România Mare, nr. 1762

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Iubirile și cutremurele sînt surori gemene: cu cît sînt mai rare, cu atît sînt mai devastatoare. CORNELIU VADIM TUDOR

De ce nu punem întrebările corecte despre Ucraina?

De la începutul războiului din Ucraina, Revista „România Mare” alături de alte publicații sau de jurnaliști independenți, au pus întrebări concrete despre situația de pe front, au comentat lucrurile pe care le vedeau și pentru toate acestea au fost numiți putiniști, plătiți de ruși etc. Iată că ziarul Politico, un fel de „Scînteia” al UE, publică zilele trecute un articol de un „putinism deșănțat” care m-a mirat foarte tare. M-a mirat fiindcă nu știam ce i-a apucat după trei ani de război în care au susținut toate poveștile și toate ideile americanilor și ale Ursulei despre cum vor învinge ei Rusia. Probabil, mi-am zis eu, au avut o revelație și li s-au deschis ochii, dar mi-am dat repede seama că niște jurnaliști cu experiență și, mai ales, conectați la marea politică internațională nu sînt niște bebeluși naivi care nu șiau pus la vreme aceleași întrebări ca noi, „putiniștii”, ci doar au preferat să respecte ordinul primit și să-și țină gura. Acum, probabil au găsit de cuviință să își pregătească publicul pentru schimbarea poveștilor în sensul unei păci cu cedări teritoriale de către Ucraina, așa cum veți înțelege din articolul scris de ei, pe care-l citez mai jos. „Cînd praful se va așeza, va primi media Occidentului o notă de trecere sau vom descoperi, uneori, că am permis simpatiei noastre pentru cauza

ucraineană să treacă cu vederea chestiuni pe care nu ar fi trebuit să le ignorăm? KYIV – Sîntem prinși într-o capcană informa­ țională cînd vine vorba de Ucraina? Acest lucru nu ar fi neobișnuit – este ceea ce s-a întîmplat în perioada premergătoare războiului din Irak, după 11 sep­tembrie 2001, cînd mass-media americană și britanică au fost, fără îndoială, mult prea îngăduitoare față de afirmațiile oficialilor occidentali conform cărora Saddam Hussein era îngrozitor de aproape de a declanșa un atac nuclear. Apoi a existat dosarul premierului britanic Tony Blair și discursul definitoriu al secretarului de stat american Colin Powell la Consiliul de Securitate al ONU, unde fostul critic ferm al intervenției a anunțat că Washingtonul are dovezi solide ale unor programe sofisticate și ilicite de arme irakiene. Dar nu a existat suficient scepticism mediatic în general, iar vocile alternative și întrebările incomode au fost excluse. Din păcate, se pare că acum sîntem în pericol să repetăm această greșeală, deoarece prea repede îi numim pe cei care pun la îndoială strategia actuală occidentală drept defetiști sau îi acuzăm că promovează propaganda rusă“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

ASASINAREA UNUI PRIM-MINISTRU (85 de ani de la asasinarea premierului Armand Călinescu) Românii și asasinatele lor

Ca la mai toate popoarele lumii, în anumite perioade de degringoladă politică și morală, din motive personale sau din interes general, în sînul societății apar conflicte care nu au altă soluție de rezolvare (în mintea unor oameni surescitați la apogeu și derutați de o realitate care-i domină) decît cea mai criminală și imorală metodă – asasinatul, și în România a avut loc acest fenomen. Din păcate, aflați sub presiunea unei răzbunări sau a unei polițe de plătit, indivizi aflați pe diferite trepte ale societății – de la simplu muncitor, la intelectualul rasat; de la politicianul versatil și pînă la criminalul angajat pentru acest act inuman, ajungînd cîteodată chiar la conducători de Stat – s-au înscris pe linia infamă a asasinilor români, făcînd aproape imposibil de descifrat de ce, uneori, cînd erau la îndemnă și alte soluții de rezolvare a unui caz, aceste brute cu chip de om au preferat eliminarea unui adversar. Publicînd numele unor asasinate de pe teritoriul României, de azi

și de altădată, vă invit la o provocare (ca o meditație interioară) încercînd să deslușim cauze și mistere din subteranele acestor asasinate odioase. Deși această „listă” nu este exhaustivă, să citim numele celor sacrificați, și să dăm frîu liber gîndirii și judecății lucide, întrebîndu-ne: cum ar fi arătat „lumea lor” dacă acești oameni – toți, dar toți cu funcții înalte – n-ar fi fost asasinați în acele momente? Dacă-l omitem pe Burebista, întemeietorul Statului Dac, asasinat de nobilii din jurul său, în anul 44 î.Chr., constatăm faptul că doar în Evul Mediu, mulți conducători din Moldova și Țara Românească au fost implicați în numeroase asasinate, de ambele părți ale baricadei. Statisticile istorice ne arată că aproape jumătate dintre voievozii români n-au un mormînt al lor, doar în prima jumătate a Secolului al XVI-lea, și doar într-un pătrar de secol (1510-1535), 10 domnitori au fost uciși, printre aceștia numărîndu-se Vlad cel Tînăr, Mihnea Vodă cel Rău, Radu de la Afumați, Dragomir Călugărul, Vladislav al III-lea și fiul său, Moise Vodă. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

O lume nebunã Născuți din stirpea blîndului Adam Și Eva, mama noastră tutelară, Păcatul mărului furat din ram Ne paște și acum ca-ntîia oară. Păcatul mărului mîncat din pom Ne urmărește viața ca o umbră, Amplificînd din cînd în cînd, în om Apucături perfide, viață sumbră. Deși pămîntu-i mare, pentru toți, Și-am avea loc destul la fiecare, Unii, de-s regi, conducători sau conți, Se cred stăpîni peste uscat și mare. Alții, hapsîni, rîvnind la alte țări, Că au izvoare, lanuri mai mănoase, Pornesc războaie-n cele patru zări, Cu morți, răniți și altfel de ponoase. Omu-i făcut din dragoste de om Și-n inimă pulsează doar iubire, Aceste emisfere-s un atom, Ce ține corp și minte în unire. Dar, unii dintre noi, frumoși la chip, Și cu gîndirea arsă ca o zgură, Răstoarnă-n drum clepsidra cu nisip, Și sînt acaparați de-o neagră ură. Mocnind în capul lor totalitar, Scînteia aprinde flacăra funebră, Și răzbunarea fără de hotar Le arde inima ca-ntr-o tenebră. În loc de vorbe, de concilieri, Împart „dreptatea” cu pistolu-n mînă, Cum este azi, așa a fost și ieri – Planeta a crescut lume nebună! GEO CIOLCAN

NR. 1762 l ANUL XXXV l 24 – 30 SEPTEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Mult succes, Tricolori!  Am mai capturat un mafiot israelian  Ţapul suferă de dromomanie (vagabondaj)  Nadia Constantinescu e „fată de fată“  Valerică Talleyrand  Evreii din PD îi numesc pe fraierii din PDSR „nazişti“  Tariful lui Radu Berceanu: 60.000 de dolari

PARTEA A III-A  Pe cine punem noi pleoapa, l-a luat gaia! Este şi cazul lui James Rosapepe, ambasadorul SUA la Bucureşti. Auzim că fotoliul ovreiaşului cu ochii mici şi voce îngroşată, de om care bea rece şi doarme fără şosete, se clatină zdravăn. Deocamdată, s-a început cu retragerea de la post a principalilor săi colaboratori. Se pare că oficialităţile americane nu sînt mulţumite de prestaţia ambasadorului, mai ales de ecourile negative ale peregrinărilor acestuia prin Transilvania, unde a cochetat cu UDMR-ul, sfidînd autorităţile locale româneşti.  Cercetările efectuate de Poliţie confirmă că la Telega (jud. Prahova) au fost îngropate mari cantităţi de substanţe toxice. Pericolul e foarte mare – prin eroziune, aceste otrăvuri se pot deversa în apele freatice, periclitînd viaţa în tot judeţul. Alte containere cu substanţe toxice au fost îngropate şi în apropierea Bucureştilor. Precizăm că toate aceste substanţe (cca 20.000 de tone!) au fost importate, în anii 1991-1992, de evreii David Marcian Bleahu şi Dolfi Drimer care, la vremea respectivă, au încercat să prostească populaţia, pretinzînd că ei au făcut un imens serviciu Ţării. Organele de Poliţie cunosc la perfecţie filiera prin care au fost aduse în Ţară aceste deşeuri toxice, ca şi pe cei vinovaţi de importul şi depozitarea lor – dar n-au curajul să aplice legea.  Bugetul a alocat pentru închiderea şi conservarea unor mine de cărbuni suma de 230 de miliarde de lei. Ministerul Industriilor şi Comerţului a organizat o licitaţie pentru acordarea acestui drept. Ei, bine, ştiţi cine a cîştigat licitaţia pentru închiderea minelor? Societatea Comercială SAR-TEX S.A. din Deva, care e specializată, cu predilecţie, în brioşe, covrigi şi alte produse de panificaţie! Şi astfel se face că firma desemnată cîştigătoare de banda Radu Berceanu-Nicolae Stăiculescu va primi de la stat uriaşa sumă de 230 de miliarde de lei pentru conservarea unor mine care, în proporţie de 75%95%, sînt deja conservate! Ne întrebăm: oare de ce nu au fost implicate institutele de cercetări din domeniu, care au capacitatea reală de-a constata necesitatea restructurării sau conservării minelor? Evitarea adevăraţilor specialişti este cel mai clar indiciu că Mafia PD a pus ochii (şi gheara!) pe banii alocaţi. Atunci cînd, Doamne fereşte, se vor prăbuşi nişte galerii sau or să se producă alunecări de teren, e bine să vă amintiţi cine e de vină.  Un alt anunţ stupid la rubrica „Matrimoniale“ din ziarul „Naţional“: „Abonează-te la buzele mele groase şi perverse. Mariana“. Ce proastă-i asta!  Toate posturile de Televiziune difuzează, în draci (pe bani grei!), scandalosul videoclip elec­ toral menit să demonstreze cum înoată Emil Constantinescu în noroaie pînă la c... şi cum îi ajută el pe sinistraţi. Numai disperarea şi doliul oamenilor nu le speculasei încă, Ţapule! Fă, mă, un videoclip şi prin cimitire, unde să te plimbi cu căruţul mortului (năsălia), că te duce mintea! Să-i zici loteriei, de pildă, „Coliva Naţională, o haleşti, te bagă-n boală!“  Mare păcat că tînărul şi talentatul ziarist Mihai Antonescu a divorţat de revista „Atac la persoană“. Ce-i drept, el s-a simţit abandonat în procesul pe care i l-au înscenat evreii.

Dar asta nu înseamnă că trebuia să se ducă direct la „ciuma neagră“ a presei române, fiţuica „Ziua“. Au devenit cioroii ăştia, brusc, apărători ai evreilor? Păi şi tatăl lui S.R. Stănescu, şi tatăl lui Cornel Dumitrescu au fost LEGIONARI!  Știți de ce n-a participat Ciripoi la emisiunea de la Antena 1? El pretinde că i-ar fi spart ţiganii casa şi i-au pus nevestei sale cuţitul la gît. Care nevastă? Aia pe care a abandonat-o de 7 ani, pentru secretara lui, Steluţa?  Dar, să reproducem sumarul numărului 98, ultimul la care a scris acest băiat plin de umor (dar atît de imprevizibil), pe nume Mihai Antonescu: „Bani mulţi pentru sondaje inutile“ (Dumitru Dragomir); „Actuala Opoziţie va putea guverna fără a face alianţe de compromis. Conform unui document genuin, «transpirat» de la administraţia care l-a comandat, PDSR, PRM şi PSM deţin majoritatea sufragiilor“ (Mihai Antonescu); „Radu Berceanu a furat fazani la Craiova“; „Mircea Coşea a fost securist cu acte!“; „Deputatul PNŢCD Gheorghe Cristea a omorît o tînără cu autoturismul şi s-a dat apoi victimă“; „Raţiu vrea dolari de la Cristoiu“; „În Grozăveşti, arabii vînd maşini furate sub nasul poliţiştilor“; „Tatulici iar face plici“; „Ciripoi acordă audienţe în tramvai“ (feriţi buzunarele!); „Nica Leon, Claudiu Iordache, Dan Ionescu şi Horia Pascu au chemat guvernanţii în judecată pentru jecmănirea populaţiei“; „Amzuţă, avo­catul naţionalizaţilor, a fost suspendat din Barou“. Reproducem finalul acestui ultim articol, care spune multe despre acest nemernic de la Alianţa Civică, autor al mai multor azvîrliri în stradă ale chiriaşilor: „Rămîn totuşi ecourile unor întrebări auzite pe culoarele Tribunalului: 1) A luat avocatul Constantin Amzuţă peste 1 miliard de lei la un singur proces – mai gras – de recuperare a unui bloc naţionalizat? 2) A colaborat Amzuţă cu Sorin Roşca Stănescu, printr-o anumită firmă, la recuperarea imobilelor naţionalizate ale româ­nilor din diaspora contra unei taxe modice de 5.000 de dolari? 3) De ce locuieşte avocatul Constantin Amzuţă într-un mic cuibuşor naţi­onalizat, aşa, cam la vreo 10 camere?“ Mai aflăm din „Atac la persoană“ chestii miştoace, care nouă mult ne place: Gheorghe Grigurcu şi-a extirpat, chirurgical, nişte organe feminine, ziarul „Informaţia de prînz“ (dat de Adrian Sîrbu pe mîna tremurîndă a Rodicăi Chelaru) a decedat mortal, dînd faliment, precum şi alternativele beţivului. Ce-s astea? Ei, bine, avem de-a face cu un test conceput de mintea slobodă a Monicăi Vlad, pentru tot felul de boriselţîni. Inspiraţia acestei fete, zău aşa, o ia razna prin spaţiu, ca chiloţii nucleari ai lui Madeleine Albright. La întrebarea „Cînd vezi băutură în faţa ochilor, cum reacţionezi?“ ea dă clienţilor 4 variante: a) Ulala, iehehe, uraaaa, beau, beau, beau; b) îmi curg balele, pur şi simplu; c) Mă doare-n fund; d) Nicicum. La întrebarea „Dacă nevasta ta (bărbatul tău) e beţivă (beţiv) ce-i spui?“, Monica le-arată beţivilor pisica: a) Fă (bă) arăţi ca mă-ta; b) Bea, bea, că poate scap de tine; c) Nu mai bea, că ţi se îneacă limba; d) Tot ţi-e sete? În fine, la întrebarea umanitară „Cum faci cînd bei peste limită?“, autoarea acestui test ştiinţific, verificat pe pielea a zeci de mii de alcoolişti,

RM

propune următoarele variante: a) Buhuhu, Măria Ta!; b) Ca tramvaiul cînd deraiază; c) Pipi des; d) Nu mai fac. Ne amintim, cu emoţie, că tot Monica Vlad e autoarea „Amintirilor din Copilărie“ ale lui Victor Surdu, pe care l-au fugărit lupii, hauhau, peste munţi şi peste văi, pînă ce bietul copchil a dat cu nasul de juponul pe sîrmă (malacov) al Angelei Similea, care le-a oprit pe sălbăticiuni cu imprecaţia magică: „Un albastru infiniiit, zi la baba cin’ te-a fugărit?!“  În ziarul „Azi“ din 30 august, Viorel Sâmpetrean publică o excelentă cronică la antologia „Poems“ de Corneliu Vadim Tudor, tipărită în Italia, în limba română şi în 7 limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză, ger­mană, italiană, spaniolă, rusă, arabă).  Alte afaceri şi abuzuri grave ale căpeteniilor PD, partid care a reacţionat, la recentele arestări, ca o „mafie naţională“. De pildă, Stelian Duţu, lider al PD Constanţa, a ameninţat Trustul de Presă „Telegraf“ cu represiunea forţelor Ministerului de Interne, ba chiar a asmuţit trupe cu cîini poliţişti asupra fraţilor Alexandru şi Radu Mazăre. Hai să vedem cum se potriveşte modestia afişată de Traian Băsescu cu adevărata lui faţă, de plapumă. El declară, peste tot, că este coproprietarul unei făbricuţe de îngheţată (?!). Ce îngheaţă Băsescu? Apele! În realitate, el a cîştigat milioane de dolari din vînzarea flotei, a avioanelor şi a vagoanelor de cale ferată, dar şi din tot felul de licitaţii dubioase. Matrozul chior şi-a tras o vilă superbă în Bd. Aviatorilor nr. 157, trecîndu-l fictiv şi pe tatăl său, deşi acesta locuieşte în Constanţa. Piratul i-a tras, după el, în Capitală, pe tovarăşii de hoţie, împroprietărindu-i cu case scumpe: lui Călin Marinescu (Șogunul) i-a repartizat un apartament în Piaţa Victoriei, pe care acesta l-a cumpărat cu un preţ de nimic, plătind cîte 700.000 de lei lunar; pe Şuteu l-a adus tot din Constanţa, făcîndu-l director în Ministerul Transporturilor şi înzestrîndu-l tot cu un apartament în Piaţa Victoriei (pentru ăsta, Băsescu a semnat un act fals, afirmînd că ar avea 2 copii, după care Şuteu s-a întors, la Constanţa, unde avea deja casă proprietate personală, pesemne pentru a turna şi al doilea plod). Adrian Severin, fost membru PD şi artizan al neruşinatului Tratat cu Ucraina, s-a făcut cunoscut pentru deturnarea unor fonduri (dolari) destinate imaginii României în SUA, cu acceptul lui Petre Roman; a obţinut şi el o vilă, scriind o declaraţie falsă, iar printr-o suită de abuzuri grave a mai făcut rost şi de o casă pentru socrii săi. Victor Babiuc are 3 case. Bogdan Bujor Teodoriu are 4 case (tot prin declaraţii false). Lista cu ilegalităţi este extrem de lungă şi cuprinde nume ca: Radu Berceanu (hoteluri şi firme în Dolj, dar şi în alte judeţe), Nicolae Dide, Mihai Zahiu, Nicolae Olteanu. La loc de „cinste“ se situează Petre Roman, specialist în aprobări de imobile şi avantaje pentru prieteni, ca Ion Țiriac, Cătălin Iorgulescu, Adrian Sîrbu, Agop Kîrmîzian, Vladimir Cohn, Şişu ş.a.  Jos pălăria în faţa sîrbilor! Aceştia i-au dat în judecată pe UCIGAŞII de copii şi de bătrîni Bill Clinton, Madeleine Albright, William Cohen, Wessley Clark, Tony Blair, Jacques Chirac, Gerhard Schroeder şi alţii ca ei, care, efectiv, au mîinile pătate de sînge şi nu pot păcăli pe nimeni cu şabloanele lor tîmpite referitoare la „drepturile omului“, „epurarea etnică“ etc. În lume nu va fi linişte atîta timp cît se vor afla la Putere asemenea psihopaţi periculoşi. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 septembrie 1999)


RM

3

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Antoniu şi Cleopatra (II) Din dragoste, 15 capete tăiate (2)

Feminină, de aceeaşi vîrstă cu Cleopatra, o frumuseţe blondă, sedu­ cătoare, şi virtuoasă, Octavia era o posibilă rivală a reginei Egiptului, care îi purta o ne­stinsă ură. „În primăvara lui 40, Antoniu s-a văzut în faţa a două catastrofe. O mare parte din Orient era în mîna părţilor; în Occident el îşi pierduse influenţa în faţa colegilor lui. Şi cum a vrut să-l trezească brusc din vis, destinul l-a plasat în acelaşi timp în faţa unei femei ce putea – în simplitatea şi puritatea lui – să-l sustragă farmecelor reginei orientale, Octavia“ (Hans Volkmann, Cléopatre). Cu timpul, Antoniu şi-a scurtat şederile în Italia, şi-a precipitat toate expediţiile militare, pentru a reveni cît mai repede la Alexandria şi a fi alături de Cleopatra. De fapt, a încercat numai cuceriri avantajoase pentru Egipt: în Siria, Peninsula Calcidică, Fenicia. Elevă formată la şcoala lui Cezar, Cleopatra i-a supus lui Antoniu un proiect conform căruia – cu ajutorul ei – Antoniu s-ar fi putut lansa asupra Italiei, l-ar fi putut alunga de acolo pe Octavian, dominînd singur asupra lumii romane şi asociindu-şi mai tîrziu la putere pe Cesarion. Toate tentativele de reconciliere între Antoniu şi fostul său cumnat nu au condus niciodată la un acord, căci din clipa cînd Antoniu o reîntîlnea pe Cleopatra totul era repus în discuţie. „Copil teribil – cum scrie Ernest Renan – capabil să cucerească lumea, dar incapabil să reziste unei plăceri“, Antoniu a neglijat, absorbit de gîndurile sale de dragoste; pînă şi organizarea armatei. La Tyr, pe unde l-au dus drumurile lui, vreo o mie de evrei îl urmăreau cu aclamaţii împotriva unui stăpîn local. Antoniu a ordonat trupelor sale să-l izgonească, dar, încăpăţînaţi, 15 dintre ei au revenit cu plîngerea lor, întîrziind cu cîteva clipe plecarea navelor romane cu destinaţia Egip. Ca să le arate cît costă să-l contrazici pe un îndrăgostit, Antoniu a poruncit să li se taie capetele. În anul 37 î.e.n., ca o supremă devoţiune, Antoniu s-a căsătorit, printr-o ceremonie solemnă, cu Cleopatra VII a Egiptului, în templul din Antiohia (centru al artei, al treilea oraş după Roma şi Alexandria), deşi nu divorţase încă de Octavia, lucru pe care nici un roman nu mai îndrăznise să-l facă pînă la el. Şi, pentru ca nimeni să nu ignore acest mariaj, el a bătut monedă cu dubla lor efigie, trimiţînd cîteva exemplare şi în Italia. „Un gigant infantil şi o regină rafinată, într-o mare frenezie senzuală aveau să devoreze tot ceea ce voluptatea greacă, desfrîul roman şi viaţa uşuratică asiatică aprinseseră în sîngele lor, accentuat în plus de focul cerului egiptean. Ea nu cunoscuse decît dragostea delicată şi perversă a unui bătrîn, Cezar. El, Antoniu, se simţea intimidat în faţa gustului rafinat şi culturii amantei sale.Aşa încît a început să caute compania unor spirite cultivate, să se îmbrace greceşte, să ia lecţii de artă de la arhitecţii şi sculptorii ce lucrau la înfrumuseţarea oraşului Cleopatrei, Alexandria; iar ea, pentru a-i fi pe plac, a coborît la nivelul lui intelectual. Nu îl părăsea nici o clipă, bea, vîna şi pescuia alături de el, se plimba cu el pe Nil şi pe lacurile sacre, călărea alături de el, îi privea cum îşi măsura forţa cu gladiatorii“, scrie Paul Reboux. Antoniu şi Cleopatra au avut trei copii, doi gemeni la început, consideraţi vlăstare divine, Alexandru Helios (Soarele) şi Cleopatra Selena (Luna) şi un al doilea băiat, Ptolemeu Philadelphul. Antoniu nu a trăit cu emoţie maternitatea Cleopatrei. Subit, şi-a amintit că parţii invadau ţinuturile romane şi că în Siria se revoltau trupele sale. Dar la sfîrşitul acestor campanii şi ai altora, pentru a-i face pe plac iubitei sale, ei şi-a sărbătorit triumfurile la Alexandria, şi nu la Roma. „Niciodată un împărat nu-şi celebrase victoriile altundeva decît la Roma. A «triumfa» la Alexandria însemna a face din Alexandria o rivală; însemna a insulta sentimentul cei mai violent şi cel mai sfînt al romanilor: dragostea lor pentru oraşul de pe cele şapte coline. Dar imprudentul Antoniu nu se poticnea el în asemenea consideraţii“, menţionează acelaşi Paul

Reboux. Pentru Cleopatra asemenea ceremonii erau o ocazie de a-l expune poporului, în aparatul strălucitor al unui zeu egiptean, copiii lor fiind şi ei îmbrăcaţi ca nişte zei. De altfel, după izbînzile lui Antoniu, copiii lui primiseră titluri regale. Alexandru Helios era mare rege al Armeniei, tînăra Cleopatra era regină a Cirenaicăi, Ptolemeu Philadelphul – rege al Siriei şi Asiei Mici. Cît îl priveşte pe fiul cel mare, Ptolemeu Cesarion, el devenise rege al regilor, în vreme ce Cleopatra era regină a regilor.

La Actium Două obstacole o separau încă pe Cleopatra de imperiul universal visat de ea: parţii şi Octavian. Antoniu pornise de mai multe ori război împotriva parţilor, dar niciodată nu obţinuse un succes de luat în seamă şi de fiecare dată revenise la Alexandria, lăsînd acest duel în suspensie. Or parţii blocau drumul spre Extremul Orient. Iar Octavian era stăpînul lumii romane occidentale, în proiectele lui politice Egiptul urmînd a fi provincie romană. El respingea ideea unui imperiu oriental-occidental, o construcţie himerică, irealizabilă, cum o socotea. După divorţul dintre Antoniu şi Octavia, o dată mai mult Octavian a început să o prezinte pe Cleopatra ca o duşmancă a Romei, declarîndu-i război deschis. Trupelor sale, aflate în faţa unei victorii facile, cum o considera el, Octavian le-a declarat: ,,Antoniu nu mai este un roman, ci un egiptean, sclav al unei curtezane. Nu cu el aveți de luptat, ci cu eunuci, cu flautiști și cu bufoni“. În condițiile unui conflict deschis cu Roma, Antoniu se situa în fața alternativei: ori să renunțe la regină, pentru a-și îndeplini datoria de roman, ori să intre în disidență, rămînîndu-i ei fidel. Se cunoaște opțiunea lui. Consecințele nu s-au lăsat așteptate. Abandonat de cei mai buni ofițeri ai săi, profund decăzut din cauza vieții ușoare duse în ultimii zece ani în Orient, Antoniu nu și-a regăsit niciuna dintre calitățile militare pe care și le demonstrase în trecut ignorînd total opinia generalilor săi, în loc să lupte pe uscat, unde deţinea o superioritate absolută, el a acceptat confruntarea pe mare – la sugestia insistentă a Cleopatrei –, fiind înfrînt dezastruos la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., alături de trupele reginei egiptene, şi ea participantă la conflict. După luptă, Octavian şi-a început avansarea triumfală în Asia. Întors în Egipt, Antoniu nu a luat nici o măsură de organizare a rezistenţei împotriva lui Octavian. În plus, cele 60 de galere egiptene venite în ajutorul lui Antoniu s-au întors la Alexandria, abandonînd locul luptei. Dar Cleopatra nu dădea semne de resemnare în înfrîngere. Ea a conceput proiectul fantastic al unui imperiu în Extremul Orient. Pentru a-l realiza, plănuia să transporte resturile flotei saie de la Alexandria în Marea Roşie. Mai tîrziu, cruciaţii vor încerca acelaşi lucru şi vor reuşi, regina Egiptului nu a reuşit. Octavian a avansat deci fără nici o dificultate, ajungînd pînă în faţa Alexandriei. Ce a făcut în continuare Antoniu? I-a trimis un emisar învingătorului, cerîndu-i îngăduinţa să se retragă, ca simplă persoană particulară, la Atena. Cleopatra i-a declarat şi ea lui Octavian că ar depune armele, dacă acesta îi promitea păstrarea regatului pentru copiii ei. Pe Antoniu, Octavian nu l-a onorat cu răspunsul, pe regină a asigurat-o că poate spera la clemenţă, dacă ar consimţi să-l suprime ea pe Antoniu sau măcar să-l expulzeze. Poate că nu-l mai iubea, poate că în secret îl dispreţuia pe generalul ce nu ştiuse – înfrînt fiind – să moară, conform codului onoarei, poate că prezenţa lui devenise compromiţătoare pentru regatul ei, dar de aici şi pînă a se dezice de omul ce îşi pierduse demnitatea din dragoste pentru ea, pînă a-l alunga pe tatăl copiilor ei, era o cale atît de lungă... Era prea mîndră, prea regină, prea Cleopatra pentru a încheia un tîrg atît de josnic. Totuşi, instinctul de femeie i-a dictat să-l primească pe trimisul lui Octavian cu multă deferentă, cu onoruri şi atenţii, cu cochetărie feminină chiar, pentru că – ştia ea prea bine – acesta îi putea pleda cauza, a ei şi mai ales a copiilor ei, de care avea a se teme, dată fiind natura crudă

şi rece a nepotului lui Cezar. Toate aceste griji nu au înpiedicat-o însă, impulsivă şi generoasă cum era, să-i închine omagii publice lui Antoniu, să-i sărbătorească cu mare pompă cea de a 52-a aniversare, în vreme ce a ei, a 38-a, la cîteva zile distanţă de a lui, a fost marcată cu o simplitate familială. Octavian – cu trupele lui – se afla foarte aproape de învinşi. Disperat, Antoniu, fără ştiri de la Cleopatra, refugiată într-un templu, şi greşit informat că ea era moartă, şi-a chemat libertul, căruia i-a poruncit să îl ucidă. Acesta a vrut să execute ordinul, dar din greşeală şi-a înfipt lui însuşi spada, căzînd mort. Generalul, deplîngînd soarta bravului său servitor, şi-a aplicat singur o lovitură mortală şi, în timp ce agoniza, a aflat că Cleopatra era vie. De-a lungul unor grădini, servitorii l-au transportat atunci, la cererea lui, la iubita sa, în braţele căreia a şi murit.

