RomaniaMare, nr. 1766 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu știu cum e la alte religii, dar noi, creștinii, Îl avem pe Isus în noi, ca pe un organ mai vital decît inima. CORNELIU VADIM TUDOR

Planul

În urmă cu cîteva săptămîni, Volodimir Zelenski prezenta americanilor planul său de victorie contra Rusiei agresoare. Spun că îl prezenta americanilor și doar lor pentru că noi ceilalți am aflat abia zilele astea despre ce e vorba. Cum mă așteptam, planul de victorie este unul utopic, deoarece se bazează în totalitate pe alții și deloc pe forțele proprii. Cum s-ar zice, „eu îl înving pe Putin, dar cu voi în spatele meu”. Să vedem ce scrie ziarul european Politico despre minunatul plan. „Președintele ucrainean Volodimir Zelenski și-a prezentat miercuri așa-zisul plan de victorie în fața parlamentului ucrainean, menit să caute o pace justă în războiul cu Rusia, grație ajutorului și garanțiilor aliaților săi. Planul constă în cinci puncte principale și trei anexe secrete. «Planul de victorie al Ucrainei este un plan de consolidare a statului nostru și de consolidare a pozițiilor noastre. Pentru a fi suficient de puternic și a pune capăt războiului», a spus Zelenski, adăugînd: «Dacă începem să ne mișcăm acum cu acest plan concret de victorie, s-ar putea să reușim să punem capăt războiului cel tîrziu anul viitor»“.

Aș întreba mai întîi: consolidarea căror poziții? Astea actuale? Păi dacă e așa, înseamnă că ni se pregătește un armistițiu pe actualele poziții, ceea ce înseamnă că Putin rămîne cu ceea ce a luat de la ucraineni. Apoi, ce „plan concret de victorie e acesta” dacă urmîndu-l „s-ar putea să închidem războiul pînă în anul 2025?”. Așadar, nu e sigur că-l închidem. „Există o cursă pentru a obține o perspectivă de încheiere a războiului în condiții favorabile pen tru Ucraina, într-un moment în care forțele ruse înre gistrează progrese lente, dar constante de-a lungul liniei frontului, iar sprijinul viitor pentru Ucraina este pus la îndoială datorită președinției de luna viitoare a SUA. Ideea este să se asigure că Ucraina primește garanții de securitate de fier de la aliații săi și este bine înarmată pentru a împiedica Rusia să folosească orice pauză în luptă pentru a se rearma și apoi ataca din nou. «Acest plan poate fi implementat. Depinde de parteneri... cu siguranță nu depinde de Rusia», a spus Zelenski”. Așadar, mărețul plan constă în garanții de securitate de la parteneri și în primirea de arme cu care să poată ataca fără retricții Rusia, așa cum face Israelul contra Libanului și a celor din Gaza. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

CAREI – ULTIMA BRAZDĂ ELIBERATĂ (80 de ani de la eliberarea Transilvaniei) 23 august 1944 – în viziune paralelă

Întoarcerea armelor împotriva fostului aliat – Germania nazistă – și trecerea de partea alianței antigermane, avînd în frunte Uniunea Sovietică, fapt realizat de România prin lovitura de stat de la 23 august 1944, a creat două situații inedite, paralele, care, puse în antiteză, relevă momentul special în are se afla țara noastră. Pe un plan – privit prin prisma României – actul de la 23 august 1944 însemna ruperea militară (și, în consecință, și pe alte planuri) de Germania lui Hitler și, simultan, alăturarea lîngă coaliția antihitleristă, avînd ca obiectiv eliberarea țării și recuperarea Transilvaniei de Nord de la Ungaria; pe alt palier – cel privit din punctul de vedere al intereselor URSS – pentru sovietici a însemnat scoaterea unui inamic din luptă. Aceste două interpretări au devenit cauze generatoare de noi situații, în special pe front, înscriindu-se ca o mare surpriză pentru partea română, care se credea de-acum egală noului partener și aliat – fostul dușman de pînă mai ieri, Uniunea Sovietică. Emoțiile au apărut la cîteva zile de la data-reper, 23 august 1944, cînd Guvernul nou instalat, condus de generalul Constantin Sănătescu, s-a trezit la realitate din euforia inițială, constatînd că URSS, la cererea

lui Stalin, tergiversa oficializarea noului statut al României, care urma după ce s-ar fi semnat Convenția de Armistițiu dintre URSS și România. Deși delegația României (prințul Barbu Știrbey, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu – ministrul Justiției în noul Guvern de la București – și țărănistul Ghiță Popp) sosise de mai multe zile la Moscova, a fost ținută în stand-by pînă la data de 12 septembrie 1944, cînd, la Moscova a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite, act care, într-un plan mascat, fixa România, din acel moment, în sfera de influență (și nu numai) sovietică, mai bine zis – stalinistă. Tergiversarea semnării acestui document important nu a fost făcută la întîmplare, deoarece în cele trei săptămîni scurse de la actul 23 august, Uniunea Sovietică a devenit stăpîna României, ocupînd Capitala, și – culmea! – considerîndu-ne în acest timp inamici – soldații români de pe linia frontului (abandonați de Comandantul lor suprem de atunci, regele Mihai, care fugise din București, împreună cu regina mamă, la un conac din comuna Dobrița, județul Gorj), au fost tratați drept prizonieri de război (140.000), deportați în Siberia, de unde puțini s-au mai întors acasă, după ani buni de prizonierat. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Monumentul Ostașului român, din Satu Mare

Statuie la Carei

La margine de Țară hotaru-i mai rotund Și mai aprins e dorul de iarba de acasă, Iar grîul germinează sub brazdă mai fecund Cînd își începe veghea pădurii de mătasă. La margine de Țară e-o clipă-n infinit Ce ne marchează viața – emblemă călătoare, E spațiul de veghere, mereu neadormit, În care frunza-i trează chiar și în nemișcare, Dar, la Carei, minunea sculptată în granit, Născută din pămîntul care acum o ține, Dovadă-i de cinstire celor ce s-au jertfit Pe cea din urmă brazdă a Țării Carpatine. Nemuritoare fapte ce-au scris cu viața lor, Amestecînd cu sînge pădurea și cîmpia, Le-am dăltuit în piatră și-n fald de Tricolor Rămase la fruntarii, de veghe-n România. La margine de Țară, avem un vechi temei În perimetrul sacru al datinei străbune, Ni-l amintește astăzi Statuia din Carei În care bate crezul Oștirilor Române... GEO CIOLCAN

Deocamdată, doar apropouri despre China

Ghid prin Europa

NR. 1766 l ANUL XXXV l 22 – 28 OCTOMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

Pershing a presei româneşti. Într-un fel, e un moment aniversar, fiindcă revista a împlinit 2 ani de cînd dă dureri de cap la toţi nemernicii. Reproducem cîteva titluri ale acestui număr excelent (mai bun decît altele): „Eliminarea incomozilor“ (editorial de primul ţăran al Țării, Dumitru Dragomir); „Radu Vasile, Adrian Năstase, Valeriu Stoica şi Traian Băsescu vor forma  Şarpele cu Ochelari iar vrea să falsifice alegerile  Alcool la Cuptor  Ia Partidul Poporului. Partidul este de inspiraţie ciocanul, na ciocanul  Înainte de 1990, Vadim a fost urmărit de Securitate masonică şi finanţare externă“ (aici sîntem doctori noi, cei de la „România Mare“, vom reveni cu  SONDAJUL METRO-MEDIA TRANSILVANIA Cînd în Germania s-au instalat Gerhard Schröder și amănunte de senzaţie în numărul viitor); „Dovezi A FOST FALSIFICAT DE VASILE DÂNCU ŞI... social-democraţii lui, s-a hotărît ca şi în România să despre prigoana politică împotriva lui Vadim. «Atac VIOREL SĂLĂGEAN! Ca de obicei, revista noastră revină la Putere social-democraţii. Pentru că Germania la persoană» vă prezintă, în exclusivitate, informaţii ajunge destul de repede la adevăr. N-a putut să ne este, totuşi, motorul Europei. Şi tot la Cluj zburdă nişte despre prigoana la care a fost supus preşedintele păcălească, aşadar, nici ultimul sondaj de opinie, handicapaţi, de teapa lui Sabin Gherman şi Sorin Mitu, PRM, înainte de 1989. La redacţia noastră s-a comandat de PDSR la foarte dubiosul institut Metro- autorul scandalosului Manual de Istorie pentru clasa a prezentat deunăzi un fost ofiţer al M.I., lucrător al Media Transilvania. Este absolut uluitor cum, în afară XII-a. Mai vreţi o bombonică? La stupida întrebare despre aşa-numitei Direcţii Fantome, însărcinat cu supra de cîteva îndoieli bine argumentate (de pildă Horia înjurăturile adresate de populaţie politicienilor, sondajul vegherea lui Corneliu Vadim Tudor“; „Brânduşa Alexandrescu, în „Cronica Română“) presa a înghiţit exemplifica doar cu 4 oameni politici: Emil Novac, directoarea Circului de Stat, poate fi dresată găluşca. Vom începe, aşadar, cu ce este mai important: Constantinescu, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor şi numai de Poliţia Economică“; „Matrozu’ chior scorul real al ApR nu este de 16%, ci de 9,4%! Scorul Ion Diaconescu – dar nicăieri nu apare „protejatul“, Băsescu l-a pus pe finu-său director la Administraţia real al PRM nu este de 7%, ci de 12% (ceea ce e o cifră „maestrul combinaţiilor“, adică Meleşcanu, principalul Porturilor Maritime Constanţa“ (a se remarca faptul astronomică, pentru un institut controlat de Sörös)! beneficiar al diversiunii. Nu mai vorbim de falsurile că porecla asta i-am dat-o tot noi, cei de la R.M.) etc. Deocamdată, nu ştim rezultatele celorlalte partide. Şi penibile, remarcate de foarte mulţi: la ultimul sondaj  Începînd cu nr. viitor, revista „România Mare“ va acum, iată cum s-a realizat şmecheria, de-a fir a păr. De CSOP acest ApR apărea cu 8% (pentru ca acum să fie fi nevoită să găzduiască Publicitate şi Reclame. Altfel, bună-credinţă, Adrian Năstase a comandat sondajul la umflat, ca broasca, la 16%, deci dublu) şi tot CSOP arăta în condiţiile noilor creşteri ale preţurilor, nu vom mai Metro-Media, deşi, dacă ar fi reflectat mai mult, ar fi că 48% dintre cetăţeni nu se vor prezenta la vot sau sînt putea rezista. Decît, fireşte, dacă vom mări preţul unui evitat să lucreze cu un individ iresponsabil, cum este încă nehotărîţi, noroc că vine Metro-Media şi-i bagă, cu exemplar de la 5.000 de lei la 10.000 de lei, ceea ce nu acest Vasile Dâncu, care, cu numai o lună înainte, mai forţa, în cabinele de votare pe jumătate dintre ei (procentul dorim, fiindcă lumea e prea săracă. Nutrim speranţa că lansase pe piaţă un sondaj, de unde reieşea că nu mai absenteiştilor şi nehotărîţilor ar fi de numai 24%). cititorii noştri ne vor înţelege.  Săptămîna trecută a puţin de 55% din românii din Transilvania vor ruperea Afacerile secretarului general al ApR, mafiotul Mihai fost excepţională pentru sportul românesc. Naţionala Ardealului de România. O explicaţie ar fi, totuşi: Cuptor, încep să se fleşcăie. Mai ales cele cu alcool. De de Fotbal a României s-a calificat, într-o manieră conform unuia dintre liderii PDSR, cu care am luat ce? Fiindcă Fabrica Fulgerul Bragadiru a fost confiscată triumfală, la turneul final al Campionatului European, legătura, partidul n-a găsit liber un alt institut, toate de Ministerul de Finanţe, pentru neplata unor datorii din anul 2000 (fără nici o înfrîngere). Naţionala de aveau comenzi. Şi pentru că tot vorbim de un alt institut, uriaşe la stat, şi dată unor ţigani, fraţii Florea. Aceşti Rugby a învins, la Campionatul Mondial, echipa iată şi ce ne-a răspuns directorul unuia, la întrebarea indivizi sînt naşii de cununie ai fiicei unui cunoscut similară a SUA, după un meci dramatic. Iar echipa de referitoare la costul sondajului Metro-Media: „Avînd general de Poliţie, la petrecere participînd şi generalii hochei pe gheaţă Steaua Bucureşti a bătut S.C. în vedere că eşantionul a fost dublu decît de obicei Berechet, Mureşan ş.a. Atît de neamuri-proaste sînt Miercurea-Ciuc, în deplasare, în pofida unui public (peste 2.000 de subiecţi) şi că preţurile au explodat aceşti Florea, încît, la ceremonie, au stat cu bodyguarzii unguresc isteric și bestial, care a scandat, tot timpul, iar, sondajul a costat peste 20.000 de dolari“. Asta după ei (?!), deşi peste tot erau numai ştabi din Poliţie. La „Ţiganii!“; „Ungaria!”; „Să moară Steaua!”; înseamnă cca 400.000.000 de lei. Dai un ban, da’ stai în fel vrea să facă Ministerul de Finanţe cu o altă proprietate „Loviţi-i!“şi alte orori. Întreaga Românie a văzut, la faţă! Pleaşcă mare pe mustaţa în furculiţă, de honved, a a lui Mihai Cuptor, Agricola Alcohol International.  Antena 1, dezlănţuirea furiei sîngeroase a acestor golănaşului Vasile Dâncu, care suge, în paralel, şi la În rubrica noastră din numărul trecut a apărut o scurtă barbari, cărora PRM le va rupe gura, foarte curînd, cînd ugerul Fundaţiei Sörös. Consemnăm declaraţia unui declaraţie a procurorului Marian Capotă, referitoare la va veni la Putere.  Ce ticăloşi sînt ăştia de la PRO parlamentar de Cluj, făcută revistei noastre: „Acest înlocuirea probelor (proiectilelor în cazul dublului asasi- Dâncu era foarte sărac. Acum un an locuia cu nat Frumușeanu-Crăiniceanu. Întrucît procurorul Gh. TV! Luni au fost cel puţin două greve mari în România: nevasta şi copilul undeva, în gazdă. Brusc, am aflat Surdescu a ameninţat că îl va da în judecată pe colegul la RAFO Oneşti şi la TEPRO Iaşi, unde muncitorii, că şi-a cumpărat apartament de 170.000.000 de lei, său, procurorul Marian Capotă, facem cuvenita preci disperaţi, şi-au strigat revolta. Ei, bine, la Ştirile de la mobilat ultimul stil. Din ce bani? Nevastă-sa predă zare: Capotă nu a pronunţat numele de Surdescu, ci a ora 19,30, slugile astea evreieşti, trimise la furat de filosofie, economică şi logică (o veritabilă femeie a spus doar că cineva a înlocuit probele. Mulţumit, hahamul Adrian Sârbu, n-au suflat nici măcar o Renaşterii – nota red. R.M.). Prin Cluj, Dâncu spune Surdescule? Ori nu auzi?  Să ne menţinem tot în zona vorbuliță. Fă-ţi bagajele, bă, puşmalaua naibii, cu că admiră forţa financiară a ApR-ului, care ar deţine celei mai grozave ruşini a societăţii româneşti, care e Escele şi Mîndruțele tale, că vine deratizarea! toate benzinăriile şi fabricile de alcool din Vestul Justiţia. După publicarea documentului intitulat „Mafia  Istoricul Manole Neagoe ne semnalează tragedia pe Ţării. Am auzit că sfătuitorul de taină al lui Teodor din Justiţie acţionează după principiul «Cosa care o trăiesc ţăranii din Basarabia, care parcurg sute Meleşcanu este, mai nou, Silviu Brucan. Linia asta Nostra»“, cîţiva dintre cei vizaţi au ţinut să-l ameninţe pe de kilometri pentru a-şi vinde produsele în Piaţa Obor, e: s-a primit ordin ca Teodor Meleşcanu să joace redactorul-şef al revistei noastre, printr-un ofiţer activ al din Bucureşti. Aceştia sînt terorizaţi, efectiv, de Mafia rolul lui Petre Roman“. Booon! Să mergem, voiniceşte, unui Serviciu Special, că îl vor termina, că îl vor Ţigănească – care le iau marfa cu japca, la preţuri de mai departe. Care credeţi că a fost „virusul“ care a condamna, că îl vor distruge. Răspunsul nostru e ca nimic, apoi o vînd cu preţuri de monopol. Poliţia şi stricat „calculatorul“ sondajului comandat de PDSR? racheta, în 3 trepte: 1) Senatorul Vadim n-are nici un Administraţia Pieţii nu mişcă un deget, fiindcă Nimeni altul decît Viorel Sălăgean! La ordinul cui? La amestec în acel material, care provine chiar din Palatul primesc şpagă, zilnic, milioane de lei.  Cornel ordinul lui Virgil Măgureanu, care este şi şeful lui de Justiţie. Dacă se vor fi strecurat şi unele greşeli, este Nistorescu scrie, de cîteva luni de zile, în transă. Numai Sălăgean, şi şeful lui Dâncu. Incredibil, dar adevărat: explicabil şi prezentăm scuze (cică Bouar, de la prostii. Numai greşeli. În numărul din 6 octombrie al pentru prima oară în aceşti 10 ani, un sondaj comandat Timişoara, nu e bărbat, ci femeie, iar Maura Olaru nu e „Evenimentului zilei“, îl confundă pe Ionel I.C. şi plătit de un partid parlamentar e falsificat de un măritată, ci mai hăndrălește încă). 2) Fondul chestiunii Brătianu cu... ta-su, Ion C. Brătianu, care, chipurile, partid, neparlamentar, care a furat, efectiv, procente de rămîne, însă, neschimbat: prea multe rubedenii pe metru ar fi dezmembrat statuia generalilor unguri de la Arad, la alte partide. Încă un argument: aşa după cum unii îşi pătrat în această Justiţie stoichistă, prea mulţi s-au tras în 1924 (la ora aceea, Ion C. Brătianu fiind mort de amintesc, Conferinţa Naţionala a ApR era plănuită unii pe alţii şi prea grave sînt abuzurile acestor magistraţi. aproape 35 de ani). În numărul din 9 octombrie, se pentru ziua de 1 octombrie a.c. Din motive inexplicabile, 3) În privinţa ameninţărilor, le dăm un sfat celor care trezeşte (vorba vine) scriind despre generalul... Ion pe moment, ea a fost amînată pentru 8 octombrie. confundă Justiţia cu toaleta proprie, unde îşi pun poalele Milea! Poate că, în aburii alcoolului, i-a combinat pe Ulterior, am aflat de ce s-a aşteptat difuzarea, în ziua de în cap: să facă bine să se prezinte la locuinţa senatorului Ion Coman şi Vasile Milea...  A doua decadă a lunii 7 octombrie, a sondajului măsluit, care plasa ApR-ul pe într-una din zilele următoare (o vom stabili de comun octombrie este plină de aniversări pentru familia locul III iar pe Meleşcanu pe locul II! Acest clăpăug acord) şi să-l pupe-n fund. La aşa magistraţi, aşa pedeapsă senatorului Vadim. La 12 octombrie, fetiţa cea mică a începe să devină foarte periculos. Fost colonel de (ca în copilărie, la jocul „gajurile“).  În sfîrșit, o altă acestuia, Eugenia (Jeni), a împlinit 5 anişori. La 15 Securitate (DIE), actualmente agent Mossad, informaţie din Justiţie: luni a început, la Tribunalul octombrie, fratele senatorului, Pavel Tudor, consilier Meleşcanu e de o neruşinare fără margini. Unele gazete Teritorial Dolj, procesul intentat împotriva măcelarului municipal Bucureşti al PRM, va împlini 53 de ani. Iar au remarcat, pe bună dreptate, că el tot creşte şi dospeşte Tiberiu Pătru, directorul fiţuicii „Ora“ din Craiova. În la 19 octombrie, soţia senatorului va împlini şi a ea o în sondaj, ca coca, fără să facă și fără să spună nimic mod inexplicabil, Horia Diaconescu (şeful Parchetului anumită vîrstă, care, îndeobşte, în cazul doamnelor nu important. Mai nou, el îşi înfiinţează, pe bani grei (peste de pe lîngă Curtea de Apel Dolj) a făcut cerere de se spune. La Mulţi Ani tuturor! În fine, duminică, 17 10 milioane de dolari) un post de Televiziune. strămutare a procesului la Bucureşti! Numai că o octombrie, un alt aghiotant al liderului PRM, Laurian Finanţarea provine, în special, din străinătate. Aşa cu asemenea cerere nu se justifică. Decît, evident, prin frica Taifas, se va căsători, după ce, în luna august, acest pas sondajul ăsta. Toate drumurile duc la Cluj. Acolo s-au magistraţilor craioveni de a se amesteca în povestea asta hotărîtor în viaţă l-a făcut şi colegul său, Ion Barbu. întîlnit preşedinţii PDSR, PD şi ApR pentru a răspunde atît de urîtă.  Cu 50.000 de dolari s-au vîndut, în 1998, Amîndurora revista noastră le urează multă fericire, sugestiei venite din exterior, că polul social-democrat diplome de absolvent la Drept şi Medicină (facultăţi copii sănătoşi şi Casă de Piatră! va forma viitorul Guvern. Vedeţi dvs., atunci cînd particulare) unor impostori care n-au avut nici o tangenţă ALCIBIADE Germania a fost condusă de creştin-democraţi, au venit cu învăţămîntul! Jaf! Mafie!  A apărut nr. 104 al (Text reprodus din revista la Putere şi creştin-democrații noştri, prin PNŢCD. admirabilei reviste „Atac la persoană“ – Racheta „România Mare“, nr. din 15 octombrie 1999)

