România Mare, nr. 1758

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Morala supremă este să reușești în viață fără să calci pe cadavre.

CORNELIU VADIM TUDOR

Kamala Harris oferă propuneri de reducere a costurilor cu hrana și locuința

Am citit pe site-ul de știri Associated Press despre inițiativa vicepreședintei SUA, Kamala Harris, de a oferi facilități economice americanilor ca să atace astfel măsurile economice ale lui Donald Trump.

Din păcate pentru ea, ceea ce a ieșit a fost repede atacat de fostul președinte american și nu doar de el.

Hai să vedem ce scrie agenția de presă despre asta.

Vicepreședintele Kamala Harris a anunțat un set cuprinzător de propuneri economice menite să reducă taxele și costurile alimentelor, locuințelor și altor produse esențiale pentru mulți americani. „Uite, facturile se adună”, a declarat ea, încercînd să abordeze preocupările financiare care îi apasă pe alegători și de care republicanul Donald Trump încearcă să o facă vinovată. În timpul unui discurs rostit în statul Carolina de Nord, Harris a spus că „supraviețuirea clasei de mijloc va fi un obiectiv definitoriu al președinției mele”, în timp ce și-a promovat planul de interzicere federală a creșterii prețurilor de către producătorii

de alimente și băcănii. Ea a propus, de asemenea, 25.000 de dolari în asistență pentru plata în avans pentru anumiți cumpărători de case și stimulente fiscale pentru constructorii de case. „În fiecare zi, în toată țara noastră, familiile vorbesc despre planurile lor de viitor, despre ambițiile lor, despre aspirațiile lor pentru ei înșiși, pentru copiii lor. Și vorbesc despre cum le vor putea realiza efectiv din punct de vedere financiar, pentru că, uite, facturile se adună”, a spus Harris. „Mîncare, chirie, benzină, haine pentru întoarcerea la școală, medicamente pe bază de rețetă. După toate acestea, pentru multe familii, nu mai rămțne mare lucru la sfîrșitul lunii”.

Ea a subliniat scutirile fiscale pentru familii, precum și pentru persoanele cu venituri medii și mici, promițînd că va extinde creditul fiscal pentru copii pînă la 3.600 de dolari și pînă la 6.000 de dolari pentru copiii aflați în primul an de viață. (continuare în pag. a 17-a) IOAN TEODOR

TRAGEDIA DE LA CREVEDIA – La un an de la catastrofă –

● Stație GPL neomologată, funcționînd fără autorizație; ● Transvazarea GPL dintr-o cistenă în alta, cu ajutorul unei pompe mobile de distribuție neomologată și neautorizată; ● Închiderea robinetului de gaz cu ranga; ● În urma unor scîntei s-au produs instantaneu mai multe explozii și incendii, fragmente din autocisternele încărcate cu GPL au „zburat” pe o rază de doi kilometri; ● Cinci morți și 54 de răniți; ● 88 de case distruse (dintre care 8 total și 80 parțial); ● Cine se face vinovat de această tragedie; ● Viața la Crevedia, după 26 august 2023. În apropiere de București, la 20 kilometri, traversată de șoseaua națională care leagă Capitala de Ploiești prin Buftea, se întinde, pe aproape 53 de kilometri pătrați, comuna Crevedia.

Actualmente făcînd parte din județul Dîmbovița, în compunerea satelor: Crevedia (reședință de comună), Cocani, Dîrza, Mănăstirea și Samurcași, localitatea a cunoscut multe organizări și încadrări administrative și geografice în mai multe județe, inclusiv ca o componentă a fostului raion Răcari din regiunea București, în 1968 revenind în județul Ilfov, reînființat, căpătînd componența actuală, cînd, în anul 1981, după o nouă reorganizare a zonei, a fost transferată județului Dîmbovița.

Comună mare (circa 8.000 de locuitori), Crevedia era o comună-vedetă înainte de 1989, datorită Combinatului avicol din localitate, care are o poveste impresionantă, aceasta reflectînd, indirect, meandrele înălțării, decăderii și revenirii (într-o altă paradigmă socio-economică) a societății românești din cea de-a doua jumătate a Secolului al XX-lea, și din primul sfert din actualul secol.

În 1959, în planul general de dezvoltare a localităților rurale din România, la Crevedia se înființează prima societate de creștere industrială a puilor din Europa de Est. În cele peste șase decenii de existență, Avicola Crevedia a suferit multe transformări, anul 1981 fiind considerat apogeul dezvoltării acesteia în anii socialismului, devenind un exportator național, în special în fosta URSS și în țările arabe. Astăzi privatizate, Fermele Crevedia, organizate pe mai multe unități mici, cu un număr și o densitate mai mică a produselor, continuă să furnizeze pui de carne, în noile condiții de patronat și de piață liberă.

De la Caracal la Crevedia Preambului de mai sus are darul de a fixa, geografic și administrativ, locul comunei Crevedia pe harta României, cu specificarea principalei activități industriale (în afara celei din domeniul agriculturii) de pe raza acestei comune. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Fabulã cu un mistret, director

Înmărmurea pădurea în statui Cînd el ieșea să facă vreo plimbare Și, însoțit de patru secretare, Se îndrepta spre vizuina lui.

Colțos din fire, el, și pe amici Îi ataca, ba chiar și sub centură, Și-i ronțăia dacă-i cădeau în gură Pe cei mai slabi de înger, la servici. În perimetrul său de stăpînit Era feroce cu cei mici în leafă, De parcă-ar fi avut și-un ochi în ceafă, Pe toți îi maltrata, necontenit.

Ferească sfîntul să treci pe alei, Călcînd pe-o frunză sau, mai rău, pe-o ghindă!

Fugeau toți paznicii ca să te prindă, Luîndu-i ajutoare pe purcei.

Dînd el mereu cu colții-n rădăcini, Mușcînd în dreapta-n stînga, cum socoate, Simți deodată, trist, că nu mai poate S-adune ghindă de pe la vecini.

Colții s-au rupt, și lui acum îi pasă Că, din stăpîn peste-o pădure verde, Prestanța de mistreț, iată, și-o pierde, Ca să rămînă simplu... porc pe masă.

Morala: Sînt unii tari cînd au acoperire Și colții ascuțiți, să te sfîșie.

Dar, ei termină, după cum se știe, Jalnic învinși de falsa lor mărire!

GEO CIOLCAN

NR. 1758 l ANUL XXXV l 27 august – 2 SEPTEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Lucescu nu ştie să piardă  Gongu şi Trofeul Cupei  Noaptea Valpurgiei  Încă un Constantinescu care l-a păcălit pe Iliescu  Închis pentru 1000 de lei  Alt sondaj ticălos  Ion Cristoiu a fost concediat

PARTEA I  A încetat din viaţă, la vîrsta de 90 de ani, distinsa noastră colaboratoare Emilia Şt. Milicescu, om de aleasă cultură şi vibrant patriotism. A plecat să-şi revadă cele mai bune prietene, fiicele marelui scriitor Delavrancea. Dumnezeu s-o ierte şi să-i ofere un loc în rai, acolo unde se cuvine să dăinuiască oameni atît de curaţi la suflet cum a fost această profesoară.  A luat sfîrșit şi cea de-a doua mare competiţie fotbalistică: Cupa României Tuborg, denumire iresponsabilă, care trebuie modificată urgent. Francezii nu zic Cupa Franţei Johnny Walker, nici italienii Cupa Italiei Stalicinaia. Echipa Steaua Bucureşti a cîştigat, pe merit, în faţa rapidiștilor. În ruptul capului nu putem pricepe de ce-au acuzat George Copos şi Mircea Lucescu prestaţia francezului Marc Batta! Imediat după meci, Lucescu chiar a declarat presei: „Arbi­ trajul a fost execrabil“ (?!). Am înţeles că antrenorul Rapidului a vrut să dovedească, la Procesul Etapei de la PRO TV, că şi arbitrii străini greşesc, ceea ce e normal, avînd în vedere că, la viaţa lor, şi Iulius Cezar, şi Leonardo da Vinci au greşit, care-i problema?

Problema e că Lucescu nu ştie să piardă şi îi învaţă rău pe elevii lui, care vor contesta şi ei, mereu, ba arbitrajul, ba organizarea etc. La un moment dat, dintr-o exprimare întortocheată, s-a înţeles de la Lucescu că Rapidul ar fi umilit-o pe Steaua, ceea ce e caraghios.

Evident, giuleştenii au avut meritele lor în acea finală memorabilă, dar au terminat benzina mai devreme şi i-au lăsat nervii, aşa e-n sport, la o asemenea încărcătură nervoasă. În ceea ce priveşte repetatele afirmaţii ale lui Lucescu referitoare la Steaua, care ar fi fost echipa familiei Ceauşescu (?!) aşa ceva este sub orice critică şi trebuie ca oamenii de bun-simţ să-l oprească din pornirea asta năucitoare de a mînji meritele excepţionale ale câştigătoarei Cupei Campionilor Europeni. Ade­ văratele aranjamente, (de fapt, o teroare în toată regula) erau făcute de Miliţie şi de Securitate, adică de stăpînii echipei Dinamo. Dragă Mircea Lucescu, eşti un antrenor foarte bun, dar vorbeşti prea mult şi, sub aparenţa că expui și tu o părere, nu dai cu parul – de fapt jigneşti grav munca strălucită a unor oameni de valoare. Opreşte-te, pînă nu vei stîrni mînia tuturor acelora care, pînă acum, au tăcut, dar care dacă s-ar apuca să povestească ce porcării se săvîrşeau la Dinamo pe vremea ta, ai lăsa totul baltă şi ai pleca din România.  Foarte corectă poziția actorului Florin Călinescu, care, în fața unei galerii giuleștene destul de agresive, și-a apărat punctul de vedere și a dovedit că „le vede“ la fotbal chiar mai bine decît arbitrul Dan Petrescu (erorile acestuia sînt explicabile, el chiar îi cînta în strună lui Lucescu şi dorea să arate că arbitrii români – adică el – sînt mai buni decît arbitrii străini).  Împiedicate (sub ameninţarea unor sancţiuni dras­ tice) să-şi mai pună poalele-n cap pe stadion, galeriile au trecut la atacuri pe... INTERNET! Iată un fel de strigăt de luptă, pe care suporterii Stelei l-au difuzat la adresa suporterilor Rapidului, chiar în ziua marii finale: „ARMATA ULTRA şi cele mai temute grupări ultras: Brigada XXL, Grupa Apparte, Titan Grup, Ultra C. A. G., Skins Beţceni, Tinere­ tului Korps – vor arăta din nou că sînt ÎNTOT­ DEAUNA SUPERIORI prin umilinţa totală la care vor fi supuşi «campionii» jegului, celebrii analfabeţi de la legione nespălata. Hai să-i convingem că apa nu este un lucru rău!!!!! Sincer... săpunul poate fi prietenul vostru. El este chiar recomandat în societate. Vreau la tăticu’ Mircea, el este cel mai nespălat. Deci, gunoieri jegoși, nu uitaţi săpunul!

Miercuri plouă... Poate, poate, vedem ciorile curate.

Totuşi, cu lebedele ce-ați avut? Semnează

BRIGADA XXL ’99“. Măi, copii ai durerii, voi sînteţi sănătoşi la cap? Ce-aveţi cu amărîţii de rapidişti? Aveţivă ca fraţii, că daţi de complicaţii.  Presa a relatat, în general, obiectiv această finală dramatică. Mai puţin aurolacii de la „Evenimentul zilei“, trimişi la furat de șeful lor. Priviţi numai cîteva dintre tîmpeniile debitate de vagabondul bubos (ca un castravete) care răspunde la numele de Florin Gongu, individ fără nici un fel de pregătire, dar obraznic şi băgăcios: „Un campionat în care, probabil, Ceahlăul sau F.C. Oneşti ar suna zadarnic la uşă, pentru că nu şi-au (corect nu şi-a – nota red. R.M.) schimbat şosetele şi nu şi-au (aceeaşi remarcă, verbul se conjugă la singular cînd pui sau – nota red. R.M.) lăsat ghiulul pe noptiera din odaia de la drum“; „După pauză, oamenii lui Ienei (corect Jenei – nota red. R.M.) şi Stoichiţă au depăşit pragul mingilor degajate cu disperare în tribună şi cel al numărului de pase legate coerent, invariabil egal cu doi“ (?!); „Baciu ciupeşte majoretele de buric“ etc. Şi ce mai bolboroseşte prostul ăsta de Gongu, din căpăţîna lui care sună a butoi gol? Aceeaşi idee fixă a lui: şi anume că ei, ziariştii (?!) n-au loc la masa presei în vreme ce acolo s-a lăfăit „lăutarul Adrian Enache“. Ce jigodie, acest Gongu Piciorongu! De ce-l faci, mă, lăutar pe cîntăreţul Adrian Enache? Acest om poate umple un stadion, oricînd, pe cînd un şampaliu ca tine, Gongule, trece peste tot drept vreun om de serviciu la WC. Alte exprimări ridicole ale acestui analfabet negru-n cerul gurii: „Înaintea partidei, cîţiva paraşutişti au sosit din văzduh, aducînd cu ei balonul cu care s-a dat lovitura (?!) de începere“. În primul rînd, că o lovitură de începere nu se dă cu balonul, ci cu piciorul. În al doilea rînd, mingea nu putea fi adusă concomitent de toţi paraşutiştii (4 la număr) care au aterizat, în momente diferite, pe stadion. Aceeaşi goangă zăpăcită îi mai informează pe tot mai jenaţii cititori ai „Excrementului zilei“ că „Mascota firmei Tuborg a coborît şi ea la centrul terenului tot dintr-un elicopter, avînd cu ea trofeul Cupei României“. (?!) Aţi văzut ce prost e Gongu ăsta? Carevasăzică, trofeul cupei, adică distincţia medaliei şi ziarul publicaţiei. Mă, nărodule, păi trofeul e chiar cupa, nu ţi-ai dat seama? Nu, nu şi-a dat seama. Şi, în continuare, zmîngăleşte cearşafuri întregi la fiţuica lui Nistorescu. În numărul de luni, referindu-se la meciul de baraj dintre ROCAR şi UTA, acelaşi boschetar pe nume Gongu cade iar cu şezlongu’.

El mereu trebuie să se ia de cineva, mereu are probleme cu forţele de ordine, care nu fac sluj cînd trece el, ciumetele de la „Excrementul zilei“. Şi aici, ca şi la Cupa României, „ziariştii“ au stat ca barza, într-un ţurloi, în timp ce alţii s-au lăfăit: „Un alt neajuns al oraşului Unirii s-a dovedit a fi slaba organizare a forţelor de ordine. Nepunînd la socoteală faptul că la meci a intrat multă lume fără bilet (de unde ştii tu asta mă, Gongule, eşti poliţai, ai camere de luat vederi la toate intrările? – nota red. R.M.), iar ziariştii au fost nevoiţi să stea într-un picior (piciorul cu care tocmai scriau – nota red. R.M.) care pe unde a putut, e de menţionat apatia forţelor de ordine manifestată în finalul partidei, cînd puţin a lipsit să asistăm la scene reprobabile“. Uf, bine că n-au fost scene reprobabile, ce noroc că totul a decurs paşnic! Dar, te pui cu cretinul?

Instantaneu, Gongu uită ce-a scris mai sus, relatînd o bătaie de pomină, adică, vorba lui, nişte scene repro­ babile: „După ce Strelţov a înscris golul desprin­derii, la poarta bucureşteană s-a produs o bătaie în toată regula între jucătorii celor două echipe. Incidentul a fost produs (iar produs – nota red. R.M.) de orădeanul Todea, evenimentele luînd amploare după ce portarul Tudor a fost lovit şi a căzut la pămînt. Din tribune a început să se arunce cu fel de fel de obiecte, printre

RM

care şi bucăţi din băncile de lemn ale tribunelor“...

Păi dacă nici astea nu sînt „scene reprobabile“, atunci noi nu mai avem proprietatea cuvintelor!  Ochii pe Gongu! El, Răzvan Savaliuc, Mircea Toma, Liviu Mihaiu, Violeta Futache, Vladimir Alexe şi alte secături de aceeaşi teapă reprezintă „noua promoţie“ de scribălăi care, prin incultură şi jigodism îndepărtează populaţia, tot mai mult, de presă.  Emisiunea TVR „Surprize, surprize“ a devenit din ce în ce mai previzibilă. Există un singur șablon, mare și lat: o persoană (de obicei în vîrstă) are o rudă departe de Țară, dar noroc cu Andreea Marin, care se învîrte pe cataligele ei de ciocîrlan, apoi se pisicește puțin, rotunjește cuvintele ca Dan Spătaru în cîntecul „Țărăncuță, țărăncuță“, după care reîntregeşte familia, în hohotele de plîns ale împricinaţilor. S-a întîmplat scena asta, parcă trasă la indigou, de cel puţin 30 de ori. Numai că aşa ceva nu mai constituie o surpriză, deci ar trebui schimbat titlul emisiunii, să-i zică, de pildă, „Crize şi vocalize“. Noroc că, din cînd în cînd, mai apare cîte o invitată haioasă, care aduce la cunoştinţa Poporului cum a învăţat ea să cînte pe coteţul de găini.  Un ambuscat, care vrea să iasă din anonimat: Dorel Oltean, din Timişoara, care a desenat cu creionul portretul lui Nicolae Ceauşescu, invitîndu-i pe trecători să-l scuipe contra-cost. Eroare de calcul!

Lumea nu-l scuipă pe olteanu’ Nicu, ci pe Olteanu Dorel.  „Vă dorim să aveţi o zi cît mai animalică!“ – poftim hal de urare făcută la radio PRO FM.  Îl mai ţineţi minte pe strigoiul ăla de Max van der Stoel, înaltul comisar al OSCE pentru morţii mă-sii? Iată ce a declarat neno­rocitul ăsta la Cluj-Napoca: „S-au făcut paşi impor­tanţi pentru ca limba maghiară să devină limbă oficială“. Băi, Max, unge-te-am cu Vax! Ce-ai mă, paralizie infantilă? Îţi plac ungurii atît de mult? Atunci i-ai la pachet, la voi, în Belgia sau Olanda, şi dă-le limbi oficiale cîte pofteşti.  Culmea cinismului teuton: Germania acordă 1 milion de euro pentru reconstrucţia provinciei Kosovo. Asta, după ce neo-nazismul de stat al Germaniei revanşarde a produs pagube de 1 miliard de euro.  Presa internaţională relatează povestea emoţionantă a unui cîine american, pe nume Jap, care a străbătut peste 1.000 km, peste munţi şi peste văi, inclusiv peste Rîul Ohio, pentru a ajunge la părinţii care îl abandonaseră. Un martor al reîntoarcerii acestuia relatează: „Era murdar şi jerpelit, îi lipseau cîţiva dinţi, dar am ştiut imediat că e Jap. Bietul cîine arăta cumplit, dar atunci cînd l-am strigat pe nume a sărit ca un nebun încercînd parcă să-mi spună cît de dor i-a fost de casă“. Orice om cu judecata sănătoasă va fi de acord că Jap ar conduce mai bine şi mai uman America, decît japiţa aia de Bill.  Ziarul unguresc de limbă română nu se dezminte! În numărul de sîmbată, vechea şi neruşinata slugă a lui Sörös, Florin Gabriel Mărculescu (fost turnător Secu), publică în „România liberă“ un articol absolut odios, prin care justifică instituirea limbii maghiare ca a doua limbă oficială a Țării. Nu credeam că un om cu nume românesc poate fi un dușman atît de înverșunat al României. Iată ce scrie porcul ăsta de Mărculescu, în ziarul patronat de celebrul Octavian Paller: „Adoptarea în Camera Deputaţilor a unui text necesar, echilibrat, absolut normal în datele democraţiei, stîrneşte, iată, reacţiile furi­bunde ale naţionaliştilor din Opoziţie. (...) Nu cei ce azi înjură şi vopsesc băncile Clujului în trei culori au dat viaţă României întregite, nu lătrăii naţionalcomunismului pre şi post-decembrist au definit România ca stat naţional unitar şi indivizibil“...

Uite cine vorbeşte de „stat naţional“! Ce oroare! Cu cît te-au plătit agenţii unguri, mă, nenorocitule? Ţi-au dat mai mult ca Securitatea? Idei la fel de primejdioase a vehiculat şi Televiziunea Română, la emisiunea antiromânească „7 zile în România“, prin gura agentului străin Gabriel Andreescu. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 25 iunie 1999)

RM

3

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

Din culisele istoriei  Din culisele istoriei

Crime la Operă (II) Pentru a stinge ramura Bourbonilor

În ce priveşte gestul muncitorului Louvel, care l-a înjunghiat în februarie 1820 pe ducele de Berry la ieşirea sa de la Academia regală de muzică (în timpul Restauraţiei, termenul „Opera“ fusese abandonat, căci suna prea republican), el a fost trăit ca o adevărată tragedie. În aceeaşi seară, Chateaubriand a mers la locul crimei. Autorul lui Rene a surprins dramatis­mul situaţiei: „o sală de spectacole goală, ca după o catastrofă – scrie el în Memoires d’outre-tombe –, cortina ridicată, orchestra pustie, luminile stinse, maşinile imobile, decoraţiunile fixe şi afu: mate, comedianţii şi cîntăreţii, dansatoarele dispărute pe scări şi pasajele secrete!“. În zilele următoare, ziarele chemau ţara şi „toate inimile franceze“ să împartă doliul familiei regale; pe pagini întregi s-au publicat scrisori şi declaraţii îndurerate ale autorităţilor în exerciţiu, prefecţi, locotenenţi-generali de provincie, înalte feţe bisericeşti; s-au înmulţit ceremoniile funerare, s-a comparat asasinul cu unul dintre predecesorii săi celebri: Ravaillac. Louvel a fost dus la Luvru, lîngă cadavrul ducelui: „Nici aspectul victimei regale, nici vederea funestei răni de sub ochi nu l-au emoţionat pe monstru, care şi-a păstrat constant cruda sa impasibilitate“, scria Le Moniteur. „Avea aerul unei javre – nota, la rîndul lui, Chateaubriand – arţăgoase şi solitare“.

Fiu al contelui d’Artois (viitorul Carol X), ducele de Berry era unica speranţă a dinastiei. Rămas multă vreme celibatar, a sfîrşit prin a se căsători, în 1816. Louvel nu a ascuns că a vrut – prin gestul său – să stingă definitiv ramura Bourbonilor. Acest „nou 21 ianuarie împotriva legitimităţii“, după expresia lui François Furet, a făcut ca regimul să încline de partea extremiştilor: o săptămînă după moartea ducelui, guvernul liberal al lui Decazes a

Asasinarea ducelui de Berry demisionat şi i-a lăsat locul ducelui de Richelieu! Acesta a suspendat libertăţile individuale, a restabilit cenzura, a restrîns dreptul la vot.

După atentatul din strada Saint-Nicaise, Bonaparte, convins că bomba fusese pregătită de iacobini şi alţi turbaţi, „al căror ţel era să restabilească regimul din 1793“, cum scria Le Moniteur, şi-a trimis poliţia să cerceteze atent mediile opoziţiei de stînga: au urmat o serie de arestări, de puneri în afara legii şi cîteva execuţii.

De fapt, Fouche, ministrul poliţiei, a adus dovada că regaliştii erau adevăraţii responsabili: principalii autori, Saint-Rejéant şi Carbon, au fost arestaţi şi executaţi, în vreme ce Limoelan a reuşit să fugă. Bonaparte a profitat de afacere pentru a-şi consolida regimul: poliţia a profitat şi ea, pentru a reduce la tăcere orice formă de opoziţie. Cu executarea lui Georges Cadoudal şi a altor şefi regalişti, în iunie 1804, calea era liberă pentru stabilirea Imperiului.

Verdi de pe zidurile Romei Tot la fel, în 1858, după atentatul lui Orsini, un val de regresiune s-a abătut asupra ţării: ministrul de interne a

Din Bucureştii de altădată

Florence K. Berger: „Un oraº trîndav, vesel, monoton“

Deodată cu intrarea României în Uniunea Europeană se constată un crescînd interes, în Occident, pentru retipărirea unor cărţi uitate, mărturii ale scriitorilor şi memorialiştilor de acum un veac şi mai bine, care şi-au publicat notele de călătorie în ţara noastră. Unele dintre aceste titluri nu au mai cunoscut tiparul de la prima ediţie. Altele s-au republicat, în timp, fie imediat după Primul Război Mondial, fie în epoca de glorie dintre războaie, cînd regina României, Maria, călătorea la rîndu-i pe toate meridianele, făcînd lobby pentru ţara ei.

Printre titlurile reiterate astăzi se află şi unul semnat de o femeie – mai puţin obişnuit acest lucru – Florence K. Berger: „A Winter in the City of Pleasures or Life in the Lower Danube”, adică, pe limba noastră: „O iarnă în oraşul bucuriilor sau viaţa la Dunărea de Jos”.

Este evident că „oraşul bucuriilor” nu este altul decît Bucureştiul.

Florence Kate Berger, născută Twiss, se măritase în 1868 cu François Charles Berger şi avea să petreacă în România iarna 1869-1870, înainte cu un an de a da naştere primului său fiu. Ce va fi făcut tînărul soţ în Bucureştiul îniernat nu ne e foarte clar. Ce a făcut însă Florence Kate putem deduce din amplele pagini dedicate Capitalei şi României, pe parcursul a opt capitole, care încep cu drumul pe ape, de la Budapesta la Giurgiu, şi apoi pe uscat pînă la Bucureşti şi continuă cu superbele fresce ale Capitalei – locuri şi oameni –, cu accent pe „iarna la Şosea”. Nu-i sînt indiferente nici pitoreştile – atunci – tabere ale ţiganilor nomazi, cărora le consacră un capitol, în antiteză cu alt capitol despre „ţiganii de casă”. Bancherii şi cămătarii evrei îi stîrnesc interesul la fel de mult ca şi... finanţele româneşti. Iar procesiunea de înmormîntare a unui mare boier va prilejui lungi pagini descriptive care probează un real talent de... reporter de teren. „Moravuri, maniere şi caracter national” se numeşte un alt capitol al opusului memorialistic al gingaşei londoneze.

Ultimul dintre capitolele cărţii este unul cu adevărat surprinzător, pentru că el este dedicat doinelor româneşti

(deşi, după clasificările de azi, poate nu toate acele texte sînt doine, unele ar fi mai uşor de încadrat la balade ori la alte genuri lirice poporane, însă interesul britanicei pentru folclorul românesc este flatant). Doina, Cine-cinel, Hora, Mioriţa, Făt-Logofăt, Cucul şi turtureaua, Crai Nou, Groza Haiducul, Doină de dragoste, Zburătorul – sînt doar cîteva dintre cele 20 de referinţe la folclor. Florence K. Berger asemuieşte doina românilor cu cîntecele trubadurilor şi cu liedurile germane. „Doina este inspirată de Dor, un sentiment indefinibil, făcut din regret, speranţă, jale şi dragoste”, despre care se presupune că ar putea să cauzeze chiar moartea celui care îl trăieşte, rezumă autoarea sursa inspiratoare a doinei.