În Forum? Niciodată! Octavian voia să o captureze vie pe Cleopatra. După moartea lui Antoniu (era anul 30 î.e.n.), regina a încercat să-şi înfigă un pumnal în piept, pe cînd se apropia un sol al lui Octavian. Agil, acesta a deposedat-o însă de armă. Cu sufletul greu, Cleopatra a început să refuze hrana. Dar nu de asemenea pradă avea nevoie învingătorul. El o voia „în formă“, pentru a o duce la Roma şi a o tîrî în urma carului său triumfal. Dacă refuza să se hrănească, Octavian a ameninţat-o că se va răzbuna crunt pe copii. Cleopatra a consimţit să trăiască. Dar Octavian voia şi mai mult. O vroia frumoasă, seducătoare, pentru a demonstra lumii propria-i virtute, cea care nu îl prăbuşise la picioarele ei, aşa cum stătuseră Cezar şi Antoniu. Deci regina îşi va îngriji corpul cu multă atenţie, în ciuda doliului, iar la proxima întrevedere cu Octavian se va arăta plină de viaţă. I-a vorbit atunci acestuia cu mare dragoste despre copiii ei, i-a citit scrisori adresate ei de Cezar, din Africa, din Spania, de la Roma. El a ascultat-o insensibil, aruncîndu-i priviri oblice. De fapt, era bucuros că ea prinsese gust de viaţă şi se împăcase cu ideea de a merge la Roma, fără a se mai revolta. Octavian s-a retras de la această întrevedere convins că o înşelase. El era însă cel înşelat. Cleopatra ştia că nu avea ce aştepta de la bunătatea lui ipocrită şi rece. Ea ştia şi că în trei zile cortegiul triumfal urma să pornească spre Roma. Hotărîrea ei era luată. Nu va merge în lanţuri, în acel Forum, unde cîndva intrase în triumf. Niciodată. Niciodată nu va fi un „trofeu“. Pentru a-i adormi şi mai mult încrederea lui Octavian, i-a cerut permisiunea să facă libaţii la mormîntul lui Antoniu. A coborît, urmată de femeile sale şi de gărzi, în cripta unde dormea generalul, îmbălsămat ca un faraon, în sarcofagul lui de piatră. „Vii, nimeni nu ne-a despărţit; morţi, totul ne va despărţi, şi pămîntul, şi marea – s-a lamentat ea. Tu, un roman, vei dormi în Egipt. Italia va fi cea care va oferi rămăşiţelor mele un adăpost, singurul bun pe care îl voi primi de la patria ta“, notează Plutarh. Evident, toate aceste vaiete au ajuns la urechile lui Octavian, care era astfel liniştit că proiectele lui cu captiva vor reuşi. În preajma Cleopatrei se afla însă un fidel servitor al ei, Eros, care, după intrarea romanilor, lucra deghizat în grădinar. El jurase reginei să-i aducă – atunci cînd ea îi va porunci – un şarpe de Nil, cu o muşcătură binefăcătoare, experimentată pe criminali. Cleopatra s-a arătat la fereastră, a făcut un anume semn şi Eros a înţeles. Apoi regina şi-a făcut baia, s-a lăsat masată cu uleiurile şi balsamurile ei minunate, după care, fardată ca în zile deosebite, s-a aşezat să prînzească. Ca desert grădinarul i-a adus personal un coş cu smochine de Siria, atît de apreciate de regină. Ea şi-a apropiat coşui cu fructe şi a văzut şarpele, ondulîndu-se între fructe. Moartea a survenit imediat după muşcătură. S-a stins astfel puternica şi cultivata dinastie lagidă a Egiptului. Octavian a poruncit ca regina să fie îmbălsămată şi înhumată alături de Antoniu. În ce-i priveşte pe cei trei copii, ei au mers ca trofee la Roma: Helios şi Selena, deghizaţi în Soare şi Lună, iar micul Ptolemeu, de numai şase ani, purtînd o impunătoare mantie. Ei au fost apoi daţi în grija prea bunei Octavia. Helios şi Ptolemeu au murit la puţin timp, fără a plana nici cea mai mică suspiciune asupra morţii lor. Cleopatra Selena s-a căsătorit foarte tînără cu un alt prinţ învins de romani, regele Juba II, al Numidiei. De atunci, destinul Egiptului s-a confruntat cu cel al Imperiului roman, la fel cum mai tîrziu, se va confrunta cu cel al Imperiului byzantin, cînd Byzanţul va succeda Romei. Sfîrșit FLORENTINA DOLGHIN


4

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Cuibul și puișorii de mierlă

Odată cu sosirea primăverii și înverzirea codrului, o tînără familie de păsări, compusă dintr-o mierliță și un mierloi, zile întregi a căutat prin tufișurile unui deal, plin cu rugi bogați de mure, cu ierburi înalte și uscate, cu ciulini și măceși, un copăcel în care să-și facă un cuib, ca să aibă unde să-și clocească ouăle și să-și crească puișorii... Tare greu le-a fost pînă să găsească un loc potrivit. Și norocul a fost pe măsura dorinței lor, iar Dumnezeu le-a scos în cale un copăcel de fag, cu o coroană de crengi dese, încărcate de muguri, prin care razele soarelui pătrundeau cu greu. Era exact ceea ce își doreau. - Asta am vrut, zise tînăra mierliță soțului ei. De mîine ne apucăm să ne construim cuibul... Alde sorămea cred că e de mult la cuibul ei... Mierloiul era așa de mulțumit de locul ales, la care atîta visaseră amîndoi, încît sărea de bucurie împreună cu soțioara lui. - Așa e... E locul cel mai frumos din lume, zise acesta. De mîine începem munca! Aducem întîi niște crenguțe, apoi paiele și, după ce terminăm de construit cuibul, îl căptușim cu fulgi moi, să le fie cald puișorilor cînd vor veni pe lume. Ne vom descurca noi, chiar dacă e prima oară cînd ne construim un cuib și nu avem îndemînarea părinților noștri. O să ne facem un cuib frumos, să nu rîdă de noi neamul nostru mierlesc. Peste noapte, și-au găsit culcuș între între crenguțele acelei tufe... Dar nici unul nu se poate spune că a dormit... Mierloiul nu închise un ochi, că se gîndea cum să-i fie cuibul, cît de mare, pentru că nu avea de unde să știe cîte ouă o să-i facă draga lui mierliță și cîți puișori vor ieși din ele... „Să fie un cuib mai mărișor, își zise, să încăpem cu toții în el...Nu-mi voi lăsa familia pe drum”. Și nici nu se crăpă bine de ziuă, că porni în zbor după cele necesare... Se întoarse cu ciocul plin cu un mănunchi de bețișoare pe care le adunase de prin tufișuri, tocmai cînd mierlița lui coborîse în iarba din preajmă, să se spele pe ochi cu roua ce căzuse peste noapte. Rămase nespus de încîntată văzîndu-și soțul cum așeza cu mare grijă fiecare bețișor, măsurînd cu atenție fiecare perete al cuibului și respectînd cu strictețe schița pe care și-o făcuse în mintea lui, după cum văzuse și el pe la alte neamuri de păsări... Și amîndoi alergară întreaga zi după materialele de construcție, după care, zile în șir, au lucrat neîntrerupt, să-și vadă terminat cuibul cît mai repede. Nu se opreau din lucru decît atît cît să dea fuga la izvorul din apropiere, să-și ude penele și să se răcorească un pic. Seara au căzut frînți de oboseală... Somn adînc îi cuprinse în cuibușorul aproape gata... Erau tare osteniți fiindcă, de îndată ce au început să-și construiască viitoarea lor locuință, nu s-au lăsat învinși nici de vînt, nici de căldura soarelui, care începuse a dogori de-a binelea. Într-o zi-două, cuibul a fost gata finisat și arăta atît de frumos, că amîndurora nu le venea să-l mai părăsească. Dar cum aveau nevoie de hrană, de apă, bașca să se întîlnească prin tufișurile acelea și cu alte păsări, cărora să le spună despre realizarea lor, începură să zboare pe ici, pe colo, dar nu prea departe de locuința lor, de care erau tare mîndri... Într-o după amiază, spre seară, cînd mierloiul se întoarse acasă dintr-o vizită la niște rude de-ale lui, unde stătuse cîteva zile, găsi în cuib trei oușoare verzi cu niște pistrui pe ele... Mare i-a fost bucuria. Își întinse aripile peste ele și le ținu cît mai aproape de inima lui. Ar fi vrut să nu mai plece de acolo; știa că, în curînd, din ele vor ieși puișorii lor, pe care îi așteptaseră cu atîta nerăbdare... Le încălzeau cu schimbul, pînă ce veni ziua cînd din ouă au răsărit trei puișori dolofani, fără pic de pene pe ei... Aveau căpșoarele lăsate într-o parte și nu se puteau ține pe picioare... După o vreme, sub aripa ocrotitoare a mamei și a tatălui, pe trupul plăpînd al puilor începură să crească pe alocuri pene

mici, subțiri și delicate, care, în scurt timp, le acoperiră tot corpul. Puii prindeau puteri și începuseră chiar să scoată și cîte un ciripit... Cînd părinții erau plecați după hrană, puiul cel mare, mai năzdrăvan fiind, scotea din cînd în cînd căpșorul pe marginea cuibului, spunîndu-le frățiorilor lui mai mici ce vedea dincolo de lumea lor. Se îngrămădeau unul în celălalt și-și așteptau cu nerăbdare părinții, să vină să le aducă de mîncare. Dar iată că, într-o zi, un șarpe, sleit de căldură și hămesit foame, porni tîrîș prin ierburi, sperînd să dea de vreun un șoricel, o broscuță ori măcar o lăcustă, că nu mai mîncase nimic de zile bune și, de atîta foame, simțea că leșină. Vedea în fața ochilor lui măslinii numai delicatese de care nu avusese încă parte, dar auzise de ele de la alții din neamul lui șerpesc... Nu dorea bunătăți, s-ar fi mulțumit cu orice, chiar și cu o coajă sau vreun gălbenuș de ou. Și cum înainta printre ierburi, în dogoarea soarelui, de care încerca să se ferească, auzi un piuit de pasăre... Era puiul cel mare, care, cu căpșorul ițit pe marginea cuibului, auzind zgomotul frunzelor uscate de sub pom, crezu că acolo, jos, sînt părinții lui, în căutare de hrană pentru ei: o insectă, o rîmă, o musculiță... Văzînd că e cu totul altcineva decît cei pe care îi aștepta, se sperie așa de tare, că începu să strige cu toată puterea lui: „mamă, mamă!...”. Atît i-a trebuit șarpelui. Se opri o clipă locului și analiză cu mare grijă terenul, ca să vadă cum ajunge mai repede la cuib. ,,O, ce ospăț bogat, își spuse în sinea lui. Am să mănînc pe săturate și, la foamea mea, o să înghit tot cuibul”. Începu să se strecoare de pe o creangă pe alta, de parcă s-ar fi urcat pe o scară... Din cînd în cînd, se oprea și-și făcea socotelile, lingîndu-se pe bot... Mama-mierlă, care se afla prin preajmă, căci mierloiul era plecat la poalele dealului, după hrană mai bună pentru ei, auzindu-și puii că o strigă cu atîta foc, sosi într-un suflet să vadă ce se întîmplă. Cum sosi, fără să întrebe de ce au strigat-o, zări de îndată șarpele care se apropia de cuib. Știind ce pericol îi așteaptă pe puii ei, începu să strige după ajutor, plîngînd și jelindu-se cu inima frîntă de durere. De disperare, zbura deasupra șarpelui, bătînd tare din aripi, ca să-l îndepărteze din drumul către cuib. Auzindu-i țipetele de durere, un stol de mierle, grauri și alte păsări se adună în jurul ei, pentru că șarpele amenința din clipă în clipă să ajungă la cuib. Știau cu toții cît de dragi îi erau bietei mierle puișorii... Niciodată nu i-a lăsat nesupravegheați și le-a oferit tot ce și-au dorit. Sosise între timp și tatăl puilor. Curajos, el se lăsa în zbor printre crengi, încercînd să-l îndepărteze pe prădător cu ghearele... Șarpele însă nu se lăsa înduioșat de strigătele și lacrimile părinților celor trei pui și nici de zarva celorlalte păsări alertate de pericol... Așa e în natură...Fiecare vietate vrea să o domine pe cealaltă pînă la sacrificiul final... Doar un lat de palmă îi mai rămăsese șarpelui pînă să-și strecoare capul în cuib să-și ia prada, iar coada îi atîrna puțin deasupra pămîntului... Cum bietele păsări se văitau de parcă ar fi luat foc tot dealul, un arici care dormea prin preajmă, într-un culcuș de frunze, auzind acea zarvă mare, nu stătu mult pe gînduri și, în mare grabă, porni spre locul cu pricina... Fără nici o ezitare, îl înhăță pe șarpe de coadă, iar acesta se strînse colac, zvîrcolindu-se la botul ariciului, care se minuna de hrana care-i căzuse pleașcă din senin. Și degeaba începu să plîngă șarpele, rugîndu-se de arici

să-l elibereze, zadarnic se jura că în viața lui nu o să se mai atingă de cuibul vreunei păsări... De fapt, zicea și el așa, că dacă ariciul nu ar fi avut spinarea aceea plină cu țepi, i-ar fi făcut și lui de petrecanie... Ariciul, însă, a găsit ac de pielea lui. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreaga împărăție a neamului mierlesc s-a adunat într-o poieniță cu iarbă deasă ca să discute despre nenorocirea care era să se întîmple cu o surată de-a lor și să hotărască ce măsuri să ia ca să nu mai cadă pradă șerpilor, vulpilor, pisicilor și altor dușmani ai lor. – Trebuie să găsim o soluție, spuse una din mierlele care în urmă cu un an rămăsese fără puișori, după ce o pisică a dat iama în copacul în care-și clădise cuibul. La fel era să o pățească acum și surata noastră, zise ea cu glasul plin de durere. Norocul lor a fost acel arici, care a intervenit la timp. Fiecare pasăre își dădea cu părerea, iar șeful lor cel mare, un mierloi bătrîn, cu pene orbitor de frumoase, își nota totul. După ce ascultă ce aveau de spus și aflînd atîtea nenorociri de la suratele lui, luă hotărîrea ca, din acel moment, nici o pasăre din neamul lor să nu mai aibă voie să-și așeze cuiburile pe crengile joase ale copacilor, pentru a nu le mai expune prădătorilor. Dădu ordin ca mierlele să-și aibă propriul glas, care să se deosebească de al altor păsări. De atunci se zice că mierlele își fac cuibul pe crengile copacilor cît mai sus, în scorburile făcute de ciocănitori. Puișorii cei norocoși, care fuseseră salvați din calea șarpelui, au crescut mari, părinții au avut grijă de ei și, odată ce le-au crescut aripioarele, i-au îndemnat la zbor spre pădurea din zare, lăsîndu-și cuibul în părăsire pentru totdeauna. Trecînd pe lîngă acel loc, am văzut și eu cuibul, dar nu știam ce s-a întîmplat. Era întradevăr părăsit, crenguțele putreziseră din cauza ploilor și a zăpezilor din iarnă, iar în preajmă nici vorbă de vreo mierlă... Că a fost așa sau nu, așa este povestea și, ca orice povestire, trebuie să conțină și un dram de adevăr... Odată cu venirea primăverii, din cauza nenorocirii care fusese cît pe ce să i se întîmple tinerei familii de mierle, acestea își caută locul pentru cuiburi în copacii înalți, ceea ce mă face să cred că și în această povestire trebuie să există un sîmbure de adevăr. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Toamnă

Sclipea pe zid șopîrla de smarald, Se aplecau deasupra tămîioșii, Aramă tremura în aer cald Pe nucii galbeni și pe vițe roșii. Ca într-un port sub viile-n terase, Cu soare-n pînze anul ne uitase. Reînflorea pe dealuri liliacul Și piersica prin foi se rumenea Și vara iar își deschisese sacul Belșugului, și rodul nu pălea Și-n suflet zilele de jar ca-n sită Suflau o fericire aurită. Mai stăruiau pe ceruri rîndunele, Mai guruiau hulubii prin păduri, Privighetori spărgeau cleștar de stele – Dar cu zăbranic de tăceri în jur, Cu melodii sunînd a altădată Și vorba ta și-a mea sta descîntată. Ce-a dat de-a dezlegat ce se legase? Cum s-a făcut că vremea ne-a venit? Că păsări, pomi ca pînze de mătase Umflate-n vîntul iernii au pornit, Că a brumat și nu cum ninge luna – Că toamna ni s-a dus pe totdeauna. ION PILLAT


RM

5

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ion Heliade Rădulescu – ,,ctitor al spiritualității românești”

Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Tîrgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rîndul negustorimii și avînd unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu. Copilul a studiat, începînd din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la ,,Sfîntul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai tîrziu suplimentul Curier de ambe sexe. ,,Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin”, scria, la 1937, Constantin Fântâneru, unul dintre cei mai talentați scriitori din perioada interbelică. Acesta creionează un portret complex al cărturarului național, care ,,chiar de la început, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca «părintele ei spiritual». Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tînăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pămîntul românesc, despre «Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale». Ceasul acesta l-a lansat, şi pînă la 1872, cînd faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească. S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. I-au reuşit aproape toate încercările. În învăţămînt, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italienizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămîne mult mai mare decît se crede, dincolo de erezia italienizării. La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: Curierul Românesc; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: Curierul de ambe sexe. În 1827, înfiinţase «Societatea Literară» cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaşi nivel cu Apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat «Societatea Filarmonică», cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit. După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru azvîrlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot

după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mînăstireşti, alături de ideea dezrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legis­ lativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală. După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcînd propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întîmpinat cu respectul datorat trecutului şi bătrîneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrînului cărturar nu sînt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor, dovedeşte cît de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al «Societăţii Academice», a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrîngere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă pînă în anul din urmă s-a ştiut «părintele literaturii române» şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti. Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri. Apariţia lui, la începutul Secolului XIX, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937 (sursa: dosaresecrete.ro). Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață la 27 aprilie 1872 în București și a fost înmormîntat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participînd, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni: ,,Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii. Cei mai bătrîni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu și Tell, purtau panglicele

tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral și al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac, purtau panglicele de la picioare” (ziarul ,,Confederațiunea”). ,,De la Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, și apoi pe Calea Mogoșoaiei, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lîngă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: «Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormîntare». În fața Academiei, dl. profesor Cernătescu rosti un scurt cuvînt de despărţire eternă. Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminînduse serviciul divin, domnii Urechia, Hașdeu și Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective: «Biografia lui – spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu la înmormîntare – sînt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sînt aceşti dascăli şi şcolari ai întîiului născut al învăţămîntului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sînteţi biografia lui – el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire” (,,Familia”, 1872). Definit de Călinescu drept ,,a doua mare perso­ nalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale. Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilînd între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române. Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sînt pline de învăţăminte ce nu şiau pierdut actualitatea: * ,,Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cîrmuit și păstorit”. * ,,Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii”. * ,,Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă, va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dînsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decît cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”. * ,,Oricît de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atîta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricît de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atîta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblînziţi, adică să umanizaţi, să desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sînteţi capabile cînd iubiţi ceva”. * ,,Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sînt veșnice şi neveştejite”. * ,,Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cît veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvîntează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică”. * ,,Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM”. R.M.


6

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Nudism şi naturism în anii ’30

Modificarea moralei socie­tății românești de la începutul Secolului al XX-lea a fost una spectaculoasă. Dacă la începutul secolului simplul fapt ca o doamnă să se îmbrace cu pantaloni sau să fumeze în public erau considerate ca fiind niște extravaganțe indecente, în anii ’30 societatea româ­nească – în special prin genera­țiile tinere – adoptase deja tipare noi de comportament, mult mai liberale și mai lipsite de prejudecăți. În acei ani dezbaterile privind „problema sexualității” erau din ce în ce mai prezente în spațiul public. Ca urmare, articolele care aveau ca temă nudismul sau naturismul erau considerate ca fiind total inofensive. Ce ne-a surprins în acest articol? Descrierea unei experiențe pariziene precum și ale unor precepte pe care le consideram proprii mișcării hippie de mai tîrziu. O să le regăsiți și – cu siguranță – o să vă surprindă și pe voi. „S-a discutat atît de mult în jurul nudismului, încît nimic nu mai e nou și totul e perimat. S-au format grupuri pro și contra nudismului și ca și orice manifestare la început, nudismul a scandalizat pe unii și pe alții. Foarte puțini însă, au văzut lucrurile de aproape. Chestiunea merită să fie aprofundată. În Germania a fost luată în serios și am văzut realizări admirabile în această direcție. Buni organizatori, germanii n-au rămas mai prejos nici în convocarea unor întruniri nudiste, într-un cadru cît se poate de adecvat. În Franța am văzut ceva foarte primitiv la Marsilia, o mică înjghebare în împrejurimile Nissei și am fost invitată la «Sărbătoarea Soarelui», la Vilaine. Doc­torul Durvile a reușit să facă ceva foarte frumos în această localitate binecuvîntată de Dumnezeu. Sărbătoarea e un mic omagiu adus Soarelui, care ne gratifică din belșug în ziua aceasta. Se dansează sub cerul liber. Se fac tablouri vivante, se formează grupuri plastice, se ridică un imn Soarelui, darnic și cald, care bronzează trupurile și întărește organismul; care înveselește și luminează fețele cele mai întunecate”.

Diferența între nudism și naturism „Diferența între nudism și naturism e mică; totuși există o diferență! Nudiștii își cultivă mai mult trupul, pe cînd naturiștii acordă o mare importanță spiritului. Nici unii, nici alții, nu urmăresc un scop erotic. S-ar putea spune chiar că lipsa de pudoare, în viața aceasta colectivă, unde falsa ipocrizie a făcut loc francheței, taie orice apetit sexual“. „Toți formează o familie vastă, în care fratele, sora, părinții și copiii se arată așa cum sînt, nedeformați de civilizație, «fără mănuși» cum s-ar spune în limba lui Molière. Într-adevăr, ce poate fi mai frumos ca nudul clasic al femeii, al bărbatului, al copilului? Numai îmbrăcămintea, invenție drăcească a croitorilor, pervertește gîndul cel mai curat, deschide orizonturi și ațîță poftele. Nudiștii se prăjesc în soare, fac exerciții fizice sănătoase, mănîncă cu poftă și dorm fără vise. La naturiști e altceva. Frecventez un cerc de naturiști care au trăit pînă acum cîteva luni într-o mică insulă, în apropiere de Nissa. Șeful grupului, Paul, poartă plete, umblă desculț, cu o togă țesută de el. E un fel de apostol care predică distrugerea convenționalismului. Ar vrea să reor­

ga­nizeze societatea, să desființeze cu­vîntul. Trăim într-o epocă în care se vorbește prea mult. Acum a pus stăpînire pe un castel părăsit la Meudon și a adunat în jurul lui un număr destul de impozant de adepți. Sînt studenți, funcționari, muncitori, oameni cu profesii libere, care vin să locuiască în castel, sau se mulțumesc să petreacă numai duminica în parcul minunat al castelului, să mănînce la masa comună, fără față de masă și fără forme: fructe și legume, preparate de Paul și de femeia care trăiește alături de el, fără nici o obligație legală și fără nici un titlu. Femeia aceasta i-a dat și doi copii: un băiat și o fată! Ambii cresc, aproape goi, în mijlocul naturii și se desvoltă, intelectualicește și trupește, normal, fără nici o influență străină. Citesc, fără să fi învățat la școală, cîntă, pictează, dansează și lucrează, ajutînd pe părinții lor la țesutul pînzelor, la facerea bucatelor și la tăiatul lemnelor. Dacă vrei să te recreezi, cu drept cuvînt, de zgomotul vieți pariziene, găsești la Meudon odihna trupului și a sufletului. În domeniul lui Paul nu trebuie să se găsească urmă de «stîrv» cum numește el orice vietate ucisă, pentru a umple stomacul. Hrana în castel e formată din legume crude sau fierte, din fructe sau orez. Am mîncat adesea din prăjiturile sau bucatele lor și nu m-am simțit deloc rău. Totul e chestie de obișnuință”.

Nudismul în România „În România, în special, avem gusturi pervertite. Ne plac mîncărurile cele mai vătămătoare stomacului, piperate, acre, iuți și băuturile tari. O cură severă la castelul din Meudon ne-ar dezintoxica, pregătindune pentru o bătrînețe fără gută, fără dispepsii și fără arterio-scleroză” (Art. „Nudism și naturalism – Aspecte pariziene – Sărbătoarea soarelui”, semnat Sarina Cassvan, publicat în săptămînalul „Ilustrațiunea Română”, numărul din 19 octombrie 1932). În România interbelică gusturile erau încă „pervertite”. Dar nu atît de mult pe cît am putea fi tentați să credem. O să transcriem în continuare cîteva extrase din presa vremii care au ca temă acest „sensibil” subiect.

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Pun pariu că...

Motto: „Cînd fierul se tocește și rămîne neascuțit, trebuie să-ți îndoiești puterile; dar la succes ajungi prin înțelepciune” – Eclesiastul 10.10 Paul și Karl sînt gemeni. Amîndoi sînt foarte ambițioși. Fiecare vrea mereu să-l depășească pe celălalt. Astăzi este programat un test de rezistență deosebit de dur: opt ore de tăiat lemne de foc. Cine va avea mai mulți metri cubi la finalul zilei? Sînt prezenți mulți spectatori. „Pariem că astăzi cîștigă Karl?“. „Nu! Pariem că Paul cîștigă?“. Apoi începe concursul. După o oră, Paul are deja multe lemne tăiate. Karl este puțin în urmă. Apoi Karl ia și o pauză. După zece minute începe din nou și trebuie să recupereze mult. După încă o oră, Karl ia o altă pauză. Apoi continuă. Așa trece timpul. Paul muncește din greu și fără pauză, pe cînd Karl ia o scurtă pauză după fiecare oră. După opt ore, toată lumea așteaptă cu interes rezultatele. Gemenii sînt încîntați. Cine a cîștigat? Este incredibil: Karl este cîștigătorul, a tăiat mai mult lemn decît Paul. „Cum este posibil?“, se întreabă toți. Karl le explică tuturor: „În timpul pauzelor regulate, m-am odihnit și mi-am ascuțit toporul. Așa că mă întorceam întotdeauna la lucru întărit și cu securea bine ascuțită. Acesta a fost trucul“. Acest „truc de pauză“ este important pentru noi toți. Luați-vă momente de odihnă – timp pentru a citi Biblia și a vă ruga! Totul poate fi făcut mult mai bine atunci cînd ești realimentat din interior. De aceea folosiți ziua de duminică, prima zi a unei noi săptămîni, pentru a vă reîncărca în mod conștient bateriile! Acesta este secretul. Merită să-l probați!

Moda picioarelor goale

Eforie Nord, Steaua de Mare, plaja nudiști

„Moda picioarelor goale. A început sfioasă. Doar «cîteva excentrice» care nu s-au sfiit să parcurgă Calea Victoriei în numele higienei și al unui început de nudism care are avantajul ca poate fi tolerat chiar așa, în combaterea rochilor scurte. Vom avea, așadar, pe Bulevard, Calea Victoriei, Lipscani, Smîrdan, o expoziție permanentă și ambulantă de picioare groase, slabe, albe, galbene, negre, o infinită gamă care va absorbi atenția acelora care pînă cum admirau fața sau corpul elegantelor noastre. Un progres sau un simptom bolnăvicios?” („Ilustrațiunea Română”, numărul din 24 iunie 1931).

Într-adevăr, la vreo 300 - 400 m, pe malul Limanului, nămolul probabil că are calități miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii și bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, și așa, în costumele lui Adam și Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, și de aceea, spiritul practic al economiei șterge orice jenă” (Art. „Vîlcovul – Veneţia României”, semnat Serafim Cadan, publicat în revista „Universul Literar”, numărul din 17 septembrie 1938). „Razele ultra-violete sînt ultima justificare a renunțării la orice sentimente de pudoare, renunțare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcție. Direcția care duce spre cele două extremități ale plajei, spre cele două porțiuni «rezervate nudiștilor». Adică tot la dreapta, femei și la stînga, bărbați. Atît că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet și există un controlor care să trieze sexurile, nici un interdict nu ocrotește izolarea «Solarium»-urilor, cum au fost pompos intitulate porțiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături. Oare să depindă, într-adevăr, fericirea și sănătatea de pigmentarea și a acestei ultime fîșii de piele? Sau e numai un pretext? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...” (Art. „Trei zile la mare”, semnat Gh. Tari, publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 11 septembrie 1935). Deieri-deazi.blogspot.com

Plajele pentru nudiști în România interbelică „Techirghiolul se compune din patru plaje, care de care mai frumoase dintre care amintim Plajele Oficiului Național de Educație Fizică separate pentru bărbați și femei, unde respectînd toate regulele decenței, se poate practica nudismul care a dat rezultate terapeutice atît de cunoscute” (Art. „La mare, la Techirghiol”, publicat în „Gazeta Ilustrată”, numărul din mai 1934). „Dar prietenul meu, surîzînd ștrengărește, vrea să-mi arate altceva.