RESTITUTIO IN INTEGRUM

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Paralele ale istoriei

Filip al II-lea și Franz Josef (II) Prelungind agonia

În 1859, izbucneşte în Italia revoluţia de eliberare şi unificare naţională. În jurul lui Victor Emanuel II, regele Piemontului, „Rissorgimento“ (Renaşterea) prinde contur, iar victoriile de la Magenta (14 iunie 1859) şi Solferino (24 iunie 1859) pecetluiesc formarea unui nou stat pe harta Europei. Garibaldi şi Cavour au reprezentat pentru Italia ce a însemnat Wilhelm de Orania pentru Ţările de Jos. Şi dacă, în lupta contra tiraniei catolice a lui Filip II, flamanzii au fost sprijiniţi de principii luterani, ai statelor germane, revoluţia italiană a primit ajutorul Franţei lui Napoleon III, care era stăpînit de o unică idee în afirmarea politicii sale externe: eliberarea popoarelor europene oprimate. Aşa cum pentru Filip II, independenţa Ţărilor de Jos a constituit un prim pas concret spre prăbuşire, în acelaşi mod, unificarea Italiei a însemnat pentru Imperiul habsburgic începutul sfîrşitului. El pierde Napoli şi Lombardia, iar în urma catastrofei din 1866, Veneţia se va alătura noului stat italian. Dacă Anglia reprezenta, în Secolul XVI, pentru Spania, un concurent primejdios, la fel şi Prusia lui Bismarck, interesată în realizarea unităţii naţionale a Germaniei, devenise stînjenitoare pentru Imperiul habsburgic. Şi cum pentru Invincibila Armada şi pentru puterea militară spaniolă anul 1588 fusese funest, la fel va fi şi anul 1866 pentru încercata armată imperială a lui Franz Josef. Cu excepţia scurtului război din 1864 contra Danemarcei, trupele prusace nu se mai bătuseră din timpul lui Napoleon Bonaparte. Artileria şi cavaleria nu se puteau măsura cu cele ale austriecilor. La Sadowa, în ziua de 3 iulie 1866, demodatele carabine prusiene au distrus pentru totdeauna puterea militară a Habsburgilor, aşa cum mica şi neexperimentata flotă engleză, cu multă şansă, a pus capăt unui mit al „invincibilității“. Acest Francis Drake al Prusiei se numea Helmuth von Moltke. Prin dualismul austro-ungar căruia i-a dat naştere, la 28 iunie 1867, orgoliosul monarh a reuşit să salveze încă o dată imperiul de la catastrofă. Trădînd speranţele de libertate ale sîrbilor, slovacilor şi românilor, Franz Josef nu a prelungit decît o agonie. Noul stat se numea Austro-Ungaria, iar conducerea era exercitată numai de două naţiuni: austriacă şi maghiară, cu două capitale: Viena şi Budapesta şi trei ministere comune: de externe, de finanţe şi de război. Prin încoronarea sa ca rege al Ungariei, Franz Josef transforma într-o dură realitate – pentru popoarele oprimate – marele ei vis: regatul Sfîntului Ştefan. Pînă în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, poliţia şi administraţia, cărora li se va adăuga şi armata, vor institui un veritabil regim

de teroare contra oricărei mişcări sau conspiraţii cu caracter naţionalist. Urmările se vor simţi mai cu seamă în Transleithania, una dintre cele două delimitări geografice ale dualismului şi care desemna noua Ungarie. Poliţia austriacă ne poate aminti de Inchiziţia spaniolă a lui Filip II. Teroarea inspirată de poliţia şi birocraţia lui Franz Josef o simţim emanînd din paginile Procesului lui Kafka, roman care a surprins poate cel mai sugestiv atmosfera acelei epoci. Birocraţia era cea care ajuta şi completa munca poliţiei, ultimul cuvînt revenind justiţiei, care hotăra condamnările. Această politică internă de opresiune se petrecea într-un cadru pe care Otto Bauer îl descrie astfel: „Ştiinţa a lăsat pînă în prezent naţiunea numai Portretul ecvestru al lui Filip al II-lea. în seama poeţilor lirici, foiletoniştilor, oratorilor din Tablou de Peter Paul Rubens Parlament şi reuniunilor publice. Într-un moment de mari lupte naţionale, noi nu am pus încă bazele unei teorii satisfăcătoare asupra esenţei naţiunii“. Austro-Ungaria era condamnată la o existenţă de numai 50 de ani. Primul Război Mondial a constituit lovitura de graţie dată anacronicului imperiu. La 28 iunie 1914, la Sarajevo, Franz Ferdinand cade victima unui atentat pus la cale de naţionaliştii sîrbi. O lună mai tîrziu, trupele Filip și Ana la un banchet împreună cu familia și curtenii. Tablou de Alonso Sánchez Coello austro-ungare invadează Serbia. Este începutul unei Inevitabile revoluţii izbucnesc pe rînd la Praga conflagraţii pe care Franz Josef a declanşat-o, semnînd (10 octombrie 1918), Budapesta (16 octombrie astfel condamnarea la moarte a imperiului său. Nu se 1918) şi Viena (11 noiembrie 1918). Ele sînt ştie nici pînă acum care a fost partea de vină a bătrînului accelerate de situaţia economică gravă în care se monarh în provocarea războiului. Armatele sale însă au zbătea imperiul şi de seria înfrîngerilor suferite pe tras prima salvă de tun. unele teatre de operaţii. La 11 noiembrie 1918, Carol Ultimii patru ani ai Habsburgilor (1914-1918) I de Habsburg abdică, iar peste patru luni porneşte vor constitui cea mai dificilă perioadă din istoria pe drumul, fără întoarcere, al exilului. Pe ruinele acestei familii. La criza economică se vor adăuga imperiului său, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia dezastruoasele înfrîngeri militare şi îndîrjita rezistenţă se proclamă republici, România şi Polonia îşi vor a armatei sîrbeşti. La Viena, teribilul an 1916 se încheia procesul de unificare naţională, iar slavii de termina în lipsuri şi doliu. Bătrînul împărat se stinge din viaţă după o obişnuită zi de lucru, la 86 ani. Aflase sud se vor regrupa în jurul Serbiei. Destinele dictate de Filip II Spaniei şi de Franz de insuccesele din Serbia, de intrarea în război a Italiei – un an mai înainte – și că regimente întregi de Josef Austro-Ungariei au fost total diferite. Cine cehi treceau de partea ruşilor. Un singur mare adevăr au fost însă aceşti oameni, care au încercat să nu a reuşit să-i mai parvină. Statul major german se schimbe cursul istoriei? Analizîndu-i din interior suprapunea celui austriac, ascunzîndu-i adevărul vom înţelege mai bine deciziile lor politice, actele privind situaţia militară şi slăbiciunea armatelor de care s-au făcut vinovaţi sau care au fost acceptate austro-ungare. Franz Josef lăsase un imperiu în pragul de posteritate. Sfîrșit prăbuşirii şi o moştenire mult prea grea pentru puterile EMANUEL C. ANTOCHE succesorului său, arhiducele Carol, în vîrstă de 29 ani.

