotocească pădurea, zburînd din copac în copac, din tufiș în tufiș să dea de vreo urmă. Întreba din cînd în cînd cîte o surată care i se părea mai cumsecade, că și în lumea păsărilor, a sălbăticiunilor, ca și printre oameni, există dușmănie și nepăsare din partea unora la necazul altora.

– Nu am văzut-o, îi răspundea vreo mierlă mai cu suflet. Dacă aș fi văzut-o, ți-aș fi adus-o chiar eu. Dar vezi, cînd dai de ea, să nu o cerți, pentru că nici nu a știut ce face, probabil a fost curioasă, cum se întîmplă în lumea noastră, a păsărilor, mai ales că micuța se afla la primul ei zbor, îi zise mierla.

– Nici gînd, soro!... Nici gînd s-o cert, îi răspunse mama-gaiță cu lacrimile mari și fierbinți în ochi, îndurerată de necazul ce dăduse peste ea.

Se gîndea să trimită vorbă peste tot, poate o fi văzut-o careva dintre animalele pădurii ori i-o fi dat de urmă vreun iepuraș, de exemplu, sau altă vietate care nu vînează păsări pentru hrană. Și tot plîngînd, sătulă de alergătură, se opri într-o poieniță verde, cu iarbă deasă, de o frumusețe ce nu poate fi redată decît de pana unui pictor iscusit... Cu aripile obosite de atîta zbor, că trecuseră deja cîteva ore bune, se opri în vîrful unui stejar bătrîn, rotindu-și privirea peste toată poienița, doar-doar își va vedea odorul... O căprioară ce păștea împreună cu puiul ei la marginea acelei poieni, de unde se pornea pădurea peste dealuri și văi, auzise și ea cum jelea biata pasăre. Și, pe cînd se pregătea să ia un smoc de iarbă, simți niște aripioare cum i se zbăteau în bot... Ghicind ce este, își ridică repede capul și behăi puternic spre copacul în care se afla gaița cu cei doi puișori ai ei...

– Uite, uite, nu te mai văita! Griuța ta este aici...

Vino să o iei și ai grijă de ea! E prea mică să se descurce în desișul pădurii, unde nimeni nu poate fi sigur de viața sa.

Mama-gaiță nu a așteptat să i se spună a doua oară și, deși obosită cum era, în mare grabă își luă zborul împreună cu puișorii săi spre locul indicat de căprioară.

Nu mică i-a fost mirarea găsind-o pe Griuța țopăind prin iarba plină de rouă, cu penele ude, de parcă făcuse baie...

Nu știa ce să facă de bucurie și cum să-i mulțumească pentru binele făcut căprioarei și puiului ei. Nu a certat-o pe Griuța, așa cum îi promisese mierlei aceleia sfătoase. Și, ușor-ușor, alături de toți puiuții ei, o porni la drum, țopăind prin iarbă pînă la cel mai apropiat copac. De aici, își îndemnă puișorii să urce de pe o crenguță pe alta pînă în vîrful copacului, mulțumind încă o dată căprioarei pentru binele făcut. Și porni cu puii săi să le arate în zbor întreaga pădure, pîraiele unde vor veni să se adape. Și tot așa a continuat, pînă ce sosi toamna, cu bruma și ploile ei prelungi, cînd și cei trei pui ai săi, mari de acum, se amestecară în stolul de gaițe, găsinduși fiecare perechea, odată cu Dragobetele, pentru ca apoi să facă la rîndul lor pui și să-i crească, așa cum o făcuse și mama lor. De la întîmplarea prin care trecuse, Griuța s-a ales cu o sperietură zdravănă, pe care nu o va uita vreodată, dar această lecție de viață i-a prins bine, mai tîrziu, cînd avea să-și educe proprii pui.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Bijuterii lirice

Ne cheamă pădurea Veniţi, ai codrilor prieteni, Veniţi la ei, cu suflet viu, Veniţi cît brazii mai au cetini, Veniţi cît nu e prea tîrziu!

Pădurea e izvor de viaţă Şi-n ea strămoşii-au mers mereu Ca-ntr-o biserică măreaţă, În care cîntă Dumnezeu!

VASILE MILITARU

RM

5

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Biblioteca Nationalã ,

Amintiri despre Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al Secolului XX

Două au fost acele crîncene nopți pe care leam trăit lîngă Nicolae Iorga. Amîndouă sub furtună viscolitoare, la sfîrșit de noiembrie. Și la un răstimp de trei decenii. Acum, evocîndu-le, le retrăiesc cu acuitate, la alt răstimp de trei decenii. Noaptea, în care am stat încremenit lîngă trupul său împietrit de gheața morții, a trecut în domeniul Istoriei noastre Sociale. Pot, dar, vorbi slobod despre ea. Dar ceea ce s-a întîmplat în cealaltă noapte de suferință se leagă de cel mai intim colț al inimii lui Nicolae Iorga. M-am întrebat dacă îmi este permis să vorbesc, cu glas tare, despre acele ore în care inima mea de modest licean a sîngerat laolaltă, unită în aceeaşi durere cu a uriaşului cărturar. Cui aş putea să-i cer îngăduinţa, decît numai lui, celui care pluteşte, tară sfîrşit, pe apele tainice ale Styxului? Mă înclin dar, cu răscolitoare emoţie, cu evlavios respect, în faţa giganticei umbre, cu credinţa că el va ierta cucernica mea destăinuire. În ultima săptămînă a lui noiembrie, din întunecatul an 1940, mă aflam sub Bucegi, în vila vechiului meu prieten Cezar Petrescu. Scriam, în colaborare, o piesă pentru Teatrul Naţional. În ziua de 25, însoţiţi de profesorul Munteanu-Rîmnic (devotat amic al lui Iorga) făcusem, eu şi Cezar, o vizită la Sinaia, unde Iorga şi o bună parte din familia sa se aflau într-un fel de adăpost, mai în afară de furnicarul bucureştean al echipelor de ucigaşi, fiindcă se ştia că profesorul figura pe lista neagră a Gărzii de Fier. Fireşte, principala preocupare în conversaţie era rugămintea: „atenţie, prudenţă“. Îl cunoşteam atît de bine, încă din copilărie, încît în clipa cînd urechea mea a surprins în vorba profesorului o accentuare în celebra rostogolire a lui r, am ştiut că se enervează. În adevăr, cum ne aflam cerc în faţa lui, îl văd, deodată, venind spre noi (el era în picioare) cu un gest şi o mişcare parcă de atac. Îi scapără ochii imenşi sub lumina vie a unui lampadar galben, şi vibrează puternic glasul lui arzător: – Darrr trrebuie să înţelegeţi că dăscăleala asta necontenită devine sîcîitoare! Sîntem în Ţarra rromânească, nu? Nu-i de crezut. Este cu neputinţă ca un rromân să ridice arma asupra mea! Cu neputinţă!

Dar a fost cu putinţă! Peste două zile, în noaptea de 27 noiembrie, lucram cu Cezar, la piesă. Se pornise o viscolire straşnică. Trepidau persienele de la fereastră, vîjîia vîntul pe acoperiş... În biroul lui Cezar era cald, plăcut. Şi... (e atît de stranie coincidenţa, încît parcă mă jenez s-o notez) în momentul în care scriam replica aceasta, a unui personaj din piesă: – Vin de la Galaţi, fraţilor. Ş-acolo, oraşul fierbe.

Am asistat la un miting formidabil. A vorbit Iorga...

Colosal!

Tocmai atunci se aude un claxon puternic, un stopaj de motor, ţiuie lung soneria. Alergăm pe scări, deschidem. Jaques Paleologu, prieten ieşean de-al lui Cezar, năvăleşte în antret. Strigă:

Nicolae Iorga și soția sa, Catinca, în casa de la Văleni

– Măi, l-or ucis pe Iorga! Ne încheagă pe toţi trei o tăcere de fier. Ne-a strîns în cătuşe. Mi s-a strepezit toata fiinţa. Mă surprind strigînd (ca Iorga alaltăieri): – Nu-i cu putinţă!...

Paleologu: – Veniţi să vedeţi! Încă n-or sosit autorităţile, zace, în şanţ. Am trecut întîmplător pe acolo. ,,Jepp”-ul puternic aleargă cît poate prin lapoviţă şi vînt turbat. Ţiuie prin pînzele maşinii. Am săltat prin hîrtoape.

Ne oprim la liziera pădurii Strejnic. Sărim. Unul din faruri luminează puternic, plin, ca o lampă de deasupra meselor de operaţie. Două siluete. Jandarmii care aşteaptă autorităţile. Între ei, într-o poziţie de un grotesc îngrozitor, un trup de om. Şi văd ce nu se poate închipui: în sînge închegat, în noroi şi mocirlă, cu paltonul sfîşiat, azvîrlit la margine de şanţ ca un hoit de cal, zace Nicolae Iorga. Doamne! Dar chipul lui? Barba albă e maculată în roşu şi maro de imală. Un ochi (a fost desigur lovit brutal) e închis, mort. Celălalt, enorm, deschis, cu albul strălucitor, parcă priveşte ceva. Crunt! Crunt şi cu stupoare. E cel mai înfiorător blestem care se poate exprima. Îl aud, mai tare decît cel mai puternic strigăt.

Acolo, în faţa halucinantului spectacol dantesc, cu obrajii biciuiţi de promoroaca gheţoasă, cu vîjîitul secolului în urechi, am învăţat, întîia oară, ce înseamnă a înlemni.

Am înlemnit. Cu trupul. Dar fiinţa mea lăuntrică trepida toată, clocotea, arcuită într-o năprasnică încleştare. De groază, de furie, de neputincioasă revoltă. De sfîşietoare durere... De ruşine! M-am descleştat din înlemnire, am şoptit: – Nu mai pot să văd!... Să fugim! Am sărit în maşină, am pornit. În noaptea foarte tîrzie, în odaia lui Cezar, am stat în întuneric, fără somn, cu viaţa oprită în mine, cum opreşti un vehicul cu frîna. M-am pomenit şoptind: – Nu, nu! Nu se poate. E cu neputinţă!... Şi, deodată, mi-a răspuns, ca un prea puternic înspăimîntător ecou: – E cu putinţă!... Glasul lui. Vocea lui Iorga. Dar nu era cea de alaltăieri. Alta. Cea de atunci... Din altă noapte viscolită. Racheta memoriei, cu o viteză mai mare decît cea cosmică, m-a proiectat în noaptea de 27 noiembrie 1912. Aproape incredibil: tot 27 noiembrie. Şi noaptea de azi, cînd scriu aceste rînduri, tot 27 noiembrie!

Iat-o... Anul 1909 a fost (pentru mine) an zăbranic.

Viaţa lovea, întîia oară, crunt, în făptura mea de copil.

Moartea neaşteptată, dramatică, a tatălui meu, pe care îl iubeam cu şapte inimi. Publicistul luptător Ion RussuŞirianu de la Arad murea, departe de casă, la Bucureşti, în urma unui dur tratament, în închisoarea politică de la Szeghedin, a oligarhiei austro-ungare. Nicolae Iorga îl aprecia îndeosebi. Rămîneau o văduvă şi un orfan de 12 ani, pur şi simplu pe drumuri, pentru că în Ardeal nu aveam un sindicat al ziariştilor, iară noi nu posedam nici un ban. A venit profesorul Nicolae Iorga şi ne-a luat sub ocrotirea lui. Vara lui 1911 a fost frumoasă. Călcam în acel iunie, înfipt în inima mea ca o dulce, vulnerantă săgeată de aur, întîia oara în „Casa Iorga” de la Văleni.

Călătorisem chiar cu Iorga. Trăsura ne-a oprit în poarta românească. Am intrat în grădina mare, sprijinită şi pe o curte mare. Casa, în stil românesc pur, ne privea

ospitalier. Vin spre noi, cu alai, doi băieţaşi, Mircea şi Valentin.

– Dar unde-i Titiţa?, întreabă profesorul. Ochiul lui, care vede totul, nu aşteaptă răspuns. A zărit-o departe, în fundul grădinii, pe o bancă, cu o carte în mînă, printre flori. O strigă. Se desprinde dintre flori. Lunecă încet spre noi, în aurul limpede al soarelui. (De ce am tresărit?)

Tatăl a făcut un pas spre ea, fata doi, repezi, spre el. S-au îmbrăţişat. Ca să-ţi dai seama de adîncul iubirii dintre Iorga şi fiica sa, era de-ajuns să-i vezi privindu-se. Nu erau priviri, ci un val fierbinte, de la unul la altul.

– Copii, spune Iorga, vă aduc un prieten.

Iat-o, deodată în faţa mea, cu mîna întinsă. Rămîn fără suflare. E o fiinţă? Nu, un mac evadat din cîmpiile fierbinţi ale verii. Poartă o rochie roşie, uşoară. Părul luceşte violent, bogat, pană de corb. Obrajii de camee poartă, greu, imenşii ochi căprui, arzători, ai tatălui.

Sprîncenele sînt arcuite cu tuş chinezesc de un nevăzut penel. Mîna ei întinsă a căzut. A mea nu s-a mişcat. Am rămas fără putere. Stăm, ochi în ochi, nemişcaţi. Parcă o durere mă străpunge. Am aflat, la 14 ani, adevărul inimilor fulgerate. Ea, la 13 ani. Din acea clipă a început pentru noi cel mai pur, cel mai calcinant roman de dragoste adolescentină... Moştenise de la tatăl ei excepţionala agerime a minții. Mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu spiritul ei stupefiant. Eu - chipurile pedagog - vroisem să-i recomand lecturi din Edmondo de Amicis, Selma Lagerlöf. A zîmbit cu graţioasă ironie. Citise tot Shakespeare, pe Eminescu îl ştia pe de rost. Goethe şi Byron îi erau prieteni. Studia astronomia! (avea 13 ani...). Ştia bine germana, din casă. Învăţase, singură, italiana. Îi citea, în original, pe Petrarca, Dante, d’Anunzzio. Pentru perfecţionarea la franceză, primise s-o ajut eu. Revărsarea întregii noastre fiinţe, una spre alta, fusese atît de violentă, de definitivă, încît nu a rămas loc pentru mărturisiri de iubire. Făcusem vreo trei lecţii de franceză. La mai puţin de o săptămînă, făceam întîia noastră plimbare singuri, pe înserat, la mal de Teleajen. Cădeau, în ape, primele stele, palide. Titiţa susţinea - şi nu admitea opuneri - că cea mai frumoasă poezie din toate literaturile este a lui Eminescu: Somnoroase păsărele. Mergeam la braţ, legănaţi. Cu vocea ei de alto recitase: ,,Fie-ţi îngerii aproape/ Somnul dulce...”. Niciodată n-am mai auzit o astfel de muzică. M-am oprit. Am privit-o fără cuvînt. Titiţa m-a privit cu surîs uşor, m-a cuprins, s-a ridicat pe vîrfuri, mi-a întins buzele. Petale fierbinţi de trandafir roşu. Cum poate fi pe lume atîta puritate în clocotitoare pasiune? Îi spun odată: „Titiţa, tu eşti prea frumosă pentru mine”. Ea îmi dă un bobîrnac şi zice: „Eşti un bărbat prost”. Nu ştia să înoate. Eram, un grup mare de copii, la cotul Teleajenului, unde apa e adîncă.

Eu, campion de înot, sînt un fel de monitor. Deodată, un strigăt: „Se îneacă Titiţa!”. Săr, nebun: dumneaei înghite apă, la adînc, cu mîinile spre cer. O pescuiesc.

O cert rău. ,,Ti-am spus să bagi de seamă, să nu te laşi dusă spre adînc!”. E arămie şi dulce, pe braţele mele. Spune: „Dar am vrut să mă las la adînc...”. „De ce?” Zîmbetul, glasul de alto: „Ca să mă iei în braţe, prostule!” (avea 13 ani). Răcise. Avea febră. Trec în odaia ei, pe furiş, îngrijorat.

– Cum te simţi? Privirea de diamant negru. Spune: ,,Deschide fereastra să intre cerul. Vreau să-l simt pe frunte...” (avea 13 ani). Ne era atît de dor să fim mereu împreună, iar eu aveam multe de făcut, încît am ajuns la o faptă de mare îndrăzneală. Seara, tîrziu, am venit sub fereastra odăii copiilor. Stăteam de vorbă, în şoaptă, ținîndu-ne de mîini. Titiţa spune grav: „Eu cred că Julieta, dacă nu murea de otravă, tot tînară ar fi murit”. ,,De ce?” zic eu mirat. „Ar fi murit arsă de iubire...”. Arsă, arsă. Ce ciudat îi vibra glasul (avea 13 ani). A zburat vacanţa. Am ars în noi, de dor, zece luni chinuitoare. A venit vacanţa lui 1912. În primul moment de izolare, ne-am aruncat nebuneşte unul spre altul. Se făcuse și mai frumoasă. Un graţios portret de domniţă, o caldă odaliscă? (continuare în pag. 6) VINTILĂ RUSU-ŞIRIANU

6

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

Domnișoară Lidia, am îndrăznit din nou a vă scrie, numele VADIM este gravat în inima mea și nu vă pot uita NICIODATĂ! Vă felicit că revista mea de suflet, ,,România Mare”, are viață; o citesc cu drag în fiecare săptămînă și mă mîndresc cu o colecție a revistei de peste 20 de ani.

Vă felicit și pentru decizia de a face politică.

Ați ales partidul AUR, pe care și eu îl susțin.

Mă simt alături de George Simion și sînt de acord cu tot ceea ce face și spune. Văd în el un urmaș de-al lui Vadim, și sper să nu dezamăgească. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să le dea minte românilor, să aleagă cu înțelepciune, iar formațiunea AUR să fie învingătoare la viitoarele alegeri.

Sînt cunoscut în Suceava ca un om care a făcut politică mai bine de 20 de ani, mai ales într-un partid NAȚIONALIST (P.R.M.), și am o mare putere de convin­ gere asupra oamenilor. Aștept alegerile cu încredere și speranță.

Am alăturat acestor rînduri gîndul meu pentru Corneliu Vadim Tudor, care a plecat la cele veșnice acum 9 ani, marele Român iubitor de Țară și Popor ce nu poate fi înlocuit și niciodată uitat.

Mi-e dor de VADIM! Motto: ,,Isus e singurul prieten care îți rămîne atunci cînd te-au părăsit toți” – Corneliu Vadim Tudor Într-o Sfîntă zi de sărbătoare – 14 septembrie 2015, ,,Înălțarea sfintei cruci” –

a plecat pentru totdeauna la Domnul CORNELIU VADIM TUDOR, persona­ litate marcantă a culturii și politicii românești, care și-a iubit familia, prietenii, ȚARA și oamenii. Îi resimțim lipsa și i-o vom resimți mereu. Îl pomenim și ne vom aminti mereu de el, un mare PATRIOT ROMÂN, un luptător cinstit și drept, un ROMÂN ADEVĂRAT. Rămînem alături de familia sa, doamna Doina și fiicele Lidia și Jeni, precum și de toți cei care l-au prețuit și iubit.

Un gînd frumos, o lacrimă, o floare și o lumînare sînt tot ceea ce-i mai putem oferi dragului nostru Corneliu Vadim Tudor, plecat în veșnicie în urmă cu 9 ani.

Te vom păstra în amintire și nu te vom uita niciodată, prieten drag!

Corneliu Vadim Tudor va rămîne pentru totdeauna în inimile românilor.

Dumnezeu să-l odihnească.

Cu lacrimi în ochi și durere în suflet, FAMILIA VASILE CERLINCĂ, Suceava

Amintiri despre Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al Secolului XX

(urmare din pag. 5) Într-o înserare, pe şoseaua dinspre Suzana, pe cînd se apropia momentul despărţirii la fine de vacanţă, Titiţa spune pe un ton aproape solemn: – Tu ai să faci ca tata. La 19 ani ai să termini facultatea... Zic uimit: – Dar eu nu sînt Nicolae Iorga, Titiţa!

– Trebuie! Vreau să ne căsătorim repede, repede...

Ce tragică, îngrozitoare presimţire va fi fost în cuvintele sale?

Fulgerul negru s-a abătut spre finele lui noiembrie 1912. Un curier, la mama, din partea doamnei Catinca Iorga. Titița grav bolnavă. O roagă pe mama să vină s-o ajute. Mama pleacă imediat. Eu rămîn, rupt în două, ca un copac trăznit. Calc pe jăratec. Umblu toată ziua pe la margini de oraş. Seara mă întorc acasă şi aştept veşti. A treia zi, un telefon, prin „Neamul Românesc”. Din partea mamei. Să vin îndată. Titiţa mă cheamă (mama a fost singura noastră confidentă). *** Alt 27 noiembrie... Titiţa suferă de teribila angină „Vincent”. Au izolat-o la Mînastirea Suzana. Mama ei, d-na Catinca (admirabilă femeie, minunată mamă, soaţă cum foarte rar se află), mama mea şi o călugăriţă, se schimbă, zi şi noapte, la căpătîiul bolnavei. Urcăm într-un brec deschis, după prînz, spre Suzana. Burniţă amestecată cu ace de fulgi gheţoşi ne crapă obrajii.

Vîntul creşte minut cu minut. Nimeni nu vorbeşte.

Iorga a îmbătrînit cu cîţiva ani. Brazdele de pe frunte s-au adîncit. Cu sprîncenele strînse şi buza tremurîndă, priveşte în zarea de plumb. Cînd ajungem e întuneric şi un frig duşmănos. Iorga sare din trăsură, se repede spre chilia unde zace Titiţa. Noi după el. D-na Catinca se ridică uşor, face semn de tăcere. Doctorul Pîrvu se

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Motive de nemulţumire?

Motto: „Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” – Psalmul 103.2

De ce ești adesea nemulțumit? Ai atîtea motive să fii recunoscător! De pildă: • Dacă ai mîncare în frigider, haine de îmbrăcat, un acoperiș dea­supra capului și un pat în care să dormi, ești mai bogat decît 75% din populația lumii.

• Dacă ai bani într-un cont bancar și ceva în portofel, faci parte din cei 8% din populația lumii care formează clasa bogată.

• Dacă te-ai trezit în această dimineață cu puțin mai multă sănătate decît o persoană bolnavă, ești mai binecuvîntat decît milioane de oameni care nu vor supraviețui în această săptămînă.

• Dacă nu ai fost niciodată soldat în tranșee, dacă nu ai experimentat niciodată singurătatea unui condamnat pe nedrept sau torturat în timpul unui interogatoriu politic, atunci stai mai bine decît cinci milioane de oameni în acest moment.

• Dacă ai o Biblie, ești extraordinar de binecuvîntat. A treia parte a lumii nu are acces la Cuvîntul lui Dumnezeu.

• Dacă poți merge la biserică fără teama constantă de a fi atacat, dacă poți asculta în liniște Cuvîntul lui Dumnezeu, fără pericolul de a fi

apropie. Capul de ceară al Titiţei stă înclinat pe pernă.

(Mai am oare sînge în vine?) Bolnava doarme.

– Semn bun, şopteşte doctorul. Puţin liniştiţi, trecem în sufragerie. Un ceai fierbinte, o dezmorţire la sobă. Nu pot gîndi nimic. Sînt crispat în necontenită groază. Iorga mă priveşte, o clipă, ciudat. Apoi se apropie, îmi atinge umărul. (S-a încălzit, şi-a scos sacoul).

– Hai, bea ceaiul. (Îl uitasem). Stăm de veghe aşa, la căpătîiul propriului nostru suflet, greu bolnav. Într-un tîrziu, se-arată o maică: – Veniţi, vă rog, doreşte să vă vadă... Intrăm a doua oară. Chipurile tuturor vorbesc a rău. „Doamne, dă-mi puteri!” zic. Îmi înfig unghiile în palme pînă la sînge.

Cît e de greu să nu poţi fi cel care eşti. Pe imensa privire a lui Iorga joacă două fire de păianjen. A întins mîna. A pus mîna, delicat, pe fruntea bolnavei. Dar n-a putut s-o ţină. Atît de tare îi tremura.

– Ai să te faci bine, fetiţo dragă... Ţi-am adus cărţi noi. Dar glasul lui cu timbru sonor unde e? E stins.

Bolnava şopteşte greu, greu, abia se aude: Mulţumesc, tată... Iorga se întoarce, înecat. Titiţa mă cheamă din ochi. Mă apropii, cu genunchii frînţi. Mi-a pus mîna pe braţ. Vrea să mă strîngă, dar nu-i decît un fulg pe braţul meu. Mă aplec. Un murmur îmi picură în ureche: – Dragă... dragă... scapă-mă! Dacă mor, ia-mi sufletul să doarmă în inima ta... (Unde sînt?) A fost cea din urmă suflare a acelui înger pasionat. Peste cîteva clipe s-a stins. Cînd este în faţa cruntei realităţi, Iorga ridică braţele în sus şi strigă: – Nu! Nu se poate! E cu neputinţă. E vocea lui, cea teribilă. Sună sfîşierea în ea. Deschide uşa, se repede în noaptea unde vîntul urlă şi ţipă ca o cucuvea. Nu ştiu ce putere necunoscută mă împinge. Alerg după el.