RM

7

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

File de istorie Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei (II)

Deşi D.A. Sturdza este de părere că Alecsandri s-a luptat pentru candidatura personală, totuşi nu se poate pune la îndoială sinceritatea proiectului comunicat fratelui său de către poet încă în scrisoarea din 1/13 ianuarie: „În seara aceasta sînt hotărît să mă duc la reuniunea pregătitoare partidei naţionale pentru a le declara că este un spectacol ruşinos acela pe care prin mizerabila noastră dezbinare îl oferim ţării, că toate partidele trebuie să se contopească într-unul singur pentru a salva situaţia şi pentru a combate victorios pe Mihail şi Grigore Sturdza şi că pentru un asemenea rezultat, eu cel dintîi mă desist de toate drepturile mele în favoarea lui Negri, care este destinat de Providenţă să împace toate partidele“. Discursul lui Vasile Alecsandri, din seara de 3 ianuarie, a avut darul să convingă pe toţi unioniştii în afara lui Lascăr Catargi, pe care îl speriase atitudinea lui Costache Negri din Divanul ad-hoc, în problema ţărănească. Rămînînd doar doi candidaţi, Negri si Catargi, Kogălniceanu, în urma unei violente discuţii avute cu acesta din urmă, a preferat să se retragă din adunarea de la Elefant, „fiindcă nu voia a vota pentru o persoană care din opiniile sociale făcîndu-i o crimă, l-ar fi trimis la ocnă a doua zi după întronarea sa“. Aşa se explică pentru ce Kogălniceanu nu a fost de faţă la alegerea candidatului. El acceptase iniţial candidatura lui Negri, şi nu pentru că era mare boier, asa cum a fost acuzat, ci pentru că „nu s-a sfiit de a pleda cu curaj şi independenţă cauza ţăranilor“. Noaptea, pe la ora 2 dimineaţa, partida d-lui Alecsandri se adună la Panait Cazimir şi deside că voturile nu vor fi date lui Negri. Pentru ce? Supăraţi că s-a dispus de el fără să fie consultaţi toţi, apoi, mai cu seamă, ceea ce s-a spus: pentru eă Negri era cumnatul lui Vegoride. Toţi au fost foarte încurcaţi. Atunci unul dintre ei: Docart, Pisoski sau Cracti pronunţă numele lui Cuza, toţi acceptă această candidatură. Anecdotă – Moruzi din Pechia la Docan într-o seară. La 4, seara, noua adunare. V. Alecsandri află, nu fără mirare, că colonelul Cuza este candidatul definitiv. Pentru ce? Cum? Cuza era din Partida liberală, nevrînd pe Negri, a fost acceptat de partizanii lui Alecsandri. La adunarea pregătitoare, hotărîtă pentru seara, toţi cei 31 din Partida naţională erau convocaţi. Dar numai cei 16 ştiau că era ales Cuza. D. A. Sturdza, în notele amintite, înclina să creadă că Al. I. Cuza era candidatul partidului de mici boieri care se strînseseră în jurul lui Alecsandri: „Dacă Cuza nu era de atunci candidatul acestui partid, în orice caz, îşi pregătea deja terenul pentru a ajunge la tron! Şansele erau că aparţinea unei familii care putea tot aşa de bine să fie socotită între marile familii ca şi între cele mijlocii, că nu-şi anunţase încă ideile despre chestiunile sociale şi că venise ultimul în discuţie; în timp ce ceilalţi erau uzaţi“. După părerea lui, cînd încordarea în partida naţională a ajuns la culme „a început Cuza să se agite mai pe faţă şi să-şi formeze un partid. Alecsandri, văzînd că nu putea să reuşească cu nici un preţ, i-a dat în secret parte din voturile sale şi de acum înainte au făcut planul“. Sturdza mai pretinde a şti despre Cuza că „de altfel, după alegerea sa, a declarat el însuşi că s-a ţinut de-o parte la început, deşi mai mulţi prieteni l-au sfătuit să intre în luptă, numai pentru a-i lăsa pe adversarii săi să se uzeze“. Notele culese de Baligot de Beyne ne pun însă la îndemînă o informaţie preţioasă, care infirmă părerile lui D.A. Sturdza. Alecsandri a fost complet străin de hotărîrea membrilor partidului său de a-şi alege candidat pe Cuza, liberal ca şi ei. Nemulţumiţi că nu au fost consultaţi în prealabil, ei erau ostili lui Negri pentru că era mare boier şi mai cu seamă cumnat cu odiosul fost caimacam, N. Vogoride. Alarma alegătorilor s-a dovedit a fi neîndreptățită. Nu numai Costache Negri a fost întotdeauna împotriva cumnatului său, ci şi soţia acestuia, Cocuța Conachi, sora lui Negri, a combătut atitudinea antiunionistă a soţului său. Hotărîrea alegătorilor săi l-a surprins pe Alecsandri şi poate chiar l-a ofensat. Cine a pronunţat întîi numele lui Cuza acasă la Panait Cazimir, nu precizează nici Alecsandri care indica,

sub semnul întrebării, pe Docan, Pisoski sau Cracti! (Şedinţa) prezidată de Rolia. Discursul lui Rolia, amintind jurămîntul că toţi vor da a doua zi votul lor celuia care va fi ales în seara aceasta. Au fost distribuite bi­ lete, fiecare invitat să scrie numele candidatului său. Le despuiarăm: Negri 15 Cuza 13 Mavrogheni 3. Trebuiau 16 voturi. Se balotează mai întîi Cuza şi Mavrogheni. Mavrogheni rămîne cu cele 3 voturi ale sale. Astfel încît nu a declarat că se retrage. Kogălniceanu înainte de votare (el nu era din cei 16) a avut o discuţie cu L. Catargi şi s-a retras. Văzînd aceasta Rolia a pus să închidă uşa cu cheia şi a pus-o în buzunar. Mavrogheni a leşinat într-o cameră alăturată. Apoi al doilea balotaj între Negri şi Cuza. Partida celor 16 declară dorinţele sale: Alecsandri refuzînd, noi nu vrem pe Negri, votăm pe Cuza. Cuza a avut majoritatea. Au jurat că a doua zi se va vota pentru el. L-au chemat pe colonel, care venea rar, reţinut de funcţiile sale. Cuza vine. Este salutat ca domn. Din aceste relatări reiese că, reuniţi la Elefant în aceeaşi noapte, fără Kogălniceanu, discuţiile au continuat violent. Pentru a împiedica şi pe alţi deputaţi să se retragă, Alecsandri spune că Rolia a închis uşa cu cheia şi a pus-o în buzunar. Dimitrie Rosetti Solescu, unul din fraţii doamnei Elena, a spus lui A.D. Xenopol că Lascăr Rosetti a fost acela care a încuiat uşa. Se spune că colonelul Pisoski s-a aruncat în faţa uşii cu pistolul în mînă, ameninţînd că se ucide dacă mai părăseşte cineva sala şi că tot el ar fi aruncat primul, în focul discuţiei, numele lui Cuza, Din notele lui Baligot de Beyne aflăm astăzi, prin mărturia lui Alecsandri, că cu cîteva ore mai înainte, la Panait Cazimir, foştii săi alegători aleseseră de candidat pe Cuza. Important este faptul că numele lui Cuza a avut darul să potolească spiritele învrăjbite ale numeroşilor candidaţi şi că în unanimitate au semnat în aceeaşi noapte procesul-verbal prin care declarau: „Astăzi în 3 ghenarie anul 1859 Partida naţională independentă, întrunindu-se în şedinţă şi păşind la scrutin pentru alegerea candidatului la domnie, pe care cu toţii cu onor ne îndatorăm a susţine în Adunare, prin vot pe faţă, au ales cu majoritate absolută de candidat la domnia Moldovei pe colonelul Alecu Cuza“. Urmau semnăturile. Sala Elefantul îşi avea istoria ei. În timpul lui Raliet, sub Vogoride, se lucra acolo pentru Unire. Protestări. Descinderi ale poliţiei, ascunse în burta unui crocodil (sic!). Lovitură pentru lovitură. Partida liberală găsise mijlocul de a pune mîna pe hîrtiile caimacamului, corespondenţa sa cu Poarta, totul a fost ascuns în crocodil şi publicat în jurnalele franceze. Epoca dublei alegeri. Sfătuitorii lui Vogoride: consulul Austriei Godel de Lanoye şi Baragnon. Sîntem la 5. Oraşul în sărbătoare. Trupe înarmate ocupau piaţa Palatului Administrativ. Camera depu­ taţilor adunată la ora prînzului. Mai întîi slujbă la Sf. Nicolae, biserica unde erau încoronaţi domnii, cea mai veche. Liturghie făcută de mitropolit. Rugăciuni pentru a chema binecuvîntarea cerului asupra alegătorilor. La ieşire, Camera, prezidată de mitropolit, se duce în sala de şedinţe. Sala plină. Doamne de societate. Corpul consular. Poporul în urmă cu 43 de ore arătînd pe V. Alecsandri: „Iată domnul! Iată pe Vodă!“. Pe tribună crucea și evanghelia. Discursul mitropolitului. Vom proceda la un act solemn, apoi apel nominal în ordine alfabetică. Fiecare deputat trebuie să se urce la tribună, să sărute crucea, sa pună mîna dreaptă pe evanghelie şi să jure eu woee tare că va vota conform conştiinţei sale. (Modul de a vota fusese hotărît dinainte între Guvern şi partida liberală, care nu voia să lese nimic la voia întîmplării unui vot secret).

Dl. R. Bălăneseu ia cuvîntul pentru a cere ca votul să fie secret. După o scurtă discuţie se ia hotărîrea, printr-un vot, că se va vota cu voce tare. Constantin Hurmuzeki cere cuvîntul. «În gravele împrejurări, în care ne găsim, socotesc că minoritatea trebuie să cedeze majorităţii, astfel încît alesul Naţiunii să fie... etc. Eu hotărîsem să dau votul meu prinţului Gr. Sturdza. Dar am ştiut din sursă sigură că o majoritate s-a format în jurul numelui altui candidat. Declar că cred de datoria mea să votez pentru candidatul majorităţii. Atunci încep apelul». Primul deputat era dl. V. Alecsandri. Mare senzaţie. Mirarea tuturor cînd după ce a sărutat crucea şi a pus mîna pe evanghelie a spus: «De liberul meu cuget, de libera mea conştiinţă, aleg de domn Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza». Printr-o întîmplare ciudată primii 12 votanţi aparțineau partidei liberale: de 12 ori Cuza. Prinţul Grigore iese. Cîteva abţineri. Nici unul împotriva numelui ieşit! Ultimul chemat a fost colonelul Cuza. «Mă abţin» Atunci mitropolitul proclamă rezultatul votului. Strigăte de entusiasm. Lovituri de tun! Apoi invită pe domn să depună jurămîntul. Domnul se urcă la tribună şi depune jurămîntul. Mitropolitul binecuvîntează pe domn care îi sărută mîna. Mitropolitul ia pe alteţa sa de braţ şi-l conduce în sala tronului, urmat de caimacami, de Cameră, de popor. Căimăcănia depune puterea şi miniştrii îşi dau demisia. V. Alecsandri, ministru al Afacerilor străine. După obicei, o tavă cu lichioruri, bea numai domnul şi toastează cu căldură pentru prosperitatea şi gloria Moldovei. Rămîne controversat episodul petrecut la Kogălniceanu acasă, unde, ducîndu-se Leon Ghica şi Al. Beldiman să-i ceară să semneze alegerea candidatului, Kogălniceanu, sculat din somn, o face numai după ce s-a asigurat că .acesta nu este Vasile Alecsandri. Kogălniceanu relatează peste cîteva luni în Steaoa Dunării aceeaşi scenă povestind că s-a asigurat numai dacă nu sînt candidaţi Sturdzeştii şi Lascăr Catargii. „Ei bine, dacă aceştia nu-s, iată că subscriu, pe încrederea amicilor mei politici“. Şi A.D. Xenopol îl arată pe Kogălniceanu îngrijorat numai de candidatura Sturdzeştilor, de a căror absenţă convingîndu-se, ar fi spus: „Atunci dă-mi să iscălesc, zise Kogălniceanu. Cînd văzu că este Cuza, izbucni întrun vesel hohot de rîs“. Alecsandri ne-a lăsat cea mai frumoasă descriere a Iaşului din ziua alegerii lui Cuza. Scrisoarea din 20 ianuarie glăsuieşte: „Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost atît de spontană, atît de mare, încît timp de trei zile populaţia Iaşului s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni purtînd făclii și imagini alegorice parcurgeau străzile strigînd: Trăiască domnitorul, Trăiască deputații. Jos «strigoi», la moarte Mihai Sturdza! Corpul de ofițeri, fericit de a avea un domn ieșit din rîndurile sale, a venit să ne caute, pe noi deputații, la Cabinetul de Istorie Naturală; ne-a răpit și ne-a purtat în triumf... A doua zi, de Sf. Ioan, m-am dus pe la 9:00 seara la Zizine (I.A. Cantacuzino) m-am întîlnit mulțimea populară, în armată cu făclii, drapele etc. Oricît am vrut să evit această întîlnire, m-au recunoscut în sania mea și într-o clipă m-am văzut înconjurat de mai mult de 3.000 de oameni, care s-au apucat să strige salutîndu-mă: Trăiască deputatul nostru; Trăiască poetul nostru... În sfîrșit am început să vorbesc spunînd: Să trăiască steagul Moldovei! Steagul românesc pe care îl purtați cu atîta fală! La aceste cuvinte era gata să fiu asurzit de urale. În mijlocul acestui tumult am auzit o voce de adevărat stentor strigînd: Unde-i muzica? Hora Unirii, că Alecsandri a făcut-o! Noi urale însoțite de joc, de cîntece. Era minunat!“. Chiar și severul D.A. Sturdza recunoaște acest entuziasm: „Cînd își aduce aminte cineva entuziasmul cu care domnul a fost aclamat de populația Iașului și a Moldovei, cînd își amintește cineva devotamentul manifestat în mai multe ocazii în aceste zile de triumf, nu se poate decît să rămîi convins că Renașterea României era îndeplinită, că nu mai aveai decît să conduci bine acest popor devenit energic și puternic avînd conștiința drepturilor și datoriilor sale“. Sfîrșit MARTA ANINEANU


8

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (VI) Operaţia Sarong (2)

Din cei aproape 1.000 de oameni lipsă, circa 450 fuseseră ucişi în lupte, iar 430 căzuseră prizonieri. „Valoarea strategică a acestei campanii a fost zero”, scria un istoric indian. Tot ce a reuşit a fost scoaterea din uz, pentru patru săptămîni, a liniei ferate MandalayMyitkyina. Premierul britanic aprecia mai ales efectul de propagandă al acţiunii. La 24 iulie 1943, el a emis o directivă în acest sens: „Este un lucru cert că în haosul de ineficiență şi moleşeală care a ca­racterizat operaţiile noastre pe frontul indian, acest om (Wingate – n.n.), cu forţa şi realizările sale, se evidenţiază în mod deosebit; problemele de vechime nu trebuie de fel să frîneze avansarea personalităţilor reale în pos­turile pe care le merită în condiţii de război”. Churchill, care îl socotea pe Wingate eficient şi norocos, avea să-l facă mai tîrziu general.

„HA-GO” eşuează Dar mai exista o persoană asupra căreia prima expediţie a lui Wingate a făcut o impresie şi mai puternică decît asupra lui Churchill: generalul japonez Mutaguchi Renya, de la Divizia 18 din Birmania de nord. Mutaguchi dispreţuia armata britanică pe care o învinsese la Singapore, în februarie 1942. Dar acum constata că nu-i mai poate sta împotrivă. În vara lui 1942, cînd japonezii încheiaseră ocuparea Birmaniei, un colonel din statul major al Armatei de sud propusese ca niponii să nu-şi oprească ofensiva, ci să înainteze în statul Assam, din India. Consultat, Statul major imperial de la Tokyo a plănuit, în acest scop, Operaţia 21, dar în octombrie pregătirile pentru declanşarea ei au fost abandonate. După începerea operaţiei Long Cloth, japonezii au ajuns însă la concluzia că o nouă linie de preîntîmpinare a invaziei Aliaţilor trebuia împinsă spre vest de rîul Chindwin. Ceea ce însemna India. Cum putea fi asigurat succesul unei invazii nipone în India? Dacă Mutaguchi înainta destul în Assam, distrugînd baza britanică de la Imphal, se putea crea o rampă de lansare pentru ca liderul bengali Subhas Chandra Bose, care colabora cu japonezii, să se ridice împotriva britanicilor. Din Bengal, flacăra revoltei s-ar fi extins, India devenind nesigură, ca bază, pentru orice ofensivă împotriva japonezilor. Or, aceasta ar fi scos Marea Britanie din război, i-ar fi forţat pe americani, izolaţi, să facă pace, iar Germania şi Japonia şi-ar fi dat mîna în Persia. Asemenea proiecte ale inamicului erau intuite însă de generalul Wavell, şeful Comandamentului unic în Extremul Orient. Britanicii au început să se organizeze şi ei serios pentru războiul din Asia. Comandamentul interaliat al Asiei de sud-est (SEAC) a fost creat pentru a sprijini o invazie navală. La 7 ianuarie 1944, Mutaguchi a primit „liber” de la Tokyo, sub forma Ordinului Cartierului general imperial nr. 1776: „Pentru apărarea Birmaniei, camandantul-şef al Armatei de sud va nimici inamicul la momentul potrivit şi va ocupa şi asigura o zonă strategică în nord-estul Indiei, în zona Imphal”. Dincolo de limitele impuse de sintagmele „pentru apărarea Birmaniei” şi „în zona Imphal”, Mutaguchi a înţeles că i s-a dat acordul. Putea trece la invazia în India. Operaţia Imphal avea să fie codificată „U-GO” sau Operaţia C. În vremea aceasta, pentru a apăra zona birmană Arakan de o invazie maritimă britanică, japonezii au conceput operaţia „HA-GO”, adică operaţia Z. Ea urma să-i oblige pe englezi să transporte rezerve considerabile în Arakan, lăsînd descoperit, în acest fel, frontul de la Imphal, pradă uşoară pentru ofensiva lui Mutaguchi. HA-GO trebuia declanşată la 4 februarie 1944, iar U-GO la începutul lui martie. Încleştarea din Arakan a avut loc în jurul zonei administrate de Corpul XV britanic, cunoscută mai tîrziu în istorie ca Admin Box sau, mai simplu, The

Box. Ofensiva niponă a fost sprijinită zilnic de zeci de avioane, inclusiv de noile aparate Tojo, mai uşor manevrabile. În The Box nu erau numai depozite de muniţii, ci şi un spital, un magazin pentru ofiţeri, un punct medical de prim ajutor, o companie de catîri pentru transport, petrol. După mai multe atacuri japoneze date în zonă mai ales noaptea (tactica favorită a niponilor), The Box era înţesată de oameni, vehicule şi provizii retrase din alte locuri, constituind pentru japonezi o ţintă uşoară şi „grasă”. Trupele colonelului Tanahashi, cel ai cărui oameni îl luaseră prizonier pe Cavendish, au înregistrat însă pierderi imense, în toate ciocnirile cu britanicii din acel februarie 1944. La 1 februarie, el dispunea de 2.190 de oameni; la 21 februarie – de 400. A doua zi, Tanahashi a tăiat legăturile radio cu şeful său, generalul Sakurai Tokutaro şi, în ciuda ordinelor acestuia să atace, s-a retras. La 26 februarie, generalul nipon, a schiţat motivele eşecului. Operaţia a început bine, oamenii au înaintat rapid, au înconjurat Divizia 7 britanică, dar nu au reuşit să o distrugă din cauza comunicaţiilor şi informaţiilor insuficiente şi a imposibilităţii de a menţine deschise căile de aprovizionare. Deşi un partizan al atacurilor nocturne, Sakurai a admis că întunericul era uneori atît de dens, încît înaintarea devenea practic imposibilă. Oamenii săi ar fi avut nevoie de mai multă instrucţie pentru lupta de aproape cu grenade şi pentru tratarea mai eficientă a rănilor. Mai tîrziu, un istoric japonez constata că factorul decisiv al eşecului l-a constituit geometria cîmpului de luptă. Oricum, „HA-GO” eşuase. În ce-i priveşte, englezii au socotit bătălia de la Admin Box punctul de cotitură în războiul lor împotriva Japoniei. După cum spunea generalul William Slim, aflat la comanda trupelor britanice şi birmane, „pentru prima oară o forţă britanică a ţinut piept şi a înfrînt decisiv un atac japonez important”.

„Pisicile negre“ şi „tigrii albi“ La Imphal nu a fost o bătălie, ci o suită întreagă de bătălii, care au durat cinci luni şi s-au extins de la malurile rîului Chindwin pînă dincolo de Kohima, mult în interiorul Assamului. Imphal este capitala statului Manipur, provincia indiană cea mai estică, aflată la hotarul dintre India şi Birmania. Situată la 400 mile de Calcutta şi la 70 mile de frontiera cu Birmania, aşezarea era formată dintr-un grup de sate înconjurate de crînguri de bananieri şi bambuşi. Locuitorii hinduşi se aflau în 1944 sub conducerea unui maharajah. Imphalul era situat în cîmpia cu acelaşi nume, lungă de 30 mile, lată de 20, la 2.600 picioare deasupra nivelului mării, înconjurată de munţi acoperiţi cu junglă. Pentru vînători, zona reprezenta un veritabil paraclis; dar pentru o vastă campanie militară – ultimul loc din lume pe care l-ar fi ales cineva. Totuşi, în 1944, aici au sosit japonezi, britanici, indieni şi gurkha, ca să se ucidă unii pe alţii, cu miile. Divizia 33 niponă plănuise să distrugă Divizia 17 indiană. Luptele dintre ele, purtate în trei runde, au rămas cunoscute drept cele dintre „tigrii albi” şi „pisicile negre”. Divizia 33 se autobotezase „tigrii albi”, un tigru alb figurînd pe unele dintre steagurile sale, şi era condusă de generalul Yanagida. „Pisica neagră” era emblema Diviziei 17 indiană, condusă de generalul D.T. „Punch” Cowen.

Campania Arakan

Bătălia de la Imphal În prima fază a luptelor, Yanagida a înaintat încet. „Nici nu se pune problema să înaintăm spre Imphal printr-un singur atac – a decis el. Inamicul ne aşteaptă. Ar fi o nebunie să avansăm fără muniţie suficientă, fără provizii şi fără o cercetare adecvată”. „Excelenţă – i-a replicat maiorul Iwaichi Fujiwara – comandamentul armatei gîndeşte altfel. Divizia 15 înaintează cu hotărîre spre Imphal dinspre nord, Divizia 31 se apropie de Kohima. Dv. conduceţi principala divizie de asalt. Dacă nu înaintaţi, obli­gaţi diviziile 15 şi 31 să rişte”. Fujiwara ştia însă că decizia lui Yanagida ţinea seama de temerile unor ofiţeri obosiţi în luptele purtate cu Divizia 17 indiană. În aprilie şi mai 1944, s-a desfăşurat a doua rundă a înfruntării dintre „pisicile negre” şi „tigrii albi”. Britanicii au înregistrat pierderi mari, dar au oprit înaintarea Diviziei 33 nipone spre Imphal. Japonezii au ajuns pînă la 10 mile (1 milă terestră = 1.609,344 m) depărtare de ţintă, dar acolo au fost opriţi. În a treia bătălie cu japonezii, britanicii au suferit pierderi considerabile. Japonezii mai multe chiar. Pînă la 30 iunie, din Divizia 33 pieriseră 7.000 de oameni în lupte, iar alţi 5.000 de boli, cu alte cuvinte 70% din forţele diviziei. Totuşi, oamenii rămaşi, epuizaţi, continuau să săvîrşească acte de luptă disperate. Generalul britanic William Slim va scrie mai tîrziu: „Se pot da puţine exemple de forţe atît de reduse, distruse şi extenuate – ca în cazul Diviziei 33 nipone –, care să fi pornit la atacuri atît de furioase... Curajul şi îndrăzneala soldaţilor japonezi care s-au lansat în aceste încercări nu pot fi puse la îndoială”. Într-o altă serie de îndelungi lupte desfăşurate şi mai aproape de Imphal, s-au confruntat Divizia 20 indiană, condusă de generalul Douglas Gracey, şi forţele generalului Yamamoto Tsunoru, care alcătuiau coloana din dreapta a Diviziei 33. Pe frontul de la nord de Imphal, bătălia decisivă s-a dat lîngă micul orăşel Kphima. Aici a avut loc mai întîi o confruntare sîngeroasă pentru satul Sangshak, în martie 1944, apoi, în luna următoare, japonezii au asediat Kohima. Luptele de la Kohima s-au desfăşurat şi ele în trei faze. În ultima au izbucnit disensiuni între generalul Sato Kotoku, comandantul Diviziei 31, şi Mutaguchi. Sato, convins că Mutaguchi se folosea de campania spre Imphal pentru a-şi hrăni visele megalomanice, nu voia să-şi vadă oamenii murind pe altarul ambiţiilor acestuia. El îşi îndeplinea însă cu lealitate îndatoririle. Mai mult, în mod public, a făcut demonstraţia că împărtăşeşte dorinţa de succes. La 17 aprilie, Mutaguchi i-a ordonat lui Sato să captureze Kohima pînă la 29 aprilie. Generalul nu se aşteptase la un asemenea ordin şi nici nu vedea cum l-ar putea îndeplini. Era conştient că trebuia să facă tot ce putea. Dacă începea să-şi deplaseze oamenii, cum le asigura aprovizionarea? Dacă îşi cheltuiau vremea căutînd hrană, cum mai puteau lupta? De unde primeau muniţia? Şi de ce insista Mutaguchi ca 29 aprilie – ziua de naştere a împăratului – să fie data ultimă a capturării ora­şului Imphal? Alt exemplu al setei sale nepotolite de publicitate, pentru care era gata să-şi sacrifice trupele. Sato, în schimb, nu era deloc dispus să le sacrifice. Aşa că a recurs mai întîi la tehnica mokusatsu, tratarea ordinului cu o tăcere dispreţuitoare. Apoi, cînd cererea a fost repetată, a spus că mişcarea era imposibilă; în cele din urmă, ordinul a fost anulat. La Sittang, pe cînd japonezii aşteptau să fie trecuţi peşte Chindwin, avioanele britanice s-au năpustit asupra lor. Pe malurile rîului au rămas mormane de cadavre. Avioanelor britanice le-au urmat stoluri ameninţătoare de vulturi. „U-GO” luase sfîrşit. (va urma) LOUIS ALLEN


RM

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (245) NEMURITORII (3) Redăm încă o dată numele celor opt Nemuritori cu o foarte scurtă etichetare: 1. Li Tieguai – un purtător de cîrje/toiag metalic; 2. Zhong Liquan sau Han Zhongli – un rotofei binevoitor; 3. Lan Caihe – un bețiv pe jumătate desculț; 4. Zhang Guolao – stăpînul bătrîn al unui catîr miraculos; 5. He Xiangu – o femeie cultivatoare de flori; 6. Lu Dongbin – șeful grupării, un bun tactician; 7. Han Xiangzi – un filosof care poate să zboare; 8. Cao Guojin – unchiul unui rege care l-a exilat. Calitatea lor de nemuritori le permite să o viziteze pe Regina Mamă a Vestului atunci cînd aceasta orga­ nizează un banchet tradițional. Cu un asemenea prilej, printre altele, ei pot mînca din piersicile longevității și ale vieții fără de sfîrșit. În continuare redăm, foarte pe scurt, o legendă ilustrativă pentru felul cum s-a scris despre cei opt nemuritori. În tradiția daoistă se crede că Marea Bohai/Marea Chinei de Sud era vizitată odinioară de ființe cerești, printre care și cei opt nemuritori. Într-una din zile, după ce s-au îndestulat cu mîncare și băutură, unul dintre ei, anume Lu Dongbin, șeful grupării, le-a propus să facă un drum pînă în Insula Chang Shan, dar fără să se folosească de vreo ambarcațiune pentru trecerea mării, ci să își pună la lucru doar înzestrările magice, supranaturale. Primul care a plonjat în apă a fost Li Tieguai, ajutat de cîrja sa miraculoasă. Cao Guojin l-a urmat bătînd ritmul înaintării prin apă cu două plăcuțe de lemn, lovite una de alta. În sprijinul mersului pe apă, bețivul Lan Caihe a folosit un coș cu flori. Singura femeie din grup, cultivatoarea de flori He Xiangu, nu a avut nevoie decît de o floare de lotus. Rotofeiul Han Zhongli a folosit evantaiul său făcut din frunze de palmier. Lui Lu Dongbin i-a fost ușor să străbată marea grație sabiei sale. Cu flautul său de jad și melodiile cîntate, Han Xiangzi a îmblînzit apa mării. În cele din urmă, Zhang Guolao a încălecat cu spatele pe catîrul său fermecat, fără să privească înainte, știind că va traversa marea cu bine. Toate uneltele nemuritorilor, în bună parte inofensive, utilizate de ei pe Insula Chang Shan,

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (34) ROGER MORTIMER, PRIMUL CONTE DE MARCH (2) Potrivit unei relatări ulterioare făcute de Sir Thomas Morus, la îndemnul lui Mortimer, Eduard al II-lea a fost ucis cu ajuto­rul unui vătrai încins ce i s-a introdus în anus (nelăsînd aşadar nici o urmă). Acţiunile lui Mortimer au provocat furia baronilor din ţară, ceea ce 1-a determinat să păstreze permanent la curte un grup de oameni înarmaţi, însă în cele din urmă, în 1330, a depăşit măsura cînd a poruncit executarea lui Edmund, conte de Kent, unchiul foarte apreciat al lui Eduard. Temîndu-se că Mortimer uneltea să uzurpe tronul, baronii importanţi, conduşi de contele de Lancaster, fostul lui aliat, l-au îndemnat pe Eduard al III-lea să îl atace pe Mortimer înainte de a fi prea tîrziu, iar tînărul rege, ajuns aproape la maturitate şi hotărît să lepede jugul detestat reprezentat de Mortimer, a profitat de ocazie. În octombrie, cînd familia regală se afla la castelul Nottingham, el şi sprijinitorii săi, îndrumaţi de doi membri ai personalului casei regale – Richard Bury şi William Montagu – au trecut de gărzile lui Mortimer printr-un pasaj subteran (care încă păstrează numele de „Tunelul lui Mortimer”) şi i-au luat prin surprindere pe acesta şi pe Isabella în dormitorul reginei. În ciuda rugăminţilor Isabellei, „Bunule fiu, ai milă de blîndul Mortimer”, Roger a fost arestat şi dus în Turnul Londrei unde, fără nici un proces, a fost condamnat pentru trădare şi condamnat la moarte. Pe 29 noiembrie 1330,

9

apar ilustrate în imaginile pictate, întregind tabloul fiecărui personaj. Legenda de mai sus ilustrează și un proverb chinez de largă circulație: „După felul cum cei opt nemuritori au trecut marea, tot așa omul, ca să răzbească, trebuie să își arate calitățile“. Toți cei opt nemuritori sînt asociați adeseori, iconografic, unor obiecte simbolice. Li Tieguai – unul dintre Cei Opt Nemuritori legendari daoiști. Este primul dintre ei care a atins nemurirea. Numele cu care a rămas în pantheonul daoist înseamnă „Li cel șchiop cu cîrjă de fier“. Apare ca personaj în multe povestiri fiind extrem de popular. Există două variante principale ale mitului care explică modalitatea lui Li de a deveni nemuritor. Într-unul din el ar fi îngrijit-o pe Regina Mamă a Vestului și i-a vindecat rana infectată pe care o avea la un picior. Drept recompensă, zeița i-a dăruit o cîrjă de fier și l-a învățat cum să devină nemuritor. În alt mit, mult mai spectaculos apare ca un ascet și un mistic, ce putea călători departe doar cu spiritul/sufletul, trupul lui rămînînd pe loc. La întoarcere, spiritul intra în corpul părăsit temporar. Într-una din zile a plecat din nou cu spiritul pentru a urca pe Muntele Huang shan, unde trebuia să-l întîlnească pe Laozi, coborît în mod special din Cer tocmai pentru a-l iniția în învățătura daoistă. Li Tieguai și-a lăsat corpul în grija discipolului său preferat, cu precizarea că va lipsi șapte zile. Dacă nu se va reîntoarce în acest interval de timp, discipolul trebuia să-l incinereze. S-a întîmplat că mama discipolului s-a îmbolnăvit grav și, fiind pe moarte, și-a chemat fiul la ea. Trecuseră șase zile de la plecarea lui Li Tieguai și discipolul a crezut că acesta nu va mai reveni, așa încît, grăbit să își vadă mama, discipolul i-a incinerat trupul maestrului său și a plecat. În a șaptea zi, spiritul lui Li Tieguai s-a reîntors, dar nu a mai găsit decît o grămăjoară de cenușă, așa încît nu avea în ce corp să mai intre. Tocmai atunci murise de foame un cerșetor șchiop, în cadavrul căruia putea să intre spiritul lui Li Tieguai, numai că acesta s-a opus. La rugămințile lui Laozi, spiritul a intrat în cele din urmă în corpul cerșetorului. Laozi i-a dăruit o cîrjă/un baston de fier cu care să se ajute la mers, deoarece fostul cerșetor fusese șchiop. Într-o altă versiune a fost instruit de maestrul Wang Qiu. Ca imagine iconografică, Li Tieguai este descris ca un cerșetor îmbrăcat neglijent, cu părul de

pe cap murdar, sprijinindu-se într-un baston de fier. El poartă în spate o ticvă mare de dovleac sau un vas care conține mai multe leacuri, printre ele o poțiune magică, poate și alcool. Uneori apare stînd într-o piață unde vinde medicamente din ticvă. Unele dintre ele considerate a avea puterea de a reînvia morții. Li Tieguai este foarte popular printre oamenii obișnuiți în calitatea sa de nemuritor, dar mai ales printre cei cu dizabilități pe care îi protejează. Mai este recunoscut și ca patron al regimurilor alimentare pentru cei bolnavi, dar și ca protector al vînzătorilor de băuturi. Uneori este ilustrat ca un om beat. Zhong Liquan/Han Zhongli – este cel mai puternic din gruparea Cei Opt Nemuritori ai daoismului, fiind un fel de șef. Cu privire la acest personaj mitic există mai multe variante epice. Ca om real ar fi trăit pe la anul 1122 î.Chr., deci în timpul dinastiei Zhou și ar fi studiat daoismul pentru a deveni nemuritor. După o altă părere, el s-a născut în Shanxi ori în Yantai, în Secolul al III-lea în timpul dinastiei Han. La naștere a plîns neîntrerupt vreme de șapte zile în șir. Se spune că a devenit mareșalul Chongli din perioada dinastiei Han. La bătrînețe, s-a retras ca pustnic în Munții Yangqiao Shan sau Yumao Shan. Într-o zi, pe cînd medita în chilia lui, zidul locuinței s-a crăpat și apoi s-a prăbușit. El a cules dintre ruine o cutie de jad, în care a găsit un text scris cu instrucțiuni de urmat pentru a deveni nemuritor. O versiune a mitului vorbește despre un clondir plin cu elixir al nemuririi. Imediat au apărut în încăpere cîțiva nori colorați, un curcubeu și un cocor sau o barză. În sunetele unei muzici celeste, pustnicul Zhong Liquan a încălecat pe cocor și a zburat spre ținutul nemuritorilor. Într-o altă versiune a mitului, aflăm că Zhong Liquan am fost viceamiral în slujba ducelui Zhou Xiao, care, înfrînt în lupta cu tibetanii, a scăpat cu fuga pînă la Muntele Zhongnan Shan. Acolo i-a întîlnit pe cei cinci sfinți daoiști, niște eroi numiți „Florile Estului“. Aceștia l-au instruit pe noul sosit în doctrina daoistă a nemuririi. O altă variantă pretinde că preotul daoist Zhongli Zi, în același timp cerșetor, l-a întîlnit pe Laozi. Zhongli Zi este urmașul și același cu Zhong Liquan. Înțeleptul Laozi l-a instruit pe acesta despre nemurire. Preotul și-a părăsit atunci familia și a zburat la Cer. (va urma) Christina Meiţă-Tang

a fost dus la Tyburn, dezbrăcat la piele şi spînzurat – soartă ce le era rezervată de obicei oamenilor simpli –, iar cadavrul i-a fost lăsat pe eşafod vreme de două zile. Ascensiunea lui Mortimer la putere a fost remarcabilă, iar prăbuşirea sa la fel de spectaculoasă. În loc să înveţe ceva din lăcomia şi aroganţa celor pe care i-a doborît, el a repetat greşelile lor, înstrăinîndu-i pe baroni şi subestimîndu-1 în mod ridicol pe tînărul rege pe care a încercat să îl controleze – un rege care avea să devină unul dintre cei mai măreţi monarhi ai Evului Mediu. Riscurile pe care şi le-a asumat Mortimer au fost uriaşe – pînă şi fiul său, Geoffrey, îl numea „rege al smintelii” – şi el a plătit în cele din urmă pentru faptele lui.