Ne interesează însă din cele aproape 300 de pagini ale cărţii capitolul al doilea, cel dedicat exclusiv Bucureştilor, şi din care ne vom permite şi noi să cităm. Copios. „Bucureştiul e Bucureşti şi de aceea el nu seamănă cu nici un alt loc din lume. Tot aşa cum românul este român, fără a se asemăna în vreun fel turcului, bosniacului, galiţianului, sîrbului, muntenegreanului sau grecului. El nu este oriental, dar cu atît mai puţin nu e occidental”.

E drept, însă, că în Bucureşti Orientul şi Occidentul îşi dau mîna, cîtă vreme „aici poţi bea bragă ca un bulgar,

fost înlocuit cu generalul Espinasse, un militar autoritar, presa a fost redusă la tăcere, s-au efectuat 2.000 de arestări. Pe 27 februarie, 13 zile după atentat, a fost promulgată o lege a securităţii generale. Ea declanşa vînătoarea asupra suspecţilor: au urmat patru sute de deportări în Algeria.

Dar, în termeni mai largi, gestul disperat al lui Orsini a avut consecinţe imprevizibile, în ajunul execuţiei sale, el i-a scris împăratului, conjurîndu-l să se dedice cauzei italiene. Napoleon III ar fi vrut să-l graţieze, dar Consiliul privat s-a opus. Împăratul s-a decis totuşi să intervină pentru a-l ajuta pe Cavour şi s-a lansat în aventura unificării italiene; convins, în sfîrşit, că o liberalizare internă era inevitabilă, suveranul a lansat o serie de reforme politice şi sociale, care au asigurat regimului un nou suflu.

Atentatele comise la Operă împotriva suveranilor sînt revelatoare pentru conflictele şi revoluţiile din epocă. Politizînd scena ca sală de spectacol, ele stau mărturie faptului că acest secol a fost înainte de toate cel al roman­tismului. Ce este opera epocii, dacă nu genul romantic prin excelenţă, de la Fidelio al lui Beethoven (creat în 1805) la Wagner, trecînd prin Verdi?

Opera, loc de omagiere a valorilor patriotice şi a luptei contra opresorului... Bal mascat de Verdi relatează istoria morţii lui Gustav III al Suediei...

Opera a fost jucată la 17 februarie 1859, la Roma. În zilele ce au urmat, patrioţii italieni, în lupta lor contra ocupantului austriac, au scris pe zidurile din Roma şi Milano inscripţia VERDI (Vittorio Emmanuele Re dʼ ltalia). Muzicianul, oarecum împotriva voinţei lui, fără îndoială, a fost definitiv recuperat de mişcarea Risorgi-mento. Trei ani mai tîrziu, a fost proclamată independenţa regatului Italiei unificate...

Opera, loc al tuturor vrăjitoriilor şi al tuturor misterelor... Cu cortegiul ei de povestiri legendare, moartea la Operă devine o temă permanent prezentată: aici istoria şi visul se întrepătrund.

Sfîrșit JEAN-MARIE DUHAMEL şerbet ca un musulman, bere ca un student neamţ sau un Bordeaux mic ca un parizian burghez”. Enumerarea de lucruri ce le poţi face, în stilul oricărui neam, între zidurile Bucureştilor continuă, chiar dacă uneori greşeşte, atribuind, de exemplu, pilaful ruşilor – dar bine vorbeşte despre „biftecul în sînge al englezului perfid”, cu autoironia de rigoare. „Viaţa la Bucureşti, alcătuită din obiceiurile atîtor popoare, e plăcută”, scrie Florence K. Berger. „Aici, în vechea capitală a fanarioţilor şi gospodarilor, a răsunat cuvîntul hotărîtor al civilizaţiei apusene, iar noul venit primeşte iniţieri, împins într-o lene orientală şi desfătări molatice. Un oraş trîndav, vesel, monoton, cu străzi prost pavate – adevărat martirodrom pentru oameni şi animale. Bucureştiul este oraşul cu o stradă, un teatru, o religie şi o idee. Există în schimb circa o sută de magazine de confecţii, saloane de coafură, iar Magasins de Modes se află în vitrina fiecărui anticariat; Cafes-chantants-urile se înmulţesc rapid şi modestele dive de sub umbrarele Champs-Élysées-ului vin aici din cînd în cînd şi interpretează şansonete rafinate şi pline de vrajă, în faţa căciularilor şi cojocarilor; Peste tot, privirea este şocată de contraste violente: de la noutatea surprinzătoare la ruina lentă şi apăsătoare; de la splendoarea exuberantă la mizeria de dincolo de ruşine; de la gustul perfect la o stranie barbarie”.

Sînt multe pagini care ar părea delicioase, dacă nu ne-ar privi poate direct comentariile blînd-acide ale britanicei, care, înainte de Bram Stocker, aduce în literatura engleză (fie ea şi memorialistică), numele de... Dracula: „Bucureştiul, oraşul lui Vlad Dracula, nu este o capitală romantică”. După spusele ei, nu artistul trebuie să-şi caute aici inspiraţia, ci... caricaturistul, care „cu pensula în mînă, poate să schiţeze nişte chipuri încruntate din tagma acelor birjari cu părul lung, îmbrăcaţi în haine de blană”... Şi, apropo de birjari, o ultimă remarcă extrasă tot din cartea lui Florence K. Berger: „Bucureştiul fără birjari ar fi ca Veneţia fără gondole sau Cairo fără măgari ori deşertul fără cămile”.

Pitoresc spus, mai puţin adevărat, însă. Căci în acelaşi an 1869 hălăduia prin Bucureşti maltezul Amadeo Preziosi, care şi-a găsit sursă de inspiraţie romantică pentru zeci de acuarele...

Sursa: Jurnalul.ro

4

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Interviu cu scriitoarea Iulia Toma Pârvu (I) Să stai de vorbă cu doamna Iulia Toma Pârvu e o plăcere, pentru că are atîtea lucruri interesante de povestit, încît nici nu știi cînd trece vremea în compania dumneaei... Multe din întîmplările din viața ei zbuciumată se găsesc în paginile cărților pe care le-a publicat pînă în prezent, în care respiră spiritul ei de basarabeancă, deportată cu familia la o vîrstă destul de fragedă... Vorba ceea: din dragoste de viață și din suferință se nasc oamenii cu caracter puternic, iar Iulia Toma Pârvu este un exemplu de om ferm în ceea ce face. Interviul de față reprezintă doar niște crîmpeie din harul ei de povestitor, pe care și-l asumă la fel cum își asumă rădăcinile strămoșești.

Ion Machidon: Stimată Iulia Toma Pârvu, iatămă în fața dvs. cu cele mai sincere gînduri, rugîndu-vă să-mi acordați un interviu. De acord?

Iulia Toma Pârvu: De acord!

I.M.: Doresc ca răspunsurile dvs. să fie sincere și să reflecte biografia dvs., așa cum v-ați construit-o prin timp... Este știut că orice informare de la sursă este un pas înainte în cunoașterea unui autor, devenit subiect de analiză pentru istoricul și criticul literar.

Prin urmare, vă rog să vă prezentați cititorilor... Cine sînteți, unde v-ați născut etc... .

I. T. P.: Mă numesc Iulia Pârvu, m-am născut la 4 septembrie 1940 în localitatea Aninoasa, Cetatea Albă, astăzi localitate ce ține de Republica Ucraina. În 1944, în urma anexării Basarabiei de către ruși, la numai cîțiva anișori, am venit împreună cu mama și fratele meu în România. După peregrinări prin diferite locuri, ne-am stabilit definitiv în satul Mărunțișu, comuna Costești Vale, județul Dîmbovița. Acest sat mi-a devenit, practiv, al doilea loc natal, de care m-am legat pentru totdeauna.

Am absolvit patru clase în satul Mărunțișu, școala elementară la Costești Vale, liceul la Pitești, apoi Institutului pedagogic de trei ani, specialitatea filologie, după care am urmat cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română din cadrul Universității București. Am lucrat ca profesoară de limba română în orașul Titu, iar actualmente sînt profesor pensionar.

I.M.: Din ce mi-ați mărturisit, reiese faptul că v-ați născut în Basarabia, dar ați venit în România cînd erați doar o copilă. Vorbiți-mi despre oamenii din acea vreme, despre părinți, educatori, profesori.

I. T. P.: Așa cum am arătat, am învățat clasele primare la Mărunțișu, avîndu-l ca învățător chiar pe tatăl meu, un dascăl foarte devotat, care m-a îndemnat să nu uit niciodată că sînt româncă. Prin acestea, am spus, cred, totul despre primul meu învățător. Nu mai puțină influență a avut și mama mea, tot învățătoare, care m-a educat în spiritul dragostei de oameni, de credință și de muncă. Dragostea față de aproapele tău, de credință și de muncă era de fapt, trăsătura fundamentală a oamenilor de aici, de la care am primit multă învățătură pentru viață și pentru înnobilarea caracterului.

Le mulțumesc și tuturor profesorilor mei, care, începînd cu cei de la ciclul gimnazial și terminînd cu dascălii din facultate, mi-au dat învățătura și știința de carte care m-au ajutat să fiu un profesor pregătit și un om de omenie.

I.M: Dar la biserică mergeați?... Care era relația dvs. cu Dumnezeu? Povestiți-mi despre un episod care, într-un fel sau altul, v-a marcat pașii în viață.

I. T. P.: Făcînd parte dintr-o familie de oameni ortodocși, era normal să fiu crescută în spiritul credinței în Dumnezeu, fiind povățuită să fac fapte frumoase și să mă feresc de ceea ce este rău. Din fragedă copilărie m-am împrietenit cu biserica și am respectat regulile unui bun creștin. Întîmplarea care m-a marcat a fost

atunci cînd, copil fiind, am vizitat mormîntul lui Mihai Eminescu. Această vizită a lăsat o profundă impresie în sufletul meu și mi-a trezit curiozitatea de a citi din poeziile marelui poet, precum și ideea de a încerca și eu să ticluiesc cuvinte potrivite.

M-au impresionat, de asemenea, și mormîntul Iuliei Hașdeu și explicațiile ghidului despre acest copilminune, al cărui nume îl port și eu, nu întîmplător, ci pentru că, la nașterea mea, numele Iuliei Hașdeu era în Basarabia pe buzele tuturor. De aici, și gîndul părinților că poate, cîndva, voi scrie și eu.

I.M.: Iată că am ajuns la ceea ce ne-am propus, adică să faceți portretul părinților și al bunicilor dvs., așa cum i-ați cunoscut în copilărie.

I. T. P.: Despre părinții mei pot spune fără exagerare și fără subiectivism că au fost niște oameni minunați. Și astăzi mă gîndesc cum niște oameni atît de necăjiți, străini între străini și lipsiți de posibilități materiale, au fost în stare să dea la învățătură, pe propria cheltuială, cei doi copii, cărora le-au asigurat pîinea cea de toate zilele și i-a făcut de folos pentru țară.

Despre bunici nu pot spune prea multe, pentru că nu-i cunosc. Bunicii, cînd m-am născut eu, nu mai erau, iar bunicile mele, văduve amîndouă, nu au avut prea mult timp să mă aibă în preajmă, din cauza pribegiei noastre.

O amintire vagă o am despre bunica paternă, Varvara, care mă ținea de mînuță, ajutîndu-mă să fac primii pași.

Seara mă culca pe cuptor și îmi spunea povești, care mă adormeau îndată, ceea ce însemnă că mă fermecau.

Pe bunica Anastasia o am în imagine cu o legătură la subțioară și cu lacrimi în ochi. Ne ruga să o luăm cu noi. Abia mai tîrziu am aflat unde să o luăm. Amîndouă bunicile mele erau bune, harnice, mereu cu ochii la icoana Maicii Domnului.

I.M.: Așa cum am spus la începutul interviului, vreau ca dialogul nostru să fie pe cît de sincer, pe atît de constructiv, ca și creație literară, fără ezitări... Simt o oarecare reținere din partea dvs. De ce? Să fie o simplă părere a mea?

I. T. P.: Nu am nici o ezitare. Sînt cît se poate de sinceră, pentru că nu am ce ascunde.

I.M.: Atunci vă întreb: v-ați iubit părinții?

I. T. P.: Mi-am iubit părinții din tot sufletul și leam copiat modelul. În numele acestei iubiri, am învățat bine la școală, ca să le răsplătesc sacrificiul, mi-am făcut bine datoria la catedră, ca să se mîndrească întotdeauna cu mine, m-am purtat în societate ca și ei, iar acum, cu întîrziere, am început să public, pentru a-i omagia și pentru a le împlini visul de a scrie. Poate că de acolo, de unde sînt, se bucură pentru ceea ce fac.

I.M.: Am lămurit acest lucru, așadar, să trecem mai departe. Cînd ați început să cochetați cu literatura?

Care a fost motivul, pentru că bănuiesc că a existat ceva care v-a determinat să scrieți... Despre acest moment vă rog să-mi vorbiți!

I. T. P.: Am început să scriu încă din clasele primare.

Compuneam poezioare naive, dar mie îmi plăceau, pentru că potriveam sunetele de la sfîrșitul versurilor.

Mai tîrziu, în anii de liceu, profesorul meu de limba română și-a dat seama, probabil, că am o oarecare înclinație și mi-a deschis pofta de a scrie versuri, mai ales că mi-a publicat cîteva poeme lirice în ,,Secera și

Ciocanul”, un ziar din vremea adolescenței mele.

Scriam și fabule, și mici compuneri în proză. Deși viața mi-a pus diferite obstacole în cale, nu m-am despărțit de această pasiune. Chiar și lecțiile mele la catedră erau, zic eu, artistice, pentru că întotdeauna rosteam cuvintele cele mai frumoase și mai încărcate de emoție, pentru a explica noțiunile gramaticale sau pe cele legate de arta de a scrie.

I.M.: Dacă vă amintiți, spuneți cine anume v-a sfătuit să urmați o carieră literară? Să fie vorba de aceeași persoană, îndrumător, mentor?

I. T. P.: Mărturisesc sincer că primii care mi-au stîrnit dorința de a scrie au fost părinții mei. Au urmat profesorii mei de limba română, iar acum, cînd nu mai sînt tînără, dar încă plină de pasiune, cel care mi-a deschis poarta spre lumea scriitorilor a fost domnul Ion Machidon, mare om de cultură și de literatură. Acesta nu numai că mi-a publicat cele șase cărți, dar și-a exprimat și regretul că acest lucru nu s-a întîmplat mai devreme, pentru că ar fi fost mai mult timp să mă fac cunoscută și să mă ridic. Totul însă e bine cînd se termină cu bine.

Niciodată, vorba ceea, nu este prea tîrziu. Întotdeauna pentru mine scrisul a fost o pasiune, un mijloc de a-mi descătușa sufletul de trăiri, o modalitate de a aduce un strop de bucurie, de cunoaștere a realității și de înțelegere a farmecului limbii române.

I.M.: Vă mai amintiți de primele încercări literare? Cînd le-ați realizat, cu ce prilej și dacă au văzut lumina tiparului?... Sînt de-a dreptul încîntat de realizările dvs. literare. V-a fost ușor să vă afirmați?

Cui datorați cariera dvs. de scriitor? Care scriitor v-a sprijinit să vă afirmați?

I. T. P.: Primele mele încercări literare mi-au rămas în sertar, cum se zice. Cîteva poezii, așa cum am arătat, au văzut lumina tiparului într-un ziar regional. Am luptat să mă afirm, dar mi-a fost foarte greu. Aveam origine socială ,,nesănătoasă”, părinții fiind basarabeni și, pe deasupra, și învățători. Apoi, mi-a fost imposibil să mă aliniez cerințelor momentului și să scriu poezii închinate lui I.V. Stalin ori mîndriei de a fi comunist.

Cel care m-a ajutat să mă afirm, cum am arătat mai sus, este scriitorul Ion Machidon. Mi-a dat încredere în mine și m-a determinat să nu abandonez și să merg mai departe, că încă mai am cîte ceva de spus. Îi mulțumesc pentru că mi-a dat încredere în mine.

I.M.: Ca să fim în ton cu atmosfera dialogului, citiți-mi ceva din creația dvs., în primă audiție.

I. T. P.: Da! Am să vă citesc poezia ,,Scrisoare pentru mama”, care prezintă situația dramatică pe care o trăiește acest neam, nevoit să ia drumul pribegiei pentru a cîștiga o pîine și pentru a-și crește copiii.

Scrisoare pentru mama

Îți scriu acum cîteva rînduri Așa cum am să mă pricep, Sînt frămîntat de-atîtea gînduri, Că nici nu știu cum să încep Te-am văzut azi-noapte-n vis Și îmi era atît de bine, Dar cînd ochii am deschis, Tu nu mai erai lîngă mine Mă mîngîiai pe obrăjori Și eu în ochii tăi priveam, Cum am privit de-atîtea ori Cînd împreună noi eram Mă îngrijește bunicuța Și o ajut și eu cum pot, Că e bolnavă sărăcuța Și e slăbită rău de tot

Iar eu, de parcă-aș fi orfan Mă uit cu lacrimi la fereastră Cu școala o duc binișor, Mă port cu toți cum se cuvine, De nu mi-ar fi de tine dor, Aș învăța cu mult mai bine Satul este cum îl știi: Cîmpul e plin de ciulini, Iar pe la porți, zeci de copii Și-așteaptă mama din străini Mă rog de bunul Dumnezeu Dorința să mi-o ia în seamă, Să știe și copilul tău Ce bine este lîngă mamă

Închei această scrisorică, Dorindu-ți multe bucurii Bunicul știi că-i dus de-un an, Și nu uita că Ionică Te așteaptă ca să vii.

Se ruinează casa noastră, (va urma) Interviu realizat de ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Chira Chiralina, cea mai dragã poveste a lui Panait Istrati

,,Chira Chiralina” a apărut pentru prima dată în revista „Europe”, cu titlul ,,Kira Kiralina”, numerele din 15 august – 15 sep­ tembrie 1923, cu un cuvînt înainte al lui Romain Rolland, iar în volum a fost tipărită în 1924, la Paris, la Editura Rieder. Prima tălmăcire românească a apărut în 1924 la editura „Adevărul“, dar a stîrnit dezaprobarea şi indignarea autorului. Într-o scrisoare către frizerul N. Cons­ tantinescu (25 august 1924), Panait Istrati notează: „Kira e tipărită deja în româneşte, dar e o traducere tîmpită“. Aprecierea este menţinută şi argumentată într-o epistolă publicată ca prefață la volumul „Trecut şi viitor”. (Sînt înşirate „cîteva specime (sic!) de boroboaţe literare“, pag. 12-13).

A doua traducere, întărită cu autoritatea numelui lui Panait Istrati, a apărut în 1934, în Colecţia „15 lei“. După această redactare făcută în anul premergător morţii lui Panait Istrati, povestirea mai vede lumina tiparului în 1943, în 1957 (E.S.P.L.A.) şi 1962 (E.P.L.).

Marele succes de la Paris: ,,Am fãcut dintr-un chiot, simfonie?”

Dar la apariţia Chirei Chiralina la Paris, numeroase reviste franţuzeşti au publicat fragmente, cu scurte comentarii. Într-o scrisoare, autorul îşi informa prietenii din Brăila: „Aci toată presa franceză publică fragmente din Kyra. Măi, drăcia dracului! Am făcut dintr-un chiot, simfonie?”.

Prietenii din Franța au fost intrigaţi de declaraţiile lui Panait Istrati că ar fi cunoscut-o pe Chira Chiralina în carne şi oase. Lui Philippe Amiguet (Vendémiaire, 24 aprilie 1935) Istrati i-ar fi spus: „Kira Kiralina – personajul meu favorit. Eu am cunoscut-o pe această fată, tandră ca un crîng de păducei primăvara…“, apoi a completat: „Toate personajele mele ţîşnesc din fîntîna memoriei, închid ochii şi umbrele lor se înalţă înaintea mea…”.

Foarte prețioase sînt însemnările descoperite în numărul din noiembrie 1925 al ,,Vieţii Româneşti” (cu titlul Musa), unde avem „cheia“ unor personaje din Chira Chiralina. În privinţa lui Barba-Iani, care „a reuşit să mişte şi pe recii anglo-americani şi de la care, precizează Istrati, primesc scrisori entuziaste referitoare la «umanul salepgiu»“, punctul de plecare l-ar fi constituit un evreu, Musa, tovarăş de-al său în prima călătorie în Egipt, deşi Istrati adaugă: „Am cunoscut un grec cu numele acesta, un bătrîn orb, fost salepgiu, cu care am locuit de la vîrsta de 15 ani în aceeaşi curte de pe faimoasa stradă a Unirii din Brăila, în parte strada prostituatelor“.

Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati, dar scriitorul nu i-a rãmas dator Într-un interviu realizat de Ioan Massoff și apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara: ,,Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean”. În disputa cu istoricul Nicolae Iorga (Adevărul literar şi artistic, 28 septembrie 1924), Panait Istrati, enervat de remarcile profesorului, care contesta calitatea nuvelei, a invocat nişte cuvinte ale bunicului său care susțineau chiar că eroina a aparţinut…

Panait Istrati

neamului Istrăteştilor! Panait Istrati îi mai transmitea lui Iorga un mesaj plin de sarcasm: „Stimate domnule Iorga, auzisem că undeva teai legat de mine și-am tot cerșit pe la amici dovada acestei cinste. De-abia azi o am: e o foaie ruptă din revista Ramuri. Titlul articolului d-tale: Haiduci în franțuzește. Citindu-l, am rămas încremenit. Dacă n-aș vedea semnătura d-tale la sfîrșitul lui, m-aș refuza să cred că liniile acelea au fost scrise de cel mai harnic muncitor pe ogorul istoriei țării mele. De toate metehnele «legate de-o mînă de pămînt» te-aș fi putut acuza, dar de falsificator al istoriei, n-aș fi îndrăznit niciodată! Și cum nu pot să te acuz că nu vei fi știind să citești franțuzește, sînt nevoit să dovedesc bunilor români pe care i-ai indus, cu rea voință, în eroare, că ești un falsificator de adevăr. Nu mă pun deloc pe terenul solid al faptului că un istoric n-are niciodată obiceiul de a se pripi ca fata mare în noaptea nunții, ci așteaptă o documentație mai abundentă înainte de a face afirmații istorice. A fost dreptul dumitale sămi «dai la cap», cum se zice pe la noi, de îndată ce prefața lui Rolland și Chira mea au apărut în Revista Europe de la 15 august 1923. O datorie de cinste elementară, însă, te-ar fi obligat să fii veridic, chiar cu un om care s-a refuzat în tinerețea lui să fie o «secătură entuziastă», un patriot cum înțelegi dumneata. Ce fel de istoric, șef de școală și academician ești dumneata cînd spui acelora care nu citesc în franțuzește: «Și cunoscutul povestitor francez (Romain Rolland) nu uită să spuie cititorilor că d. Istrati povestește în paginile ce urmează însăși viața sa»?

Ei bine, domnule Iorga, cum nu e în firea mea să admir cu gura căscată perii albi și autoritățile consacrate, mă mir ce mă reține să nu te chem pe numele ce se dă la noi oamenilor care falsifică adevărul! (…) Ehei, coane Iorga… Adu-ți aminte că Maiorescu a spus într-o zi lui Gherea (cu drept sau fără drept): «Las-o mai domol pe unde nu te pricepi». Ți-o spune cu mai mult drept, cu multă smerenie, și umilul d-tale, Panait Istrati.

Masevaux-Alsacia, septembrie 1924”.

Panait Istrati avea să explice: „Chira Chiralina e prima mea operă şi-mi rămîne scumpă între toate... Şi poate că azi plîngem amîndoi pe ruinele unor năzuinţi care ne-au fost deopotrivă de scumpe...“. Și tot el: ,,Am vagabondat ca să aflu în oameni un pic de adevăr…

Lumea nu piere atît de foame, de boală, de războaie, cît piere din neputința de a-și da inima pe față”.

Dupã 10 ani de la tipãrirea Chirei Chiralina, în sfîrsit, , o traducere excelentã, asiguratã chiar de autor În 1934, la apariția celei de-a doua ediții a ,,Chirei Chiralina” în limba română, Demostene Botez scria cu entuziasm: ,,Editura Ig. Hertz a tipărit în Colecția celor 15 lei o traducere în româneşte din Chira Chiralina. Nu ştiu pentru ce editura aceasta a fost hulită în ultimul

timp; ştim însă că, chiar dacă ar fi făcut crime, şi le-a răscumpărat prin editarea «Chirei Chiralina» într-o bună traducere şi în limba românească. Această povestire unică în literatura universală fusese tradusă în 28 de limbi străine. În ruseşte este tradusă în 5 dialecte. Marile edituri germane şi americane au tipărit-o în colecţii admirabile. Şi totuşi, inexplicabilă ruşine, noi, traducătorii neobosiţi ai lui Dekobra, nu am găsit cu cale să dăm acestei capodopere o traducere în limba ei «maternă» cum se cuvine.

Chira Chiralina a cucerit globul şi a scos din calapoadele şi socotelile lor răsuflate pe cei mai mari critici din omenire. Panait Istrati, în ziua în care a tipărit Chira Chiralina, a devenit nu numai o mare personalitate literară în Europa, dar, parcă, un fenomen al omenirii. Numai adîncurile de mizerie şi suferinţă ale poporului, numai viaţa de la fund poate scoate într-o încordare neînchipuită şi dureroasă adevărurile ei eterne şi frumuseţile nebănuite cu care apare Chira Chiralina. Panait Istrati, oricît l-ar nega sau l-ar ostraciza cafeneaua, este român de-ai noştri, legat de acest pămînt fără de care greu se deprinde a trăi, cum nu vor fi fiind atîția patriotarzi care se bat cu pumnul în piept prin întruniri.

Oricît ar căuta moliile rafturilor de biblioteci să-l scoată din fruntea literelor române, nu pot, fiindcă nimeni nu poate scoate Brăila şi Baldovineştii din hotarele României. Oricît am bolmoji pe aici celebrităţi şi genii necunoscute şi persecutate, Panait Istrati este şi rămîne singurul scriitor român universal cunoscut peste graniţă. (...)

Din admirabila operă de artă care e Chira Chiralina, toate piesele, toate bucăţelele, de la cele mai mici detalii, sînt româneşti. Ele poartă şi fondul sufletesc, şi culorile României peste nouă mări şi nouă ţări de zece ani, şi totuşi acest popor pare că se leapădă de această onoare. Poate se leapădă pentru că, prin măreția ei, copleşeşte toată activitatea noastră universală şi contribuţia noastră cu ceva specific la literatura universală, şi fiindcă umileşte ţinînd la distanţă restul manifestărilor ratate şi meschine.

Chira Chiralina e un produs pur românesc. Azi, această mare creaţie se întoarce la limba ei maternă.

E parcă un copil de geniu născut în străinătate din tată român, care de mic nu a ştiut decît franţuzeşte, a învăţat apoi 28 de limbi, şi azi îşi învaţă limba lui maternă. Opera aceasta a mai fost o dată tradusă în româneşte – de n-ar mai fi fost! Pe acest produs de geniu l-au învăţat româneasca maternă trei analfabeţi, care i-au schilodit şi limba, şi fondul. Celebrii traducători anonimi, mentorii geniului născut în franţuzeşte, spuneau: «Mă aşezai pe un scaun gol» sau «Ei mă bătură la spate» sau «a merge pe picioare» în loc de «a merge pe jos» Mai bine că marele public n-a luat cunoştinţă prea intens cu acea monstruozitate.