– Domnule profesor! Domnule profesor... A luat-o spre pădure. Intră în lumea răsculată a arţarilor şi a fagilor. Ce să fac? E fără haină! Frigul e foarte puternic, viscoleala îţi intră în oase. Are pasul atît de mare, încît trebuie să alerg ca să-1 ajung.

– Domnule profesor! S-a oprit. Vădit, abia acum realizează că e cineva cu el. Mă zgîlţîie de haină, țipă:

arestat, torturat și ucis, te poți bucura de ceva ce milioane de oameni de pe acest pămînt ar dori să experimenteze măcar o dată.

• Dacă încă ai părinți, iar aceștia sînt căsătoriți și fericiți, atunci faci parte dintre excepții.

• Dacă poți strînge mîna cuiva și îi poți da o îmbrățișare sau chiar numai o bătaie scurtă pe umăr, atunci este ceva special! Simpla atingere poate fi un beneficiu pentru alții.

• Dacă treci prin viață cu ochii strălucind de bucurie și cu un zîmbet pe față pentru că inima ta este plină de recunoștință, atunci ești o persoană binecuvîntată! Mulți dintre cei care ar avea motive să facă aceasta nu o fac.

• Dacă te încrezi în Domnul Isus ca Mîntuitor al tău, ești unul dintre cei mai binecuvîntați oameni din această lume mare.

• Dacă ieri te-ai rugat pentru anumite lucruri și astăzi nu încetezi să aduci înaintea Domnului tot ce te apasă, atunci faci parte din acea minoritate fericită, care crede că Domnul ascultă și răspunde la rugăciuni.

• Dacă poți citi aceste rînduri, ești mai binecuvîntat decît aproape două miliarde de oameni care nici măcar nu știu să scrie și să citească.

Atunci de ce ești adesea nemul­ țumit, cînd poți găsi atîtea motive să fii recunoscător?

Mînăstirea Suzana, lăcașul unde s-a stins, la doar 13 ani, Adriana (Titița), cea mai iubită fiică a savantului.

– Cumplită nenorocire! Care Dumnezeu poate îngădui să moară o astfel de făptură? Titiţa! Titiţa! O strigă, halucinant. Simt nevoia să mă destăinui în clipa aceea supremă.

– Domnule profesor, ştiţi... eu... Titiţa... Mi se îneacă glasul. Iorga pare o clipă altul. Cată la mine.

Spune blînd: – Ştiu. Ştiu...

– Ştiţi? Cum se poate?

– De la ea. Mă ia cu stînga de după gît, mă strînge la piept.

– Stai aşa! Poate aud cum bate, în tine, inima ei... (prima şi ultima oară cînd Iorga mi-a spus „tu”).

Deasupra pădurii, toamna disperată şi iarna sălbatică s-au încăierat. Vîjîie şi urlă totul. Bate acum ninsoare cu gheață. Pădurea e nebună. Noaptea valpurgică înghite prăbuşiri de zei... Noi pornisem, ca nişte rătăciţi. Cît am umblat astfel? Nu ştiu. Brusc, Iorga se desparte de mine, ridică braţele spre cer, clamează: – Nu! Nu! Nu e cu putinţă! Trăieşte! Şi porneşte înapoi. M-am oprit, o clipă, înfricoşat. Apoi mă zbat şi eu prin furtuna de gheaţă, după el. Pare un orb care pipăie calea cu braţele. Aşa, cu barba şi părul răscolite de vîntul turbat, în această noapte cumplită, e un Rege Lear. Şi-a pierdut copiii, şi-a pierdut regatul. A pierdut credinţa în Dumnezeu.

RM

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

7

File de istorie Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei (I)

Împrejurările în care Cuza a fost ales domn al Moldovei sînt îndeobşte cunoscute. Comparînd mărturiile contemporanilor, pre­ cum şi relatările istoricilor, se pot constata unele contradicţii pe care datele cunoscute pînă astăzi nu le-au putut clarifica. Principala întrebare, rămasă încă fără răspuns sigur, este dacă alegerea lui Cuza în calitate de candidat al partidei naţionale a fost „o bombă neaşteptată“, un act spontan intervenit în focul discuţiilor de la Elefant, din faimoasa noapte de 3 ianuarie, sau a fost o candidatură subtil premeditată.

Detaliile frîmîntărilor din cele două partide, cea naţională şi cea a „bătrînilor“ sau a „strigoilor“, adică cele două grupuri ale Sturdzeştilor, tatăl şi fiul, sînt de asemenea controversate. Un document inedit, care pare să fie sincer, ne ajută, poate, să elucidăm unele dintre aceste date. Baligot de Beyne a lăsat între hîrtiile sale o ciornă cu titlul Notes sur l’élection du Prince, recueillies de la bouche de B. Alecsandri, Ies 2 et 3 sept. 80 à Mirceşti.

Ziarist şi diplomat francez, secretar al Consulatului Franţei din Constantinopol, redactor la Journal de Constantinople, apoi director al ziarului Presse de l’Orient, Baligot de Beyne (?–1892) a venit în Principate în 1860 ca secretar al domnitorului Cuza; după căderea acestuia s-a retras la Paris unde a continuat să servească pe doamna Elena Cuza, pentru ale cărei interese va mai reveni în ţară. El a păstrat şi pus în ordine acea parte din arhiva domnitorului care nu a fost ridicată de complotiştii de la 11 februarie 1866 şi care a rămas în păstrarea doamnei. Între hîrtiile aparținînd lui Cuza, se păstrează şi aceste însemnări ale lui Baligot de Beyne, scrise pe opt pagini de hîrtie, format mare, aflate astăzi la Cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, în Arhiva domnitorului Cuza. Prezenţa lui, în 1880, la Mirceşti, este atestată de V. Alecsandri într-o scrisoare din 1 septembrie acelaşi an, adresată lui D. OllănescuAscanio la Constantinopol, prin care îl recomanda pe ziaristul francez ca pe un vechi susţinător al intereselor Principatelor.

Deşi tîrzii, la 21 de ani după Unire, notele comparate cu alte documente, chiar din 1859, provenind tot de la V. Alecsandri, se dovedesc a fi nealterate, neinfluenţate de evenimentele care s-au succedat, dar văzute, de la bun început, prin prisma personală a lui Alecsandri.

Acesta, la 28 decembrie 1858 şi 1, 20 şi 21 ianuarie 1859, scrisese fratelui său, Iancu, stabilit la Paris, amănunte cu privire la împrejurările în care s-a făcut alegerea lui Cuza. Scrisoarea din 20 ianuarie începe cu cuvintele; „Iată descrierea ulti­melor evenimente: vei vedea cum era să devin domnitor şi cum am făcut un frumos act de abnegaţie în favoarea cauzei celei bune.

O spun cu plăcere pentru că probabil acesta este lucrul cel mai de merit pe care l-am făcut în viaţa mea“.

Din confruntarea notelor lui Baligot de Beyne cu textul scrisorilor indicate se pot reconstitui evenimentele petrecute atunci, aşa cum le-a înregistrat V. Alecsandri.

Publicăm integral aceste note concise dar clare, uneori spirituale, întrerupînd cursivitatea textului numai pentru a introduce unele comentarii sau completări, rezultate din comparaţii cu alte surse de informaţie.

NOTE DESPRE ALEGEREA PRINŢULUI, CULESE DIN GURA LUI V. ALECSANDRI LA 2 ŞI 3 SEPT. – 80 LA MIRCEŞTI. Condiţii pentru a fi candidat la domnie cu ocazia alegerilor din ’59.

Orice român posedînd un titlu de boierie (cel puţin postelnic) şi un venit de 4.000 de ducaţi. Negri

de un partid destul de mare şi sînt combătut de toţi prietenii şi cunoştinţele noastre care se cred membri ai marii aristocraţii“.

Susţinătorii lui Alecsandri erau, în majoritate, boieri de rangul al doilea, ostili marilor boieri. „Un nu avea averea dorită şi prietenii nou partid se forma în mijlocul acestui vîrtej de patimi săi hotărîseră să voteze pentru el. prosteşti, scria poetul, acel al deputaţilor din clasa a Atunci, V. Alecsandri, fără ştirea doua, care, nemaîvrînd pe tron un Ghica, un Balş, un şi în absenţa lui, prin mijlocirea Sturdza, puseseră ochii pe mine“. unei donaţii i-a trecut dreptul de Într-un memoriu inedit, în limba franceză, D. proprietate asupra moşiei sale A. Sturdza, ostil atît lui Cuza cît şi lui Alecsandri, Pătrăşcani; dl. Rosetti-Teţcanul a socoteşte că partizanii acestuia erau de fapt recrutaţi făcut acelaşi lucru cu moşia sa de dintre cei „pentru care a ajunge la putere era un cîştig, la Teţcani. un mijloc de a face avere“, iar A. D. Xenopol crede că Convorbirea precizează în Alecsandri era sprijinit de „banda neagră“ în fruntea primul rînd situaţia lui Costache căreia era N. Docan.

Negri. Iubit, apreciat și admirat de La 3 ianuarie 59, reuniune la Elefant, Cabinet contemporani, el se găsise în 1858 în de Istorie Naturală aflat în Tîrgul de Sus. D. Rallet, situaţia de a nu putea fi ales deputat din partida naţională, locuise acolo, avea un salon pentru că nu dispunea de venitul mare. A merge la Elefant însemna a merge în cuvenit. Ales totuşi deputat, şi-a dat vechiul apartament al lui Rallet. demisia, care i-a fost însă respinsă Caimacamii Panu, V. Sturdza, Zizine Canta­ de Cameră. Negri ar fi putut fi un cuzino, ca supleant al d-lui Ştefănică Catargi, au om bogat. Tatăl său vitreg, poetul demisionat, Zizine era director al Ministerului de Costache Conachi, propusese să-l facă moştenitorul Finanţe. Toţi erau de acord cu noi. marii sale averi, cu condiţia să-i poarte numele, dar Pentru stabilirea candidaturii partidei naţionale, Negri preferase să rămînă numai cu moşia sa, Mînjina, aceasta îşi ținea şedinţele la Cabinetul de Istorie din Covurlui, şi cu numele lăsat de tatăl său.

Naturală, în sala mare a Cabinetului unde era expus Prietenii săi, V. Alecsandri, C. Rosetti-Teţcanul şi scheletul unui elefant. Se dăduse grupului care se alţi doi, pe care poetul nu-i mai aminteşte (Manolache întîinea acolo numele de „Societatea Elefantului“ Costache Epureanu şi Lascăr Rosetti), s-au asociat sau, pe scurt, se spunea că se întîlnesc la Elefant AL pentru a-i constitui un legat din moşiile Pătrăşcani şi Papadopcl Călimări, în „Amintirile“ sale, precizează Tețcani, creîndu-i astfel, fără ştirea lui, venitul necesar. că adunarea avea loc în apartamentul în care găzduia Cînd a aflat despre intenţiile prietenilor, C. Negri Dimitrie Rallet cînd venea la Iaşi. Cu toate aceste a protestat într-o scrisoare către V. Alecsandri, din 2 precizări, este de mirare curn A. D. Xenopol şi, după decembrie 1859: „De vreme ce nu m-am încercat a-mi el, alţi istorici moderni, spun că adunarea a avut loc face drepturi pentru deputăţie cînd nu le aveam, ase­ în apartamentul lui Costache Rolla de menea nu mă voi încerca a mi le face la Elefant, Această confuzie provine pentru domnie, cînd le am încă şi mai probabil de la faptul că în adevăr, la 2 puţin“. Modest şi convins de importanţa ianuarie, fusese o adunare a partidei voinţei naţionale, el socotea că: „Deşi naţionale la Costache Ralia acasă, din alegerea domnului este o chestie cu totul iniţiativa lui Anastasie Panu. secundară şi su­bordonată la alegerea Acesta încercase să-i convingă pe deputaţilor naţiei, care aceasta, este totul, participanţi să militeze pentru unirea dar sînt de ajuns bărbaţi moldoveni mai Principatelor sub un prinţ străin, după vrednici de însărcinat cu povara domniei, un program pe nouă puncte, stabilit cari au şi adevărate drepturi legale şi cu de el, pe care urmau să-l semneze cu care astăzi nu mă pot asemăna decît în toţii. Parte din naţionali au fost pentru, deopotrivă durere pentru binele acestui al alţii contra. Printre ultimii, Vasile nostru pămînt“.

Alecsandri şi Alexandru Cuza, care, ca Alegerea. Erau trei partide. hatman, a declarat „că nu va lăsa armata 1. Partida naţională, 31 la 32 de Vasile Alecsandri să participe la o asemenea mişcare“ membri.

La 3 seara, adunare la Elefant 2. Partida Gr. Sturdza, peste 15.

V, Alecsandri sondase pe cei 16 partizani ai săi în 3. Partida M. Sturdza, 5 sau 6. Partida Gr. Sturdza, scopul de a face să fie substituit în locul numelui vechi servitor sau prefect al tatălui său, între alţii: C. său, acel al lui Negri, el a sperat să o poată face.

Hurmuzaki, Gh. Sturdza, cumnatul său.

Atunci, adresîndu-se tuturor, le-a spus: «Partida 4. Partida Mihail, bătrînul: Bălănescu, N. noastră este fracţionată: fiecare fracţiune este Mavrocordat. mai slabă decît partida lui Grigore, cu atît mai 5. Partida naţională, tineretul, avînd ca ţel mult dacă obţine şi voturile tatălui său. Pentru combaterea celor două candidaturi Sturdza. a fi următori programului nostru, propun să Cît despre candidatul acesteia, se înţelesese să reunim toate voturile noastre asupra unei singure numească pe cel care va întruni majoritatea. persoane pe care o iubim, o respectăm, care oferă Nu se pronunţase nici un nume; ajunşi în ajun toate garanţiile prin trecutul său, prin caracterul partida era totuşi fracţionată în două grupuri. său. Cine? Eu sînt gata să mă desist de candidatura Principalii candidaţi erau V. Alecsandri, susţinut de 16 mea, susţinută de 16 membri, în favoarea lui Negri, membri. Lascăr Catargi, 4 la 5 voturi, Kogălniceanu, cu condiţia totuşi ca toţi candidaţii să-mi imite 2 la 3 voturi, Mavrogheni, 2 sau 3 voturi, se vorbea exemplul». Apoi luînd în parte pe fiecare candidat, de asemenea de Panu, Lascăr Rosetti cu 2 voturi.

«Dl. Mavrogheni vă desisteţi în favoarea lui Cu toată dorinţa prietenilor săi, Negri nu era candidatul Negri? – Da!», apoi pe Lascăr Rosetti şi oficial şi unic al partidei naţionale. Interesată ca ţara să Kogălniceanu. Numai Lascăr Catargi a refuzat aibă o Adunare obştească liberă, conformă principiilor zicînd că Negri era un comunist care vroia să sale, domnul fiind numai exponentul adunării, partida împartă proprietăţile ţăranilor. hotîrîse să aleagă pe omul care va întruni numărul Mare ceartă, care devine violentă, între L. cel mai mare de voturi. În ultimul moment, vanitatea Catargi şi Kogălniceanu. Kogălniceanu i-a declarat îndemnă pe mulţi naţionali să-şi propună candidatura că-l va combate pe viaţă şi pe moarte, pentru că îl sau să admită să fie susţinuţi. Alecsandri scria fratelui consideră ca pe reprezentantul reacţiunii. În urma său încă de la 28 decembrie 1858: „Candidatura mea la acestei discuţii adunarea s-a risipit. (va urma) domnie devine serioasă, vai chiar prea serioasă pentru gusturile şi ideile mele. Dar ce pot face? Sînt împins MARTA ANINEANU

8

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (V) La „Imperial War Museum” din Londra este expusă o pictură intitulată „Bătălia de la cotul Sittangului”. Cîţiva soldaţi înaintează anevoie printr-o apă mocirloasă care le ajunge pînă la coapse, către un orizont mlăştinos, spart – ici-colo – de o mînă de case acoperite cu stuf sau frunze de bambus, ce par să nu fi fost încă, printr-o minune, măturate de ape. Peste toate, un cer vineţiu, întunecat, o lumină sumbră, stranie, prevestind doar nenorociri. Pînza sugerează persuasiv condiţiile înspăimîntătoare în care s-a purtat – aproape jumătate de timp din cei patru ani cît a durat – „Campania cea mai lungă”, cum a fost denumit războiul din Birmania de către Louis Allen, semnatarul paginilor ce urmează, pe care le reproducem, într-o formă prescurtată, din lucrarea sa. În acest război, cum scrie autorul menţionat, „configuraţia terenului şi clima erau la fel de periculoase ca duşmanul... Soldaţii mărşăluiau prin zăpadă ori prin noroiul provocat de ploile aduse de muson, astfel încît, pe măsură ce înaintau, le putrezeau cizmele”. Unul dintre participanţii la expediţiile din Birmania (despre care se va vorbi în episodul care urmează), generalul de brigadă Bernard Fergusson (mai tîrziu, lord Ballantrae), descria o asemenea experienţă: „Nu pot folosi alt cuvînt decît «coşmar». Mugetul apelor, catranul nopţii, nisipurile mişcătoare ce te absorbeau cînd nu te aşteptai erau cumplite. Curentul însă constituia ceva de-a dreptul diabolic, în locurile ei cele mai adînci, apa avea între patru şi şase picioare (1 picior = 0,3048 m) sau poate mai mult. Eu am peste şase picioare înălţime şi apa îmi trecea cu mult peste piept. Curentul trebuie să fi avut o viteză de patru-cinci noduri (1 nod = 0,514 m/s). Îţi mătura pămîntul de sub picioare şi, în acelaşi timp, te lovea cu putere în piept. Era suficient să-ţi pierzi doar o clipă poziţia verticală, ca să dispari smuls de torent pentru totdeauna”.

Soldaţii ambelor părţi combatante au avut de îndurat aceste condiţii. Cel puţin în prima parte a războiului însă, britanicii au fost mai greu încercaţi.

Japonezii erau mai obişnuiţi cu clima, cu musonul, se pregătiseră temeinic pentru invazii de proporţii. Într-un timp relativ scurt ei au cucerit întreaga Asie de sud-est. Ocupînd Birmania, în mai 1942, militariştii niponi urmăreau să întrerupă ultimele linii de comunicaţii ale Chinei cu exteriorul, să ameninţe India şi să-şi apere debuşeul creat în Oceanul Indian, după cucerirea Singaporelui, la 15 februarie 1942. În martie, japonezii au intrat în Rangoon, la 2 mai au cucerit Mandalayul. În acelaşi timp, au respins două divizii britanice şi 50.000 oameni spre frontiera cu India. Englezii, lipsiţi atît de armament, cît şi de armate suficiente, s-au retras

repede din Birmania, înfrînţi. Dincolo de această Ţară era subcontinentul indian, la care aspirau militariştii niponi, mînaţi de o enormă şi dementă dorinţă de cucerire a întregii Asii.

Ca pretutindeni unde ajunseseră trupele lor, reuşiseră să-şi formeze o pletoră de sprijinitori.

O aveau pregătită şi în statul indian, vecin cu Birmania. Dacă acesta ar fi fost cucerit şi britanicii ar fi fost obligaţi să se retragă cît mai departe, japonezii i-ar fi putut întîlni în Persia pe germani. Şi atunci... Dar visele aberante de dominaţie mondială nutrite de puterile fasciste nu s-au materializat. Din înfrîngeri, britanicii au învăţat lupta în condiţiile climei insuportabile, chiar şi în vremea musonului.

Pierderile lor au fost mari, dar de partea japonezilor ele aveau să fie şi mai mari. Cucerirea, relativ uşoară, a Birmaniei de către niponi a reprezentat ultima înaintare majoră a armatelor Japoniei militariste spre vest. Totodată, i-a făcut pe japonezi să-i subestimeze pe britanici, să le dispreţuiască corpul de comandă, să nu înţeleagă formidabila lor capacitate de a se redresa. Infatuarea avea să le fie fatală. În septembrie 1943, Aliaţii au reacţionat, creînd Comandamentul interaliat al Asiei de sudest (SEAC), a cărui conducere a fost încredinţată lordului Louis Mountbatten. El dispunea de armata chineză, Armata 14 anglo-indiană şi grupurile de commando americane ale generalului Joseph Stilwell. Americanii erau interesaţi în a menţine China în război, pentru a-şi asigura bazele continentale, de pe care avioanele americane să pornească spre Japonia. La rîndui lui, Churchill avea motive bine întemeiate să dorească o recucerire cît mai grabnică a Birmaniei, deoarece ea îi oferea bazele aeriene necesare (Akyab şi Rangoon), pentru un atac asupra Malaysiei, apoi asupra Sumatrei, aflate în mîna japonezilor.

Operaţiile de recucerire a Birmaniei de către Aliaţi au început în toamna anului 1943, la Ledo, şi s-au desfăşurat pe etape. Ele purtau denumirea codificată Anakym, ceea ce însemna înaintarea concentrică spre Mandalay: englezii dinspre Assam, chinezii şi americanii dinspre Ledo şi Yunnan. În vara lui 1944, Aliaţii au recucerit aerodromul de la Kyit-Kim. Astfel legătura cu armata chineză s-a restabilit. Japonezii au încercat să pătrundă în Assam şi să întrerupă, în oraşul Imphal (iunie 1944), calea ferată Calcutta-Ledo. În noiembrie 1944, englezii au recucerit insula Akyab. Despre aceste operaţii, cît şi despre implicarea în desfăşurarea lor a întreprinzătorului general britanic Orde Wingate, ne relatează în continuare Louis Allen, el însuşi fost ofiţer de informaţii în Asia de sud-est în timpul celui de-al II-lea Război Mondial.

Operaţia Sarong (1)

posibilă invazie – existau mari întinderi relativ nepro­ tejate, slab apărate. Generalul Sir Archibald Wavell, şeful Co­mandamentului unic în Extremul Orient, A.B.D.A., credea în Wingate. I-ar fi încredinţat chiar o brigadă pentru o primă tentativă de pătrundere în spatele

Orde Charles Wingate era ofiţer de artilerie. Avea 40 ani cînd i s-a încredinţat prima sa misiune în Birmania, care se numea, codificat, operaţia „Long Cloth” (sarong, în traducere, adică un fel de fustă lungă şi strîmtă, purtată în Malaysia în mod tradiţional, deopotrivă de bărbaţi şi de femei). Ea a început la 13 februarie 1943, în vreme ce generalul Lloyd, aflat în Arakan din ianuarie, se lupta zadarnic în peninsula Mayu, la Donbaik – şi a durat pînă în mai acelaşi an, cînd Armata de est şi Corpul XV britanice au acceptat înfrîngerea.

Wingate servise în Palestina, unde obţinuse un succes notabil împotriva revoltei arabe din 1936. Pe noul front de luptă, el era adeptul mişcării, într-o ţară ca Birmania, mai mare decît Franţa, în care japonezii nu aveau, pe atunci, decît patru divizii şi cîteva brigăzi – cele mai multe ocupate cu apărarea frontierelor de o

Operația Sarong

Bătălia de la cotul Sittangului liniilor japoneze. Dar, din păcate, n-a dispus decît de un batalion. Un batalion britanic care cu greu putea fi mai prost nimerit pentru misiunea ce urma. Soldații lui apăraseră pînă atunci linia de coastă în Anglia, apoi fuseseră trimişi în India. Erau cu toţii oameni de oraş, proveneau din Liverpool, Glasgow şi Manchester.

Mare parte erau căsătoriţi şi trecuseră de 30 ani..

Mulţi se considerau bolnavi. Wingate a decis însă că orice pornire spre exagerarea simptomelor maladive trebuia sever frînată. De comun acord cu medicii militari, a dispus să reducă procentajul bolnavilor, care atingea cifra de 70%. A te declara bolnav fără motiv constituia o fărădelege aspru pedepsită. Ofiţerii urmau să inspecteze oamenii şi la latrine, să vadă dacă plîngerile lor de dizenterie erau justificate. Cînd instrucţia a luat sfîrşit, numai trei la sută dintre soldaţi au mai raportat că sînt bolnavi.

Forţa de invazie urma să fie formată din opt coloane. Fiecare coloană, comandată de un maior, avea 15 cai şi 100 de catîri, mitraliere de calibru mijlociu şi armele uzuale ale infanteriei. Transporturile grele se făceau cu catîri, aprovizionarea – prin desanturi din avion, fiecare coloană avînd ataşată o grupă din Royal Air Force, care semnaliza zonele favorabile desantului. Raţiile erau insuficiente. Oamenilor le lipseau lucruri elementare, adesea sufereau îngrozitor de sete, îi chinuiau insectele şi lipitorile. Ceea ce a impus o disciplină medicală de fier: orice bolnav din jungla birmană era abandonat, ca şi răniţii. Fie era luat prizonier, fie murea.