Isabella i-a dăruit patru copii, Eduard îi arăta rareori afecţiune, ceea ce a făcut-o să se descrie ca fiind „cea mai nenorocită dintre soţii”. A considerat din cale afară de odioasă atracţia lui Eduard faţă de Hugh Despenser, care îi succedase lui Gaveston în ceea ce privea afecţiunea regelui; un cronicar contemporan sugera că repulsia ei faţă de acel bărbat era atît de mare încît probabil că Despenser o violase. În 1321, însărcinată cu cel de-al patrulea şi ultimul copil, ea l-a implorat pe Eduard să îi exileze pe Despenser şi pe tatăl lui, numit tot Hugh. Regele a ascultat-o, însă, spre disperarea Isabellei, i-a rechemat la curte în anul următor. Regele a ignorat simţămintele soţiei sale. În 1325 a tri­mis-o în Franţa ca mesager la fratele ei, Carol al IVlea. Ajunsă la Paris, Isabella şi-a găsit o scuză pentru a nu se mai întoarce; se pare că se temea că Despenser voia să o ucidă. În acel exil autoimpus, a început să aibă relaţii cu unii dintre nobilii alun­gaţi de Eduard, printre aceştia numărîndu-se Roger Mortimer, cu care a ajuns curînd să împartă patul. Lucru crucial, cei doi aveau controlul asupra moştenitorului, numit tot Eduard, care fusese trimis în Franţa ca să fie alături de mama lui. După lovitura lor de palat din 1326, amanţii au cîrmuit Anglia în numele lui Eduard al III-lea, pînă cînd, în 1330, tî­nărul rege 1-a arestat şi executat pe Mortimer. În ciuda faptului că îl trădase pe tatăl său, Eduard i-a îngăduit Isabellei să se retragă în obscuritatea provinciei pe perioada următoarelor trei decenii, bucurîndu-se de toată bunăstarea şi demnităţile unei regine mamă. Această femeie nedreptăţită, capabilă de multă iubire, dar şi de trădare, este cunoscută în prezent drept adulteră, trădătoare şi regicidă. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Isabella, femeia-lup a Franţei Isabella, regina-consoartă a lui Eduard al II-lea, a fost o crea­tură uluitoare, descrisă de un contemporan drept „frumuseţea frumuseţilor”. Însă viaţa ei a fost presărată de umilinţe şi triumfuri, iar în cele din urmă, neglijarea ei de către Eduard a făcut-o să îl trădeze. Isabella a fost singura fiică supravieţuitoare a lui Filip al IV-lea al Franţei. Cînd era doar în scutece, pentru a atenua tensiunile dintre cele două ţări, Filip i-a propus-o de soţie moştenitorului la tronul Angliei. Căsătoria propriu-zisă a avut loc la Boulogne în 1308. Isabella avea doar 12 ani; Eduard al II-lea, lipsit de orice strălucire, care îi succedase formidabi­lului său tată, Eduard I, cu un an înainte, era de două ori mai vîrstnic decît ea. Tînărul rege era înalt, blond, atrăgător – şi aproape sigur homosexual, preferînd un şir de curteni tineri şi arătoşi. După căsătorie, chiar înainte de a se întoarce în Anglia, îi dăduse lui Piers Gaveston, favoritul lui din acea vreme, toate cadourile primite de la Filip. Deşi


10

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Adevăruri ascunse

Toată lumea îl cunoaște pe generalul (r) Emil Străinu, la bază, ofițer de Radiolocație și, în urma unui doctorat, specialist în amenințări neconvenționale și asimetrice, războaie psihotronice și geoclimatice. De asemenea, el este și cel mai competent în ozeneuri și extratereștri. El și H.D. Hartmann. Pînă să înceapă războiul ruso-ucrainian, generalul Emil Străinu era invitat la unele televiziuni, unde explica, cu răbdare și înțelegere, că schimbările geoclimatice au puține legături cu poluarea planetei. Cele mai multe sînt provocate de înclinarea tot mai accentuată a axei Pămîntului, precum și de mîna omului care a născocit arme tectonice, meteo și bacteriologice, avînd ca efect distrugerea inamicului prin secete, indundații, cutremure sau pandemii, fără ca atacatorul să sufere prea multe pagube în personal și tehnică de luptă. Și fiindcă, intenționat sau nu, demonstrațiile sale vizează contribuția SUA și a celorlalte țări din aria globalismului mondial la degradarea morală și spirituală a vieții pe Pămînt, dumnealui n-a mai fost invitat la nici o televiziune. În schimb, a devenit de neînlocuit pe rețeaua internetului, unde ne-a obișnuit să atace în special aceleași teme predilecte: războiul dintre globaliști și suveraniști, precum și existența ozeneurilor și a extratereștrilor. Din acest motiv, a atras mii de admiratori care s-au și grăbit cu laudele: Părintele conspirațiilor din România, Seniorul misterelor sau chiar Maestrul. Generalul Emil Străinu a început să scrie în anul 1994, cînd a publicat volumul ,,Ora Universului”. Tot cam atunci, și-a făcut apariția și pe ecranele televizorului. Pînă astăzi, a scos pe piață zeci de volume privind soarta omenirii amenințată din două direcții: poluarea generalizată a planetei, ba chiar și a spațiului interplanetar, unde plutesc deșeurile sateliților militari și meteo, și implicit extratereștrii care, chiar există, și nu-i de glumă cu ei. Tot mai mulți admiratori îl urmăresc cu interes pe savantul Emil Străinu în aparițiile lui pe internet, unde a îmbrățișat teoria modernă a originii Terrei și a omului care, de fapt, nu este de origine divină și nici nu se trage din maimuță (teoria Darwin), ci vine din Cosmos, creat de o civilizație superioară. Această teorie este agreată chiar și de Papa Francisc care a spus: ,,Extratereștrii dețin o inteligență superioară omniprezentă și omnipotentă. De aceea sînt bine-veniți printre noi, cu condiția să accepte creștinarea”. ● ,,În 1995, se confesează Emil Străinu, ne-a vizitat George Bush-senior, fostul președinte al Americii, contemporan cu Gorbaciov. Și Străinu l-a întrebat cînd vor recunoaște americanii contactele cu deocamdată inexistentele civilizații extraterestre? – Foarte curînd, a răspuns George Bush. Hollywoodul lucrează la pregătirea populației... Dar, mai întîi, va trebui să aflăm ceva înspăimîntător, care e groaznic...”. Și a făcut semnul tăcerii cu degetul la buze și apoi arătînd în sus. Ce o fi vrut să spună? Ce mai e deasupra? Nu e Dumnezeu? Dar Dumnezeu ne iubește pe toți. ● Ce se întîmplă în Oceanul Înghețat de Nord? Care, prin 2030, se va numi Oceanul Dezghețat de Nord, așa de rapid se propagă topirea ghețurilor prin acele locuri, care, după rapiditatea procesului, nu pare deloc un fenomen eminamente natural. Prin 2030 se va merge cu vaporul de la Hamburg direct la Tokyo. Gaura de la Oceanul Înghețat de Nord, cu un diametru de 1.000 km, se vede și din satelit. Nimeni nu se poate apropia de acel loc venind dinspre ocean și din aer, căci totul e strașnic păzit. E o certitudine: Pămîntul e gol pe dinăuntru și populat cu oameni și cu mai cine? ● Einstein le cerea lui Stalin și Eisenhower să-și dea mîna, ca să stăpînească împreună Pămîntul. Adică săși urmeze programele spațiale și să zboare împreună în Cosmos. Aceeași idee o îmbrățișaseră și urmașii lor,

Kennedy și Hrușciov. Dar a venit criza rachetelor din 1961, precum și alte evenimente care au dus la înlăturarea lor. A fost o coincidență? ● Ca să fim exacți pînă la capăt, nu sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pămîntului în 1959, ci nemții în 1941, cu racheta V-1. Furîndu-le planurile, rușii și americanii s-au împăunat cu victoria nemților. ● În ziarul ,,România liberă” nr. 6 din 1995, cînd scotea suplimentul ,,Strict secret”, scrie că România ar fi fost vîndută extratereștrilor pentru experiențe umane sociologice și psihologice. Asta ar însemna că ciudații Băsescu și Iohannis sînt cobai, iar noi cobaii lor? Ar fi o explicație pentru dezastrul lăsat la Cotroceni. ● Doar Conștiința infinită (Dumnezeu) îi mai iubește pe români. În rest, nu-i mai iubește nimeni. Românii nu se pot baza pe nici un vecin. Ungurii și ucrainienii ne pot mînca și mîine. Cu rușii ne-am certat pe vremea lui Băsescu, cînd puteam să fim prieteni și să profităm, ca ungurii. Iar acum, sub Iohannis, nici atît, cîtă vreme dorim un război cu ei. Bulgarii visează și ei la o Bulgarie mare, cu Dobrogea anexată. Sîrbii au și ei pricini mai vechi, altfel n-ar fi participat la răsturnarea lui Ceaușescu, iar astăzi nu pot uita cum în 1999 avioanele NATO decolau de la Timișoara și se duceau să bombardeze Belgradul chiar în ziua de Paște.● Croații la fel. Doar Marea Neagră nu are boală pe noi.● Părintele Cleopa ne sfătuiește să ținem legătura cu Dumnezeu și cu extratereștrii. El a văzut extratereștri.● Hibrizii, entități malefice. Băsescu, Iohannis?● Ce e cu luminile acelea de pe Lună, vizibile și de pe Pămînt? Astronomul american Wilkinson le-a văzut și fotografiat. Poliția i-a confiscat sculele. Dar cu podul acela de 100 km lungime și 80 km lățime?● Ați auzit de Centura de meteoriți ,,Van Allen” și de radiațiile cosmice ucigătoare? Cum au reușit americanii să treacă de ele, spre Lună, în 1969, și acum nu mai pot? ● Cică SUA, India și Japonia ar intenționa să facă o bază de cercetare în sudul Lunii. Numai de i-ar lăsa extratereștrii deja instalați acolo.● Ce mai turavura, nu sîntem pregătiți pentru provocările care ne dau tîrcoale. Dar o să fim? ● Unele posturi TV nu-l mai invită pe Emil Străinu la ele în studiouri, fiindcă omul s-a declarat împotriva Covidului și, în general, nu-i are la mațe pe ăștia cu globalizarea lor. ● Ați auzit de invențiile ascunse? Nikola Tesla avea un aparat prin care producea cutremure. Tot el a fost gata-gata să producă ,,Raza morții” (Laserul). Apoi dispozitivul de citit gîndurile și transformarea Piramidelor din Egipt în surse de curent electric gratuit. Edison crease un aparat cu care putea să ia legătura cu morții.● Ce va fi după Apocalipsă? Emil Străinu crede că specia umană va supraviețui, totuși, dar numai elitele, cei inteligenți și cei bogați. Pulimea nu. Și se vor numi civilizația terriană.● S-a gîndit cineva la asta? Odată cu apariția extratereștrilor printre oameni, vor trebui revăzute și schimbate Biblia, Coranul, Talmudul, precum și istoria omenirii de la începutul începuturilor.

Cîteva legende legate de Tezaurul românilor de la Moscova Despre Tezaurul nostru de la Moscova, circulă trei legende. Cică vizitînd Moscova, Ion Iliescu a fost primit de Boris Elțîn. Ce vreți, mă? Păi, am venit după Tezaur.

Vreți Tezaurul înapoi? Dar cine v-a apărat de lăcomia ­ Occidentului 50 de ani, că ați putut să vă dezvoltați țara în liniște? Tezaurul acela a fost prețul plătit nouă că v-ați cîștigat libertatea. Dar să vedeți acum, cînd nu mai există URSS, ce-o să vă jupoaie Occidentul de șapte piei. A doua legendă. Fiind în campanie electorală, ce s-a gîndit Adrian Năstase să mai născocească pentru niște voturi ticăloase? A ridicat iarăși chestiunea Tezaurului de la ruși. După care a trimis la Moscova o delegație condusă de cel mai mare escroc din istoria românilor, Viorel Hrebenciuc. Ce vreți, mă, i-a întrebat portarul de la Kremlin? Păi, ne vrem Tezaurul înapoi. Lăsa-ți-l aici, că e mai în siguranță, decît să-l luați cu voi la București. Fiindcă îl veți fura pe drum, nenorociților, pînă la cea mai mică fărîmitură. Și în sfîrșit, ultima legendă. Cică la Cotroceni ar fi venit o telegramă de la Putin: ,,Atenție mare! Vă dăm Tezaurul sau ce-a mai rămas din el, plus gaze și petrol pînă la suma totală, dacă votați împotriva admiterii Ucrainei în UE și-n NATO”.

Cum a debutat Valeriu Anania în dramaturgie Valeriu Anania a debutat în dramaturgie în anul 1966 cu drama ,,Miorița”, prefațată de prietenul său mai vîrstnic Tudor Arghezi. Lucrarea s-a bucurat de mare suc­ ces de librărie și de critică, dovadă că s-a epuizat la tarabe în cîteva zile. De aceea, în scurt timp, s-a ridicat problema reprezentării ei pe scena unui teatru. Și, după lungi căutări, s-a ales Teatrul ,,Barbu Delavrancea”, aparținînd în acte județului Ilfov, dar cu sediul pe Str. Ștefan cel Mare din București. (După 1990, teatrul și-a luat numele de ,,Valahia” și s-a mutat cu sediul în Giurgiu, sub conducerea scriitorului și gazetarului Mircea M. Ionescu care a depus eforturi serioase ca instituția să funcționeze. Astăzi, nu cred ca fostul Teatru ,,Valahia” să mai existe.) Citind piesa lui Valeriu Anania, directoarea Victoria Dinu a luat hotărîrea să o reprezinte în teatrul ei, în regia Mariettei Sadova, decorurile lui Mircea Marosin, scenografia Zoe Anghel Stanca și pe muzica lui Tiberiu Olah. Marietta Sadova a lucrat piesa cu elevii ei de la Conservator, printre care Alexandru Repan, Dorina Lazăr și Mihail Stan. În rolul bătrînei intrigante Bălușca (sarea și piperul piesei), a distribuit-o chiar pe Victoria Dinu, actriță de comedie. Mai erau trei zile pînă la premieră, cînd, din senin, a căzut trăsnetul: regizorul teatrului Călin Florian, care demult urmărea și trăgea sforile să ajungă director în locul Victoriei Dinu, a dat-o afară. Ca atare, nemaifiind angajata teatrului, Victoria Dinu nu mai putea nici să joace în drama lui Valeriu Anania. Ce era de făcut? Nu mai era nici timp să fie adusă altă actriță care s-o înlocuiască pe titulară. În disperare de cauză, dramaturgul s-a milogit de Alexandru Brad, directorul Secției de Cultură din C.C. al P.C.R., care a dat verdictul: piesa se va juca în vechea distribuție. O vreme, noul director Călin Florian l-a evitat pe dramaturg, fiindcă îl pîrîse mai sus. Dar, peste cîțiva ani, Călin Florian l-a căutat pe Valeriu Anania la reședința patriarhală, unde era angajat, cu o rugăminte mai neobișnuită: anume să-l cunune, dar într-un cadru mai restrîns, eventual la Mînăstirea Cernica, întrucît funcția nu-i permitea să-și manifeste în public credința. Și părintele Bartolomeu Anania i-a cununat religios pe tinerii în cauză, dar nu la Cernica, o mînăstire mare și cu ochi mulți, ci în paraclisul Patriarhiei. Fiindcă așa poruncise Patriarhul Justinian Marina. PAUL SUDITU


RM

11

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Sfîrșit de sezon (umor interbelic)

„Sezonul băilor a murit, îngropat luxos de toți aceia care i-au dat bani ca să trăiască din belșug: «boierii» s-au și-ntors de la băi, toată ziulica își schimbă impresiile, amestecînd munții și marea ca pe-o cacealma și deacum plănuiesc ce-au să facă la anul. Vorbesc de toate: de cură, de faimoasele partide de la Casino, copiii întrețin memoria cu isprăvile guvernantelor cu care s-au jucat în apă sau pe iarbă, domnișoarele își recomandă reciproc flirturile monoclate, servitoarele oftează întruna după vardistul mustăcios, trimis de stat în vilegiatură cu slujba de detașat.

Păsările călătoare au început să vie la cuiburile lor. Sezonistul, desumflat de bani, pus un gram de sănătate, dacă nu cu o boală nouă sentimentală, s-așează la masa conștiinței și își face bilanțul”.

S-a întors Popescu „Bancrută simplă sau faliment fraudulos tăvălit în cîțiva ani de pușcărie? Depinde... Popescu se scarpină în cap – buricile degetelor alunecă la vale ca pe-un topogan bine lustruit – oftează: - Am rămas chel ca toți cei din categoria mea: fără sămi dau seama care ar putea fi cauzele. Am așteptat vara cu încredere. Îmi ziceam: «Nu te întrista, Popescule: două luni ai destul timp să-ți găsești leacul!». Am încercat toate soiurile de pomezi și masagii electrice: bărbierul și mecanica m-au jefuit ca-n codru – ca-n codrul unde mă refugiasem de arșița soarelui ca să măncălzesc și mai rău și degeaba: după opt săptămîni de cură scăfîrlia mi-a rămas strălucitoare ca globurile de sticlă cocoțate prin grădini ca să sperie păsările care ar veni să ciugulească florile”.

S-a întors și Madam Popescu „Înainte de a lua trenul spre București, refuzatul de toate zilele își mai încearcă o dată norocul: - Madam Popescu, mergeți în pădure s-ascultăm cum fluieră mierloiul? Cucoana face ochii mici... ca să răspundă șiret: - Merci, d-le Ionescu: foarte generos din partea d-voastră... dar azi noapte a plouat și iarba e umedă. - Ce are a face? Mierloiul cîntă în copac, nu în iarbă... - Mersi și pentru mierloi: mai am acasă opt… - Mierloi? - …opt plăci de gramofon care toate fluieră ca un mierloi.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XIV) Al Doilea Război Mondial (4)

În iulie 1943, un raid a iscat o furtună de foc în Hamburg. Un pilot britanic a spus că oraşul părea a fi „miezul strălucitor al unui imens coş cu jar... am privit spre pămînt, fascinat, dar şocat, mulţumit, şi totuşi îngrozit”. 21 de kilometri pătraţi din oraş au fost transformaţi în scrum şi ruine şi aproximativ 42.000 de oameni au fost omorîţi. Albert Speer, minis­ trul german al Înarmării şi Producţiei pentru Război, a făcut astfel încît fabricile să-şi reia activitatea excepţional de repede, dar l-a avertizat pe Hitler că, dacă încă trei sau patru oraşe aveau să fie bombardate în mod similar, ar putea fi „sfîrşitul războiului”. În realitate, în ciuda tuturor raidurilor, numărul mediu al avioanelor de vînătoare cu un singur motor produse de Germania în fiecare lună, de exemplu, a crescut de la 851 în a doua jumătate a anului 1943 la 1.581 în vara următoare. Cu toate acestea, atacurile îndrep­tate asupra industriei producătoare de combustibil sintetic a naziş­tilor începeau, într-adevăr, să lipsească Luftwaffe de combustibil. De asemenea, civilii din teritoriile ocupate s-au trezit şi ei în vizorul avioanelor RAF şi ale Forţelor Aeriene ale SUA. În timpul pregătirilor pentru Operaţiunea „Overlord”, 640 de parizieni au fost ucişi într-un atac asupra staţiei de triaj feroviar de la Saint-Denis. În ultimul an de război, germanii au scos la iveală două noi arme. V-l era o bombă zburătoare, o precursoare a rachetei de croazieră. Prima a lovit Londra la o săptămînă după ziua debarcării în Normandia, în iunie 1944, dar cel mai distrugător atac a omorît 119 oameni care participau la slujba de duminică dintr-o biserică. Un supravieţuitor a spus: „S-a auzit un zgomot atît de puternic, de parcă toate apele şi vînturile din lume s-ar fi adunat într-o înfruntare grozavă”. Apoi,

capela s-a prăbuşit peste ei, „mugind din toată structura ei”. La mijlocul lui august 1944, bombele zburătoare V-l uciseseră aproape 2.000 de persoane în Marea Britanie. În luna următoare, au fost urmate de rachetele balistice V-2, care aveau o viteză de două ori mai mare decît cea a sunetului. În noiembrie, 168 de cumpărători au fost ucişi la ora prînzului, cînd a fost lovit un magazin Woolworth din sudul Londrei. De asemeni, noua armă a fost folosită frecvent împotriva unor regiuni din Belgia recent eliberate: 567 de oameni au murit la Anvers cînd o rachetă a lovit un cinematograf. În acest timp, armele mai convenţionale ale Aliaţilor se dovedeau a avea o putere de distrugere mult mai mare. În încercarea de a zădărnici planurile lui Hitler de a duce şi mai mulţi soldaţi pe frontul de est, a fost organizat un raid de proporţii asupra Dresdei, un elegant oraş baroc ce nu fusese vizat pînă atunci, dar care acum era practic lipsit de apărare. În noaptea de 13 februarie 1945, peste 750 de bombardiere britanice au atacat staţiile de triaj feroviar, dar au provocat şi o cumplită furtună de foc care a distrus 28 de kilo­metri pătraţi din oraş. În dimineaţa următoare au atacat 450 de bombardiere ale Forţelor Aeriene Americane. Unele incendii au continuat timp de o săptămînă după raid şi, deşi numărul victimelor nu a fost calculat niciodată, aproape sigur a depăşit 40.000. Pe un mormînt colectiv din principalul cimitir al oraşului stă scris: „Cîţi oameni au murit? Cine le ştie numărul?”. Totuşi, serviciile feroviare au fost paralizate numai pentru trei zile. După război, în timp ce majoritatea comandanţilor militari bri­tanici aveau să se bucure de mult respect, „Bombardierul” Harris a fost adeseori ponegrit. A fost singurul comandant suprem care nu a fost înnobilat şi, pentru un timp, a părăsit Marea Britanie. A revenit în 1953 pentru a fi ridicat la rangul de baronet de către Churchill, dar în 1992, cînd regina-mamă a dezvelit o statuie a lui, a fost hulită. Şi totuşi, în februarie 1945, cînd Harris a spus: „Per­sonal, nu consider că toate oraşele care au mai rămas în Germania preţuiesc cît oasele unul infanterist britanic”, cîţi dintre englezi n-ar fi fost de acord cu el? S-a estimat că 20 de milioane de

Idila s-a sfîrșit aci, dînd naștere – culmea! – unui al zecelea mierloi – cu ce din pădure: Ionescu și-acum fluieră a pagubă”.

S-a întors și domnișoara Popescu „S-a întors și ea, după ore de absență de la domiciliu... Autoarea zilelor îi dă tîrcoale nedumerită... - Unde-ai fost, fetițo, de ți-e rochia verde în spate? - E de astă vară, mamă, cînd era verdele la modă: toamna asta se poartă... foarte mult... hotelul!”. Încetul cu încetul viața revine la normal, astăzi la fel ca și altădată. Vacanța a trecut și rămîn doar cîteva…

Impresii - D-nul și doamna Popescu, întorcîndu-se de la băi, și-au reluat ocupațiile – Cînd s-au întors acasă din vilegiatură Și jos calabalîcul își dete din trăsură, Popescu și Popeasca, ce rar sînt de acord, La unison oftară punînd mîna pe cord. „Of! Of!” – zise Popescu. Și tot „Of! Of!” Popeasca. Și de-opotrivă pieptul le-ardea cum arde iasca. Dar ce abis vast între oftaturile lor! Dînsul ofta ferice, dînsa ofta cu dor. Oftatul lui Popescu parcă voia să spună: - Of! Bine că scăpat-am de birtul unde-o lună Chiar struț de-ai fi stomacul martirizat ți-l strici, Cu porții mici, of! ștrașnic, îngrozitor de mici! Popeasca, deopotrivă, cu gîndul la Mitică, Berbant cu nasul mare și mustăcioara mică, Care-o-nsoțise vecinic prin munți, păduri și văi Ofta așa: Ce mari sînt, of, porțiile la băi! Deieri-deazi.blogspot.com civili au murit în timpul războiului din cauza foametei şi a bolilor. în teritoriile cucerite, germanii au rechiziţionat alimentele, aşa că, de exemplu, în unele oraşe olandeze, în timpul iernii dintre anii 1944 şi 1945, raţiile civililor au scăzut pînă la 500 de calorii pe zi, iar vasele Crucii Roşii au fost împiedicate să aducă provizii. Aproximativ 30.000 de oameni au murit de foame. Statele ocupate aveau să se confrunte şi cu o blocadă instituită de Aliaţi pe mare. Se spune că cel puţin 300.000 de greci au murit de foame înainte ca embargoul să devină mai puţin sever. Organizaţia caritabilă Oxfam a fost înfiinţată pentru a cum­păra alimente care puteau fi transportate dincolo de blocadă. Am putea considera că acestea au fost victimele colaterale ale războiului, chiar dacă au fost omorîte cu o nepăsare înfiorătoare, dar mulţi civili au fost ucişi în mod deliberat, în special de regimul nazist al lui Hitler. În mod similar, cînd ruşii au cucerit Germania, statul care păruse hotărît să îi distrugă, nu au dat dovadă de milă şi mii de femei au fost violate. După eliberarea Franţei, cîteva mii de bărbaţi şi femei consideraţi colaboraţionişti au fost executaţi fără a fi judecaţi. Al Doilea Război Mondial a fost cel mai mare dezastru provocat de om din istorie. Numărul total al civililor care şi-au pierdut viaţa a ajuns la aproximativ 47 de milioane: China a pierdut probabil 16 mi­ lioane; Uniunea Sovietică, 11,5 milioane; Indonezia, 4 milioane; Polonia, 2,2 milioane; Germania, 1,8 milioane, iar Japonia, 600.000. Aproximativ 68.000 de persoane au murit în Regatul Unit. În jur de 3,1 milioane de prizonieri de război au murit în lagărele naziştilor, mulţi fiind înfometaţi pînă la moarte în mod deliberat. La un moment dat, Göring se plîngea că prizonierii ruşi, care mîncaseră tot ce le căzuse în mîini, inclusiv tălpile bocancilor, se apucaseră să se devoreze unul pe altul, şi „fapt încă şi mai grav, sfîşiind şi un paznic german”. (va urma) JOHN WITHINGTON


Lectia de Istorie , ASASINAREA UNUI PRIM-MINISTRU (85 de ani de la asasinarea premierului Armand Călinescu) (urmare din pag. 1) Nu de puține ori otrava din mîncare sau din băutură a schimbat în mod violent succesiunile la tronul Moldovei sau al Țării Românești, cazul poate fi exemplificat cu nume ca: Roman al II-lea (Domnitor al Moldovei: 14471448); Ștefan cel Tînăr –Ștefăniță (Domn al Moldovei: 1517-1527); Alexandru Movilă (Domn al Moldovei: 1615-1616); Ilieș Alexandru (Domn al Moldovei: 16671668); Alexandru Lăpușneanu (Domn al Moldovei: 1552-1561; 1564-1568); Șerban Cantacuzino (Domn al Țării Românești: 1678-1688). Dar, stați, lista aceasta nu se poate închide astfel, lăsînd pe dinafară alte exemple care ilustrează veridicitatea intertitlului de mai sus. Răsfoind Istoria neagră a acestor asasinate, iată pe cine mai găsim în postura de asasinați: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Domnitorul Grigore Ghica, liderul legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu. Să nu uităm crimele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, cînd, în celulele închisorii Jilava, legionarii au împușcat mișelește 64 de politicieni și 5 demnitari (Gheorghe Argeșanu – fost prim-ministru, Mihai Moruzov – fost șef SSI, Victor Iamandi – fost ministrul Justiției, Gabriel Marinescu – fost șef al Poliției și Ioan Bengliu – fost comandant al Jandarmeriei). Trebuie să amintesc faptul că acești politicieni și demnitari se aflau închiși la Jilava, condamnați după abdicarea lui Carol al II-lea și instalarea în țară a regimului național-legionar, în fruntea căruia se afla generalul Ion Antonescu. Am lăsat la urmă 3 asasinate a 3 premieri în funcție: Barbu Catargiu (8 iunie 1862); I.G.Duca (29 decembrie 1933) și Armand Călinescu – subiectul acestui articol – 21 septembrie 1939. Tot în 27 noiembrie, în același an, au fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.