Azi, în Editura celor 15 lei, apare revăzută şi armonizată pe româneşte de către Panait Istrati. De dragul acestui prim copil genial s-a apucat el singur să-l înveţe româneşte şi să piardă nopţi întregi cu această tălmăcire, desi e bolnav. Panait Istrati spune în prefaţă: «Îţi voi da nu o traducere a ei, ci o versiune românească, în care voi încerca să fac o adevărată re-creaţie». Şi domnul Istrati a încercat şi a izbutit această re-creaţie. A făcut-o cu pasiunea şi cu dragostea pe care o are pentru această primă operă care l-a făcut cunoscut omenirii întregi. E o dragoste de părinte, aceea a lui Panait Istrati pentru această Chiră Chiralină. O mărturiseşte el însuşi, cu o sinceritate pe care o înţelegem deplin. E opera care l-a făcut cunoscut, aceea care l-a ridicat deodată sus, în văzul omenirii. Bieţii pigmei care se căznesc pe-aici, pe malul Dîmboviţei, să culeagă cu o prietenie, două, cîteva articole de laudă anostă şi exodină cred că au atins culmea celebrităţii“. (continuare în pag. 6) R.M.

RM

7

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

File de istorie

CAROL I – ÎNCEPUT DE DOMNIE (II)

Nu mai puţin intrigat de aceste ultime cuvinte ale ministrului, nu insistai însă spre a nu fi indiscret şi de acolo mă dusei de-mi luai ziua-bună de la fostul meu şef pînă în ajun, principele D. Ghica, care îmi repetă cele ce-mi spusese în telegrama sa particulară.

După această scurtă excursiune de serviciu în Capitală, mă întorsei la reşedinţa mea, unde afară de îndeletnicirile funcţiunii mele nu mai aflam momentan mare interes, căci acesta, aci ca în toată ţara, era concentrat asupra celor ce se petreceau în Bucureşti şi serveau de introducere domniei înscăunate de curînd.

Aşa ne parveni ştirea că, în ziua de 12 mai, Vodă Carol purtînd de astă dată pentru prima oară ţinuta de general român, trecuse pe platoul de la Cotroceni revista trupelor din garnizoană şi primise jurămîntul lor.

Din prima zi în care comandantul suprem apăru înaintea armatei, se văzu că el avea nu numai fireştile însuşiri de ostaş, dar că el fusese de mic crescut pentru a adăugi şi a mări asemenea însuşiri. Revista de astă dată nu se săvîrşi în acel mers încet, cum se făcea de Vodă Cuza, ceea ce înlesnea putinţa de a urma pe căpetenia lor acelor adjutanţi, cari, fiind investiţi cu funcţiuni şi însărcinări neaparţinînd meseriei armelor, pierduseră deprinderea equitaţiei. Îndată ce sosi în vederea trupelor, tînărul domn, gentleman rider (călăreţ) desăvîrşit, porni în galop îndoit spre frontul lor unde se opri înaintea generalului comandant, pentru a primi raportul; apoi urmînduşi mersul şi trecînd pe dinaintea batalioanelor, esca­ droanelor şi bateriilor observă cu ochi experţi şi pătrunzători amănuntele ţinutei şi armamentului. Puţini din ofiţerii statului major putuseră să-l urmeze în acest tempo susţinut. Dar mai tîrziu, cînd îşi pregăti mai mulţi ani de-a rîndul în exerciţii şi în tabere armata sa, Vodă Carol putu să se convingă cît de bun călăreţ este din fire, precum am spus, soldatul român şi ce mare număr de ofiţeri destoinici în arma lor posedă cavaleria noastră.

Este destul a cita cîţiva, ca: locotenent-colonel Iarca A., maior Creţeanu V, căpitanii Obedeanu V, Peretz A., Odobescu C, formaţi în şcoala de la Saumur, Bărcănescu D., Vlădăianu I.M., Blaremberg A., elevi din MilitarReitschule din Viena; maiorul Cernovodeanu P., din excelenta şcoală de cavalerie italiană, ce era atunci, la Pignerolle; fără a uita pe cel mai bun călăreţ al armatei, maiorul Dădu Filipescu, care servise în Rusia, unde era cel mai elegant şi îndrăzneţ cavaler din garda imperială.

El se distinsese pe cîmpiile de bătaie în 1848-1849 în Bulgaria, 1853 la Dunăre şi în 1854-1855 în Crimeea, unde cîştigase prin bravură numeroase însemne onorifice şi decoraţiuni. Aşijderea eram ţinuţi în corent, fie prin ştiri oficiale, fie prin cele din ziare sau venind pe cale particulară, de neobosita activitate desfăşurată de juvenilul domn. În cîte două şi trei consilii de miniştri pe zi, el soluţiona şi hotăra cu preciziune şi admirabil simţ de întemeietor şi conducător de stat chestiunile legislative şi adminstrative, ce făceau obiectul proiectelor de lege prezentate Camerei Constituante, sau de măsuri luate prin decrete domneşti.

Chestiunea precumpănitoare însă, din care năşteau vii desbateri şi reflexiuni, nu numai în cercurile parlamentare, în presă şi printre toţi acei cari nu se preocupau de banala şi uzuala politică de toate zilele, dar care aşteptau să vază ce soartă viitoare se va crea statului român, era proiectul de constituţiune supus de guvern votării mandatarilor naţiunii. Şi nu numai anumitele cercuri dinăuntru erau stăpînite de asemenea preocupaţiuni, dar şi în afară ziarele şi bărbaţii politici străini dădeau o deosebită atenţiune direcţiunii şi aşezării temeliilor pe care se va ridica noua monarhie românească.

Ceremonia de încoronare a regelui Carol I

Şi nu fără muncă laborioasă şi divergenţe principiale, care păreau că nu vor putea fi înlăturate, fie în guvern, fie în Cameră, se zămislea această Lege a legilor, care de astă dată nu avea să ne fie impusă, hărăzită şi întărită de străini, cum fuseseră Regulamentul Organic din 1832, Convenţiunea de la Paris (1856) şi aşa numitul Statut al ei dezvoltător de la 2 mai 1864, aprobat în acelaşi an de Turcia şi de conferinţa ambasadorilor Marilor Puteri la Constantinopol. Nu, acea Charta Magna a noastră avea acum să fie făcută de noi, aşa cum cereau năzuinţele şi trebuinţele noastre, şi să fie primul pas către acele bărbăteşti cuvinte „Prin noi înşine“, pe care după războiul victorios din 1877 naţiunea Ie-a înscris, la proclamarea regatului din 1881, sub Coroana de oţel a României.

Asemenea divergenţe, de altfel de aşteptat într-un guvern de coaliţiune şi colaborare a două mari partide politice, se iviseră din chiar primele zile ale formării noului cabinet.

Membrii săi din stînga, reprezentaţi prin CA. Rosetti şi I.C. Brătianu, în care idealurile din tinereţe, umanitare, revoluţionare şi visătoare de o frăţească şi paşnică republică universală, aceste idealuri căutau a lua formă concretă în noua constituţiune; iar membrii din dreapta mai ales Lascar Catargiu şi Petru Mavrogheni, mai practici şi cunoscători ai stării reale de cultură, de înaintare şi putere politică, economică şi financiară a poporului nostru, voiau să-i croiască un veşmînt potrivit cu talia lui, în care putea să crească şi să se dezvolte în prosperitate şi mărire. Între aceste prime divergenţe intra şi chestiunea sistemului a două Camere făcîndu-şi contrapondere şi considerat ca un corolar ajutător şi indispensabil regimului monarhic, stabilit în toate ţările în care chibzuirea legiuitorului s-a silit să împace şi să unească cerinţele libertăţilor şi drepturilor naţiunii cu trebuinţele de justiţie, de ordine şi autoritate, ce tre­buie să domine în orice instituţiune de stat bine organizat. Vodă Carol servi de arbitru între aceste două curente, ce se aflau în guvernul său şi se repercutau în Cameră.

El puse capăt neînţelegerii insistînd pentru înfiinţarea a două camere elective şi legiuitoare, o Adunare a Deputaţilor şi un Senat, fără a căror adoptare şi înscriere în Constituţiune el declară categoric că nu o poate primi şi îşi declină înaltul mandat ce i s-a dat de naţiune.

Astfel, de la început, Vodă Carol arăta că înţelege a fi un factor constituţional, al cărui glas trebuieşte ascultat şi ţinut seamă de dînsul. Iar o experienţă de aproape 50 de ani a dovedit cîtă dreptate a avut suveranul, insistînd la înfiinţarea acestor două Camere menite a menţine cumpăna prin aprobarea sau dezaprobarea dată de una sau de alta, cînd în corpul electoral şi în opiniunea publică domnea convicţiunea despre nece­ sitatea unei astfel de aprobări sau dezaprobări.

Mai era o chestiune, care încă din ziua de 11 februarie ardea ca un tăciune ascuns şi primejdios sub cenuşă; căci cum a zis poetul: „Das ist der Fluch der bösen That, Dass sie vortzeugend immer Böses muss gebären“ (adică, „Acesta e blestemul faptei rele, că tot zămislind, din ea numai răul poate naşte“).

Această faptă săpase un şanţ adînc între ofiţerii care luaseră parte la răsturnarea lui Cuza şi-l siliseră să abdice şi între majoritatea acelora care se abţinuseră, ignoraseră şi dezaprobaseră acest act. În împrejurările actuale, cînd oştirea putea să fie chemată dintr-un moment într-altul a-şi face datoria şi a apăra patria de invaziunea vrăjmaşului, acest disentiment între fraţii de arme, dînd loc la uri şi dorinţe de răzbunări, era tot ce putea fi mai nenorocit şi urmat de consecinţe fatale.

Acei care dezaprobau cele săvîrşite cu fostul domnitor Cuza şi numeau pe ceilalţi ofiţeri sperjuri şi trădători îşi stăpîniseră nemulţumirea, aşteptînd ca monarhul, proclamat de naţiune, dintr-un şir de strămoşi cu glorioase tradiţiuni militare, să-i răzbune pe ei şi oştirea de cei ce-şi călcaseră jurămîntul şi fuseseră necre­ dincioşi către domnul lor. Ei formaseră planul secret, dar care se întinse ca o mreajă în toate garnizoanele, de a semna un protest acoperit cu sute de semnături ale ofiţerilor de toate gradele, de la sublocotenent la general, protest care punea pe suveran în dilemă sau de a depărta din armată pe acei ofiţeri februarişti, sau de a le primi demisiunea in corpore. Ei îşi aleseseră o delegaţiune compusă de ofiţeri din diferite grade, care prezentă acest protest domnitorului.

Demersul produse o nespusă fierbere şi iritaţiune în sînul chiar al guvernului, compus din reprezentanţi ai celor două partide, care săvîrşiseră actul incriminat, convinse că au mîntuit patria de primejdia în care o adusese regimul trecut, înlocuindu-l prin cel stăruitor cerut de naţiune; regim menit a-i creşte în ochii lumii respect, mărire şi prestigiu. Această chestiune a ofiţerilor şi a sentimentelor ce-i despărţeau în două tabere vrăjmaşe mai făcea obiectul preocupării tuturor şi cetăţenii, fie că aprobau sau dezaprobau obiectul lor, îşi dădeau însă seama de nenorocitele urmări ce putea să aibă acea discordie în actualele împrejurări. Şi guvernul şi publicul aşteptau să vază cum noul domnitor va dezlega această nenorocită enigmă, căci aci el, Capul armatei, avea cuvîntul şi nu putea lua sfat de la guvernul său compus de făptuitorii mişcării din 11 februarie, cărora le era interzis a fi judecători şi parte în propria lor cauză.

Ei bine, aci se adeveri în chip strălucit conştiinţa înaltului interes de stat, ce trebuie să predomnească asupra oricărei consideraţiuni în spiritul chibzuit al monarhului; conştiinţă însoţită de simţul de onoare, de datorie şi de disciplină, ce trebuie să insufle căpitanul ostaşilor săi, pătrunzîndu-i că ei sînt datori să jertfească orice satisfacţie individuală, orice punct de vedere personal, cînd nu numai prezentul, dar viitorul Patriei şi salvarea ei impun aceasta imperios. Numai tăişul săbiei înţeleptului Solomon – în judecarea celor două mame disputîndu-şi copilul – putea să dezlege această ceartă, în care ofiţerii, fraţi din aceeaşi mare familie – armata – îşi făceau prigonire. Şi asemenea acelei biblice hotărîri dete vodă Carol sentinţa lui. El ordona ca în ziua de 24 mai, ofiţerii protestatori, aflaţi sau veniţi în Bucureşti, să se adune la Palat. În nobile şi înălţătoare cuvinte, vodă Carol – ca om de onoare, aprobîndu-i, dar dezaprobîndu-i din punctul de vedere militar şi disciplinar – le spunea că el nu venise spre a se ocupa de trecut, ci de viitor, contînd pe dînşii, spre a face într-o zi, cu dînşii, independenţa şi mărirea patriei.

Ca un puternic magnet, elocventele cuvinte ale domnitorului atraseră inimile ofiţerilor împăcaţi şi mulţumiţi; şi ei îşi reînnoiseră în sine jurămîntul de a lupta şi a muri, pentru izbînda marelui plan, ce domnul ţării le făcuse să întrevadă. Şi din acel moment nu mai există dezbinare şi fiecare îşi luă locul ce-i fu desemnat în armata care se mobiliza, se punea pe picior de război şi avea să ia poziţiune între Sabar şi Argeş, spre a acoperi Capitala de năvălirea de peste Dunăre a armatei otomane, condusă de generalissimul serdar-ekrem, Omer Paşa.

Sfîrșit TH. C. VĂCĂRESCU

8

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (II) Operaţia „Dracula” (2)

Munţii Yomas nu semănau cu lanţul masivilor din nordul Birmaniei, înalt de mii de picioare (1 picior = 0,3048 m). Priviţi dinspre şoseaua Mandalay-Rangoon, păreau un şir de coline blînde, uşor de străbătut. Dar aparenţa înşală. Lanţul Yomas avea pînă la 1.800 picioare înălţime, peste 30 mile lăţime şi se întindea pe 80 mile de la nord la sud. Îl acopereau păduri dese, mai ales de bambus, în care existau puţine cărări, îndeosebi pentru elefanţi. Satele erau rare. Ici-colo, mari întinderi mlăştinoase, care deveneau adevărate lacuri noroioase, în timpul musonului, adică exact cînd Armata 28 se afla acolo. Planul iniţial avea în vedere o perioadă de două luni – de la începutul lui mai la sfîrşitul lui iunie –, în care armata urma să traverseze colinele spre valea Sittang. Dar unitățile nu s-au adunat toate la fel de repede, așa încît abia spre sfîrșitul lunii iulie, armata a fost gata de plecare, ceea ce a însemnat încă o lună petrecută în munţi. De aceea, pregătirile intendenţei au fost date peste cap.

lucrează din greu, în condiţiile căldurii tropicale, pierd sarea din corp, în mari cantităţi, dacă nu o înlocuiesc, urmează epuizarea de căldură, crampele şi deshidratarea. În opt ore de lucru un om avea nevoie de 24 grame de sare Rezervele necesare ar fi putut fi făcute de la Rangoon, dacă Kimura n-ar fi fugit de acolo. Sakurai trebuia să găsească înlocuitori. Una dintre soluţii a fost prepararea unui suc acru din fruct de mango pe care l-au mîncat cu orez.

Tot din bambus soldaţii şi-au făcut adăposturi: şoproane, stîlpi şi pereţi, cu acoperiş din frunze şi iarbă.

Ploaia trecea, bineînţeles, prin ele, dar decît nimic...

Bambusul le-a salvat vieţile într-un mod şi mai direct.

Cartierul general al Armatei 28 a interceptat semnalele radio ale britanicilor. Destul de greu, deoarece bateriile uscate erau rare. Niponii au reuşit totuşi să afle că pe malurile Sittangului, pentru a împiedica traversarea japonezilor, englezii distrugeau zilnic bărcile. Aşa că, dacă nu găsea bărci cînd atingea fluviul, Armata 28 trebuia să inventeze alte mijloace de traversare. Din nou, bambusul.

24 grame de sare

Inventivul Okamura

De serviciile de aprovizionare răspundea maiorul Yamaguchi, din statul major al armatei. Bărbat foarte energic, el transportase pe coline nu numai muniţie, dar şi rezerve de hrană suficiente pentru raţii pe două luni. Cînd hrana s-a împuţinat, a fost necesară restrîngerea raţiilor la 250 g pe zi. Pe latura vestică a colinelor, unde detaşamentele şi-au croit drum printre satele dintre Yomas şi drumul spre Rangoon, japonezii au fost hărţuiţi de localnici, care îi omorau cînd îi întîlneau în patrule mici. Trupele, cuprinse de disperare, au început să jefuiască, semn sigur că nu se mai gîndeau să revină.

Ceea ce oferea Yomasul din abundenţă era bambusul. Or, cu bambusul, japonezii erau obişnuiţi de milenii. Puteau să-şi facă din el case, să scrie cu el, chiar să-l mănînce. Arhitectura japoneză foloseşte lemnul cu mai mult succes decît oricare altă arhitectură naţională. Cele mai vechi şi cele mai frumoase clădiri din lemn din lume sînt clădirile templului Horyuji din Nara; în ele, bambusul este un component distinct. În pictura japoneză, bambusul este un simbol peren, alături de cireş şi de prun. Takenoko, mugurii de bambus, se pot mînca. De altfel, era sezonul anului cel mai potrivit pentru culesul lor, aşa că hrana standard a Armatei 28 a devenit o fiertură de orez cu muguri de bambus, cei din urmă sporind mereu în compoziţie, pe măsură ce orezul se împuţina. Acestui fel de mîncare i se adăugau sălbăticiunile oferite de coline: şerpi şi şopîrle. Armata 28 a descoperit că peştele din chaungul (teren inundat de ape în timpul musonului) Mezali era excelent. Sakurai însuşi pescuia în pauzele ploii musonice. Îi plă­cea un peşte a cărui denumire nu o cunoştea, lung de un pi­cior şi cu un gust delicios.

Uneori soldaţii mai găseau fazani şi găinuşe.

Mugurii de bambus îi apărau de beriberi. E adevărat că trebuiau să mănînce mult mai mult decît obişnuiau în Japonia, poate chiar de zece ori mai mult. Cei care

Sakurai a avut noroc cu unul dintre ofiţerii săi de stat major, inginerul Okamura. L-a chemat şi i-a spus: „Deacum încolo, poţi să nu mai fi ofiţer de stat major, poţi să redevii inginer. Gîndeşte-te cum să traversăm Sittanguî”.

Okamura a calculat că 24 de prăjini de bambus lungi de 16 picioare fiecare puteau pluti, susţinînd pe ele zece oameni. Dar cum o prăjină de 16 picioare constituia o piedică în marş, s-a hotărît ca fiecare soldat să care una de opt picioare, urmînd ca, odată ajunşi la rîu, să le lege una de alta.

Dar cum să le lege? Funii lipseau în Yomas, aşa că bambusul devenea nefolositor. Yamaguchi și-a amintit că îi văzuse pe birmani făcînd frînghii din coaja unor copaci. Drept care, Okamura a pus imediat o unitate la lucru şi a rămas plăcut surprins de rezultat: a obţinut o funie mai solidă chiar decît cea de cînepă. Inginerul i-a cerut comandantului său să dea ordin ca fiecare soldat săși confecționeze propria-i funie din coajă de copac, de cel puţin doi yarzi lungime, şi să şi-o lege în jurul pieptului.

Apoi a făcut modele de plute – unele simple, altele semănînd cu nişte canoe primitive – şi le-a testat. Legate între ele, două asemenea vase ar fi traversat patru oameni. Dar pînă a ajunge la Sittang trebuiau să treacă multe chaunguri în Yomas. Era absolut necesar să le ştie adîncimea şi puterea curenţilor, inclusiv situarea. Hărţile Birmaniei, pe care le aveau la dispoziţie, trebuiau să fie foarte recente, pentru că acest chaunguri îşi găseau mereu noi albii, iar satele plasate cîndva pe culmile torenţilor se mutau permanent. Exista însă o soluţie şi pentru această problemă: se numea Kitamura.

Cu nouă ani în urmă, Kitamura cîştigase cursa de 1.500 metri la Olimpiada de la Los Angeles. Era unul dintre cei mai buni înotători din lume pe distanţe lungi. Ca locotenent în Divizia 55, talentul său avea să fie folosit nu pentru a smulge aplauzele spectatorilor, ci pentru a salva viaţa a mii dintre tovarăşii săi. În cel mai mare secret, Kitamura s-a strecurat printre

Rangoon, 1945

Victoria de la Imphal poziţiile britanice, scufundîndu-se sub apă şi sub stuf şi înregistrînd astfel forţa curentului şi locurile unde acele chaunguri puteau fi trecute cu piciorul. El a stabilit cum se puteau descurca oamenii cînd musonul era în toi. În plus, în pauzele dintre scufundări, şi-a antrenat camarazii pentru operaţia ce se pregătea.

După căderea Rangoonului, britanicii aveau, inevitabil, sentimentul că totul s-a isprăvit, că nu mai rămîne decît curăţirea, consecinţele lucrului încheiat, nu lucrul în sine. Şi totuşi nimeni nu credea că de atunci încolo războiul împotriva Japoniei nu va mai dura încă cîţiva ani. Mai trebuiau organizate cîteva campanii: operaţia „Zipper” de recîştigare a Malayeziei şi Singaporelui, invazia în Siam, înfrîngerea definitivă a zeci de mii de japonezi ce rezistau încă în sud-estul Birmaniei, unde voiau să-şi construiască o fortăreaţă.

La Imphal fusese distrusă Armata 15. La Meiktila – Armata 33. Ultima armată rămasă, mai mult sau mai puţin intactă, 28, urma să fie nimicită.

Forţele aliate implicate treceau prin radicale schimbări de conducere. Slim a părăsit Armata 14 la 9 iunie, pentru a se întoarce la Londra, lăsîndu-i provizoriu comanda generalului Sir Philip Christison.

Cartierul general al Armatei 14 a fost transferat în India şi o nouă formaţiune, Armata 12, şi-a stabilit Cartierul general la Rangoon, sub comanda generalului Sir Montagu Stopford. Messervy, înnobilat la 5 iulie 1945, a predat comanda Corpului IV generalului F.S. Tuker, de la Divizia 4 indiană din Africa de Nord. Cowen, care funcţionase în Birmania mai mult timp decît oricare alt ofiţer superior şi care comandase Divizia 17 din martie 1942, a părăsit divizia în iunie 1945. I-a succedat la comandă generalul Crowther, care comandase Brigada 89 din Divizia 7. Armata 12 a preluat zonele de operaţii ale diviziilor 7 şi 20 în luptele de pe valea Trrawaddy, iar Corpul IV, acum răspunzător de valea Sittang – diviziile 5 şi 17. Bătălia de la cotul Sittangului s-a purtat – ca întreaga ofensivă, de altfel, – în cele mai atroce condiţii din întregul război. „Musonul din 1945 a fost, probabil, cel mai rău dintre toate“, scria mai tîrziu generalul Kirhy. Ploi torenţiale alternau cu călduri înăbuşitoare. Atunci norii se risipeau şi soarele strălucea ucigător. Pentru japonezi era extrem de greu.

Ei îşi croiau drum printre orezăriile inundate sau pe pantele alunecoase de noroi. ,,În afara acestor greutăţi – continuă generalul –, puzderia de insecte înţepătoare, căldura sufocantă şi chinurile junglei făceau viaţa la fel de plăcută pe cît conceptul medieval al Purgatoriului.

Confruntările armate, deşi de mici proporţii, erau tot mai îndîrjite, pentru că japonezii luptau cu disperare ca să supravieţuiască”. (va urma) LOUIS ALLEN

Soldați japonezi pe străzile din Rangoon

RM

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (241) Zeii (55) Zhang Xian – zeu daoist al nașterilor, nemuritor și ocrotitor al copiilor (băieților). Are rol și în prepararea mîncărurilor pentru că prezidează bucătăriile celeste. În unele regiuni a fost identificat, în mod eronat, cu nemuritorul Zhang Guo-Lao. Se spune că el dăruiește oamenilor copii și că îi protejează pe aceștia împotriva lui Tian Gu, cîinele ceresc cu capul alb. Deși acest cîine-zeu era capabil să se transforme în 72 de feluri, cu tot atîtea înfățișări, Zhang Xian l-a prins mîncînd Luna și furînd copii în timpul eclipsei de Lună. În unele versiuni, Tian Gu este personificarea stelei Sirius, iar Zhang Xian este un bătrîn arcaș. Din arbaleta sa este gata să plece o săgeată pe care stă scris un mesaj pentru Tian Gu, prin care îi cere ca noul născut ce vine pe lume să fie băiat. Uneori, Zhang Xian este însoțit în imagine de Juantan, fiul său, cel care aduce pe lume băieți, ținînd în brațe un copil gata să fie dăruit vreunui devotat care i-a solicitat ajutorul. Alteori, alături de Zhang Xian se află fiica sa, Song Zi Niangniang, creditată că aduce pe lume fetițe. Este bine cunoscut faptul că în China veche nașterea unui băiat este mult mai de preț decît cea a unei fete. De altfel, nu există nicio zeitate pentru protecția fetițelor.

Zhao Chong – zeul daoist al Bucătăriei și al Artei culinare. Legenda îl descrie ca pe un cioplitor în piatră sărăcit și nevoit să își vîndă soția, deși aceasta îl iubea.

Femeia a copt mai multe plăcinte cu susan pentru a fi vîndute și în fiecare a strecurat în taină o monedă.

Cineva a cumpărat o plăcintă și a descoperit în ea moneda. Atunci, pe un preț de nimic, a cumpărat și celelalte plăcinte și a intrat în posesia tuturor banilor.

Sărmanul pietrar, aflînd că a fost păcălit, s-a sinucis.

Stăpînului Cerului i s-a făcut milă de om, căci îl știa cinstit și bun la suflet, și l-a făcut imediat nemuritor, ba mai mult l-a numit și zeu al Bucătăriei.

Zhao Gong Ming – zeu daoist al Bogăției. Unii îl consideră și zeu al epidemiilor. Este unul din personajele

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (30) Simon de Montfort Și Cruciada împotriva albigenzilor (2) Masacrul de la Montsegur La sfîrşitul Secolului al XIII-lea, regiunea Languedoc din sudul Franţei era independentă faţă de regatul Franţei. Din 1208, cînd Papa Innocenţiu al III-lea a cerut organizarea unei cruciade împotriva catarilor, regiunea a fost supusă unei aprige şi brutale campanii de invazie, tiranie şi constrîngere care a durat două decenii şi a marcat Languedocul pentru multe altele.