13 februarie 1943. Expediţia a început cu traversarea rîului Chindwin. Ea urma să distrugă, în mai multe puncte, linia ferată dintre Mandalay şi Myitkyina, să taie căile de aprovizionare a două divizii japoneze din nordul Birmaniei, să-l hărţuie pe inamic, să organizeze sabotaje şi să producă pagube. Dar, în cîteva săptămîni, japonezii au scos din luptă trei coloane britanice. Celelalte au reuşit însă să înainteze. Ele au aruncat în aer cîteva poduri.

Bineînţeles, japonezii nu au rămas spectatori pasivi la aceste acţiuni. Una dintre cele mai bune divizii ale armatei japoneze, Divizia 18, condusă de generalul Mutaguchi Renya (purtînd numele de cod Kiku, Crizantema, floarea imperială), era staţionată chiar în zona în care avansa coloana britanică condusă de Wingate. Coloanele britanice au fost constrănse să se separe în grupuri mici, aşa încît înaintarea sistematică, a devenit imposibilă. Pe la sfîrşitul lui martie, tot ce au mai putut face britanicii a fost să se îndrepte spre vest, să scape, urmăriţi de unităţile nipone.

Dependenţa forţelor lui Wingate de aprovizionarea aeriană s-a întors împotriva lor, deoarece operaţia de desant aerian se executa doar pentru grupuri mari.

Japonezii socoteau că, pe măsură ce îi dispersau pe britanici, aprovizionarea lor aeriană devenea tot mai deficitară. Dar ceea ce niponii nu puteau şti la vremea aceea era că Wingate îşi schimba permanent planurile, îmbunătăţindu-şi situaţia.

Din multe puncte de vedere, expediţia lui Wingate a fost un succes. Dar ea a costat scump. Din 3.000 de ofiţeri şi soldaţi, care trecuseră rîul Chindwin în februarie, doar 2.182 s-au întors în India, în prima săptămînă a lunii iunie. Fuseseră pierduţi aproape toţi catîrii şi cea mai mare parte a echipamentului, cu excepţia armelor personale. (va urma) LOUIS ALLEN

RM

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (244) NEMURITORII (2) Un alt mit interesant se referă la banchetul nemuritorilor, numit întîlnirea piersicilor, organizat de către Regina Mamă a Vestului o dată la 6.000 de ani. Acest timp se explică prin nevoia de 3.000 de ani pentru ca piersica fermecată să crească și încă 3.000 de ani necesari ca ea să se coacă. În meniul banchetului, nemuritorii se bucură de bucate alese, cum ar fi buze de maimuță, ficat de dragon, labe de urs, măduvă de pasăre Phoenix. Toate aceste delicatese au valențe afrodisiace.

La finalul banchetului, desertul constă, bineînțeles, din piersicile coapte. Aceste fructe miraculoase întrețin nemurirea. Sînt menționate mai multe grupări de nemuritori, însă cea mai vestită este Baxian, compusă din opt personaje: Li Tieguai, Han Zhongli, Lan Caihe, Zhang Guolao, He Xiangu, Lu Dongbin, Han Xiangzi și Cao Guojin. Le vom prezenta de îndată pe fiecare în parte. Acești nemuritori, foarte pitorești ca înfățișare, constituie teme predilecte pentru pictori și desenatori.

Redarea lor artistică a fost în mare vogă în timpul Dinastiei Han. Îi putem vedea pe diferite obiecte, pe oglinzile de bronz, cutiile de lac, ca fresce pe ziduri sau sub formă de sculpturi la temple sau morminte. Unii comentatori înțeleg prin noțiunea de xian nu atît sensul de nemuritor, cît pe acela de „căutător al nemuririi“.

Cei Opt Nemuritori (Baxian) (1) Cei Opt Nemuritori daoiști este o vestită grupare legendară a mitologiei chineze. Cuvîntul baxian se compune din ba – care înseamnă cifra 8 – și xian cu sensul de nemuritor, nemurire, transcendent sau feeric, în sensul gîndirii daoiste. Nemuritorii nu sînt recunoscuți neapărat ca niște zei, ci doar ca divinități de rang secund, atît în religia daoistă, cît și în cultura populară milenară. La origine, fiecare dintre cei opt oameni legendari a fost un simplu muritor. Ei au atins nemurirea prin practici daoiste specifice. Deși formează

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (33) ROGER MORTIMER, PRIMUL CONTE DE MARCH (1) Nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug, lubit-ai răutatea mai mult decît bunătatea, nedreptatea mai mult decît a grăi dreptatea.

Psalmul 51, citit lui Roger Mortimer de către călăul său Roger Mortimer (1287-1330) a devenit dictator al Angliei datorită priceperii de spadasin, sexului şi crimei. Comandant militar priceput, a fost de asemenea un maestru al politicii medievale, strîngînd o mare avere, uneltind uciderea regelui Eduard al II-lea şi seducîndu-i soţia, regina Isabella. Urît pentru aroganţă, detestat pentru avariţie şi, mai presus de toate, temut pentru brutalitatea sa, el a dominat prin forţa armelor şi a persona­lităţii, pentru ca, în cele din urmă, să-şi găsească perechea în tînărul rege Eduard al III-lea, pe al cărui tată îl distrusese.

Mortimer a fost primul fiu al lui Edmund Mortimer, al doi­lea baron Wigmore, şi al soţiei sale, Margaret de Fiennes, verişoară de gradul doi cu Eleanor a Castiliei, soţia lui Eduard I. Bunicul lui fusese aliat şi prieten apropiat al regelui Eduard I şi, în schimbul serviciilor făcute coroanei, familia se bucurase de patronajul regal încă de atunci. În 1301, cînd avea doar 14 ani, Roger s-a căsătorit cu Joan de Geneville, fiica unui lord din vecinătate, iar moştenirea ei, împreună cu a sa, a extins vastele proprietăţi ale familiei, care au ajuns cunoscute sub numele de ţinutul Marcher de la graniţa dintre Anglia şi Ţara Galilor. Cînd tatăl lui Roger a fost ucis într-o bătălie din 1304, Roger – care la acea vreme avea 17 ani – a devenit străjer al favoritului regal Piers

9

un grup aproape inseparabil, ei nu au avut nimic în comun și s-au comportat mai degrabă ca niște antieroi. În esență, ei ar reprezenta cîte un aspect diferit al perfecțiunii daoiste. Rolul lor s-a centrat pe protejarea Daoismului, călătorind prin lume pentru a converti și a mîntui oamenii de pretutindeni. În ambele situații ei se bucură de o mare popularitate în lumea chineză.

Ei simbolizează norocul, prosperitatea și longevitatea.

Sînt, cu alte cuvinte, simbolul unui destin bun al Chinei.

Cea mai timpurie mențiune despre membrii grupării Baxian a fost înregistrată în unele mituri din Secolul al VII-lea, în timpul Dinastiei Tang. Miturile aveau atunci o circulație predominant orală, mai puțin scrisă, însă fiecare dintre ei cu întîmplările proprii, cele individuale, niciodată acționînd în totalitatea lor sau fiind împreună.

Pentru prima oară au fost descriși ca o „echipă“ abia în timpul dinastiei Yuan, cel mai probabil luîndu-se ca model gruparea „Cei opt cărturari nemuritori“ din perioada Dinastiei Han. Cu toate acestea, unii cercetători susțin că data grupărilor ca Baxian a avut loc ceva mai devreme, în timpul dinastiei Song. O altă opinie afirmă că popularitatea lor a sporit mult, fiind mai bine cunoscuți în vremea dinastiei Jin. Încă de atunci erau pictați pe pereții interiori ai mormintelor și apăreau sub formă de sculpturi. Gruparea a fost stabilită, așa cum este cunoscută în prezent în perioadele dinastiilor Ming și Qing-manciuriană. Cea mai largă răspîndire și popularitate pentru Baxian s-a petrecut după Veacul al XV-lea. În final, nemuritorii au devenit figuri dintre cele mai importante, distinse și glorioase ale religiei daoiste. În produsele de artă au fost asociați unor zei, ca de exemplu cu Regina Mamă a Vestului. Ulterior, imaginea lor, ca temă favorită, a fost redată pe evantaie, porțelanuri și vase „celadon“. Reprezentarea lor plastică a predominat în picturi murale, stampe, sau în cele făcute pe mătase, fie grupați cu toții împreună, fie izolat cîte unul singur, după preferință. Cu timpul, membrii grupării Baxian au trecut din artele plastice, vizuale, în opere literare, în povestiri, piese de teatru etc., toate avînd ca punct de plecare unul dintre miturile individuale, care putea reda și explica felul cum și-a dobîndit nemurirea

fiecare în parte. Un exemplu de scriere literară de acest fel este „Călătoria Celor Opt Nemuritori spre Est“, operă a mai puțin renumitului scriitor Wu Yuantai din dinastia Ming. În literatura de mai tîrziu, scrisă cu conotații ateiste în Epoca liderului Mao Zedong, nemuritorii au fost numiți în derîdere „cei opt strigoi“. Simpatia și respectul chinezilor pentru aceste personaje nu au fost însă știrbite.

Multe mituri și legende daoiste îi implică pe membrii Baxian în numeroase aventuri, unele incredibile, în căutări ciudate, unde întîlnesc și se confruntă cu dragoni și demoni. Unii dintre nemuritori apar ca personaje nostime sau chiar comice, în orice caz simpatice. În zilele noastre s-au turnat numeroase filme avîndu-i ca eroi pe cei opt nemuritori, care participă la aventuri dintre cele mai neașteptate. Practic, membrii grupării Baxian sînt cele mai cunoscute și mai populare zeități daoiste pentru că redau simbolic diferitele forme de existență umană – tînăr și bătrîn, sărac și bogat, om al gloatei și al nobilimii, bărbat și femeie. Cel puțin patru dintre cei opt membri ai grupării Baxian au fost personaje istorice reale, atestate cu certitudine. Varietatea lor, acoperind o plajă semnificativă de ipostaze sociale, se referă la ocupația, îndeletnicirea sau starea de sănătate avute în viața reală.

Unul a fost militar, altul literar, un al treilea era infirm etc. După ce în timpul dinastiei Song popularitatea lor a atins un vîrf, ei au înlocuit, în simpatia chinezilor, pe ceilalți nemuritori ai Pantheonului daoist și au inspirat un număr nesfîrșit de povestiri, legende, istorioare, piese de teatru și chiar proverbe ori ziceri cu tîlc. Se afirmă chiar că cei mai mulți s-ar fi născut în timpul Dinastiilor Tang și Song. Odată deveniți nemuritori, ei au dobîndit puteri magice pe care le-au folosit pentru a înlătura sau distruge răul. Ei au avut la îndemînă și unele obiecte sau unelte ajutătoare. Chinezii cred că ei încă domiciliază în Insulele mitice din Marea Chinei de Est, pe care se află Munții Penglai, insulele Fang Chang și Ying Zhou. În special Muntele-insulă Penglai, numit și „Muntele și marea în spirală“, este locul unde nemuritorii își fac veacul lipsiți de griji. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Gaveston pînă la majorat, după care şi-a croit reputaţia de soldat, apărînd şi adăugînd familiei proprietăţi în Irlanda şi în Ţara Galilor. În 1307, regele Eduard I a murit, iar fiul său a devenit Eduard al II-lea. Dominat în copilărie de tatăl său, tînărul Eduard, deşi în aparenţă impunător, era timid şi uşor de manipulat – o slăbiciune pe care cei din jur s-au grăbit să o exploateze. Primul care a făcut acest lucru a fost protectorul lui Mortimer, Piers Gaveston, cîndva camarad al prinţului, care a devenit acum iubitul acestuia. Regele l-a copleşit cu privile­gii, făcîndu-1 chiar regent în 1308, cînd Eduard a călătorit în Franţa pentru a se căsători cu Isabella, sora regelui Franţei. Furioşi şi ranchiunoşi, baronii din ţară s-au răsculat în 1312, iar Gaveston a fost executat din ordinul contelui de Lancaster. Spre disperarea lor, un nou favorit i-a luat locul, numele aces­ tuia fiind Hugh Despenser. În 1306, Hugh se căsătorise cu Eleanor de Clare, o nepoată de-a lui Eduard I, iar prin protecţia regelui, el a dobîndit şi mai multă avere, terenuri şi influenţă, devenind şambelan regal în 1318 şi unul dintre cei mai bogaţi nobili din regat.

Pămînturile familiei Despenser se învecinau cu cele ale familiei Mortimer, iar cele două familii se urau. Cînd Hugh a încercat să-şi extindă teritoriile în sudul Ţării Galilor, ame­ninţînd interesele lui Mortimer în regiune, ura faţă de familia Despenser a cîntărit mai mult decît fidelitatea pe care i-o datora regelui, astfel că Roger Mortimer s-a alăturat conţilor de Hereford, Lancaster şi Pembroke – la fel de nemulţumiţi de purtarea regelui –, organizînd o rebeliune. În august 1321, Antagoniştii, după cum erau cunoscuţi, au pornit în marş spre Londra, unde l-au silit pe Eduard să îi surghiunească pe rivalii detestaţi. Cu toate acestea, regele a mobilizat imediat ajutoare, iar o armată regală, între care se numărau şi Hugh şi tatăl lui, a pornit spre apus pentru a-i înfrunta pe rebeli. În ianuarie 1322, abandonat de aliaţi, Roger s-a predat la Shrewsbury.

Mortimer a stat întemniţat următorii doi ani în Turnul Londrei, dar după ce i-a îmbătat pe temniceri, a evadat

din celulă, a ieşit din Turn pe un horn, a traversat Tamisa cu o am­barcaţiune care îl aştepta şi a pornit călare spre Dover, de unde a traversat Canalul Mînecii, ajungînd în Franţa. Ajuns la Paris a fost bine primit de duşmanul lui Eduard, regele Franţei Carol al IV-lea. În anul următor, într-o dispută privind teritoriile franceze ale lui Eduard, acesta a trimis-o pe regina Isabella, însoţită de fiul lor, Eduard, pentru a negocia o înţelegere. Isabella îl dispreţuia pe Hugh Despenser la fel de mult ca şi Roger, astfel că Mortimer şi Isabella au devenit curînd amanţi. În 1326, după ce s-au mutat în Flandra, Isabella şi Mortimer au strîns o armată de 700 de oameni şi s-au întors în Anglia, dorind să se răzbune. Luată prin surprindere, familia Despenser a scăpat cu fuga, iar în mai puţin de o lună, regele Eduard, părăsit de nobili, a fost capturat în sudul Ţării Galilor de forţele lui Mortimer. Au urmat represaliile. Tatăl lui Hugh a fost spînzurat şi decapitat la Bristol în octombrie 1326. În luna următoare, la Hereford, Hugh a fost tîrît de patru cai, spînzurat pînă aproape de sufocare, lăsat la pămînt înainte de a muri, apoi legat de o scară, iar penisul şi testiculele i-au fost tăiate şi arse în faţa ochilor. Cît era conştient, i s-a deschis abdomenul şi i s-au extras măruntaiele şi inima. După aceea, capul i-a fost tăiat şi aşezat pe porţile Londrei, iar trupul, sfîrtecat în patru, i-a fost trimis la Bristol, Dover, York şi Newcastle. În acest timp, Eduard fusese silit să abdice în favoarea fiu­lui său, Eduard al III-lea, care a fost „încoronat” în cadrul unei ceremonii din ianuarie 1327.

Deşi monarh cu numele, noul rege a fost tratat ca o marionetă de Mortimer care, cu toate că nu deţinea nici o funcţie oficială, a controlat ţara împreună cu Isabella în următorii trei ani, oferind titluri şi pămînturi fami­ liei sale şi acordîndu-şi ostentativul titlu de „conte de March”. În aprilie, Eduard al II-lea a fost dus la castelul Berkeley, căminul lui Thomas Berkeley, ginerele lui Mortimer, şi apoi a dispărut. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

E o vorbă: coperta vinde cartea (2)

Orice carte, odată ajunsă în librării și pe tarabele înșirate pe Calea Victoriei, devine o marfă. Care, pentru a fi vîndută în cît mai multe exemplare, trebuie să atragă cititorii, dacă nu prin renumele scriitorului, măcar prin titlu, coperta împodobită cu o fotografie sau vreun desen mai acătării. Îmi aduc aminte și acum de un eveniment editorial petrecut demult, prin 1966, imediat după Campionatul de Fotbal desfășurat în Marea Britanie, cînd celebrul jurnalist sportiv Ioan Chirilă și-a lansat cartea consacrată acestui eveniment. Deși nu fusese invitat la Londra, Nea Vanea, doar folosindu-se de fotografii și articole din presa occidentală, a imaginat dialoguri, scene și întîmplări de parcă ar fi fost și el prezent la acel spectacol grandios. În plus, cartea lui avea pe prima copertă o fotografie color cu marele fotbalist portughez Eusébio, desemnat cel mai bun fotbalist al Mondialelor, sărutînd Cupa ,,Jules Rimet”. Și întrebat de ce a ales acea fotografie pentru cartea sa, Ioan Chirilă a răspuns: ,,Pentru că, la ora actuală, Eusébio vinde tot”. Și pe bună dreptate, căci, cînd și-a lansat cartea la Librăria ,,Mihail Sadoveanu”, lumea a dat năvala, s-au spart geamurile și a fost nevoie să intervină salvarea și miliția călare.

Nu altfel s-au petrecut lucrurile în 1980, cînd Marin Preda și-a lansat la Librăria ,,Eminescu” romanul ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”. Lumea a dat buluc și autoritățile s-au temut nu care cumva mulțimea aceea să se răzgîndească și să pună de o revoltă împotriva lui Ceaușescu. Coada ajunsese pe Bulevard pînă la statuia lui Mihail Kogălniceanu și de multe ori se auzeau strigăte: ,,Dați, bă, numai cîte o carte, să ajungă și pînă la noi!”.

Dar nu de puține ori se întîmplă ca reclama de pe prima copertă să fie, de fapt, o țeapă ordinară, ca în publicitatea agresivă făcută la televizor pentru mărfurile care nu se vînd. Așa cum mi s-a întîmplat tot mie, acum cîțiva ani, cînd am descoperit într-o librărie o carte subțirică de numai 200 de pagini și cu un titlu incitant: ,,Amintiri și povești deocheate”, una dintre ultimele scrieri ale venerabilului istoric Neagu Djuvara. Dar, în loc de povestiri porno, cum mă așteptam, măcar ca în corozivele lui Ion Creangă, sau cu ceva erotism mai explicit, am dat peste niște povestiri cumințele și de pe la noi, cu boieri și aristocrați sau personale. Unele întîmplări destul de haioase, dar altele de-a dreptul idioate.

Aceeași senzație de frustrare am avut-o și după ce am citit volumul ,,Jurnal intim”, scris de necunoscuta Arabella Yarca în care, în afară de un scurt pasaj în care autoarea, abia căsătorită, consimte la o aventură extraconjugală, sub clar de lună, nu am mai reținut nimic seducător. Iată pasajul: ,,Techirghiol, 3 august, 1915.

Două zile petrecute la Constanța cu Leni Golescu, în vila cumnatului ei, Nicolae.

Plimbări sub clar de lună. Perversități.

M-am dedat la tot felul de tîmpenii, dar nu cu Nicolae, cu altul...” (pag. 60).

Cum se explică această ieșire în decor a memorialistei? Căci, de-a lungul cărții, ea știe una și bună: își iubește cu disperare soțul, pe Carolică, cel cu ochii verzi... Simplu, un puseu revanșard de gelozie, întrucît aflase că dumnealui, un fustangiu fără de istov, tocmai o tradusese. Caz clasic...

Era pentru a doua oară cînd, mai mult sedus de titlu, cumpărasem o carte, și speram că va fi ultima.

Dar, recent, am descoperit volumul de amintiri: ,,În misiune în România. Anecdote de război și moravuri românești”, de căpitanul Paul Bléry (1894?), unul dintre cei peste 1.500 de ofițeri, subofițeri și soldați francezi, membri ai Corpului Expediționar

Francez, care a ajutat România cu armament, muniție și asistență medicală în timpul primului război mondial.

Acei militari au fost conduși de celebrul general Henri Mathias Berthelot (1861-1931). Cum se știe, România a intrat în război pe data de 14/27 august 1916 în urma ultimatumului prezentat de puterile Antantei (Franța și Rusia), ,,Acum ori niciodată”, altfel pretențiile ei teritoriale urmau să nu mai fie luate în discuție niciodată. În plus, Antanta calcula că numai așa se punea capăt exporturilor de cereale și petrol pe care România le făcea în Germania și Austro-Ungaria. Dar aceste ultimatumuri nu l-au speriat pe Ionel I. C. Brătianu, prim-ministrul României, care a insistat pe ideea că vom înceta starea de neutralitate și vom intra în război numai dacă Antanta va furniza României armament, muniție și asistență medicală în minimum de 300 de vagoane pe zi, adică 30.000 tone tranzitate prin Rusia.

Rolul jucat de militarii francezi în acea perioadă, precum și sacrificiul multora dintre ei sînt bine cunoscute românilor. Iar generalul Berthelot are un loc de cinste în inima noastră. O localitate din județul Hunedoara, unde a fost împroprietărit, îi poartă numele încă din 1923, la fel și o stradă din București, precum și o piață din Galați.

Cartea aceasta a fost publicată, prima oară, la Paris în 1916, sub titlul ,,En mission en Roumanie. Anecdotes de Guerre et Croquis de Mœurs Roumano-Russes”. Și s-a republicat la noi în 2024 de Editura ,,Corint Books” într-o ediție, traducere din limba franceză, studiu introductiv și note de Florin Cristescu. Jurnalul lui Paul Bléry nu este singura carte a unui ofițer francez recenzată de publicația noastră. Să ne amintim și de ,,Jurnal de război. Misiune în România”, redactat de Marcel Fontaine, și el membru al Misiunii Militare Franceze din primul război mondial. Încă de la începutul lecturii am avut o nelămurire, care m-a făcut să întorc volumul și pe o parte, și pe alta: într-o scriere despre un eveniment atît de cumplit cum este războiul, cu morți, suferințe necurmate și urmări așijderea, nu prea își au loc anecdotele. À la guerre comme à la guerre. Căci este vorba de ceva monstruos în istoria omenirii. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Dar lasă că am s-o întreb pe madam Elis Râpeanu, care a fost profesoară universitară de Franceză, nu cumva fonemul anecdotes are și alte semnificații decît glumă, întîmplare veselă, o cioacă terminată cu o poantă, și traducătorul cărții n-a fost atent la nuanțe? Ba a fost, căci, citind cartea pînă la sfîrșit, n-am dat peste anecdote, ci mai mult un text relaxant, dar care ține mai degrabă de stilul și maniera interpretativă alese de Paul Bléry. Mai rămîne în picioare o supoziție: autorul a ales să redea atmosfera sumbră a războiului întrun registru parodic, așa cum vedem în filmele cu Chaplin și Buster Keaton sau Bourvil și Louis de Funès.

Cartea aceasta, referitoare la me­ moriile de război ale unui ofițer com­ batant de aviație, constă mai degrabă în pagini de un realism terifiant privind tragediile provocate de ororile războiului, nicidecum anecdote. Revelatorii sînt momentele cînd aviatorii francezi evacuează țăranii din Moldova și Oltenia din calea armatelor germane pe care urmează să le înfrunte a doua zi. Bieții țărani lasă în urmă locuințele sărăcăcioase și se agață de cîte un obiect fără importanță, poate le-o folosi pe acolo unde sînt duși. Nimeni nu știe ce vor mînca și unde vor dormi. Aceeași soartă tragică o au și soldații români răniți, care formează convoiul.

Pe de altă parte, o bună impresie o lasă militarilor ­ francezi elitele locale din Iași, Bîrlad și Craiova, binevoitoare, generoase și, surprinzător, cunoscătoare a limbii franceze. Prilej pentru Paul Bléry să constate cu amărăciune: cîtă distanță este între bogații și săracii României! În Franța nu găsești așa ceva. Aceleași cuvinte frumoase are memorialistul și față de soldatul român, care nu se plînge niciodată.

Noiembrie 1916. Lt. Paul Bléry primește ordin să pornească spre România. Coboară în Gara Iași. Prima constatare: ofițerii români sînt foarte politicoși, în comparație cu ofițerii ruși. Toți ofițerii români știu franțuzește. Toate femeile adoră să flirteze cu ofițerii francezi, chiar în prezența soților. ● Momente de neuitat în celebra Cafenea ,,Tuffli” din Iași, deschisă în 1885 de un elvețian la parterul Palatului Beldiman, unde se desfășoară conversații interminabile între românii de toate vîrstele și ofițerii francezi. Nu există român să nu se laude cu vizitele lui în Franța - Biarritz, Paris, Coasta de Azur, apoi Venezia și Constantinopol.

Bărbații croiesc strategii militare de anvergură și-l apără pe soldatul român, cel mai bun în atacul la baionetă. ● Dar cînd gazetele aduc vești proaste de pe front, cafeneaua este goală. La fel și bulevardele... În locul lor se flanelează soldați și refugiați săraci. ● Zilnic, soldați ruși mărșăluiesc prin Iași și, de teama lor, căruțașii români se dau la o parte. ● O situație remarcată cu amărăciune de Paul Bléry: Armata Română a intrat în război neinstruită și prost echipată, iar ajutoarele franceze au ajutat-o prea puțin. Unde s-au dus banii?