Apogeul mișcării legionare Înainte de a ajunge la putere, pe 14 septembrie 1940, cînd generalul Ion Antonescu, în urma refuzului lui Iuliu Maniu (președintele PNȚ) și al lui Dinu Brătianu (președintele PNL) de a mai face parte din Guvern, a chemat alături Mișcarea Legionară, proclamînd România Stat național-legionar, anii 1936-1937 sînt considerați anii de vîrf ai înfloririi Legiunii, în mod special în rîndurile tineretului studios, dar nu numai. Desfășurînd o largă paletă de activități menite să-i atragă pe tineri (elevi și studenți), Mișcarea Legionară acapara tot mai multe segmente importante din societatea românească, în special din pătura intelectualilor, dar și din cea a oamenilor de rînd. Tabere și șantiere pentru tineret, diverse forme de „comerț legionar”, tipărirea unor broșuri și cărți, apoi apariția unor ziare cu profil naționalist (Porunca Vremii, Buna Vestire, Cuvîntul studențesc, Gîndul Neamului, Muncitorul legionar), toate aceste forme de propagandă legionară își vor

arăta în curînd efectul, cohorte de tineri îmbrățișînd conceptul politic și de viață legionar. Atrași de pe băncile școlii, elevii erau înregimentați în „Frățiile de cruce”, limita de vîrstă pentru a adera la această organizație fiind de 15 ani. Dezvoltînd un program de schimbări radicale, cu sugerarea că numai „noua generație” va putea rezolva problema spirituală și etnică din România, Mișcarea atrăgea adepți din rîndul tineretului, dornic să se afirme, mai ales într-o formulă incitantă și acaparatoare (că aceasta era și înșelătoare, aveau să afle mai tîrziu, unii dintre ei în condiții neprielnice). Desigur, Guvernul României nu a rămas impasibil la aceste manifestări și organizații, dînd chiar o lege pentru scoaterea studenților de sub influența Legiunii, așa cum a fost Legea din 24 martie 1937 (o completare la Legea pentru organizarea învățămîntului Universitar), care interzicea studenților să facă parte din partide și asociații politice, sau să ia parte la manifestări cu caracter politic. Bineînțeles, studenții legionari nu au privit cu ochi buni aceste interdicții, organizînd chiar o grevă de protest (27 ianuarie-5 februarie 1938, studenții de la Medicină).

Ascensiunea nazismului și România După cum se știe, prima zi de toamnă a anului 1939 a constituit hotarul dintre viață și moarte, în zorii acelei zile Hitler a atacat, fără declarație de război, Polonia. După 48 de ore, Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei, dată cronologică de începere a ostilităților celei de-a doua conflagrații mondiale. Fiind în legătură directă cu Hitler și cu doctrina acestuia, Garda de Fier din România profita de influența externă pe care o avea Germania nazistă asupra politicii României, ceea ce, bineînțeles, îl nemulțumea pînă la nervi pe Carol al IIlea. Folosind liniile de forță ale politicii interne, regele căuta să contracareze dezvoltarea și influența extremei drepte în România, prin înlocuirea premierului și, problema cea mai importantă, adoptarea Constituției din 27 februarie 1938, care acorda puteri depline regelui, urmat de decretul de dizolvare a partidelor – semne clare a instaurării dictaturii regale. Activînd în forță, cu sprijinul Guvernului, Carol al II-lea interzice apariția publicațiilor Gărzii de Fier, arestînd, în același timp, peste 100 de lideri ai Mișcării. Totuși, simpatia Legiunii pentru Hitler și politica sa nazistă, proiectată peste o Europă parcă paralizată, fapt demonstrat în varii situații de liderul de la București al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, l-au scos din sărite pe Carol al II-lea, care este pornit, de data aceasta, fără menajamente, să lichideze Garda de Fier. Cum totul de la cap pornește, lui Corneliu Zelea Codreanu i s-a aranjat un proces pentru o insultă adusă lui Nicolae Iorga, la care s-au adăugat și alte capete de acuzare (uneltire contra ordinii sociale și cîrdășie cu șeful unei puteri străine – aluzie la Hitler), aceste fapte incriminate i-au adus liderului Mișcării o condamnare de 10 ani de muncă silnică. Cum Hitler nu renunța la oblăduirea Gărzii de Fier, la o întrevedere cu regele Carol al II-lea i-a cerut acestuia să elibereze legionarii arestați, propunîndu-i numirea liderului Gărzii de Fier în fruntea unui nou Guvern al României. Acesta a fost momentul în care regele s-a hotărît să scape de liderii importanți ai Mișcării,

misiune încredințată lui Armand Călinescu, ministru de Interne în acel moment. Se spune că, deși era cunoscut ca omul lui Carol al II-lea, devotat regelui cu trup și cu suflet, la primirea acestui „ordin”, ar fi replicat (premoniție?): „Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte!”. Vrerea lui Carol al II-lea a fost îndeplinită în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, cînd, în timp ce erau transferați de la închisoarea din Rîmnicu Sărat la Jilava, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu 13 legionari (asasinii lui I.G.Duca și ai lui Mihai Stelescu), au fost împușcați în pădurea Tîncăbești, sub pretextul că arestații au încercat să evadeze.

Armand Călinescu și conjunctura internațională Armand Călinescu s-a născut la Pitești, la 4 iunie 1893, în familia militarului de carieră Mihai Călinescu. După școala și Liceul „I.C.Brătianu” din localitate, în 1912 începe cursurile Facultății de Drept și ale Facultății de Filosofie la Universitatea București, obținînd titlul de doctor în științe politice și economice la Paris. Întors în țară, a fost numit în 1918 judecător în județul Argeș. Anul 1919 este anul în care își începe cariera politică, înscriindu-se în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu. În anul 1926 a fost ales deputat în Parlamentul de la București. Numit succesiv în funcții înalte (prefect, subsecretar de stat în Ministerul Domeniilor și Agriculturii, apoi minstru de interne în Guvernul Octavian Goga), Armand Călinescu se apropie de rege, ceea ce a fost considerată o trădare de liderii Partidului Național Țărănesc, care l-au exclus din partid. La Interne înăsprește măsurile împotriva dezordinii sociale, el făcînd posibilă arestarea și condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu, fiind implicat și în executarea ordinului lui Carol al II-lea de asasinare a liderului Gărzii de Fier și a celorlalți legionari în pădurea Tîncăbești. După scurte mandate pe la diferite ministere, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (adică primministru) al României. În noua funcție Călinescu se plia excelent pe gîndirea și atitudinea regelui Carol al II-lea, noul prim-ministru etalînd unele trăsături care-i plăceau regelui: ordonat și organizat în acțiuni, sobru și curajos în aplicarea unor măsuri, reprezenta o nouă generație de politicieni români, era adeptul ferm al apărării ordinii de stat, amenințată de curentele extremiste, susținînd o politică de mînă forte împotriva legionarilor. În plan extern a militat pentru dezvoltarea relațiilor cu Franța și Marea Britanie, pledînd pentru menținerea neutralității României. În septembrie 1939, a permis refugiul prin


România a Guvernului polonez după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum și evacuarea prin România a tezaurului polonez. În urma asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți legionari cu care era transferat de la Rîmnicu Sărat la București, tensiunile diplomatice din politica românească au atins un nou punct de fierbere, Carol al II-lea fiind în epicentrul acestui vîrtej național. De ce era stresat regele României? După unele rapoarte ale serviciilor secrete germane, Carol al II-lea ar fi fost dispus să fie de acord cu unele concesii în probleme de natură economică, dacă Germania lui Hitler recunoaște regimul carlist de la București și dacă refuză orice sprijin acordat Gărzii de Fier. Pentru că relațiile diplomatice nu se fac pe vorbe, la 23 martie 1939 a fost semnat la București Tratatul comercial româno-german, act ce stipula anexarea României la interesele economiei germane. Prin acest gest critic România dorea promovarea unor bune relații comerciale cu partea germană, în contextul mai larg al împiedicării Germaniei naziste să susțină pretențiile revizionoste ale Ungariei și Bulgariei, dar și din motive de ordin militar: obținerea de armament german în schimbul petrolului autohton. Tratativele anglo-franco-sovietice, desfășurate în perioada iulie-august 1939, au fost așteptate cu interes și cu mari speranțe de clasa politică din România, în frunte cu regele Carol al II-lea. Eșecul întîlnirii a produs o mare deziluzie la București, amplificată de un mare semn de întrebare odată ce s-a auzit de semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a unui pact sovieto-german. Fără să știm că Hitler ne vînduse rușilor, vînzare ce se va materializa în anul următor, cînd vom pierde o parte din Transilvania, în favoarea Ungariei, Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța, în favoarea Uniunii Sovietice, și Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei (apropo: tocmai de ceea ce se temeau guvernanții români, inclusiv regele Carol al II-lea, de „pretențiile revizioniste ale vecinilor”, s-a întîmplat!). Ce să mai adaug la acest capitol? Doar să amintesc faptul că luna septembrie nu a adus cu ea o liniștire cît de cît a situației internaționale, ci a adus declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, prin atacarea, la 1 septembrie, a Poloniei, de către Germania, la 17 septembrie intrînd și Armata Roșie în Polonia, pentru a face joncțiunea cu agresorul german în ocuparea și dezmembrarea acestei țări.

Răzbunarea legionară După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, lider devenind Horia Sima, dorința de răzbunare a legionarilor se aprindea tot mai mult și cercul în jurul celor considerați vinovați pentru moartea Căpitanului se strîngea vertiginos, cuprinzîndu-l chiar și pe regele Carol al II-lea. Răzbunarea legionarilor devenise o obsesie perpetuă, în iarna 19381939 autoritățile au descoperit comploturi care urmăreau lichidarea celor considerați inamicii principali ai Mișcării – regele și Armand Călinescu (pe atunci ministru de Interne). Acesta din urmă era catalogat ca un adversar feroce al Gărzii de Fier, cu antecedente periculoase care se întindeau pînă în anul 1933, an în care acesta deținuse aceeași funcție în Guvernul național-țărănesc. Numirea lui Călinescu în funcția de premier, în urma decesului fostului prim-ministru, patriarhul Miron Cristea, a atras și mai mult atenția asupra lui, mai ales că noul premier tăia în carne vie cînd era vorba de manifestările de dreapta din țară, considerate de acesta ca incompatibile cu ordinea de drept dintr-un stat. Toate aceste elemente, la care s-a adăugat dezlănțuirea celui de-al II-lea Război Mondial, cu avatarurile stîrnite de această conflagrație mondială, cînd păstrarea ordinei în stat devenea o vulnerabilitate, au canalizat pregătirile legionarilor lui Sima pentru eliminarea primuluiministru Armand Călinescu. ... Ziua de joi, 21 septembrie, în afară de urmărirea luptelor din Polonia și de catastrofa acestei țări, în urma atacării ei de către Germania lui Hitler, și de așteptare pentru a vedea cum se desfășoară luptele, în continuare, nu era cotată cu ceva inedit. Cu acordul Guvernului Călinescu, România primise peste 50.000 de refugiați

polonezi, adăpostindu-i pe teritoriul nostru, plus că facilitase tranzitarea României a tezaurului Poloniei, pentru a fi pus la adăpost în Occident. Dacă ne referim la premier, în această zi, Armand Călinescu a avut o întîlnire la Ministerul de Război cu ministrul de Externe Grigore Gafencu, îngrijorat de situația internațională a României, în contextul relațiilor țării noastre cu Germania agresoare. În acest complex de împrejurări, Călinescu a propus elaborarea unor documente prin care să se arate că România promovează relații pașnice cu toate statele lumii. În jurul orei 14 a plecat spre casă (cartierul Cotroceni), într-un Cadillac neblindat în care, în afară Cavoul familiei Călinescu, Curtea de Argeș de șofer, se mai afla garda sa de corp, agentul de poliție Radu Andronic. un răspuns la presiunea Germaniei căreia nu-i plăcea Drumul – același din fiecare zi: Bulevardul Kalinderu apropierea țării noastre de politica franco-engleză. (azi Știrbei Vodă), peste Podul Elefterie (azi, stația de Chiar reacția internațională, la asasinarea premierului metrou Eroilor). Deodată, la cîțiva zeci de metri de României, s-a manifestat cu insinuări de amestec locuința primului-ministru... dar, e mai bine să citim din al Germaniei, mai mult, Germania ea înșiși lansa ziarul „ROMÂNIA” (director Cezar Petrescu), ediția de presupunerea amestecului Marii Britanii și Poloniei, sîmbătă, 23 septembrie 1939: „Era ora 13,35. Primul- întrucît Armand Călinescu pleda insistent pentru ministru se întorcea acasă, cu automobilul, venind de la neutralitatea României, pe cînd unele puteri europene minister. Pe prelungirea străzii Știrbey Vodă automobilul doreau România de partea lor, în război. în care se afla primul-ministru, șoferul Joița și polițistul Ziarele vremii, precum și istoriografia, au vehiculat Andronic, a fost ajuns din urmă și tamponat puternic, în mai multe idei și ipoteze asupra asasinării lui Armand aripa dreaptă de o mașină cu Nr.1530 Ploiești. În același Călinescu – cea mai pertinentă idee fiind aceea a moment trecea o căruță prin față. Automobilul primului- executării unei comenzi venite de la serviciile secrete ministru fiind tamponat, n-a putut evita căruța și a germane, deși acestea au negat acest fapt, creînd mitul lovit-o, oprindu-se în trotuarul stîng. În acest moment că diplomația germană dorea o colaborare normală cu din automobilul 1530 Ploiești au coborît șase tineri cu premierul Armand Călinescu. Mai mult, germanii au revolverele în mîini și grenate. Agentul Andronic, care atribuit asasinatul Intelligence Service-ului britanic. vroia să vadă ce s-a întîmplat și, instinctiv, duse mîna la După asasinarea lui Armand Călinescu, Serviciul Secret buzunar să scoată revolverul a fost împușcat în cap. Alte de Informații a refăcut drumul pregătirii acestei crime gloanțe au venit, unul după altul, doborînd pe nefericitul naționale, plecînd de la un nucleu de legionari din Ploiești, polițist în stradă. În același timp asasinii s-au năpustit condus de avocatul Dumitru Dumitrescu, cu încrengături asupra primului- ministru. O ploaie de gloanțe l-a lovit și complici în București, dar faptul nu mai conta decît ca în cap, în piept, ciuruindu-l în timp ce vroia să deschidă istoriografie, „mortul de la groapă nu se mai întoarce”. portiera mașinii. Primul-ministru s-a prăbușit în stradă Înmormîntat la Curtea de Argeș, așa cum și-a dorit, mort”. Trebuie notat că șoferul Joița a reușit să fugă, moartea lui Armand Călinescu a fost reflectată în presa ajungînd la locuința primului-ministru unde a anunțat vremii ca o tragedie națională, fapt demonstrat de cîteva tragicul eveniment de la Podul Elefterie. titluri din presa cotidiană de după asasinat, din care După asasinat atacatorii au dat buzna la Radio­ reproduc cîteva: „Omul care și-a iubit țara și și-a slujit difuziune, unde, sub amenințarea armelor au oprit regele cu fanatism a fost nemernic doborît”; „În fața emisiunea și au dat următorul comunicat, care i-a lăsat tragicului sfîrșit, pe care l-a avut, făcîndu-și datoria înmărmuriți pe ascultătorii postului național de radio: Armand Călinescu, România se manifestă mai unită ca „Atențiune! Primul-ministru Armand Călinescu a fost oricînd”; „Un gest răzleț, nesocotit, al ultimelor vestigii omorît. O echipă de legionari l-a executat!”. Ulterior din fosta Gardă de Fier”; „O bandă la Postul de Radio”; au fost arestați și duși la Prefectura Poliției Capitalei, „Ferocitatea patologică a asasinilor”... unde au fost identificați, apoi fiind descoperiți și Pentru că am vorbit de ziarul ROMÂNIA, în încheierea complicii acestora. acestui articol voi reproduce din acest ziar editorialul de pe Asasinarea premierului Armand Călinescu a iscat o pagina întîi, intitulat „Ceas negru”, semnat de scriitorul vie emoție și regrete în țară, cei apropiați premierului, Cezar Petrescu: „Așadar, încă o dată, Istoria noastră în frunte cu regele Carol al II-lea, deplîngînd dispariția este pătată cu sînge. Pătată cu sînge, nu sfințită cu unui bărbat de stat înzestrat cu însușiri concrete și sînge. Nu sfințită cu sînge, așa cum ne-au învățat determinat în a apăra ordinea în țară. La ordinul regelui din adînc de veacuri bătrîne, apărătorii hotarelor, Carol al II-lea, echipa de asasini și complicii lor au fost ai credinței și ai datinilor de blîndă fire omenoasă; executați chiar în locul unde ei îl împușcaseră mortal pe apărătorii Scaunului Domnesc și ai Țării vărsau și Armand Călinescu. Trupurile fără viață ale legionarilor aceia sînge. Dar îl vărsau pentru Moșie, Lege și Neam. au fost lăsate în acel loc timp de o săptămîmă, mii de Își vărsau și aceia sîngele lor. Dar și-l vărsau, căzînd, bucureșteni, și nu numai, oprindu-se în dreptul lor cu trupul străpuns de braț străin și vrăjmaș, după ceși citind acest afiș pus de autorități: „Acesta va fi de au făcut din trupul lor scut, Moșiei, Legii și Neamului. azi înainte soarta asasinilor trădători de țară”. Dar Aceasta însă, ce pierzanie a minților înseamnă? Ce acțiunea nu s-a oprit aici. După ce, chiar în seara de scufundare în sălbăticie? Ce stăpînire a unui duh de 21 septembrie, regele a numit un nou prim-ministru, nesăbuită distrucție, rîvnind să rostogolească în de-a pe generalul Gheorghe Argeșanu, cunoscut ca cel valma, sub semnul răzbunării, oameni și stări, așezări, care organizase reprimarea sîngeroasă a legionarilor, tot ce se cuvine păstrat cu mai sfîntă luare – aminte, a doua zi, Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, într-un ceas cînd în jurul nostru se năruiesc țări, cînd a ordonat, în numele lui Carol al II-lea, execuția a la hotare zăngănesc armele, cînd fiecare pas greșit e cîte 2 - 3 legionari din fiecare județ, din cei aflați în un pas lunecat în prăpastie? Ce blestem al pierzaniei detenție, în această acțiune fiind executați circa 300 de e acesta?”. Fără a exagera, ultima întrebare poate fi adresată legionari. Reacția dură a regelui și a camarilei Palatului n-a fost doar o replică la crima săvîrșită de legionari și astăzi, în contextul abandonării unor prerogative asupra premierului Armand Călinescu, ci s-a vrut și naționale în favoarea unor puteri străine...


14

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Pagini de istorie descifratã

Lenin contra Regelui Ferdinand (II) Cine trebuie să salveze poporul român... (1)

După aproape doi ani de la expedierea memoriului lui Bujor către Lenin, un alt bol­şevic român implicat în tentativa de răsturnare a ordinii constituţionale din România, Al. Nicolau, înainta un amplu raport Secretariatului Internaţionalei Comuniste, în care sînt menţionate şi alte acţiuni antiromâneşti, ce vizau bolşevizarea ţării prin proclamarea „Republicii socialiste sovietice România“. El afirma textual: „Şi în luna iunie 1917, cînd trista bejenie a socialiştilor români în Rusia abia începuse, cîţiva tovarăşi dintre noi, care se aflau la laşi în momentul acela, visau la marele proiect al unei lovituri de stat împotriva regimului, cu ajutorul trupelor ruseşti”. Toate acţiunile lui Racovski, Bujor, Al. Nicolau ş.a. erau coordonate şi se desfăşurau sub înaltul patronaj bolşevic. La 29 decembrie 1917, Izvestia publicase o scrisoare adresată de Racovski ,,guvernului socialist al Republicii ruse“, asupra căreia orice comentariu este inutil: „Scumpi tovarăşi, Poporul român încredinţează de asemenea soarta lui guvernului socialist rus. Faţă de dvs. nu poate fi vorba despre teama şi neîncrederea pe care o aveau popoarele faţă de guvernele imperialiste. Fie ca revoluţia să triumfe în Rusia; acesta va fi şi interesul poporului român... El vede salvarea sa nu în guvernul român, care nu are nimic comun cu dînsul, ci în voi, reprezentanţii autorităţii revoluţionare ruse...“. Scrisoarea era semnată „N. Racovski, membru în Comitetul Executiv Central al Partidului Muncitoresc Social-Democrat Român“. Este lesne de înţeles că o semnătură simplă, fără declinarea nici unei funcţii, ar fi fost ineficientă, dar funcţia pe care o invoca Racovski indica titulatura unui partid inexistent la acea dată, căci Partidul Social-Dernocrat din România fusese interzis odată cu intrarea ţării în război, la 14/27 august 1916, şi introducerea stării de război pe cuprinsul întregii ţări. Folosind o astfel de calitate, Racovski voia să treacă drept purtătorul de cuvînt al întregii muncitorimi române şi că aceasta, chipurile, cerea concursul bolşevicilor în vederea răsturnării guvernului şi a monarhiei; într-o notă a serviciilor de informaţii române privitoare la această scrisoare se aprecia, între altele, că semnatarul ei „îşi exprimă nădejdea că «odată cu încetarea războiului, va înceta şi regimul monarhist din România»“.

Ţinta nr. 1: regele Ferdinand În viziunea celor doi „revoluţionari“, principalul obstacol în realizarea planurilor de bolşevizare a României era monarhia. Acesta este şi motivul pentru care au întreprins demersuri pe lîngă fruntaşii bolşevici, inclusiv Lenin, pentru a acorda sprijinul necesar răsturnării regelui român. La 4 decembrie 1917, Bujor a redactat şi el un memoriu către Sovietul din Petrograd, prin care saluta victoria obţinută de bolşevici şi le solicita ajutorul în vederea întronării regimului sovietelor în România. La 15 decembrie, Bujor se afla deja la Petrograd, cu intenţia de a discuta personal cu Lenin proiectul unei acţiuni în România. E posibil ca odată cu el să fi venit şi Racovski, deoarece o notă a Marelui Cartier General Român, cabinetul marelui pretor, din 11 decembrie 1917, precizează: „Săptămîna trecută, dr. Racovski a plecat de la Odessa la Petrograd, unde se află şi acum împreună cu prietenii săi Trotzki şi Braunstein. Acesta din urmă numit comisar al poporului pentru afacerile străine. Consfătuirile de la Petrograd ale lui Racovski se fac cu Lenin, Trotzki şi Krylenko asupra măsurilor luate cu privire la România. Cum Rada ucraineană a refuzat orice concurs (ajutor) militar ce a cerut cu scop de a schimba regimul din România, Racovski solicită acest ajutor bolşevicilor şi se vorbeşte la Petro­grad că

Cristian Racovski

Mihail Gheorghiu Bujor

Trotzki i-a promis lui Racovski ajutorul ce i l-a refuzat Rada“. Plecarea precipitată a lui Bujor de la Odessa era astfel motivată de el însuşi mai tîrziu: „Era absolut necesar şi urgent de a mă pune în legătură cu guvernul comisarilor poporului, prezidat de Lenin, în privinţa activităţii noastre revoluţionare“. Ce s-a întîmplat în realitate la Petrograd? Timp de cîteva zile, Bujor a lucrat cu febrilitate în arhiva Comisariatului pentru afaceri externe, cercetînd documente privind... intrarea României în război! Informaţiile culese Ie-a utilizat mai apoi în broşura Cum s-a prăpădit ţara, conţinînd atacuri virulente la adresa păturii conducătoare româneşti care, chipurile, s-a lăsat tîrîtă într-un război cu caracter imperialist, teză dragă tuturor adversarilor României Mari! Aflat în camera sa de la Hotelul „Astoria“, într-o dimineaţă a sunat telefonul. Era chemat de la cabinetul lui Lenin! I s-a comunicat că era invitat la o întrevedere şi pentru că timpul era foarte scurt, i s-a trimis o maşină. Nu am fi cunoscut niciodată conţinutul convorbirii, dacă nu am fi depistat cîteva file cu însemnări aparţinînd chiar lui Bujor. Nişte foi scrise cu creionul ce par a fi ciorna unui memoriu adresat „cuiva“ rămas neidentificat, poate şi pentru faptul că finalul documentului nu ni s-a păstrat. În prima parte, Bujor arăta informaţiile pe care Lenin i le-a furnizat despre România, cu accent deosebit pe atmosfera încărcată ce domnea la laşi. Apoi i-a împărtăşit lui Lenin propria-i părere, că exista o situaţie favorabilă pentru ca în România să fie declanşată o acţiune în vederea instituirii regimului sovietic. „Lenin – nota Bujor – s-a arătat de acord că monarhia este bastionul reacţiunii în România, situaţie care impune doborîrea ei“. În discuţie s-a conturat ideea „arestării regelui Ferdinand de către revoluţionari“. De bună seamă, de către revoluţionari ruşi, care „erau bine pregătiţi“! Lenin i-a spus că fostul comandant bolşevic al fortăreţei Kronstadt, „comisarul Roşal a fost desemnat să ducă la îndeplinire planul de arestare a regelui României“. Pentru aceasta, numitul comisar avea să se deplaseze la laşi cu o „echipă“ specială, care trebuia să-l aresteze pe generalul Şcerbacev, comandantul trupelor ruse din Moldova, şi cu trupele scoase de sub comanda acestuia şi răsculate, să treacă la arestarea regelui Ferdinand, dînd astfel semnalul revoluţiei în România...

L-a păcălit Lenin pe Bujor? Se pare că interesul lui Lenin pentru „sugestiile“ celor doi „revoluţionari“ români a fost atît de mare încît a devansat „soluţionarea“ problemei „regele Ferdinand al României“. Spunem se pare, deoarece nu avem încă suficiente date spre a stabili calendarul precis al evenimentelor ce au urmat şi care, pe alocuri, pare oarecum contradictoriu. Desigur, unele confuzii pot surveni şi din folosirea simultană a ambelor stiluri calendaristice (vechi şi nou), de unde şi aparenta diferenţiere de datare! Înclinăm însă să credem că bolşevicii au preluat „cazul“ pe cont propriu. Să facem un mic calcul. Bujor expediase al doilea memoriu la 4 decembrie, iar prezenţa sa la Petrograd este semnalată la 15 decembrie. Lenin l-a primit după cîteva zile, probabil către 18 sau 20 decembrie. Dar primele ştiri despre un

RM

posibil atentat la viaţa regelui Ferdinand datează din... 17 noiembrie! Iar la 8 decembrie a avut loc încercarea de arestare a generalului rus Şcerbacev. Există două posibilităţi. Ori Roşal a luat legătura cu Bujor încă înainte ca acesta din urmă să fi plecat din Odessa, ori – şi acesta pare a fi adevărul – Lenin a dat imediat curs sugestiei avansate de Bujor. În acest caz, ceea ce au discutat ei putea reprezenta doar o detaliere a planului general, pus deja în aplicare şi coroborat şi cu alte măsuri pe care Bujor nu le cunoştea. Dar să urmărim filmul evenimentelor desfăşurate la Iaşi. La 17 noiembrie, în cercuri politice şi militare restrînse româneşti se discuta despre o iminentă „lovitură“ pusă la cale de bolşevici care urma să aibă loc în acea zi sau în următoarele. Din acest motiv, s-au luat măsuri de securitate sporită. După cum aflăm de la Nicolae Iorga – în acele zile retras la laşi –, la 30 noiembrie „Roşal, preşedintele «Republicii» de la Kronstadt, vine la laşi, cu «garda» sa de matrozi şi această gardă, capabilă de orice, ar trebui oprită neapărat“. Evenimentele s-au precipitat în primele zile ale lui decembrie, cum aflăm din articolul publicat de A. Reabinin Scicarevsky în numărul din ianuariefebruarie 1925 al revistei Letopiseţul revoluţiei, sub tilul Ocuparea Basarabiei de către România. Articolul reproduce pasaje ample din notele fiului generalului Şcerbacev şi foloseşte documente din arhivele de la Odessa, Kiev, Cameneţ. Feodosia şi Moscova. El a fost recenzat de către dr. P. Cazacu în revista Viaţa românească, nr. 9, din septembrie 1925, recenzie din care reproducem următoarele: „La Iaşi era un comitet revoluţionar bolşevizat: Şcerbacev a instituit împotriva lui un comitet de coaliţie din reprezentanţi ai naţionalităţilor. Acest comitet (de coaliţie) a arestat la Iaşi comitetul bolşevist şi l-a expulzat la Socola, unde aceştia (bolşevicii) s-au întărit şi au întrerupt comunicaţiile trenurilor cu producte, care veneau din Rusia şi mergeau la front. Din această cauză, Şcerbacev a convocat la el acasă, la 6 decembrie, ambele comitete pentru a încerca o conciliere. S-a ajuns la o înţelegere. Rămîneau de discutat detaliile, pentru care s-au adunat din nou la 8 decembrie. Pentru această şedinţă din 8 decembrie a venit şi Roşal, trimis, bolşevic din Petrograd, cu 22 de bolşevici din comitetul local şi comisarii naţionali, 20 de membri. Roşal s-a declarat preşedinte, naţionaliştii au protestat şi au părăsit sala şi au trecut în altă odaie; discuţiile separate au durat două ore. În sfîrşit, un grup de bolşevici iese din odaia lor, declarînd că nu mai pot face concesii şi că pleacă la Socola. Era evident că se duc după forţe armate. Pentru a evita neînţelegerile, comisarii naţionali au chemat soldaţi ucraineni. Casa a fost înconjurată, în odaia din mijloc a ieşit Cornev (locotenent bolşevic) şi Asenov (ofiţer bolşevic) şi s-au îndreptat către odaia lui Sion (ofiţer român, aghiotant pe lîngă Şcerbacev). Cornev a împins uşa, care era închisă, a lovit un ofiţer, care voia să intre, şi a scos revolverul. Trei ofiţeri din suita lui Şcerbacev (Vadin, Massaiski şi Andro) l-au dezarmat pe Cornev. Bolşevicii au fost invitaţi să predea armele. Ei s-au opus. Li s-a declarat că vor fi lăsaţi liberi, afară de cei doi care au atentat la viaţa lui Şcerbacev. Toţi au plecat. La ieşirea din oraş, au fost arestaţi. Roşal. Și alţii... Despre soarta lui Roşal, Şcerbacev fiul povesteşte: „Într-o zi, în închisoarea unde era deţinut Roşal, au venit două persoane în uniformă de ofiţeri ruşi, cu ordin de la comandamentul român de a li se preda Roşal. Ofiţerii l-au luat pe Roşal... Au trecut două zile. Accidental s-a aflat că comandantul român n-a dat nici un ordin privitor la Roşal şi că hîrtia era falsă. Roşal a dispărut... A doua zi, în gazeta rusească Republicanul a apărut o notă, că în împrejurimile Iaşilor s-a găsit un cadavru în uniformă de soldat rus, fără epoleţi, cu semne de moarte violentă. S-a presupus că era Roşal“. (va urma) MARIAN ŞTEFAN, FLORIAN TĂNĂSESCU


15

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Husayn Bin Ali – reformatorul Tunisiei (I)

În anul 1510, o flotă spaniolă cucerea pentru prima oară oraşul Tunis. Se declanşa astfel o dispută acerbă între Spania şi Imperiul otoman pentru acest important punct strategic din Mediterana. Ea se va încheia abia în anul 1574, cînd marele kapudan (comandantul flotei otomane) Uluc Ali recucerea din mîinile spaniolilor oraşul amintit şi fortăreaţa La Goletta, care domina intrarea în port. De la acea dată, Tunisia era încorporată în Imperiul otoman ca provincie de tip saliyane, asemenea Egiptului sau Algeriei. Întreţinerea administraţiei şi armatei otomane instalate aici se făcea din veniturile locale; se mai plătea în plus o dare fixă anuală către vistieria din Istanbul şi se asigurau produsele solicitate de cămara imperială. Acest regim de autonomie a cunoscut o permanentă evoluţie, marcată şi de modificările intervenite în organizarea politică a provinciei. Pentru o scurtă perioadă, între 1574 şi 1591, Tunisia a fost administrată de un Divan, în componenţa căruia intrau reprezentanţii aristocraţiei militare otomane. În fruntea lui figurau un paşă – care avea un rol decorativ – şi aga ienicerilor, adevăratul stăpîn. În urma unei revolte militare, la conducerea provinciei a fost instalat un dey, personaj cu multiple atribuţii, a cărui autoritate se baza pe armată. Sistemul s-a menţinut pînă în anul 1873 cînd, în urma

înfrîngerilor suferite de ieniceri în faţa trupelor autohtone conduse de beyul Murad, acesta a preluat puterea şi a restrîns atribuţiile deyului, Tunisia fiind condusă practic de bey. Titlul de bey s-a transmis în cadrul familiei lui Murad pînă în anul 1705, cînd l-a preluat Husayn bin Ali, întemeind astfel o nouă dinastie ce a condus Tunisia pînă în 1911 (deci şi după anul 1881, cînd „tutela“ otomană a fost înlocuită de „protectoratul“ Franţei). Tatăl lui Husayn, Ali alTurki, era originar din Candia, în Creta. Sosit la Tunis, el a intrat în corpul ienicerilor. Mama lui Husayn provenea dintr-un trib local. De la o vîrstă fragedă el a fost trimis la curtea din Bardo, unde a deţinut diverse dregătorii, ajungînd în 1701 să fie numit locţiitor (kahya) al beyului pentru oraşul Tunis. După ce a preluat puterea, el a urmărit două obiective politice: consolidarea puterii personale şi modernizarea structurilor economice şi politice ale ţării. Prezentăm în continuare un pasaj referitor la acest din urmă aspect al politiciil Husayn bin Ali, pe care l-am desprins din cartea lui MohamedHedi Cherif – profesor la Facultatea de litere şi ştiinţe umaniste din Tunis – intitulată Pouvoir et société dans la Tunisie de Husayn bin Ali (17051740) – Putere şi societate în Tunisia lui Husayn bin Ali (1705-1740).