Chiar şi după moartea lui Simon de Montfort în 1218, cam­pania împotriva albigenzilor a continuat încă 11 ani, deoarece Biserica Catolică şi cruciaţii au încercat să suprime pînă şi ulti­ma urmă de credinţă catară. Papa Grigorie al IX-lea i-a prigonit pe catari cu şi mai multă ardoare decît predecesorii săi. În 1229, la Toulouse s-a înfiinţat Inchiziţia, care a condamnat şi a ars pe rug pe oricine era identificat ca eretic. În 1243, aproape toate redutele importante ale catarilor fuseseră cucerite de cruciaţi, cu excepţia fortăreţei montane Montsegur – despre care unii credeau că ar fi găzduit Sfîntul Graal –, cocoţată pe o formaţiune stîncoasă înaltă de 918 metri de la poalele Pirineilor, la sud-vest de Carcassonne.

Aici s-a petrecut tragi­cul deznodămînt al Cruciadei împotriva albigenzilor. Zece mii de soldaţi francezi catolici au asediat oraşul timp de aproape zece luni pînă cînd, la începutul lunii martie 1244, s-a convenit asupra unui armistiţiu pentru a se discuta condiţiile capitulării.

Pe 15 mai, cînd acest termen a expirat, catolicii au luat castelul cu asalt, au tîrît mai mult de 200 de catari în josul muntelui, i-au silit să intre într-un ţarc din lemn construit special şi i-au ars de vii.

9

romanului „Împuternicirea zeilor“. Zeul are patru ajutoare, cîte un asistent pentru fiecare punct cardinal. În acestă grupare celestă de origine daoistă intră și Shen Wansun, un negostor bogat din vremea dinastiei Ming.

Gruparea a sporit la număr pînă la opt persoane.

Zhao San Niang – zeița daoistă a peruchierilor și a vînzătorior de peruci. Legenda spune că în viața pămînteană a fost soția unui savant foarte sărac. Abia dacă putea încropi ceva de mîncare pentru ea și pentru socrii ei. Cînd bătrînii au murit, ea nu avea bani pentru funeralii și nici măcar pentru coșciuge. Ca să procure o sumă cît de mică de bani, femeia și-a vîndut părul și a rezolvat nevoile de moment. Pentru a nu îi fi rușine de soț fără podoaba ei capilară atunci cînd acesta urma să revină acasă, ea și-a confecționat o perucă. În consecință, a fost divinizată ca zeiță a peruchierilor.

Zhenh Wu Dadi – zeu daoist stelar și militar. Este considerat Împărat al Nordului, similar lui Xuan Mu – Broasca țestoasă neagră din Nord.

Zhi – termen pentru a desemna pe zeul Înțelepciunii.

Acest zeu se află permanent în preajma marelui Împărat Galben.

Zhi Nü – zeiță daoistă a țesutului, torsului și a altor meșteșuguri înrudite.

Zheng Gui – zeul daosit al examenelor imperiale și protector al călătorilor din miturile foarte vechi. În viața pămînteană personajul s-a sinucis din cauză că a fost nedreptățit la examenul susținut. Ca orice sinucigaș, el a devenit un spirit gui. Ca zeu, el se arată devotat studioșilor și îi ocrotește pe călători de necazuri. Este ilustrat îmbrăcat într-o robă lungă de culoare roșie.

Uneori, în imagini el apare însoțit de un demon.

Zhong Kui – personaj legendar devenit zeu al încercărilor grele și dificultăților vieții omenești. El este cea mai de seamă zeitate în acțiunile de exorcizare a spiritelor malefice și a demonilor. Trece și drept simbol al norocului și fericirii, deoarece este stăpîn peste cele cinci modalități de a obține fericirea – bogăție, longevitate, sănătate, virtute, împlinirea țelurilor și a năzuințelor. În folclor circulă o legendă despre el. Ca tînăr medic de succes în perioada Dinastiei Tang , a trăit

între anii 712-756. Deși avea rezultate profesionale strălucite, nu a fost angajat la Curtea Imperială deoarece era foarte urît la chip. Împăratul l-a respins, și atunci, dezamăgit, mîhnit peste măsură Zhong Kui s-a sinucis. Suveranul a regretat cele întîmplate și a cerut ca incinerarea lui Zhong Kui să aibă loc cu mari onoruri. După moarte, el a fost recunoscut ca rege al duhurilor din Infern, stăpîn peste 80.000 de spirite și demoni, dar cu dorința de a învinge și a îndepărta duhurile rele și ființele malefice. Este posibil ca mitul lui să fie o variantă a celui imaginat pentru Zhong Gui, deoarece sînt evidente unele asemănări ale epicului.

Zhong Kui s-a dovedit și ca zeu un personaj generos, căci l-a vindecat pe împăratul Xuanrong al Dinastiei Tang de coșmarurile, viziunile terifiante și demonii care îl bîntuiau în timpul somnului. Pictorul Palatului, Wu Daozi, a făcut un portret al lui Zhong Kui și l-a așezat la intrarea în dormitorul suveranului, modalitate prin care era asigurată exorcizarea duhurilor rele. Zeul este reprezentat cu un aer amenințător, cu o sabie în mîna dreaptă și cu piciorul drept sprijinit, gata să strivească pe toate cele cinci creaturi veninoase: broasca rîioasă, miriapodul, păianjenul, șarpele și șopîrla. Imagini ale zeului Zhong Kui sînt lipite pe porțile caselor pentru îndepărtarea duhurilor rele.

Zhong Li – vechi erou/zeu solar. A fost astronom.

El este cel care a rupt legăturile dintre Cer și Pămînt.

Pînă la el, Cerul și Pămîntul, ca și componente ale Universului, erau foarte apropiate. În unele variante ale mitului el apare sub forma a două personaje separate.

După despărțirea Cerului de Pămînt, Zhong a condus Cerul iar Li Pămîntul.

Zhou Wang – zeul Sodomiei. Ca om pămîntean a fost Zhao, ultimul împărat al dinastiei Shang/Yin. S-a comportat ca un individ desfrînat și crud. Se distra aruncînd sclavi în butoaie sau bazine pline cu vin; a procedat astfel și cu favorita sa. Totuși, a ajuns în Cer și nu i s-a găsit alt post mai potrivit decît acela de zeu al sodomiei. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Genghis-Han (1)

şi-a alcătuit o armată de adepţi. Înalt, puternic şi călit de viaţă, cu ochi verzi pătrunză­tori şi o barbă lungă şi roşcată, la vîrsta de 16 ani s-a căsătorit în cele din urmă cu Borte şi a fost luat sub aripa protectoare a lui Toghril Ong-Han, cîrmuitorul tribului Kerait (şi „frate de sînge” cu tatăl său). Cînd Borte a fost ulterior răpită de tribul merkit, Temugin şi Toghril şi-au unit forţele cu Jamuka, un prieten din copilărie al lui Temugin şi căpetenie mongolă, tri­miţînd o armată numeroasă pentru a o salva. (S-a dovedit că Borte era însărcinată, iar Temugin a crescut copilul ca şi cum ar fi fost al său.) Alianţa dintre cei trei a permis forţelor mongole şi tribului Kerait să silească alte triburi să li se supună.

După acest succes, în 1200, Toghril l-a declarat pe Temugin fiul său adoptiv – hotărîre nefericită, care i-a înfuriat pe fiul lui natural, Senggum, şi pe ambiţiosul Jamuka, acest lucru ducînd în cele din urmă la izbucnirea unui război în care Te­mugin l-a înfrînt întîi pe Jamuka, iar apoi pe Toghril, reuşind să domine triburile mongole. În 1206, s-a întrunit un consiliu numit Kurultai, alcătuit din membri de trib importanţi care au recunoscut autoritatea lui Temugin şi i-au dat numele de Genghis-Han, însemnînd Hanul Oceanului sau Stăpînul Universului. Înainte de 1200, mongolii fuseseră o populaţie dispersată, însă Genghis – pretinzînd că are poruncă cerească – a reuşit să îi transforme într-o naţiune puternică şi unită. „Tăria mea” spunea el, „a fost ajutată de Cer şi de Pămînt. Prevestit de Atotputernicul Cer, am fost adus aici de Mama Pămînt”. Sol­daţii lui erau cu precădere războinici nomazi, printre care arcaşi mortali, ce călăreau ponei scunzi, dar rezistenţi, tipici pentru Mongolia, capabili să parcurgă distanţe mari.

Genghis i-a trans­format pe aceşti luptători într-o maşină de război disciplinată şi excelent coordonată care mătura totul în calea ei. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Cea mai mare fericire este să-ţi împrăştii duşmanul, să îl goneşti din faţa ta, să-i vezi oraşele făcute scrum, să-i vezi înlăcrimaţi pe cei care îl iubesc şi să strîngi la pieptul tău soţiile şi fiicele lui.

Genghis-Han Carismatic, dinamic, feroce, violent şi ambiţios, Genghis-Han (cca. 1163-1227) a fost un geniu militar, un om de stat sclipitor şi un cuceritor care a unit triburile nomade din stepele asiatice pentru a crea Imperiul Mongol, cel mai mare imperiu terestru din istorie, însă triumfurile acestui monstru eroic au fost plătite scump – o domnie a terorii şi a crimei în masă pe tot cuprinsul Eurasiei pe o scară nemaiîntîlnită pînă atunci.

Genghis-Han s-a născut cîndva între 1163 şi 1167 în ţi­nutul muntos al provinciei Chentii din Mongolia, strîngînd în pumn un cheag de sînge, după cum susţin cronicile – un presupus semn prevestitor al viitoarei măreţii ca războinic. A primit numele de Temugin, după un membru de trib capturat de tatăl său. Cel de-al treilea fiu al lui Yesugei – o căpetenie lo­cală – şi al lui Hoelun, Temugin a trăit de mic experienţa lumii primejdioase a politicii tribale mongole. Cînd avea doar nouă ani, tatăl lui a făcut aranjamente pentru ca el să o ia de soţie pe Borte, o fată dintr-un trib învecinat. A fost trimis să trăiască cu familia acesteia, dar, la scurtă vreme după aceea, Yesugei a murit otrăvit de cîţiva membri de trib răzbunători, iar Temugin s-a văzut silit să revină acasă. Lipsită de protectorul său, familia lui Temugin a fost obligată să plece în sălbăticie, unde membrii ei au supravieţuit mîncînd fructe de pădure, nuci, şoareci şi alte animale mici. La vîrsta de 13 ani, Temugin şi-a ucis fratele vitreg.

Au urmat cîţiva ani de viaţă nomadă, marcaţi de răpiri între triburi şi lupte, timp în care Temugin – care a devenit curînd cunoscut şi temut pentru calităţile de conducător, pen­tru inteligenţa şi priceperea militară –

10

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Valeriu Anania - ,,Memorii”

În lunga serie de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române de ieri și de azi, înzestrați și cu talent scriitoricesc (mitropoliții Antim Ivireanu și Dosoftei, preoții Ion Creangă, Alexa Mateevici, Gala Galaction și Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu) se numără și Valeriu Anania (1921-2011), arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. El mai este cunoscut și sub numele de Bartolomeu Anania, cînd, în 1942, a fost tuns în monahism la Mînăstirea Antim din București.

Ca scriitor, Valeriu Anania a lăsat posterității versuri și proză, memorii și piese de teatru, traduceri cu subiecte bisericești și laice.

După o muncă de cîteva decenii, în anul 2008, Valeriu Anania a terminat, în sfîrșit, volumul ,,Memorii”, o lucrare masivă de aproape 700 de pagini, care a văzut lumina tiparului la Editura ,,Polirom” în anul 2011.

Numai din lipsă de timp și spațiu, amînăm pe altă dată un comentariu mai amplu al acestei opere monumentale, mărginindu-ne să punem în circulație doar cîteva portrete de înalți prelați bisericești, precum și unii scriitori valoroși din exil pe care Valeriu Anania îi cunoscuse în tinerețe, dar pe care evenimente de tot felul i-a șters din memoria colectivă.

La moartea Patriarhului Justinian Marina Părintele Justinian Marina (1901-1977), numit Patriarh de Gheorghiu-Dej în 1948 ca răsplată că-l ascunsese cînd evadase din închisoare, era un bărbat robust, însă, cu vremea, numeroase beteșuguri îi tot dădeau tîrcoale: reumatismul, Parkinsonul, dar mai ales un parșiv de diabet. Și ca să-și mai țină glicemia în frîu, înaltpreasfinția sa mai mult făcea foamea. Își cîntărea chiar și legumele. ,,Vedeți voi, zicea el adesea, în viața mea n-am băut, n-am fumat și m-am ferit de excese. Dar, ca orice popă de la țară, mi-a plăcut să mănînc bine... Și tocmai aici m-a izbit Dumnezeu, să mă smerească”. Patriarhul Justinian a murit de inimă în martie 1977 la Spitalul ,,Elias”. Locțiitorul de Patriarh Iustin Moisescu urma să se îngrijească de organizarea funeraliilor după tipicul cunoscut pentru marii ierarhi.

Dar, printr-un ordin de la C.C., care se temea de vreo manifestație anticeaușescu, dacă s-ar fi adunat lume multă, funeraliile s-au desfășurat într-o mare strictețe și cu un număr redus de participanți. Totuși, coarda nu putea fi întinsă prea mult, așa că la funeralii au venit mii de oameni, să-i sărute mîna Patriarhului sau măcar să-l vadă pentru ultima oară. Justininan a fost așezat în mormîntul de piatră din incinta Mînăstirii RaduVodă, pe care singur și-l pregătise în grosimea zidului.

A doua zi, părintele Gagiu, directorul Administrației Patriarhale, omul de încredere al lui Justinian, dăduse jos din cui portretul defunctului Patriarh și-l dosise după ușă.

– Nu se poate!, a exclamat Bartolomeu Anania.

– Ba se poate!

Venea un alt stăpîn...

Poetul ªtefan Baciu Despre poetul Ștefan Baciu (1918-1993) a scris cîteva rînduri admirative și revista noastră acum cîțiva ani. ,,De fapt, Ștefan Aurel, cum începea medalionul nostru. Încă din copilărie, și-a uimit apropiații cu talentul de a scrie versuri. Neinspirat, după război, s-a înscris în mișcarea social-democrată, condusă de Titel Petrescu. Cine a fost deștept (Ștefan Voitec, Ion Pas) a trecut la comuniști și a trăit bine. Cine nu (Titel Petrescu), a înfundat pușcăria. În 1946 a plecat din țară. În 1955 a devenit cetățean brazilian. A trăit în Hawaii (Honolulu) cea mai mare parte a vieții. Poliglot redutabil, a compus poezii în Franceză, Spaniolă, Portugheză, Germană, Engleză. Memorialist ca mai

toți emigranții, dar nu se va ști cît a fost de sincer cu sine – «De sub Tîmpa la Honolulu», «Călătorii», «Mici portrete». L-a cunoscut pe Fidel Castro în 1956, la Ciudad de Mexico, pe vremea cînd Fidel Castro era anticomunist violent și militant...”. Dar și Valeriu Anania aduce contribuții prețioase la portretul lui Ștefan Baciu. Anume că, la 17 ani, a intrat triumfal în Literatura Română cu volumul ,,Poemele poetului tînăr”, încununat cu Premiul Fundațiilor Regale. Germanist. Într-un timp record publică și alte plachete de versuri. În 1946 i se facilitează plecarea din țară. S-a stabilit la Berna. În 1949 ajunge la Rio. Emanuel Bordeiro îl ia sub aripa sa. Risipește versuri în revistele braziliene. În 1955 primește cetățenia braziliană. Din 1972 și pînă la moarte a trăit în Honolulu.

Pentru mulți, este o figură importantă a scriitorilor din exil. Soția sa, Mira Simian, diplomată în chimie, după ce a obținut un doctorat în Litere la Universitatea din Strasbourg, devenise profesoară de franceză. Și George Uscătescu (1919-1995) a fost o figură importantă a Literaturii Române din exil. Legionar încă din studenție. În 1954 s-a stabilit în Spania. Cu timpul, a devenit un hispanist de prestigiu. Gînditor și enciclopedist modern. A scris peste 100 de cărți în Spaniolă, Portugheză, Franceză și Italiană și cîteva mii de articole. Dar a scris și în românește. Prieten apropiat cu filozoful Constantin Noica.

Sub Patriarhul Iustin Deteriorarea bunelor relații dintre Bartolomeu Anania și Iustin Moisescu a început la Uppsala (Suedia) în iulie 1968, unde s-a ținut Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Delegația română a fost compusă din: Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei, Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, preotul profesor Liviu Stan și Bartolomeu Anania ca reprezentant al Episcopiei din SUA. Acolo, Bartolomeu Anania s-a întîlnit cu prietenul său, Valerian Trifa, care făcea parte din delegația Mitropoliei Ruse din SUA. Anania l-a prezentat pe Trifa delegației române, care l-a tratat cu rezervă, întrucît Trifa fusese legionar în tinerețe și fugar din România, o ,,Oaie rătăcită”. În plus, el urma să fie ales în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic Mondial, ceea ce-l făcea șef peste românii din România. Pentru întîmplarea aceasta, Iustin Moisescu i-a purtat o neștearsă antipatie lui Anania. Dar sentimentul era și reciproc.

Deschizînd televizorul, dau peste un filmuleț albnegru în care călugări și călugărițe îl laudă pe Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu: mare cărturar, impozant, demn ca un suveran care nu se încurca în lucruri mărunte, suflet mare, diplomat care, cînd a fost vorba să

obțină aprobări și bani pentru repararea bisericilor, i-a ­ îmbrobodit pe tovarășii culturnici, îmbătați de ateism, cu formule precum ,,Monumente de artă medievală de înaltă valoare științifică și culturală”. Nu am nici un motiv să mă îndoiesc de valoarea acestui înalt prelat ortodox. Dar nici să trec cu vederea ce scria Valeriu Anania despre sfinția sa în ,,Memoriile” despre care discutăm. ,,Cu Patriarhul Iustin s-ar fi putut face lucruri bune dacă n-ar fi avut un mare handicap: teama de stăpînirea politică, își începe Valeriu Anania confesiunea. Orice proiect nou era evaluat printr-o întrebare stereotipă: «Ce vor zice ăia?». Cu urechea atentă «sus», el nu-și permitea să indispună pe nimeni. Nu de Departamentul Cultelor era vorba, ci direct de Ceaușescu, soția și prietenii lor. Nu era un secret pentru nimeni că Iustin fusese promovat spre a fi pus în contra lui Justinian, devenit extrem de incomod, și a-l înlocui. Nu i-a fost dat să-l înlocuiască decît după 20 de ani, cînd acela a murit.

Conducerea partidului era convinsă că Iustin era omul ei, dar el și-a dat seama că i se cerea prea mult.

(De altfel, era șantajabil politic, din cauza unei cămăși verzi în tinerețe). Intrînd odată în biroul său de lucru, l-am surprins vorbind la telefon cu cineva mare și încheind cu o rugăminte: – Eu cer doar să mi se lase un culoar, să pot merge la biserică...

Era vremea cînd se făceau enorme presiuni pentru confiscarea întregului Deal al Mitropoliei, să nu se mai indispună deputații la auzul clopotelor. Și după ce a închis telefonul, s-a întors către mine: – Prost am fost că am plecat de la Iași!”.

Fricos din cale afară...

Fricos din cale afară, preafericitul Patriarh Iustin Moisescu s-a opus la multe proiecte. Cînd a fost vorba să se tipărească o ediție jubiliară a ,,Bibliei de la București” sau ,,Biblia lui Cantacuzino”, fiindcă se împlineau 300 de ani de la apariție, el a zis nu. Dar a insistat și doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, promițînd că detașează o echipă de filologi de la Institutul ,,G. Călinescu”, unde era directoare. Biblia urma să fie tipărită pe două coloane, una în chirilică și alta cu litere latinești, cu hîrtie, cerneală și legătorie de cea mai bună calitate. ,,Biblia” s-a tipărit în 1988, patronată și prefațată de Teoctist.

Iustin s-a opus și cînd a fost vorba să se tipărească o carte, ,,Vetre de sihăstrie românească”, scrisă de Ioanichie Bălan, călugăr la Sihăstria Neamțului, care susținea că unele toponime, cum ar fi ,,Chilia”, ,,Mînăstirea”, ,,Poiana Sihastrului”, ,,Toaca” sau ,,Pustnicul”, pot fi ecoul a tot ce a mai rămas dintr-o veche sau străveche așezare călugărească. În cele din urmă, călugărul Ioanichie Bălan și-a văzut cartea tipărită.

Altă dată, Iustin s-a mai opus și la inițiativa editării unui disc cu Liturghie ortodoxă românească, așa cum făcuseră rușii, bulgarii și sîrbii. Cînd a auzit de idee, Valeriu Anania zice că Iustin aproape că s-a speriat, deși inițiativa era un gest de aliniere a noastră la o acțiune comună a unor țări socialiste. Norocul a fost că Ceaușescu a fost de acord, cu condiția ca toate discurile și casetele să fie date la export, așa cum era de acord cu orice idee care ar fi putut aduce în vistieria țării ceva dolari. Dar lui Ceaușescu i-a scăpat din vedere posibilitatea ca, venind în țară, mulți români ar putea aduce în bagaje respectivul disc cu Liturghia. Ideea fiind bună, în curînd au apărut și alte discuri cu colinde și imnuri byzantine (imnuri religioase). Bineînțeles că aprobarea lui Ceaușescu conținea aceeași clauză: doar pentru export, în dubla ei semnificație, ideologică și economică. Religia o trimiți afară și primești în schimb valută. Și întrucît nu se găsea o sală cu o acustică specială, după lungi insistențe, s-a obținut acordul de a se folosi marea Sală de Marmură de la Casa Scînteii și, astfel, Liturghia ortodoxă, colindele românești și imnurile byzantine au fost imprimate în condiții optime.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Isabella a II-a a Spaniei, „regina destinelor triste”

Descrisă de contemporani drept „regina destinelor triste”, Isabella a II-a a domnit în Spania între 1833 și 1868, cînd a fost detronată și trimisă în exil în urma izbucnirii așa-numitei „Revoluții Glorioase”. În timpul dom­niei sale, Spania a trecut prin schimbări politice profunde, într-una dintre cele mai convulsive perioade ale Secolului al XIX-lea, schimbări care au atras dezvoltarea liberalismului politic, alături de transformări socioeconomice majore.

Isabela a II-a a fost forțată să își asume responsabilități de la o vîrstă foarte fragedă: a fost încoronată la vîrsta de 13 ani, forțată de situația politică să se căsătorească cu vărul ei, Francisco de Paula, la vîrsta de 16 ani și, în cele din urmă, detronată la vîrsta de 38 de ani, ceea ce a dus-o inexorabil la exilul la Paris. Elisabeta a II-a a trecut de la a se bucura de popularitatea și afecțiunea poporului, care o vedea ca pe un bastion împotriva absolutismului și un simbol al libertății și progresului, la a fi considerată un exemplu de frivolitate și chiar cruzime.

Contestată dinainte de a se naºte María Isabel Luisa de Borbón s-a născut la 10 octombrie 1830 în Palatul Regal din Madrid și a fost botezată a doua zi după naștere sub tutela nașilor ei, care îi erau bunici: Regele Francisc I al celor Două Sicilii și soția sa, María Isabel de Borbón. Cu cîteva luni înainte de naștere, tatăl ei, Ferdinand al VII-lea, gîndindu-se că nou-născutul ar fi putut fi o fată, a decretat Sancțiunea Pragmatică, prin care, dacă un monarh murea fără un fiu, fiica sa întîi născută putea să domnească imediat după moartea sa. În virtutea acestei reguli, Isabella a II-a a depus jurămîntul ca Prințesă de Asturias în biserica San Jerónimo el Real din Madrid în 1833 și a fost proclamată regină la moartea tatălui său, în același an. În ciuda legalității incontestabile a proclamării sale, unchiul său, Carlos María Isidro de Borbón, fratele defunctului monarh, nu a recunoscut legitimitatea lui Isabel ca suverană și a revendicat dreptul ei la tron în virtutea legislației anterioare. Acest gest avea să

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (X) Masacrul de la Nanjing (3)

Tribunalul Militar Internaţional din Orientul îndepărtat estimează că, în decursul ultimelor zile ale anului 1937 şi la începutul lui 1938, numărul necombatanţilor ucişi de japonezi la Nanjing a depăşit 260.000, deşi unii spun că cifra reală e 350.000.

Membrii micii comunităţi de străini aflaţi în oraş au încercat să delimiteze o arie, Zona de Siguranţă din Nanjing, în care cetăţenii chinezi să poată fi protejaţi.

John Rabe, un om de afaceri german şi lider al filialei partidului nazist din oraş, a fost ales conducător. 250.000 de persoane au reuşit să pătrundă în zonă, printre care şi cîteva mii de soldaţi chinezi, dar japonezii au venit şi i-au luat pe aceştia. De asemenea, i-au luat pe cei care trăgeau ricşe şi pe cei care efectuau munci fizice, pretinzînd că bătăturile de la mîini dovedeau că erau, cu siguranţă, soldaţi. George Fitch, reprezen­tantul YMCA (Young Men’s Christian Association – Asociaţia Tinerilor Creştini) din oraş, i-a văzut legaţi în grupuri de cîte 100 şi mînaţi de soldaţi

provoace Primul Război Carlist (1833-1840), care s-a încheiat cu Acordul Vergara din 1839.

Astfel, cu tronul asigurat și pînă la majoratul Isabelei a II-a, regența Spaniei a revenit mamei sale, regina consort María Cristina de Borbón, care a condus apărarea drepturilor dinastice ale fiicei sale împotriva susținătorilor lui Don Carlos.

Pentru a realiza acest lucru, regenta a trebuit să formeze o alianță cu liberalii, care vedeau în tînăra Isabel o oportunitate pentru triumful ideilor lor împo­ triva absolutismului monarhic reprezentat de Don Carlos.

acceselor religioase pentru a-și face simțită influența, lucru care a sporit și mai mult discreditarea regală în ochii poporului și ai liberalilor.

„Revoluþia glorioasă” ºi exilul

Cu liberalii la guvernare, María Cristina de Borbón a acceptat regimul semiconstituțional al Statutului Regal din 1834. Sub presiunea celor mai entuziaști liberali, regenta a dat undă verde naționalizării proprietăților Bisericii (cunoscută drept „dezmembrarea lui Mendizábal”) și instaurării unui regim propriu-zis liberal (Constituția din 1837).

Cu toate acestea, după mai multe încercări eșuate de a reuni progresiștii și moderații și după izbucnirea mai multor scandaluri de corupție, María Cristina a fost nevoită să predea regența generalului Baldomero Espartero și să plece în exil la 17 octombrie 1840. În acest moment se punea problema căsătoriei tinerei regine, care a fost forțată să se căsătorească (în principal din cauza presiunilor puterilor străine) la vîrsta de 16 ani cu vărul ei Francisco de Asís de Borbón, cunoscut popular sub numele de „Paquita Natillas” din cauza manierelor sale efeminate. Căsătoria nu a fost niciodată una fericită și, deși oficial Isabel și Francisco au avut 12 copii, printre care și viitorul rege Alfonso al XII-lea, relația dintre cei doi s-a rupt curînd.