S-au furat, corupție mare, iar o parte din alimente, muniție sau medicamente a ajuns contra cost la nemți.● Ieșenii sînt la concurență cine să țină în gazdă mai mulți ofițeri francezi. La fel cum, în București, era bătaie pe nemți, căci dădea bine să ai în gazdă trupe de ocupație. ● Totuși, găsesc o anecdotă, mai degrabă o întîmplare veselă: cu doi cosmopoliți.

Un tînăr ilustru o întreabă pe o doamnă ilustră: – V-ar plăcea, doamnă, să vă numiți Popescu?

– Dumnezeule mare, decît așa, aș prefera să mor. ● Mulți dintre aristocrații români nu știu cine a fost mareșalul Joseph Césaire Joffre. Au auzit de lichiorul ,,Joffre”, băutura zeilor din Montparnasse. ● Iernile în Moldova sînt cumplite, și cine n-are o sobă în casă ar fi în stare să închine poeme sobei. La fel și unei mese de toaletă. Jour fixe, zi de primire la Iași, Bîrlad, Bacău sau Botoșani. Ritualul prezentării omagiilor de către vizitatori, civili și militari deopotrivă. Conversations en français. Și la bogați, și la săraci, vezi Caragiale: ,,Five o’clock tea”. ● Cum se prezintă ofițerii români față de francezi: excesiv de politicoși, zîmbitori și buni vorbitori de Franceză. ● Cum văd francezii Poporul Român: românii trăiesc într-o mizerie înspăimîntătoare.

S-au resemnat și aproape că nici nu-i mai dor rănile purulente și pline de sînge. Flămînzi, desculți și dezbrăcați, gata oricînd pentru orice sacrificiu.

Moartea nu-i sperie. Total nepregătiți pentru război. ● Facem cunoștință cu Gogu, un ofițer român cartofor. ● Promenadă pe Strada mare din Brăila. Soldați din toate armele, români, ruși, francezi, precum și civili au ieșit din case. Mulți au ieșit la agățat. Obiective de vizitat: biserica grecească. Și restaurantele sînt populate cu lume pestriță. Multe curve. Un portret cu Mița Biciclista (1885-1968) ● O călătorie de la Brăila la Galați cu vaporul. Țărani români refugiați, flămînzi și desculți. Ostași răniți și în zdrențe. Ofițeri din toate armele și națiile. ● O altă anecdotă leșinată. O baterie de tunuri primește ordin să-și regleze tirul. Pentru aceasta, are nevoie de două avioane care să zboare în spirală cu viteză redusă. Dar tunurile nu bubuie. După două ore, avioanele revin la sol. Tunurile nu bubuiseră pentru că tunarii nu se învoiseră să tragă sau nu.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pledoarie pentru școala în aer liber

Școala, pe la începuturile ei, „dacă nu se făcea cu dascăli greci sau franțuzi, fugiți din țara lor din pricina multiplelor revoluții la boerii cei mari, se ținea în aer liber, în grădinile cîtorva biserici, ai căror preoți sau dascăli se ocupau cu meseria belferească. În jurul vreunui copac stufos din curtea bisericii, se așeza profesorul pe o pernă brodată în colțuri, cu linia lui lungă de trestie de mare la îndemînă și da din știința lui puțină micilor lui elevi”.

Bineînțeles că, în acele vremuri, ideea de „școală în aer liber” nu reprezenta un concept, ci era o necesitate.

Cu toate acestea, mulți ani mai tîrziu, în vremuri în care pandemia bîntuia prin întreaga lume, soluția adoptată de înaintașii noștri ar putea fi o alternativă, atunci cînd condițiile meteo o permit.

Școala în aer liber Pornind de la constatarea că oamenii în general și copii în special sînt mult mai sensibili atunci cînd se află în mijlocul naturii, conceptul de „școală în aer liber” a

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XIII) Al Doilea Război Mondial (3)

Totuşi, la est se întîmplau lucruri mult mai grave. La 6 aprilie, bombardierele germane atacaseră Belgradul şi 17.000 de civili iugoslavi fuseseră ucişi, dar războiul de pe frontul de est a demonstrat că modalităţile tradiţionale de a ucide civili puteau fi mult mai periculoase decît raidurile aeriene. În iunie 1941, Hitler şi-a lansat atacul asupra Rusiei, iar armatele germane au ars siste­matic satele prin care treceau. Între timp, Stalin a ordonat să fie aplicată tactica pîrjolirii pămîntului – tot ce nu putea fi luat trebuia să fie distrus. În septembrie, naziştii au înconjurat practic Lenin­gradul (Sankt-Petersburg), prinzînd în capcană 2,6 milioane de oameni, care au început să îngheţe sau să moară de foame în număr mare – 3.700 au murit doar în ziua de Crăciun. Oamenii mîncau cai, cîini, pisici şi şobolani; apoi, lipici, luminări, hîrtie şi piele. În februarie 1942, 100.000 de oameni au murit de foame, de frig sau în urma bombardamentelor.

Cînd armatele sovietice i-au forţat pe nemţi să ridice asediul, după 900 de zile, aproximativ 950.000 de persoane pieriseră. Între timp, japonezii au ucis 240 de oameni într-un raid asupra oraşului Darwin din Australia, demonstrînd că acest conflict începea să devină, întradevăr, un „război mondial”. Din fericire pentru Marea Britanie, germanii nu aveau un adevă­rat bombardier greu (într-adevăr, avionul Staaken R-39, care atacase Londra în Primul Război Mondial, era mai greu decît oricare dintre cele folosite de ei în cel de-al Doilea). Pe de altă parte, Marea Britanie construise bombardiere mari, cu

luat un mare avînt în ultimii ani. Tot mai multe instituții de învățămînt din lume își organizează cursurile în natură, cît mai departe de convenționalele ziduri ale școlilor.

Metodele de învățare practicate în aceste școli – numite uneori și „forest schools” sau „nature schools” – sînt bazate pe relația directă a copiilor cu natura, cu mediul înconjurător. Țelul unor astfel de școli este să educe copii într-un mediu natural, sănătos. Nu pot decît să recomand această formă de învățămînt și să constat că ideea nu e deloc atît de nouă pe cît am putea fi tentați să credem.

Pledoarie interbelică pentru școala în aer liber Un articol publicat în anul 1933 de revista „Ilustrațiunea Română” – din păcate nesemnat – este o adevărată pledoarie pentru școala în aer liber: „Ați văzut vreodată o școală în aer liber? O școală fără pereți care strivesc sufletele micilor prizonieri, fără plafonul care ascunde albastrul cerului, fără atmosfera de scolastică inchiziție care adeseori înăbușă avîntul tineresc, fără nimic din ceea ce încătușează, sufocă, ucide… Un crîmpei de livadă, o bucată de grădină înverzită, o margine de pădure, sau chiar curtea școlii: iată locurile unde dascălul își poate muta tabla plină de socoteli, hărțile încărcate de rîuri, munți, orașe și toate cîte le prevede viața școlărească. La urma urmei, cînd primăvara îngînă cele dintîi cînturi în aerul și lumina unei vieți care renaște, de ce n-ar evada și micii școlari?

O școală fără pereți și fără plafon, la umbra pomilor înverziți îi așteaptă...

Iată-i cu ochii mari, înveseliți de bucuria unei libertăți nevisate, stăpînind o lume de iluzii și de zburdălnicii; o lume în care gogoloașele de hîrtie sînt adevărate ghiulele de tun, iar cojile de portocale veritabile rachete fără fum și fără sgomot. Cine a spus că o asemenea școală așezată în bătaia vîntului, baia de aer și de lumină pe care nici o construcție și nici o instalație n-o poate reda, este o «fantezie pedagogică», a greșit. A greșit pentru că nu poate fi o greșeală mai mare decît metoda care

depărtează sufletul omenesc – oricare ar fi el – de natură. Cine a văzut o singură dată în viață o asemenea școală descătușată – școala în aer liber – își poate da seama ca și mine că pedagogia cîștigă un mijloc în plus de a putea împărți mai cu folos lumina.

Nu știu dacă recentul Congres al «școlilor de copii mici» pe care-l interesează în largă măsură o asemenea problemă a înscris la ordinea de zi și această chestiune.

Ceea ce știu sigur însă e faptul că acei care au încercat «școala în aer liber» n-au avut decît să se mîndrească cu ceea ce au putut realiza.

Fotografiile noastre prezintă o asemenea școală de copii mici și o grădiniță de copii care își continuă cursurile «în aer liber». Iată o primă lecție, într-o zi de primăvară. Copilașii cu mînuțele ca «bulgărașii de unt», cu «ochii plini de ghidușăriile copilăriei», nu mai simt tranziția bruscă dintre libertatea de ieri și inchiziția pe care le-o făgăduiește școala. În mireasma proaspătă a aerului de dimineață, glasul domol al dăscăliței va răsuna mai dulce și mai convingător decît oricînd. Ochii nu vor mai țintui «tablourile murale» searbăde și reci; zidurile nu vor mai ridica stăvilare și «lumea școlii» va fi o alta, mai apropiată de viață și de natură. Școala în aer liber...

Cine a reînviat-o, pentru că primele școli desigur au fost «în aer liber», a fost un om mai înțelegător al sufletelor decît toți pedagogii timpurilor”.

Sursa: Art. „Școala în aer liber – Prima lecție”, 26 aprilie 1933

patru motoare, încă din 1937, iar Churchill a încercat să mai reducă din presiunea asupra noilor săi aliaţi sovietici intensificînd raidurile asupra oraşelor germane. Lübeck avea o fabrică în care se produceau componente pentru submarinele militare, dar era şi un frumos oraş medieval.

Fiind construit în mare parte din lemn, a ars uşor în martie 1942, cînd „Bombardierul” Harris a trimis acolo avioanele RAF: 80% din oraş a fost distrus, iar 312 persoane şi-au pierdut viaţa – cele mai mari distrugeri pricinuite pînă atunci de un raid al britanicilor. Hitler a ripostat prin raidurile „Baedeker”, numite astfel după cele­brele ghiduri germane pentru turişti şi menite „să dărîme din temelii edificiile importante ale culturii britanice”. Luftwaffe a atacat Exeter, Bath, Norwich şi York, omorînd 938 de persoane. Apoi, la 30 mai, a urmat cel mai mare raid al britanicilor de pînă atunci, cînd peste 450 de persoane au fost ucise la Köln şi 36 de fabrici au fost nevoite să-şi înceteze producţia. Veşti referitoare la acest raid au ajuns şi în ghetoul din Varşovia, unde 42.000 de evrei mureau de foame în fiecare lună. Istoricul polonez de origine semitică Emmanuel Ringelblum scria: „Zi după zi, în sute de oraşe din Polonia şi Rusia, mii şi mii de evrei sînt ucişi sistematic, conform unui plan prestabilit...

După ceea ce s-a întîmplat la Köln, m-am simţit mai bine, considerînd că, şi dacă ar fi fost să mor de mîna lor, moartea mea era răzbunată anticipat”. Avea să fie împuşcat de germani în 1944. În ianuarie 1943, Aliaţii au hotărît că nu puteau să invadeze Europa înainte de vara anului 1944, aşa că au decis în secret că bombardamentele aveau să fie arma lor esenţială, menită „să dis­trugă progresiv şi să dezorganizeze sistemul militar, industrial şi economic german”, dar şi „să submineze moralul poporului german într-atît încît capacitatea sa de a opune rezistenţă armată

să fie iremediabil slăbită”. Unii dintre liderii nazişti începuseră deja să se îngrijoreze. Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, a comen­tat: „Dacă englezii sînt în stare să atace cîte un oraş german noapte de noapte, ne putem imagina cu uşurinţă cum va arăta Germania după trei luni’”. Faimoasele raiduri „de distrugere a barajelor” (Dam buster raids), îndreptate asupra bara­ jelor Mohne şi Eder în mai 1943, au făcut cele mai multe victime în rîndurile civililor dintre toate raidurile asupra Germaniei pînă în acel moment – 1.260 de per­ soane –, majoritatea înecîndu-se atunci cînd barajele au explodat. Aproape 500 dintre victime erau utilizate la muncă forţată, în majoritate femei din Ucraina, dar dezorganizarea industrială pe care RAF intenţionase să o producă nu s-a concretizat, şi chiar şi cele 16 raiduri de noapte de mari proporţii asupra Berlinului, din iarna dintre 1942 şi 1943, nu au perturbat industria oraşului decît pentru scurt timp. Şi totuşi, numărul victimelor din rîndul civililor creştea tot mai mult. La numai 14 zile după raidurile care au distrus barajele, RAF a iscat o furtună de foc pe străduţele înguste ale vechiului oraş Wuppertal, omorînd pînă la 3.400 de persoane. În luna următoare, Churchill urmărea filmările raidurilor, cînd deodată s-a ridicat de pe scaun, excla­ mînd: „Sîntem fiare? Oare n-am mers prea departe?”.

Reprezentantul Australiei în comitetul de război, Richard Casey, a răspuns că nu Aliaţii începuseră bom­ bardamentele şi că, în orice caz, era o situaţie de „care pe care”, întrucît avioanele germane erau mobilizate în număr mare pe frontul de est, raidurile Luftwaffe asupra Marii Britanii începuseră să facă de acum distrugeri mult mai puţin grave, dar cele ale RAF deveneau tot mai devastatoare. (va urma) JOHN WITHINGTON

Lectia de Istorie ,

LOVITURA DE STAT UITATĂ DE LA TATARBUNAR

– 100 de ani de la diversiunea bolșevică din Basarabia –

(urmare din pag. 1) Făcînd o paranteză la Hotărîrea de mai sus, doamna (sau tovarășa, mă rog) Maia Sandu, actuala președintă a Basarabiei noastre, o fi citit vreodată acest text, și dacă l-a citit, ce părere are referitor la încălcarea lui grosolană? Dar să n-o deranjăm, domnia sa este preocupată să înarmeze Basarabia și s-o dezvolte economic bazîndu-se pe „pomana” României, ai căror conducători au fost primii care s-au șters la fund cu Hotărîrea bieților basarabeni din 1918!

Revenind la România Mare – proclamată cu un entuziasm de nestăvilit, la 1 Decembrie 1918 – viața în teritoriul de la granița de Est, în cei 22 de ani cît Basarabia a făcut parte din România (pînă la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, prin care URSS cerea României „retrocedarea” Basarabiei fiindcă „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia călcînd prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei ...”), a fost pusă la grele încercări prin acțiuni multiple din partea Uniunii Sovietice, țintind destabilizarea statală a României.

După eșuarea încercării de a instaura și în România o republică sovietică (mai-iunie 1919) cu concursul lui Cristian Racovski și Bela Kun, animozitățile politice dintre Guvernele de la București și Moscova s-au apropiat de punctul de explozie, cele două probleme majore – nerecunoașterea de către sovietici a unirii Basarabiei cu România și refuzul Moscovei de a ne returna tezaurul românesc depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial – nefiind acum singulare.

De ce? Pentru că, prin înființarea Internaționalei Comuniste (Comintern), în 1919, din inițiativa lui Lenin, for la care urmau să se afilieze toate partidele comuniste, s-a coagulat un fel de Stat Major al revoluției, de unde erau elaborate directive și hotărîri obligatorii pentru partidele în cauză. Așa s-a întîmplat cu Partidul Comunist din România care, copiind întocmai „învățătura” leninstă, propaga în Țară teze cominterniste, revizioniste, extrem de periculoase pentru integritatea și statalitatea României. Astfel, au fost preluate tezele cominterniste referitoare la „caracterul multinațional al statului român”, sau „autodeterminarea pînă la despărțirea de România a ”popoarelor subjugate” (moldovenii din Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Cadrilater).

Bineînțeles, aceste direcții de politică națională, declarată de comuniștii români, nu erau decît cumulul unor aberații copiate de la Lenin, menite să prezinte România ca un stat asupritor pentru celelalte națiuni

Cetatea Tighina

conlocuitoare, demers în urma căruia România pute fi dezmembrată oricînd.

La un moment dat, prin 1920, în timpul războiului sovieto-polonez, de la Moscova soseau vești încurajatoare (recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, respectiv, restituirea Tezaurului) cu condiția neîncheierii unei alianțe de către România cu Polonia. După înfrîngerea polonezilor, sovieticii s-au întors la 180 de grade, revenind la tonul belicos, caracteristic unui stat dominator. Ce exemplu mai plastic să prezentăm în sensul acoperirii afirmației de mai sus, decît acest pasaj dintr-o scrisoare a lui Maxim Litvinov (comisarul adjunct al ministerului afacerilor străine al URSS), expediată către Cristian Racovski, prin care se afirmă perpetuarea stării de război dintre România și URSS: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru și, formal, putem în orice moment, să trecem Nistrul fără declarație de război!”. În acest context de continuă încordare politică între cele două state, fiind lipsite și de avantajul unor relații diplomatice deoarece acestea fuseseră întrerupte în ianuarie 1918, Cominternul dirijat de Moscova urmărea înființarea unor detașamente armate pe teritoriile unor state, printre care și România, cu scopul declanșării unor acțiuni anarhice de destabilizare a guvernelor acestor țări. Gîndind pragmatic și acționînd în concordanță cu principiile unei diplomații de bună înțelegere cu vecinii, Guvernul României și-a pus mari speranțe în negocierile sovieto-române de la Viena, de la sfîrșitul lui martie și începutul lui aprilie 1924, runde de negocieri axate pe teme ca: teritorii, probleme precum finanțele, economia, politica, justiția. Cum era normal, cerința primordială a delegației României era, desigur, recunoașterea de către URSS a actualei linii de demarcație dintre

cele două state, pe Nistru, acest punct constituind baza de plecare a întregului portofoliu de subiecte. În contrapunere la oferta românească, delegatul sovietic, Nikolai Krestinski, a arătat disponibilitatea Uniunii Sovietice de a discuta (negocia) pe orice subiect, în afară de cea a frontierei româno-sovietice.

Mai mult, acesta a propus organizarea unui plebicist în Basarabia prin care populația să hotărască una din următoarele trei variante: 1. Rămîne în compunerea URSS; 2. Se unește cu România; 3. Se organizează într-un stat independent.

Pentru că rezultatul acestui referendum era previzibil, bineînțeles, nu rezultatul real, decizia organelor „competente” era deja cunoscută, partea română a refuzat această propunere-capcană. Astfel au luat sfîrșit negocierile de la Viena fără ca cele două țări să fi ajuns la un acord final.

După eșuarea tratativelor, tensiunea (politică și diplomatică) dintre București și Moscova s-a amplificat, încorporînd un complex de factori eterogeni, dar posibil de uniți prin fire de politică internațională. O expresie a acestei manevre oneroase, datorită „infestării” comuniștilor români (atîția cîți erau) cu preceptele și directivele forului director al Cominternului, cu epicentrul la Moscova, a fost una dintre cele mai eronate teze ale politicii Partidului Comunist din România, anume cererea determinării Basarabiei pînă la despărțirea de Statul Român – o problemă care nu putea fi lăsată la nivelul cîtorva propagandiști bolșevici. În această situație critică pentru existența tînărului Stat Român, de-abia împlinit cu 6 ani în urmă, calificat de „românii” membrii PCdR drept „stat imperialist”, format din „teritorii cucerite de la străini”, la 5 aprilie 1924, Guvernul Ion I.C.Brătianu emite un act prin care scoate în afara legii Partidul Comunist din România.

Tighina – semnalul de alarmă Pînă cînd vom ajunge la Tatarbunar, cu răscoala lui diversionistă, granița de Est a României a cunoscut zile frămîntate, Uniunea Sovietică punînd în practică amenințările diplomației de la Moscova, precum și

atitudinea ostilă pe linie politică a celor implicați în refuzul de a accepta unirea Basarabiei cu România, în conformitate cu Hotărîrea Sfatului Țării din aprilie 1918. După ce, pînă acum am citit amenințările diplomatului Litvinov la adresa tînărului stat român, iată acum gîndirea politrucului Rakovski exprimată într-o scrisoare adresată lui Maxim Litvinov, la 11 februarie 1924: „Nu trebuie să ne gîndim să scoatem din piciorul român ghimpele basarabean. Cu fiecare zi, această problemă devine tot mai avantajoasă, iar pentru România tot mai nefavorabilă”. Chiar folosind o figură de stil, bolșevicul Rakovski și-a dat arama pe față, dezvăluind imposibilitatea obișnuinței că Basarabia este pămînt românesc, deci trebuie să facă parte din România.

Cetatea Tighina are o istorie impresionantă, cercetările arheologice au arătat că cei dintîi locuitori ai așezării au fost triburile geto-dacice, prima atestare documentară aparținînd de pe vremea lui Alexandru cel Bun, în anul 1408. Ștefan cel Mare și Petru Rareș au contribuit la edificarea acestui loc ca cetate, întărind-o cu șanț și val de apărare. În 1538 Soliman Magnificul ocupă cetatea, schimbîndu-i numele în Bender (oraș fluvial). Atacată de Ioan Vodă cel Cumplit (1574) și de Mihai Viteazul (1595), încorporată în Basarabia, teritoriu ce făcea parte din Moldova lui Ștefan, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, este acaparată de Rusia. După un șir de transformări, astăzi Tighina (Bender) face parte din Basarabia dar, în același timp, este componentă a Republicii se­paratiste nistrene, cu capitala la Tiraspol, lucru care dă (și va da) multă bătaie de cap.

Ei bine, la timpul la care ne referim (1918 – 1940), Tighina a constituit un punct fierbinte în încer­ carea forțelor dirijate de Moscova de a răpi din nou Basarabia. De cînd revenise la România, în contextul instalării noului dispozitiv de pază a noii frontiere a României Mari, la Tighina a fost fixat un punct de control al trecerii frontierei româno-ruse, în oraș fiind dispus un batalion din Regimentul 2 Grăniceri al Brigăzii 1 Grăniceri. Situația la această graniță era tot mai încordată, trupele sovietice lansau atacuri asupra posturilor românești de grăniceri sau atacau satele românești din dreapta Nistrului, raiduri soldate cu furturi din gospodării și cu crime.

Pe alt plan, în fosta gubernie sovietică, prin infiltrarea agenților provocatori, Moscova urmărea provocarea revoltei basarabenilor împotriva Guvernului român, pentru a crea baza oficială a unei intervenții armate. În secret, la Chișinău se puneau bazele înființării unor entități militare cu ajutorul Ucrainei, pentru a susține răzmerița populației rusofile, pregătită pentru „dezrobirea” de sub ocupația României. Amînat de mai multe ori, atacul asupra Tighinei a avut loc în noaptea de 26/27 mai 1919, într-un cadru de adevărat război, astfel cum ne arată, azi, documentele.

După o pregătire de artilerie, la ora 3 din noapte, formațiuni bolșevice au trecut Nistrul cu bărcile, năvălind peste oraș, sprijiniți de membrii organizației comuniste locale (clandestine) au ocupat punctele strategice din oraș: gara, poșta și telegraful. Bineînțeles, acolo unde a întîlnit trupa românească aceasta a fost atacată, raidul înaintînd cîțiva kilometri în interiorul localității. În situația dată, după surprinderea inițială, românii au trimis întăriri (de mărimea unui regiment), care i-au alungat pe atacatori, o parte dintre aceștia fiind capturați, alții fiind împușcați, mulți înecîndu-se în graba de a trece Nistrul înapoi, în Uniunea Sovietică, contraofensiva noastră luînd și forma unor represalii, prin bombardarea Tiraspolului.

Semnalul de la Tighina, deși a fost interpretat în mai multe variante (în raport cu cine făcea această judecată), a constituit un avertisment asupra faptului că Statul Sovietic nu va accepta niciodată unirea Basarabiei cu România, și că, în așteptarea unui moment favorabil (care a fost Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23

august 1939), va pune la cale diversiuni și provocări (intervenții) armate, sub acoperire, pregătind populația din acest teritoriu pentru o „răscoală spontană”, în vederea „scuturării jugului asupritorului român”.

Indiferent că au fost structuri militare ori bande și structuri de informații ale sovieticilor, care au beneficiat de complicitatea unor localnici, ori revoltă sau rebeliune armată – întregul set de interpretări și încadrări paramilitare demonstrează teza neacceptării de către fostul Imperiu rus, pe atunci marea Uniune Sovietică, a pierderii Basarabiei.

Desigur, propaganda sovietică a optat pentru varianta cea mai favorabilă regimului de la Moscova, aceea a unei revolte populare sau a unei răscoale, reprezentînd o „pagină glorioasă de luptă eroică a Basarabiei muncitoare” împotriva „regimului de ocupație” român, atacul soldaților Armatei Roșii fiind „asimilat” ca venind din partea unei unități independente formată, în mare parte, din partizani.