Cartea de la Bardo (1)

ei puteau ajunge în cele mai înalte dregătorii, precum Hadji Sliman Kahya, care a fost numit mare vameş şi căpetenia gărzii ce păzea reşedinţa paşei. Căsătorinduse cu fiica beyului, a devenit omul lui de încredere şi al doilea personaj politic din ţară. În Secolul XVIII, armata juca încă un rol deosebit în conducerea ţării şi reprezenta instrumentul principal prin care beyul îşi exercita autoritatea. Tot ei îi revenea sarcina de a colecta impozitele din mediul rural. Ienice­rii, recrutaţi la tîrgurile de mercenari din Levant – mai ales la cel din Smirna – erau pricepuţi în mînuirea armelor de foc, care le asigurau o superioritate zdrobitoare asupra triburilor de beduini. Mehmed bin Yusuf nota în cronica sa cele afirmate de şeful tribului arab Hanaşa: „Puterea va aparţine întotdeauna aceluia care îi are de partea lui pe turci, iar cel care nu-i are de partea lui, chiar dacă ar comanda mii de berberi şi de arabi, nu va fi stăpînul ţării“, îndeosebi artileria, care stîrnea panică printre luptătorii din triburi şi caii lor, constituia un avantaj decisiv. Astfel, în 1728, „gloatele de arabi“ – conduse de pretendentul Ali Başa – care asediau zidurile Kayruanului, au fost rapid împrăştiate doar cu cîteva lovituri de tun. Să amintim, în sfîrşit, existenţa unei marine „moderne“ – după standardele de atunci – care impunea respect flotelor creştine şi împrumuta majoritatea metodelor şi tehnicilor sale din Europa. Aceştia erau pilonii pe care şi-a clădit Husayn bin Ali puterea. Scurt timp după ce a devenit bey, el a iniţiat o serie de măsuri care vizau modernizarea vieţii economice a Tunisiei. Desigur, multe din ele i-au fost inspirate de realităţile de dincolo de Mediterana. Consulii europeni, cu care beyul se întîlnea aproape zilnic, îl informau adesea despre

Îndată după triumful său, Husayn bin Ali s-a instalat în fosta reşedinţă de la Bardo, pe care predecesorul său o părăsise în iunie 1702, pentru a se refugia la adăpostul garnizoanei otomane din Kasba. Palatul era apărat de ziduri înalte. Corpul de pază, grajdurile, diversele dependinţe erau dispuse la intrare şi împrejurul primei incinte. O a doua incintă cuprindea într-o latură moscheea şi în cealaltă intrarea palatului. Jurîmprejurul curţilor interioare se aflau sala audienţelor şi a tribunalului, sălile de ceremonie, pavate cu cărămizi smălţuite, împodobite cu plăci de faianţă şi acoperite de tapiserii, cît şi locuinţele celor mai însemnaţi dregători. Latura din spate a curţii cuprindea seraiul, grădinile interioare şi, chiar în capăt, un pavilion decorat cu mozaicuri, rezervat pentru odihna şi distracţiile beyului. Palatul mai adăpostea scribi, rîndaşi, vizitii şi o mulţime de alţi slujitori. În jurul curţii gravitau indivizi veniţi din toate colţurile bazinului mediteranean. Mulţi din ei erau plătiţi cu aur pentru cunoştinţele lor tehnice sau pentru relaţiile pe care le aveau la curţile europene. Cel mai vestit era Yusuf Hodja, pe care beyul îl numea „fiul său“ şi pe care l-a trimis la Londra şi la Paris pentru a rezolva o serie de afaceri delicate. Yusuf Hodja s-a achitat cu bine de misiunile încredinţate, reuşind să cîştige prietenia suveranului englez şi pe cea a ministrului francez Maurepas. Anturajul apropiat al beyului era format mai ales din renegaţi creştini. Crescuţi şi formaţi în cadrul palatului, ei erau profund devotaţi stăpînului lor. Unii dintre

evenimentele ce se petreceau în Europa. Astfel, în 1713, consulul Franţei îi explica, cu ajutorul unei hărţi, evoluţia conflictului dintre Suedia, Polonia şi Rusia. La rîndul lor, rivalii consulului francez se grăbeau să-i comunice lui Husayn bin Ali vestea adusă de gazetele din Italia despre ciuma care făcea ravagii la Toulon, determinîndu-l să interzică vaselor venite din acest oraş accesul în porturile tunisiene. În 1712, cîţiva afacerişti din Marsilia intrau în legătură cu un personaj de la curte pentru a instala o rafinărie de ulei şi o fabrică de săpun la Susa, Acest proiect a eşuat însă în urma intrigilor vistiernicului lui Husayn. Consulul Franţei a reluat afacerea, convingîndu-l pe bey să încheie o înţelegere cu un anume Devoulx. Proiectul a eşuat însă pentru a doua oară, din vina ministrului francez al marinei, care se temea ca noile manufacturi să nu facă cumva concurenţă Noutăţi tehnice au pătruns şi prin intermediul supuşilor tunisieni, aflaţi în contact cu Europa. Un caz deosebit îl oferă acel captiv de război care a petrecut 25 ani în insula Malta, învăţînd meşteşugul turnării metalelor. La întoarcerea sa în ţară, şi-a pus cunoştinţele în slujba beyului care, graţie lui, a putut instala în 1712, la Tunis, o turnătorie de tunuri şi ghiulele. Evreii, aflaţi în legătură cu coreligionarii lor din Europa, erau intermediari activi în acest proces. Beyul profita din plin de competenţa lor în problemele financiare, proclamîndu-se protectorul lor. În fine, negustorii, aflaţi într-un permanent contact cu lumea europeană, contribuiau la introducerea tehnicilor străine. De exemplu, Hadji Muhammad Kahya, care era asociat cu evreii din Livorno în importul de pînză în Egipt, pretindea şi obţinea, la Marsilia, în 1711, o despăgubire pentru o încărcătură ce fusese capturată de un corsar francez de pe vasul englez care o transporta. Către 1725, 70-80 vase franceze asigurau, pe cheltuiala tunisienilor, legătura comercială între Tunis şi Levant. Ele constituiau – după cum declara consulul francez – „o veşnică sursă de litigii“. Dar – adăugăm noi – erau şi un prilej de contacte şi o cale de pătrundere a noutăţilor tehnice. De unde îşi procura beyul banii necesari pentru a-şi susţine politica sa? Taxele percepute pe comerţul exterior, ba chiar intervenţia directă în acest sector furnizau cea mai mare parte a monedei forte în argint, impozitele percepute de la supuşi, mai ales de la cei din provincie, constituiau desigur o sursă neîntreruptă de alimentare a vistieriei statului. Minimum două-trei sute de mii de piaştri erau strînşi din provincii pentru vistieria centrală, după ce se scădeau cheltuielile locale şi sumele vărsate direct la Palatul paşei, pentru plata ienicerilor. Adunate cu grijă, sumele respective erau preschimbate de zarafi în bani de argint. Banii se găseau destul de greu în Tunisia. Dacă moneda măruntă din aramă (fils) sau din aliaj de aramă şi argint (nasri) putea fi fabricată pe baza minereului extras în ţară, banii de argint erau importaţi. De aceea Husayn bin Ali a luat măsuri pentru a controla circulaţia şi fabricaţia lor. În 1714, din motive monetare şi mai ales comerciale, Husayn bin Ali a hotărît să interzică circulaţia piaştrilor spanioli, care trebuiau să fie depuşi la atelierele sale monetare şi transformaţi în nasri, monede din aliaj conţinînd mai mult de 80% aramă. Astfel el devenea stăpîn pe moneda sa. Mai mult decît atît, prin această reformă el înfăptuia o politică mercantilistă: pelerinii, precum şi negustorii tunisieni sau străini nu vor mai exporta piaştri, sărăcind piaţa (lucru care se întîmpla de obicei în vremea plecării „caravanei“ maritime spre Levant), ci vor fi obligaţi să ia cu ei produse sau mărfuri din ţară. Ca ultim obiectiv pe care îl urmărea prin această reformă, beyul dorea să pună capăt obiceiului de a aduna şi de a îngropa monedele de valoare mare care erau piaştrii. (va urma) Prezentare şi versiune românească: Ioana FEODOROV


16

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize

De ce nu punem întrebările corecte despre Ucraina?

(urmare din pag. 1) „Capcana informațională în care sîntem prinși nu este una care exagerează adevărata amenințare a președintelui rus Vladimir Putin – răutatea lui ticălosă, antediluviană; natura bestială a compor­ tamentului atroce al armatei sale; deportările sale ilegale și detestabile (mulți dintre ei copii) din părțile ocupate ale Ucrainei – toate făcînd ecou unora dintre cele mai rele episoade ale unui trecut european întunecat și hidos. Nici nu minimalizează amenințarea la adresa democrațiilor reprezentate de axa lui de autocrați și antagonismul acestora față de valorile liberale clasice. Întrebarea este dacă toate acestea ne orbesc, determinîndu-ne să trecem cu vederea scepticismul necesar atunci cînd ne gîndim dacă acest război poate fi cîștigat, adică dacă forțele ruse pot fi expulzate din teritoriile capturate din Ucraina? Punem la îndoială în mod corespunzător unele dintre ipotezele cheie care stau la baza strategiei Occidentului? Ipoteze ca Ucraina să fie prima etapă a unui plan mai larg rus de a lansa un atac terestru asupra NATO; că destinele Ucrainei și Europei sînt absolut sinonime; sau că sancțiunile occidentale vor distruge inevitabil economia Rusiei. Există cu siguranță argumente credibile și convingătoare care susțin contrariul, cum ar fi cele care afirmă că o Rusie slăbită pur și simplu nu va avea resursele pentru a ataca NATO în curînd, fie că va cîștiga, fie că va pierde, și că forțele lui Putin nu se potrivesc cu cele sofisticate, ale armatelor occidentale. Și între timp, nu reducem stocurile occidentale într-un mod periculos? Problema este că nu auzim suficient aceste contraargumente în publicațiile occidentale de masă sau la conferințele la nivel înalt care reunesc oficialii occidentali și ucraineni – cum ar fi Conferința anuală privind Strategia Europeană de la Yalta de weekendul trecut, care a avut loc la Kiev. De fapt, astfel de întrebări fundamentale nu au fost ridicate în sesiunile oficiale sau la marginea conferinței YES. Am avut multe presupuse arme care au schimbat jocul în ultimii doi ani și jumătate, iar majoritatea mass-media occidentale susțin cu bucurie că o rachetă, un avion sau o piesă de artilerie va schimba dinamica cîmpului de luptă. Dar, după cum obișnuia să spună fostul comandant al forțelor armate ale Ucrainei, generalul Valery Zaluzhny, acesta este un «război cu o singură șansă». «Prin asta, a vrut să spună că sistemele de arme devin redundante foarte repede pentru că sînt contracarate rapid de ruși… Nu ne oferă o a doua șansă», a spus un ofițer pentru Unpacked la începutul acestui an. Și atunci cînd sînt întrebați unu-la-unu despre, să zicem, dacă războiul poate fi cîștigat în sensul maxim, sau întrebați care sînt scopurile războiului Occidentului și de ce nu le-au dezbătut niciodată cu

adevărat sau le-au subliniat clar, în afară de a spune că vor sprijini Ucraina. atîta timp cît a fost nevoie, participanții la conferință s-au arătat neliniștiți, cei mai mulți încă aderînd – desigur, în mod conștient –​​ la obiectivul general declarat de a reveni Ucrainei la granițele sale din 1991, inclusiv Crimeea. Vorbind la conferință prin video, consilierul pentru securitate națională a Statelor Unite, Jake Sullivan, a spus: «Orice plan care urmărește în esență să dicteze condițiile de pace asupra Ucrainei... nu este durabil», subliniind importanța principiului de lungă durată conform căruia nimic nu se va decide despre Ucraina fără ca Ucraina să fie de acord. Și asta este demn de lăudat – istoria europeană modernă este plină de mari puteri care fac afaceri murdare care trec peste dorințele naționale, de la ignobilul Acord de la München pînă la Conferința de la Yalta din 1945, care a pus Cortina de Fier. Dar există o axiomă și mai veche de luat în considerare: cel care plătește alege melodia. Deci, ce melodie ar trebui pusă aici? În acest moment, puțini lideri occidentali sugerează public că modul în care decurg lucrurile este fără speranță, fără un final real și nu mai poate continua în acest fel. Și în timp ce unii mormăie despre negocierile explorate în privat, cancelarul german Olaf Scholz pare să fie excepția rară de a vorbi public. În timpul unei vizite în Kazahstan săptămîna aceasta, Scholz le-a spus jurnaliştilor că este timpul să se gîndească serios la discuţii. «Rusia a atacat Ucraina. De aceea, Germania, la fel ca multe alte țări din lume, sprijină Ucraina. Așa este și va rămîne pentru ca țara să se poată apăra, să-și protejeze integritatea și suveranitatea. Dar sîntem, de asemenea, clari că, în același timp, rămîne necesară explorarea posibilităților de deschidere a dezvoltării pașnice», a spus el. Potrivit rapoartelor presei germane, Scholz lucrează la o formulă de pace care ar implica cedarea de către Ucraina a unor teritorii – dar nu era ceva ce participanții YES erau pregătiți să susțină, chiar și în privat. Cînd au fost întrebați despre gra­nițe, cei mai mulți participanți au ade­ rat pur și simplu la formula lui Sullivan pentru a se acoperi – nimic nu ar trebui im­pus Ucrainei. Cel mai sofisticat și ambiguu răs­puns pri­-

mit de Unpacked a fost de la ambasadorul fostului președinte al SUA George W. Bush la NATO și de la reprezentantul special al lui Donald Trump pentru Ucraina, Kurt Volker: «A cîștiga este atunci cînd Rusia ajunge la concluzia că trebuie să se oprească. În acest moment, Putin nu are niciun motiv să înceteze lupta». «Nu fac nicio presupunere cu privire la locul unde ar trebui să fie ultima graniță internațională. Poate că este înapoi la granițele anului 1991, mai ales dacă forțele ruse se prăbușesc - și asta nu este exclus. Dar nu înseamnă neapărat că este granița din 1991», a spus el. Acum este timpul ca Occidentul să se gîndească și să aibă niște discuții dure. Și în timp ce liderii nu pot fi prea clari de dragul moralului ucrainean și al efortului de război, depinde de mass-media să înceapă să testeze presupunerile și să pună întrebări dificile. Întrebări precum: poate fi cîștigat războiul? Și dacă este, poate fi cîștigat cu abordarea actuală occidentală atunci cînd vine vorba de aprovizionare sau de menținerea restricțiilor privind utilizarea de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune? Și dacă Occidentul nu este pregătit să facă mult mai mult, atunci ce? Vom avea un război prelungit? Asemenea întrebări sînt puse de ucrainenii obiș­ nuiți în fiecare zi. Una pe care o aud de zile întregi pe străzile din Kiev și Lviv este: «Cum putem cîștiga un război cînd Rusia poate mobiliza mult mai multă forță de muncă decît noi?». Sau, așa cum a spus un secretar: «Războiul nu poate dura mult pentru că pur și simplu nu avem destui oameni». Alții văd o lipsă de onestitate din partea partenerilor occidentali ai Ucrainei și se plîng că aliații trebuie să fie transparenți cu privire la posibilitatea de a strînge armele, de a se reface rapid și de a-și extinde industria pentru a produce suficient pentru a distruge forțele Rusiei. Dacă nu - dacă nu vor sau nu pot livra, sau se tem de escaladarea nucleară - atunci trebuie să fie cinstiți. Altfel, așa cum mi-a spus un reparator de 35 de ani, «este nedrept pentru bărbații care mor în tranșee». Noi, ca jurnalişti, trebuie să ne punem şi noi cîteva întrebări dificile. Cînd acest război se va termina, va primi o notă de trecere mass-media Occidentului – în special cea în limba engleză? Sau vom descoperi că, uneori, i-au permis simpatiei pentru cauza ucraineană – o simpatie pe care o împărtășesc pe deplin – să treacă cu vederea chestiunile pe care nu ar trebui să le ignore și să se mulțumească cu sloganuri populiste». Occidentul trebuie să fie sincer cu privire la ceea ce este posibil și ce nu și să modeleze politica în consecință. Și mass-media are un rol cheie de jucat, punînd întrebări la care avem nevoie urgent de răspunsuri”.


RM

17

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Săptămînă crucială: Planul care ar putea schimba soarta războiului din Ucraina. Ce știm pînă acum și ce șanse are?

Săptămîna aceasta, Volodimir Zelenski îi va prezenta președintelui american Joe Biden un plan pentru victorie. Strategia este menită să oblige Moscova să accepte o pace justă pentru Ucraina. Ce include acest plan? Și, mai ales, va da rezultate? Toate punctele planului pentru victorie pe care Kievul îl va prezenta Washingtonului au fost stabilite, a anunțat Volodimir Zelenski săptămîna trecută. Liderul de la Kiev îi va arăta planul lui Joe Biden la Casa Albă joi, 26 septembrie. Zelenski intenționează să-l discute și cu candidații la președinție Kamala Harris (cu care se va întîlni tot joi) și Donald Trump, precum și cu membri ai Congresului SUA. Președintele ucrainean a declarat, în discursul său de sîmbătă seara, că sfîrşitul războiului cu Rusia, care durează deja de peste doi ani şi jumătate, depinde de hotărîrea aliaţilor occidentali ai Kievului de a furniza armele necesare şi permisiunea de a le utiliza. El a mai spus că întîlnirile sale de săptămîna viitoare din Statele Unite sînt cruciale. „Răspunsul la întrebarea «Cînd se va termina războiul?» este, de fapt, atunci cînd hotărîrea partenerilor noştri nu va rămîne în urma a ceea ce putem face noi pentru apărarea noastră, pentru independenţa noastră, pentru victoria noastră. Strategia noastră clară va fi pe masa partenerilor noştri. Pe masa preşedintelui SUA”, a afirmat el.

Ce se știe oficial despre planul pentru victorie Sînt puține informații despre această strategie care răzbat oficial. Kievul a păstrat strict secret acest plan despre care a anunțat că este menit să întărească poziția de negociere a Ucrainei și să oblige Moscova să accepte o pace corectă. Volodimir Zelenski a declarat pentru CNN că planul include patru puncte principale și un al cincilea legat de situația post-război. El a adăugat că acesta se concentrează pe securitatea și poziția geopolitică a Ucrainei, asistența militară străină cu permisiunea de a o folosi fără restricții și sprijinul economic. Strategia vizează întărirea apărării Ucrainei și crearea condițiilor pentru încheierea răboiului. Potrivit liderului de la Kiev, pentru ca planul de victorie să funcționeze, aliații vor trebui să ia decizii rapide între lunile octombrie și decembrie. De asemenea, s-a confirmat oficial că, așa cum era de așteptat, planul nu include cedarea unor teritorii Rusiei. „Cel mai important lucru este hotărîrea de a o implementa. Nu există nicio alternativă la pace, nicio înghețare a războiului sau vreo altă manipulare care doar ar amîna agresiunea rusă la alt nivel”, a subliniat consilierul prezidențial Mihailo Podoliak, adăugînd că Ucraina este deschisă la sugestiile SUA pentru întărirea planului. Ucraina a respins în mod repetat orice încetare a focului sau întrerupere temporară a ostilităților, susținînd că ar oferi Rusiei ocazia de a-și regrupa forțele. Zelenski a spus că planul este conceput pentru a pune căpăt războiului cu ajutorul partenerilor internaționali, fără a se baza pe cooperarea Rusiei, însă nu a specificat cum ar fi posibil acest lucru. Pe de altă parte, el a precizat că incursiunea ucraineană în regiunea Kursk face parte din această strategie, ceea ce înseamnă că Ucraina caută să obțină succese pe front care să o pună într-o poziție avantajoasă pentru negocieri. „Pentru fiecare pas există o listă clară cu ce este necesar și cu ce ne va întări. Nimic nu este imposibil în acest plan”, a declarat Zelenski pe 16 septembrie. „Acest pachet poate asigura dezvoltarea corectă a situației nu numai pentru Ucraina, ci și pentru toți cei din lumea asta care prețuiesc dreptul international”, a mai spus el. Ce spun sursele și experții Danîlo Lubkivskîi, șeful Forumului de Securitate de la Kiev, este de părere că Planul pentru victorie

va include, probabil, înăsprirea sancțiunilor împotriva Rusiei și securizarea spațiului aerian al Ucrainei, precum și perspectivele aderării Ucrainei la NATO și garanții de securitate internațională. Unul dintre elementele esențiale ale planului de victorie este, probabil, acordul Statelor Unite și al altor aliați ca Ucraina să folosească arme cu rază lungă de acțiune pentru a lovi țintele militare din adîncul Rusiei, capacitate pe care experții o consideră esențială pentru ca Ucraina să aibă șanse să învingă Moscova. Aceste lovituri în adîncul Rusiei vor permite Kievului să distrugă aerodromurile de pe care decolează aeronavele rusești pentru a ataca infrastructura civilă ucraineană, precum și să afecteze apărarea antiaeriană a Rusiei, permițînd astfel dronelor ucrainene să lovească infrastructura cheie de petrol și gaze rusești, potrivit general-locotenentului american în retragere Ben Hodges. Vînzările de petrol și gaze sînt surse vitale pentru finanțarea mașinii de război a Moscovei, generînd venituri estimate la aproape 240 de miliarde de dolari în 2024, cu 13 miliarde mai mult față de 2023, potrivit Reuters. De asemenea, atacurile la mare distanță vor permite Ucrainei să distrugă infrastructura de transport, cartierul general militar, pozițiile de artilerie și rachete, aerodromurile și logistica, „ceea ce va degrada singurul avantaj al Rusiei”, a declarat Hodges pentru Kyiv Independent. Hodges se așteaptă ca, în timpul viitoarei călătorii în SUA, Zelenski să facă în continuare presiuni pentru livrarea rapidă a unor echipamente, muniții și capacități suplimentare de apărare aeriană promise de mult timp, necesare pentru a proteja civilii ucraineni și infrastructura energetică înainte de iarnă. Potrivit Kyiv Post, planul va include și următoarele elemente: • o cerere de finanțare susținută; • sancțiuni mai mari împotriva Rusiei și a agenților săi, China și India; • utilizarea activelor rusești înghețate în Vest pentru reconstrucția Ucrainei; • o propunere îndrăzneață pentru ca scutul aderării la NATO să acopere aproximativ patru cincimi din teritoriul suveran al Ucrainei pe care Kievul îl controlează. O sursă citată de Bloomberg a spus, de asemenea, că Planul pentru victorie include o invitație oficială de aderare la NATO și cale liberă spre aderarea la UE, precum și un angajament de a furniza Ucrainei arme avansate cu permisiunea de a le folosi fără restricții. Potrivit reprezentantului republican Don Bacon, una dintre prioritățile Planului pentru victorie pare să fie îmbunătățirea cooperării dintre regiunile ucrainene și statele americane. Acest lucru ar putea însemna dezvoltarea „mai multor conexiuni pe teren cu publicul american pentru a obține mai mult sprijin din partea SUA pentru Ucraina”, a spus Jimmy Panetta, membru democrat al Camerei Reprezentanților din Congresul SUA. La rîndul său, William Taylor, vicepreședinte pentru Europa și Rusia la Institutul Păcii din SUA și fost ambasador al SUA în Ucraina, estimează că vizita lui Zelenski în SUA ar putea fi esențială pentru a obține aprobarea Ucrainei de a folosi arme cu rază lungă de acțiune furnizate de Occident împotriva țintelor din adîncul Rusiei. „Cred că există o șansă foarte bună ca, fie în secret, fie în mod public, Statele Unite, Marea Britanie, Franța și alte țări să le dea ucrainenilor undă verde undeva în cursul săptămînii viitoare pentru a folosi aceste arme împotriva țintelor militare, în conformitate cu legislația internațională”, a spus el.

Va funcționa planul? Strategia anunțată de Zelenski se încadrează în eforturile sale de a organiza un al doilea summit pentru pace, după cel din Elveția, în iunie, de la care Rusia a

fost exclusă. Ucraina a anunțat că dorește să invite un reprezentant rus la această a doua conferință. O sursă din anturajul lui Zelenski a spus pentru Kyiv Independent că „planul urmărește să creeze condițiile și atmosfera, încît Rusia să nu mai poată ignora formula de pace și summitul pentru pace”. „Problema este că pentru a ajunge la punctul în care să avem orice formă de negocieri de pace, Rusia trebuie să simtă că e pe cale să piardă și încă nu sîntem acolo”, a spus Panetta. „Sper că o parte din acest plan este despre cum vom modela condițiile de pe cîmpul de luptă pentru a ajunge în acest punct”, a adăugat democratul, care s-a întîlnit weekendul trecut, la Kiev, cu Zelenski și alți oficiali ucraineni. „Planul pentru victorie se va concentra pe împingerea rușilor înapoi cu sprijin militar, precum și pe sprijinul puternic din partea europenilor și americanilor”, a declarat el. Potrivit lui Panetta, planul de victorie servește ca răspuns republicanilor din Congres care au votat împotriva pachetului de ajutor de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina în aprilie, invocînd absența unei strategii clare pentru victoria Ucrainei. Unii oficiali americani au văzut deja cîteva părți din planul lui Zelenski și cred că este o strategie „care poate funcționa”, a declarat ambasadorul SUA la Națiunile Unite, Linda Thomas-Greenfield, în timpul unei conferințe de presă din 17 septembrie. Ea a adăugat că Washingtonul plănuiește să promoveze planul în rîndul liderilor mondiali în timpul viitoarei Adunări Generale a ONU de la New York, la care va participa Zelenski.