Împăratul Franz Josef, în biroul din Schönbrunn. Pictură în ulei de Franz von Matsch

Vizita împăratului Franz Joseph în România

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Lecturi la lumina ceaiului... TABLETĂ DE SCRIITOR

Epigrame aforistice

O mare scriitoare de literatură pentru copii

Rar ne-a fost dat să citim o carte de proză fantastică scrisă în lumea de azi, cum este cea a Roxanei Mihaela Chican, „Magia unui suflet de copil”, cu un subiect care ține, pe de o parte, de creația imaginarului fastuos și, pe de altă parte, de fabulosul lucrării ca acțiune. Cu un spirit bogat al imaginației, aproape ieșit din comun, povestitoarea creează o lume de personaje ireale, ale căror nume derivă de la obiectele din lumea noastră. Dînd frîu liber bogatei sale imaginații, autoarea le atribuie noi dimensiuni și puteri supranaturale, creînd astfel un univers nou cu personaje pitorești, eroi ce luptă împotriva răului și pentru recîștigarea binelui, a iubirii întru prietenie adevărată. La fel ca în basmele populare, în „Magia unui suflet de copil”, întîlnim fel și fel de peripeții ale personajelor, care capătă un rol definitoriu în derularea povestirii ce se desfășoară în jurul personajului central, Lili. Pentru formularea unei păreri sumare, de început, despre felul în care va evolua firul povestirii, transcriem, cu vădită emoție, un fragment de pe primele pagini, menite să introducă cititorul în ambientul narațiunii, presărată cu multe tablouri de nota zece, adevărate lovituri scenice: „Cîndva, într-un sat îndepărtat, uitat în negura vremii, trăia o fetiță pe nume Lili, care se simțea tare, tare singură. Provenea dintr-o familie de țărani care lucrau pămîntul, și niciodată părinții ei, Ioana și Domnel, nu aveau timp să asculte poveștile spuse de copilă. Ea nu putea să-și facă nici un prieten, pentru că toată lumea o credea o visătoare. Adela și Tony rămăseseră cu gura căscată la poveștile acestei fetițe de numai 7 ani, încît, speriați, chiar de a doua zi au început să o ocolească, spunînd că au treabă și nu pot să se joace cu ea. Într-o noapte, după ce plînse cu sughițuri, că nimeni nu voia să-i fie prieten, adormi și visă o lume de aur. Era Țara Soarelui. Dar Lili era tare nedumerită cum va putea ea să ajungă pe tărîmul Soarelui, unde, în sfîrșit, își va putea găsi prieteni. Cum stătea pe pajiștea verde, lîngă o apă care o despărțea de marea Țară a Soarelui, se uită în unda albăstruie și limpede ca oglinda și începu să plîngă crezînd că nu va ajunge niciodată în această țară... Cînd lacrimile ei căzură în apă, îndată ele se transformară în pietre care pluteau. Nu mică i-a fost mirarea fetiței cînd, dintr-o dată, din mijlocul apei a ieșit la suprafață un licurici, care îi zise: – Lili, eu sînt Luminiță, prietenul tău, și de astăzi voi merge cu tine în «Călătoria visului dorit». Așază-mă pe umărul tău și îți voi fi prieten pe veci”. Iată ce înseamnă creativitate și să fii un scriitor interesant fără să ai măcar o carte publicată... Roxana Mihaela Chican este un exemplu în acest sens. Se află la prima ei carte publicată, prin care își dezvăluie pasiunea pentru literatură pentru copii, făcîndu-ne părtași la un subiect care provoacă și incită la o lectură emoționantă, cu dialoguri bogate, care au un rol esențial în scrierile pentru copii... Nu orice scriitor are capacitatea de a trata un subiect cu atîtea personaje cu atribuții firești, dar iată că autoarea de care vorbim reușește să-l țină în priză pe cititor, astfel ca, de la o pagină la alta, să urmărească firul acțiunii pentru a vedea ce se întîmplă în final cu protagonista Lili și cei din anturajul ei, mai mult sau mai puțin prieteni. În multe dintre pasaje, imaginația autoarei depășește cu mult capacitatea omului obișnuit de a percepe ceea ce se întîmplă cu ființele umane în spațiul pămîntean, cu atît mai puțin în cel extraterestru, unde lucrurile sînt destul de complicate... Din primele rînduri ale cărții autoarea dă de înțeles că pentru a scrie literatură pentru copii este nevoie de voința de a-ți asuma actul de creație, în care răbdarea, tenacitatea, talentul să primeze. Mihaela Roxana Chican se află în dublă ipostază: de scriitor-povestitor cu un talent nativ, și de constructor

Român sînt, port în spate-o cruce Ca dar de ziua mea dintîi Și n-o s-o las nici cînd m-oi duce: O voi purta la căpătîi. *** Cînd simți, în viață, că te-nalți în zbor Și ești convins, plutind precum lăstunu’, C-ai prins pe Dumnezeu de un picior, Tu nu uita că El mai are unu! de personaje imaginare, cu calități ce țin de structura omului pămîntean, în general. Chiar dacă pînă în prezent nu a publicat nici o carte și nu știm mai nimic despre dumneaei, iar acest lucru pentru noi nici nu contează, prin ceea ce ne prezintă în cartea „Magia unui suflet de copil”, scriitoarea nu caută să șocheze cititorul, indiferent de vîrsta acestuia. Ceea ce urmărește domnia sa este să ne ofere, prin expresii și imagini din cele mai plastice, povestea unei fetițe care se simte izolată de cei din jur – părinții care nu-i acordă atenția cuvenită unui copil de vîrsta ei, prietenii care refuză să o accepte în mijlocul lor pentru că „ o credeau o visătoare” –, precum și să ne impresioneze și să ne stimuleze interesul pentru fiecare pagină care urmează a fi citită. Iată o carte scrisă cu inimă de copil, nu doar pentru copii, ci pentru marea literatură a acestora, căreia, odată cu această izbîndă scriitoricească, Maria Roxana Chican îi aparține. De aceea, noi considerăm că „Magia unui suflet de copil” este un debut excepțional, care trebuie privit cu toată seriozitatea, spre așezarea numelui autoarei la loc de frunte, în galeria scriitorilor pentru copii. Cu această ocazie facem precizarea că, pentru a fi un scriitor cu ștaif, nu numărul de cărți contează, ci calitatea lor... Iar Roxana Mihaela Chican, prin cartea sa „Magia unui suflet de copil”, ne-a demonstrat acest lucru. Pe noi ne-a surprins plăcut creația sa literară, prin savoarea și originalitatea personajelor, a povestirii în sine. Autoarea creează un univers multiplu de personaje, fiecare dintre ele avînd menirea lui în completarea tabloului general, ca orice piesă într-un joc de șah, unde, în cele din urmă, toate își îndeplinesc rolul în așezarea lucrurilor în locul lor firesc, în cazul de față, împăcarea și o prietenie trainică, indispensabile unei vieți trăite în armonie. „Magia unui suflet de copil” este de fapt magia sufletului unui om deosebit care, cu mijloacele sale de exprimare și multă imaginație, a reușit să scrie o carte de mare rafinament spiritual, ceea ne face să spunem că, în cazul Mariei Roxana Chican, avem de a face, de pe acum, cu o mare scriitoare de literatură pentru copii, iar cei care o vor citi vor descoperi singuri o carte cu personaje ireale, construite cu priceperea unui bun cunoscător al atmosferei basmelor lui Petre Ispirescu și a lumii fantastice a naturii. Majoritatea eroilor cărții de față fac parte din universul nostru pămîntean în corelație cu universul ceresc. În concluzie, dacă la începutul acestor rînduri am folosit un pasaj emoționant din primele pagini ale volumului „Magia unui suflet de copil”, vom reda rîndurile de final ale povestirii, în care aflăm că, după lungi și complicate peripeții, Lili a ieșit învingătoare, iar: „Prietenia a învins, și iubirea, respectul și bunătatea au devenit caracteristici ale celor trei copii. Acum Lili era cea mai fericită că avea doi prieteni buni, oameni pe care se putea baza și, zîmbind, închise ochii și se întîlni cu ceilalți prieteni: Tes, Floarea-soarelui și Luminiță, pornind cu toții în călătoria visului.... – Unde? Unde? – Numai Lili știe!...”. Roxana Mihaela Chican este un generator de lumină spirituală pentru vlăstarele care vor să trăiască în lumea basmelor. Cartea sa, „Magia unui suflet de copil”, ne-a făcut cunoștință cu numele unei scriitoare dotate. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

*** I-e dat să rîdă omului Cum frunza-i dată pomului Că rîsu-n viață-și are rostul, Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul! *** Îmi place veselia zgomotoasă, Umoru-atunci cînd e la el acasă, Precum și rîsul zgomotos, sonor, Dar nu și rîsul batjoritor. *** Paradoxu-i la-ndemînă – Poți să-l spui și celorlalți – Gîndul e ca o fîntînă: Cînd îl adîncești, l-înalți. *** Cult, incult, minor, adult Tragi tot fumul din țigară! Dacă-ți place-atît de mult Pentru ce-l mai dai afară? *** Dacă-n viața pămîntească E celebru, renumit, Omul poate să trăiască Chiar și după ce-a murit. *** Le spunem noilor stăpîni Că-n România, la români, Poți pune lacăte la uși, Dar la umor nu pui cătuși! *** Mai nou, se-ntîmplă cam așa: Conduși de noii corifei, Românii nu au ce mînca Și se mănîncă între ei. *** Prin naștere, cu toții știm Că viața gratis o primim, Da-n clipa cînd se rupe ața, Noi viața o plătim cu viața. *** Românii nu mai sînt uniți, Dar, cînd privim la curcubeu Și-apoi ne închinăm smeriți, Unește neamul Dumnezeu. *** Cam mulți propun, precum se știe, Impozit mare pe prostie, Dar nu stă-n gîndul nimănui Să-l pună pe prostia lui. *** La durerile de șale, Scîndura-i, desigur, leac Dacă pui și laterale Și deasupra un capac. ELIS RÂPEANU

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... File de istorie literară

Ion Creangă, un scriitor creat de Eminescu?

Dacă istoria literară începe să-l înregistreze pe Ion Creangă numai după 1875, cînd lua primul contact cu Eminescu și Junimea, istoria limbii literare nu poate neglija, pentru explicarea limbii și stilului acestui mare scriitor, începuturile literare, am zice, publicistice. Din punct de vedere estetic și, evident, din punct de vedere lingvistic, avem de-a face cu două ipostaze distincte ale aceluiași scriitor: Diaconul răzvrătit, cum așa de plastic îl caracterizează G. Călinescu, și prietenul lui Eminescu, scriitorul.

Diaconul răzvrătit, publicist Ion Creangă este autorul unor articole interesante din punct de vedere publicistic și, privite în contextul profesiunii și mai ales al relațiilor sale de atunci, interesante ca limbă și preocupări. E vorba de trei articole: Misiunea preotului la sate, Jezuitismul și Un glas în pustiu. Limba în care sînt scrise aceste articole nu se apropie nici pe departe de aceea a poveștilor publicate în Convorbiri literare, începînd cu 1 octombrie 1875, și nici nu constituie o tranziție între limba ,,suplicelor” lui către forurile bisericești din epoca 1859-1872 și limba producțiilor din perioada junimistă. Tranziția ar fi, se pare, numai un act de neglijență stilistică, în frazele în care mai apare cîte un fragment din oralitatea lui Creangă, din stitul ,,avant la lettre” al poveștilor. În articole și ,,suplice”, diaconul ,,răzvrătit” se artificializează, se urbanizează neologistic, poate cu scopul de a avea același stil cu al șefilor ierarhici pe care-i solicită. Cam același stil îl au și lucrările sale pedagogice. O sumară anchetă lingvistică asupra acestor scrieri ne dovedește că ,,povestitorul” reproduce în scris limba scolastică pe care o deprinsese la Școala Normală Vasile Lupu, sub direcția lui Titu Maiorescu, și mai înainte la Seminarul de la Școala sub direcția lui Filaret Scriban. Iată un grafic cronologic al neologismelor: formolnic (formal) – 1859; eliberez, onorabil, reprezint, spiritual – 1863; arbitrar, grație, manieră – 1865; complect, disponibilitate, grad – 1866; decret, delegat, dresat, eroare, expediat, legalizat – 1869; competență, disciplină, energie, ilegal, onoare, promulgare, protest – 1871; clerical, coreg (corijez), declin (renunț), fantastic, fermitate, finire, francheță, incompatibil, incorijibil, modest, onest etc. – 1872. ,,Misiunea preotului la sate” (reprodus în Columna lui Traian, III, nr. 10, 1872), menține același limbaj cu termeni neologistici căutați, folosiți în publicistica timpului și mai ales apropiați de stilul administrativ. În fond, este vorba de un articol profesional, didacticist, prin care Ion Creangă recomandă preotului să fie pentru sate și medic, și învățător, și judecător. Nu uită să precizeze că preotul trebuie să fie apropiat de copii, să îndemne pe părinți să-i trimită la școală, să deștepte în săteni ,,conștiința națională” și mai ales în comportări și aspect general, să fie politicos și să aibă o înfățișare plăcută etc. Articolul este paradoxal prin faptul că recomandă preotului să uzeze de o limbă populară, dar chiar autorul, el însuși preot, nu o face. Ne întîlnim cu aceeași limbă a ,,suplicelor”, care este departe de limba și stilul poveștilor: animă, bravez, carieră, conștiință, corrump, devotament, energie, explorez, glorios, imparțial, inadmisibil, indispensabil, impresiune, investit (îmbrăcat), misiune, moralitate, narez, național, națiune, nobil, odios, profit, reformă, simpatie, simplitate, sistem, solid, speculez etc. O analiză a textului a făcut Vladimir Streinu în Clasicii noștri (1943, p. 208), ajungînd la concluzia că e un stil dictat de oportunitatea lucrării. ,,Jezuitismul” (apărut în nr. 46, din 8 aprilie 1873 al aceluiași ziar) e o satiră publicistică adresată jezuitismului și catolicismului în genere. Și aici se

menține limba cunoscută în articolul anterior: absurd, decret, fine, mască, monstru, ospitalieră, ridiculizat, tolerant etc. Textul celui de al treilea articol nu ne este cunoscut decît după titlu. Puse pe două coloane, probele de limbă din aceste articole, cu cele din povești dovedesc în mod evident progresul scriitorului. Se pune întrebarea cum s-a produs această puternică schimbare? Problema a fost adeseori discutată. Majoritatea comentatorilor explică ipotetic influența lui Eminescu, poetul fiind socotit factorul determinant al schimbării lui Creangă. Chiar un cercetător informat cum e Tudor Vianu, fără să mai amintim opiniile autorilor de manuale didactice, vorbește textual de această acțiune. ,,După mai multe mărturii ale vremii, se pare că Eminescu este acela care decide pe Creangă să aștearnă pe hîrtie primele lui povești” (Ist. Lit. rom. moderne, în colab., p. 307).

Scriitorul, prietenul lui Eminescu Eminescu îl cunoaște pe Creangă, probabil în 1874, toamna (potrivit lui G. Călinescu), însă nu se împrietenesc decît în anul următor. Pe baza unui raport al revizorului școlar M. Eminescu, datat 10 august 1875, Iași, se argumentează în mod curent că Eminescu și Creangă erau prieteni la acea dată, și deci influența lui Eminescu este determinantă pentru începerea redactării poveștilor, schimbare care marchează apariția scriitorului. Într-adevăr, Eminescu, în calitate de revizor al județului Iași, relevă activitatea unor dascăli, printre care și Creangă, care ținuseră ,,prelegeri și convorbiri” asupra ,,metodei de a propune diferite obiecte... Dl. V. Creangă învățător la școala de băieți nr. 2 din Păcurari...”. Eminescu îi scrie greșit numele, V în loc de I. Nu rezultă de aici că cei doi erau prieteni din 1874. De altfel și G. Călinescu fixează în 1874 numai apariția lui Eminescu la Iași, toamna, continuînd printr-o presupunere luată de mulți ca realitate, că Ion Creangă ,,îl văzu, fără îndoială, pe tînărul pletos”. Dar mai departe adaugă: ,,dar curînd se cunoscură bine”, referindu-se la raportul revizoral amintit. Să deducem de aici că erau prieteni cînd Eminescu îi greșește chiar numele? Poetul nu-l putea cunoaște mai devreme de august 1875, și nici nu-l cunoștea bine. Am putea spune că se cunoșteau numai administrativ. Între august și octombrie s-au apropiat, și Eminescu l-a adus la ședințele Junimii. Numai în această scurtă perioadă de două luni, să fi scris Creangă primele sale povești cu o limbă așa de nouă față de cea din suplicele și articolele analizate sumar mai înainte? Nu cumva contactul lui Creangă cu Maiorescu, fiind mai vechi de 1875, contact formativ, incontestabil, să fi contribuit mai mult la această schimbare? Maiorescu ținea mult la Creangă, dovadă că-l numește în învățămînt în două rînduri, îi apreciază metoda pedagogică și i-o stimulează, și probabil îl aduce și la Junimea, din 1871. Nu există documente, ci doar mărturisiri, ca și în cazul modelării inițiale de către Eminescu a scriitorului Creangă. La Biblioteca universitară ,,M. Eminescu” din Iași, se află un manual de Metodă specială a Aritmeticii, autor Titu Maiorescu, manual copiat de Creangă din însărcinarea șefului Junimii (Mss. 150, datat 5/12. 1864). În 1864, Creangă lua primul contact ca elev cu Maiorescu, și chiar din primul an, se vede și din această