Finalul apoteotic al acestei acțiuni subversive îl constituie monumentul ridicat la Tighina, pe malul Nistrului, la 27 mai 1969, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la începutul „revoltei”. Cu o înălțime impresionantă (18 m), în afara unor scene de luptă, reprezentate pe cele 4 laturi, pe un bloc de marmură amplasat pe platoul din fața monumentului este gravat următorul text în limbile rusă și română: „Acest monument a fost înălțat în cinstea celei de-a 50-a aniversări a răscoalei înarmate din Bender (27 mai 1919) – eveniment luminos în istoria oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupației ținutului de către România regală, pentru realipirea la patria sovietică”.

Mai putem adăuga ceva la această distorsionare crasă a Istoriei, cînd albul devine negru, și invers?

Deocamdată doar atît: nu uităm că aceste semne ale acelor ani și aceste înscrisuri se află astăzi, în anul 2024, în Republica Moldovenească Nistreană (oficial, pe teritoriul Republicii Moldova), sub privirile neputincioase ale doamnei Maia Sandu, care se luptă să intre cu Basarabia în UE și în NATO! În acest caz, Republica Nistreană (dizidentă) cui i-o lasă?

Tatarbunar, la 15 septembrie 1924 Undeva, în regiunea Odessa, Raionul Cetatea Albă, la 30 de kilometri de Delta Dunării (azi, în Ucraina), localitatea Tatarbunar avea să intre în Istorie printr-o manevră abilă a Uniunii Sovietice în încercarea de destabilizare a Basarabiei care făcuse „greșeala” de a se uni cu România în anul de grație 1918. Stăpînită mulți ani de Imperiul Otoman, la un loc cu întregul Bugeac (chiar numele inițial de Tatar Pinar însemnînd, în limba turcă, Fîntîna Tătarului, pomenită atît de cronicarul Miron Costin, cît și de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”), localitatea este ocupată de trupele rusești (1770), în anul 1774 revenind Porții Otomane, prin Tratatul de Pace de la București (mai 1812), în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Rusia ocupă teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, alăturîndu-l Basarabiei transformată într-o gubernie.

După atîtea manevre (militare și politice), un fel de ping pong cu teritorii și cu oameni, după care a venit anul împlinirii noastre naționale – 1918 – cînd Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța s-au întors pa Patria-Mamă, guvernul moscovit (sprijinit clandestin de etnicii ruși, organizați de bolșevici) nu a vrut să recunoască nici în ruptul capului această unire, de aici plecînd un șir de fapte și strategii menite să „demonstreze” apartenența Basarabiei și a celorlalte ținuturi unite cu România în 1918, la statul sovietic.

Neclintiți de la acest slogan, sovieticii o țineau langa cu Basarabia rusească, fapt declarat ori de cîte ori era nevoie, astfel cum o făcea și Litvinov, la 6 aprilie 1924, în ziarul „Pravda”: „Pînă la desfășurarea

Monumentul „Răscoala de la Tighina“, inaugurat în 1969, o reflectare a viziunii sovietice asupra evenimentelor

unui referendum, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”.

Pentru atingerea acestui țel, pînă la referendum, care nu va veni niciodată, URSS apelează la alte metode de recucerire a teritoriilor despre care nu le venea să creadă că au „fugit” la România. Se pare că anul 1924 era anul definit de sovietici să întoarcă încă o dată roata istoriei. Atunci au loc primele acțiuni de pregătire și declanșare a unei rebeliuni în aceste teritorii. Ziua de 2 iunie 1924 a dat semnalul a ceea ce urma: un grup de oameni înarmați au încercat să traverseze Nistrul într-o barcă, pentru a debarca pe malul drept al rîului.

Deși au fost opriți de focul grănicerilor, grupuri mici au reușit să treacă și să ajungă pe teritoriul românesc. În localitățile din zonă au fost înființate, clandestin, comitete revoluționare bolșevice care au răspîndit materiale propagandistice prin care era denunțată ocuparea românească a Basarabiei, chemînd, în același timp, populația să se pronunțe cu privire la proclamarea unei republici sovietice. În același cadru s-a format un Comitet Revoluționar care urma să declanșeze o revoltă armată împotriva autorităților române, cu speranța extinderii în întrega Basarabie. În 12 septembrie 1924 operațiunea ia forme concrete – un grup în jur de 30 de persoane trece Nistrul și ocupă Nikolaievska din județul Ismail. După ce taie firele telefonice și telegrafice, rebelii intră în primărie unde îl omoară pe primarul român și pe soția acestuia, apoi fac același lucru criminal și cu jandarmul de pază, luat prin surprindere. În noaptea de 15 spre 16 septembrie rebelii bolșevici au atacat Tatarbunar, ocupînd localitatea și instalînd posturi de santinelă pe căile de comunicații, arborînd drapelul roșu, iar pe jandarmii români împușcîndu-i. Foarte rapid capii rebelilor au anunțat autoritățile locale (românești) că este revoluție, Basarabia proclamîndu-se „Republică Moldovenească Sovietică”. Sătenilor adunați la Primărie li s-a spus că Armata Roșie a intrat în Basarabia spre a alunga „asupritorii” români, în frunte cu Armata, cerînd populației să se înarmeze și să ia parte la lupte. (continuare în pag. 14)

14

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

LOVITURA DE STAT UITATĂ DE LA TATARBUNAR (urmare din pag. 13) Concomitent, bande de bolșevici au preluat conducerea în mai multe comune din raion, localnicii răsculați și instigați făceau parte din etniile rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, țăranii moldoveni și germanii basarabeni nesusținînd aceste revolte aranjate.

Pentru înăbușirea rebeliunii Guvernul de la București a trimis trupe în Tatarbunar, în seara zilei de 16 septembrie avînd loc lupte între unitățile române și rebeli, la hotarul dintre Tatarbunar și Achmanghit. Cu toată împotrivirea, după capturarea de către Armata Română a cîtorva sute de rebeli, și după ce conducătorii acestora au dat bir cu fugiții, încercînd să-și pună pielea la adăpost, după trei zile de luptă trupele române erau stăpîne pe situație, peste 3.000 de insurgenți fiind uciși în luptă, aproape 500 fiind arestați, peste jumătate dintre aceștia fiind judecați. Astfel, încercarea de a prelua URSS controlul Basarabiei a fost dejucată, Basarabia rămînînd în componența României pînă la ultimatumul sovietic din august 1940.

Procesul „răsculaților”, care a avut loc la Chișinău, unde au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care un număr de 287 au fost inculpate, s-a lăsat cu condamnarea unui număr de 85 de rebeli, cu pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani de muncă silnică și unul la muncă silnică pe viață. De notat că dintre condamnați nu era niciunul de naționalitate română, ceea ce definește în mod clar baza acestei tentative de rebeliune armată.

Ca o altă fațadă a propagandei internaționale a Moscovei, care a condamnat acest proces, acuzînd Statul Român de crime împotriva rușilor, a fost ecoul pe care l-a avut această poziție a Uniunii Sovietice în rîndul unor intelectuali și oameni de artă pe plan mondial, precum Romaind Rolland, Albert Einstein, Maxim Gorki, Thomas Mann, George Bernard Shaw, Louis Aragon și alții care au făcut opinie în apărarea inculpaților. De altfel, o delegație vest-europeană, condusă de scriitorul francez Henri Barbusse, a sosit la Chișinău pentru a asista la proces, acesta scriind și o carte intitulată „Călăii”, în care descrie experiența personală prin participarea la acest proces.

Ecoul rebeliunii în România Eșecul tentativei de lovitură de stat în Basarabia (Tighina și Tatarbunar fiind considerate piesele tari ale diversiunii) a fost repercutat și la București.

Presa vremii, în raport cu afiliațiile ei politice (sau nu), a reflectat diferit evenimentul. Astfel, ziarul Dimineața, ediția din 19 septembrie 1924, în două coloane de pe prima pagină, în partea stîngă, nu dădea credit opiniei oficiale a Guvernului României, prezentînd subiectul ca pe un banal atac bandidesc,

avînd ca motivație probabilă jaful, chiar titlul (Atacurile bandidești din Basarabia) sugerează această atitudine de negare a amestecului politicului și a URSS în ampla operațiune paramilitară de la Tatarbunar.

Mințind cu intenție, Dimineața mistifică, scriind astfel despre împușcarea de către rebeli a primarului din Nikolaevka: „S-a stabilit cu acest prilej că și la Nikolaevka au operat bande de hoți, cum operează în diferite părți ale țării, iar cel care l-a omorît pe primar a fost un țăran din Nikolaevka, care a comis crima din răzbunare”. Continuînd în acest registru mistificator, gazeta de centru-stînga asigură poporul că totul este în ordine și în Basarabia este liniște: „Auroritățile au restabilit imediat ordinea. Populația a dat tot concursul autorităților”. În schimb, Universul din 24 septembrie 1924, mai corect informat, stabilea chiar din titlu gravitatea acțiunii de la Tatarbunar: „Teroarea bandelor în sudul Basarabiei”, ziarul publicînd Comunicatul Guvernului, în care, bineînțeles, realitatea adusă la cunoștință cititorilor este radical diferită de comentariul din Dimineața. Mai mult, după textul Comunicatului oficial, Universul publică un material intitulat, fără menajamente „Organizația teroristă sovietică dealungul Nistrului”, ale cărui capitole vorbesc de la sine: „Ofițeri și soldați bolșevici printre bandiți”; „Populația n-a dat ajutor bolșevicilor”; „Se urmărea proclamarea republicei”; „Raiul (?) bolșevic”; „Un factor poștal cap de instigație”. Citind cele două ziare în ceea ce privește evenimentele de la Tatarbunar, ce să mai creadă bietul român pus în situația de a discerne singur ce crede și de care parte a interpretării evenimentului să treacă? În acest context, cea mai semnificativă consecință în plan politic a fost scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din România, în anul 1924, ca urmare a evenimentelor din Basarabia. Mai întîi activitatea PCdR a fost interzisă printr-o Ordonanță militară emisă de comandantul Corpului II de Armată staționat în Basarabia, apoi în decembrie 1924, prin Legea „Mîrzescu”, ministrul Justiției din acel an. Afilierea la Comintern, aflat sub tutela Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a Partidului Comunist din România, care s-a pliat repede pe executarea politicii dirijate de la Moscova, punea în pericol însăși existența Statului Român prin adoptarea unor hotărîri potrivnice României: Dobrogea trebuie restituită Bulgariei, Ardealul, Ungariei, Basarabia, bineînțeles, Uniunii Sovietice. Militînd pentru autonomia provinciilor românești „pînă la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine, PCdR, înhămat la căruța leninistă, devenise un pericol real pentru Statul Român și pentru integritatea României, copiind fidel tezele Cominternului diriguitor. Astfel că, la doar 3 ani de la înființarea sa (8 mai 1921), PCdR a intrat

RM

în clandestinitate, asumîndu-și riscul arestării și condamnării unora dintre fruntașii săi politici.

Ca dovadă a erorii naționale în care se afla, cu doctrina sa influențată de Moscova, iată două pasaje dintr-un Comunicat către Țară, al PCdR, emis la 25 decembrie 1924, la cîteva luni de la incidentul din sudul Basarabiei, reprezentative pentru pledoaria de mai sus: „Naționalitățile minoritare din România, – unguri, ruși, ucraineni, nemți, bulgari ș.a.m.d. în număr de 70 din 100 în ținuturile alipite, - sunt despuiați de orice drepturi. Ei sînt prigoniți și stîlciți în bătăi pentru cuvîntul că nu știu românește, li se închid școlile naționale și gazetele, și li se «românizează» administrația locală”. Cel de-al doilea paragraf, cu referire la Basarabia, este și mai semnificativ în a semnala judecata greșită a PCdR: „În momentul celei mai mari reacții și terori, țăranii basarabeni, cari au suferit și mai mult de pe urma proastei recolte din anul acesta, s-au răsculat, înarmați cu coase, topoare și arme împotriva stăpî­ nirii oligarhiei române. Răsculații au proclamat în Tatarbunar, în Nikolaevka, Galiești, Nerușeni și Popușoi, Republica Socialistă Sovietică și au făcut apel la toată muncitorimea din țară să-i sprijine în lupta începută. Atunci burghezia română a pus în mișcare împotriva celor 4 mii de răsculați toată mașina de stat, care îi stă la îndemînă. Sub ațîțarea presei burgheze vîndute – soldații, îmbătați și înșelați de ofițeri, împreună cu jandarmii – călăi, au înecat în sînge satele răsculate. Mai mult de 600 oameni au fost împușcați, alte sute stîlciți în bătăi, torturați și aruncați în temnițe. Locuitorii satelor răsculate sînt de peste două luni predați bunului plac al călăilor sîngeroși”. În finalul comunicatului cîteva lozinci ne atrag atenția: „Jos călăii burghezi”; „Trăiască uni­rea muncitorilor, țăranilor și a naționalităților asu­prite!”; „Trăiască libera autodeterminare a națiunilor subjugate din Basarabia, Bucovina, Dobrogea și Transilvania!”; „Trăiască guvernul muncitorescțărănesc!”; „Trăiască Uniunea Republicilor Socia­ liste Sovietice din lumea întreagă!”.

Fără comentarii!

NOTĂ: La 100 de ani de la această încercare de organizare a unei lovituri de stat în Basarabia, pentru alipirea acestui teritoriu românesc la Uniunea Sovietică, și de la neinspirata politică a Partidului Comunist din România de executare necondiționată a ordinelor venite de la Moscova, constatăm cu durere că nu am învățat nimic din aceste drame. Astăzi, România stă agățată la carul UE și NATO, executînd orbește ordinele acestor foruri, în detrimentul dezvoltării României, obligată să cheltuie miliarde de euro pentru înarmare, bani din împrumuturi.

Ca și acum 100 de ani, și în prezent, România are trădători din interior, care acționează împotriva propriului popor!

15

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Arcul de Triumf – un viitor muzeu național?

Decembrie 1992. Bucureștenii pătrund pentru prima oară în interiorul Arcului de Triumf, prevăzut cu scări ce urcă pe fiecare picior, spre două trasee de vizitare. Din loc în loc, cele două scări au spaţii de relaxare, şi se unesc pe o terasă, parţial acoperită, de unde se înfăţişează privirilor o superbă panoramă a întregului București.

Pentru a afla cîteva date despre istoria Arcului de Triumf, redăm un interviu mai vechi, acordat de fostul director Virgiliu Z. Teodorescu, de la Arhivele Statului, un pasionat cercetător al acestui monument.

– La început a fost, desigur, o idee. Cînd a apărut ea şi ce semnificaţie se dădea viitorului monument?

Mai ştim, de asemenea, că această idee a evoluat în timp; ne puteţi da cîteva detalii?

– Secolul XIX a integrat în urbanistica Bucureştilor şi noţiunea de Arc de Triumf, pentru a marca simbolice evenimente. Marea Unire din 1918 a reprezentat însă cel mai important moment din istoria ţării, iar cinstirea lui perpetuă a generat noi idei care au condus la realizarea festivităţilor din octombrie 1922, organizate la Bucureşti şi Alba Iulia. Comitetul care şi-a asumat îndeplinirea acestei misiuni a primit şi selectat din numeroasele propuneri pentru alcătuirea programului pe cele care, prin amploare şi perenitate, urmau să aibă un răsunet deosebit. Şi au fost multe asemenea propuneri, organizatorii confruntîndu-se atît cu problema timpului, cît şi cu cele financiare.

– Naşterea monumentului a fost destul de anevoioasă; ştiu că s-au propus numeroase proiecte.

Am dori să enumeraţi cîteva dintre ele.

– Ca relicve scumpe, lăsate nouă moştenire, azi regăsim în cele două localităţi amintite – Bucureşti şi Alba Iulia – monumente care au fost gîndite şi create pentru a fi transmise viitorimii. Ne referim la înălţarea în Bucureşti a monumentalului Arc de Triumf şi a Bisericii încoronării de la Alba Iulia. Timpul foarte scurt pentru realizarea acestor obiective a impus organizatorilor să procedeze la comandarea proiectelor iluştrilor arhitecţi români Petre Antonescu şi Victor G. Stephănescu, fără a mai organiza concursuri de selecţie. Pentru Arcul de Triumf, s-a impus de la bun început necesitatea să fie preconizate şi realizate o serie de finisaje exterioare cu caracter de provizorat, urmînd ca definitivarea acestora să fie înfăptuită în anii următori. Recurgîndu-se la realizarea unor lucrări în stucatură, s-a oferit posibilitatea ca artiştii creatori să aibă prilejul de a cunoaşte reacţiile publicului. Deşi prin calităţile artistice şi compoziţionale aceste lucrări au dat momentului 1922 o notă de grandoare, ceea ce a urmat, inclusiv opera distructivă a vicisitudinii vremii, le-a conferit un atribut ce a provocat vehemente luări de poziţie, pentru a înlătura caracterul de provizorat ce se perpetua de la an la an.

– Şi, totuşi, care a fost momentul cheie al lucrărilor?

– Realizarea Arcului de Triumf declanşată în anul 1921 s-a încheiat în toamna anului 1922, ofe­ rind participanţilor la serbările încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria posibilitatea organizării unor manifestări alegorice de mare amploare. A fost prilejul de a remarca trecerea pe sub arcada arcului a unităţilor militare purtătoare ale stindardelor de luptă ce-şi dobîndiseră solemnele înscrisuri ce aminteau de locurile marilor bătălii şi sacrificii.

Talentatul arhitect Petre Antonescu a gîndit acest edificiu monumental ca un simbol al perenităţii româneşti. De la bun început, Arcul de Triumf a fost construit din materiale definitive (beton şi cărămidă) şi numai finisajele exterioare au fost parţial realizate cu caracter de provizorat, în stucatură, urmînd ca ulterior, lucrările artiştilor plastici să capete caracter definitiv.

Dificultăţile financiare, lipsa unui coordonator oficial ferm, au dus Arcul de Triumf într-o situaţie scandaloasă,

provocînd reacţii foarte dure. Şi în cazul acestui monument, poziţia profesorului Nicolae Iorga s-a dovedit a fi salvatoare, determinînd antrenarea în acţiune a tuturor factorilor care puteau participa la actul de susţinere a acestei opere artistice naţionale. Pe parcursul unui deceniu presa timpului a reţinut atenţia cititorilor.

– Am înţeles că, în diferite faze, la edificarea acestei monument au fost angajate numeroase personalităţi – arhitecţi, sculptori; ne puteţi indica numele cîtorva dintre cei care au făcut posibilă inaugurarea lui şi cînd a avut loc acest eveniment?

– Considerăm util să menţionăm contribuţia firmei ing. Tiberiu Eremia, specializată în realizarea construcţiilor de anvergură, precum şi a sculptorilor: Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ioan iordănescu, Ion Jalea, Dumitru Măţăuanu, Cornel Medrea, Mihai Onofrei, Dumitru Paciurea, Alexandru Severin, Oscar Spaete, Frederic Storck, a pictorilor Ary Murnu, Costin Petrescu, N. Şt.

Tofan, Cecilia Cuţescu Storck care în cele două etape au avut valoroase participări. Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga au redactat textele ce s-au constituit în mesaje către viitor; ele s-au alăturat celor adresate de regele Ferdinand poporului pe care îl condusese spre marea izbîndă: reunirea tuturor românilor într-o singură ţară.

Sumele obţinute prin colectă publică şi în urma altor activităţi au făcut posibilă, în 1936, finalizarea lucrărilor.

Solemnităţile organizate la 1 Decembrie 1936 au fost consemnate şi prin inscripţia amplasată în interiorul edificiului, pentru a transmite şi pe această cale mesajul generaţiei înfăptuitoare a Marii Uniri.

Printre elementele de arhitectură, proporţii, înălţime (27 metri la atic), prin decoraţiuni, elemente sculpturale, texte, Arcul de Triumf reprezenta, la această dată, un adevărat simbol cu profunde semnificaţii pentru fiecare român. El trebuia să fie, după cum afirma arhitectul Petre Antonescu: „Un asemenea testemoniu istoric ce se îngrijeşte cu aceeaşi strictă atenţiune și cu aceiaşi nemărginit respect, cu care se veghează la flacăra sfîntă de la căpătîiul Soldatului Necunoscut“.

– A fost o vreme – ştie toată lumea acest lucru –, cînd cel mai reprezentativ monument al Capitalei, acest simbol al mîndriei şi demnităţii naţionale, a fost nu numai neglijat, ci şi agresat...

– Din păcate au fost puţini anii cînd acest monument a rămas nealterat de mîna distrugătoare a acelora care din intenţia de a ne oferi o „nouă“ istorie procedau cu tenacitate la înlăturarea vestigiilor ce demonstrau concludent episoadele zbuciumatului nostru trecut.

Ca atare, în 1948, sub pretextul înlăturării însemnelor monarhice, s-a procedat la de-mantelarea textelor şi medalioanelor, aplicîndu-se ulterior o politică duplicitară ce în timp urma să conducă la degradarea şi, implicit, din motive de securitate a circulaţiei rutiere, la înlăturarea lui. Deşi inclus pe lista monumentelor, ani de zile a fost neglijat, pierzîndu-se practic noţiunea că acest monument este în grija unei instituţii care ar fi urmat să aibă şi prevederile bugetare pentru întreţinere.

Mai mult, fiind folosit de către dictatură la momente protocolare ca punct de supraveghere a traficului rutier şi pietonal, s-a deteriorat din cauza sticlelor golite ce au înfundat tubulaţia de scurgere a apelor plaviative. De aici infiltraţiile au facilitat distrugerea interioarelor şi pericolul prăbuşirii panourilor de piatră. Această situaţie s-a perpetuat în deceniile 6 şi 7, impunînd ca în anul 1981 să se treacă la realizarea unor lucrări de salvare, dorite a fi de anvergură, dar care, fiind realizate în timp de iarnă şi sub presiunea termenului foarte scurt de prezenţă a schelelor, nu au reuşit decît parţial să oprească procesul

de degradare. De notat că nici în această conjunctură n-a fost definit un beneficiar ai lucrărilor, ajungînduse doar la închiderea uşilor şi predarea cheilor la un A.D.P. de sector.

– După cîte ştiu, după ani lungi de exil, efigiile...

– Da, cu ocazia sărbătoririi pentru a treia oară a Zilei Naţionale a României, la 1 Decembrie 1992, efigiile originale din bronz şi-au regăsit locurile pe Arcul de Triumf...

– S-a vorbit şi se mai vorbeşte încă despre transformarea Arcului de Triumf într-un muzeu sau un punct muzeistic. Este o idee interesantă, dar cum vedeți dvs. realizarea ei practică?

– Lucrările din anii 1981-1982 odată încheiate, în deceniul care a urmat s-a resimţit lipsa unei instituţii care să patroneze Arcul de Triumf. Deşi există semne că în prezent se fac anumite intervenţii pentru readucerea monumentului la forma anului 1936, nu există încă suficiente garanţii în perspectiva transformării lui într-un spaţiu muzeistic. Pentru a-i asigura un statut corespunzător, considerăm că este absolut necesară transformarea Arcului de Triumf într-un muzeu care, prin specificul şi patrimoniul muzeistic ce ar fi reunit şi expus în mod judicios, să ofere vizitatorului prilej de cunoaştere şi reflecţii de neuitat. Organizarea muzeului va implica valorificarea suprafeţelor orizontale şi verticale pentru – expunerea acelor relicve edificatoare pentru istoria Primului Război Mondial. În aceste spaţii vor putea fi reunite lucrări miniaturale realizate de sculptori români pentru a cinsti oameni şi fapte. Şi se pot alătura picturi, medalistică, drapele, documente ş.a.

Este necesar să formulăm alte cîteva propuneri menite a facilita accesul la Arcul de Triumf. În condiţiile unui trafic rutier tot mai intens, pentru protejarea pietonilor şi, respectiv, a vizitatorilor, este imperios necesară realizarea unui pasaj de acces subteran, pasaj ce fusese prevăzut şi în proiectul iniţial. Înainte de toate, însă, trebuie stabilită instituţia căreia urmează să i se atribuie nobila misiune de a patrona acest edificiu. Considerăm că Arcul de Triumf este necesar să fie încredinţat Ministerului Apărării Naţionale, respectiv Muzeului Militar Național, importantă instituţie în al cărei patrimoniu se află numeroase piese ce pot fi expuse în spaţiile viitorului muzeu. *** Astăzi, Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu care prezintă istoria și semnificația monumentului, cuprinzînd patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse; fotografii).

Ioana Ursu

16

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Se duce NATO în Ucraina?

Casa Albă împreună cu consilierul pentru securitate națională al Marii Britanii Tim Barrow și ambasadorul în SUA Karen Pierce, a declarat: „Putin a escaladat cu transportul de rachete din Iran”.

Rachetele iraniene, echipate cu focoase de 150 de kilograme, reprezintă o amenințare mult mai mare pentru Ucraina decît dronele Shahed pe care Iranul le-a vîndut anterior Rusiei. Deși sînt mai puțin precise decît rachetele de croazieră, rachetele iraniene se apropie de ținta lor cu viteze de pînă la 3.200 de kilometri pe oră și sînt greu de doborît. În cadrul aceleiași vizite la Kiev, Blinken a confirmat că Starmer și Biden vor discuta „fără îndoială” și a subliniat că riscul de escaladare nu este „singurul factor” în luarea unei decizii.