Pentru a compensa eșecul vieții sale amoroase, regina a întreținut relații cu generali, intelectuali, aristocrați și politicieni, dintre care unii au avut o anumită influență asupra deciziilor Coroanei. De asemenea, confesorii și consilierii Isabelei au profitat de momentele în care regina a fost abandonată sentimentelor de vinovăție și

Regina Isabelei a II-a a fost mai degrabă convulsivă și instabilă. Preferințele sale politice înclinau spre moderați, dar a luat decizii politice eronate, cum ar fi demiterea generalului liberal moderat Narváez în 1849 și numirea în locul acestuia a contelui reacționar de Clonard. Dar a rămas în funcție doar o zi, iar regina a fost nevoită să îl recheme pe Narváez. De asemenea, regina a trebuit să facă față unor revolte precum Vicalvarada din 1854, condusă de generalul O’Donell, un liberal progresist. Acest lucru a dus la așa-numita Bienală Progresistă (cîțiva ani în care Partidul Progresist a încercat să reformeze sistemul politic), din nou sub influența generalului Espartero. În cele din urmă, o revoltă militară a restabilit situația anterioară.

Anumiți autori, precum Jesús Cruz, consideră, de asemenea, că domnia lui Isabel a II-a ar putea fi catalogată drept una dintre cele mai corupte din istoria Spaniei. De fapt, regina, care nu primise în copilărie o pregătire adecvată pentru a exercita o responsabilitate atît de mare, era ușor de manipulat atît de miniștrii săi, cît și de membrii Bisericii și de unii apropiați (așa-numita „camarilă”). De asemenea, Elisabeta avea obiceiul de a interveni adesea în luarea deciziilor naționale, ceea ce a făcut-o foarte nepopulară în ochii clasei politice. De fapt, progresiștii au ales în cele din urmă calea insurecției și au cerut exilul Isabelei a II-a în 1868, acuzînd-o de intervenționism și lipsă de loialitate.

Așa s-a încheiat domnia lui Isabel a II-a, care a trebuit să părăsească Spania în 1868. Exilată în Franța, a primit protecția împăratului Napoleon al III-lea și a soției sale, Eugénie, care era, de asemenea, spaniolă.

Regina în exil și-a stabilit reședința în Palatul Castiliei, iar la 25 iunie 1870 a abdicat la Paris în favoarea fiului său, viitorul Alfonso al XII-lea. Nu s-a mai întors niciodată în Spania, cu excepția unor ocazii scurte și sporadice. Aceasta, deoarece, după restaurarea din 1874, Cánovas și propriul său fiu, Alfonso al XII-lea, au considerat că, pentru stabilitatea monarhiei, era preferabil ca regina să rămînă departe de Spania. În dimineața zilei de 9 aprilie 1904, Isabella a II-a a murit în reședința sa pariziană din cauza unor complicații pulmonare cauzate de gripă. Rămășițele ei au fost duse la Mînăstirea Escorial, unde au fost înmormîntate în Panteonul Regilor. Acolo, „regina destinelor triste” a fost așezată alături de monarhii Spaniei.

Incredibilia.ro

cu baioneta la armă. Japonezii au capturat multe femei în timp ce acestea încercau să pătrundă în zonă, iar Rabe i-a înfruntat pe soldaţii japonezi care încercau să le atace pe femeile din interiorul ariei protejate. Fitch a observat că el „le băga mereu sub ochi banderola cu svastica nazistă şi le arăta insigna”. De obicei, asta dădea rezultate, dar, cu toate acestea, în zonă au fost violate multe femei. Minnie Vautrin, o misionară americană, scria la 16 decembrie în jurnalul ei: „Seara trecută, 30 de fete au fost luate de la orele de limbă engleză, iar azi am auzit zeci de poveşti sfîşietoare despre fete care au fost luate din casele lor seara trecută – una dintre ele nu avea mai mult de 12 ani”. Ea a văzut un camion care ducea zece fete ce strigau: „Ging ming! Ging ming! – Salvaţine viaţa!“. Trei zile mai tîrziu, un rezident străin, James McCallum, scria: „Niciodată n-am mai auzit, nici n-am mai citit despre o asemenea brutalitate. Violuri: estimăm că au loc cel puţin 1.000 în fiecare noapte şi multe în timpul zilei. Dacă li se opune rezistenţă sau se dă cel mai mic semn de dezaprobare, îşi folosesc baionetele sau gloanţele“.

Generalul Matsui a ajuns în oraş la 17 decembrie, pretinzînd că nu ştia ce se întîmplase pînă în acel moment. Într-o declaraţie făcută presei, el a spus: „Mă gîndesc cu profundă emoţie, cu compătimire la cei un milion de oameni nevinovaţi”. De asemenea, a declarat pentru

The New York Times: „În prezent, armata japoneză este, probabil, cea mai indisciplinată din lume”. În timpul unor ceremonii funerare ale japonezilor ucişi, Matsui i-a mustrat public pe 300 dintre ofiţerii săi. Un corespondent de război japonez spunea: „Niciodată un superior nu şi-a mai certat ofiţerii cu atîta asprime”.

Cu toate acestea, în două zile, el s-a mutat în cartierul general al prinţului Asaka, aflat lîngă oraş, şi a părut incapabil să oprească atrocităţile. În 1948, Matsui a fost spînzurat pentru crime împotriva umanităţii. El îi mărturisise confesorului său budist că, atunci cînd i-a comunicat lui Asaka faptul că era indignat de ceea ce se întîmplase la Nanjing, prinţul a rîs, dar el nu a menţionat acest lucru la proces. Cînd a avut loc masacrul, se spune că ofiţeri japonezi aflaţi în alte părţi ar fi plîns de ruşine, dar mulţi japonezi au susţinut cu tărie în continuare că nu a avut loc nici un masacru şi că toate victimele erau din rîndurile personalului militar.

Printre aceştia se număra şi Asaka, ce susţinea că nu primise nici o plîngere cu privire la comportamentul trupelor sale. Conform tratatului semnat de generalul Douglas MacArthur şi împăratul Hirohito la sfîrşitul războiului, toţi membrii familiei regale erau feriţi de urmărirea în justiţie pentru crimele de război. (va urma) JOHN WITHINGTON

Regentul Espartero ºi o nuntă nedorită

România de lîngã noi – România realã

TRAGEDIA DE LA CREVEDIA – La un an de la catastrofă – (urmare din pag. 1) Dincolo de recunoașterea mărcii Crevedia de pe pungile cu carne de pui, de un an de zile despre Crevedia se vorbește în termeni învăluiți într-un sentiment de tragism, apăsat de o mare durere sufletească, neștearsă încă, nici după scurgerea celor 365 de zile trecute cu greu și cu încercări și suferințe aproape de neimaginat pînă într-o zi de la sfîrșitul lunii august 2023. Printr-o relație geografică inedită: Caracal – Crevedia, localitatea liniștită, pe lîngă care curge, tot liniștit, rîul Colentina, s-a transformat într-un vacarm social distructiv, avînd la origini tocmai niște oameni din orașul din Olt, purtați de soartă (și de interese), pe aceste meleaguri înnobilate pînă atunci de piuitul a milioane de pufoși galbeni, ieșiți triumfători din incubatoarele-cloșcă.

Dornici de cîștig și de afceri, în condițiile actuale ale economiei românești, Ionuț Daniel Doldurea și Ionuț Cosmin Stîngă, patronii companiei FLAGAS SRL Caracal – firmă cu mai multe activități (astfel cum apare la Registrul Comerțului, printre care și transportul și distribuirea de GPL), au deschis puncte de lucru în țară, ajungînd și la Crevedia, unde, pe șoseaua națională, în apropierea caselor localnicilor, au organizat un astfel de punct de lucru. Desigur, termenul „organizat” (așa cum o să vedem mai jos) este, de fapt, un eufemism, realitatea din teren demontînd orice literă ce compune acest cuvînt.

Dînd dovadă de o crasă indiferență în asigurarea securității muncii în comerțul cu asemenea produse periculoase, sfidînd normele în vigoare a înființării și funcționării unor asemenea puncte de lucru, care prevăd o serie de norme de securitate și de obținerea de autorizații speciale, cei doi patroni – urmărind cîștiguri rapide, cu investiții minime și cu încălcarea grosolană a celor mai elementare norme de protecția muncii (într-un domeniu atît de periculos) – au pregătit terenul, am putea spune, pentru tragedia de acum un an, ale cărei urmări nu s-au stins nici pînă azi, rănile (la propriu și la figurat) provocînd încă dureri și suferințe, așteptîndu-se, în continuare, rezolvări ale unor grave probleme generate de acest caz.

Pînă să „intrăm” în flăcările iadului de la Crevedia, din vara trecută, pentru a înțelege mai bine pericolul lucrului cu acest combustibil și imprudența manevrării acestuia, să explicăm măcar în cîteva rînduri ce este acest GPL. GPL = gaz petrolier lichefiat – un amestec de hidrocarburi gazoase, livrate în butelii sub presiune, în stare lichefiată.

Este folosit drept combustibil pentru încălzire și pentru funcționarea autovehiculelor. Principalele componente ale amestecului sînt propanul și butanul, în proporții relativ egale. Mai pot fi prezente mici cantități de propilenă și butilenă, iar pentru a sesiza olfactiv eventualele scăpări de gaz, se adaugă mici cantități de etantiol.

Iadul pe pămînt Sîmbătă, 26 august 2023. Zi liniștită, de sfîrșit de săptămînă, după ce a trecut marea sărbătoare de pe 15 august – Adormirea Maicii Domnului, cînd locuitorii din Crevedia au fost la biserică, apoi, cei care au avut în familie un membru cu acest nume (sau derivat) au sărbătorit așa cum se întîmplă și la alte sărbători din calendarul creștin-ortodox. Deci, în acea zi de sîmbătă, în Crevedia de Dîmbovița, nimic nu părea să tulbure liniștea obișnuită, pocnitorile și muzica fiind acum în urmă, la distanță de 11 zile.

Dacă în zonă ar fi fost un observator atent la activitatea de la stația GPL, ar fi constatat ceva mișcări de oameni și de vehicule, pe care, desigur, le-ar fi considerat normale, în contextul unei activități specifice.

Vizualizînd înregistrările, l-ar fi văzut pe operatorul Adi Gheorghe Postu, care și-a luat serviciul în primire la ora 8 și 30 de minute. Peste cîteva ore, la ora 12, în stația

GPL sosește autoutilitara condusă de șoferul Constantin Carabuș, pe care acesta a parcat-o în curtea punctului de lucru, așteptînd s-o încarce cu peste 27.000 de litri de GPL, capacitatea autocisternei fiind de 27.776 de litri. Derulînd filmul zilei, în continuare, după două ore și jumătate înregistrăm sosirea unei alte autoutiliatare cu număr de Olt, avînd și o semiremorcă, șofer fiind Luigi Valentin Pășcociu. Cisterna cu număr de Olt era încărcată cu 14,82 tone de gaz GPL, fapt pentru care a fost trasă paralel cu cele două cisterne fixe folosite pentru depozitarea GPL-ului; urma, deci, operația de transvazare a gazului dintr-o cisternă în alta.

Orele zilei de sîmbătă 26 august 2023 se scurgeau după același tipic, în așteptarea momentului principal al zilei – transvazarea gazului GPL dintr-o cisternă în alta. Autorii acestei operațiuni, obișnuiți, probabil, cu experiența căpătată de cînd erau salariați ai firmei Flagas SRL, șoferii Constantin Carabuș și Luigi Valentin Pășcociu s-au apucat de treabă în jurul orei 18, transvazînd gazul din cisterna înmatriculată în județul Olt într-una din cele două cistene fixe, folosind o pompă mobilă de distribuție neomologată și neautorizată. Cei doi șoferi făceau ceea ce făcuseră de atîtea ori, manevrînd pompa și furtunul într-o succesiune de operații intrate de acum în reflex, fără să bănuiască pericolul ce se apropie cu viteza fulgerului orbitor. Cum s-a întîmplat și cum a scăpat situația de sub control în doar cîteva secunde?

Cum de a dispărut diferența dintre moarte și viață numai în cîteva secunde, cataclismul serii de 26 august 2023, din comuna Crevedia, și lăsînd urme adînci nu doar în comuna cunoscută pentru Combinatul Avicol, ci în Istoria contemporană a României? Pentru autenticitate, redeșteptînd în cei care au fost martori fiorii unui tragism ireversibil, redau un citat din actul oficial al acuzării, suficient pentru conturarea grozăviei acelei zile fatidice. „În timpul manevrei de transvazare, din cauza pierderii etanșeității pe circuitul de transfer, a avut loc o scurgere de GPL care s-a acumulat în curtea și imobilul proprietate a Flagas SRL și care a reprezentat sursa de inițiere a amestecului exploziv cu caracter complex, incluzînd produse pirogene (incendive și explozive sub diverse forme), producîndu-se succesiv, în intervalul orar 18,48 – 21,46, o explozie a unui nor de vapori și declanșarea unui incendiu, urmate de explozia unui nor de vapor, o explozie a vaporilor unui lichid de fierbere, o explozie (incendiu fulger), două eplozii ale unor nori de vapori, o altă explozie a unui lichid de fierbere, încă o explozie (incendiu fulger) și alte două explozii ale unor nori de vapori”.

Dincolo de aceste explicații în termeni judiciari, lucrurile – în simplitatea lor – converg într-un cumul de ilegalități patronale (la care instituțiile responsabile pentru acest domeniu au închis ochii), coroborate cu acceptarea unor salariați să presteze serviciul în condiții precare din punct de vedere al respectării celor

Ionuț Daniel Doldurea și Ionuț Cosmin Stîngă, patronii companiei FLAGAS SRL Caracal mai elementare norme de protecția muncii, cărora li se adaugă un mare grad de neglijență în mînuirea sculelor și a instrumentelor de lucru – mai pe șleau spus, se aplică deviza autohtonă „Lasʼ că merge și așa”. Uite că, în cazul Crevedia, n-a mai mers, rezultatul fiind cel concentrat în șapoul din fruntea acestui articol.

Dacă citești rechizitoriul, la care adaugi și Raportul de expertiză criminalistică, întocmit de către Institutul Național de Expertize Criminalistice, rămîi blocat de cît de ușor, în condiții de responsabilitate majoră, ne punem viața în pericol – a noastră, dar și a celor din jur – fapt concretizat, în mod „ideal”, la Crevedia.

Concret, transferul GPL-ului între cele două cisterne a creat o acumulare de gaze GPL, cu o concentrație de butan de 98%, la nivelul solului și, mai mult ca sigur, în clădirile din proxima apropiere. Aceste elemente au format un mediu exploziv, „constituit din amestecul aer-vapori GPL care, prin inițierea aprinderii de la o sursă externă, de natură electrică, electrostatică sau mecanică, a condus la prima explozie” – astfel cum este descrisă faza premergătoare declanșării dezastrului, în Raportul amintit. Și... sursa externă, neidentificată mai sus, n-a întîrziat să se materializeze, în situația (incalificabilă) de manevrare a uneltelor de lucru. Citim din nou din același rechizitoriu fapte cutremurătoare, cele care se referă la identificarea sursei de aprindere – cauza finală a acestei tragedii. Astfel, sursa morții a constat în „scîntei mecanice, rezultate la folosirea de către șoferul Luigi Pășcociu Valentin a unui levier metalic, pentru deblocarea/ închiderea robinetului de gaz. O scînteie mecanică produsă chiar la scăparea levierului pe platoul de beton ar fi avut energie termică suficientă pentru aprinderea vaporilor GPL de sub cisternă”.

Ce-a fost, ce n-a fost, această primă explozie (a unui nor de vapori situat în aer liber) a avut un efect termic semnificativ, care a generat incendierea vehiculelor parcate în incinta firmei Flagas SRL, a multor clădiri din zonă și a autoturismelor parcate în fața clădirii princi­ pale a acestei societăți; de asemenea, a fost incendiată vegetația de pe cealaltă parte a DN1A.

Cei care-au plătit cu viața Indiferent de pagubele materiale provocate de acest eveniment nedorit, care vor fi sau nu plătite vreodată la justa lor valoare, moartea a 5 oameni – 3 salariați

ai firmei și 2 vecini fără niciun amestec în afacerea Doldurea-Stîngă – nu poate fi compensată cu nicio cantitate de aur din lume, viața spulberată (la unii într-un timp record, la alții după ore și zile de chinuri groaznice) nu va mai afla niciodată sălaș în corpurile carbonizate precum tăciunele pe vatra fierăriei de odinioară. Deși, în general, nimănui nu-i plac scenele de groază, în ochii martorilor de la acest prăpăd nu se pot estompa niciodată imaginile terifiante ale oamenilor alergînd disperați, cu hainele topite pe corp, căutînd adăpost și cerînd ajutor.

Alergînd după senzațional, probabil, nu va trece mult timp și un regizor va crea o „operă de artă” horor, poate mărturie a acestei tragedii, dar și provocatoare de stări emoționale intense. În acest articol, pentru exemplificare și pentru rămînerea în memoria colectivă a numelor acestor nefericiți (cu bunele și cu relele lor), amintesc doar finalul, ca deznodămînt.

După apariția scînteii și producerea primii explozii cu izbucnirea concomitentă a incendiului, operatorul GPL Adi Gheorghe Postu, împreună cu cei 4 cetățeni nepalezi (angajați pe post de spălător auto), au părăsit clădirea firmei. Din păcate, doi dintre nepalezi (Bhakta Bahadur Sunawar și Ramesh Kumar Sah), s-au oprit în apropierea imobilului, fiind surprinși de explozie și incendiu, fapt ce le-a provocat grave leziuni, din cauza acestora Bhakta Bahadur Sunawar decedînd la spital.

Cei mai expuși au fost cei doi șoferi care lucrau la operațiunea de transvazare a GPL-ului dintr-o cisternă în alta: Constantin Carabuș și Luigi Valentin Pășcociu, fiind cuprinși instantaneu de flăcări. Iată descrierea la „rece” a unui moment incendiar, așa cum au concluzionat anchetatorii: „În momentele imediat următoare, aceștia au părăsit curtea firmei și s-au deplasat pe șoseaua principală, în direcția Buftea, intrînd în locuința unuia dintre locatarii din zonă unde, întrucît hainele le-au fost arse complet, au primit obiecte de îmbrăcăminte și au așteptat sosirea primelor echipaje de ambulanță, care i-au transportat la Spitalul de Urgență Floreasca”.

Unul dintre șoferi, cu arsuri pe 99% (!) din suprafața corporală, a decedat la spital, după 9 zile de chin și de încercări miraculoase din partea medicilor specialiști de a-l salva; celălalt, cu 40% arsuri pe corp, mutat la Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni, fiind apoi transferat în străinătate, în Germania, unde a decedat.

O altă victimă – de data aceasta din rîndul localnicilor, a fost o vecină, Florica Barbu, explozia și incendiul surprinzînd-o în apropierea casei sale. A fost transportată la Spitalul Floreasca, unde a doua zi a decedat. O altă victimă locală a fost Marian Mirea, cu locuința vizavi de stația GPL, care, surprins de a doua explozie, a suferit leziuni traumatice grave, incompatibile cu viața.

Acesta este bilanțul mortal, ca să spunem așa, al tragediei de la Crevedia, din 26 august 2023, cărora li se adaugă cei peste 50 de răniți, unii dintre aceștia rămași cu sechele pe toată durata vieții. Adăugăm la aceste cifre numărul impresionant de persoane în suferință și în așteptarea împărțirii dreptății de către Justiția Română.

Să sperăm că astfel se va întîmpla!

Patronii: Mortul e de vină! În urma anchetei și a probelor depuse la dosar, Parchetul General i-a trimis în judecată pe patronii stației GPL de la Crevedia, Ionuț Doldurea și Ionuț Stîngă, în urma exploziilor din 26 august 2023, soldate cu 5 morți și 54 de răniți, majoritatea pompieri care interveniseră la stingerea incendiului. În rechizitoriul întocmit de renumitul procuror Marius Iacob (cazul Elodia), sînt reținute infracțiuni în sarcina celor doi inculpați, aflați acum sub control judiciar. O primă infracțiune este distrugerea din culpă care a avut ca urmare un dezastru.

Probele sînt clare și sustenabile, deși patronii firmei caută să le ocolească, dînd vina pe angajați pentru cele întîmplate. În termeni judiciari abaterile celor doi sînt vizibile de la o poștă: „Încălcarea repetată a dispozițiilor legale în materia securității și sănătății în muncă, precum și a celor privind derulrea operațiunilor de alimentare, transport, transvazare și depozitare cu combustibil GPL, la punctul de lucru neautorizat amplasat în comuna Crevedia, Șoseaua BucureștiTîrgoviște, nr. 231, județul Dîmbovița”. Mai departe, se acuză faptul autorizării și impulsionării de descărcare a

produsului GPL din cisterne auto în rezervoare-cisternă neautorizate, precum și utilizarea unor pompe mobile neautorizate, în condițiile inexistenței unor proceduri de lucru autorizate pentru realizarea activităților de descărcare/încărcare GPL. Derularea unor activități cu un produs periculos, într-un punct de lucru neautorizat, situat într-o zonă puternic populată – sînt fapte ce au creat premisele producerii incidentului din 26 august 2023, cu urmările cunoscute.

Mai departe, dosarul conține și infracțiunea de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă. Cei doi patroni sînt acuzați de Parchetul General că în perioada 30 septembrie 2020 – 26 august 2023, în calitate de angajatori, nu au luat măsurile legale de sănătate și securitate în muncă referitor la cerințele legale în acest caz. Patronii „deși aveau îndatorirea de a lua aceste măsuri – se scrie în rechizitoriu – generînd prin conduita urmată un pericol iminent de producere a unui accident de muncă, aspect care a determinat producerea, la data de 26 august 2023, a unui accident colectiv soldat cu decesul și vătămarea corporală a mai multor persoan aflate în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau în afara muncii”.

Dosarul în cauză este complex, numai actul de sesizare a instanței numără peste 500 de pagini. Împreună cu cei doi patroni, Ionuț Doldurea și Ionuț Stîngă, a fost trimisă în judecată și firma care deține această stație GPL – SC Flagas SRL, acuzată de aceleași infracțiuni ca și cei doi patroni. Interesant este faptul că în acest dosar penal s-au constituit ca părți civile un număr important de persoane (132), dar și 11 persoane juridice, cu un prejudiciu calculat la 26.463.543 de euro, la care se adaugă 615.535 de lei. Aflați în fața unor acuzații teribile, cu spectrul neplăcut al unor condamnări, cei doi oameni de afaceri din Caracal au încercat să arunce întreaga responsabilitate pe seama celor doi șoferi arși și decedați. Prin recunoașterea doar parțială că în cadrul firmei lor s-au derulat în mod excepțional operațiuni de transfer GPL dintr-o cisternă în alta și de parcare a autocisternelor încărcate cu GPL la punctul de lucru din Crevedia, cei doi patroni au încercat să se derobeze de acuzațiile din dosar, dar, inutil.

La interogatoriu, Doldorea și Stîngă, încercînd eludarea realității, „au recunoscut parțial că, în cadrul firmelor, s-au derulat în mod excepțional operațiuni de transfer GPL dintr-o cisternă în alta și de parcare a autocisternelor încărcate cu GPL la locația societății din comuna Crevedia”. În urma acestor audieri, rechizitoriul reliefează faptul că cei doi „prin aspectele relatate cu prilejul audierilor, au lăsat să planeze responsabilitatea în legătură cu astfel de operațiuni către șoferii firmei, în special către cei care au decedat în contextul din 26 august 2023, și au încercat să diminueze amploarea activităților nelegale desfășurate, prin susținerea faptului că transvazările se făceau doar în situații de excepție, adică doar atunci cînd autocisternele trebuiau golite de GPL pentru a se putea deplasa la service sau la revizie, cînd cisternele mari urmau să meargă la rafinărie pentru încărcarea completă cu GPL sau cînd cisternele de capacitate mai mare nu puteau ajunge în punctele de destinație din alte localități”. Desigur, apărarea inculpaților poate apela la zeci de subterfugii și găselnițe în vederea transmiterii unui mesaj favorabil celor doi patroni, dînd vina pe cei doi șoferi decedați, dar – dincolo de morala acestui procedeu incorect, rămîn mărturiile și declarațiile celor în viață care cunosc într-adevăr ce operațiuni neautorizate aveau loc la stația GPL din Crevedia, și rămîne ancheta Justiției care va face dreptate.

Viața la Crevedia, după 26 august 2023 După cunoscuta butadă „Viața merge mai departe”, și la Crevedia, după tragedia de acum un an, soldată cu 5 morți și cu 54 de răniți, de asemenea, cu zeci de locuințe distruse, total sau parțial, viața – deși nimic nu mai seamănă cu ceea ce a fost înainte – continuă mersul ei, cu multe, multe modificări și suferințe. Astăzi, dacă vizitezi locul prăpădului din augustul trecut, constatați că rănile

Urmările exploziei locului s-au vindecat mai repede decît rănile oamenilor.

Fiecare locuință distrusă sau afectată își are povestea ei, iar cei care le locuiau înainte, în liniște, respectînd cutumele satului ancestral, au cunoscut noi forme de viață și trai, mai întîi la Căminul cultural, apoi în containerele tip vagon, puse la dispoziție de Guvern. Locul stației GPL, unde s-au produs exploziile și incendiul devastator, este curățat și are un gard nou, doar șanțul de vizavi unde zac resturi de dărîmături amintește de catastrofă.

Cei cu locuințele afectate au avut de optat fie pentru a cere despăgubiri în instanță, fie pentru a accepta reconstrucția (repararea) caselor de către firma Flagas SRL, sau a primi bani de la patron, la mica înțelegere.

De notat că unele case noi, ridicate în locul celor distruse de exploziile de acum un an, se arată ochiului într-o arhitectură modernă, cu garduri metalice impozante, ceea ce – lucru omenesc, posibil – a creat, pe ici, pe colo, în sat, invidii din partea unor consăteni cu locuințe modeste, după tipic. Deocamdată părerile sînt împărțite, iar unele dintre acestea sînt ținute la „secret”, atîta timp cît procesul nici nu a început, rezultatul fiind incert, iar banii promiși fiind cu termen încă necunoscut. În contextul reflectării situației la zi a tragediei de acum un an din comuna Crevedia, în afară de unele amănunte din dosar a căror rezolvare o vom afla odată cu verdictul final în acest proces, cîteva elemente mi se par semnificative pentru conturarea climatului „original” din societatea româneasă, în spiritul noii „democrații” dîmbovițene, instaurată după 1989. Iată-le, în finalul acestei încercări de rememorare a unui moment tragic, din viața unui sat românesc contemporan, în primul sfert de Secol XXI: 1. La locul dezastrului, în urma căruia au murit 5 suflete, la un an de zile de la tragedie, nu există nicio troiță și nicio cruce! Nu mai sîntem creștini ortodocși?

2. Cu toate că după explozie, primarul comunei Crevedia, Florin Petre, a primit multe critici pentru funcționarea pe teritoriul administrat de Primărie a firmei fiului primarului din Caracal, Ionuț Doldurea, firmă ce nu avea toate avizele de funcționare, și, cu toate că, vara trecută primarul Florin Petre a fost exclus din PSD – la alegerile locale din 9 iunie, anul acesta, Florin Petre a candidat de pe lista... PSD, reînnoindu-și mandatul cu încă 4 ani! Vorbe prin comună: „Ce era să facem? Primarul ne-a ajutat și el cît a putut”. Ce păcat că logica omului se oprește la verbul „a da”, fără a încerca o scrutare a timpului și a pune o atît de simplă întrebare: dacă Primăria ar fi insistat pentru intrarea în legalitate a stației GPL sau pentru închiderea acesteia, ar mai fi existat tragedia din 26 august 2023?