Păreri contra Potrivit Kyiv Post, există două probleme cu planul lui Zelenski. „În primul rînd, întregul istoric al lui Biden sugerează că e probabil să ofere doar o parte din ceea ce cere Zelenski. Există o dispută acerbă în interiorul administrației sale cu privire la loviturile la distanță. Finanțarea viitoare ar depinde de Congres. Cu siguranță (Biden) nu a promis aderarea la NATO pentru nicio parte a Ucrainei”, scrie Timothy Garton Ash. „În al doilea rînd, dacă SUA și aliații săi ar face tot ce prevede planul, oare chiar s-ar produce un astfel de efect încît generalii lui Putin i-ar spune că pierde?”, se întreabă Ash. Potrivit unor analiști bine informați, comandanții ucraineni se întreabă cît de multe se pot schimba în următoarele luni. Colonelul Pavlo Palisa, comandantul brigăzii ucrainene de elită 93, vorbea despre „tirania timpului”. „În prima linie, trebuie să te miști foarte repede pentru a atinge cinci ținte cheie inamice, dar pînă ajung armele și permisiunile necesare se face prea tîrziu și ajungi la 50 de ținte”, a spus acesta. În ritmul în care se mișcă Occidentul condus de SUA, timpul e de partea Rusiei. „Și, inutil să spun, Putin așteaptă ca Donald Trump să fie reales președinte al SUA pe 5 noiembrie”, subliniază autorul. Asta înseamnă că acum vicepreședintele Kamala Harris, care va moșteni această provocare geopolitică majoră dacă va deveni președintele SUA, și toți acei aliați europeni care înțeleg ce anume e în joc, trebuie să-l îndemne pe Biden să treacă peste propria sa umbră și să facă mișcări care pot schimba jocul acum. Aceasta poate fi ultima șansă de a permite Ucrainei să obțină ceva care poate fi numit în mod plauzibil victorie, condiția prealabilă pentru o pace durabilă. În caz contrar, Kievul va fi, probabil, nevoit să acționeze pentru încetarea ostilităților undeva anul viitor, negociind dintr-o poziție slabă. „Asta nu ar fi pace, ci doar o pauză înainte de o nouă rundă de război”, conchide Timothy Garton Ash. Sursa: Spotmedia.ro


18

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

BELLA ITALIA (II)

Pînă să ajungem la Casa Fericitei Iulia am intrat într-o altă casă, numită a lui Venus. Casa aceasta fusese construită în Secolul I î.Chr., și, dată fiind perioada lungă de timp ce trecuse de la construcție, a suferit numeroase modificări. Una din modificările radicale a fost aceea de a înlocui încăperea de la intrare, denumită tablinum, care era pe post de birou, cu o grădină închisă mărginită de porticuri numită peristilum, ce devine centrul casei, găsind aici numeroase fresce și un oecus, adică o sală de festivități bogat decorată. Partea din spate a acestui peristilum a fost decorată cu o mare și spectaculoasă frescă a lui Venus, care dă și numele casei. Mai găsim o grădină unde, pe zidurile ce o mărginesc, vedem picturi în frescă cu plante și animale. Zeița Venus, complet goală, poartă doar o coroniță pe cap și bijuterii la gît, la încheieturile mîinilor și la glezne. Casa a fost proprietatea familiei Satrii, foarte importantă și bogată în ultimii ani ai orașului. De aici am continuat la vecina Iulia cea fericită. Casa Fericitei Iulia, așadar, este de fapt un complex de proprietăți care au fost reunite într-un singur complex de clădiri numit „vilă urbană”, caracterizat prin abundența zonelor verzi. Această vilă este împărțită în patru zone cu intrare separată. Prima din ele este, desigur, un Atrium, adică holul de intrare, zona unde ajungeau căile de acces din toate celelalte camere. La această zonă se ajungea din stradă printr-un coridor. Cu timpul, inima casei se mută din acest atrium către peristilum-ul descris anterior. A doua zonă cu intrare separată este o grădină foarte mare care se deschide spre toate zonele rezidențiale, apoi o baie și un parc mare. Numele dat acestui complex rezidențial, Giulia Felice, a fost găsit într-o inscripție de pe fațadă după cutremurul din anul 62 î.Chr., unde proprietara spune că închiriază spațiile pe care le deține. O renovare unitară a clădirii are loc în acea epocă de după cutremur. Ce m-a surprins și mi-a plăcut aici a fost faptul că stîlpii ce înconjurau grădina sînt toți în stil ionic, ceea ce mi-a demonstrat că regula se aplică. E vorba despre regula care spune, că, în edificiile civile ori religioase patronate de o femeie, se folosesc stîlpi ionici, fiindcă acest tip de stîlp personifică femeia. Astfel, stîlpul însuși drapat cu acele canale verticale dă senzația unei rochii plisate așezate pe trupul subțire al unei femei, apoi capitelul cu volutele sale laterale simbolizează felul în care femeile își prindeau părul în cocuri laterale, iar decorația bogată a capitelului semnifică bijuteriile de la gîtul femeilor. În România găsiți așa ceva la Biserica Neagră, chiar dacă stîlpii de susținere au structura netedă, capitelul corespunde descrierii mele fiindcă biserica fusese închinată Fecioarei Maria. Încercați să verificați informația asta. Vă va face vizita mai interesantă. Înainte de a ieși din casă am trecut printr-o încăpere ce păstrase în formă bună un mozaic pe podea. Asemănător celui de la Constanța, dar puțin mai bine păstrat.

Via de Abondanza

Ieșim de aici continuîndu-ne drumul pe străzile orașului vorbind despre tot ce întîlneam în cale. Am înaintat, astfel, spre Băile Stabiane, băi publice, imense. Din Via de Abondanza, pe unde ne aflam, am intrat într-o curte largă. În această curte exista o piscină în partea stîngă, iar pe dreapta o colonadă ce ducea la zona destinată bărbaților. Desigur, prima cameră era un vestiar, după care se intra în frigidarium pentru băi reci, de unde se ajungea la tepidarium, pentru băi de temperatură medie și în final la calidarium, pentru băile fierbinți. Încălzirea era asigurată printr-un sistem de țevi trecute prin perete cît și de podeaua dublă prin care circula aerul cald venind de la sobele pentru încălzirea centrală și de la încălzitoarele mobile. Zona femeilor era apropiată de cea a bărbaților, împărțită în aceleași secțiuni și fără decorațiuni pretențioase. Intrarea se afla în colțul de nord vest al curții și dădea în via Lupanare. Această separare a sexelor era normală și în perioada antică. Ca vechime, aceste băi datate în Secolul II î.Chr. sînt cele mai vechi din lumea romană. Am văzut destul de multe lucruri aici, însă ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost vederea unei conducte de scurgere încastrată în peretele unei case. Pare ceva firesc însă un atunci cînd ai văzut conducte romane doar pe bucăți în muzee și niciodată în locul din care au fost luate. Cu atît mai puțin în peretele unei case veche de 1938 de ani. La final, o să vă spun cum mi-au plăcut Forumul, Basilica și Templul lui Apollo. Forumul era piața centrală sau centrul orașului, motiv pentru care aici se găseau toate instituțiile publice. Ca astăzi. Odinioară, forumul era înconjurat pe trei laturi cu o colonadă din care au rămas doar stîlpii de susținere. Pe partea de est a Forum-ului găsim un spațiu deschis ce fusese Clădirea lui Eumachia. Această doamnă, a cărei statuie o și găsim în apropiere, fusese o preoteasă a zeiței Venus, aparținînd unei familii foarte bogate din oraș. Ea a construit această clădire pe cheltuiala sa pentru a se supune unui ordin dat de împărat. În fața intrării au fost expuse statuile celor mai bogați și mai importanți oameni din Pompei. Pe cele două părți ale porții de intrare denumite Portic-ul Concordiei Augusta existau, în nișele ce se văd și astăzi, cîte o statuie dedicată lui Romulus și

Forumul roman

Enea, cu două inscripții a faptelor bune făcute de ei în timpul vieții. Această poartă a Concordiei Augusta are un cadru din marmură decorat cu frunze de acant și imagini de animale, a fost găsită undeva în Forum și așezată aici în mod greșit, fiindcă aparținea de fapt, templului lui Genius Augusti. Oricum după erupția vulcanului nu a mai rămas nimic din frumoasele decorațiuni în marmură existente aici. Basilica este cea mai impozantă clădire din Forum fiindcă aici se desfășurau activitățile care țineau de justiție și afaceri. Accesul se face dinspre Forum prin cinci intrări separate de Coloane. Interiorul este despărțit în trei nave susținute de două rînduri de Coloane cu capiteluri ionice. În centrul scurtei laturi de vest a basilicii există o sală bogat decorată unde aveau loc judecățile. Spațiul a fost îmbogățit și cu o statuie ecvestră. Basilica este datată prin anii 130-120 î.Chr. și este una din cele mai vechi construcții de acest fel din lumea romană. Firește, acum, nu a mai rămas mare lucru din ea decît fragmente de coloane, bazele acestora, ici-colo. Ce este important de știut cînd veți ajunge aici este faptul că această instituție administrativă a imperiului va deveni după anul 330 d.Chr. locul unde oamenii se vor strînge în fața noului judecător, Isus Christos. Cu alte cuvinte, aceste spații vor deveni biserici, termen care, în limba română, se trage din latínescul „basílica”. Templul lui Apollo a fost ultima atracție importantă pe care am văzut-o în Pompei. Acesta a fost unul din locurile cele mai vechi de slujire din oraș, construit întrun punct strategic de-a lungul căii ce duce spre Poarta Marina. Alegerea acestui zeu ca protector al locului are legătură cu prezența grecilor și a etruscilor în zona Campania. Cercetările arheologice au evidențiat existența unui templu prin Secolul VI I.Chr., ce a fost renovat între secolele III și II î.Chr., căpătînd forma pe care a avut-o pînă înainte de erupție: o fundație înconjurată de o zona deschisă de porticuri ce avea în mijloc un altar. O colonadă situată pe zidul de est conecta templul cu piața și Forumul. Statuile zeului Apollo și ale surorii sale Diana împodobeau templul. (va urma) nicu marius marin


RM

19

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Terapia cu vacuum intermitent – ,,din spațiu, pe pămînt”

Vacumed este un sistem ultraperformant de recuperare medicală și refacere sportivă, care are la bază medicina aerospațială și tehnologia revoluționară a vacumului intermitent. Un procedeu inovativ în tratamentul bolilor vasculare. Terapia cu vacuum intermitent este folosită în medicina spațială de peste 30 de ani. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar folosi această terapie la fiecare 10 ore. Aplicația constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. Nu trebuie confundată cu presoterapia, des întîlnită în centrele de recuperare sau în cele de remodelare corporală, care constă în aplicarea de presiune pozitivă. Prin alternanța ritmică se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimbului de oxigen și nutrient, și se deschid noi căi vasculare. În același timp, se îmbunătățesc drenajul limfatic și circulația venoasă. În faza negative, acest joc de presiune atrage mai mult sînge în jumătatea inferioară a corpului, iar în faza pozitivă sîngele este pompat eficient spre partea superioară.

Utilitatea acestei terapii este uriașă, cu efect profilactic, curativ și de recuperare în afecțiuniunile vasculare peri­ ferice, arterite, insuficiență cir­ culatorie venoasă, edem limfatic, grăbește cu peste 50% închiderea rănilor, arsurilor, ulcerelor varicoase, diabet, polineuropatie. Este foarte util în toate afecțiunile ortopedice, postraumatice, fracturi, luxații, entose, rupturi de ligament sau musculare, recuperare după protezarea șoldului sau a genunchiului. În medicina sportivă este folosit profilactic, curativ și recuperator. Susține eliminarea acidului lactic, a creatinchinazei și a acidului uric. Înlătură oboseala și febra musculară, crește capacitatea cardio-pulmonară și rezistența la efort, îmbunătățește vizibil performanța și crește motivația. Prin îmbunătățirea semnificativă a circulației locale și creșterea producției de colagen, terapia cu vacuum intermitent este o armă utilă în tratamentul celulitei. Este bine tolerată de pacienții cu boli cardiace și coronare. Reduce intensitatea durerii, grăbește vindecarea rănilor, reduce inflamațiile din corp, restaurează microcirculația. Este contraindicată în cazul femeilor însărcinate, persoanelor cu tromboze mai noi de 8 săptămîni, cu hernii inghinale și celor care fac dializă în ziua respectivă.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (31)

peste 5 ani. O altă caracteristică importantă a lui Lucas este că îi place să gîndească avangar­dist. Atunci cînd au început filmările în ianuarie 1982, actorii principali erau cu şase ani mai în vîrstă decît în Războiul stelelor; Carrie Fisher, din adolescentă devenise femeie şi Marc Hamill se maturizase, iar Harrison Ford semăna perfect cu vagabondul plictisit de viaţă pe care trebuia să-l joace. Ford era nemulţumit de scenariu din cauza faptului că i se părea că Han Solo nu are un rol adevărat în acest film. «Nu-mi găseam locul în poveste, habar nu aveam ce caut de fapt acolo. Am avut o serie de altercaţii din acest motiv. Cel mai tare s-au tulburat spiritele cînd am venit cu ideea că Han Solo ar trebui să moară. Dat fiind faptul că personajul nu avea pe nimeni, iar doamna inimii sale era inabordabilă, situaţia era ideală pentru ca individul să se întoarcă cu roţile în sus, mai ales că prin aceasta, filmul ar fi primit o încărcătură emoţională mai mare. George însă nu a fost de acord. Lucas a considerat că o astfel de idee ar fi prea morbidă pentru un film atît de vesel»“. Disputele, din fericire, nu au influenţat în nici un fel relaţia de prietenie dintre cei doi bărbaţi. Ca şi în cazul filmului precedent, trucajele au fost extrem de reuşite. Unul din ele, care nu poate fi uitat, este, în mod sigur, cel al scuterelor zburătoare alunecînd prin pădurea deasă. Care adolescent nu a visat aşa ceva? Efectele speciale sînt atît de reuşite, încît cu greu ne vine să credem că scuterele spaţiale nu există în realitate. Warren Franklin îşi aminteşte următoarele: „În scenariu scria doar atît: «Se aruncă pe scuterele lor zburătoare şi dispar printre copaci cu 200 km la oră». Cum să se realizeze de fapt acest lucru, era treaba maeştrilor de trucaje. Aceasta era o provocare pentru noi”, spune Franklin. „Prima dată am vrut să construim o pădure în miniatură, apoi ne-am dat seama că ar trebui să fie gigantică. Pînă la urmă Dennis Muren, unul dintre maiştri, a venit cu ideea salvatoare: să ne deplasăm într-o pădure de brazi din Canada. Acolo am ales o potecă, am vopsit în verde totul în jur, apoi am trecui pe potecă cu o cameră de luat vederi, suspendată între brazi cu o sîrmă întinsă. Cînd am terminat, ne-am întors la ILM şi am suprapus acestui film, filmul cu actorii. A fost o distracţie pe cinste. Oamenii spun adesea că eu aş fi noul Walt Disney, a declarat Lucas. Dar această afirmaţie nu este reală. Totuşi, mi-amintesc că atunci cînd a murit Jim Henson, oamenii au spus acelaşi lucru şi despre el“. (va urma) MISTERELE LUMII

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (8)

Cele trei părţi ale Războiului stelelor constituie, în mod evident, o creaţie cinematografică unitară, avînd în centru lupta răzvrătiţilor cu Imperiul şi lupta celor trei eroi cu Darth Vader. Interesant de remarcat este faptul că, în ciuda acestei unităţi, stilul celor trei filme este foarte diferit. Imperiul contraatacă, de exemplu, este cel mai sumbru. Seamănă mult cu actul II al unei piese de teatru, act în care se acumulează toate conflictele, ce urmează a fi rezolvate apoi în cel de-al treilea act. Pentru a realiza Întoarcerea lui Jedy, Lucas l-a angajat pe Richard Marquand, un tînăr englez, care şi-a început cariera regizînd filme minore. S-a remarcat apoi, semnînd regia unui serial TV de mare succes, cu titlul În căutarea Nilului. Cariera sa a continuat cu filmul de mare succes, Acul în carul cu fîn, o poveste incitantă, cu suspens şi spioni. Toate aceste realizări au constituit o carte de vizită excelentă pentru el. Marquand a mai regizat un thriller interesant, Pumnalul. A murit în 1987, la vîrsta de 49 de ani. Lawrence Kasdan se pregătea să se lanseze şi ca regizor, atunci cînd George Lucas l-a rugat să scrie scenariul pentru Întoarcerea lui Jedy. A acceptat. „Îmi plăcea de George şi ştiam că era foarte solicitat. I se cereau noi filme, cînd nici scenariile celor la care lucra nu erau încă terminate. George, Richard Marquand şi cu mine ne-am consultat, la fel ca şi cu Kershner, în timpul turnării filmului Imperiul contraatacă. Scenariul a fost îmbogăţit cu personaje noi, fantastice, dintre care cei mai importanţi au fost «evocii», acele creaturi mici, simpatice şi păroase. Aceste creaturi bipede, care locuiau printre copaci, au fost atît de îndrăgite de public, încît şi-au continuat mai tîrziu cariera în alte filme. A mai apărut şi cel mai josnic gangster ai Universului, Jabba şi gardienii săi, porcii din Gammoira. Lucas a filmat personal scenele cu «evocii» şi în timpul filmărilor i -a venit o idee genială. L-a observat în rîndul oamenilor pitici pe Warwick Davis, care în pauzele dintre filmări îşi distra colegii făcînd diferite pozne. Lucas (în al cărui creier exista deja ideea personajului) s-a hotărît ca, în noul său film, rolul principal să fie al acestor oameni de statură mică, iar ca erou principal l-a numit pe Davis. A şi semnat cu el un contract în acest sens, deşi ideea lui Willow avea să se materializeze abia

Este o metodă inovativă pusă la dispoziție de Weyergans high care medical, un brand care întregește paleta oferită de centrul german DermaVital din București. În cele mai multe cazuri, pacienții solicită și o diagnosticare energetică, cu toate că majoritatea suferă deja de boli cronice, deci își cunosc afecțiunile. Diagnosticarea energetică ne arată blocajele energetice existente pe meridiane și chakre, este un ajutor real pentru medicul terapeut în grăbirea procesului de restabilire energetică a corpului. Medicina energo-informațională este medicina viitorului, omul modern are nevoie de terapii personalizate. Perioada pe care o traversează întreaga planetă ne arată gradul de chimizare a tuturor aspectelor care țin de sănătatea noastră. Omul are nevoie de terapii personalizate, o detoxifiere la nivel celular și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Individul este un computer biologic, care trebuie mereu resetat. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Rstlmciri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Program de instrucție; 2) Concurs de selecție; 3) Eliminat din lot – Gură cască; 4) Lipsită de vigoare – Curier special (od.); 5) Specialiști în purificări; 6) Prinse în fapt! – Membru de familie; 7) Avansează prin învîrteli – Bun de joc; 8) Culmea creației – Jocuri de ape; 9) Văzut cu ochii închiși – Prinse în poză!; 10) Viciu ascuns! – Veșnica pomenire. VERTICAL: 1) Specialiști în dresuri; 2) Clasă superioară – Omul de lîngă tine; 3) Lampă de semnalizare – Mulțimi vide!; 4) Întîlnite prin lume! – Venite din Țara Soarelui Răsare; 5) Gura mare – Purtări cavalerești; 6) Trecînd, lasă urme – Dă din coate; 7) Idei fixe – Trase de urechi; 8) Gradat; 9) Funcția de reproducere – Soldatul regelui; 10) Coarne de taur! – Mică pasăre cîntătoare. GH ENE

Dezlegarea careului ,,SCHEME” 1) CALAMITATE; 2) ELIMINATOR; 3) LICARI – ORA; 4) ITIT – CALE; 5) BETONAT – NC; 6) AR – RA – AUTO; 7) TACITURN – N; 8) ATA – ATEIST; 9) RIVALI – CER; 10) IE – SALVATA.


20

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

Planul Simion pentru transportul feroviar: „Pentru mine, ca președinte, Căile Ferate Române reprezintă o prioritate”

Președintele AUR, George Simion, candidat la alegerile prezidențiale, a prezentat, miercurea trecută, în București, Planul Simion pentru transportul feroviar. „Vorbim despre căi ferate de mare viteză, de la Timișoara-Cluj-Iași, București - Cluj, BucureștiSuceava, dar înainte de a vorbi despre căi de mare viteză trebuie să vorbim despre modalitățile prin care putem acoperi niște domenii critice, care nu sînt acoperite în acest moment, despre transportul feroviar regional, despre transportul metropolitan. Din păcate, azi, deși avem gări, deși am moștenit o infrastructură feroviară consistentă, sînt foarte multe localități unde nu mai poți ajunge cu trenul și aceste localități trebuie urgent, dacă nu vrem să dispară, să fie reconectate prin calea ferată. Măsurile care trebuie luate privesc în primul și în primul rînd asigurarea siguranței feroviare. Avem mult prea multe instituții, mult prea multă birocrație, mult prea mulți angajați în Ministerul Transporturilor, în birouri, din păcate ceea ce ar trebui să se întîmple în zona de siguranță feroviară nu se întîmplă. Vedem din ce în ce mai multe accidente și vedem lipsa investițiilor. Ce vrea AUR să facă este promovarea producătorilor autohtoni de material rulant. Trebuie să producem cît mai mult în țară, trebuie să producem cît mai mult în România. Pentru asta, omologarea actuală durează circa 2 ani în standardele AFER. Nu ne dorim mai multe instituții, ne dorim comasarea acestor instituții pentru realizarea producției autohtone de material rulant. Investiții semnificative în calea de rulare, în poduri, în tuneluri și în stații și implementarea unui plan strategic pe termen lung pentru a aduce infrastructura feroviară la standardele europene. De asemenea, ne gîndim la modalități alternative de a obține bani, racordate la anul 2024, avem nevoie de reînființarea coletăriei CFR și de parteneriate cu transportatorii mari care să colaboreze cu operatorii feroviari. Pentru mine, din punct de vedere strategic, ca președinte, Căile Ferate Române reprezintă o prioritate. Am excelat în acest domeniu odată, putem fi iarăși ce-am fost. Imaginea de aici este emblematică pentru stadiul Căilor Ferate Române”, a spus George Simion, în cadrul prezentării. De asemenea, liderul AUR trage un semnal de alarmă cu privire la modificările aduse prin noua lege a pensiilor, care dezavantajează personalul CFR. „Tragem un semnal de alarmă cu privire la statutul CFR-istului, care nu este adoptat în Parlament, în ciuda rugăminților pe care sindicatele, pe care muncitorii, cîți mai sînt pe calea ferată, ni le-au adresat. Avertizăm Guvernul să nu își bată joc de toți cei care au avut grupe de muncă, și aici îi includem pe petroliști, pe mineri, pe siderurgiști, dar și pe CFR-iști”, a subliniat George Simion.

Marius Lulea, prim-vice­ președintele AUR, a atras atenția asupra nevoii de modernizare a căilor ferate, dar și achiziției de noi trenuri. „Trenul ar trebui să fie în mod normal un mijloc facil, ușor, rapid și mai mult decît modern pentru transportul persoanelor, însă acest lucru nu se întîmplă în România. În ultimii 34 de ani, investițiile în infrastructura feroviară au fost doar formale. Vă dau doar cîteva cifre din anul 2023: cea mai mare întîrziere de tren a fost de nouă ore, peste 500 de minute, pe ruta BrașovGalați. Numărul total de minute de întîrziere din 2023 este de aproape 2,4 milioane de minute. Într-un singur an am avut 4,6 ani de întîrziere. Trenurile, în România, circulă în general cu o viteză medie mai mică de 50 de kilometri pe oră, în timp ce în celelalte state europene și în lumea civilizată se merge cu 200 de kilometri pe oră. Astăzi este mai greu să ajungi de la Suceava la București sau din Constanța pînă în Timișoara, decît să părăsești țara. Românii trebuie să petreacă 12-24 de ore pentru acest lucru”, a pus Marius Lulea, primvicepreședintele AUR. La evenimentul de prezentare a Planului Simion pentru transportul feroviar a fost prezent și Petrișor Peiu, propunerea AUR pentru Ministerul Economiei Naționale. „România este penultima în Europa la performanța sistemului feroviar și la indicele de utilizare al sistemului feroviar. Din punct de vedere al infrastructurii nu am primit o moștenire atît de proastă: 10.700 de kilometri de cale ferată, a șaptea cea mai mare rețea din Europa, asta după ce s-a scos din funcțiune o mare parte din rețea. Din păcate avem doar 37% din rețea electrificată, o poziție codașă în Europa. Infrastructura nu se mai reface. Nu se mai fac investiții de mult timp. Avem în derulare 460 de restricții la nivel național, toate sînt acoperite cu finanțare din fonduri europene, toate au fost contractate, dar deocamdată nu se vede să se fi terminat una dintre aceste lucrări. Prima chestiune pe care AUR o va rezolva este finalizarea acestor lucrări de înlăturare a restricțiilor, ceea ce va conduce la dublarea vitezei medii comerciale. A doua chestiune pe care AUR își propune să o rezolve este electrificarea”, a subliniat profesorul universitar Petrișor Peiu, inginer, cadru didactic la Facultatea de Transporturi. Dorina Barcari, specialist inginer feroviar, cu experiență de 20 de ani în infrastructura feroviară și propunerea AUR pentru ministerul Forței de Muncă, a

vorbit despre deficitul de personal cu care se confruntă în prezent CFR. „Calea ferată a fost o instituție a statului român care aducea bani la bugetul țării foarte mulți. Dezorganizată, din interese politice meschine, a ajuns să fie o povară în cîrca țării și este foarte grav. În momentul ăsta, practic, sistemul nostru feroviar este în agonie, din toate punctele de vedere. Se încalcă elementele de legislație feroviară, elemente care au fost construite cu sacrificii sau pentru înlăturarea unei situații grave și dezastruoase. Acum sînt ignorate. Școlarizările feroviare care au fost bine organizate sînt acum desființate. Tinerii feroviari nu mai beneficiază de aceleași date și nu mai pot să se construiască la fel de echilibrat, cum s-a făcut pînă acum. Lucrurile ar trebui luate de la început, să reconstruim din nou sistemul feroviar, absolut benefic țării. Modificările dezastruoase care au fost făcute nu au fost făcute în interes național. Pun mari speranțe în voința partidului AUR pentru a reface această structură”, a precizat Dorina Barcari. Despre deficitul de personal a vorbit și Vasile Ungureanu, conferențiar universitar. „În domeniul educației și al personalului este o lipsă acută de personal. Dacă mîine ar fi 300 de absolvenți la nivel național, de ingineri de cale ferată, numai pentru partea de construcții, sistemul i-ar putea absorbi, deoarece actualii angajați sînt în mare parte în vîrstă, la limita de pensionare sau s-au pensionat”, a conchis Vasile Ungureanu. Alianța pentru Unirea Românilor propune o serie de măsuri pentru conectarea rapidă a regiunilor țării, creșterea vitezei de circulație a mărfurilor, modernizarea infrastructurii feroviare, gestionarea eficientă a traficului, dezvoltarea de transport integrat „door to door” și folosirea pe scară largă a sistemului RO-LA de transport pe calea ferată a vehiculelor rutiere de mare tonaj care tranzitează România.