Matthew Savill, directorul serviciilor militare britanice, a declarat că orice extindere a sprijinului aliaților pentru rachetele cu rază lungă de acțiune este pentru Ucraina „un test de sprijin și voință.

Occidentul va fi descurajat de retorica rusă sau nu?”.

Un alt oficiali britanic a declarat că un accent cheie al întîlnirii va fi modul în care se va dezvolta războiul pe parcursul anului 2025. Reticența de a face un astfel de angajament pînă acum a fost centrată „în jurul riscului de escaladare nucleară și de respingere împotriva partenerilor internaționali”, a remarcat Savill, „dar, în același timp, rușii vorbesc despre asta de un an ca și cum ar fi deja efectiv în război cu SUA și Marea Britanie”. El a avertizat că rachetele Storm Shadow vor avea un impact „limitat” din punct de vedere tactic în interiorul Rusiei, dar a spus că utilizarea lor ar putea ajuta la deblocarea utilizării ATACMS furnizate de SUA și ar putea ridica întrebări despre localizarea apărării antiaeriane rusești, ceea ce ar putea îmbunătăți capacitatea dronelor ucrainene.

Oficialii britanici insistă că discuțiile despre Ucraina vor fi mai ample și mai strategice decît o simplă rezumare la rachete. Un alt oficial britanic a spus că un obiectiv cheie al întîlnirii a fost modul în care războiul se va dezvolta probabil în cursul anului 2025. Marea Britanie speră că forțele de la Kiev vor putea arăta o strategie mai amplă, care depășește granițele „eroice” de luptă.

Deocamdată, Downing Street a încercat să tempereze așteptările. Un comunicat de presă emis în noaptea de vineri nu a menționat deloc rachetele Storm Shadow, iar un oficial a spus că întîlnirea se va concentra și pe situația din Orientul Mijlociu, rezistența climatică și stabilitatea din Indo-Pacific. Un purtător de cuvînt din Downing Street a spus jurnaliştilor că „poziţia noastră cu privire la Storm Shadow nu s-a schimbat”, dar „vom asculta şi discuta că recunoaştem că acesta este un moment crucial pentru Ucraina în timp ce ne îndreptăm spre iarnă”.

Lansarea volumului „Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor” la Brașov: Un eveniment încărcat de emoție și recunoștință

un fragment dedicat personalității lui Corneliu Vadim Tudor: „Azi țara de ne cere, să fim sau să nu fim,/ Aș vrea să fim în suflet urmași de-ai lui Vadim,/ Și-n lumea ce se luptă, cînd omenia doare,/ Pe uliță s-apară un Soare ce răsare!”. Cuvintele sale au reamintit publicului de rolul pe care Vadim Tudor l-a jucat în viața politică și culturală a României, și de datoria de a-i continua idealurile.

Scriitorul Mircea Brenciu, membru al Uniunii Scriitorilor din Brașov, a adus la rîndul său un omagiu memoriei Tribunului, remarcînd influența sa puternică asupra literaturii și culturii românești.

Evenimentul de la Brașov este doar primul dintr-o serie de lansări dedicate volumului „Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”.

Următorul va avea loc joi, 19 septembrie, la Pitești, unde se așteaptă o nouă întîlnire plină de emoție și recunoștință pentru figura emblematică a fondatorului Partidului România Mare.

Moștenirea lui Corneliu Vadim Tudor continuă să inspire și să îndemne la reflecție, amintindu-le românilor de valorile pentru care acesta a luptat și de importanța de a menține vie flacăra patriotismului autentic.

(urmare din pag. 1) „Sîntem, într-adevăr, pe ultima sută de metri a negocierilor diplomatice”, a spus un oficial guver­ namental al Regatului Unit, căruia, ca și altora din această poveste, i s-a acordat anonimatul pentru a discuta chestiuni sensibile.

Alți patru oficiali din Marea Britanie au spus că nu se așteptau la niciun anunț oficial în weekend-ul trecut. Unul a spus că speră că un acord va fi confirmat la Adunarea Generală a ONU de la sfîrșitul acestei luni, cînd liderii mondiali, inclusiv Biden și Starmer, se vor reuni la New York. Oficialii occidentali spun că decizia, dacă va fi convenită, nu va schimba în sine cursul războiului, dar sînt din ce în ce mai deschiși la rugămințile Ucrainei de a-i ajuta să stopeze fluxul de cîștiguri rusești pe frontul de est din ultimele luni.

Marea Britanie și-a dezvăluit preferințele încă din timpul fostei guvernări conservatoare, cînd David Cameron, pe atunci ministrul de externe, a declarat că Ucraina „are dreptul” de a lovi ținte în interiorul Rusiei, dar Washingtonul a fost rezervat pînă acum, îngrijorat de riscul escaladării.

Un alt oficial al guvernului britanic citat anterior a declarat că dezvăluirile din această lună, conform cărora Iranul a început să furnizeze rachete balistice Rusiei, au schimbat gîndirea occidentală. „Lucrurile s-au schimbat în lumina achiziției de către Rusia de rachete balistice din Iran. Faptul că Blinken a venit în Marea Britanie și a ales să confirme că iranienii aprovizionează Rusia a fost un moment important”.

Alți oficiali europeni au tras aceeași concluzie. Un consilier al apărării din cadrul cabinetului unui primministru din regiunea baltică a spus: „S-a schimbat opinia oficialilor de la Washington din cauza rachetelor iraniene. Lupta se dă asupra țintelor care îi vor permite Ucrainei să lovească în interiorul Rusiei și cît de departe în interiorul Rusiei – și există încă îngrijorări la Washington că filtrarea a ceea ce poate și ce nu poate fi vizat atrage SUA în planificarea războiului”.

Un oficial al administrației Biden, căruia i-a fost acordat anonimatul, a declarat că, deși transportul de rachete iraniene este îngrijorător, nu a determinat luarea deciziilor la Washington cu privire la trimiterea de rachete cu rază lungă de acțiune în Ucraina. „Acest lucru era în plan de mult timp și știm că iranienii și rușii au luat în considerare această mișcare din toamna trecută”, a spus oficialul. Cu toate acestea, administrația americană a observat că amenințările din Ucraina evoluează. Vorbind în general despre starea războiului, purtătorul de cuvînt al NSC, John Kirby, a declarat: „Peisajul de securitate s-a schimbat, motiv

La Brașov, într-o atmosferă plină de emoție și respect, a avut loc lansarea volumului „Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”.

Evenimentul a reunit personalități marcante din diverse domenii, printre care deputatul AUR Dan Tanasă, scriitorul Mircea Brenciu și prof.univ.dr. Tiberiu Foriș.

Cartea, dedicată memoriei fondatorului Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, a fost punctul central al discuțiilor și reflecțiilor asupra moștenirii pe care acesta a lăsat-o pentru generațiile viitoare.

Lidia Vadim Tudor, fiica Tribunului, a fost prezentă la eveniment și a adus un omagiu tatălui său, mulțumind celor care au fost alături de ea în această ocazie specială. „Le mulțumesc celor prezenți, oameni veniți din București, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraș pentru a ne întîlni și a depăna amintiri despre tata”, a declarat Lidia Vadim Tudor.

pentru care facem tot ce putem pentru a ne asigura că Ucraina se poate apăra”.

Zelenski a cerut în mod repetat să li se permită să folosească rachetele cu rază lungă de acțiune pentru a lovi aerodromurile, lansatoarele de rachete și centrele de comandă și control de peste graniță, argumentînd că restricțiile existente au lăsat Kremlinul liber să „vîneze” forțele ucrainene fără teama de represalii. Liderii din țările baltice i-au susținut apelurile, insistînd că temerile Washingtonului cu privire la escaladare au fost greșite.

Cu toate acestea, nu ne așteptăm ca un acord privind utilizarea rachetelor cu rază lungă de acțiune să mențină restricții clare asupra tipurilor de ținte rusești pe care Ucraina le poate atinge. „Oferim pregătire și capacități. Și, evident, există discuții suplimentare despre natura acestei capacități”, a spus Starmer pentru Politico.

Secretarul de externe al Marii Britanii, David Lammy, a declarat miercuri într-o întrevedere cu secretarul de stat al SUA Antony Blinken la Kiev: „Scara rulantă de aici este Putin. Putin a escaladat cu transportul de rachete din Iran. Ceea ce vreau să fac este să mă asigur că acele discuții tactice sînt plasate în contextul strategic adecvat al situației din Ucraina”. Detaliile negocierilor sînt păstrate la secret. Un oficial occidental și alte două persoane familiare cu discuțiile au declarat miercuri că un număr mic de oficiali de la Casa Albă finalizează un plan de extindere a zonei din interiorul Rusiei pe care Ucraina o poate lovi cu arme de fabricație americană și britanică.

Zelenski a avertizat joi că amînarea unei decizii ar permite Moscovei să mute „aceste ținte militare mai adînc pe teritoriul Rusiei”. El a insistat, de asemenea, că, „dacă vor fi ridicate restricțiile asupra partenerilor, mi-ar plăcea foarte mult să fie o strategie pentru victoria Ucrainei, nu o strategie politică”, a spus el.

Există mai multe complicații atrase de o decizie de a permite Ucrainei să lovească ținte în interiorul Rusiei cu rachete Storm Shadow, inclusiv costul ridicat al rachetelor și faptul că mai multe dintre sistemele militare utilizate în mod normal sînt fabricate în SUA. Mai mult, oficialii americani sînt îngrijorați de faptul că riscul de escaladare depășește beneficiile militare.

Oficialul guvernului britanic citat anterior a declarat: „Marea Britanie este pe deplin conștientă de riscuri – că oamenii se vor întreba care este diferența dintre un tanc și un tun britanic care traversează granița cu Rusia și o armă cu rază lungă de acțiune”. Răspunsul la aceasta, de la Londra și Washington, este de a fixa orice escaladare ferm asupra Teheranului pentru furnizarea de rachete balistice Moscovei.

Secretarul de externe al Regatului Unit David Lammy, care a participat vineri la reuniunea de la

Dan Tanasă, deputat AUR, a vorbit cu respect despre moștenirea politică și culturală a lui Corneliu Vadim Tudor, subliniind impactul pe care acesta l-a avut asupra cauzei naționale, și importanța continuării luptei pentru valorile și idealurile susținute de Vadim Tudor.

Evenimentul a fost marcat și de o intervenție emoționantă a profesorului Tiberiu Foriș, care a recitat

RM

17

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

Inundațiile devastatoare – complicitatea la propria nenorocire și vampirizarea electorală a suferinței

Oamenii loviți de tragedia inundațiilor sînt, cu siguranță, într-o situație teribilă și au nevoie de ajutor imediat – apă, mîncare, locuințe, școli și grădinițe provizorii. Dar mai mult, mă tem că nu face decît să împiedice o educație restantă, vinovată pentru vulne­ rabilitatea în care sînt găsiți oamenii la fiecare încercare majoră și, la fel ca năvala oficialilor, nu reprezintă decît o instrumentalizare electorală a nenorocirii.

Prezența premierului, a ministrului de Interne și al Mediului în zona calamitată este firească, pentru că, pe lîngă empatie, după posibilitățile fiecărui demnitar, ea ar trebui să ofere un pic de siguranță că intervenția este la cel mai înalt nivel posibil. Ar trebui să reprezinte un semnal și pentru cei care intervin și pentru victime.

Că premierul este și candidat, că îi folosește și electoral, este adevărat, dar este și aceasta o consecință a funcției, care în campanie de cele mai multe ori costă puncte. Nu înțeleg însă ce a căutat în județul Galați Nicolae Ciucă. Cui și la ce a folosit prezența domniei sale, pentru care a fost necesară și organizarea deplasării oficiale, cu tot deranjul de rigoare. Da, era delicat pentru Ciucă să-și lanseze candidatura într-un asemenea moment, însă cu decență și puțină știință a comunicării momentul putea fi depășit. Cu atît mai mult cu cît vicepremierul – ministrul de Interne direct implicat în coordonarea intervenției este, cel puțin teoretic, din partea PNL. În schimb, Ciucă a fost împins să se suie pe drama de la Galați, să bage capul în poză, să se arate la Convenția Națională în straie de plimbare electorală la dezastru. Instrumentalizarea tragediei se simte și costă scump. A fost și un moment de bună vizibilitate pentru blatul menit să-l ajute pe Ciucă să ajungă în finală cu Marcel Ciolacu. Altfel nu-mi explic de ce Ciolacu l-a plimbat cu elicopterul și a ieșit la declarații împreună cu rivalul său în alegeri, care nici măcar nu avea altă treabă decît cea pur electorală să fie acolo.

Numai fraierii plătesc asigurarea obligatorie?

Dacă vizita premierului era firească, ceea ce a făcut mai apoi Marcel Ciolacu nu este doar electoral și populist, ci de-a dreptul toxic ca model pentru viitor: „Am fost acolo să mă uit în ochii lor și să le spun că nu îi voi dezamăgi! Sînt peste 5.000 de case afectate. Le vom reface pe toate!”. Din bani publici, nu personali sau ai PSD, înțelegem.

Cîte dintre aceste 5.000 de case aveau plătită asigurarea obligatorie PAD, destinată exact despăgubirii pentru dezastre naturale, inclusiv inundații? Statistica arată că doar 23% dintre locuințele din România erau asigurate. Deci dacă zona nu e vreo excepție, și nu pare a fi avînd în vedere reacțiile oamenilor, doar cel mult 1.150 din cele 5.000 de locuințe la care se referă

premierul sînt asigurate. Și în general procentul este cu mult mai mic în mediul rural, în jur de 15%.

Pe ce criterii alegem primarii?

Oamenii din zonă se plîng că după inundațiile din 2013 nu au fost făcute lucrări care să diminueze pericolul.

Un plan în acest sens a fost motivul pentru care l-au ales pe Emil Dragomir în 2016? Progresul și îndeplinirea unui asemenea plan au fost motivele pentru care l-au reales apoi de două ori? Întrebat de presă despre un asemenea plan concret, Dragomir și-a dat măsura: „Eu cred că numai Dumnezeu poate să ne spună dacă se întîmplă ceva sau nu se mai întîmplă. Eu de unde să ştiu ce se întîmplă peste noapte sau peste zi?”. Primar votat în 2016, reales în 2020 și 2024 într-o zonă care în 2013 fusese inundată. Întrebarea nu este dacă dezastrele vor mai apărea.

Vor apărea în forme tot mai violente și chiar acolo unde nu s-au mai întîmplat. Sînt efectele modificărilor climatice. Întrebarea este cît de bine vom fi pregătiți să le facem față. Și asta depinde de felul în care înțelegem să fim responsabili la nivel individual, dar și de criteriile după care ne alegem conducătorii.

Presa internațională: O catastrofă de proporții epice Furtuna Boris a provocat ieșirea din matcă a rîurilor și a blocat oameni în case în Austria, Polonia și Slovacia, iar alte furtuni s-au soldat cu victime și oameni evacuați în Ungaria, Cehia sau România. The Gurdian numește fenomenele extreme din ultimele zile „o catastrofă de proporții epice”. Despre inundațiile catastrofale din Europa Centrală și de Est scriu și BBC, Reuters și Bloomberg. Cel puțin opt persoane au murit, alte cîteva sînt date dispărute, iar furtuna Boris continuă să lovească Europa Centrală și de Est, aducînd ploi torențiale și inundații care forțează evacuarea a mii de persoane din casele lor. Precipitaţiile extreme devin din ce în ce mai probabile în Europa, ca şi în cea mai mare parte a lumii, din cauza schimbărilor climatice, se apreciază în presa internațională.

Austria: „Ceea ce trăim este fără precedent” ● Vicecancelarul Austriei, Werner Kogler, a declarat duminică că un pompier a murit în urma inundațiilor din Austria Inferioară, în timp ce autoritățile au declarat pro­ vincia, care înconjoară capitala Viena, o zonă calamitată. ● Unele zone din Tirol au fost acoperite de pînă la un metru de zăpadă – o situație excepțională pentru mijlocul lunii septembrie, în condițiile în care săptămîna trecută, au fost înregistrate temperaturi de pînă la 30 grade Celsius. ● Serviciile feroviare au fost suspendate în estul țării la începutul zilei de duminică, iar mai multe linii de metrou au fost închise la Viena, unde rîul Wien amenința să se reverse peste maluri, potrivit agenției de presă APA, citată de The Guardian.

● Serviciile de urgență au făcut aproape 5.000 de intervenții în cursul nopților în Austria Inferioară, unde inundațiile au blocat mulți locuitori în casele lor. ● Pompierii au intervenit de aproximativ 150 de ori în Viena începînd de vineri pentru a curăța drumurile blocate de resturile furtunii și pentru a pompa apa din pivnițe, a anunțat presa locală. Manuel Kelemen, un meteorolog pentru Puls24 TV, a declarat că „ceea ce trăim este extraordinar, dacă nu chiar fără precedent”. ● Cancelarul austriac Karl Nehammer a declarat că toate statele federale au fost afectate și că situația se deteriorează în special în nord-estul statului Austria Inferioară. „Următoarele zile vor fi în continuare extrem de dificile și provocatoare pentru populația afectată și pentru serviciile de urgență”, a declarat Nehammer pe X.

Polonia: „Este un coșmar!” ● Prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk, a declarat că o persoană din regiunea Klodzko s-a înecat. Zona de sud-vest a țării, a fost cel mai grav afectată de inundații.

Aproximativ 1.600 de persoane au fost evacuate din Klodzko, iar autoritățile poloneze au apelat la armată pentru a sprijini pompierii la fața locului. „Situația este foarte dramatică”, a declarat Tusk duminică, după o întîlnire în Klodzko, care a fost parțial sub apă, rîul local crescînd la 6,7 metri duminică dimineața – mult peste nivelul de alarmă de 2,4 metri – înainte de a se retrage ușor. Acest nivel a depășit un record stabilit în timpul inundațiilor puternice din 1997, care au afectat parțial orașul și au provocat 56 de decese. ● În oraşul Wroclaw, mii de locuitori au fost nevoiţi să folosească scările blocurilor înalte, deoarece lifturile au fost închise din cauza temerilor legate de inundaţii, a raportat presa locală.

Ungaria: „Se așteaptă nivel-record al Dunării” ● La Budapesta, oficialii au ridicat previziunile privind creșterea Dunării în a doua jumătate a acestei săptămîni la peste 8,5 m, apropiindu-se de recordul de 8,91 m înregistrat în 2013. „Conform previziunilor, una dintre cele mai mari inundații din ultimii ani se apropie de Budapesta, dar sîntem pregătiți să facem față”, a declarat primarul Budapestei, Gergely Karacsony. ● Ungaria se așteaptă ca Dunărea să se apropie de niveluri record în următoarele zile, iar oficialii au închis luni cheiurile inferioare din capitala Budapesta. „Se așteaptă ca valul de inundații să atingă un vîrf de aproximativ 8 metri în a doua jumătate a săptămînii viitoare”, a declarat vineri primarul orașului.

Cehia: A fost declarată alertă maximă ● Poliția din Republica Cehă a declarat că patru persoane au fost date dispărute duminică. Trei dintre acestea se aflau într-o mașină care a fost aruncată întrun rîu în orașul Lipova-lazne din nord-estul țării, în timp ce un alt bărbat este dat dispărut după ce a fost măturat de inundații în sud-est. ● Un baraj din sudul țării a ieșit din matcă, inundînd orașe și sate din aval. „Ceea ce vedeți aici este mai rău decît în 1997 și nu știu ce se va întîmpla, deoarece casa mea este sub apă și nu știu dacă mă voi mai întoarce la ea”, a declarat Pavel Bily, un locuitor din Lipova-lazne. ● A fost declarată alertă maximă de inundaţii în 38 de locaţii diferite. Zonele nordice și nord-estice au fost cele mai afectate de ploaie. O mare parte din oraşul Opava a fost evacuată în urma revărsării rîului cu acelaşi nume. ● În Praga, barierele împotriva inundaţiilor au fost ridicate, digurile au fost închise publicului, iar grădina zoologică a fost închisă. Vineri dimineaţă, o poartă de oţel de un metru grosime a fost folosită pentru a închide aşa-numitul Canal al Diavolului sau Certovka, care traversează oraşul. Poarta face parte dintr-o reţea naţională de apărare împotriva inundaţiilor instalată pentru a preveni repetarea pagubelor catastrofale cauzate de inundaţiile din 1997 şi 2002.

Sursa: Spotmedia.ro

18

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Napoli

BELLA ITALIA (I)

În primăvara anului 2016, prin luna aprilie, a venit vremea – după o pauză de 4 ani – să pornim din nou într-o aventură turistică. Aveam să stăm 10 zile în Italia pentru a vizita tot ce se putea.

Așadar, am pornit la drum cu Blue Air spre Napoli.

Am aterizat undeva pe la ora 10 dimineața, într-o aerogară (aeroport nu poate fi numit acel loc) și am pornit imediat spre autogara de unde urma să luăm mașina pe care o închiriasem pentru a ne deplasa mai ușor prin peninsulă. A durat cam o oră pînă am făcut toate formalitățile, am urcat bagajele în Peugeot-ul brek și la drum. La drum nu foarte departe, ci doar pînă la Caserta.

Lîngă Napoli se află un palat regal împrejmuit de un parc ce se vrea a fi o imitație a Versailles-ului pe care toată marea protipendadă europeană încearcă să îl imite. Pînă să ajungi la castel, însă, trebuie să străbați Caserta, oraș unde am stat peste noapte la un hotel absolut excepțional. Orașul e – o spun chiar italienii – unul dintre cele mai urîte și murdare din țară.

Impresia e una extrem de neplăcută. Din afară, Palatul Regal din Caserta este o imensitate barocă seacă.

Construcția reprezintă vechiul palat al conducătorilor Regatului celor două Sicilii. Proiectantul a fost Luigi Vanvitellim, care a conceput acest palat pe la mijlocul Secolului al XVIII-lea pentru regele spaniol Carol al III-lea, care, sub numele de Carol al VIIIlea, este cunoscut drept rege al Neapolelui si Siciliei.

Construcția durează din perioada 1752-1780 și a fost terminată de fiul lui Vanvitelli, Carlo. Clădirea are dimensiuni impresionante: 250 m x 190 m, 200 de săli, 34 de scări, 1.970 de ferestre. A fost concepută pentru a rivaliza cu palatul din Versailles și cu palatul regal din Madrid. Palatul dispune și de un parc impresionant, cu nenumărate „piese de apă”: bazine, fîntîni monumentale, cascade (între care se numără și cea a Dianei, avînd 78 m înălțime). Palatul regal din Caserta, cu parcul, apeductul Vanvitelli și complexul San Leucio, au fost înscrise în anul 1997 pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO. Am ajuns la poarta ce dădea spre grădină. De aici se întinde, cît vezi cu ochii, o alee al cărei capăt era greu de cuprins cu privirea. Din loc în loc, pe alee, răsăreau Fîntîna lui Ceres Medium

Palatul regal din Caserta

mari bazine cu apă, unele chiar mici cascade împodobite cu sculpturi baroce reprezentînd personaje și animale mitologice. Ne-a luat cam două ore să parcurgem dusîntors trei sferturi din parc. Am revenit la palat extrem de obosiți, dar ne-am ambiționat să vizităm și interiorul.

Mărturisesc că am rămas copleșiți. Primele săli erau tapetate cu marmură roz, înalte, avînd așezate discret busturi sau statui ale membrilor dinastiei regale italiene.

Tavanul pictat cu îngerași așezați pe norișori pufoși, într-un cer care părea că se coborîse asupra capetelor noastre… Vorbind despre tavane, mare parte a lor sînt casetate pentru a mai ușura din greutatea construcției și pentru a oferi un frumos efect artistic privitorului. Fiind un palat regal, din loc în loc avem pe perete pilaștri corintici, de culoare albă, ce contrastează minunat cu rozul marmorean al pereților. Picturile tavanelor sînt realizate de o manieră pe care aș putea să o numesc 3D, atît de realiste sînt. Eroii, îngerii, ființele fantastice sînt atît de bine realizate încît, de multe ori, ai senzația că le scapă piciorul sau mîna peste marginea tavanului și sînt gata să se prăvălească peste tine. Senzația de mișcare pe care ți-o dau personajele este atît de reală încît, dacă te concentrezi prea mult asupra lor, vei începe să le vezi mișcîndu-se și o să auzi murmurul vocilor!

Decorațiunile pe alocuri aurite, în funcție de specificul sălii, și extrem de bine realizate, încărcate de detalii precum frunze, flori, îngerași, animale fantastice sau nu, eroi aflați în luptă sau murind glorios, toate acestea sînt atît de bine echilibrate și alipite construcției încît poți ține o adevărată lecție de arhitectură barocă. Bineînțeles, corinticul nu lipsește, așa cum se cuvine la un palat regal, ca și blazoanele diferitelor case și familii nobiliare ale vremii, prezente peste tot pe pereții acestui castel fabulos. Nici nu bănuiam în acea primă zi ce avea să mă aștepte în Napoli, care este o simfonie barocă din punct de vedere arhitectural.