Bijuterii lirice

Acasã

Simt merilor aroma și crinilor parfumul, dinspre adînc, pămîntul, oftînd se face deal, sînt mai bătrîn ca lumea și mă cunoaște drumul cînd mă întorc la mine acasă în Ardeal. Pierdute-n înserare căpițe-nrourate de greieri amețite se scaldă în răcori. Un clopot, cel din urmă, nădejdile îmi bate și scutură polenul de aur de pe flori. Ați fost aici vreodată? Ați auzit cum sună în vraja serii bradul stingher și neînfrînt tîrziu, cînd se preumblă Iancu Avram sub lună ieșit ca o nălucă albastră din pămînt? În clipa asta albă și pură ca o iarnă mă voi opri la Vidra călare pe un cal. Să nu mai știu de-i vară sau dac-a prins să cearnă grei, fulgii amintirii. Să simt că-s în Ardeal... Să văd cum urcă steaua care în veci n-apune născută din vecia stejarilor cărunți. Să fiu un vers de mire, pur ca o rugăciune și dulce ca un tulnic de dor oftînd în munți. MIRCEA MICU

însărcinare, îi atrăsese atenția. S-ar putea porni și de aici pentru a dovedi relațiile lui Creangă cu Junimea chiar înainte de Eminescu. Cu siguranță că elevul lui Maiorescu citea ,,Convorbirile”, trăia deci în mediul lor. Într-o argumentare contextuală reiese că la contactul cu Eminescu, Creangă trecuse deja la seria poveștilor, Creangă povestitorul părăsise artificiile publicistice și începuse să se transcrie așa cum era el, metodă a junimiștilor. Și asupra lui Eminescu, într-o anumită privință, Junimea exercitase, direct și indirect, aceeași influență. Eminescu a rămas uimit de această spontaneitate și de acest simț genial al limbii și, desigur, l-a cultivat pentru Junimea, dar Creangă depășise în acel moment ipostaza ,,publicistului”. Chiar atunci cînd Creangă scria articolele amintite, care constituie debutul său, el vorbea altfel, nu era învățătorul, intelectualul mediocru, așa cum apare în ele, ci țăranul de geniu care trăia în contextul lingvistic și etnografic al poveștilor. Ele l-au învățat să scrie. Eminescu îl descoperă pe Creangă, dar nu-l creează. Îndemnul lui Eminescu era cel mult de a publica, nu de a scrie. Din păcate, manuscrisele lui Creangă nu sînt datate, pentru că s-ar vedea, în contextul celor arătate aici, că sînt anterioare întîlnirii cu Eminescu. Contactul cu Maiorescu și deci cu Junimea era anterior, și această mutație de ordin istoric literar nu prejudiciază cu nimic prietenia celor doi mari creatori. E o ipoteză ce poate fi adîncită. (E.M., sursa: ,,Almanahul literar ’79”)

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Vizita celebrului Louis Blériot la Bucureşti

Louis Blériot a fost primul aviator care a reușit, în anul 1909, să traverseze în zbor Canalul Mînecii cu un aparat mai greu decît aerul. Tot în anul 1909, în luna octombrie, Luis Blériot a ajuns, împreună cu avionul său, la București. Aici urma să facă o demonstrație de zbor cu celebrul său aparat la Hipodromul Băneasa. „Celebrul și unicul aviator pe acele timpuri, sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus și el, îmbarcat pe un vagon de marfă. Marele inventator urma să se ridice deasupra hipodromului și să plutească vreun ceas în văzduh: cam atît cît i-a trebuit să treacă peste Canalul Mînecii”. Interesul românilor pentru acest eveniment a fost imens. Iată cum evoca acest moment Alex. F. Mihail – 27 de ani mai tîrziu – într-un articol publicat de săptămînalul „Realitatea Ilustrată”. „Însuflețirea a fost mare, nu numai la București, dar în întreaga Românie. În ziua de marți, 13 octombrie, trenurile cari mergeau spre București erau tixite, 99 la sută dintre călători venind pentru Blériot. A doua zi de dimineață a început procesiunea spre șosea. Fiecare dorea să ocupe un loc cît mai bun în tribune sau pe alee. Tramvaiele cu cai nu mai pridideau. Ele se opreau pe atunci la Bufet, și de acolo lumea o lua pe jos. Nemaiîncăpînd în interiorul vagoanelor, mulți se atîrnau pe afară, sau stăteau în picioare pe scîndurile lungi în formă de treaptă, așezate pe de-o parte și alta de-a-lungul tramvaielor deschise. Multe asemenea scînduri-trepte s-au rupt sub povara cea grea. Au fost și unele accidente. Totuși nimeni n-a protestat. Unica țintă a tuturor era să ajungă cît mai repede la peluză. În afară de mii și zeci de mii de pietoni, treceau fel de fel de vehicule: «muscalii cu cauciuc», la modă pe atunci, automobile, taximetre, brecuri militare și particulare, camioane și căruțe amenajate pentru pasageri, precum și celebrele tramcare, de duioasă memorie, ale lui Toma Blîndu. Aleile rezervate pentru pietoni prezentau un aspect din cele mai pitorești, după cum și-aduc foarte bine aminte bucureștenii mai bătrîni. Era o împestrițare de culori, un amestec ciudat de pălării de vară și de toamnă, de umbreluțe și de boauri, de rochii «la modă», de căciuli și de șepci de liceeni. O revărsare de lume nemaivăzută la București, un adevărat exod, care se îndruma grăbit spre «cîmpul de experiență». La peluză, în dosul cordoanelor militare, lumea care sosise mai de dimineață se odihnea și își lua acum prînzul, din proviziile aduse de acasă, în așteptarea năstrușnicului eveniment. La ora unu și jumătate, locurile erau toate ocupate, totuși lumea continua să curgă în valuri. În ultimul moment au mai sosit trei trenuri în gara Mogoșoaia. O nouă forfoteală. Se apropia ora două, cînd se fixase sborul. Publicul era evident emoționat. Bucureștenii nu mai văzuseră pînă atunci sburînd un avion. Doar în basme se pomenea de minuni asemănătoare. Ora 2 și multă lume era cu lacrămile în ochi, în preajma momentului solemn”.

Dar unde-i Blériot? „- Dar unde-i Bleriot? – întrebarea aceasta, pusă de cineva, în apropiere de hangarul improvizat sub care

a păstrat o liniște și o ordine desăvîrșită” („Furnica”, 22 octombrie 1909). „De cincisprezece zile s-a vorbit enorm de mult la noi în țară despre aviațiune, despre aeroplane, despre cucerirea aerului. Foarte bună atenție a cîtorva de a ne da spectacolul plin de noutate al unui om care sboară, nu s-a putut realiza din pricina unui accident nenorocit, cum se vor mai întîmpla multe pînă ce aceste aparate de sburat își vor afla forma lor definitivă, pînă peste cîțiva ani deci, cînd nu se vor mai aduna cîte 100.000 de oameni să aștepte un spectacol care e nevoit să se amîne. Surpriza urîtă ce s-a dat bucureștenilor și multor veniți din toată țara, săptămîna aceasta, prin accidentul care a împiedicat pe îndrăznețul om-sburător Blériot să arate ce însemnează curajul mai întîi de toate și apoi să arate ce poate face cu mașina cu care a care a trecut Canalul-Mînecei” („Universul Literar”, 19 octombrie 1909).

De ce nu a zburat Blériot

fusese adăpostită pasărea măiastră, plutea acum peste marea de capete. Unde-i Bleriot? – se-ntrebau toți. Automobilul reginei Elisabeta își făcuse intrarea în curtea tribunelor, urmat de trăsurile Curții, în cari se aflau principesa Bibescu și doamnele de onoare. Peste cîteva clipe, sosi și familia princiară: principele Ferdinand și fiul său, principele Carol, însoțiți fiind de principesele Maria, Elisabeta și Mărioara. Tînărul prinț Carol purta cu eleganță, pentru prima dată în public, uniforma de sublocotenent de vînători. În marea mulțime și prin tribune se aflau toți miniștrii de pe vremuri, precum și atîtea alte personalități ilustre din lumea românească. Era un entuziasm ce nu mai cunoștea margini, din partea întregei mulțimi. O manifestație simbolică. Se aducea omagiul sărbătoresc geniului bun, ce urma să apropie nu numai țările, dar chiar și continentele, înfrățind între ele popoarele de pe glob. Aceasta era pe atunci părerea optimistă a publicului despre rolul aviației”.

Un incident „Totuși a fost o desamăgire. În ziua de 14 Octombrie 1909, Bleriot n-a putut sbura la București. Experiența a trebuit să fie amînată”. Dezamăgirea publicul a fost la fel de mare ca și entuziasmul care îi adusese la Hipodromul Băneasa. Iată cîteva consemnări ale momentului, preluate din presa anului 1909: „Miercuri 14 octombrie, zeci de mii de oameni din București și din alte orașe depărtate ale provinciei, veniți cu cheltuială mare pe Hypodromul Băneasa ca să vadă pe Blériot sburînd, au fost vestiți în ultimul moment că un accident suferit de motorul aeroplanului face cu neputință ascensiunea, care se amînă peste o săptămîna, nu se știe în ce anume zi. Ei bine, anunțarea asta făcută cu voce bîlbîindă de către un tînăr membru al Automobil-Clubului n-a fost întîmpinată decît cu foarte puține și slabe fluierături și de mici și neînsemnate neorînduieli. Covîrșitoarea majoritate a imensului public

Adevărata cauză pentru care demostrația aeriană pe care legendarul Blériot trebuia să o facă la București este dezvăluita abia în anul 1936 de către redactorul „Realității Ilustrate”, Alex. F. Mihail: „După 27 de ani, am găsit, la muzeul Institutului medico-legal, aripa frîntă din elicea avionului lui Blériot. O aruncase aviatorul pe cîmp, iar prof. dr. Neculae Minovici, venit pe teren cu brecul cu patru cai înaintași al Salvării, avusese grijă s-o ridice și s-o păstreze. Dar ce s-a întîmplat atunci? A fost într-adevăr un accident neprevăzut? Sau trebuie căutată, poate, «mîna criminală»? Sînt cîteva săptămîni de cînd sufletul maestrului și-a luat sborul spre sfere misterioase (notă: Luis Blériot a murit în 2 august 1936). Făcînd o cercetare reportericească acum, după moartea ilustrului îndrumător al aviației internaționale, cred că, astăzi, se poate aduce la cunoștința publicului adevărul istoric: În acea zi, la 14 Octombrie 1909, mai mulți tineri ingineri români, camarazi de promoție ai lui Blériot la Școala Centrală din Paris, au crezut de cuviință să dea în onoarea colegului lor iubit un banchet la Capșa. Tinerii, în loc să fixeze banchetul după terminarea «experienței de sbor», s-au grăbit să-l organizeze la ora 12, adică cu două ore înainte de meeting. Sărbătoritul, foarte vesel și bine dispus, a avut prilejul să aprecieze calda prietenie a camarazilor, priceperea bucătarilor români, dar și calitatea excelentă a vinurilor de Drăgășani, Odobești, Cotnari, precum și a celorlalte podgorii. Se spune că la un moment dat, Blériot, în culmea entuziasmului, ar fi ridicat un toast în cinstea regelui dac Burebista, care, în înțelepciunea lui, n-a distrus chiar toate viile de pe meleagurile noastre, după cum se spune de obicei. Cînd petrecerea era mai în toi, iar convivii uitaseră cu desăvîrșire despre meeting, a venit în grabă, cu automobilul, un sol de la Băneasa, din partea comitetului organizator al Automobil-Clubului: - Miile de oameni așteaptă cu nerăbdare să aclame pe aviator... – spuse acesta agitat. - Nu mai e de pierdut nici o clipă... A sosit curtea regală! Blériot și-a trecut mîna peste frunte. Cei de față nu prea au înțeles bine despre ce e vorba. După o scurtă consfătuire au hotărît să nu-l lase pe camaradul lor să plece dintre dînșii. - Totuși mă duc! – a exclamat el în cele din urmă. Ajuns pe cîmp, se spune că – într-un moment de fericită inspirație – a rupt intenționat aripa elicei și a aruncat-o, dîndu-și seama, probabil, că nu va putea efectua sborul. Ne grăbim să arătăm că, a doua zi, a scos din vagonul său, de la gară, altă elice, de rezervă, înlocuind pe cea stricată. Buna regină Elisabeta, care după cum am arătat se afla la hipodrom, profund afectată, nefiind nici ea precis informată, a invitat imediat pe Blériot în loja ei din tribune. Ce a vorbit acolo tînărul aviator și ce explicații a dat Suveranei nu se știe, căci Carmen Sylva, în îngăduința ei, n-a reprodus niciodată ciudata conversație. Ziarele, după vremuri, au publicat «darea de seamă» a dejunului de la Capșa, «terminat la ora 2», cu o parte a discursurilor rostite și cu «Menu-ul» înșirînd lista tuturor vinurilor selecte și a șampaniei ce au figurat pe masa veselei agape, pe care tinerii și veselii centraliști au dat-o în cinstea colegului lor de promoție. Totuși, publicul bucureștean află abia acum pricina adevărată pentru care Blériot n-a putut zbura în ziua de 14 octombrie 1909”. Deieri-deazi.blogspot.com

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

File de istorie

DIN VREMEA LUI CUZA VODĂ (II)