Klaus Iohannis, de la visuri internaționale acum să obțină un post de senator. Acest lucru nu reprezintă altceva decît un act de disperare, o dorință la o candidatură rușinoasă pentru Parlament de a-și menține influența politică. al NATO sau comisar european, Iohannis se zbate

În loc să își încheie cariera politică și să se pensioneze, Iohannis își dorește să continue să fie o povară pentru români, căutînd să obțină un post de parlamentar, după modelul deja brevetat de Ion Iliescu și Traian Băsescu. În cei zece ani în care Klaus Iohannis a fost președintele României am asistat la o conducere pasivă, plină de promisiuni neîndeplinite și fără rezultate concrete pentru români. După ce a eșuat lamentabil în mandatul său, în care trebuia să construiască o „Românie Educată”, ne trezim astăzi într-o „Românie Eșuată”, fără nicio urmă de progres real. PNL a înregistrat săptămîna trecută o modificare legislativă care ar permite președintelui în funcție, aflat în ultimele trei luni de mandat, să candideze pe listele unui partid. Această inițiativă, făcută la comandă, pentru întîiul turist al țării, arată că zvonurile conform cărora Iohannis va candida ca senator pe listele PNL în

București nu sînt false, subalternii săi, Ciucă și Ciolacu făcînd totul pentru a materializa dorința șefului: aceea de a-și asigura un loc călduț și protecție politică, ferinduse astfel de eventuale consecințe legale după pierderea imunității. Ce ironie amară! De la visele de a deveni șef

În loc să se ocupe de problemele reale ale românilor, cum ar fi mii de sinistrați și o economie în derivă, guvernul PNL-PSD pare să fie mai preocupat de asigurarea imunității pentru viitorul fost președinte. Pentru Klaus Iohannis, care s-a visat pe marile scene internaționale, faptul că ar ajunge senator reprezintă o umilință cruntă, dar este ultimul tren pe care îl poate prinde. După ce își va încheia mandatele fără rezultate notabile, Iohannis se îndreaptă acum spre un final politic trist, încercînd să își mențină „relevanța” în politică și pentru a nu dispărea complet de pe scena publică. Ceea ce ar trebui să fie evident pentru toți români este că această candidatură nu este despre continuarea unei cariere politice de succes, ci despre teama de irelevanță și nevoia de protecție personală. România merită mai mult de atît! Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor


RM

21

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Împărăteasa Ursula ar trebui să se ferească de revolta țăranilor populiști

Admiratorii Ursulei von der Leyen se pot bucura pe puterea pe care au de a contura o nouă Europă. Dar acest lucru nu ar trebui să dureze. Sînt vremuri grele pentru guvernele centriste din Europa de Vest, care se confruntă cu un blocaj în privința sprijinului extern, care a atras pierderea controlului în Germania, Franța și în alte state, în timp ce popoarele Europei spun „destul” instituției liberale. Totuși, un regim de centru-stînga pare cumva să înfrîngă tendința și să-și consolideze puterea:

„guvernul” central al Uniunii Europene, condus de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Pe măsură ce von der Leyen a făcut publică nominalizarea comisarilor pentru cel de-al doilea mandat săptămîna trecută, presa aservită a salutat ascensiunea ei cu titluri precum: „De la regina la împărăteasă”. Se pare că ar trebui să stăm în genunchi în fața Majestății Sale. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Măscăricii presei românești

Motto: ,,Sper ca Justiția să fie dreaptă!” (Declarația lui Florian Coldea în fața presei, la ieșirea din DNA)

ETICHE

TA

De la regină la împărăteasă: în interiorul puterii Ursulei von der Leyen

(cînd votăm în dorul lelii la alegerile europarlamentare)

M-am apucat eu, naivul, prin 2022, cu doi ani înaintea alegerilor europarlamentare, să scriu patru articole despre ideologia fiecăruia din cele patru mari partide europene – PPE, PS, Renew și EC, în speranța că, publicîndu-le în Revista „România Mare” și apoi, distribuindu-le online prin toată social-media, ele vor ajunge la

români și aceștia vor înțelege de ce e important să voteze la alegerile europarlamentare cu un partid naționalist/ suveranist, ai cărui candidați să meargă să întărească rîndurile EC, adică ale Partidului Conservator European, pentru a-i pune frînă „damei de pică” de la Bruxelles. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Da, presa românească ne-a informat că generalul de carton, Florian Coldea, vrea dreptate, dînd de înțeles prin asta că la procurori și judecători trebuie să ajungă, cît mai rapid, un plic galben. Tot presa ne-a spus că generalii Dumbravă și Coldea solicită ridicarea măsurilor de control judiciar întrucît intenționează să plece din țară ,,pentru rezolvarea unor probleme de afaceri”, și nu m-ar mira apariția unui nou articol în Codul de procedură penală, prin care se poate solicita ,,judecarea cauzei în lipsă”. Adevărul este că ,,penalii”, fie ei criminali, hoți, violatori, corupți etc. sînt și ei suflete și au treburi ca orice om, iar o eventuală detenție sau control judiciar le-ar încurca toate planurile. Păi, închipuiți-vă ce deranj s-ar produce, de pildă, în viața unui spărgător de bănci care, în loc să poată pleca nestingherit în lumea largă săși cheltuie banii furați, și-ar pierde vremea într-o celulă sau în beciul unei secții de Poliție. Asta mă duce cu gîndul la o întîmplare petrecută în arestul DNA, unde un infractor reținut acolo se agita în celulă extrem de nervos, motiv pentru care colegii săi de cameră l-au întrebat care-i motivul neliniștii lui, iar el a răspuns: ,,Bă, la ora asta tîrzie din noapte și pe ceața asta, aș putea da o mulțime de spargeri, dar eu îmi pied timpul în celula asta infectă și rece!”. E lesne de sesizat faptul că presa românească a lansat o mulțime de știri despre eliberarea infractorilor pe bandă rulantă. Coldea și Dumbravă se vor eliberați, Alfred Bulai s-a apărat declarînd că își dezbrăca studentele ,,din principiu”, iar Vlad Pascu, criminalul drogat care a omorît doi tineri cu mașina, vrea și el să fie liber, ,,pentru a termina liceul”. Altul, care și-a ucis cu sînge rece părinții, a implorat: ,,Onorată instanță, vă rog să aveți milă de un biet orfan!”. Deh, așa-i cu democrația asta: în timp ce organele judiciare au decis să te aresteze, ai și tu dreptul democratic de a nu fi de acord cu ele și să ceri eliberarea. La 1907, țăranii s-au răsculat sub sloganul ,,Noi vrem pămînt”, dar puterea politică, în baza principiilor democratice, nu a fost de acord cu ei și le-a răspuns cu gloanțe. Tot așa, în 1989, după ce clădirea CC al PCR a fost ocupată de mulțime, iar mai apoi Ceaușescu a fost omorît, democrația a fost apărată tot cu gloanțe, rezultatul fiind moartea a peste o mie de oameni. După aceea au venit Mineriadele, cînd vinovați au fost nu cei din fruntea statului, care au decis închiderea minelor pe motiv că, sanchi, ar fi fost nerentabile, ci minerii rămași cu ochii-n soare. Ce să mai vorbim de faptul că, ulterior, s-a constatat că minerii lui Cozma, care năvăliseră în clădirea Guvernului erau, de fapt, securiștii lui Iliescu. La fel s-a întîmplat și în SUA, după suspiciunile privind fraudarea alegerilor prezidențiale din 2020, denunțate de Trump, cînd Capitoliul a fost asaltat de protestatari, ulterior demonstrîndu-se că manifestanții violenți care au cauzat distrugeri erau oameni ai sistemului. Cu toate acestea, în presa românească s-a spus că ,,Trump este un scelerat” (Cristian Tudor Popescu) și că ,,Mulțimea a atentat la valorile democratice” (Bogdan Chirieac). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

De la regină la împărăteasă: în interiorul puterii Ursulei von der Leyen (cînd votăm în dorul lelii la alegerile europarlamentare)

(urmare din pag. 21) „Cînd Ursula von der Leyen și-a făcut publică echipa pentru următoarea Comisie Europeană, ea le-a închis gura celor care se îndoiesc cu privire la adevărata față a jupînesei la Bruxelles. Pe măsură ce a dezvăluit publicului cei 26 de comisari și rolurile lor, un aspect a fost imediat clar: ea ar avea control neîngrădit asupra politicii Uniunii Europene. În cîteva minute, a responsabilizat una dintre cele mai puternice țări din Uniunea Europeană, și-a susținut prietenii și a diluat portofolii puternice împărțindu-le între mai mulți oameni. «Ea va deține și mai mult controlul asupra tuturor», a spus un oficial al UE căruia, ca și altora citați în acest articol, i s-a acordat anonimatul. Cine a crezut că este posibil? A fost punctul culminant a lunilor de strategie publică și privată menită a elimina vocile din primul ei mandat ca președinte al Comisiei Europene. Din prima echipă nu a mai rămas nici un personaj negativ. Personalități precum Thierry Breton din Franța și Frans Timmermans din Țările de Jos au dispărut acum. În timpul primului său mandat – în care s-a confruntat cu o pandemie globală și un război în pragul UE – și-a dezvoltat o reputație de conducător care ia decizii unilaterale, își depășește fișa postului, exclude alți lideri ai UE din luarea deciziilor și vorbește doar cu o mînă de consilieri. Drept urmare, ea și-a cîștigat porecla Regina Ursula la Bruxelles. În dimineața în care von der Leyen a anunțat cea de-a doua echipă de top, ea a refuzat să spună membrilor Parlamentului European, partenerilor săi în procesul de aprobare a comisarilor, cui îi va atribui postul. În schimb, a părăsit o întîlnire cu liderii de vîrf ai Parlamentului și a intrat direct într-o conferință de presă în care a dezvăluit toate detaliile. Ulterior, Ursula a fost acuzată de «dispreț» față de Parlament. Cu cîteva ore înainte, ea i-a convins pe francezi că i-ar oferi comisarului nominalizat o slujbă importantă dacă l-ar schimba pe Breton. Marți, cînd ea a dezvăluit fișele postului, ei și-au dat seama că fuseseră înșelați primind o poziție mai puțin importantă. «Oricine credea că ar fi putut să-și schimbe stilul, voința ei de a păstra controlul strict, a fost cel puțin naiv», a spus un diplomat al UE.

Limbajul public în jurul celor 26 de comisari, unul din fiecare țară membră a UE (în afară de Germania, pentru că von der Leyen este comisarul acesteia), a fost diplomatic, dacă nu asigurator fiindcă ea le-a spus că sînt egali. Rupînd vechea organigramă, von der Leyen a spus că eliberează Comisia de rigidități făcînd instituția mai puțin ierarhică. Ea a susținut că ar permite o mai mare cooperare între comisari și funcționarii publici și le va oferi o responsabilitate egală de a-și îndeplini prioritățile. Însă diplomații și oficialii UE, inclusiv unii dintre propriii ei angajați din Comisie, spun că noua sa structură îi va permite lui von der Leyen să se dezvolte și să cucerească. «Nu cred că este o problemă, ci o caracteristică a sistemului noului parlament», a spus René Repasi, care conduce socialiștii germani în Parlamentul European, despre strategia lui von der Leyen. În timp ce socialiștii, a doua cea mai mare forță politică din Parlamentul European, și-au asigurat un mega portofoliu pentru Spania prin Teresa Ribera, în alte părți au rămas cu portofolii mai puțin importante și cu titluri de post umflate. Von der Leyen a anunțat că românca Roxana Mînzatu va fi vicepreședinte executiv. De asemenea, ea a creat o echipă formată din oameni de încredere precum Maroš Šefčovič din Slovacia, Valdis Dombrovskis din Letonia și olandezul Wopke Hoekstra pentru a fi «cîinii de pază» care îi țin în frîu pe noii lor colegi, a spus un alt diplomat al UE. Ea a fost chiar nemiloasă cu aliatul ei Emmanuel Macron, care, împreună cu cancelarul german de atunci, Angela Merkel, a făcut-o să obțină înapoi postul în Comisie în 2019. Cu o zi înainte de anunțul ei, Franța l-a schimbat pe Thierry Breton cu mai puțin experimentatul Stéphane Séjourné, fiindu-i garantat un rol mai puternic de către von der Leyen. Însă oficialii francezi consideră că von der Leyen l-a jucat pe Macron, oferindu-i protejatului său Séjourné o slujbă mai slabă decît cea pe care o avea Breton. Macron «a schimbat pe cineva care a îndrăznit să se ridice împotriva lui von der Leyen pentru cineva cu o personalitate mult mai slabă», a spus un alt diplomat al UE. Acesta a adăugat că marea teamă a Parisului înaintea alegerilor europene din iunie trecut a fost un von der Leyen încurajat.

Împărăteasa Ursula ar trebui să se ferească de revolta țăranilor populiști

(urmare din pag. 21) Dar, ca toate împărătesele – și spre deosebire de aliații ei din Berlin sau Paris – Ursula nu este aleasă de oameni, ca într-o democrație veritabilă. La adăpostul ușilor închise, elita de la Bruxelles presupune cu încredere că această lipsă de responsabilitate democratică îi izolează regimul de presiunea țăranilor aflați în afara zidurilor castelului. Ei vor afla destul de curînd, însă, că nu sînt imuni la revolta populistă a fermierilor, muncitorilor, tinerilor și a multor altor europeni împotriva politicilor teribile de migrație și a urmăririi nebune a țintelor Net Zero. Mulți alegători poate nici nu și-au dat seama că această Comisie este acum guvernul central al UE, care conduce politica europeană. Poate că au crezut că este pur și simplu un organism tehnic, administrativ, o clădire plină de funcționari publici desemnați să îndeplinească dorințele statelor membre ale UE și ale Parlamentului. Dacă ar fi așa, ei nu ar fi putut acorda o atenție deosebită rolului politic al comisiei în inima UE, în special sub mandatul Ursulei din ultimii cinci ani, cu sprijinul mass-media „independente”. Nu auziți adesea mass-media liberală sărbătorind puterea monarhiilor în aceste zile, dar a existat ceva

înfiorător de reverențial în rapoartele despre modul în care von der Leyen și-a asigurat autoritatea în această săptămînă. Politico, ziarul de casă de la Bruxelles, a dat tonul cu titlul „De la regina la împărăteasă”. În alegerea celor 27 de comisari ai săi, au spus ei cu admirație, Ursula și-a promovat aliații și „cîinii de pază” loiali, i-a lăsat deoparte pe criticii primului mandat și chiar l-a disciplinat pe vechiul ei prieten, președintele francez. Drept urmare, împărăteasa Ursula a declarat că „ar avea control neîngrădit asupra politicii Uniunii Europene”. „Control neîngrădit” asupra politicii UE? Uniunea celor 27 de democrații parlamentare este acum o monarhie absolută, atunci? Instituția UE ar putea pretinde că apără valorile democratice împotriva „extremei drepte”, dar sistemul său este o batjocură completă a democrației. Unde pretinde împărăteasa Ursula legitimitatea domniei sale? Nu de la Dumnezeu, ci, potrivit unui alt ziar fidel de la Bruxelles, Euractiv, de la „victoria politică uriașă a partidului său de centru-dreapta PPE la alegerile UE din iunie”. În ciuda faptului că este etichetat de „centru-dreapta”, Partidul Popular European (PPE) este în mare parte o colecție fals-conservatoare

RM

«Logica încearcă să îmbunătățească structura și capacitatea de coordonare, aceasta este logica din spatele ei», a spus oficialul. «Dar... la sfîrșitul zilei, Comisia este cea care decide chestiunile politice pe care le avem în față». În primul rînd, liderii puternici care au condus UE sînt slăbiți, lăsînd un gol pe care von der Leyen vrea să-l umple. Macron a suferit o pierdere majoră la alegerile europene din iunie față de extrema dreaptă și apoi a trecut printr-un vot național puternic. Cancelarul german Olaf Scholz este îngrijorat de propriul său viitor, iar premierul polonez Donald Tusk este preocupat de politica internă. «Nu trebuie s-o înveți pe von der Leyen cum să joace jocul puterii. Ea a văzut vidul lăsat de capitalele europene și a sărit în el», a declarat un alt oficial. Ea este, de asemenea, norocoasă că fostul primministru portughez António Costa a fost ales de liderii UE drept omologul său la Consiliul European. El poate fi respectat pe scară largă, dar nu se așteaptă să se întoarcă împotriva lui von der Leyen (și, cu siguranță, este puțin probabil să se bată cu ea, așa cum a făcut-o șeful Consiliului, Charles Michel). Totuși, von der Leyen nu va putea conduce pe deplin Europa singură în următorii cinci ani. Ea are nevoie de Parlamentul European să dea undă verde echipei sale, astfel încît să poată începe lucrul – mai devreme sau mai tîrziu. Și von der Leyen trebuie să-i țină pe liderii europeni și pe ambasadorii lor la Bruxelles suficient de aproape pentru a se asigura că vor fi de acord cu planurile ei pentru viitorul Europei și că își vor deschide portofelele pentru a i le sponsoriza”. Cum era povestea aia cu democrația din Uniunea Europeană? Din ce văd, coana mare Ursula se pregătește să pună de o dictatură de tip nou, în care să facă doar ce-o taie capul pe ea. Sigur, femeia e nepotrivită pentru postul pe care-l ocupă fiindcă o să ne bage pe toți în cofă, cum scriam acum cîteva numere, însă nu asta e problema: problema este că mai mult de jumătate din europeni, fie că sînt PP-iști, fie că sînt PS-iști, sau Renew-iști, au ajutat prin votul lor la înscăunarea acestei individe în fruntea Uniunii. Acum, dragi români care sînteți nemulțumiți de cucoana ata, dar ați votat la alegerile europarlamentare cu PSD, PNL și USR ai căror candidați s-au dus exact în grupurile parlamentare europene numite mai sus, care au votat-o și o susțin pe „dama de pică” a Europei, nu vă enervați prea tare, ci gîndiți-vă că lipsa de informație duce la astfel de consecințe, iar peste 4 ani cînd va fi să votați la europarlamentare, votați și voi cu partidul românesc care-și trimite oamenii în grupul europarlamentar Conservator, nu cu altele. Bine? de centriști aliați cu Stînga și Verzii în Parlamentul European. Trebuie să-și imagineze că avem memorie foarte scurtă. PPE a ieșit din alegerile din iunie drept cel mai mare grup din Parlamentul European, cu 188 din 720 de europarlamentari – o mare creștere față de alegerile din 2019. A reușit acest lucru prin cîștigarea a 23,5% din voturile exprimate. Cu o prezență totală la vot de 51%, aceasta înseamnă că PPE a cîștigat sprijinul a 11,99% din totalul electoratului UE. Totuși, săptămîna trecută, cînd von der Leyen și-a anunțat în sfîrșit componența noii Comisii Europene, Manfred Weber – liderul grupului PPE din Parlament – ​​s-ar putea lăuda fără îndoială că „noi modelăm Europa”. Pentru a dovedi acest lucru, PPE a postat cu mîndrie pe Twitter fotografii cu potențialii membri ai Comisiei: președintele Ursula, alături de cei 14 colegi PPE pe care i-a ales ca și comisari, reprezentînd puțin peste jumătate din totalul de 27. Pe ce planetă obținerea a mai puțin de un sfert din voturi poate echivala cu o „victorie radicală”? Și numai în lumea fantastică a bulei de la Bruxelles cîștigarea voturilor a doar 12 din 100 de europeni ar putea echivala cu un mandat de „conturare a Europei” și de amestecare în treburile democrațiilor suverane. După cum am subliniat în iunie, deși împărăteasa Ursula a avut curajul să mulțumească alegătorilor în noaptea alegerilor, acest președinte al UE nu a 


RM

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

Măscăricii presei românești

(urmare din pag. 21) Păi despre ce valori democratice este vorba? Cumva despre cele la care a atentat și Ion Iliescu, cînd l-a furat pe Corneliu Vadim Tudor la alegerile prezidențiale din 2000? Aici avem de-a face cu o șmecherie tipică șmenarilor de gang, în sensul că păgubiții sînt etichetați ,,scelerat” (Trump) sau ,,nebun” (Vadim), iar cei care au furat sînt considerați ,,apărători ai democrației”, presa fiind cea care bate toba în acest sens. Este vorba de acea presă care, în proporție de 8090%, este vîndută puterilor oculte, care vor să conducă lumea după placul și interesele lor. Există și o legătură între acest mod de a face presă și principiul nr. 4 al Noii Ordini Mondiale, conform căruia ,,Trebuie să te supui total Satanei”, precum și cu Protocolul nr. 12 de organizare și funcționare al NOM: ,,Mass-media va fi cenzurată la maximum și nici măcar un singur anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”. Mai mult, toate acestea se coroborează cu ceea ce a spus David Rockefeller în 1991, la reuniunea Grupului Bilderberg: ,,Sîntem recunoscători celor de la Washington Post, New York Times, Time Magazine și de la alte publicații extraordinare, ai căror directori au participat la întrunirile noastre și și-au respectat promisiunile de a păstra discreția timp de aproape 40 de ani. Ar fi imposibil pentru noi să ne dezvoltăm planul mondial (de a conduce omenirea – n.m.), dacă presa nu ne-ar fi fost fidelă, ținîndu-ne ascunși de luminile celebrității”. Iată de ce ,,jurnaliștii” acoperiți, des­ coperiți, dezactivați, deratizați, deocheați... au prins glas și ne intoxică cu fel de fel de imbecilități. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (,,Demisia!”). Adevărul este că, în România, mass-media a devenit o slugă fidelă a clasei politice de la putere, că nu degeaba este finanțată din bugetul țării. Adică ,,întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată de plătitorul politic” (Mircea Chelaru, ,,România Moluscă”). S-a

ajuns aici și pentru că ,,Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară” (Corneliu Vadim Tudor). Așadar, dacă se fură alegerile este democrație, iar dacă învinsul, victima contestă mîrșăvia, presa va concluziona că e acesta e ,,un atentat la valorile democratice”. Acum, mass-media românească se evidențiază numai cu breaking-news-uri de genul: ,,După o nuntă faraonică, Gigica și Fănel au divorțat!” sau ,,Un cunoscut topmodel și-a pus silicoane”. Majoritatea celor ce lucrează în acest domeniu au uitat de deontologia jurnalistică, adică de Curaj, Obiectivitate, Independență, Adevăr și Dreptate. Cei din televiziuni realizează emisiuni de toată jena, invitații lor fiind mai toți niște epave politice, sociale, profesionale ș.a.m.d,, și asta se întîmplă de vreo 10 ani încoace. Mi-am și notat, în săptămîna 2-8 septembrie a.c., care au fost principalii invitați (ora 21) ai următoarelor posturi naționale: - ROMÂNIA TV (moderator Victor Ciutacu) – Alice Drăghici (fostă procuroare), trei apariții; Norica Nicolai (fostă procuroare); Alin Savu (fost securist); Gl. Pavel Abraham (fost milițian); Traian Băsescu (fost turnător); Victor Ponta (fost procuror). - ANTENA 3/CNN (moderator Mihai Gîdea) – Bogdan Chirieac (jurnalist, elitist, formator de opinie, comentator politic și ,,Cel mai bun analist politic din România”, potrivit aceluiași Mihai Gîdea); Raluca Turcan (politician, fost și actual ministru); Ecaterina Andronescu (Abramburica); Monica Tatoiu (specialistă în orice). - REALITATEA PLUS TV (moderator Anca Alexandrescu, cea care ne tot aburește cu planurile ei: ,,Nu mă voi lăsa!”, ,,Voi fi mereu pe urmele lor!” sau ,,De mine nu vor scăpa!”) – Viorica Dăncilă, invitată de două ori; Gelu Vișan, devenit și jurnalist de investigații (personajul a mai investigat, cîndva, ceva: urmele de cafea de pe ceștile golite de Băsescu și Udrea, înainte de a le spăla, precum un paj destoinic). - METROPOLA TV: gl. Gabriel Oprea (Pensatul). - DIGI 24 – la care se distinge moderatoarea Lili Ruse, școlită (a se citi ,,spălată pe creier”) de Sörös, și nu o dată, ci de două ori (beneficiară a două burse de

 primit de fapt niciun vot de la popoarele Europei

de rînd care i-au votat. Aceste șmecherii elitiste contează mai mult decît oricînd. Pentru că Comisia Europeană are acum o influență mai mare decît oricînd asupra politicii UE și asupra vieții de zi cu zi a europenilor. Comisia a fost întotdeauna mult mai mult decît un organism tehnic, administrativ, desigur. Deși nu este aleasă, este singura instituție a UE cu puterea de a iniția legi. Spre deosebire de adunările naționale suverane, Parlamentul European nu are puterea de a redacta și de a adopta legi fără acordul prealabil al Comisiei. Centralizarea puterii UE în Comisie s-a accelerat în ultimele două decenii, așa cum arată clar un raport important publicat luna aceasta de grupul de reflecție MCC Bruxelles. „Lovitura tăcută: puterea Comisiei Europene” explică modul în care „CE și-a folosit răspunsurile la o serie de crize – criza euro, Brexit, pandemia Covid-19, războiul din Ucraina – pentru a-și asuma mai multă autoritate și a face deciziile «de urgență», de exemplu cu privire la vacci­ nuri sau sancțiuni, care con­ duc la schimbări permanente în exercitarea puterii UE”. „Această utilizare a politicii crizei pentru a extinde sfera și puterea Comisiei a atins noi culmi sub regimul actualului președinte al CE, Ursula von der Leyen”. Ne putem aștepta la mult mai mult de la împărăteasa Ursula și adepții ei în următorii cinci ani. Dar, deși pot scăpa cu această lovitură tăcută în interiorul bulei de la Bruxelles, ceea ce se întîmplă afară este o

ale căror vieți ea acum caută să le modeleze. A fost realeasă pentru un al doilea mandat prin noroc. Grupul PPE intenționează să guverneze din nou în coaliție cu stînga și Verzii – cei mai mari perdanți în iunie. Între timp, să nu uite nimeni, partidele suveraniste și populiste care au obținut cele mai mari cîștiguri în acele alegeri sînt ignorate. Noii grupări Patrioți pentru Europa, acum al treilea grup ca mărime de europarlamentari, i s-a refuzat oricare dintre pozițiile în parlament la care are dreptul, izolată în spatele cordonului sanitar antidemocratic impus de PPE și de conspiratorii săi de stînga. Patrioții au fost alungați de la curtea împărătesei Ursula – împreună cu, și mai important, milioanele de patrioți

23 la magnatul mondialist). Păi, cînd vreodată astfel de ,,jurnaliști” și ,,invitați de marcă” vor avea tăria morală de a anunța și comenta o ,,știre-bombă” ca aceasta: ,,Începînd cu anul 2025, România va achita în rate suma de 6,5 miliarde de dolari pentru achiziționarea unor avioane de luptă F-35 fabricate în SUA. Cele 32 de bucăți le vom primi eșalonat, începînd cu anul 2034 (sic), urmînd a le primi pe toate la finalul anului 2040”. Asta da afacere, nu degeaba Iohannis s-a dovedit a fi mare boier în aceste tranzacții, de parcă bugetul țării ar fi pentru el moștenire de la ta-su și mă-sa. E bine de reținut că, tot pentru 32 de avioane F-35, Polonia va plăti 4 miliarde de dolari. E adevărat că cele comandate de ei nu vor avea atît de multe abțibilduri ca ale noastre, plus că noi vom primi și cîte o husă cauciucată pentru eventualitatea în care avioanele nu vor reuși să se ridice de la sol. Am mai pățit de-astea, cum a fost cazul unor submarine, care au fost urcate pe mal fiindcă nu reușeau să se scufunde. Ne-am fript și cu cele șapte sisteme Patriot, din care am primit doar patru, pentru ca apoi SĂ DONĂM(!) unul, însă prețul total e demult achitat, din bani împrumutați. Dar toate aceste împrumuturi, care sînt făcute pentru plata unor arme de care nu beneficiem încă, contribuie substanțial la creșterea deficitului bugetar. Or asta ne scoate în afara acordurilor financiare pe care ni le-am asumat de cînd am devenit membri ai UE. Alo, Iohannis, ’mneata ai știință de toate astea? Și în ce temei legal semnezi astfel de contracte pe care le angajezi fără acordul Poporului, Guvernului, Parlamentului, CSAT-ului sau Ministerului Apărării? În concluzie, putem spune că în România democrația nu a existat, nu există și nu va exista niciodată, ca să nu mai vorbim de presă, care și-a pierdut orice credibilitate. La noi ca, de altfel, pe întreaga planetă, democrația și mass-media nu reprezintă altceva decît doi termeni din DEX sau, cum se spune în popor, praful de pe tobă! Și asta e ușor de înțeles, cîtă vreme ,,Presa actuală ne diluează mințile” (Prof. George Pruteanu) și ,,Adevărata putere se află în mîinile celor care controlează mass-media” (Licio Gelli). altă chestiune. Popoarele Europei se revoltă împotriva consecințelor distrugătoare ale societății ale politicilor centralizate ale UE, de la Pactul privind migrația pînă la Green Deal. Deja, noul guvern olandez a precizat că vrea să încalce regulile UE privind migrația, iar Ungaria lui Viktor Orbán va urma exemplul. Chiar și guvernul german, o coaliție „semafor” de roșii și verzi în inima UE, „granițele deschise” ale lui von der Leyen, a fost forțat să reimpună controalele la frontieră într-un efort disperat de a potoli furia publicului față de migrația necontrolată și criminalitate. Ca răspuns, elitele de la Bruxelles au început să facă zgomot legat de concesiile politice cu privire la agricultură și migrație. Dar de ce ar trebui cineva să le creadă? Domnia împărătesei Ursula continuă ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Acum este mai clar ca niciodată că există două Europe. Ceea ce avem nevoie nu este mai mult din Europa oficială guvernată de Comisia Europeană, ci mai multă suveranitate națională și mai multă democrație în Europa adevărată, în care milioane de oameni trăiesc și muncesc. Unii dintre noi ar putea crede că Uniunea împărătesei Ursula este dincolo de reformă. Dar, în orice caz, toți trebuie să luptăm pentru mai multă responsabilitate, mai mult control democratic și nu mai multe mușamalizări, acorduri de putere sau lovituri secrete. Fanii lui von der Leyen se pot bucura, cîntărind „controlul neîngrădit asupra politicii UE” și puterea lor de a „contura Europa”. Dar nu ar trebui să se simtă prea confortabil pe acel tron. Revolta țăranilor populiști abia începe. Și la fel ca împăratul din povestea lui Hans Christian Andersen, hainele noi grandioase ale împărătesei ar putea să nu suporte o examinare critică mai atentă din partea popoarelor lipsite de drepturi ale Europei.


24

Nr. 1762 l 24 – 30 septembrie 2024

RM

FA C E M I S T O R I E P R I N C U R A J AUR a prezentat candidații pentru Parlamentul României – formațiunea suspendă activitățile de campanie și este prezentă la lucrări de reconstrucție a caselor stricate de inundații –

Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a prezentat duminică, 22 septembrie, în fața a peste 6.000 de membri și simpatizanți, cei peste 600 de candidați pe care îi propune pentru alegerile parlamentare ce vor avea loc în data de 1 decembrie. Președintele AUR, George Simion, a spus, în cadrul discursului său, că singura cale prin care AUR va cîștiga această campanie este prin contact direct cu românii, deoarece toți ceilalți candidați nu fac asta, fiindu-le frică de români. „Cred că singura cale prin care vom cîștiga această campanie este prin contact direct cu românii. Ceilalți candidați nu fac asta. Lor le e frică de români, le e scîrbă să dea față în față cu oamenii din pătura de jos. Și mai mult: sînt leneși. Exact ca stăpînul lor, Klaus Werner Iohannis, nu vor să își murdărească papucii și să întindă mîna românilor”, a spus George Simion. Acesta a precizat că fiecare membru AUR are un vot de încredere pe care îl acorda unui coleg din cei peste 600 prezenți pe lista de candidați. „Voi lăsa membrii de partid să voteze cei 600 de oameni. Listele finale vor fi definitivate în funcție de felul în care voi îi apreciați și i-ați cunoscut îndeaproape. Fiecare membru AUR are un vot de încredere pe care îl acordă unui coleg din cei 600. Aici, pe foaia primită, și pe aplicație, pînă pe 12 octombrie. E forma mea prin care vă cer sfatul în a lua o decizie importantă”, a adăugat liderul AUR. George Simion a întrerupt evenimentul de prezentare a candidaților, anunțînd că nu este mulțumit de faptul că membrii și simpatizanții AUR sînt la București la prezentarea candidaților, în vreme ce în Moldova sînt mii de sinistrați. „Am fost la sinistrații din Moldova. Ieri a fost ziua mea și pot să vă zic că nu mi-a tihnit, nu era ceva în regulă, nu am fost pe deplin mulțumit. Mi-au rămas în minte lacrimile celor care și-au pierdut toată agoniseala de o viață. Și de aceea nu sînt mulțumit nici de desfășurarea acestui eveniment de pînă acum, am ceva în suflet și vreau să vă mărturisesc lucrul acesta. Spiritul mișcării noastre este altul, acela de a fi lîngă români și pentru români. De aceea, vreau să întrerupem acest eveniment și în următoarele zile vreau să oprim campania electorală. Vă propun ca banii din campania electorală să îi donăm pe toți către sinistrații din Moldova. Și vreau să vă mai cer un lucru. Vreau să vă mai cer ca în următoarele zile să mergem cu toții acolo unde contează, lîngă românii care au nevoie. Vă cer să oprim aici prezentarea, să ne urcăm în mașini pentru a fi alături de oamenii necăjiți, pentru a munci la reconstrucția caselor dărîmate”, a fost îndemnul liderului AUR. Întreaga conducere AUR, parlamentarii partidului, consilierii locali și județeni aleși sînt în acest moment

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

în județul Galați pentru a veni în sprijinul sinistraților. România are nevoie de fapte, nu de vorbe. De-a lungul anilor, am fost mințiți, am fost trădați de promisiuni deșarte. Promisiuni care n-au adus nicio schimbare, niciun ajutor real. De fiecare dată, ni s-a spus că se va face, că vor veni soluțiile, că vor veni vremuri mai bune. Dar timpul trece, iar noi rămînem cu aceleași probleme. Astăzi, însă, e diferit. Președintele AUR, George Simion, nu doar că a întrerupt evenimentul de lansare a candidaților pentru Parlamentul României, dar a făcut un apel către toți membrii și simpatizanții AUR să fie alături de cei care au nevoie cu adevărat de noi – românii loviți de inundații. Nu promitem că vom face, ci facem acum. Încă de duminică seară a ajuns în comuna Pechea din județul Galați convoiul de ajutoare format din 10 tiruri încărcate cu materiale de construcții, 20 de camioane cu materiale de igienă și de strictă necesitate și aproximativ 300 de oameni gata să muncească. „Veniți și ajutați. Fiecare dintre voi poate da o mînă de ajutor. Hai să punem mîna pe treabă și să reconstruim România. Fiți și voi oameni de AUR, sprijiniți românii!”, a declarat președintele AUR, George Simion, la Pechea. Astăzi, sîntem cu toții uniți de o singură misiune: să îi ajutăm pe românii aflați în dificultate. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.