Un alt element foarte interesant din acest palat îl constituie paturile și, desigur, dormitoarele. În primul rînd că, la fel ca toate camerele – mai corect spus ar fi sălile acestui palat – și dormitoarele erau extrem de mari și de reci. Da, reci, căci cum

poate fi caldă o cameră ai cărei pereți sînt acoperiți cu marmură și ale cărei dimensiuni exclud de la început orice idee de intimitate și căldură? Eu cred că m-aș simți ca și cum aș dormi în holul unei instituții, nu întrun dormitor. Paturile, de asemenea, erau niște elemente extrem de strîmte, neconfortabile, opere de artă, dar nu paturi. Dumneavoastră ați putea dormi într-o operă de artă? Eu nu! Nu s-ar lipi somnul de mine neam! Nu prea înțeleg cum dormeau, și, mai ales, se odihneau Majestățile lor acolo.

De la Palat, am purces în căutarea unui restaurant, sau mai bine zis a unei pizzerii – că doar eram în țara care a inventat pizza și pastele, nu? Am găsit, nu departe de palat, o pizzerie mică unde am mîncat foarte bine.

Am plecat apoi să vedem și Caserta Vecchia, situată pe un deal în apropiere de oraș. Am găsit un orășel medieval splendid, cu case din piatră și străduțe înguste, pe care, însă, Sighișoara îl întrece fără prea mult efort.

De aici, ne-am dus la hotel să ne odihnim.

A doua zi a excursiei am plecat spre Sorrento, unde aveam să petrecem două nopți. Prima oprire a fost la Pompei. Celebrul oraș antic distrus de o erupție a vulcanului Vezuviu. Orășelul actual este un loc turistic perfect. Am ajuns cu mașina la una din multele parcări înșirate de jur împrejurul sitului arheologic. Acolo am vorbit cu patronul unui mic restaurant pentru a ne rezerva o masă, am luat o hartă a sitului turistic, un ghid în engleză și am intrat.

E fabulos să intri într-un loc în care atîtea vieți s-au stins fulgerător într-o zi de vară, cînd funinginea căzută peste oraș avea să ucidă prin sufocare toată populația.

Prima dată am văzut un amfiteatru, am parcurs una dintre străzi și am intrat în casa Fericitei Iulia. Ideea e că, pentru mine cel puțin, a fost ceva de nedescris să calc pe pavajul unui oraș roman vechi de 1938 de ani. Era ca un muzeu în aer liber. Călcam pe pietrele mari, fasonate, care alcătuiau drumul, iar din loc în loc existau bolovani așezați astfel încît să poată trece printre ei doar roțile căruțelor. Zidurile clădirilor care trebuie să fi fost impunătoare erau singurele mărturii ale unui înfloritor oraș roman. Spun asta fiindcă era așezat în apropierea rîului care, vărsîndu-se în mare, înlesnea comerțul. Se vede că era o reședință și o destinație de vacanță pentru romanii bogați.

Pompei este un oraș extraordinar de interesant.

Cu toate astea, la un moment dat este posibil să te plictisești fiindcă aceleași detalii se repetă: case dărîmate, fragmente de ziduri, aceleași drumuri peste tot, același tip de arhitectură peste tot, cam aceleași fresce. Ca să evităm această posibilă plictiseală, vă invit să căutați anumite obiective cînd intrați în oraș.

Puteți, spre exemplu, căuta obiectivele despre care vorbesc eu aici sau orice altceva vă fixați ca țintă de la început, fiindcă este sigur că aici, în ruinele orașului Pompei, o să găsiți tot ceea ce vă doriți să vedeți, fiind un oraș roman complet. Una din primele noastre ținte a fost Casa Fericitei Iulia. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Astmul bronșic din perspectiva medicinei energo-informaționale

Dificultățile respiratorii, presiunea, respirațiile scurte și greoaie sînt, de cele mai multe ori, în legătură directă cu o inflamație a căilor respiratorii.

Astmul alergic este cel mai des întîlnit în toate etapele de dezvoltare ale copilului, astfel că cei cărora li s-au administrat multe medicamente de sinteză, mai ales cei care suferă de neurodermită, dezvoltă pînă la vîrsta adultă o formă de astm. Fumatul în spații închise este, de asemenea, extrem de nociv pentru copii, dar și pentru adulți.

Astmul nealergic își găsește de cele mai multe ori cauzele în inflamațiile bronhiilor, o sensibilitate a căilor respiratorii, o igienă neadecvată a tractului respirator, fapt care duce la blocarea oxigenării plămînilor. Clasicul atac de astm se manifestă printr-o lipsă acută a respirației, senzația de sufocare (dispnee), simptome ce pot duce, în timp, la stări anxioase, dificultăți în vorbire, stări de vomă, emiterea unor zgomote asemănătoare unor fluierături; cu cît se respiră mai greu aerul nociv din plămîni, cu atît mai dificil se poate inspira aer proaspăt.

Diagnosticarea clasică se face prin spirometrie și poate fi însoțită de o radiografie și un test alergologic.

Urmează apoi recomandările medicamentoase. Un atac asmatic trebuie luat în serios, deoarece poate

pune în primejdie viața. Astmul duce la o dereglare a sistemului imunitar și a metabolismului întregului organism. Inflamarea bronhiilor cauzează probleme severe dacă alimentația nu este corespunzătoare. Astmaticii trebuie să acorde atenție sporită alimentelor care pot declanșa inflamații; printre acestea menționăm carnea roșie, îndeosebi sărată, vinul și pîinea uscată, glutamatele ce se găsesc de obicei în alimentele gata preparate. Chiar și consumul de lactate trebuie limitat, cu toate că studiile efectuate pe această temă se contrazic. În cazul astmului alergic se recomandă o atenție sporită atît la alimentație, cît și la substanțele care pot produce alegii încrucișate.

După un anumit timp de la îmbolnăvire, cei mai mulți pacienți caută alternative de tratament, noninvazive de preferat și, mai ales în cazurile în care s-a administrat cortizonul de sinteză, se vizează reducerea dozei. Medicina energo-informațională vine în ajutorul celor afectați cu terapii moderne, fără medicamente și fără durere. Acestea debutează cu o diagnosticare energetică, ce ne arată potențialul energetic al plămînilor și al întregului organism. Alergiile și alimentele care

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (30)

vor depăşi bugetul alocat, datorită montărilor efectuate în Anglia. „George mi-a spus: «Fă cum am făcut şi pînă acum», povesteşte Kershner. Între timp Lucas a prezentat cîteva secvenţe din film unui bancher din Boston, şi acesta ne-a dat un împrumut, cu care am reuşit să terminăm filmul“.

Imperiul contraatacă a avut un succes răsunător, atît în rîndurile spectatorilor, cît şi ale criticilor de film, în ciuda scepticismului acestora în privinţa calităţii superioare pe care o putea avea în continuare în raport cu filmul. Trucajele au fost fantastice. Chiar şi bătălia cu săbiile laser a primit o înfăţişare nouă, fiind mult mai realistă. Totuşi, după cum a declarat Lucas de mai multe ori, efectele speciale, oricît de reuşite ar fi fost ele, nu au fost create pentru a realiza un spectacol în sine, ci pentru a permite povestirii să fie cursivă, atrăgătoare.

Cinicul Han Solo, idealistul Luke Skywalker şi hotărîta prinţesă Leia au alcătuit un triunghi psihologic mult mai interesant decît în primul film, iar certurile lor aminteau de alţi triumviri celebri, cum ar fi, de pildă, Clark Gable, Spencer Tracy şi Myrna Loy. „Dintre cele trei episoade ale filmului, acesta are un final indefinit şi sumbru, povesteşte Robert Watts.

Toată lumea ştia că mai urma o nouă continuare, al cărei avantaj era aprofundarea caracterului personajelor, devenite mai credibile. Noul film lăsa impresia că este un episod dintr-un serial inepuizabil şi foarte important. Titlul însuşi al filmului sugerează aceasta: Episodul cinci. Finalul este în acelaşi timp liniştitor şi enigmatic, fiindcă unul din cei trei protagonişti se află într-o situaţie delicată. Prezentarea lui Yoda – bătrînul mentor cu ochi trişti al lui Luke Skywalker convinge pe oricine de posibilităţile nelimitate ale fanteziei lui Lucas. Personajul lui Yoda a fost însufleţit de acelaşi Frank Oz, care a dat viaţă în Muppets-show lui Miss Piggy.

Ca orice poveste, Imperiul contraatacă prezintă lupta dintre bine şi rău şi ia atitudine în probleme etice, cum ar fi bucuria muncii dusă la bun sfîrşit, hotărîrea şi idealismul. Filmul a avut succes în mare parte datorită mesajului său încurajator, pozitiv. În spatele avalanşei de efecte speciale se confruntau fiinţe umane între ele sau fiinţe umane şi monştri. La fel ca şi în alte creaţii cinematografice, spectatorii au apreciat mesajul uman al întregii naraţiuni. (va urma) MISTERELE LUMII

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (7)

Prima schiţă de scenariu a filmului Imperiul contraatacă a fost scrisă de veteranul Leigh Brackett, pe baza ideilor lui George Lucas. La scurt timp Brackett a murit răpus de cancer. Lucas şi Spielberg toc­mai angajaseră un tînăr scriitor, pe Lawrence Kasdat, pentru a lu­cra la scenariul filmului lui Spielberg. Tot lui i s-a încredinţat sarci­na de a scrie prima variantă a filmului. „I-am adus scenariul filmului la care tocmai lucram, îşi va aminti mai tîrziu Kasdat, şi l-am întrebat: «Nu vrei mai întîi să-l citeşti pe ăsta?». George mi-a răspuns: «Dacă mă uit peste el în seara aceasta şi numi convine, mîine mai am destul timp să-ţi retrag oferta. Dar presimţirile nu mă înşală niciodat㻓. Şi aşa a fost. „Intuiţia lui funcţionează fără greş. Îl consider pe George un mentor din mai multe puncte de vedere. Ideile lui m-au ajutat mult şi chiar şi azi încerc să lucrez ghidîndu-mă după principiile sale.

Unul din aceste principii constă în hotărîrea de a dona o parte din cîştigurile materiale celor mai apropiaţi colaboratori“. Kasdat a primit relativ puţin pentru scrierea scenariului, dar partea sa din cîştig a rotunjit frumuşel această sumă.

Kershner a luat şi el parte la lungile consfătuiri dintre Lucas şi Kasdat, în San Anselmo. După termi­ narea scenariului, Kershner a făcut o schiţă exactă a scenelor, rezultînd în final un volum de 20 cm grosime. Au fost necesare 64 de decoruri diferite, la care s-au mai adăugat şi filmările în aer liber, în Norvegia. Acestea din urmă aveau menirea să prezinte planeta îngheţată din film, planeta Hoth, locul unde se ascundeau prinţesa Leia şi răzvrătiţii ei.

Kershner a lăsat un exemplar al schiţelor la Lucas: „Astfel îl puteam suna oricînd, pentru a ne sfătui în probleme de genul: George, în 2FBL aş filma mai degrabă din plan apropiat. În locul proiecţiilor noastre originale, Lucas primea în fiecare zi materialul filmat pe o casetă video, care îi era prezentată în alb-negru pe masa de montaj“. „Iată un exemplu de încredere în sine!“, a spus Kershner.

Atunci cînd cursul dolarului a început să scadă faţă de lira sterlină, Kershner l-a atenţionat pe Lucas că

dăunează pacientului sînt, de asemenea, evidențiate.

Aparatele au la baza fizica cuantică, o fizică care se impune tot mai mult în toate domeniile de cercetare, cu precădere în neurobiologie. Diagnosticarea energetică este urmată de ședințele de tratament.

Rezultatele sînt satisfăcătoare, mai ales în cazul copiilor. Avem cazuri în care medicul la care pacientul este în evidență rămîne mirat de rezultate și începe reducerea administrării medicamentației de sinteză.

Vremurile în care totul se trata cu medicamente a trecut, în prezent informația energetică a corpului joacă un rol esențial în problemele de sănătate. În prezent, avînd o populație a planetei extrem de chimizată și stresată, antibioticele nu mai dau rezultatele scontate, în mare parte din cauza abuzului. Astfel, bolile, în loc să se vindece, devin cronice. Avem nevoie să ne împăcăm cu natura și cu mediul înconjurător. Restabilirea balanței energetice a corpului și deblocarea meridianelor energetice și a chakrelor reprezintă cheia spre sănătate a omului modern.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Scheme 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Lovitură ucigătoare; 2) Concurs de selecție; 3) A lumina slab – Rație zilnică; 4) Citită din scoarță în scoarță!

– Drum de urmat; 5) Tratat cu tărie – Coajă de nuc!; 6) Titularul lotului – Lansare la rampă!

– De la sine; 7) Mai puțin grăitor; 8) Atac nefinalizat! – Liber cugetător; 9) Concurenți pe față – Ne stă pe limbă; 10) Stație terminus!

– Scoasă din primejdie.

VERTICAL: 1) Unii fără pereche; 2) Fa­ milie de cuvinte; 3) Cinstit în lege – Dat de gol; 4) Par dispuși – Serviciu ireproșabil; 5) Loc de frunte – De baștină (fem.); 6) Nedreaptă – Bun la practică; 7) Tăiată la capete! – Pus la semănat; 8) Colier de mărgean – Singură pe lume; 9) Undă de șoc – Repriză deosebită; 10) Studiată la geologie – Tot timpul în opoziție.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,INIMI!” 1) RECORD – AR; 2) AA – CORDELE; 3) C – ACORD – BA; 4) TF – CORDIAL; 5) INCORDA – A; 6) CONCORDIE; 7) RECORD – SV; 8) II – CORDATI; 9) A – ACORDEON; 10) DISCORDANT.

20

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

Planul Simion pentru Energie: Românii trebuie să fie stăpîni la ei în țară!

Gorj este un loc simbolic pentru energia României.

Este județul în care avem resurse naturale vitale, de la cărbune la petrol și energie hidro, dar care, din păcate, au fost gestionate prost de-a lungul anilor. Deși e un loc cu potențial enorm, s-au făcut mult prea puține pentru Gorj și pentru sectorul energetic în general. Este regretabil că Guvernele trecute și cel actual nu au realizat mai mult. În Gorj, avem petrol pe care alții îl extrag, cărbune care, spun ei, poluează. Avem lignit, dar, în loc să folosim această resursă strategică, cărbunele nostru ajunge alții, de unde cumpărăm energie mai scumpă! Iar asta, culmea, din lignitul nostru românesc, folosit de prietenii noștri sîrbi. La ei nu poluează, dar la noi da!

Mai mult decît atît, județul Gorj este și un important furnizor de energie hidroelectrică, însă multe dintre hidrocentralele din zonă sînt finalizate în proporție de doar 90-97%. De ce nu putem finaliza aceste proiecte esențiale pentru sistemul nostru energetic?

Planul Simion pentru energie nu este un simplu plan teoretic, ci o inițiativă pe care am conceput-o după ce am ascultat cu atenție experții din domeniu și minerii care au lucrat în acest sector. Acești oameni, care au muncit din greu pentru a asigura energia României, s-au adresat nouă pentru a le susține cauza. Problemele lor au fost ignorate de ani de zile, iar soluțiile oferite, precum așa-zisa „tranziție justă”, nu au făcut decît să paraziteze fondurile destinate recalificării forței de muncă.

Adevărul este că nu mulți dintre minerii de astăzi vor ajunge să culeagă mure sau fructe de pădure, așa cum pretind unele planuri de recalificare. Cel mai probabil, acești oameni vor ajunge să culeagă sparanghel în Germania, așa cum au făcut minerii din alte zone ale țării, precum cei de la mina de uraniu de la Crucea. Mina de la Crucea a fost închisă, iar circuitul integrat al uraniului din România a fost distrus. În loc să exploatăm uraniul la noi în țară, acum cumpărăm uraniu din Kazakhstan și Canada, la prețuri mult mai mari.

Planul Simion pentru energie propune soluții reale, bazate pe nevoile industriei energetice și pe resursele naturale pe care le avem la dispoziție. O propunere cheie este crearea între Hidroelectrica, Nuclearelectrica și CEO Oltenia a unui mix pentru a obține și pentru a asigura energie la prețuri avantajoase pentru români.

Avem gaz și petrol care ar trebui exploatate în beneficiul nostru, nu al altora. Gazul extras din România nu ar trebui să părăsească teritoriul țării fără să fie folosit pentru a alimenta economia noastră. Iar grafitul de la Baia de Fier sau cuprul din Munții Apuseni sînt doar cîteva exemple de resurse neexploatate care ar putea revitaliza industria românească. În concluzie, Planul Simion pentru energie vizează asigurarea independenței energetice a României și protejarea resurselor noastre naturale. Fiecare moleculă de gaz, fiecare kilogram de cupru și fiecare tonă de cărbune trebuie să fie folosite pentru a sprijini economia noastră și pentru a asigura bunăstarea românilor. Nu vom mai permite ca resursele noastre să fie exploatate de alții, iar noi să rămînem dependenți de importuri scumpe.

Este momentul ca românii să redevină stăpîni la ei în țară și să ne asigurăm că sectorul energetic al României servește intereselor noastre, nu intereselor străine!

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Kamala Harris e promovată de Taylor Swift Probabil că vă veți întreba cine e această Taylor Swift. Hai să vedem.

Taylor Alison Swift (născută la 13 decembrie 1989) este o cîntăreață și compozitoare americană.

Cunoscută pentru scrierea de cîntece autobiografice, reinventările artistice și impactul cultural, Swift este o figură principală a muzicii pop și subiect de interes pentru publicul larg. Swift a semnat cu Big Machine Records în 2005, începînd ca artistă country pop cu primele două albume: „Taylor Swift” (2006) și „Fearless” (2008). Singleurile „Teardrops on My Guitar”, „Love

Story” și „You Belong with Me” au fost adevărate succese pe formatele de radio country și pop. Ea a experimentat și genurile rock pe „Speak Now” (2010) și electronic pe „Red” (2012), recalibrîndu-și ulterior imaginea de la country la muzica pop cu albumul synth-pop „1989” (2014). Trecînd la Republic Records în 2018, Swift a lansat albumul electropop „Lover” (2019) și documentarul autobiografic „Miss Americana” (2020). (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

În Șandramaua nr. 6 Poliție – București, denegarea de dreptate e ridicată la rang de virtute

Motto: ,,Complice la omor calificat este acea persoană care, cu INTENȚIE, înlesnește săvîrșirea unei crime PREMEDITATE” (Art. 48 și Art. 189 pct.1 lit.a / COD PENAL).

ETICHE

TA

Cui folosește?

Toată vara am văzut, mai ales în apropierea capitalei țării noastre, panourile imense cu cartea lui Nicolae Ciucă. Ba apăruseră chiar și glume conform cărora distanțele dintre orașe nu se mai măsoară în kilometri, ci în numărul de astfel de panouri existente între localități.

Am crezut, încă de prima oară, că cineva s-a apucat să-i scrie cartea lui Ciucă, fiindcă lui nu-i văd vreun talent în direcția asta – îmi amintesc discursurile rostite de-a lungul timpului, care nu m-au convins că ar

avea asemenea calități. Apoi mi-am amintit că în urmă cu zece ani Klaus Iohanis a scris și el o carte pe care a lansat-o înaintea scrutinului în care se voia prima dată președinte al țării.

Cartea lui s-a vîndut destul de bine, îmi amintesc că mulți cunoscuți de-ai mei au cumpărat-o, ba, grijulii, mi-au luat și mie un exemplar pe care atunci cînd mi l-au oferit – foarte fericiți de isprava făcută, l-am refuzat spunîndu-le că nu am nevoie de hîrtie igienică. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

În urmă cu vreo șase luni, am scris cîteva articole despre doamna Neacșu Elena, care devenise o victimă perpetuă a măscăricilor din cadrul Șandramalei nr. 6 Poliție, condusă de Penu Marian Leontin, personaj care, prin incompetența dovedită, în loc să acționeze pentru apărarea vieții și siguranței cetățeanului, n-a făcut altceva decît să creeze condițiile favorabile producerii unei posibile fapte penale grave.

Nu este nici o glumă aici, stimați cititori, mai ales că pe propria piele am simțit efectele nocive ale crasei incompetențe, devenită o virtute în respectiva șandrama.

Am dat un exemplu edificator în acest sens, în articolul ,,Șandramaua nr. 6 Poliție – București a inventat un nou cod de procedură penală”. Era vorba de un denunț împotriva Oanei Sivache, de la ASSMB, căreia i-am adus acuzațiile de Abuz în serviciu (art. 297/C. pen.) și Delapidare (art. 295/C.), numai că, în doar 10 zile, șeful șandramalei, Penu Marian Leontin, mi-a comunicat că ,,în urma cercetărilor efectuate, petiția a fost clasată”, deși domnia sa nu avea nici o competență în acest sens. Firesc, am sesizat aceste aspecte Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, de unde am primit Adresa nr. 33304/28.08.2024, cu următorul conținut: ,,Petiția dumneavoastră, înregistrată la Secția 6 Poliție sub nr. 3310455/29.05.2024 (deci, în șandramaua respectivă, denunțurile și plîngerile penale erau înregistrate ca simple petiții – n.m.) a fost transformată în dosarul penal 8007/161/p/2024, urmînd să se efectueze cercetări sub supravegherea Parchetului de pe lîngă Judecătoria Sectorului 2” (Dar ce pedeapsă au primit vinovații pentru această situație?).

După cîteva zile, domnul Penu Marian Leontin mi-a comunicat: ,,Denunțul dvs. din data de 26.03.2024, înregistrat la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Sectorului 2 București, ce a fost consemnat la noi ca petiție, a fost REînregistrat ca dosar penal cu nr. 8007/161/p/2024”. Mai mult, pentru a-mi dovedi că și ipocrizia îl caracterizează în egală măsură, comisarul-șef și-a încheiat adresa în cel mai autentic limbaj de lemn: ,,Vă mulțumim pentru încrederea acordată și vă asigurăm de tot sprijinul nostru în rezolvarea problemelor” (păi cum rezolvați voi problemele mele, cînd au trecut circa 6 luni de la înregistrarea denunțului, și voi sînteți și acum la stadiul înregistrărilor, reînregistrărilor, reformulărilor ș.a.m.d.?). Și, la urma urmei, cum să mai am eu încredere în acești milițieni cînd, în urmă cu ani, m-au sculat din somn în miez de noapte, acuzîndu-mă că ascultam muzică cu sonorul la maximum. Soția mea i-a invitat în casă, iar cînd le-am cerut să se legitimeze, unul dintre ei mi-a spus: ,,Bă, eu nu-ți arăt legitimația, ci pistolul!”, și și-a scos arma de la brîu. Cazul a ajuns în presă și la nivelul instituțiilor de forță ale statului, iar ceea ce a urmat era de așteptat: Comandantul secției a fost demis și mai bine de jumătate din milițienii șandramalei au fost mutați în zone rurale. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

măsură planurile și politicile celor doi candidați Kamala Harris e promovată de Taylor Swift egală și să mai și înțeleagă ceva din ele. Clar. eu ce alte activități, să urmărească și să citească în

(urmare din pag. 21) Swift este unul dintre cei mai bine vînduți artiști muzicali din lume, cu vînzări globale estimate la 200 de milioane de discuri. Șapte dintre albumele ei au înregistrat peste un milion de vînzări într-o săptămînă.

Ea a fost inclusă în topul celor cei mai mari artiști din istorie de publicații precum „Rolling Stoneʼs”, „Billboard” și „Forbes”, precum și singura persoană din domeniul artelor care a fost catalogată cu distincția „Time Person of the Year” (2023). Printre premiile acordate se numără 14 premii Grammy, un premiu Primetime Emmy, 40 de premii pentru muzică americană, 39 de premii Billboard pentru muzică și 30 de premii MTV pentru videoclipuri; ea a cîștigat Premiul Grammy pentru Albumul Anului, Premiul MTV Video Music pentru Videoclipul Anului și Artistul IFPI Global Recording al Anului de cel puțin patru ori fiecare.

Cum puteți constata, domnișoara e o mare vedetă.

Ce cîntă ea acum și cum e muzica ei, asta e o altă poveste. Eu am ascultat la un moment dat vreo cinci dintre cîntecele sale cele mai populare și pe la al patrulea începusem să văd peste tot inimioare roz, norișori pufoși și-mi venea să țopăi plin de veselie în timp ce simțeam cum îmi scade vertiginos coeficientul de inteligență. În momentul acela m-am oprit, fiindcă riscam să nu mai fiu în stare să-mi scriu articolele pentru săptămîna asta sau le scriam într-o formă de nerecunoscut.