Abia apucaserăm să sosim în vale la Băneasa, cînd auzirăm o vie canonadă venind dinspre Bucureşti. Birjarul opri; Grigorescu îngălbeni; tovarăşul său, ca şi mine, toţi devenirăm foarte neliniştiţi. Grigorescu bănuind că aceste frecvente lovituri de tunuri însemnau că atacul ce se temea asupra Cotrocenilor se dă şi că a început încăierarea între trupele partizane noului guvern şi cele dizidente, de sub colonelul Solomon, adăpostite în cazarma Malmaison, îmi declară că, pînă nu se va lămuri, el nu merge înainte şi că nu este nebun a se duce în gura lupului, spre a fi prins şi arestat în Ploieşti, cum de altminteri i se mai întîmplaseră asemenea nemulţumiri şi alte dăţi. Birjarul însuşi părea foarte îngrijat şi spunea că preferă a nu se mai risca înainte, pe vremuri turburi ca acestea. Ce mă zgudui însă adînc pe mine fu mai ales teama că mi se va înfăţişa iar înaintea ochilor cernita vedenie de morţi şi răniţi, ce abia cu 7 luni înainte, în ziua de 3 august 1865, oferea piaţa Sf. Anton şi hanul de la Bazaca. Atunci, partidul liberal înaintat proiectase o demonstraţie pacinică de protestare în contra regimului loviturei de Stat de la 2 mai. Pentru această mişcare se mobilizase populaţia din mahalaua Tabacilor, asupra căreia acest partid avea multă înrîurire şi care tabaci jucaseră întotdeauna un rol, de la 1858 încoace, la toate mişcările demonstrative din Capitală. Şeful guvernului din 1865, Nicolae Creţulescu, prevenise prin telegraf pe Vodă Cuza care se afla la băi la Kissingen, de ce se proecta în Capitală şi îi ceruse autorizaţia de a lua măsuri, spre a zădărnici intenţiunea opoziţiei. Însă directorul telegrafelor, Liebrecht, trecînd peste intenţia leală şi cinstită a lui Creţulescu, reprezintă prin depeşa trimisă Domnitorului că o adevărată revoluţie se prepară în Capitală şi, alterînd intenţiunea primitivă a lui Creţulescu, făcu ca trupele să fie scoase din cazărmi şi să opereze cu cea din urmă rigoare. Astfel intenţionata manifestaţie pacinică şi liniştită, la care se adăogaseră şi mulţi curioşi, fu prinsă ca într-o cursă şi fu înconjurată de toate părţile. Hotărîndune a curma într-un fel sau altul întreruperea forţată, la Băneasa, a călătoriei noastre, puturăm obţine de la birjar să deshame unul din caii de la trăsură şi jandarmul să pornească pe deşelate, pe distanţa relativ scurtă, pînă la locuinţa mea în Calea Mogoşoaei, peste drum de palatul Ştirbei, unde se află, şi să ne aducă răspuns despre cele ce se petrec în Capitală. Sosind la domiciliul meu, el află acolo pe doctorul Iatropol, medic al meu şi foarte bun amic al lui C.A. Rosetti, care nu lipsise a face din el un devotat partizan politic. Atît doctorul, cît şi soţia mea ne trimiseră grabnic răspuns prin jandarm a ne linişti, căci canonada care o auzeam nu însemna încăierare de trupe, ci salve de ceremonie, care se trăgeau în acel moment la Mitropolie, unde locotenența domnească, împreună cu guvernul, deputaţii şi senatorii depuneau jurămîntul de

credinţă contelui de Flandra, proclamat de naţiune domn ereditar al României, sub numele de Filip I. De la Mitropolie, locotenența domnească şi ministrul de război aveau să se ducă şi să ia acelaşi jurămînt trupelor bivuacate pe platoul de la Cotroceni. Aci voi face o paranteză, spre a povesti un incident petrecut în aceiaşi zi, şi care mi s-a relatat în urmă. El priveşte pe colonelul A. Solomon, ultimul ministru de războiu al lui Vodă Cuza, şi este cu totul spre onoarea ca militar a colonelului. Mai întîi, dau aci cîteva amănunte personale asupra acestui ofiţer, foarte simpatic şi popular în armată. El era născut oltean, în acea parte a ţării, care, pe lîngă şireaua Basarabeştilor noştri voievozi, a fost în cursul vremilor şi un sămînţar de viteji şi capi de oaste, ca fraţii Buzeşti, Calomfireştii, Popa Parcaşi, Banu Manta şi mulţi alţii. Alexandru Solomon era fiul unui fost pandur din timpul războaielor cu turcii, de la începutul Secolului XIX, şi unul din locotenenţii lui Tudor Vladimirescu. Acest Solomon, tatăl, nu era din clasa boierilor celor mari, însă era de neam şi la formarea armatei naţionale fu primit, în virtutea serviciilor lui anterioare, cu rangul de maior şi în curînd înainta polcovnic (colonel) şi i se dete comanda Regimentului 1 de infanterie (pihotă) [pedestrime] recrutat numai în Oltenia şi ţinînd garnizoană în Craiova, cu detaşamente în Severin, Calafat, Islaz etc. El păstră foarte îndelung timp comandamentul acestui regiment şi-l avea încă în anul 1848, aşa ca în mişcarea revoluţionară din acel an. Împreună cu şeful oştirii de atunci, colonelul Odobescu, încercă un moment a restabili ordinea turburată, arestînd la palat pe membrii guvernului provizoriu, dar pe care poporul îi sili a-i elibera, terminînd astfel o vărsare de sînge ce începuse deja a se produce. Evenimentul acesta din viața militară a părintelui, decedat pe la 1859 nu fu defavorabil fiului şi crea acestuia reputaţiunea de a avea atavice tradiţiuni de bun ostaş, pătruns de spiritul de disciplină şi respect al ordinei. Alexandru Solomon era un autodidact în privinţa militară; el nu făcuse vreo şcoală specială, dar se folosise de multă practică. Vodă Ştirbei îl luă ca adjutant. Însă A. Solomon nu îndeplini mult timp acest serviciu, preferînd întotdeauna a fi ceea ce se numea atunci ofiţer de front. Domnia lui Cuza îl găsise colonel şi comandant al aceluiaşi Regiment 1, ce fusese comandat de tatăl său, Cuza îl aprecia foarte mult şi, după ce îl trimese cu regimentul său, ca unul din primii ofiţeri munteni la Iaşi, îi încredinţa direcţiunea Ministerului de rezbel, în care îl găsi evenimentul din 11 februarie. Acum să povestesc incidentul petrecut cu colo nelul Solomon înaintea locotenenței domneşti, în ziua de 13 februarie, astfel cum mi s-a relatat şi mie şi care a fost foarte impresionant pentru acei ce au asistat la dînsul. Pe cînd se adunaseră la Mitropolie, pentru jurămînt, locote nența domnească, guvernul şi membrii Corpurilor le giuitoare, sosise o depu taţiune de ofiţeri, din tru

ÎN PREZIUA LOVITUREI DE STAT DELA 2 MAIU 1864

pele închise în cazarma de la Malmaison, trimisă de colonelul Solomon spre a întreba pe presidenţii Senatului şi ai Camerei, dacă Reprezentaţiunea naţi onală recunoaşte şi aprobă faptele petrecute şi cele ce se petrec. Ofiţerii declarară prezidenţilor că în caz contrariu colonelul Solomon şi soldaţii săi se pun la ordinele Camerelor şi sunt gata a face toată rezistenţa ce li se va ordona. Prezidenţii răspunseră că sentimentul iubirii de patrie şi al măririi ei impune tuturor datoria de a recunoaşte îndeplinirea votului naţiunii, din 1857, pentru proclamarea dinastiei ereditare a unui principe străin, voi repeta încă odată acum: că această datorie o au toţi românii, cetăţeni şi soldaţi, și prin urmare trebuie s-o aibă şi colonelul Solomon şi ostaşii săi. Reprezentaţiunea naţională invită dar pe colonelul Solomon, pe ofiţerii şi pe soldaţii săi, a renunţa la orice idee de rezistenţă şi a depune, ca celelalte trupe, jurămîntul de credinţă pentru contele de Flandra. Colonelul Solomon era prea bun militar pentru ca, după acest răspuns, să mai facă rezistenţă cu trupele sale; el le împreună cu cele ce juraseră deja pentru Filip de Flandra. Dar, în cursul zilei, pe cînd locotenența şi guvernul erau adunaţi în consiliu la palat, se înfăţişă înaintea lor colonelul Solomon care declară că a dat ordin batalioanelor şi escadroanelor, ce erau închise în Malmaison, a se uni cu trupele bivuacate pe platoul de la Cotroceni şi a săvîrşi şi ele jurămîntul, ce acelea depuseseră. Iar cît pentru dînsul, adaogă că ar considera onoarea lui militară întinată şi pătate epoletele sale, dacă ar rămînea un moment în armată. În urma trădării săvîrşite de unii ofiţeri, faţă de domnul şi suprema lor căpetenie, zicînd acestea, trase sabia, o frînse pe genunchi, depuse crîmpeiele înaintea locotenenței şi miniştrilor şi părăsi sala. Revin la călătoria noastră spre Ploieşti, în ziua de 13 februarie 1888. Uşurat de teama de a merge în gura lupului, cum se exprimase Grigorescu la auzul canonadei, care ne îngrijase cînd abia sosiserăm la Băneasa, deşi el încă tot nu era liniştit asupra sfîrşitului expediţiunei noastre, fostul deputat liberal al Ploieştilor era însă un agreabil tovarăş de drum, interesant prin întîmplările svînturate, la care luase parte din frageda lui tinereţe, începînd de la revoluţia din 1848. El intrase pe la 1850 în magistratură, în postul modest de ajutor de grefier, şi prin zelul, activitatea şi o probitate mai presus de orice bănuială, ajunsese, numai prin practica sa, membru de şedinţă la Tribunalul de Prahova, post în care îndatora multă lume şi-şi crea credincioşi amici. Ales de concetăţenii săi deputat al oraşului Piteşti în Divanul ad-hoc, el se alipise cu sufletul şi inima de Partidul liberal şi avea un cult pentru C.A. Rosetti, reprezentantul cel mai activ al acestui partid. (va urma) TH.C. VĂCĂRESCU Prezentare şi selecţie Ioan LĂCUSTĂ

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Odiseea unui manuscris byzantin. De la Văcărești la Luvru (I) Timp de trei luni (noiembrie 1992 – ianuarie 1993) Muzeul Luvru din Paris a prezentat expoziţia „Arta byzantină în colecţiile publice franceze“. Cîteva sute de mii de vizitatori, francezi şi turişti străini, amatori de artă, simpli iubitori de cultură sau specialişti au avut privilegiul de a admira opere celebre, reproduse în mai toate tratatele de istorie şi civilizaţie byzantină, de la mozaicuri monumentale, sculpturi, ivorii, steatite, gliptică şi piese de orfevrărie, pînă la manuscrise, icoane, stofe, broderii şi monede. Savant şi estetic reunite în marele hol Napoleon sub marea piramidă de plastic, aceste creaţii înfăţişau fascinant, somptuos, convingător, diversitatea şi bogăţia tezaurului cu care geniul greco-latin medieval a înzestrat patrimoniul cultural al umanităţii. Genul cel mai bine reprezentat prin exponate numeroase şi de înaltă calitate a fost acela al manuscriselor. Poate pentru că, aşa cum vom vedea, mecenaţii şi cărturarii Franţei au acordat timp de secole o deosebită atenţie acestor creaţii ale culturii byzantine. Poate pentru că manuscrisul se recomandă deopotrivă prin prestigiul autorului, importanţa textului, măiestria caligrafiei, minia turilor şi a legăturii, adesea o rară bijuterie. Poate, de asemenea, pentru că deşi mai fragile decît operele în piatră sau metal, manuscrisele au

învins adesea mai bine vicisitudinile necruţătoare ale timpului. Într-o vitrină din secţia rezervată epocii iconoclaste (726-843), perioadă cînd au fost interzise icoanele şi orice formă de reprezentare a chipului uman în artă, un codice superb atrăgea atenţia prin fineţea scrierii, prin risipa de aur în text sau în miniaturi, dar şi printr-o prezentare evident greşit redactată pe legenda explicativă a exponatului: „Oferit principelui Ţării Româneşti, abatelui Sevin, pentru Biblioteca Regelui, în 1730“ (Offert au Prince de Valachie à l’abbé Sevin pour la Bibliothèque du Roi en 1730). Aşadar: Cine şi cui a oferit somptuosul manuscris? Ce legătură are această operă byzantină de acum douăsprezece secole cu un principe ai Ţării Româneşti? La care voievod al nostru se referă legenda şi cum a ajuns preţiosul codice de la curtea munteană în palatul regelui Franţei? Ce rost să fi avut o bibliotecă românească în înzestrarea bibliotecii lui Ludovic al XV-lea? Răspunsul la toate aceste întrebări îl oferă, în 1994, prof. dr. Virgil Cândea (1927-2007), membru corespondent al Academiei Române, cel mai bun cunoscător al relaţiilor noastre cu culturile străine, care, de altfel, citează celebrul manuscris în enciclopedia sa Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, 1991, la capitolul Franţa.

Arsenalul anti-iconoclast Mai tot Secolul al VII-lea şi prima jumătate a celui următor, lumea creştină, îndeosebi în Răsăritul ei, a fost tulburată de criza iconoclastă, de lupta împăraţilor Byzanţului şi a înaltei ierarhii bisericeşti, devotată acestora, împotriva venerării icoanelor. O dispută teologică, rezervată, aparent, învăţaţilor şi călugărilor, care a iscat însă prigoane, torturi şi execuţii sîngeroase, distrugeri de opere celebre, pasiuni fratricide şi lupte de stradă – iată ce poate provoca uimirea sau chiar surîsul omului modern. Dar cronicile timpului şi o bogată literatură datorată unor mari doctrinari greci sau arabi ai Secolelor VIII-IX demonstrează amploarea crizei pe toate planurile vieţii. Era în joc nu numai cursul viitor al creştinismului ca religie şi temei al civilizaţiei europene, dar însăşi soarta Imperiului byzantin, deja şubrezit de ereziile anterioare – arianismul, nestorianismul, monofizitismul etc. – care din controverse dogmatice au degenerat totdeauna în crize politice şi sociale. Pentru teologi, respingerea icoanei, deci a posibilităţii de a reprezenta şi venera chipul lui Christos, înseamnă să pui în discuţie miezul religiei creştine. Spre deosebire de mozaici şi musulmani, creştinii zugrăvesc Divinitatea pentru că ei cred că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om, ne-a lăsat chipul său într-o epifanie care trebuie venerată. A contesta legitimitatea reprezentării acestui chip înseamnă a te îndoi de întruparea însăşi. Dar această învăţătură, prin care creştinii se singularizau între religiile abrahamice, îngrijora pe suveranii Byzanţului, care au văzut în ea o afirmare a clerului monastic, mereu mai puternic în imperiu, şi deopotrivă un front vulnerabil în lupta cu Islamul în plină ascensiune şi înverşunat iconoclast. Aşadar, de la Leon al III-lea Isauricul pînă la Mihail al II-lea, şase împăraţi byzantini au interzis icoanele prin măsuri de stat, sprijinite de patriarhi ai Constantinopolului aleşi anume pentru convingerile lor iconoclaste. Ceea ce a determinat reacţia apărătorilor icoanelor (iconofili sau iconoduli) şi constituirea unei „teologii a icoanelor“, capitol ultim şi încununare a doctrinei creştine. Arsenalul lor a fost alcătuit în primul rînd din actul însuşi de venerare a imaginilor sacre apoi din răspîndirea curajoasă a legitimităţii acestui act prin

Alexandru Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

cuvînt şi prin scris. Ne-a rămas din acest arsenal opera sfîntului Ioan Damaschin. În Siria byzantină, recent ocupată de musulmani la sfîrşitul Secolului al VII-lea, erau mulţi creştini şi dintre ei s-a ridicat Ioan Mansur, de familie nobilă, ajuns prin educaţie şi calităţi la treapta de demnitar al califului umayyad Yazid al II-lea din Damasc. Dar înaltul funcţionar al puterii musulmane era un creştin convins şi un învăţat hotărît să-şi pună ştiinţa în slujba religiei sale. Aşa a dobîndit el faima de părinte şi învăţător al Bisericii Răsăritului, justificată şi prin sfîrşitul vieţii sale, ca monah în celebra mînăstire a Sfîntului Sava din deşertul Palestinei, în 749. Cu cinci secole înaintea lui Toma d’Aquino, autorul tratatului Summa Theologica (sinteza credinţei catolice), Sf. Ioan Damaschin a scris Izvorul ştiinţei (Tégé gnôseôs), prima sinteză a doctrinei creştine în expresia ei ortodoxă, răsăriteană. Dar învăţaţii i-au atribuit, cu temeinice argumente, şi o operă nesemnată, anume Sfintele paralele (Hiera paralléla), culegere de citate din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, ordonate alfabetic, în 24 de capitole pe teme doctrinare şi ascetice. S-a scris mult despre această carte publicată de Jacob Billius la Paris, în 1619, drept prima operă a marelui învăţat creştin. Dar, după 1730, Occidentul cultivat a intrat în posesia „celui mai vechi şi celui mai somptuos manuscris al operei Sacra paralléla ajuns pînă la noi, singurul ilustrat“ (cum este apreciat în Byzance. L’Art byzantin dans les collections publiques françaises – Byzanţ. Arta byzantină în colecţiile publice franceze, Paris, Bibliothèque Naţionale, 1992, p. 190).