3. Nu mai vorbește nimeni de riscul cu care au fost aruncați în foc pompierii sosiți la fața locului pentru intervenție, comandați – culmea – chiar de șeful cel mare de la DSU din MAI, Raed Arafat. Nu răspunde nimeni de tactica greșită folosită în stingerea unor incendii susținute de un asemenea combustibil; de dotarea cu echipament neadecvat unui asemenea caz; de nefolosirea roboților în mijlocul unor asemenea focare periculoase, prin explozii combinate...

Păcat că uităm prea repede: am uitat de Colectiv, din 2015: 64 de morți; de Spitalul din Piatra Neamț – 15 bolnavi morți în incendiul din noiembrie 2020; de Spitalul de Boli infecțioase „Matei Balș”, București, ianuarie 2021: 25 de morți în incendiu. Și, au mai fost și altele, pe care mai bine nu le mai pomenim. Se spune că omul învață întotdeauna din greșeli. Oare n-ar fi mai bine să învățăm din fapte bune, pline de viață, și nu din tragedii ale căror urme rămîn cicatrici dureroase pe chipul și în sufletul omului?

14

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

Destine remarcabile • Destine remarcabile

COSTACHE CONACHI – poetul şi omul politic iluminist (II) Plin de rîvnă în tot timpul (2)

Dar realizările cele mai de seamă ale acestei perioade, care marchează apogeul activităţii socialpolitice a logofătului, se leagă de întocmirea şi aplicarea în practică a Regulamentelor organice.

După cum se ştie, dincolo de limitele lor de altfel considerabile, regulamentele au jucat rolul unor adevărate constituţii ale Principatelor române.

Redactate sub supravegherea generalului Pavel Kiseleff, ele au fost concepute într-un spirit reformator, pe care ţarul şi sfetnicii săi nu îndrăzniseră niciodată să-1 manifeste înăuntrul Imperiului ţarist.

După războiul ruso-turc dm 1829, încheiat cu Pacea de la Adrianopol, Conachi a fost chemat în comisia de patru a Moldovei, în vederea întocmirii proiectului; în 1829, la Bucureşti, lucra la definitivarea regulamentelor. Cu aceste prilejuri, el a urmărit să determine o însănătoşire a justiţiei.

Demn de remarcat este mai ales faptul că articolele 371 şi, respectiv, 425 din Regulamente, conţinînd idei prielnice Unirii, par a fi redactate sub influenţa sa. Iată, de altfel, opinia lui în această chestiune esenţială: „Deosebirea întru niamurile lumii după cel întîi cuvînt fiind lege (a), limba voroavei şi depărtarea locuinţii – iar după al doilea portul, obiceiurile şi stăpînirea – nici una dintre aceste nu văd mijlocind între valahi şi între moldoveni“.

Această idee l-a preocupat îndeaproape pe Costache Conachi, ea regăsindu-se cu aceeaşi claritate şi în scrisoarea adresată vărului său, mitropolitul Veniamin Costachi, la 13 ianuarie 1837: „Ar fi o mare greşeală politicească de a se lua altă marşă spre luminare aice în Moldova şi alta în soţia ei Valachia, cînd tot cuvîntul cere a ne strînge şi a ne apropia în grai şi în pravile pe chiar duhul Reglementului“.

Procesul de elaborare a Regulamentelor organice a durat pînă în 1831, an în care, mărturie a reputaţiei sale de jurist, Conachi a fost numit mare logofăt al Dreptăţii.

Timp de aproape doi ani, cît s-a aflat în fruntea departamentului Justiţiei, a dovedit o excepţională putere de muncă şi un spirit organizatoric ieşit din comun, oferind imaginea luminoasă a înaltului funcţionar

credincios slujirii intereselor superioare ale obştei. În lipsa unui local potrivit pentru departamentul respectiv, a oferit casele sale de la Copou. De asemenea, a luat măsuri pentru înfiinţarea tribunalelor de judeţ şi a Curţii superioare. Peste 30.000 dosare uitate în depozitele Curţii Domneşti au fost distribuite spre cercetare şi soluţionare instanţelor îndrituite. El însuşi se scula la 4 dimineaţa lucrînd la diferitele „pricini“ aflate în curs, dînd dispoziţii şi lămuriri funcţionarilor din subordine.

Tot în acest răstimp, a organizat pe baze moderne arhivele departamentului Dreptăţii şi Arhivele Statului, supraveghind pînă la cele mai mici detalii desfăşurarea acţiunii. În 1834, Conachi a candidat, fără succes, la tronul Moldovei, tron care, în ciuda petiţiei adresate lui Ahmed paşa de către cei 60 notabili moldoveni, între care şi Conachi, tocmai în scopul de a preveni o asemenea posibilitate, a fost acordat lui Mihail Sturdza. După 1835 s-a retras din viaţa publică, rămînînd însă după cum o dovedesc documentele vremii, unul din oamenii cei mai influenţi din Moldova. A făcut în continuare o opoziţie activă lui Mihail Sturdza, denunţîndu-i abuzurile şi învinuindu-l că este „opresor al drepturilor şi libertăţilor ţării“.

Puterea spiritului

Bustul lui Costache Conachi de la Tecuci

Mare dregător, neîntrecut jurist, candidat la domnia Moldovei, Cos­tache Conachi a fost şi un remarcabil om de cultură; poet, autor al unui manual de poetică, al unor mici piese versificate, traducător din literatura străină...

Activitatea sa literară se întinde pe o perioadă de peste patru decenii. În acest domeniu, el poate fi considerat

Conacul Conachi de la Țăgănești

un deschizător de drumuri, călăuză pentru alţii ce au venit în urma lui. Conachi a militat pentru dezvoltarea culturii în limba ţării. Cele aproximativ o sută de poezii pe care ni le-a lăsat îi conferă dreptul incontestabil de a fi aşezat între întemeietorii poeziei culte româneşti.

De la 1812 pînă la 1828, ne încredinţează George Sion, „improvizaţiile lui, abia ieşite din pana sa, era destul să treacă în mîna unui admirator şi îndată se transcriau

Ecaterina Conachi, unica fiică a lui Costache Conachi

în sute de exemplare şi se comunicau prin palate şi bordeie“. Marele logofăt a fost autorul primului tratat de versificaţie românesc, intitulat Meşteşugul stihurilor româneşti. Numele lui este legat, de asemenea, şi de începuturile teatrului românesc. În comediile sale erau ridiculizate moravurile boieri­mii moldoveneşti.

Se cuvine a fi adăugată şi bogata activitate de traducător a lui Conachi, mult apreciată în epocă şi care, alături de producţia originală a acestuia, a contribuit la formarea gustului literar şi a limbii române literare.

Ca orice spirit iluminist, logofătul se pronunţa pentru propăşirea poporului prin învăţătură; după cum rezultă din corespondenţa cu Veniamin Costachi, el nu era un adept al ideilor „nepipăite ale metafizicei, adecă a zgomotului de cuvinte fără de fapte“, căci „orice luminare de ştiinţă nu aduce pe cel adevărat folos dacă nu este întemeiată pe folosul noroadelor, care sînt două: unul al agriculturei şi altul al neguţitoriei“.

Ideologia iluministă a marelui logofăt reprezintă deci adevărata cheie a personalităţii sale, Conachi fiind, după cum remarcă George Ivaşcu în Istoria literaturii române, „una din figurile cele mai originale, prin contrastul tipic perioadei de tranziţie între Orient şi Occident, pe pragul epocii moderne“.

Spirit mereu deschis către nou, s-a interesat, cu prilejul unei călătorii în străinătate de metodele avansate de exploatare a pămîntului, între preocupările sale s-a aflat şi posibilitatea înfiinţării unei legături pe apă între Galaţi şi Triest, precum şi importul din Austria al unor maşini moderne. A achiziţionat, cu 1.000 galbeni, un telescop pe care apoi, împreună cu alte instrumente, l-a lăsat prin testament statului, în vederea întemeierii unui observator astronomic.

A fost epitrop al aşezămintelor de la Sfîntul Spiridon, încercînd, între altele, să determine construirea unui spital nou, în care scop a donat un teren al său aflat pe Dealul Copoului. A fost membru al Societăţii medicilor şi naturaliştilor din capitala Moldovei. În anii dinaintea morţii, deşi suferind, nu a pregetat să iniţieze prima exploatare a minereului de fier din Moldova, cerînd diferite înlesniri din partea domniei, „nu numai ca pentru un lucru al meu, ci şi ca pentru o lucrare ce cuprinde o mare viitoare folosinţă şi lauda prinţipatului...“. De asemenea, este printre primii care s-au gîndit să organizeze exploatarea izvoarelor de ape minerale.

Prin toată activitatea desfăşurată de-a lungul vieţii, el a lucrat fără preget la luminarea poporului său şi la propăşirea ţării sale, îndelung încercate.

Sfîrșit ALEXANDRU CERNATONI

15

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Taina unui mormînt celebru (II) Răpirea Persephonei

Găsisem trei structuri alăturate! Una fusese distrusă, cu excepţia fundaţiei, dar în imediata vecinătate, se găseau bucăţi de marmură, minunat sculptate, rămăşiţe din partea superioară. Toate acestea constituiau baza materială a ipotezelor mele, în sensul că fuseseră făcute unele încercări de ordine în haosul provocat de mercenarii gali.

Mormîntul mic era mai bine păstrat.

Fusese deschis şi părea jefuit. Eram convins că hoţii de morminte l-au luat drept adevăratul şi singurul mormînt din tumul. Au greşit oprindu-şi scotocelile şi nemaigăsind astfel mormîntul despre care eu consider că ar fi al lui Filip. Dezgropînd cavoul cel mic, am trăit o mare bucurie. Pe întreaga suprafaţă a peretelui interior, cel orientat spre Nord, era înfăţişată o frescă minunată. Un personaj, cu o ţinută aristocratică avînd în mînă un sceptru, conduce un car de război sau o cvadrigă, iar cu cealaltă ţine o fată care se străduie să scape din strînsoare. Nu există nici un dubiu asupra temei: răpirea Persephonei de către Pluto, zeul împărăţiei subpămîntene.

Am fost profund impresionat de puterea de sugestie a desenului, de compoziţia absolut uimi­toare şi de coloritul deosebit de subtil. Mai mult, admiram o frescă murală greacă, una dintre foarte puţinele rămase datînd din Secolul IV î.e.n., reprezentînd un stil artistic care i-a încîntat în aşa măsură pe romani încît l-au reprodus adesea pe pereţii şi mozaicurile lor. Din scrierile lui Pliniu cel Bătrîn (24-79 e.n.) ştim că această temă a fost tratată de Nicomachus, renumitul artist din Secolul IV î.e.n. Cred că avem toate motivele să-i atribuim lui această pictură fără seamăn. Ceilalţi doi pereţi ai mormîntului erau şi ei împodobiţi cu picturi; pe un perete, o femeie şezînd, pe celălalt, un grup de trei siluete feminine. Personajul unic ar putea fi răposata din mormînt, sau, poate, zeiţa Demeter, mama lui Persephone. Prezenţa, în ace­laşi loc, a atîtor chipuri feminine, precum şi descoperirea unor fragmente dintrun pieptene de sidef, mi-au întărit convingerea că, întradevăr, era vorba de mormîntul unei femei.

Cînd am început să dezgolim peretele întîlnit mai întîi, am găsit o grămadă de cioburi de vase şi oase calcinate aparţinînd, cîndva, unor animale micuţe, probabil, unor păsări. Cioburile proveneau de la vase datînd din anii 340-330 î.e.n.; construcţia peretelui era şi ea tipică pentru aceeaşi perioadă. Aveam certitudinea că ne aflăm în faţa unui mormînt de mari dimensiuni. În timp ce îi descopeream faţada, a ieşit la lumina zilei un fragment dintr-o frescă. După ce pămîntul

a fost înlăturat, în faţa ochilor noştri s-a ivit o altă compoziţie greacă, înfăţişînd o vînătoare de porci mistreţi şi lei. Trei vînători, ţinînd în mîini suliţe şi alţi cinci călăreţi cu cîinii lor vînează într-un peisaj hibernal, anotimpul fiind sugerat de trei copaci desfrunziţi. Veridicitatea chipurilor, perspectiva exce­lent redată, precum şi co­loritul nuanţat, dezvăluiesc talentul unui mare artist – probabil Philoxenus din Eretria, elevul lui Nicomachus.

Pînă la aceste emoţionante descoperiri, erau cunoscute doar foarte puţine picturi murale greceşti din perioada respectivă.

Valoarea lor estetică era sugerată numai de cîteva imitaţii găsite la Pompei, Herculaneum şi Boscoreale. Semnificaţia, execuţia şi amploarea acestor fresce, luate ca atare, ne spuneau că mormintele pe care le împodobeau aparţinuseră unor regi.

Pe măsură ce faţada a fost curăţată de pămînt au apărut metopele şi triglifele, acestea din urmă colorate într-un albastru strălucitor.

Partea de deasupra faţadei, care susţinea frontispiciul, se sprijinea pe două coloane dorice şi pe doi pilaştri, din calcar, acoperiţi cu o tencuială de ipsos de un alb imaculat.

Tactica jefuitorilor de morminte (1) Cînd am ajuns la intrarea principală, am observat cu satisfacţie că elegantul portal din marmură era ermetic închis. Gradul de probabilitate ca mormîntul să nu fi fost spart, sporise în mod evident. Cu toate acestea, intrarea în mormînt punea o problemă. Uşile masive puteau fi deschise numai din interior şi numai dacă faţada ar fi fost în întregime escavată. Ne-am decis ca mai degrabă să degajăm acoperişul, iar apoi să ne măsurăm forţele cu acelea ale anticilor jefuitori de morminte: urma să pătrundem prin bolta cavoului. În imediata apropiere a intrării, am găsit cărămizi provenite de la o împrejmuire de formă pătrată care se prăbuşise sub greutatea pămîntului. Am scos din moloz două săbii din fier, vîrful unei suliţe şi fragmente de căpestre şi frîie, toate arse. Tradiţia homerică spune că armele şi harnaşamentele răposatului, recuperate din

rugul funerar, trebuiau depuse în mormînt imediat după incinerare. În cele din urmă, am spart mormîntul şi am intrat. Eram cuprinşi de sentimente amestecate; uimire şi adîncă emoţie! Ca şi la alte cavouri boltite, încăperea principală, în acest caz avînd o suprafaţă de 4,46 m2, comunica cu o anticameră, ceva mai mică, prin uşi de marmură ferecate cu zăvoare de bronz.

Am fost primul care a cercetat interiorul cu ajutorul lanternei: am zărit încăperea de formă pătrată, avînd în partea opusă o uşă de marmură care ducea dincolo, spre anticameră. Dedesubtul meu se aflau două grămezi de obiecte – vase şi arme din bronz într-un colţ, vase de argint în celălalt. Pe podea, zăceau resturi din lemn şi din alte materiale intrate în descompunere, printre care sclipeau frunzuliţe din aur. Chiar la intrare, am desluşit o lespede ce acoperea un sarcofag de marmură.

Ardeam de nerăbdare să privesc mai îndeaproape toate aceste obiecte fenomenale. Atît scara cît şi celelalte trebuiau reparate de urgenţă. Obiectele funerare erau aşezate pe ambele părţi ale sarcofagului, în faţa lui zăceau risipite resturile unor piese de mobilier din lemn. Printre aceste fragmente, care formaseră cîndva un pat, am găsit plăcuţe de fildeş.

Poate că alcătuiseră un motiv ornamental, pe una din laturile patului. Din aceeaşi sursă sau, poate de pe vreo lădiţă de lemn care fusese pe pat, căzuseră figurine umane din aur şi fildeş, înalte de 15 cm, dacă ne ghidam după dimensiunea capetelor, păstrate intacte, măsurînd 2 cm. (va urma) Prof. dr. MANOLIS ANDRONICOS, Universitatea din Salonic

Situl arheologic Aigai

Larnaxul lui Filip al II-lea

16

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

UN punct de vedere Adevărata față a Papei Francisc: O analiză a atacului asupra Credinței Creștine și rolul Noii Ordini Mondiale

În ultimele zile, Vaticanul a fost zguduit de un decret neașteptat emis de Papa Francisc, provocînd uimire și indignare în rîndul prelaților fideli Credinței Creștine și învățăturilor Fiului Domnului, Isus Christos. Acest decret, care a provocat reacții puternice de condamnare, evidențiază o direcție controversată pe care Papa o urmează și care se îndepărtează de tradițiile multiseculare ale Bisericii Catolice. Mai mult, prin alinierea sa cu figuri influente din politica globală, Francisc pare să devină un pion al Noii Ordini Mondiale, subminînd fundațiile Credinței Creștine și valorile tradiționale.

Unul dintre cele mai șocante gesturi recente ale Papei Francisc a fost proclamarea ca „Episcop al Lumii” – „Bishop of the World” o funcție inventată de el însuși și atribuită unui personaj extrem de controversat: Liderul Forumului Economic Mondial de la Davos, un eveniment creeat de el în 1971, ce a devenit un laborator de idei al elitelor globaliste timp de 53 de ani, a fost ridicat la rangul de „binefăcător al lumii” de către Papa. Klaus Schwab este cunoscut pentru promovarea unor Teorii malefice despre un Guvern Mondial, care reflectă, în mod periculos, ideologiile totalitare ale trecutului.

Provenind dintr-o familie germană care și-a desfășurat activitatea în timpul regimului hitlerist, Schwab a lansat în 2020 controversata Teorie a „Marii Resetări”, the Great Reset .

Această inițiativă, mascată sub scopuri aparent nobile, cum ar fi protecția mediului și lupta împotriva încălzirii globale, are ca obiectiv ascuns instaurarea unei dictaturi globale conduse de Elite, reducînd populația lumii prin pandemii, războaie și foamete.

Mai mult, Schwab colaborează cu George Sörös, unul din Liderii Noii Ordini Mondiale pentru a instaura o nouă formă de control global, bazată pe ideologii radicale. Fiul lui Sörös, Alexander, un militant asumat pentru drepturile LGBT, continuă agenda tatălui său, încurajînd o dictatură modernă sub acoperirea promovării egalității și a diversității.

Bergoglio și sprijinul pentru agenda progresistă Cine este, de fapt, acest Papă Francisc?

Jorge Mario Bergoglio, fost arhiepiscop al Argentinei, a fost întotdeauna cunoscut pentru pozițiile sale „progresiste”. Înainte de a deveni Papă, Bergoglio s-a întîlnit în mod discret cu liderii stîngii radicale, inclusiv dictatori ca Fidel Castro și Hugo Chavez, figuri cunoscute pentru politicile lor opresive și lupta împotriva capitalismului. Alegerea lui ca Papă a marcat începutul unei noi ere în Vatican, una în care Biserica a început să se îndepărteze de tradiția sa creștină. În anii recenți, Papa Francisc nu s-a mai ascuns în sprijinul său deschis pentru mișcarea LGBT și alte mișcări progresiste. El a susținut căsătoriile

între persoanele de același sex și a declarat că acestea nu constituie un păcat, contrazicînd învățăturile clare ale Bibliei. Această direcție ridică întrebări despre autenticitatea devotamentului său față de învățăturile lui Isus Christos și față de Biserica Catolică pe care o conduce.

Rezistența cardinalilor și arhiepiscopilor fideli Credinței Creștine Cu toate acestea, în fața acestor acțiuni controversate, Papa Francisc se confruntă cu o opoziție crescîndă din interiorul Bisericii Catolice. Un număr semnificativ de cardinali, episcopi și arhiepiscopi din întreaga lume au ridicat vocea împotriva direcției pe care o urmează Papa.

Acești lideri ecleziastici sînt hotărîți să apere Credința Creștină tradițională și valorile ei fundamentale.

Unul dintre cei mai proeminenți critici ai Papei Francisc este cardinalul german Gerhard Ludwig Müller. Fost prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, cardinalul Müller a fost un apărător fervent al doctrinei tradiționale catolice și a criticat public pozițiile progresiste ale Papei Francisc. El și-a exprimat în mod repetat dezacordul față de direcția în care se îndreaptă Vaticanul sub conducerea actuală, avertizînd asupra pericolului de a dilua învățăturile Bisericii în numele modernității și al corectitudinii politice. În Statele Unite, mai mulți episcopi și arhiepiscopi și-au exprimat dezaprobarea față de acțiunile Papei.

Arhiepiscopul Carlo Maria Vigano, fost nunțiu apostolic în SUA, a fost unul dintre cei mai vocali critici ai Papei, acuzîndu-l că ar colabora cu forțele globaliste pentru a distruge creștinismul. Arhiepiscopul Vigano a făcut mai multe declarații publice, susținînd că Vaticanul sub conducerea lui Francisc a devenit o platformă pentru promovarea ideologiilor seculariste și anti-creștine.

De asemenea, arhiepiscopul José Gomez, președintele Conferinței Episcopale din Statele Unite, și alți episcopi americani au ridicat întrebări despre sprijinul acordat de Vatican pentru mișcările politice și sociale progresiste, cerînd o revenire la valorile tradiționale ale Bisericii. Critici similare au venit și din partea episcopilor din America Latină și Europa, unde se observă o preocupare crescîndă față de influența pe care o exercită elitele globaliste asupra Vaticanului.

Zelenski și persecuția ortodoxiei ucrainene Într-un alt colț al lumii, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, joacă un rol semnificativ în ofensiva globală împotriva Credinței Creștine. Fost actor de comedie, Zelenski a devenit marioneta intereselor globale ale NATO și ale complexului militaro-industrial american. Mandatul său, deși expirat, continuă să fie exercitat sub auspiciile unei dictaturi politice care reprimă libertatea religioasă și drepturile credincioșilor ortodocși.

Una dintre cele mai drastice măsuri luate de Zelenski a fost interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene de a recunoaște autoritatea Patriarhiei Moscovei, o legătură spirituală care datează de secole. Milioane de creștini ortodocși au fost privați astfel de dreptul de a-și practica religia, bisericile fiind confiscate, iar preoții arestați. Această represiune nu vizează doar biserica ortodoxă rusă, ci și alte minorități religioase, inclusiv comunitatea românească, care este oprimată și lipsită de dreptul de a participa la slujbele în limba lor maternă.

O ofensivă coordonată împotriva civilizației iudeo-creștine Atît Papa Francisc, cît și Zelenski reprezintă două fațete ale aceleiași ofensive malefice împotriva civilizației iudeo-creștine. Sub masca progresului și a promovării drepturilor omului, se desfășoară o luptă ascunsă împotriva credinței noastre și a valorilor tradiționale care au stat la baza societății timp de milenii. Această luptă este orchestrată de elite globale, cum ar fi Schwab și Sörös care doresc să impună o Nouă Ordine Mondială, în care religia și credințele tradiționale sînt subminate, iar controlul este centralizat în mîinile cîtorva.

Este crucial ca lumea creștină să recunoască această amenințare și să reziste acestor încercări de distrugere a fundamentelor credinței și civilizației noastre.

Opoziția cardinalilor, episcopilor și arhiepiscopilor fideli Credinței Creștine este vitală în aceste vremuri de încercare, iar solidaritatea lor este esențială pentru a contracara aceste tendințe distructive.

Printre cei mai cunoscuți arhiepiscopi critici, în afară de cei deja menționați mai sus, se mai numără și Cardinalul Raymond Burke, un alt susținător fervent al doctrinei tradiționale catolice. Cardinalul Burke a fost un critic constant al politicilor Papei Francisc, inclusiv al sprijinului acestuia pentru parteneriatele civile între persoanele de același sex și al direcției liberale 

RM

17

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

 în privința altor aspecte sociale. În mod similar, cardinali din America

Latină și Africa, unde comunitățile catolice sînt mai tradiționale, și-au exprimat îngrijorarea cu privire la reformele progresiste promovate de Francisc.

Arhiepiscopii sud-americani precum Hector Aguer, fost arhiepiscop de La Plata, Argentina, au criticat deschis pozițiile liberale ale Papei, declarînd că acestea subminează moștenirea spirituală a creștinismului. Acești lideri spirituali avertizează că direcția impusă de Francisc riscă să îndepărteze Biserica de adevărata sa misiune și de valorile sale esențiale.

Alianța malefică dintre Vatican și elita globalistă În timp ce opoziția din cadrul Bisericii crește, Papa Francisc continuă să promoveze o agendă care pare din ce în ce mai aliniată cu interesele globaliste ale elitelor mondiale. Relația sa strînsă cu Klaus Schwab și susținerea sa pentru ideologiile promovate la Forumul Economic Mondial stîrnesc îngrijorări cu privire la modul în care Biserica Catolică sub conducerea sa devine un instrument Sörös, par să urmărească un plan sinistru de reducere a populației mondiale și de control total asupra resurselor planetei. Implicarea directă sau indirectă a Papei Francisc în promovarea acestor ideologii este un motiv de mare îngrijorare pentru toți cei care prețuiesc valorile creștine tradiționale. Celălalt Luptător al Forțelor Răului, Zelenski, prin confiscarea și restricționarea libertății religioase, face jocul elitelor globaliste care doresc să distrugă orice legătură spirituală și culturală cu Credința Creștină pentru a manipula și stăpîni Poporul! În aceste vremuri tulburi, este esențial ca lumea creștină să recunoască pericolele care pîndesc din partea acestor figuri puternice care, sub masca progresului, lucrează pentru a distruge credința, tradițiile și libertățile noastre.

Opoziția cardinalilor, episcopilor și arhiepiscopilor fideli Credinței Creștine este vitală pentru a proteja Biserica de influențele malefice ale Noii Ordini Mondiale și de a păstra integritatea credinței noastre.

Acum, mai mult ca niciodată, este necesară o mobilizare spirituală și intelectuală pentru a apăra valorile iudeo-creștine care au stat la baza civilizației noastre timp de mii de ani. Cardinalii și episcopii care se opun acestei deviații periculoase sînt farurile de speranță într-o lume din ce în ce mai întunecată de ideologii seculare și globaliste.

Poporul creștin trebuie să se ridice și să lupte pentru adevărul credinței, respingînd minciunile și manipulările promovate de elitele care doresc să controleze lumea. Doar prin unitate și credință neclintită vom putea face față acestei ofensive malefice și vom proteja viitorul civilizației iudeo-creștine și al credinței noastre în Isus Christos.

Gl. bg. (ret) Bartolomeu Constantin SĂVOIU (solidnews.ro)

Papa condamnă măsura Ucrainei de a interzice activitățile legate de Biserica Ortodoxă Rusă Papa Francisc a condamnat măsura recentă a autorităților de la Kiev, care au interzis activitatea organizațiilor religioase cu legături cu Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina. „Nici o biserică creștină nu poate fi desființată direct sau indirect. Bisericile nu trebuie atinse”, a spus papa în timpul rugăciunii sale săptămînale. „Gîndindu-mă la legea adoptată recent în Ucraina, mă tem pentru libertatea celor care se roagă”, a spus Francisc în Piața Sfîntul Petru. El a spus mulțimii adunate că „nu se comite rău prin rugăciune. Dacă cineva face ceva rău poporului său, este vinovat. Dar nimic rău nu poate fi făcut prin rugăciune”.