Ei bine, domnișoara asta s-a găsit în urmă cu cîteva zile, după confruntarea televizată dintre Kamala Harris și Donald Trump, să declare că ea o va susține pe candidata democrată la președinție în alegerile ce urmează în America, iar lucrul acesta o să-i aducă actualei vicepreședinte a SUA destule

voturi importante. Firește, lucrul acesta nu a trecut neobservat și presa progresistă s-a apucat să comentze evenimentul.

Astfel, ziarul britanic The Guardian a scris următoarele: „Într-o postare pe Instagram publicată la cîteva minute după încheierea dezbaterii prezidențiale din SUA, Swift a spus că «cel mai simplu mod de a combate dezinformarea este adevărul». Taylor Swift a susținut-o pe Kamala Harris în cursa pentru președinție, într-o postare pe Instagram publicată la cîteva minute după dezbaterea prezidențială din SUA, spunînd că democrata ar fi „războinica” care să lupte pentru drepturile și cauzele în care crede. „În calitate de alegător, am grijă să urmăresc și să citesc tot ce pot”, a scris Swift pe Instagram celor 283 de milioane de urmăritori ai ei, adăugînd: „Voi vota pentru Kamala Harris și Tim Walz la alegerile prezidențiale din 2024”.

Mie îmi e clar ce crede ea, mai ales că nenea Walz ăsta e un susținător al propagandei deșănțate LGBTQ despre care am mai scris, iar doamna Harris a uciderii copiilor nenăscuți doar pentru că femeile respective așa au chef, nu pentru motive medicale sau morale excepționale.

Domnișoara Swift a semnat „Childless Cat Lady”, o referire la comentariile făcute de candidatul republican la vicepreședinție JD Vance. Acesta, în 2021, vorbind cu gazda de atunci a Fox News, Tucker Carlson, i-a numit pe seniorii democrați din Congres și din administrația Biden „o grămadă de stăpîni de pisici, care sînt nefericiți cu propria lor viață și cu alegerile pe care le-au făcut și așa vor să facă și restul țării”.

Postul CNN spune că Taylor Swift a zis că, „în calitate de alegător, am grijă să urmăresc și să citesc tot ce pot despre politicile și planurile propuse pentru această țară”. Da, cred. Sînt sigur că domnișoara miliardară are vreme între concerte, chefurile prin cluburi și mai știu

Cui folosește?

așteaptă să citim despre viața și cariera lui Ciucă? Păi nu au citit românii cartea lui Iohannis în momentul său de maximă popularitate și o vor citi pe a lui Nicolae Ciucă?

Probabil că cei care au gîndit tactica asta și-au dat seama că au greșit și au încercat să repare lucrurile lansînd cartea într-o emisiune televizată, adică în mediul în care 90% dintre români se simt cel mai bine și nu la orice emisiune, ci la ună intitulată „Politică și Delicatețuri”, găzduită de Mircea Dinescu. Adică lăutari, mîncare și băutură, exact ce ne place tuturor atunci cînd vrem să mai uităm de greutățile vieții, doar că aici era vorba de lansarea unei cărți care trebuie să-i convingă pe români să trimită la Cotroceni un om politic.

Vreau să spun că ar fi trebuit ca la emisiunea cu pricina să auzim ce planuri are cu țara asta domnul candidat, nu să-l vedem meșterind la un pui cu mujdei, bînd vin și ascultînd lăutarii. Scriu lucrurile astea repetînd ce am auzit de la cei care s-au uitat la emisiune, fiindcă eu unul am decis să nu-mi pierd vremea cu așa ceva doar ca să aflu nimic.

Prin urmare, cui folosește tot efortul ăsta financiar de a plăti pe cineva să scrie cartea, apoi să o promoveze pe bani grei pe panouri stradale și în final să o lanseze la un chef cu pui fript și vin? Din cîte înțeleg, totul s-a făcut din banii noștri, iar rezultatele vor fi cu siguranță zero barat. Cred că peneliștii își doresc ca Nicolae Ciucă să ajungă în turul doi cu Marcel Ciolacu, pentru ca apoi să tranșeze treaba în familie, unul urmînd să devină președinte, iar pierzătorul prim-ministru.

Treaba e că trebuie să fim și noi de acord cu asta, fiindcă în cursă a mai intrat și Mircea Geoană, care, deși nu are un partid politic care să-l susțină, are totuși în spate o echipă media care-și va face treaba. Să nu uităm nici de George Simion, care beneficiază de toate condițiile pentru a produce o surpriză și să intre în turul doi al alegerilor prezidențiale. În acel moment va depinde doar de noi ca la Cotroceni să ajungă un om total diferit de cei care s-au perindat pe acolo pînă acum.

(urmare din pag. 21) Trecînd peste momentul acela, vreau să vă întreb: credeți că au citit cartea? Exact: nici măcar o pagină.

Cel mult, unii dintre ei au frunzărit-o, alții au citit-o pe diagonală, cum se spune și apoi au așezat-o plini de mîndrie în bibliotecă ca să aibă praful pe ce să se așeze.

Umblînd prin librării, mai văd pe rafturi cărți ale vedetelor din lumea muzicală, sportivă sau politică și mă întreb: cine le citește? O să-mi spuneți, probabil, că există un asemenea public. Să-mi dați voie să nu vă cred. Tocmai am scris în aceste pagini de revistă despre susținerea pe care o anume Taylor Swift o acordă Kamalei Harris. O domniță care are sute de milioane de urmăritori pe Instagram și sute de milioane de dolari în cont. Crede cineva că urmăritorii acesteia au timp să deschidă vreo carte? Păi respectivii cred că dacă intră într-o librăre leșină pe loc, ca personajul Gina Felea din „Băieți de Oraș”, nu mai vorbesc de citit vreo carte! În lumea actuală, în care majoritatea oamenilor nu mai citesc absolut nimic în afară de titlurile articolelor de pe site pe care apoi și le compun în minte și au senzația că au înțeles totul, cui folosește să tipărești cărți pentru a-ți lansa campania electorală? Pe bune?

Cine cumpără și, mai ales, citește cartea asta? Că PNL cumpără cartea și apoi o vinde sau o dă gratis membrilor care, la rîndul lor, o pun în casă pe undeva sau o fac cadou mai departe înseamnă doar că editorii cărții și cel care o semnează – adică Ciucă – fac bani, dar care e scopul? Cine o citește pentru ca, impresionat de cele găsite acolo, să meargă să-l voteze pe fostul prim ministru pentru funcția de președinte?

Noi nu mai citim cărți din care putem afla lucruri fiindcă ni se pare greu și plictisitor, din cauză că ne-a zăpăcit creierul navigarea pe Instragram, Tik-Tok sau Facebook (nu vorbesc prostii, chiar așa e) și cineva se

Site-ul UnHerd scrie și el despre asta, astfel: „În vremurile de tăcere ale lui Swift, nu exista prea multă presiune pentru ea să vorbească despre politică, pentru că nu exista o așteptare puternică în anii ʼ90 și începutul anilor 2000 ca o vedetă pop adolescentă să aibă vreo preferință politică despre care să vorbească.

Treaba lor era să arate frumos și să fie inofensive: nimeni nu se aștepta să știe cum avea să voteze Britney Spears. Asta s-a schimbat odată cu marea politizare a tot ceea ce s-a întîmplat între timp. În primul rînd, „feminista” s-a transformat într-o persoană pregătită de confruntare, ceea ce era nou, incitant, chiar sexy, Astfel, sloganuri precum „tăcerea este violență” au intrat în uz popular, insistînd că orice altceva decît o campanie directă a echivalat cu complicitatea cu răul. Mai important, pe rețelele de socializare tăcerea devenise periculos de ușor de detectat. Sprijinul pentru cauza Black Lives Matter, de exemplu, a fost extrem de simplu de manifestat. Cu alte cuvinte, politicienii încep să se folosească de vedetele muzicii și poate chiar de influenceri ca să obțină voturi, deși nu cred că like-urile de pe internet vor însemna neapărat și tot atîtea voturi.

Oricum, la cum arată tinerii americani care o urmăresc pe Swift nici nu cred că era nevoie ca ea să le spună pe cine să susțină fiindcă oricum tot asta ar fi făcut în America, din ce văd și aud, a devenit extrem de greu să fii contra curentului, ba chiar periculos uneori.

Asta ne arată încă o dată și calitatea votanților Kamalei Harris, și tototdată toboganul pe care a luat-o America și, odată cu ea, societatea occidentală. O să fie interesant de urmărit luările de poziție ale acestor inși dacă Trump va deveni a doua oară președinte al SUA, ceea ce e foarte probabil să se întîmple.

Artificii

 Ceea ce Istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea. MIHAI EMINESCU  Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă. SOFOCLE  Iubirea este aripa pe care Dumnezeu a dat-o sufletului pentru a urca pînă la El. MICHELANGELO  Lumea e condusă numai de interese. FR. SCHILLER  Bărbații și femeile de caracter alcătuiesc conștiința unei Națiuni. C. RĂDULESCU-MOTRU  După ce ai făcut prostii, încerci, cu tot dinadinsul, să le susții cu calomnii. VOLTAIRE  Cînd vrei să guvernezi, nu e nevoie să-i împingi pe oameni de la spate, ci să-i urmezi.

MONTESQUIEU  Aerul libertății amețește ca vinul băut în bătaia vîntului și a soarelui, iar pîinea libertății e dulce chiar cînd e uscată. HEINRICH MANN  Un erou este un mort care, din întîmplare, nu a fost ucis. MAURICE DRUON  Numai lichelele sînt lipsite de patriotism.

NICU FILIPESCU  Ni se spune mereu să iertăm greșelile dușmanilor noștri, dar nu ne spune nimeni să le iertăm pe cele ale prietenilor noștri. COSIMO DE MEDICI  Noi ne vom da bucuroși și viața, numai să se vorbească despre asta. BLAISE PASCAL  Un om care vindecă oamenii, face cît o sumă de oameni. HOMER  Cine vorbește cu dușmanul tău, nu-ți e prieten adevărat. PROVERB ITALIAN  Acei intelectuali care stau în rezervă fac asta nu fiindcă au caracter, ci tocmai fiindcă n-au caracter. Caracter nu este a te sustrage. Caracter înseamnă a înfrunta. GEORGE CĂLINESCU

RM

23

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

În Șandramaua nr. 6 Poliție – București, denegarea de dreptate e ridicată la rang de virtute

(urmare din pag. 21) Oricum, comparînd vremurile, pot spune că, în respectiva secție, milițienii din prezent sînt cu mult mai bătuți în cap decît cei din trecut. Și îmi justific opinia prezentîndu-vă adevăratul calvar pe care doamna Neacșu Elena îl trăiește de vreo doi ani, din cauza acestor incompetenți, care n-au nimic în comun cu deontologia profesiei de polițist și jurămîntul depus.

Vă relatam în articolele publicate pînă acum că Neacșu Elena, după 35 de ani de viață trăiți în Miami (Florida), s-a reîntors în țară pentru a-și înmormînta mama și a participa la procedurile succesorale. Un fapt normal, desigur, numai că sora sa, Moldoveanu Mirela, a dat ochii peste cap cînd a zărit-o în pragul ușii, mai ales că prin tot cartierul dăduse zvonul că ,,Neacșu Elena a murit!” sau că ,,La banii pe care îi are, nu va avea nici o pretenție la moștenire!”.

De fapt, Moldoveanu Mirela s-a căsătorit cu un individ, prostindu-l că vor deveni bogați după moartea mamei ei, pe care, cînd aceasta trăia, o zorea mereu: ,,Hai, fă, nu mai mori odată?”. Și ca acest lucru să să întîmple, o bătea zilnic, o înfometa și o ,,trata” cu medicamente administrate contrar oricăror prescripții medicale. Iată de ce, în ziua decesului, cadavrul bătrînei a fost găsit plin de vînătăi (există fotografii și filmări care dovedesc asta), iar fața era, pur și simplu, desfigurată de pumnii pe care îi încasase zilnic.

Mai mult, văzînd că sora sa nu avea de gînd să se întoarcă în America după înmormîntarea mamei, Moldoveanu Mirela și soțul său, care are Certificat de handicap cu însoțitor, deși mulți spun că e sănătos tun, au început prigoana împotriva Elenei Neacșu. Zilnic înjurături, amenințări, agresiuni fizice..., în aceste acțiuni fiind cooptați și cîțiva vecini, cum a fost cazul unei femei – Odousote Alice – care, atît de inconștientă a fost, încît și-a pus propria fiică de 11 ani să o amenințe pe Neacșu Elena: ,,Te omor, și nu-mi pasă! Am și oameni care mă vor ajuta!”. Întrebată fiind dacă fiica sa are, într-adevăr, oameni dispuși să o ajute să comită o crimă (?!), mama fetei a răspuns: ,,Da, este adevărat, are oameni!”. Firesc, Neacșu Elena a sesizat instituțiilor în drept acest fapt și, ca urmare, mama respectivă și fiica sa sînt monitorizate de cei de la Protecția copilului, mama fiind consiliată psihologic și parental.

Cu privire la agresiunile fizice îndreptate împotriva Elenei Neacșu, acestea au culminat cu o bătaie cruntă, pe care Moldoveanu Mirela, ajutată de o venină, a aplicat-o bietei femei, pînă ce a luat-o Salvarea. Am fost martor al acestor acte de bestialitate, care au făcut obiectul unei plîngeri penale, dar un dobitoc din cadrul Șandramalei nr. 6 a tras concluzia că... ,,Elena Neacșu s-a automutilat”. Tot nemernicul ăsta, Vâtu Răzvan Lucian, mi-a spus, zîmbind sardonic: ,,Dumneata, ca jurnalist, nu ai dreptul să depui mărturie în acest dosar penal!”. Cu toate acestea, mărturia mea a fost acceptată și etichetată ca fiind relevantă de un procuror și mai apoi avizată de un judecător, atunci cînd s-a aprobat Ordinul de protecție a Elenei Neacșu față de sora sa, Moldoveanu Mirela, deși Răzvănel prostănel îi spunea mereu victimei că ,,Niciodată nu se va aproba un astfel de ordin!”.

De reținut că, de cîte ori Elena Neacșu sesiza vreo agresiune, sosea un echipaj de miliție de la Secția 6, totul finalizîndu-se cu amendă aplicată nu agresorilor, ci victimei. Există și un record în privința asta: două amenzi emise într-o zi, la un interval de 30 de minute.

Pînă acum, Elena Neacșu a contestat peste 20 de amenzi, dar mai este timp pentru noi recorduri.

Un alt ,,isteț”, Ciucă Florin, a găsit de cuviință să se deplaseze la domiciliul Elenei Neacșu, pentru a o invita în mașina miliției, urmînd să o ducă la Splitalul Clinic de Psihiatrie ,,Prof. Dr. Alexandru Obreja” – București.

Cum de ce? Că așa a decis creierul său coclit, individul neavînd nici o legătură și nici o competență în materie de probleme medicale, plus că o astfel de decizie este musai să fie avizată de o instanță de judecată.

Acum, înțelegeți ce nebuni își fac veacul în respectiva șandrama, care a ajuns parcă o anexă a

Spitalului Obreja? Dar stați puțin, că toate cele arătate mai sus nu sînt niște simple întîmplări fără nici o legătură între ele. Totul pleacă de la faptul că în Cartierul Floreasca din București se știe că Moldoveanu Mirela și soțul ei, Daniel, sînt... turnători la miliție, motiv pentru care nu au primit nici o amendă de la organele de ordine. Mai mult, gura lumii vorbește că miliția i-ar fi sfătuit să pună în aplicare un plan diabolic, în sensul de a-i provoca Elenei Neacșu o criză de nervi, urmînd ca poliția să o salte și să o ducă la Obreja, ca pericol social. Milițienii le-ar fi spus cam așa: ,,Noi nu mai putem să-i facem nimic. Ca să scăpați de ea, ori moare, ori ajunge la Obreja!”.

Zis și făcut. Povestea a continuat cu o ,,Cerere de internare forțată pentru Neacșu Elena – Pericol social și public”, adresată Spitalului Obreja din București de Moldoveanu Mirela. Aceasta solicita ,,internarea de urgență a Elenei Neacșu” din următoarele motive: ,,- Coabitează cu 20 de cîini și 4 pisici (în realitate, e vorba doar de 3 căței de o frumusețe rară – n.m.); - Este o persoană foarte agresivă (pe care a bătut-o, ajutată de o vecină, pînă a luat-o Salvarea – n.m.); - A agresat fizic o vecină de 70 de ani (nu există nici o reclamație în acest sens – n.m.)

- A agresat fizic o vecină și pe fiica ei de 11 ani (e vorba de mama și fiica aflate sub monitorizare – n.m.); - Am fost împinsă pe scări de sora mea, existînd tentative de omor asupra mea (asta da vrăjeală – n.m.); - Murdărește ușile vecinilor cu fecale de la cîini (de fapt, autoarea cererii și Odousete Alice băltesc casa scărilor din bloc cu propria urină, acuzînd apoi că aceasta provine de la cîinii Elenei Neacșu – n.m.)”. În finalul cererii semnate de Moldoveanu Mirela, aceasta scrie: ,,Sora mea necesită consult psihiatric de urgență, internare și tratament medical de specialitate ținînd cont că reprezintă un pericol social (...)”. În anexa acestei mizerii, Moldoveanu Mirela a depus un alt act, intitulat ,,Caracterizare Moldoveanu Iuliana Mirela”, prin care vecinii acesteia din blocul alăturat declară: ,,O cunoaștem pe Moldoveanu Iuliana Mirela care este vecina noastră. Moldoveanu Mirela este o persoană respectată, liniștită, non-conflictuală și cu mult bun-simț. Nu am auzit, și nu am văzut să intre în conflict cu persoane din blocul nostru sau comunitatea în care locuim. Cunosc faptul că s-a ocupat de îngrijirea ambilor părinți, pînă la decesul (premeditat – n.m.) acestora, și știm că nimeni din familia ei nu a ajutat-o în tot acest timp (era culmea să o ajute cineva la pregătirea unor crime...

– n.m.). Așa cum am mai menționat, nu este o persoană conflictuală, nu jignește și nu folosește cuvinte triviale și nu știm să fi avut pînă la venirea sorei ei din SUA de aface (sic!) cu Poliția sau Organele de ordine și Judiciare. Știm că sora ei este Neacșu Elena, este o persoană conflictuală, amenință pe toată lumea cu poliția și că îi dă în judecată, filmează pe toată lumea cu telefonul mobil și are un limbaj licențios și trivial. De asemenea, știm și am văzut că are foarte mulți cîini cu care conviețuiește în garsoniera din blocul alăturat, iar cînd îi scoate afară pentru necesitățile biologice nu strînge fecalele cîinilor de pe trotuar și din fața intrării în blocul în care locuim, drept pentru care cînd am atenționat-o ne-a adresat injurii și același limbaj licențios folosind cuvinte foarte urîte (o exista și limbaj licențios cu cuvinte frumoase? – n.m.). În concluzie, vecina noastră Moldoveanu Iuliana Mirela este o persoană civilizată, de încredere, liniștită, atît ea cît și soțul acesteia Moldoveanu Daniel (oful celor doi fiind acela de a deveni moștenitori unici și deplini – n.m.). În încheiere, afirmăm cu toată sinceritatea că Moldoveanu Mirela și soțul acesteia Moldoveanu Daniel sînt persoane de bună credință” (care în viața lor n-au intrat în biserică – n.m.).

Este adevărat că ambele documente nu sînt semnate și datate, dar dovada că acestea au ajuns la Spitalul Obreja este chiar răspunsul instituției respective (Adresa nr. 14055/14 decembrie 2023, semnată de managerul și directorul medical, ca urmare a Adresei înregistrată cu nr. 39954/12 decembrie) către expeditoare: ,,Spitalul nostru tratează pacienții care se prezintă voluntar în

Camera de Gardă sau sînt prezentați de către familie/ poliție, fiind necesar consultul psihiatric direct. (...) «În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliției, jandarmeriei, pompierilor, în condițiile respectării tuturor măsurilor posibile de siguranță și respectării integrității fizice și demnității persoanei». LEGEA nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice”.

Deși astfel de demersuri nu aveau cum să dea cîștig de cauză familiei Moldoveanu, aflată sub psihoza unei îmbogățiri abuzive, o nouă cerere pe același aspect a fost expediată prin luna mai-iunie a.c. Există chiar o înregistrare audio, în care soțul Mirelei îi spune acesteia fix așa: ,,Dacă nu scapi de sor-ta, eu divorțez!”.

A urmat ceea ce era de așteptat. Casa Elenei Neacșu a fost vizată de doi necunoscuți, care au vrut să pătrundă în locuință. Nu se știe dacă aveau în cap să o omoare pe Neacșu Elena sau să o prăduiască, cert este că încercarea lor a fost înregistrată video de o cameră de supraveghere. Se poate face aici o conexiune cu avertizarea Elenei Neacșu din partea unui necunoscut: ,,Sora ta mi-a oferit o mie de euro pentru... și, întrucît am refuzat oferta, m-a făcut cu ou și cu oțet!”. Și a mai spus ceva: ,,Voi declara toate astea oriunde, numai la Secția 6 Poliție nu vreau să ajung!”. Păi, ce să faci, măi omule, la șandramaua asta care a stat pasivă circa 2 ani, timp în care Elena Neacșu a fost victimizată încontinuu, ajungînd acum să fie vizată de un posibil asasinat, sub privirile imbecile ale unor milițieni lipsiți de orice scrupul.

Oricum, fără doar și poate, în Ministerul de Interne se va produce un real cutremur, iar celor din Șandramaua nr. 6 Poliție – București le spun doar atît: A venit vremea să vă urcați singuri în dubă, dar nu înainte de a calcula la cîți ani de pușcărie veți fi condamnați pentru tăinuire, obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, abuz în serviciu, favorizarea infractorilor, fapte cu atît mai grave cu cît ele ar putea facilita comiterea unui potențial omor calificat.

P.S. – Fac un apel public către toate instituțiile de stat cu competențe în sistemul juridic: Suprimați în cel mai ferm și urgent mod acest grup criminal bine organizat.

Scrum presãrat pe stele M-am săturat de viitor, De mîinele ce moare-n noi, Ne-mpinge-ntruna înapoi Un neatins pămînt de dor

M-am săturat ca de-o fantomă De scutul lui de neatins – Degeaba vorba-i policromă Cînd totu-i ars și focu-i stins S-adun mereu în palme-ntinse Nisipul din clepsidră scurs S-adun promisiuni prelinse Spre mîinele din alt discurs?

M-am săturat de viitor, Dar și mai tare de prezent, M-am săturat să pierd la scor Cu-acești arbitri de moment M-am săturat de-un viitor Privatizat de profitori, M-aș mulțumi c-un AZI și-un zbor Și-apoi să mă ascund sub flori Îmi spulber gîndu-n curcubeu Să-mi crească ruga pe sub ploi, Să facă drum spre Dumnezeu Să mai coboare și la noi.

ELIS RÂPEANU

24

Nr. 1761 l 17 – 23 septembrie 2024

RM

IN MEMORIAM • IN MEMORIAM • IN MEMORIAM Parastasul de 9 ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor

Au început o nouă viață după moartea lui, dar l-au purtat mereu în gîndurile lor. Pe 14 septembrie s-au împlinit nouă ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Familia l-a pomenit pe Tribun la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou în cadrul unei slujbe ținute de Părintele Emil-Nedelea Cărămizaru, care i-a fost prieten și duhovnic lui Corneliu Vadim Tudor.

Cu lacrimi în ochi, familia și-a amintit de cel care a protejat-o așa cum a putut și a luptat să nu îi lipsească nimic. Lidia și Eugenia au vrut ca această zi să fie una specială, așa cum a fost și părintele lor.

Corneliu Vadim Tudor a schimbat, într-un fel sau în altul, existența tuturor celor care l-au cunoscut. „Astăzi am făcut pomenirea de 9 ani pentru Corneliu Vadim Tudor, în prezența familiei și a unui buchet de credincioși… Mi-a fost și mie prieten și am avut privilegiul de a-i fi și duhovnic. Îl păstrez în amintire ca pe un mare poet, de la care am învățat multe lucruri bune, un erudit și un mare iubitor de țară, cît un vulcan… Veșnica lui pomenire, din neam în neam”, a spus preotul Emil-Nedelea Cărămizaru.

Un mesaj de suflet a transmis și Lidia Vadim.

Ea a ținut să le mulțumească celor care le-au fost aproape în această zi. „Astăzi a avut loc parastasul de 9 ani de la plecarea tatălui meu la Cer. Un prilej de aducere aminte și de rugăciune pentru sufletul celui care a făcut atît de mult bine cît a trăit pe pămînt. Îi mulțumim Părintelui Emil Nedelea Cărămizaru, de la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, București, Kilometrul Zero, pentru că de 9 ani ne este alături. Este unul dintre prietenii de suflet ai lui tata. Le mulțumim și celor care an de an ne sînt alături în această perioadă din an grea pentru noi, fizic dar și sufletește. Dumnezeu să îi țină sufletul în Lumină!”, a spus Lidia Vadim Tudor.

Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 75 de ani pe 28 noiembrie.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.