Sacra Paralella

Un manuscris byzantin de rară valoare... (I) Cel mai vechi text cunoscut din celebra operă a Sfîntului Ioan Damaschin are 394 file scrise pe pergament, cu frumoase caractere unciale încolonate pe două coloane și e împodobit cu 1658 de miniaturi, fapt rarissim în istoria manuscriselor de artă. Titlurile capitolelor și numele autorilor citaţi sînt scrise pe fond de aur. Dintre ilustraţii, 456 sînt portrete în medalioane bordate cu perle, tot de aur. Iconografia (portrete sau scene) este inspirată din toate sursele artei şi literaturii creştine din Siria şi Palestina (îndeosebi), dar şi din modele carolingiene sau romane (constatările lui André Grabar şi Kurt Weitzmann). De aceea, discuţiile asupra locului unde a fost creat manuscrisul (în Palestina sau la Roma?) încă nu s-au încheiat. Dar un lucru este sigur: el a făcut parte din arsenalul antiiconoclast. El a participat la desăvîrşirea doctrinei creştine prin teologia icoanelor. O demonstrează textul şi bogăţia ostentativă a imaginilor, realizate într-o epocă în care icoanele erau interzise. Manuscrisul este din prima jumătate a Secolului IX (anterior deci anului 843 cînd s-a restabilit cultul icoanelor), sau chiar mai vechi (în descrierile obişnuite el este datat din Secolul VIII, Palestina, aşadar contemporan autorului său). Ştim despre Nicolae Mavrocordat că a inaugurat epoca fanariotă. Istoriografia mai veche ne-a obişnuit cu ideea că toată perioada 1711-1821 – an în care Tudor Vladimirescu a salvat ţara de fanarioţi – a fost dezastruoasă pentru români. Nuanţările multor istorici, de la Nicolae Iorga pînă la Andrei Pippidi, care arată că secolul amintit a fost în multe privinţe binefăcător pentru societatea românească – fără a-i ascunde aspectele păgubitoare – sînt încă prea puţin înregistrate de istoriografia noastră. Între petele de lumină care integrează vremea domniilor fanariote în tradiţia românească cea mai intensă a fost legată de personalitatea şi opera lui Nicolae Mavrocordat, domnitor în diferite perioade, între 1711-1730, în Moldova şi Ţara Românească. Cel care a inaugurat domniile fanariote în Principate a fost român cel puţin pe jumătate, prin naştere. Era, prin mama lui Sultana, strănepot al lui Alexandru Iliaş, deci se trăgea din vechea dinastie a Moldovei. Era rudă prin alianţă cu Constantin Brâncoveanu. Dar mai ales român prin opţiune şi operă. Fecior al lui Alexandru Mavrocordat, mare dragoman al Porţii otomane, el însuşi înalt funcţionar la Istanbul (mare dragoman, terziman), Nicolae s-a aşezat pe tronul Brâncovenilor, Cantacuzinilor şi, în Moldova, al Cantemireştilor, cu conştiinţa unei misiuni nu numai politice, dar şi culturale, îl ajuta ca să înţeleagă această misiune o excelentă educaţie. Cunoştea latina şi italiana, ceea ce i-a permis să înveţe repede româna după instalarea sa pe tron. A înţeles îndată contextul cultural brâncovenesc în care a intrat ca un continuator. (va urma) Dr. VIRGIL CÂNDEA

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (249) NEMURITORII (7) Cao Guojin/ Cao Guojiu – este unul din Cei Opt Nemuritori daoiști legendari. De origine nobiliară, frate cu împărăteasa Cao Huo, consoarta unui împărat al dinastiei Song, el deținea un rang înalt la Curte. O altă versiune afirmă că a fost unchi al împăratului. Tot timpul, Cao Guojiu a dus o viață exemplară, așa încît a ajuns să fie dezgustat de corupția de la Curte. S-a mai adăugat și faptul că fratele lui mai mic a devenit un ucigaș, dorind să o seducă pe soția victimei. Rușinat de toate acestea, Cao a plecat spre munți într-un exil autoimpus pentru a-și afla liniștea, meditînd ca orice pustnic. Nu avea asupra sa nici un ban, ci doar un medalion de aur dăruit de împărat ca semn al rangului său înalt deținut în societate. Ajuns la un rîu, s-a văzut nevoit să îi spună barcagiului sau podarului că nu are cu ce să îl plătească. În schimb, i-a arătat medalionul și a pretins să fie trecut peste rîu fără plată, numai din respect față de rangul său. Un preot aflat de față l-a mustrat pentru felul cum a procedat. Rușinat, Cao Guojiu a aruncat medalionul în apă. Preotul era în realitate nemuritorul Lu Dongbin deghizat. În final, Cao Guojiu a fost acceptat ca discipol al lui Lu Dongbin, de la care a învățat cum să afle DAO și să atingă perfecțiunea, adică să devină nemuritor. Se spune că Cao Guojiu și-a ales atunci un fel de motto: „Sînt aici din cauza dezamăgirii provocate de suverani“. El s-a instalat în a opta grotă montană a sferelor superioare, grație comportamentului său exemplar. Ca nemuritor, a căpătat dreptul de a lua parte

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (38) Antipapa Clement al VII-lea (2) Numit „protonotar apostolic” în 1359, doi ani mai tîrziu, Robert de Geneva a devenit episcop de Therouanne, iar apoi episcop de Cambrai în 1368, la vîrsta de numai 26 de ani. Papa Grigore al IX-lea i-a recunoscut talentele, promovîndu-1 în funcţia de cardinal în 30 mai 1371. Robert şi-a cîştigat renumele de om rău şi duşmănos, de care nu va mai scăpa niciodată, în perioada cît a slujit ca legat al lui Grigorie al IX-lea în Italia din 1376 pînă în 1378. În această perioadă, Statele Papale, teritoriul civil peste care Papa îşi aroga autoritatea seculară – se răsculaseră împotriva autorităţii Romei. Însărcinat să înăbuşe revolta, Robert a apelat la ajutorul lui Sylvester Budes, căpetenia unei bande de mercenari bretoni, şi la Sir John Hawkwood, un condotier englez celebru. În februarie 1377, Hawkwood şi bretonii au sosit la Cesena, un oraş antic din provincia Forli, care era şi centrul revoltei. Situat pe un deal din apropierea Rîului Savio, era un oraş solid fortificat – însă nu putea face faţă mercenarilor, a căror armată, finanţată de papalitate, a distrus curînd zidurile de apărare şi a pătruns în oraş. Hawkwood era pregătit să se arate îndurător cu orăşenii în schimbul capitulării, însă stăpînul lui, Robert, a hotărît în locul lui, poruncindu-i să îi treacă pe toţi prin tăişul săbiei. Bandele de mercenari beţi au fost asmuţite asupra oraşului, năvălind pe străzi şi declanşînd un adevărat măcel. Unii dintre ei au pătruns într-o mînăstire de maici şi le-au violat, în vreme ce alţii au vandalizat Biserica Sf. Ştefan, ucigîndu-i pe cei care îşi căutaseră adăpost acolo. În următoarele săptămîni au fost înhumate peste 4.000 de cadavre, iar Robert a devenit cunoscut sub numele de „Măcelarul din Cesena”. În anul următor, în aprilie 1378, Robert a participat la alegerea lui Bartolomeo Prignano ca Papa Urban al VI-lea. Însă aproape imediat după aceea, jigniţi de purtarea arogantă şi insultătoare a lui Urban, cardinalii au convocat un conclav pentru a reanaliza numirea, în august au anulat alegerea lui Urban, iar pe 20 septembrie l-au ales pe Robert drept Papa Clement al VII-lea. Acţionînd cu sprijinul regelui Carol al V-lea al Franţei,

la banchetul oferit periodic, o dată la 3.000 de ani, de Regina Mamă a Vestului, pentru a gusta din piersicile nemuririi. Cao Guojiu este recunoscut ca protector al actorilor și al spectacolelor de teatru și este considerat creator al artei teatrale. El însuși era un bun interpret la un instrument muzical asemănător cu castanietele, alcătuit de fapt dintr-o pereche de clopoței. În imaginile care îl reprezintă este îmbrăcat în costum de curtean, cu pălărie oficială pe cap. În mînă ține medalionul de aur amintit mai sus sau două tablete ca semn distinctiv al funcționarilor imperiali ce aveau dreptul să stea lîngă împărat. Ca o variantă, el ține în mînă perechea de clopoței de aramă, instrumentul la care interpreta ca muzician.

Împărații (1) Despre împărați s-a vorbit în mai multe feluri, deoarece suveranitatea cuiva se putea exercita în Cer sau pe Pămînt. Împărații celești, de fapt niște zei, s-au deosebit de cei de pe Pămînt. Nu este mai puțin adevărat că unii împărați, pămînteni la început, grație meritelor avute, au putut dobîndi nemurirea sau au fost zeificați și au urcat la Cer, așa cum aflăm din multe mituri și legende. Scrieri despre împărați se găsesc în textele epocii numite „a filozofilor“, între Secolele al X-lea și al III-lea î.Chr. Textele au fost unitare. Unele se referă la Împărații legendari/mitici, care au fost, de cele mai multe ori autorii unor acțiuni civilizatoare și inventatori de unelte și de reguli sociale și administrative utile organizării sociale a oamenilor. Autorii care au discutat despre așa-numiții „Cei Trei Auguști“, adică despre Împărații Începuturilor mitice – Fu Xi, Nü Wa și Shen Nong, au fost urmați la guvernare de „Cei Trei Împărați legendari“, iar numirea Clement şi-a stabilit reşedinţa papală la Avignon, un oraş bogat de pe Fluviul Ron. Franţei i s-au alăturat Scoţia şi cîteva state germane şi astfel Clement a fost recunoscut, în vreme ce Urban al Vl-lea a continuat să cîrmuiască de la Roma, sprijinit de statele spaniole şi italiene. Astfel a început „Marea Schismă”, o perioadă de dezbinare şi confruntare în Biserică, situaţie care s-a încheiat abia în 1417. Pontificatul de la Avignon al lui Clement nu a fost lipsit de realizări, iar multe dintre numirile făcute de el în episcopii din dominioane ce acceptau autoritatea sa au fost considerate reuşite. Îndepărtat totuşi de locul tradiţional al autorităţii religioase, a fost atras în labirintul întunecat al politicii de la curtea Franţei, unde banii şi puterea triumfau asupra pietăţii. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, a fost silit să recurgă la simonie (vînzarea de funcţii ecleziastice) şi la extorcare, în primul rînd prin impunerea unor dări extrem de mari asupra clerului francez. De asemenea, a donat mari porţiuni din Statele Papale puternicului Ludovic al IIlea de Anjou, drept recompensă pentru sprijinul său neîntrerupt. În cele din urmă, Biserica Catolică 1-a şters pe Clement al VII-lea din istoria sa oficială: în ceea ce o priveşte, „adevăratul” Clement al VII-lea este Giulio di Giulano de Medici, care a domnit ca Papă din 1523 pînă în 1534. Fără pontificatul său, Robert rămîne doar Măcelarul din Cesena.

Antipapi şi papi-femei În istoria Bisericii Romano-Catolice au existat între 30 şi 40 de antipapi care, în vremuri primejdioase şi haotice, au atras loialitatea unei părţi a ierarhiei ecleziastice. Primul antipapă a fost Hipolit din Roma, care a contestat autorităţile papale în Secolul al III-lea şi a înfiinţat o congregaţie rivală. Pentru erezia sa, a fost arestat în 235 d.Chr. şi dus la minele din Sardinia, unde a murit. Cu toate acestea, Biserica 1-a recunoscut postum şi ulterior 1-a canonizat ca Sfîntul Hipolit din Roma. Un alt antipapă din Secolul al III-lea a fost Novaţian, care a pretins autoritatea Sfîntului Scaun, în opoziţie cu Papa Corneliu, însă a fost alungat din Roma în 258 d.Chr. Secolele al XI-lea şi al XII-lea au reprezentat o epocă de aur a antipapilor, întrucît o serie de împăraţi ai Sfîntului Imperiu Roman – suverani ai statelor germane – au reacţionat la confruntările cu autorităţile de la Roma numindu-şi propriii pontifi supremi. Cel mai cunoscut

lor s-a făcut prin termenul Di. Ulterior, s-a recurs, ca termen pentru indicarea unui împărat, la combinarea celor două cuvinte Huang și Di. Din această combinare de noțiuni înțelegem că s-a recunoscut înfăptuirea unei legături între o persoană reală și o ființă de origine divină, înzestrată cu înțelepciune și puteri excepționale. Nu întotdeuna părerile istoricilor și ale mitologilor s-au armonizat în privința suveranilor din preistorie, fie ei mitici, legendari sau semilegendari. Cît privește alcătuirea grupului San Huang, de exemplu, există încă cel puțin patru variate, în afara celei menționate mai sus: 1. Suiren, Fuxi și Shennong; 2. Fuxi, Zhurong și Shennong; 3. Fuxi, Shennong și Huangdi; 4. Fuxi, Shennong și Guanggong. Menționăm că unele dintre școlile daoiste pomenesc despre nouă Auguști, în loc de trei. Argumente se găsesc cu ușurință în legătură cu un subiect atît de fluid. Ceva mai multă stabilitate aflăm în privința celor „Cinci Împărați legendari“: Huang Di, Zhuang, Ku/Gu (numit și Diku, strămoșul minorităților etnice Zhou și Shang), Yao (cel bun, inteligent, ideal pentru confucianiști), Shun (care l-a succedat pe Yao în locul fiului acestuia. Perioada mitică s-a încheiat cu împăratul Yu cel Mare, urmașul lui Shun). Cu un caracter istoric mai cert, au urmat primele două dinastii, începînd cu cea semilegendară Xia, continuată cu Shang/Yin și Zhou. Revenind la mitologie, trebuie menționat Împăratul de Jad, despre care am vorbit anterior. Tot anterior l-am prezentat și pe Împăratul Galben. În continuare îi prezentăm pe ceilalți împărați legendari. (va urma) Christina Meiţă-Tang dintre aceştia a fost Anaclet al II-lea, supranumit de Voltaire „papa evreu”. Anaclet era membru al extrem de bogatei familii Pierleoni care descindea din Leon de Benedicto, un evreu convertit în Secolul al XI-lea. Anaclet s-a proclamat Papă opunîndu-se celui ales legal, Papa Inocenţiu al II-lea, pe care l-a silit să plece din Roma, domnind în locul său între 1131 şi 1138. Anaclet a fost atacat de sprijinitorii lui Inocenţiu din cauza originii şi înfăţişării lui evreieşti, şi a fost acuzat pe nedrept de jefuirea bisericilor, precum şi de incest. O lungă perioadă de timp în vremea Evului Mediu a circulat un zvon privind o femeie-papă, papesa Ioana, despre care se presupune că a domnit timp de doi ani şi jumătate în perioada anilor 850. În ciuda faptului că probabil nici nu a existat, Ioana a continuat să apară în iconografia creştină şi în secolele următoare, fie ca înger, fie ca Tîrfa Babilonului. Potrivit unei relatări, ea a născut în timp ce mergea de la bazilica San Pietro spre bazilica Lateran – şi s-a afirmat că Papii ce au urmat îşi fereau ochii de presupusul loc al ruşinii cînd treceau prin acele locuri.