Declarațiile Suveranului Pontif au venit la numai o zi după ce președintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat o lege care interzice activitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Ucraina. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a spus la promulgare că Biserica Ortodoxă a Ucrainei „face astăzi un pas spre eliberarea de diavolii Moscovei”.

Biserica Ortodoxă a Ucrainei, aliniată cu Kievul, a primit independența față de Patriarhia Moscovei de la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în 2019, vocea principală din lumea ortodoxă.

Biserica Ortodoxă Ucraineană, legată de Rusia, a declarat că a rupt toate legăturile cu Patriarhia Moscovei în 2023 din cauza invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina în februarie 2022. Cu toate acestea, autoritățile ucrainene susțin că legăturile sunt de fapt menținute. Patriarhul Kirill, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, este un susținător vocal al președintelui rus Vladimir Putin și al războiului împotriva Ucrainei.

Noua lege, care a fost adoptată de parlament la începutul acestei luni, este considerată un moment de cotitură în Ucraina, unde creștinismul ortodox a fost fărîmițat timp de decenii în mare parte din cauza influenței Bisericii Ortodoxe Ruse. Legea urmează să intre în vigoare la 30 de zile de la publicare.

Autoritățile ucrainene au încercat să reducă activitățile Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina de cînd forțele legate de Rusia au ocupat părți ale țării în 2014, susținînd că biserica a sprijinit războiul de agresiune al Moscovei.

Sursa: europalibera.org

Kamala Harris oferă propuneri de reducere nevoie”. Comparînd-o pe Harris cu Trump, Wallace a spus că îl vede pe vicepreședinte ca pe un om „care oferă siguranță pentru clasa de mijloc și de jos”, în a costurilor cu hrana și locuința timp ce fostul președinte este „pentru oamenii care

economice ale vicepreședintelui „exact ceea ce avem

(urmare din pag. 1) Vicepreședintele dorește, de asemenea, să mărească creditul pentru impozitul pe venitul cîștigat pentru a ajuta persoanele cu venituri mai mici și fără copii – despre care oficialii estimează că le-ar reduce cota efectivă de impozitare cu 1.500 de dolari – și prime de asigurări de sănătate mai mici. În general, planurile reprezintă o continuare a multor priorități ale administrației Biden. Harris nu caută abateri radicale de la politica președintelui Joe Biden, care a renunțat la cursă luna trecută.

Totuși, vicepreședintele a îmbrățișat un strop de populism economic, trecînd de la accentul pus de Biden pe crearea de locuri de muncă și infrastructură la chestiuni mai strîns legate de reducerea costului vieții – prețurile la alimente, costurile locuințelor și scutiri de taxe pentru familii.

O mare parte din ceea ce propune ea ar necesita aprobarea Congresului, ceea ce este departe de a fi sigur în mediul politic actual, iar echipa lui Harris a oferit puține detalii despre va implementa aceste idei.

Vicepreședintele încearcă să înlăture atacurile lui Trump asupra ei. El a răspuns la discursul ei postînd pe contul său de socializare: „Kamala va implementa controale ale prețurilor în stil SOVIETIC”. Trump a susținut un discurs joi, în timpul căruia a expus numeroase idei legate de propunerile lui Harris.

Unii dintre consilierii economici ai lui Trump au oferit alte puncte de vedere privitoare la planurile lui Harris înainte ca aceasta să vorbească vineri, cu Brian Hughes, un purtător de cuvînt al campaniei fostului președinte, numindu-i reprezentanți ai unui „model socialist și autoritar”. Kevin Hassett, fost președinte al Consiliului Consilierilor Economici în timpul

administrației Trump, a spus că este „complet absurd” ca guvernul să joace un rol în stabilirea prețurilor la alimente, o referire la interdicția federală propusă de Harris privind „creșterea prețurilor corporative”. asupra alimentelor.

Discursul Kamalei Harris a contrastat puternic cu propunerile economice ale lui Trump, inclusiv apelul său pentru tarife mari la mărfurile străine. Ea a spus că adversarul ei „dorește să impună ceea ce este, de fapt, o taxă națională pe vînzări asupra produselor de zi cu zi și a bunurilor de bază pe care le importam din alte țări”. „Va însemna prețuri mai mari pentru aproape fiecare dintre nevoile tale zilnice”, a spus Harris. „O taxă Trump pe benzină, o taxă Trump pe alimente, o taxă Trump pe îmbrăcăminte, o taxă Trump pe medicamentele fără prescripție medicală”. Ea a adăugat: „În acest moment, cînd prețurile zilnice sînt prea mari, el le va crește și mai mult”.

Inflația de la an la an a atins cel mai scăzut nivel din ultimii trei ani, dar prețurile alimentelor sînt încă cu 21% peste nivelul de acum trei ani. Un raport al Departamentului Muncii din această săptămînă a arătat că aproape toată inflația din iulie a reflectat prețuri mai mari de închiriere și alte costuri ale locuințelor, o tendință care, potrivit datelor în timp real, se reduce.

Drept urmare, costurile locuințelor ar trebui să crească mai lent în lunile următoare, contribuind la scăderea inflației. Propunerea lui Harris de prețuri la alimente ar instrui Comisia Federală pentru Comerț să sancționeze „marile corporații” care se implică în creșteri ale prețurilor și evidențiază lipsa concurenței în industria de ambalare a cărnii pentru creșterea prețurilor la carne.

Monica Wallace, un funcționar de comitat care a participat la discursul lui Harris, a numit planurile

cîștigă bani pentru a face orice și tot ce își doresc”.

Sondajele arată, totuși, că americanii au mai multe șanse să aibă încredere în Trump decît în Harris atunci cînd vine vorba de gestionarea economiei: aproximativ 45% spun că Trump este mai bine poziționat pentru a se ocupa de economie, în timp ce 38% spun asta despre Harris. Aproximativ 1 din 10 oameni nu are încredere nici în Harris, nici în Trump pentru a gestiona mai bine economia, potrivit celui mai recent sondaj Associated Press-NORC Center for Public Affairs Research.

Avînd o renaștere a entuziasmului de la repor­ nirea campaniei democraților, Harris s-a poziționat superior în ultimele săptămîni. În Carolina de Nord, democrații acționează cu prudență într-un stat dinamic din punct de vedere economic, care nu a fost cîștigat de un candidat democrat la președinție de la Barack Obama în 2008. „În 2008 a fost ultima dată cînd am votat pentru un candidat democrat la președinție, Barack Obama”, a spus Cooper. Profesorul de științe politice de la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, Steven Greene, a spus că statul „a trecut dintr-o situație în care Joe Biden era aproape sigur înfrînt, în timp ce Kamala Harris are șanse foarte reale de a cîștiga”.

Deborah Holder, un rezident în Raleigh în vîrstă de 68 de ani, care conduce șase restaurante McDonaldʹs, a spus despre vicepreședinte: „Cultura ei este o mare putere pentru ea, pentru că va putea să interacționeze cu ceilalți, chiar și cu oameni cu care a avut de-a face în toate domeniile vieții”.

Harris încearcă să găsească un echilibru în definirea propriei imagini și agendei economice, acordînd în același timp credit istoricului administrației Biden.

18

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

Barcelona (IV)

Primul punct de vizitat a fost Sagrada Familia.

Facem întîi cumpărăturile și după aceea cu metroul la Sagrada Familia pe care am văzut-o doar pe dinafară; la coada ce se formase nu am avut nervi să stăm, plus că știam că înăuntru, fiind încă în construcție, nu aveam ce vedea. Este considerată ultima mare catedrală a Europei. Proiectul inițial a fost realizat de Francesc de Paula del Vaillar la cererea lui Josep Bocabella, un bibliotecar bogat.

Gaudi a intrat în proiect la anul 1883. El a venit cu o idee ambițioasă și care respectă doar planul inițial al clădirii, însă stilul neogotic clasic a dispărut repede din schițe, apărînd în schimb un gotic mediteranean despuiat de contraforturile din arhitectura nordică.

Modelul de inspirație e natura, coloanele uriașe din navă se îndoaie și se ramifică asemeni crengilor pentru a susține greutatea bolților fără sprijin din afară.

Ce se poate vedea foarte clar aici este diferența de stiluri a celor patru fațade ale catedralei. Astfel, pe fațada sudică, dominată de 4 turnuri reprezentînd pe cei patru evangheliști, e sculptată Nașterea lui Christos și acest moment de bucurie se vede în dantelăria în piatră care de la depărtare arată ca nisipul umed al unui castel de nisip făcut pe plajă.

Dulceața formelor, blîndețea muchiilor emană bucu­ rie și fericire exprimînd grandoarea unui moment așteptat de mulți. Spre deosebire de aceasta, fațada vestică, unde apar patimile lui Christos, este dăltuită într-un mod dur, pătrățos, muchiile sînt ascuțite, coifurile soldaților par desprinse parcă din „Războiul Stelelor” totul exprimă durerea și chinul îndurate de Mîntuitor. În cele ce urmează o să vă detaliez toate cele exprimate mai sus despre catedrală. La 19 martie 1882, a început construcția Sagrada Família sub conducerea arhitectului Francisco de Paula del Villar. În 1883, cînd Villar și-a dat demisia, Gaudí a preluat funcția de arhitect șef, transformînd proiectul cu stilul său arhitectural și ingineresc, combinînd forme de Art Nouveau gotice și curbiline. Gaudí și-a dedicat restul vieții proiectului și este înmormîntat în criptă.

La dată morții sale în 1926, mai puțin de un sfert din proiect era finalizat. Biserica are următoarele dimensiuni: nava centrală are o înălțime de 45 de metri, iar navele laterale 30 de metri. Transeptul are trei altare.

Bazîndu-se exclusiv pe donații private, construcția Sagrada Família a progresat încet și a fost întreruptă de Războiul civil spaniol. În iulie 1936, revoluționarii

au dat foc criptei și au intrat în atelier, distrugînd parțial planurile, desenele și modelele de tencuială ale lui Gaudí, ceea ce a dus la 16 ani de muncă pentru a strînge împreună fragmentele modelului inițial. Construcția a reluat progresul intermitent în anii ‘50. Avansarea tehnologică precum proiectarea asistată de computer și controlul numeric computerizat (CNC) au permis de atunci progresul mai rapid, iar construcția a trecut de mijlocul anului 2010. Cu toate acestea, unele dintre cele mai mari provocări ale proiectului rămîn, inclusiv construcția a încă zece spire, fiecare simbolizînd o importantă Figură biblică în Noul Testament. Se anticipează că lăcașul poate fi finalizat pînă în 2026, centenarul morții lui Gaudí.

Descriind Sagrada Família, criticul de artă Rainer Zerbst a spus că „este probabil imposibil să găsești o biserică construind ceva asemănător în întreaga istorie a artei”, iar Paul Goldberger o descrie drept „cea mai extraordinară interpretare personală a arhitecturii gotice din Evul Mediu”.

Proiectul original al lui Gaudi prevăzuse un număr de 18 turnuri reprezentînd cei 12 apostoli în ordinea importanței lor, pe cei 4 evangheliști, pe Fecioara Maria și pe Isus. Opt turnuri au fost deja construite, acum se caută soluții pentru următoarele 10. Turnurile celor 4 evangheliști vor avea în vîrf simbolurile fiecăruia dintre ei. Turnul central reprezentîndu-l pe Isus Christos va

avea o cruce în vîrf dar nu va depăși ca înălțime muntele Montjuic din Barcelona fiindcă Gaudi era de părere că creația unui om nu o poate depăși pe a Creatorului. Planurile originale includeau niște clopote tubulare puse în funcțiune de forța vîntului, ce conducea sunetul spre interiorul bisericii. Catedrala va avea trei mari fațade: Fațada Nașterii la est, a Patimilor la vest, și a Gloriei la sud, pe cale de a fi completată.

Fațada Nașterii A fost construită între 1894 și 1930, fiind prima terminată. A fost dedicată Nașterii lui Isus, este decorată cu scene care amintesc elementele vieții.

Tipic pentru stilul naturalist al lui Gaudi, sculpturile sînt decorate cu scene și imagini din natură, fiecare simbolizată într-un fel aparte. De exemplu, cele trei portaluri reprezentînd Nădejdea, Credința și Mila sînt separate de două mari coloane, iar la baza fiecăreia se află cîte o broască țestoasă: una pentru a reprezenta marea și alta uscatul, fiecare din ele simbolizînd permanența timpului. În contrast cu figurile țestoa­ selor avem sculpturile a doi cameleoni pe cealaltă parte a fațadei, ce simbolizează schimbarea. Fațada Nașterii este poziționată spre nord-est, locul de unde răsare soarele, ca un simbol al Nașterii lui Christos.

La început, Gaudi a vrut ca această fațadă să fie policromă și a ales-o ca să incorporeze structura și decorațiunile întregii biserici. A fost atenționat că e posibil să nu poată finaliza biserica și să lase urmașilor un set de indicații artistice și arhitecturale care să fie respectate de cei ce vor veni după el. El a ales ca aceasta să fie prima fațadă la care va începe lucrul și să fie cea mai atractivă și mai accesibilă publicului.

S-a gîndit că dacă începea cu Fațada Patimilor lumea nu i-ar mai fi susținut proiectul. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Efectele telefoniei mobile asupra organismului uman

Mulți dintre noi ne petrecem concediul întinși pe un șezlong privind albastrul infinit al mării sau palmierii răcoroși și ne sunăm prietenii sau le trimitem poze din concediul nostru de vis. Desigur, telefonul mobil este o invenție nemaipomenită, iar viața fără acest ,,accesoriu” nici nu mai poate fi concepută.

Avem la dispoziție în permanență informații despre starea vremii din orice loc al lumii, primim și trimitem mailuri sau mesaje, vedem pozele celor dragi etc. Este, într-adevăr, totul așa cum pare?

Desigur că telefonul mobil ne-a schimbat enorm viața, posibilitatea de a fi parte, prin sistemele de telefonie mobilă, la tot ce se întîmplă pe glob fascinează nu numai tinerii, ci și generațiile vîrstnice. Pensionari fără telefon mobil aproape că nu mai există. Diferența dintre un telefon și un medicament nu este chiar atît de mare. În cazul medicamentelor avem un prospect care ne indică efectele negative, dar telefoanele nu vin însoțite de așa ceva.

Efectele radiațiilor emise de acestea pătrund adînc în creier și se aseamănă cu radiațiile emise de cuptorul cu microunde. Microundele încălzesc mîncarea, dar, în același timp, o și distrug nu numai

calitativ, ci și prin modificarea celulară pe care o provoacă, motiv pentru care în mai multe țări (de exemplu Japonia) este interzisă comercializarea lor. Cine dorește să trăiască sănătos, trebuie să renunțe la cuptorul cu microunde. În Germania, autoritățile nu recomandă utilizarea telefoanelor mobile în rîndul copiilor, iar în cazul adulților recomandă cu precădere utilizarea telefoanelor fixe. De ce? Majoritatea tinerilor nu își mai pot imagina viețile fără telefonul mobil și petrec zilnic ore întregi cu ochii pe display.

La Universitatea Upsala din Suedia, dar și la Universitatea Innsbruck s-au realizat mai multe studii care atestă faptul că folosirea pentru mai mult de un minut a telefonului duce la deschiderea barierelor creier/sînge, timp în care pot pătrunde în creier diferite noxe toxice.

Nu putem opri timpul, dar semnele acestuia se pot corecta și aceasta este o realizare a fizicii cuantice, care ne pune la dispoziție aparate în măsură să deblocheze meridianele energetice ale corpului,

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (27)

Williams a răspuns că vrea. Astfel a început colaborarea celor doi. Cei doi bărbaţi au petrecut mai tîrziu trei zile la reşedinţa din San Anselmo, a lui Lucas, vizionînd secvenţe din film, pentru a decide unde ar fi necesar acompaniamentul muzical.

Regizorul co­la pe o coloană sonoră provizorie fragmente din muzica lui Wagner, spunînd că ar avea nevoie de o muzică asemănătoare. Dorea o coloană sonoră cu muzică clasică din Secolul al XIX-lea. După spusele lui Williams, opinia lui Lucas era următoarea: „Datorită faptului că filmul va avea creaturi şi planete necunoscute, că lumea prezentată va fi una dintre cele mai neobişnuite, avem nevoie de un element care să sune totuşi familiar pentru spectatori: muzica“. A fost deci ideea lui George ca muzica să fie cît mai melodioasă, mai degrabă acustică, decît electronică.

Williams i-a spus: „Ce-ar fi dacă aş compune propria noastră muzică clasică? Astfel nu am fi nevoiţi să denaturăm marile creaţii muzicale ale secolelor trecute. M-aş putea adapta la ritmul filmului, aş încetini sau aş accelera, aş trece din sectorul sentimental în cel dramatic, în funcţie de situaţie“.

Williams a mai propus să folosească aşa-numitele leitmotive – teme muzicale distincte, care însoţesc apariţia unui personaj, prezentîndu-1. Urma să compună leitmotive pentru prinţesă, Luke, Han, Darth Vader, roboţi. Lucas şi-a dat acordul. Williams a început să compună şi cei doi se întîlneau numai la înregistrări, în studioul „Denham“ din Londra, unde muzica era interpretată de Orchestra Simfonică de aici.

Din Londra, Lucas l-a sunat pe Spielberg, aflat la Los Angeles şi i-a prezentat o parte din coloana sonoră, ce fusese deja înregistrată. Spielberg îşi aminteşte că a devenit subit extrem de deprimat şi i-a spus acest lucru lui Lucas: – De ce?, m-a întrebat George.

– Deoarece, i-am răspuns, John compune şi coloana sonoră a filmului meu, Întîlnire de gradul trei, şi acum am senzaţia că a dat tot ce a avut mai bun în el coloanei sonore a filmului tău. Mai tîrziu, Lucas şi-a dat seama că nu a fost chiar aşa. Coloana sonoră a filmului Războiul stelelor a cîştigat pînă la urmă Oscarul.

Lucas a făcut odată o declaraţie: „Tehnologia nu poate salva totul“. El se referea la întreaga lume, în general, dar acest lucru era valabil şi pentru filme, în particular. Dacă povestea unui film nu este interesantă, iar personajele nu sînt incitante, credibile, atunci nici cele mai sofisticate efecte speciale nu pot salva filmul de la eşec. (va urma) MISTERELE LUMII

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (4) Mark Hamill, viitorul Luke Skywalker, cel de-al treilea mem­bru al triumviratului din Războiul stelelor, s-a prezentat la o dublă audiere. Brian de Palma tocmai împărţea rolurile din Carrie. „Am crezut că individul acela tăcut de lîngă de Palma este asis­tentul lui; era de fapt Lucas. După audiere, acesta i-a şi trimis sce­nariul lui Hamill.

Cîteva pagini au trebuit apoi să fie citite la o au­diere înregistrată pe video. Atunci m-am întîlnit pentru prima oară cu Harrison. Îmi amintesc că mă gîndeam că el va juca rolul lui Flash Gordon, iar eu voi fi un personaj secundar“.

Titlul complet al scenariului la acea vreme era: Aventurile lui Luke Skywalker, descrise de Cronica Whill. Prima saga: Războiul stelelor. Îmi amintesc că George a spus: „Va fi cel mai scump film cu buget redus făcut vreodată”. Acesta a fost şi spiritul în care ne-am apu­cat de treabă, iar filmările ne-au apropiat foarte mult, procurîndu-ne amintiri de neuitat. La primul film, atmosfera a fost plăcută, degajată. La următoarele am lucrat mult mai încordaţi, sub tensiu­ne. Regizorii îşi iubesc de obicei cel mai mult prima creaţie. Dacă voi continua seria de filme, atunci presiunile şi pretenţiile vor creşte mereu. George părea de la început destul de stresat, iar lipsurile financiare l-au marcat profund“.

Hamill avea 24 de ani cînd au început filmările la Războiul ste­lelor, în 1975 şi 32, cînd a avut loc premiera filmului întoarcerea lui Jedi, în 1983. „Am jucat acelaşi personaj pînă la capăt, dar în două episoade diferite din viaţa celor doi”.

Cariera lui Hamill a fost plină de succes şi după aceea, atît în domeniul filmărilor cinematografice, cît şi al celor de televiziune. Cele mai mari bucurii i-au fost pricinuite însă de rolurile primite pe Broadway, unde, printre altele, a jucat rolul principal din Amadeus.

Coloana sonoră, atît de bine cunoscută nouă, tuturor, din toate cele trei filme, a devenit melodia cea mai cunoscută din istoria cine­matografiei, de la muzica din filmul Pe aripile vîntului încoace. Au­torul, John Williams, îşi aduce aminte că Steven Spielberg, pentru care a realizat coloana sonoră la filmul Janos, i l-a prezentat pe Lu­cas. Întîlnirea a avut loc în biroul modest al acestuia din urmă, stu­diourile Universal, înainte de începerea filmărilor. Lucas a trecut direct la subiect: „Va fi un film deosebit - a spus. Aţi vrea să-i compuneţi coloana sonoră?”.

să reactiveze chakrele, dar, mai ales, să susțină organismul în procesul de eliminare a radiațiilor excesive acumulate în corp.

Individul actual trebuie să facă uz de metodele oferite de medicina cuantică tocmai pentru a-și putea curăța organismul și a avea o calitate a vieții sporită.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără efecte secundare, fără chimie, fără durere, recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

Diagnosticarea este însoțită de un buletin de analize energetic, durează aproximativ 50 de minute, la final pacientul primind un diagnostic stabilit pe baza informației energetice a propriului corp. Tratamentele recomandate se realizează cu aparate speciale de tratament, care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Din lac n pu!

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Țeapa țepelor – Replică de spirit; 2) Război de țesut – Vechiul poștaș; 3) Rută din rai! – Întrecere; 4) Neplăcută la gust – Garda de fier; 5) Vas de lemn; 6) Iluzii pierdute! – Comună în Ungaria – Un arici în parc!; 7) Rîu în Rusia – Rece!; 8) Grîu de munte – Șefi la stînă; 9) Aproape stricat – Inimă de erou; 10) Original în felul său.

VERTICAL: 1) Două palme de pămînt (pl.) – Bun de joc; 2) Moșie boierească (od.)

– Demon în mitologia asiro-babiloniană; 3) Gene date peste cap! – Notă de regret!

– Amprenta neglijenței; 4) Localitate în Suedia – Activitate; 5) Orgă de buzunar – Loc de odihnă și tratament – Primele etape!; 6) Înghițitură – Cîntece de slavă; 7) Vîslași; 8) Lateralele porții de la țară – Sigur; 9) Vechiul soldat – Ieșire din matcă; 10) Cumsecade.

DICȚIONAR: LACA; IPUT; EDA; SLUC GH. ENE Dezlegarea careului ,,CONCESII” 1) CERTIFICAT; 2) ASPERITATE; 3) ST – MINIM – Z; 4) CETATE – ARA; 5) ATA – ATARE; 6) DECAR – LUME; 7) O – AMETITOR; 8) RANA – APARA; 9) IRIGARI – CT; 10) ESTIC – TRIA.

20

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

George Simion, anunțul momentului din Mexic: „Avem nevoie de o alianță a tuturor forțelor suveraniste!

George Simion, președintele AUR, a participat în acest sfîrșit de săptămînă în Mexic la Conservative Political Action Conference (CPAC). În cadrul discursului pe care l-a susținut, liderul AUR a făcut un anunț important pentru lupta prezidențială din România. „Anul acesta, avem alegeri parlamentare și prezidențiale.

Voi fi în turul doi al alegerilor prezidențiale, unde cel mai probabil mă voi confrunta cu candidatul socialist. În fața voastră este viitorul președinte al României!”, a transmis George Simion conservatorilor prezenți la CPAC Mexic.

Președintele AUR a făcut apel la o alianță a tuturor forțelor conservatoare și suveraniste de pretutindeni pentru a ne apăra valorile tradiționale, libertățile fundamentale, viața, familia și credința noastră în Dumnezeu. „În fața atacurilor politice din partea stîngii și a neomarxiştilor, trebuie să fim puternici. Sîntem singurii care putem apăra ceea ce este cel mai de preț pentru noi: Dumnezeu, națiunea, familia și libertatea (...) Un politician care își trădează poporul de dragul unor privilegii este o marionetă de pe urma căreia nu va rămîne decît o jalnică amintire. În schimb, un om politic care se sacrifică pentru binele țării va fi o efigie căreia semenii îi vor păstra o memorie vie. Să fim luptători, nu marionete! Să construim acea lume a statelor suverane și libere la care am visat!”, a spus liderul AUR. George Simion a caracterizat anul electoral 2024 ca fiind anul schimbării, anul în care „forțele politice conservatoare au șansa de a opri avîntul politicilor anormale promovate de partidele de stînga și socialiste”. „În Statele Unite, Donald Trump duce o bătălie crucială, una pe care știm că o va cîștiga, influențînd astfel politica mondială în bine. El va îndrepta, sperăm, erorile din ultimii ani și va aduce din nou speranță celor care cred în libertate, națiune și Dumnezeu”, a spus președintele AUR. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Ucraina se mută pentru a încercui trupele rusești în Kursk După anunțatele și eșuatele ofensive ucrainene, iată că aceasta are rezultate vizibil mai bune. Forțele Kievului preiau controlul asupra mai multor teritorii de-a lungul graniței, pe măsură ce Rusia intensifică contraatacurile. Trupele ucrainene au declarat că se pregătesc pentru a încercui aproximativ 3.000 de soldați ruși din provincia rusă Kursk, căutînd o nouă lovitură împotriva Moscovei în a treia săptămînă a unei incursiuni surpriză. Armata ucraineană

a anunțat că a folosit sisteme de rachete Himars furnizate de SUA și drone explozive pentru a lovi punctele de trecere a pontoanelor și echipamentele de trecere, în timp ce Rusia se grăbește pentru a preveni încercuirea forțelor sale între Rîul Seym și granița cu Ucraina.

Americanii de la Wall Street Journal, scriu si ei despre asta si fac o analiză interesantă a situației. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Justiția românească: un ospiciu scăpat complet de sub control!

Motto: ,, Magistrații români, pilde de echilibru și echidistanță, gata să judece corect pe oricine. Pe oricine care e atît de prost să nu știe cum merge Justiția în România” (Presa centrală).

ETICHE

TA

Ucraina vrea discuții de pace în urma incursiunii Rusiei, dar nu direct cu Putin

Războiul ăsta ciudat seamănă tot mai mult – așa cum am scris încă din primele sale zile – cu cel finlandezo-sovietic din 1939. Urmînd regulile acelui război, ofensiva curajoasă a ucrainenilor i-a surprins pe ruși și e foarte posibil să ducă la încetarea focului și la negocieri.

Politico scrie despre asta, după cum puteți citi mai jos.

Atacul Ucrainei în Rusia întărește forța Kievului pentru a impulsiona negocierile de pace, potențial folosind un cadru care ar putea continua chiar

dacă Kremlinul refuză să-și trimită diplomații la întîlniri față în față.

Modelul pactului de pace discutat din ce în ce mai mult la Kiev se inspiră din acordul din iulie 2022, care a permis Ucrainei să reia exporturile de cereale din Marea Neagră. În acest format diplomatic, Rusia și Ucraina au lucrat la acorduri separate, supravegheate de ONU și Turcia ca intermediari, fără un acord direct Moscova-Kiev. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Cîndva, Napoleon Bonaparte spunea că ,,Justiția ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, iar gl.(r) Mircea Chelaru, în cartea sa, ,,România moluscă”, a scris: ,,Justiția este oarbă de-a binelea, și asta pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. S-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte.

Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul justiției, ci însăși conștiința dreptății”.

Deși ,,Nullum judicium sine lege” (,,Nici o judecată în afara legii” – n.n.) este principiul fundamental al căii spre Adevăr și Dreptate, în România nu poate fi vorba de așa ceva. Toate monitorizările și rapoartele internaționale au concluzionat că justiția românească este varză, iar presa centrală a semnalat continuu faptul că ,,Justiția este profund imorală, coruptă pînă-n măduva oaselor, de fapt fiind vorba de un sistem care a produs la nivel național un adevărat genocid”. Amintiți-vă de acel ambasador american la București, care a spus că ,,Reforma justiției românești este o caricatură”.

Ce mai, Justiția românească a ajuns piatra de moară a întregii societăți. Se zice că, dacă judecătorii români ar fi făcut parte din instanța de la Nürnberg, Hitler ar fi luat 6 ani cu suspendare, Himmler, 2 ani la locul de muncă, iar Mengele și Goering ar fi primit despăgubiri. De menționat că pînă și Consiliul Superior al Magistraturii (Consiliul Sublim al Matrapazlîcurilor) a concluzionat că ,,Magistrații sînt slab pregătiți”, adică ,,gura păcătoșilor adevăr grăiește”.

Iată de ce, la noi, pușcăriile sînt arhipline cu amărîți care au furat o pîine, un sac de lucernă sau 3-4 scînduri dintr-un gard, asta în timp ce marii infractori sînt scăpați printre degete sau eliberați pe caz de boală – platfus, greață sau mătreață.

Dacă ai o vilă cu piscină, te poți învîrti de o condamnare la domiciliu, iar dacă ești analfabet funcționat, poți obține eliberarea scriind un volum literar sau un tratat științific, puțin mai groase ca o lamă de ras. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Justiția românească e-un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele”.

De reținut și faptul că, ani la rînd, Institutul Național de Statistică a făcut publice rezultatele unor studii, care au cutremurat întreaga societate: ,,Judecătorii ocupă locul doi în topul corupției” (sic!). Astfel se explică apariția, pe prima pagină a publicațiilor din presa centrală, a unor titluri precum: ,,Sîntem judecați de infractori”; ,,Justiția – pericolul social nr.1”, sau ,,Coldea și Dumbravă transmiteau judecătorilor ce condamnări să dea”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

Dar mai este un drum lung pentru Kiev. Trebuie Ucraina vrea discuții de pace în urma să lucreze la un plan de pace comun cu țările care au convenit să o ajute să implementeze trei puncte ale formulei de pace – securitatea nucleară incursiunii Rusiei, dar nu direct cu Putin inițiale și energetică, securitatea alimentară și eliberarea

(urmare din pag. 21) La Kiev, se crede că atacul trupelor sale peste graniță în regiunea rusă Kursk a întărit poziția de negociere a Ucrainei. „În regiunea Kursk, putem vedea clar cum instrumentul militar este folosit în mod obiectiv pentru a convinge Rusia să intre într-un proces echitabil de negociere”, a declarat consilierul prezidențial ucrainean Mykhailo Podolyak la sfîrșitul săptămînii trecute.

Președintele rus Vladimir Putin a insistat că nu dorește să dea declarați. „Despre ce fel de negocieri putem vorbi cu oameni care atacă fără discernămînt populația civilă și infrastructura civilă sau încearcă să emită amenințări la adresa instalațiilor nucleare?

Despre ce putem vorbi cu ei?”, a spus Putin fără nicio urmă de ironie, avînd în vedere istoricul Rusiei în ocuparea orașelor ucrainene, uciderea civililor și recurgerea la șantaj asupra centralei electrice Zaporizhzhia ocupate de Rusia.

Modelul Mării Negre ar depăși acest impas, au declarat doi înalți oficiali ucraineni pentru Politico. „Acesta este planul pe care îl urmărim”, a spus un oficial apropiat al biroului prezidențial ucrainean, vorbind sub protecția anonimatului. Baza pentru ceea ce își dorește Ucraina este un plan în 10 puncte elaborat de președintele Volodimir Zelenski în 2022 – care acoperă o serie de subiecte precum securitatea

alimentară și energetică, restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei și retragerea trupelor ruse. Acest format s-a accelerat acum, iar Andriy Yermak, șeful biroului președintelui și principalul oficial de politică externă al lui Zelenski, a spus Pravdei europene că 10 grupuri de lucru – inclusiv ambasadori și experți – au fost înființate pentru a elabora planuri de acțiune și calendare.

Yermak a ridicat, de asemenea, acordul cu Marea Neagră ca un format potențial: „Nu am avut negocieri cu Rusia. Am avut negocieri cu Turcia și ONU, iar ei au negociat cu Rusia. A fost un succes. Coridorul a funcționat timp de un an — au existat multe probleme, dar a funcționat. Trebuie să recunoaștem că ar putea fi folosit din nou”.

prizonierilor – convenite în timpul primului summit pentru pace care a avut loc în Elveția, în iunie.

Zelenski dorește să elaboreze o propunere comună de pace din întîlnirile inițiate de Ucraina în timpul acelui summit. Țările prietenoase cu Rusia care participă la implementarea programului de pace ar trebui să își prezinte propunerile la Moscova în timpul celui de-al doilea summit de pace pe care Kievul vrea să-l organizeze pînă la sfîrșitul acestui an. Dar Rusia a spus deja că nu va participa la acel summit și a numit formula de pace a Ucrainei „complet inacceptabilă” pentru Kremlin.

Așadar, ucrainenii au decis că Moscova are nevoie de ceva încurajare, spunînd că raidurile asupra Rusiei se vor opri atunci cînd se va asigura un acord de pace. „Cu cît Rusia este de acord mai devreme cu restabilirea unei păci juste, în special bazată pe o formulă de pace, cu atît mai repede se vor opri raidurile forțelor de apărare ucrainene pe teritoriul Rusiei”, a spus Heorhii Tykhyi, purtător de cuvînt al Ucrainei.

Turcia a ascuns dorința sa de a acționa din nou ca intermediar pentru a asigura un acord de pace. „Turcia, ca întotdeauna, este pregătită să faciliteze procesul”, a declarat ministrul de Externe Hakan Fidan în iunie. „Nu ne vom sfii să depunem eforturi suplimentare”.

Ce va fi pînă la urmă, vom vedea.

Ucraina se mută pentru a încercui trupele rusești în Kursk regiunile rusești are loc în timp ce Kievul intensifică Barajul de drone trimise de Ucraina miercuri în

(urmare din pag. 21) Forțele Kievului își extind acum controlul de-a lungul graniței și lovesc rutele de aprovizionare rusești, în timp ce Moscova intensifică contraatacuri folosind bombe glisante masive și trupe care au sosit din Ucraina și din alte părți ale Rusiei. Incursiunea nu a schimbat, pînă acum, dinamica pe principalele cîmpuri de luptă ale războiului din estul Ucrainei, unde Rusia avansează spre Pokrovsk, un centru logistic cheie ucrainean, și Toretsk, un oraș aflat pe un teren strategic important. Între timp, Ucraina a folosit drone aeriene pentru a ataca o bază aeriană din regiunea Volgograd din Rusia, joi dimineața, într-o campanie crescîndă de lovituri cu rază lungă care urmăresc să deterioreze mașinăria de război a Rusiei. Ministerul rus al Apărării a declarat că a respins drone vizînd alte cinci regiuni peste noapte. În Kursk, Ucraina își extinde amploarea incursiunii în loc să caute un avans mai profund care ar fi mai ușor de întrerupt, a declarat Mick Ryan, un strateg militar și general-maior în retragere în armata australiană.

Intenția Ucrainei de a menține ceea ce oficialii au numit o zonă-tampon îi ridică o problemă lui Putin cu privire la încercarea de a îndepărta forțele în ceea ce ar putea fi o operațiune costisitoare. Un astfel de efort ar necesita retragerea unor forțe considerabile din Ucraina, slăbirea ofensivelor promițătoare împotriva țintelor strategice din est și, posibil, deschiderea unor spații pe care trupele ucrainene să le exploateze.

Deocamdată, Rusia pare să transfere în mare parte forțe din rezerve în zone din Ucraina unde luptele nu sînt la fel de intense, cum ar fi sud sau nord-est.

Din hărțile publicate, se observă zona incursiunii Ucrainei în regiunea Kursk de pe teritoriul Rusiei unde au fost atacate trei poduri cheie, dar și amploarea forțelor ruse în interiorul Ucrainei începînd cu 20 august.

Pentru Rusia, recucerirea întregii regiuni Kursk poate fi un obiectiv secundar față de a avansa mai departe în provincia estică a Ucrainei Donețk, pe care Putin a declarat-o parte a Rusiei. Moscova recrutează aproximativ 25.000 de oameni pe lună, dar suferă de o lipsă de soldați cu experiență de tipul necesar pentru a-i împinge pe ucraineni.

Există puțină panică la Moscova în legătură cu situația de la Kursk, a spus Tatiana Stanovaya, un

membru senior la Centrul Carnegie Rusia Eurasia.

Putin, a spus ea, consideră că ofensiva Ucrainei de acolo are un efect redus asupra calculului său strategic mai larg, care se concentrează pe acapararea întregului Donețk și, în cele din urmă, să provoace prăbușirea guvernului Ucrainei pentru a ușura calea către negocieri care favorizează Rusia.

Stanovaya a spus că armata rusă nu vrea să fie ademenită într-o ofensivă costisitoare de la Kursk, care ar putea necesita genul de strategie de pămînt ars folosită anterior în orașe ucrainene precum Avdiivka și Bakhmut. Adoptarea aceleiași tactici împotriva orașelor Rusiei din Kursk, unde încă mai rămîn unii civili, nu este o politică bună. „Dacă nu găsește o soluție militară, atunci acest lucru poate dura luni sau un an. Și oamenii din Moscova s-au obișnuit cu această idee”, a spus ea despre poziționarea Ucrainei în Rusia.

Totuși, operațiunea ucraineană a dat o lovitură angajamentului lui Putin că războiul pe care îl numește „operațiune militară specială” va fi limitat la Ucraina și va avea un efect minim asupra vieții rușilor obișnuiți.

Unii oameni din comandamentele militare ale Ucrainei au susținut de mult timp că asta crește presiunea asupra lui Putin pentru a pune capăt luptelor. „Vrem să aducem războiul pe teritoriul lor”, a spus comandantul unui batalion de drone din Regimentul 14 al Ucrainei, care are indicativul Cold.

Unitățile de drone ale lui Cold au fost printre primele trupe care au intrat în Kursk și sînt acum așezate în subsolurile caselor de la nord de Sudzha, folosind dronele de recunoaștere și lovitură pentru a ajuta forțele ucrainene să-și deschidă drumul înainte.

El a spus că Rusia duce o luptă mai dură. La începutul acestei săptămîni, a trimis o forță de 80 de oameni întrunul dintre satele stăpînite de ucrainean, aruncînd 21 de bombe planante asupra așezării cu o oră înainte de asaltul, pe care Ucraina l-a respins cu greu.

Trupele pe care Rusia le aduce sînt bine echipate, a spus Cold, iar unele au în mod clar o experiență vastă de luptă. De asemenea, Rusia și-a folosit cu succes sistemele de război electronic pentru a doborî unele dintre dronele unității sale. El poate vedea din fluxurile dronelor cum unele trupe rusești se afundă și stabilesc poziții defensive de-a lungul noii linii de front, se așteaptă în mod clar la o campanie îndelungată.

atacurile asupra aerodromurilor pentru a împiedica Moscova să le folosească pentru a-și lansa propriile drone și avioane de război. Săptămîna trecută, Ucraina a efectuat ceea ce un oficial a descris ca fiind cel mai mare atac cu drone asupra aerodromurilor militare rusești de la începutul războiului, cu lovituri la Voronezh, Kursk, Savasleyka și Borisoglebsk.

Mai ieftine și mai disponibile decît rachetele de croazieră, dronele produse pe plan intern permit Kievului să ocolească constrîngerile politice privind utilizarea armelor furnizate de aliații occidentali în atacurile aflate în adîncurile teritoriului rus.

Ucraina a vizat și rafinăriile rusești de petrol cu dronele sale. În Sumy, un oraș din regiunea ucraineană care se învecinează cu Kursk, drumurile sînt mărginite de vehicule militare care sînt folosite pentru a transporta provizii în Kursk, inclusiv alimente și combustibil pentru trupe. De asemenea, aduc generatoare, deoarece daunele provocate infra­ structurii din regiunea Kursk înseamnă că nu există electricitate acolo. În timp ce rușii asamblează poduri de pontoane pentru a încerca să traverseze Seym, ucrainenii le sparg cu artileria. Pvt. Andriy Brigadir din brigada 44 de artilerie a Ucrainei, care operează tunuri M777 furnizate de Vest, a declarat că traversările fluviilor rusești sînt adesea efectuate într-un mod panicat, care le expune la focul ucrainean. „Rușii se grăbesc să atragă soldați”, a spus el. Acești bărbați pot fi marinari din flota rusă de la Marea Neagră, cu sediul în mod normal departe la sud, în Peninsula Crimeea, deținută de Rusia, potrivit Ministerului rus al Apărării. Marți, ministerul a anunțat și crearea a trei noi formațiuni militare însărcinate cu apărarea provinciei Kursk și a două regiuni învecinate.

Soldații ucraineni spun că este puțin probabil să-i ajute pe soldații ruși despărțiți de liniile lor de aprovizionare în apropierea Rîului Seym. „Acum că le-am distrus trei poduri, este doar o chestiune de timp pînă cînd acest parcurs să se închidă pentru ei”, a spus comandantul unei unități de recunoaștere din Regimentul 14, care are indicativul Croat. Firește ca atacul Ucrainei are drept scop principal crearea unei pozitii cit mai bune în vederea viitoarelor negocieri de pace.

RM

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

23

Justiția românească: un ospiciu scăpat complet de sub control!

(urmare din pag. 21) Sînt multe de spus, dar cert e faptul că, în România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată, iar pentru a mă conforma principiului ,,Actori incumbit probatio”, sînt nevoit să prezint cîteva ,,performanțe” ale acestei justiții caricaturale. Așadar, citiți și vă cruciți!

Voi începe cu celebrul ,,caz Țundrea”, considerat cea mai mare eroare judiciară după 1989. Marcel Țundrea, un cetățean simplu și de bună credință, a fost condamnat, în 1992, la 25 de ani de pușcărie pentru viol și uciderea victimei. Faptele s-au petrecut la marginea unui drum ce trecea prin mijlocul cîmpului, numai că, despre făptaș nu se știa mai nimic. La un moment dat, s-a găsit o bătrînă care a mărturisit organelor de cercetare penală că l-a văzut pe respectivul om mergînd pe acel drum, în intervalul săvîrșirii crimei. Deși cel în cauză nu a recunoscut acuzațiile ce i s-au adus, în urma celor declarate de acea femeie, și a unei probe de sînge care, pe baza unei tehnici înapoiate, indica grupa sanguină A2 (pe care o avea și el, și victima), a fost condamnat, iar anchetatorii au fost răsplătiți cu prime pentru ,,cazul rezolvat”. Doar că, după 11 ani, ,,martora-cheie”, fiind grav bolnavă, s-a dus la un preot să se spovedească, recunoscînd: ,,Părinte, îți mărturisesc că am mințit în fața anchetatorilor!”. În plus, abia în 2004, un test ADN a dovedit că nu Marcel Țundrea este cel care a comis faptele îngrozitoare. Așa s-a făcut că, după ce a făcut 12 ani de pușcărie, fără să fi fost vinovat, bietul Țundrea a fost eliberat, însă un an mai tîrziu, s-a stins, răpus de bolile căpătate după gratii. E bine de știut că, la acea vreme, România devenise SINGURA ȚARĂ DIN LUME în care se înființase Asociația Victimelor Magistraților, dar căreia procurorii și judecătorii refuzau să-i acorde personalitate juridică, pe motiv că ,,În România nu există victime ale Justiției!”. Abia după vreo 14 ani, Instanța Supremă de la Strasbourg a obligat Statul Român să acorde dreptul legitim de funcționare respectivei asociații. Dar să continuăm cu prezentarea unor ,,performanțe” juridice de-a dreptul năucitoare. Într-un sat din mijlocul Bărăganului, pe drumul principal, un copil de 14 ani a fost călcat de o mașină și ucis pe loc, chiar pe trecerea de pietoni. Șoferul s-a dovedit a fi sub influențe bahice, dar nu mai conta nimic, pentru că era fiul unui om de vază.

Drept urmare, chiar în noaptea de după producerea accidentului, dungile albe ale trecerii de pietoni au fost acoperite cu smoală și revopsite cu vreo 10 metri mai la vale. A fost mutat chiar și indicatorul, concluzia procurorilor și a procurorilor fiind aceea că ,,mortul e vinovat, întrucît nu a traversat pe trecerea de pietoni”. Știu aceste cazuri de la cei care s-au înscris în Asociația Victimelor Magistraților din România, eu fiind unul dintre fondatorii acesteia.

Am cunoscut atunci o mămică disperată, care, cu fața inundată de lacrimi, căuta dreptatea într-un deșert al crasei incompetențe, povestea sa fiind de-a dreptul incredibilă. Avea o fiică de vreo 25 de ani, care se iubea cu un tip cam gelos. Locuiau împreună în București, la etajul IX al unui bloc din cartierul Berceni. Într-o noapte, între cei doi s-a iscat o ceartă, care s-a amplificat și s-a finalizat cu uciderea fetei. Ca să creeze impresia unei sinucideri, criminalul a dus cadavrul ,,iubitei” cu liftul, pînă la parter, a ieșit din bloc și a așezat-o pe pămînt, în zona de sub balconul locuinței respective. Numai că a făcut o mică greșeală, în sensul că nu s-a orientat corect în privința balconului. Spun asta, pentru că așezarea cadavrului ar fi trebuit, spre a fi credibilă căderea de la etaj, în stînga intrării în bloc, nu în dreapta, după cum a procedat ucigașul. Pe lîngă asta, existau amprentele criminalului, urme ale agresiunilor fizice, plus că nu existau indicii clare – oase rupte, creieri împrăștiați, bălți de sînge ce ar fi rezultat din contactul victimei cu solul, după o cădere de la etajul al IX-lea. Concluzia unică a procurorilor și judecătorilor a fost șocantă: SINUCIDERE! Firesc, s-a pus în discuție și faptul că victima ar fi sărit de la un balcon aflat în stînga intrării în bloc, și a fost găsită, în dreapta, la vreo 8 metri

distanță. Aici nu mai era vorba de probă juridică, ci de logică elementară, dar cine să înțeleagă asta? Sentința a fost definitivă: SINUCIDERE, în motivare regăsinduse și concluzia că ,,sinucigașa a fost găsită la circa 8 metri distanță de punctul perpendicularei traiectoriei, din cauza faptului că s-a aruncat de la o înălțime mare și vîntul bătea foarte tare”. Deci, victima devenise un fulg luat de vînt, și chiar de ar fi fost găsită pe fundul mării, s-ar fi scos din discuție vîntul și s-ar fi invocat o supertornadă.

Oricum, este clar pentru toată lumea că ,,Lipsiți de conștiință, magistrați în robe pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați/ În mîna lor Legea-i un moft, chiar nulă/ Păcat! Act al Dreptății, îți plîng de milă!” (subsemnatul). Dar, hai să vă arăt un caz, legat de o bătrînică în baston, care mergea pe trotuarul unui bulevard din capitală. La un moment dat, cînd a ajuns în dreptul unei curți cu porțile duble larg deschise, s-a trezit trîntită pe asfalt de o mașină ieșită cu viteză din curte. Ghinion, vor zice unii, dar organele judiciare au avut o cu totul altă părere: ,,Dacă femeia în vîrstă ar fi mers mai încet, nu ar fi ajuns în dreptul porții chiar în momentul în care ieșea mașina!”. Deci, ca să o luăm altfel, biata femeie s-a făcut vinovată că a avut viteză cînd mergea pe trotuar. NO COMMENT! Iată de ce neîncrederea în actul de justiție ocupă primul loc în sondajele de opinie, ca să nu mai vorbim de faptul că, potrivit unui raport întocmit în 2018 de Consiliul Europei, privind eficiența justiției, ,,România este singura țară din Europa în care jalnica prestație a judecătorilor este răsplătită cu salarii cu mult mai mari decît salariul mediu pe țară”.

De fapt, Legea nr. 303/2004 reprezintă cea mai mare bătaie de joc la adresa echității sociale, beneficiarii ei fiind componenții acestui sistem satanic. Astfel, la art. 70, alin. 1, se spune că ,,Judecătorii și procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit, ce însumează 35 de zile lucrătoare”, ceea ce înseamnă că, împreună cu zilele de sîmbătă și duminică, acest concediu are un total de... 49 de zile. Pe lîngă asta (v. alin. 5), ,,Judecătorii și procurorii în activitate sau pensionari, precum și soții și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază, în mod gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze”.

Mai mult, acești boieri bugetari ,,beneficiază și de transport gratuit pentru șase călătorii pe teritoriul țării, cu trenul, mașina, avionul, sau decontarea a 7,5 litri de combustibili la suta de km” (v. art. 80). Se vorbește și de faptul că magistrații vor avea ratele la apartament plătite de stat, legea a trecut de Senat, fiind avizată și de CSM, al cărui halucinant argument sună așa: ,,Se va accelera piața imobiliară prin creșterea cererii de achiziționare de imobile sau de construire de clădiri noi, fiind astfel create sau menține numeroase locuri de muncă”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor, care a fost o victimă a acestui sistem ticăloșit: ,,Justiția noastră de rahat/ A stat capră, să ia ciubucul/ Asta-i țară? Ăsta-i stat?/ Cum de nu v-a înghițit pămîntul?”.

Toată lumea știe că magistrații au un jurămînt, însă puțini sînt cei care-l urmează: ,,Jur să respect Constituția și legile țării (nu se respectă nimic! – n.m.), să apăr interesele țării (ce vrăjeală! – n.m.), drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor (recitiți exemplele de mai sus – n.m.), să-mi îndeplinesc cu onoare (care? – n.m.), conștiință (care? – n.m.) și fără părtinire (am văzut cum – n.m.) atribuțiile ce-mi revin. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” (art. 92, Legea nr. 92/1992). În primul rînd, cred că ați recunoscut celebrul limbaj de lemn, ca să nu mai vorbim de faptul că la o Justiție coruptă pînă-n măduva oaselor, nu știu de ce ne mai încurcăm cu asemenea texte imbecile, mai ales că procurorul Portocală a inventat cel mai modern și potrivit jurămînt: ,,Să moară mama, de nu vă paradesc pe toți!”.

Adevărul este că (In)Justiția românească e un blestem, s-a răspîndit precum o ciumă, ne-a ucis, ne-a și învins, ne-a îngropat cu totul, România devenind un cimitir al nedreptății veșnice. Despre aceleași racile care macină societatea românească scria și Mihai Eminescu în ziarul ,,Timpul”, în 1887: ,,Mita e-n stare să pătrundă orișiunde

în țara aceasta; pentru mită, capetele cele de mai sus ale administrației vînd sîngele și averea unei generații.

Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe stradă, ocupă funcții înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie... Funcțiile publice sînt, adesea, în mîinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești.

Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă și întreprinzători șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești. Partidele, la noi, nu sînt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor.

Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camora, care miroase de departe a pușcărie”. Observați că tot ce a scris Eminescu în urmă cu 150 de ani reprezintă o copie fidelă a celor ce se întîmplă astăzi, motiv pentru care, arăta el, ,,românii părăsesc țara lor ca șoarecii o corabie care arde”.

Sincer să fiu, eu cred că magistrații români, pe lîngă faptul că sînt diletanți și dovedesc o crasă incompetență, ei sînt și... ATEI, necunoscînd faptul că termenii de Justiție, Dreptate, Adevăr, Echitate sau Lege au un caracter divin, și nici unul dintre ei nu poate fi omis la judecata de Apoi a Bunului Dumnezeu. Nu scapă nimeni – de circumstanțe atenuante, clemență sau iertare nu poate fi vorba, chiar dacă în viața pămîntească mulți își fac iluzii că nemerniciile lor rămîn în veci nepedepsite. Este așa, pentru că, spre exemplu, în Proloage (viața sfinților), în capitolul dedicat zilei de 19 mai, există un text intitulat ,,Cuvînt către judecători, ca să judece cu dreptate”, în care se spune așa: ,,Să înțelegi bine pricina și cu dreptate să judeci. Nu-ți este ție de folos să iei mită. Să nu dai dreptate celui nedrept, chiar și prieten de-ți va fi.

Măcar și frate de-ți va fi, să nu-i dai dreptate cînd nu are, și pe cel drept să nu-l judeci cu patimă. Că de la Dumnezeu se pogoară plata, spre casa celor ce judecă strîmb. Și, pentru lacrimile celor drepți, cu moarte rea îi ucide, și pe fii lor în robie îi risipește (...)”.

Deci, stimați procurori și judecători, toți cei care, de-a lungul timpului, ați distrus încet și sigur Justiția din aceasta țară, aflați că nu veți avea nici o scăpare, chiar dacă mulți dintre voi mai au și tupeul de a se declara cu conștiința împăcată (cum?). Pe noi, victimele voastre, nu ne mai ajută cu nimic vreo demisie de-a voastră sau o baie de scuipați pe care o meritați din plin. Un genocid ca acela produs de voi nu poate fi sancționat doar cu parul. Oare cîți dintre voi v-ați rugat, precum magistrații Imperiului Roman, fapt descris în ,,Pandecte”, lucrare apărută în vremea împăratului byzantin Iustinian cel Mare (483-565), o culegere a tuturor legilor romane și a opiniilor juriștilor asupra principalelor probleme de drept? ,,Ajută-mă, Doamne! (...) Fă-mă să fiu drept și hotărît, cinstit și curat, moderat și blînd, deschis și umil. Să fiu necruțător față de greșeli, dar înțelegător cu cei care greșesc.

Prieten al Adevărului și ghid pentru cei care-l caută.

Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acel care o împlinește. (...) Sentința mea să poată aduce ușurare celui mîhnit și curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei și să înceteze plînsul orfanilor. (...) Și, în sfîrșit, cînd, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în fața Ta, pentru ultima judecată, privește cu milă spre mine. Pronunță, Doamne, Sentința Ta! Judecă-mă ca Dumnezeu, Eu am judecat ca om”. Știți cîți magistrați români cunosc sau au auzit de această rugăciune? NICI UNUL. De fapt, au și ei scuze: textul este prea lung, îi apucă somnul, ca să nu mai vorbim că lipsesc și pozele. Totuși, le dau un sfat: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!” (Corneliu Vadim Tudor).

Citiți, multiplicați și dați mai departe!

P.S. – Unde pot găsi o carte despre reforma justiției românești?

– La raionul de S-F-uri.

24

Nr. 1758 l 27 august – 2 septembrie 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.