Richard al II-lea (1) I-a doborît pe toţi cei care incălcau prerogativele regale; i-a distrus pe eretici şi i-a împrăştiat pe prietenii acestora. Epitaful ales de Richard al Il-lea pentru mormîntul său din Westminster Abbey Domnia lui Richard al II-lea (1367-1400) a fost o tragedie personală şi politică, în calitate de suveran, s-a dovedit inflexibil, nepriceput, inconstant, paranoic, nedemn de încredere şi răzbunător; cu toate acestea, a fost un rafinat patron al artelor şi regele-copil care a înfruntat cu îndrăzneală mulţimile violente şi îngro zitoare strînse în vremea Răscoalei Ţărăneşti. Tragedia lui Richard a fost să urce pe tron ca un copil nepregătit, imatur şi nebunatic, aflat în umbra bunicului său, Eduard al III-lea, unul dintre cei mai eroici dintre regii englezi, şi a tatălui său, Prinţul Negru, model suprem de cavalerism. Născut în Bordeaux ca fiu al lui Eduard, prinţ de Wales, şi al frumoasei Ioana de Kent, Richard a devenit următorul candidat la tron după tatăl lui, în urma morţii fratelui său mai mare în pruncie. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Deocamdată, doar apropouri despre China

În afara informației, ce-i drept, neverificate, că alfabetul limbii chineze numără peste 40.000 de semne (noi avem vreo 27), nu știu boabă de chineză, cum se zice bună ziua, te iubesc sau ce mai faci. Și nici n-am văzut prin București vreo gramatică a limbii chineze sau ,,Învățați chineza fără profesor”. Așadar, nu știu neam chinezește, nici măcar vreo înjurătură nu știu. Așa că nu-mi dau seama cum ar suna limba aceasta pe bulevardele și în cafenelele Capitalei, sau în prăvăliile înșiruite pe Calea Victoriei, să zicem. Sau aici, la Mălăieni, unde, alaltăieri, aproape că mi-a stat inima cînd am auzit-o pe țața Didica, vecina mea octogenară, pronunțînd cuvîntul locație, cum a aflat ea de la televizor. Aceasta înseamnă că tumora cosmopolitismului se extinde și peste sfînta noastră antropologie rurală, așa cum tatuajele și aparatul acela cu sîrmulițe care corectează dinții adolescenților fac prăpăd în lumea urbană. Ca atare, aserțiunea cum că eternitatea s-ar fi născut la sat e un bluf. Căci, după cum merg lucrurile, se pare că americanii vor începe să plece pe la primăvară, și pe plaiurile mioritice se va vorbi chinezește în zilele cu soț și rusește în celelalte. Cum s-a întîmplat în Albania prin anii ′60, cînd Enver Hodja, certîndu-se cu rușii, i-a luat la goană și s-a împrietenit cu chinezii care au început să mișune, cîtă frunză și iarbă, de la granița Iugoslaviei și pînă la Adriatica. Nu-mi vine să cred că, după două milenii de existență, cînd toți ocupanții ne-au silit să vorbim ba latinește, grecește și turcește, ba nemțește, ungurește și rusește, iar acum americănește, taman chinezii să nu fie atinși și ei de ambiția asimilării noastre cu orice preț, începînd cu limba și lăsînd pe mai tîrziu religia. Cît privește limba rusă, sper să nu se mai repete istoria, cînd, în gimnaziu și în liceu, aveam numai profesori evrei aduși din Basarabia și Ucraina, niște staliniști pînă-n măduva oaselor, din cauza cărora ajunseserăm să-i urîm pe Gogol sau pe Maiakovski. Cînd ne descriau copilăria tovarășului Stalin, izbucneau în lacrimi, blestemîndu-i pe culacii de la Gori că îi înfometaseră familia. Sau tovarășul profesor Ecovoiu, neevreu, ce-i drept, dar cu studiile făcute la Moscova și atît de tîmpit, încît, pentru a ne da un exemplu de cum trebuia să arate ținuta elevilor, aplica metoda intuitivă, umblînd aproape tuns la chelie și purtînd uniformă școlară, ce-i drept, fără matricola pe mîna stîngă. Într-o zi, pe cînd era profesor de serviciu pe școală și umbla pe etaje zbierînd: ,,Intră, bă, în clasă, că te ia mama dracului!”, că taman venise o inspecție, tovarășul Tarhon l-a văzut cum ședea în ușa clasei și privea în gol. L-a văzut și, confundîndu-l cu un elev, i-a tras un șut în cur, de l-a dat grămadă.

*** Am un fel de nepoată mai de departe, care, unde n-a fost vreo frumusețe, n-a visat alta decît să se facă doctoriță. Căci așa sînt fetele astea cu daruri puține și acelea plecînd mai mult din interior: tocilare de mici, mai apoi premiante în liceu și șefe de promoție la facultate. Dar mai au o calitate: așa cum sînt, cu țîțele mici și obrazul veștejit, e greu să crezi că vor ajunge vreodată curviștine. Și fata asta, Verona, căci așa o cheamă, cu nasul ei ca de Pinocchio și pieptul plat, nu putuse avea nici un suport din partea familiei, niște oameni simpli din Roșiorii de Vede, un tîrgușor plin de țigani depresivi și înecat în praf și sărăcie, undeva spre sudul Cîmpiei Române. Pînă nu demult, orășelul avea două licee: unul industrial, de unde ieșeau lucrătorii de la Gara și Depoul de locomotive ,,Roșiori-Nord”, și altul teoretic. Dar fiindcă transportul pe calea ferată a dat faliment, s-a închis, mai întîi, depoul, iar în gara pustie cu doar două tenuri pe zi, unul cărînd vagoane

de petrol spre București și altul, o cursă locală spre Zimnicea, au rămas doar două măturătoare. După care, natural, s-a închis și liceul industrial. Cît privește liceul teoretic, mai norocos, a trecut prin cîteva metamorfoze onomastice impuse de evoluția belalie a istoriei. La început, școala s-a numit ,,Haralambie Calcișcă”, în amintirea unui primar liberal care i-a tăiat panglica la inaugurare în perioada interbelică. Însuși Zaharia Stancu îl lăuda pe acel primar într-unul dintre romanele sale, făcîndu-i chiar și o poezie: ,,Mîndră corabia... Meșter cîrmaciul...”. Pe urmă, au venit la putere comuniștii, care au schimbat numele școlii în ,,Școala Medie Mixtă Nr. 1 «I.C. Frimu»”, iar versurile acelea cu corabia le-au direcționat mai întîi către tovarășul Gheorghiu-Dej și mai apoi către Ceaușescu. Dar, după 1989, cînd liberalii au venit iarăși la putere, au rebotezat stabilimentul cu numele vechiului primar. Și directoarea de la ,,Calcișcă”, poate visînd să ajungă și ea pe frontispiciul liceului, ce s-a gîndit? Încă din clasa a IX-a, i-a adunat într-o clasă specială pe toți băieții și fetele mai deștepte și le-a repartizat profesorii cei mai buni, obligîndu-i să facă cu ei și ore suplimentare, ca să ajungă toți studenți la București. Printre ei bineînțeles că figura și domnișoara Verona. Dar, ce să vezi? Deși și-a încercat norocul și la Medicina din București, și la cea din Iași, n-a intrat nici colo, nici dincolo. Lacrimi, blesteme și depresie prelungită. În cele din urmă, a ajuns la Sibiu, la Facultatea de Limbi străine, unde mai are un an și iese profesoară de Engleză și Franceză. Și eu ce să fac, cu ce s-o ajut?, am întrebat-o pe mă-sa, surprins neplăcut de împrejurarea că fata nu mă vizitase și ea odată cu mă-sa, aici, la Malăieni, preferînd să se uite la televizor cu mă-sa mare, cîteva case mai încolo. Iese profesoară de Limbi străine și unde să se ducă? La Roșiori, cu doar un liceu și două gimnazii, nu sînt locuri libere nici peste zece ani, bașca salariul de mizerie. La Sibiu iarăși nu se poate, că n-are buletin de Sibiu. Păi, să se mărite cu vreun săsălău de acolo, poate vreun nepot de-ai lui Iohannis. Îți dai seama că ți-a pus Dumnezeu mîna-n cap să le fie naș Iohannis și să te încuscrești cu el? Dar gluma mea nu i-a plăcut verișoarei, care mi-a aruncat o privire colcăind de dispreț. După care a încheiat: să se sinucidă Verona noastră ca ăia din Coreea de Sud, care, decît să ajungă o povară pentru familie, se aruncă de la etaj? Așa e, m-am gîndit: cu nasul ăla ca de Pinocchio, Coreea de Sud scrie pe biata Verona. Cum s-o ajut, sărmana? Că dacă mai eram pe funcție, mă duceam la ăia din Ministerul Educației și le băteam cu pumnul în masă: băă, vă belesc! Ajutați-mi nepoata, că nu știu ce vă fac! Dar, ieșind la pensie de cîțiva ani, nu mă mai bagă nimeni în seamă. Mă mai sună doar madam Ion Ioana cu care m-am avut eu odată bine, să mă informeze ,,Cine a mai murit dintre noi”, și cu greu mă abțin să nu-i trîntesc receptorul în nas. Atunci mi-a venit o idee. Ce-ar fi să le fac cadou o carte care s-ar putea să le prindă bine: ,,Diplomația Panda”, de jurnalistul sibian Dan Tomozei, aflat, tot așa, într-un moment de cumpănă, care, la sfatul unui prieten binevoitor, a scris celor de la Radio China International din Beijing, cerîndu-le ajutorul. Asta se întîmpla prin

2010, cînd Dan Tomozei era în lupte grele cu primarul Iohannis, pus numai pe nenorociri în frumosul oraș transilvan, iar acela dezlănțuise împotriva lui o teroare cumplită, făcîndu-l să fugă din țară. Chinezii i-au răspuns imediat, și astăzi eroul nostru este un ziarist cunoscut în China, vorbitor de chineză și șeful secției de Limba Română la Radio China International. Prin 2015, omul a venit în țară și s-a însurat cu o hoață de craioveancă pe care a luat-o cu dînsul în China. Au două fete care, cînd vin pe la mă-sa mare în vacanța de vară, numai de-ale naibii ce sînt, taman cînd aruncă boabe la pasări sau pun de o fiertură pe plită, se apucă să vorbească numai în chinezește... Și dacă Verona vrea să știe ce-au făcut vecinii cînd le-au auzit, prima oară, vorbind chinezește în Galicea Mare, Dolj, chichiri-michiri, să facă bine, Florica, sămi deschiză ușa chiar astăzi, să-i mai spun și altele, că vremea trece repede și mi-e să nu rămînă nemăritată prin Sibiu cu facultățile ei, căci am văzut de ce sînt în stare săsălăii ăștia. *** Tot bătîndu-mi capul cu ce să umplu și ultimele 65 de rînduri din manuscrisul acestui text, dactilografiate pe o coală de hîrtie A4 la două rînduri și jumătate, salvarea mi-a venit tot de la Nenea Iancu și povestirea sa (de fapt, o dare de seamă): ,,Cum se naște o revistă?”. Pe scurt, lucrurile au stat cam așa. Un grup de tineri literați l-au rugat pe Nenea Iancu să-i ajute la scrierea și lansarea unei reviste literare, științifice și artistice, ca un nume de prestigiu în acest domeniu ce se pretinde și-l cunoaște o lume întreagă. Și maestrul, doritor să-i ajute pe cei tineri, și-a adus obolul la constituirea numărului inaugural într-un mod foarte original. Anume cu studiul: ,,Teatrul la chineji”, pescuit într-un jurnal francez de provincie și tradus după o revistă americană, asupra unei interesante lucrări a lui Bob Schmeker, publicată la San Francisco și intitulată: ,,Chinese (sic) Divertissements (sic) (Petreceri chinezești)”.Trăind într-o altă epocă, m-am avîntat pe valurile internetului, unde am pescuit povestea din folclorul chinezesc, ,,Leac pentru nemurire”. Demult-demult, trăia într-un colț al Chinei un împărat foarte bogat. Dar el nu putea să se bucure de bogățiile sale, pentru că gîndul morții începuse să-i dea tîrcoale tot mai insistent și bietul împărat nu mai știa cum să-și vină în fire. Nu putea nici să ceară ajutorul împărătesei și al sfetnicilor, căci l-ar fi crezut zdruncinat la cap și l-ar fi închis imediat în vreo bolniță. Așa că se gîndi la ce-i de făcut, pînă cînd, într-o zi, îi veni o idee. Ce-ar fi să dea goarnă de-a lungul și de-a latul împărăției: cine îi va aduce leacul pentru nemurire îl va acoperi cu aur. Și așteptă ce așteptă pînă cînd la poarta împărăției se prezentă un om care pretindea că vine de departe să-i aducă împăratului ce-și dorește. Dar la poartă îl opri un căpitan de la pază: – Ce vrei tu?! Uite-așa și așa, am ceva pentru împăratul vostru... – Dă-l încoa’, să-l văd și eu, zise ofițerul, și pe dată înghiți leacul miraculos. După care se prezentă împăratului și-i povesti tărășenia: – Măria ta, să nu-mi tai capul că am înghițit leacul acela, fiindcă vinovat se face numai țărănoiul ăla. Eu am vrut se verific dacă are într-adevăr un elixir de viață lungă sau e doar un șarlatan. Dacă drăcia aia e bună, n-ai ce să-mi faci, fiindcă am devenit nemuritor și nu mă poate atinge nici o sabie de-a ta. Iar dacă e doar apă chioară, iarăși n-ai ce să-mi faci. Poate doar să-i dai amărîtului ăluia cîteva nuiele la spate, că a vrut să te înșele. Și împăratul, după un moment de reflecție, îi iertă pe amîndoi eroii poveștii noastre. Dar dacă omul acela are dreptate cu leacul lui, cu siguranță că paznicul trăiește și astăzi. Povestea, cum am spus, am aflat-o de pe internet care zice că a aflat-o de la un bătrîn care, la rîndu-i, nu poate fi decît căpitanul acela. PAUL SUDITU

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Nicolae Vaschide – povestea unui român genial

„Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tînăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungînd director de laborator de psihologie patologică al Școalei de HauteÉtudes (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la École des Hautes-Études din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vîrstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormîntarea lui Vaschide s-a putut vedea cît știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse – să conducă la ultimul locaș pe tînărul savant (...)”. Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care ne-a stîrnit curiozitatea și ne-a motivat să încercăm să recompunem, măcar în parte, biografia acestui savant român genial. Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a avut o contribuție prețioasă în domeniul psiho logiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sînt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare. Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, în iarna anului 1874: „6 Decembrie 1874 (notă: dată cf. calendarului iulian; biografiile savantului menționează data nașterii conform calendarului gregorian: 19 decembrie 1874). Ziua Sfîntului Nicolae. Orășelul Buzău era vătuit într-un strat proaspăt de zăpadă. Pe str. Carol, la No. 32, într-o casă modestă, un copil apărea la lumina vieții. Lunile și anii se scurg în mers domol, fără schimbări deosebite, în timp ce băiețelul se înalță, trece prin clasele primare și de acolo intră în gimnaziul local. Chipul îi era dăruit cu o marcă a frumuseții cum rar întîlnești, iar flacăra inteligenței izvora clocotitoare ca lava unui vulcan, care are puterea să se reverse cît ochiul poate cuprinde zările. Directorul, om cult și devotat învățămîntului, nu întîrzie a-și da seama de calitățile excepționale ale tînărului Nicolae Vaschide. Îl supraveghează și îi dirijează de aproape studiile, trimițîndu-l ca bursier la liceul Sfîntul Sava, apoi la Facultatea de litere. Cunoștința cu filosofii i-au deschis cel mai minunat drum. Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Leibnitz l-au atras pe dată”. După absolvirea Școlii medii din Buzău, Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la liceul din orașul natal și la Colegiul Sfîntul Sava din București. Bunul

Nicolae Vaschide și soția sa, Victoria

său prieten, scriitorul și publicistul Radu D. Rosetti rememora acei ani: „Pe Nicolae Vaschide l-am ales dintre toți, acum optsprezece ani, dintre colegii de la internatul Sf. Sava. Ne-au legănat copilăria împreună crăcile bătrînului salcîm din curtea internatului, în care ne suiam în splendidele zori de mai, chipurile să preparăm examenele, dar în realitate să cetim pe Lucrețiu, clasicul nostru favorit; împreună am admirat, în amurg, de pe acoperișul aceluiași internat, pe cînd ceilalți colegi jucau rișca prin grădină, melancolicele apusuri din cetatea lui Bucur, cînd cupolele vechilor biserici par aprinse în bătaia soarelui; împreună am petrecut în urmă multe vacanțe la Buzău, lîngă tușica de o sută de ani, care ne istorisea, rîzînd de frica noastră copilărească, cum a mîncat ea la Constantinopol plăcintă cu carne de om...”. Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la Universitatea din București.

Evenimentul care i-a schimbat destinul Anul 1894 a adus în viața viitorului savant un eveniment care urma să îi schimbe destinul: „Take Ionescu, pe atunci ministru al instrucției publice, aduce la universitate pe un profesor francez, Alfred Binet, director al laboratorului de psichologie experimentală al Școalei de Înalte Studii de la Sorbona. Nicolae Vaschide, entuziasmat de lecțiile profesorului, făcea dări de seamă prin ziare și devine astfel în curînd amicul acestuia. Binet îl povățuiește să vină la Paris pentru a-și termina studiile, oferindu-i în același timp un loc în laboratorul său”. Același eveniment este menționat și de Radu D. Rosetti: „Tocmai venise în țară celebrul psiholog Binet, adus la noi de dl. Take Ionescu, pe atunci ministrul școalei, să predea cîteva lecțiuni la facultate. După două-trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligența tînărului licențiat, și iată-l pe acesta decis să plece la Paris, să-și ia doctoratul. Bursa Hillel, pentru un sîrguitor ca el, era indicată. Revăd seara din ajunul plecării. Aud și acum nobila lui aspirațiune: Aici e ușor să fii întîiul... Acolo să vezi ce pot eu, Ali!...” (notă: cei doi prieteni se adresau unul altuia numindu-se „Ali” – „probabil fiindcă așa îl chema pe bragagiul furnizor al liceului” – preciza Radu D. Rossetti).

Cariera parizianã „Vaschide scrie o lungă serie de lucrări, în colaborare cu Binet, obținînd diploma Școalei de Înalte Studii (secția științifică) și urmînd în același timp și cursurile Facultăți de Medicină, cu lucrări practice la Salpétrière și Bicêtre. Creîndu-se un laborator de psichologie în azilul Villejuif, tînărul medic este numit șef al lucrărilor. Atașat la Sorbona în calitate de conferențiar, ocupă acest post post pînă în ajun de fi numit profesor titular la Universitatea Franței, adică pînă la moartea sa. Compatriotul nostru nu împlinise nici treizeci de ani cînd își crease un nume mare în lumea științifică. Peste 150 de comunicări au fost făcute de el Academiei de științe și medicină. Dar opera lui consistă nu numai din articole de revistă și experiențe de laborator; el inventa aparate pentru care orașul Paris i-a decernat un premiu. Publica, singur sau în colaborare cu diferiți savanți, lucrări de mare importanță, studii care

conțin idei noi, originale, intrînd astăzi în domeniul clasic. În 1903, Nicolae Vaschide a pus la punct, după șase ani de lucru, publicarea unei mari lucrări , asupra mecanismului Logicei morbide. El fusese condus la acest studiu în urma numeroaselor cercetări experimentale asupra Viselor. Le sommeil et les rêves este una din cele mai interesante cărți din acest domeniu. El trece în revistă concepțiile savanților, neomițînd teoria freudiană”. „După cîțiva ani de colaborare cu Binet – la laboratorul colegiului francez – studiile lui Nicolae Vaschide încep să fie publicate în cele mai importante reviste de psihologie ale epocii. Ceea ce domină în cercetările lui Vaschide e un spirit solid și o metodă experimentală proprie. Debarasat de toate prejudecățile metafizice ale psihologilor de școală veche, lucrările sale poartă marca acelui biologism științific care e baza filosofiei moderne – cum o spune d. Felix le Dantec. (...) O cunoștință nouă îl ajută mult în întărirea convingerilor sale – această cunoștință este a d-lui Toulouse (notă: Édouard Toulouse), medic la spitalul Villejuif și un psihiatru de mare valoare, dublat de un psiholog de elită. N. Vaschide părăsește Institutul de psihologie a d-lui Binet și devine tovarăș de muncă a d-lui Toulouse. În acel azil N. Vaschide publică o serie de studii foarte interesante, între care cele care au devenit populare, pot spune, sînt studiile sale asupra Visurilor, asupra Delirului, asupra Monstruozităților, acestea din urmă formau un început de psihologie morbidă”. „A speriat Parisul, dacă se poate zice astfel. Profesorii au rămas înmărmuriți de erudiția omului acestuia; revistele științifice mondiale s-au întrecut să-i ceară articolele de psihologie; un miliardar american i-a propus să înființeze la New York o catedră specială pentru dînsul, iar Binet, faimosul Binet, s-a simțit onorat să publice cărți sub iscălitura Vaschide et Binet. (...) Profesorii de la Sorbona îi citează în conferințe lucrările, societățile științifice îl deleagă să le reprezinte în congresele din străinătate, decorat cu Bene-Merenti și Palmele Academice (în așteptarea Legiunei de onoare) s-ar părea că și-a atins apogeul” – preciza Radu D. Roseti referindu-se la cariera savantului român. Cu toate acestea, Nicolae Vaschide plănuia să se întoarcă în țară. Radu R. Rosetti menționează: „După ani de despărțire, ne-am văzut toamna trecută la Paris. Ali al meu era maître Vaschide, căruia savanții îi făceau anticameră. Băiatul modestului arendaș din Buzău cucerise Parisul. (…) Seara ne-am făcut planuri, căci cu toate că cercul lui de activitate ar fi fost prea îngust la noi, ținta lui era să se întoarcă tot în țară, unde-l aștepta o catedră universitară. Toată discuția rămăsese la crearea unui laborator în care să poată să experimenteze”. Planul de a se reîntoarce în țară a rămas – din păcate – neîmplinit. Nicolae Vaschide a murit în 17 octombrie 1907, la Paris, răpus de pneumonie. A fost înmormîntat în Cimitirul Montparnasse. Trei decenii mai tîrziu, articolul „Comemorarea în Franța a unui savant român: Nicolae Vaschide”, publicat în numărul din 26 august 1936 al ziarului Adevērul consemna: „Vaschide a murit în puterea vîrstei, la 33 de ani. Era abia la începutul ascensiunii sale științifice. Nu-și pusese în lumină decît o parte din vastele lui mijloace de investigație și cercetare în domeniul psihofiziologiei. Și totuși, opera lui este dintre cele mai valoroase: a publicat nu mai puțin de 14 cuprinzătoare volume, fie singur, fie în colaborare cu Binet și Toulouse, al căror conținut n-au încetat o clipă să părăsească linia noutății. Dar în afară de aceste cărți cu faimă universală, mai sînt răspîndite prin reviste și ziare zeci și zeci de articole și studii, fără a socoti comunicările făcute Academiilor de medicină și științe, comunicări care ele singure pot furniza material important pentru 4 volume…”. Deieri-deazi.blogspot.com

Eroi au fost, eroi sînt încã!

CAREI – ULTIMA BRAZDĂ ELIBERATĂ

(80 de ani de la eliberarea Transilvaniei) (urmare din pag. 1) Atîta timp cît Armistițiul nu fusese semnat și, pe cale de consecință, România era considerată o țară inamică, Armata Roșie a pricinuit pierderi grele trupelor noastre, provocînd și diferite acte de indisciplină pe teritoriile românești pe care le „eliberau”. Apropo de comportamentul de învingători al soldaților sovietici, marele actor Constantin Tănase a prins în numai cîteva versuri situația critică în care se afla România imediat după „predarea” acesteia de către noul regim de la București în mîinile Armatei Roșii. Catrenul sună astfel: „Era rău cu der, die, das/Dar mai rău cu davai cias/ De la Nistru pîn la Don/Davai cias, davai palton/ Davai cias, davai moșie/Harașo tovărășie!”.

Condiții dure pentru România Bucuria semnării Convenției de Armistițiu, de la Moscova, din noaptea de 12/13 septembrie 1944, dintre Guvernul român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, în cele 20 de puncte prevedea condiții grele pentru țara noastră. Iată o parte dintre acestea: - recunoașterea anexiunilor sovietice din vara anului 1940; - plata despăgubirilor de război – 300 de milioane de dolari (în diferite produse); - asigurarea libertății de mișcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României; - suportarea costurilor întreținerii trupelor sovietice de ocupație sau aflate în tranzit; - participarea României cu cel puțin 12 divizii în luptele împotriva Germaniei; - arestarea și pedepsirea criminalilor de război. În avantajul nostru, în Convenție era stipulată nulitatea Arbitrajului (Diktatului) de la Viena, de la 30 august 1940, și restituirea Transilvaniei, sau a celei mai mari părți a ei (o decizie definitivă asupra acestui punct urmînd a se lua la Conferința de Pace de la Paris). Ca o concluzie la semnificația Convenției de Armistițiu pentru România, prin interpretarea ei abuzivă, URSS a intervenit în mod direct în multe probleme interne ale țării noastre, precum: instaurarea cenzurii asupra presei și telecomunicațiilor; navele Marinei Regale Românești au fost preluate cu forța de sovietici. La numai cîteva luni de la semnarea acestui document, Moscova impunea instaurarea primului guvern majoritar comunist la București (6 martie 1945, guvernul condus de Petru Groza). Totuși, în contextul unei subordonări totale a unor state din Europa, Uniunii Sovietice, în special prin instalarea Armatei Roșii în aceste țări, România este un caz excepțional – trupele sovietice retrăgînduse din România în anul 1958, în timp ce în celelalte țări socialiste de pe continent s-au retras abia după 45 de ani, ca urmare a schimbărilor politice și sociale din aceste state și a dezmembrării URSS (decembrie 1991).

Jocul cu Transilvania În timp ce războiul înainta spre vest, frontul fiind mereu în mișcare, Uniunea Sovietică, fiind sigură de cîștigarea acestui conflict armat, își permitea anumite jocuri de culise, în special spre a ține în șah două țări interesate de a stăpîni același teritoriu : România și Ungaria, în relația lor cu Transilvania. Pentru a le putea dirija pe amîndouă, cu toate că la acel timp doar România trecuse de partea sa, în timp ce Ungaria lupta, în continuare, alături de Germania, Moscova a folosit – în afara armei de pe frontul real – arma șantajului. Totuși, pînă la acțiunea lui Stalin în această stratagemă de „amețire” a dușmanului, trebuie să amintim și de jocul de glezne a lui Churchill, care a introdus în Convenție problema Transilvaniei, acesta imaginînd o presiune asupra Ungariei spre a determina desprinderea ei, într-un termen rezonabil, de Germania. Astfel momeala aruncată, cele două state vecine vor putea fi exploatate în favoarea Marilor Puteri pînă la un anumit punct.

Rapturile teritoriale ale anului 1940 În curînd, în contextul loviturii de stat de la București, din 23 august 1944, cîștig de cauză asupra viitoarei soluții a Transilvaniei a avut Uniunea Sovietică, Stalin dirijînd operațiunea „Transilvania – la România”. De altfel, încă din 1941, Stalin hotărîse ca Transilvania să revină României, ca drept „pedeapsă” pentru Ungaria care se alăturase pactului Anticomintern (pactul anticomunist încheiat la data de 25 noiembrie 1936, între Germania Nazistă și Japonia Imperialistă). După război, cînd istoricii au avut acces la arhive, au descoperit un document din iunie 1944 (deci, înainte de momentul 23 august), din care s-a putut constata că o comisie specială sovietică, avîndu-l în frunte pe cunoscutul diplomat Maxim Litvinov, i-a înaintat lui Stalin o notă detaliată, intitulată „Despre Transilvania”, în care erau propuse trei soluții referitoare la viitorul acestui teritoriu: 1. Transilvania dată Ungariei; 2. Transilvania dată României; 3. Transilvania – stat independent. Citind cele de mai sus constatăm cinismul și aroganța Marilor Puteri cînd decid ele însele soarta unui vast teritoriu de 44.000 de kilometri pătrați și cu o popuație de 2.628.238 de locuitori care se unise cu România la 1 decembrie 1918, act de voință parafat prin tratate și recunoașteri internaționale. Acum, cînd războiul se apropia la final și, mai ales, în urma actului voluntar săvîrșit de România la 23 august 1944, eveniment insolit ce a scurtat cel de-al II-lea Război Mondial cu șase luni, se găseau state care să joace la ruletă teritorii aparținînd, oficial, României. În sensul arătat mai sus s-a exprimat și Litvinov, care propunea (și mai „diplomatic”) un alt scenariu vizavi de Transilvania postbelică: constituirea unui stat independent pus sub protecția URSS! Iată și argumentul diplomatului sovietic (să recunoaștem – o încercare de șantaj ordinar): „Controlul asupra noului stat ne-ar permite să intensificăm presiunile noastre atît asupra Ungariei, cît și asupra României și să le împiedicăm pe una și pe alta să intre în vreo combinație ostilă nouă”. Pînă la urmă Stalin a fost mai pragmatic (a se citi mai „hoț”) decît toți, gîndind că Transilvania de Nord ar putea fi folosită ca mijloc de presiune asupra Ungariei, cît și a României. Cum? Printr-o politică abilă Budapesta ar putea fi ademenită să obțină o parte din acest teritoriu, pe partea cealaltă, Bucureștiul era amenințat că va... pierde o parte din Transilvania! După cum vom vedea, toate scenariile diabolice care se țeseau pe seama Transilvaniei s-au năruit sub asaltul impetuos al Armatei Române care, luptînd de data aceasta pentru eliberarea de sub jugul maghiar a Transilvaniei Române, a românilor asupriți secole întregi de Imperiul Austro-Ungar, apoi de Ungaria, deși cu sacrificii umane însemnate, a reușit, la

25 octombrie 1944, eliberarea ultimei brazde de pămînt românesc – orașele Satu Mare și Carei.

Eliberarea Ardealului de Nord-Vest În timp ce mai-marii diriguitori ai operațiunilor militare ce se desfășurau pe teritoriul României, în toamna anului 1944, puneau la cale modul cum să împartă Transilvania (cea ocupată de Ungaria) după eliberarea acesteia, Armata Română împreună cu trupe din Armata Roșie au inaugurat o nouă etapă de luptă în vederea eliberării acestui teritoriu românesc de sub ocupația hortysto-hitleristă. Această etapă se va încheia la 25 octombrie 1944 odată cu eliberarea localității Carei și cu ieșirea forțelor principale ale Armatei noastre de operații peste frontiera de stat cu Ungaria, luptînd în continuare pentru eliberarea și a altor teritorii: ungar, austriac, cehoslovac – pînă la victoria finală – 9 mai 1945. Prin eliberarea întregului teitoriu românesc de sub ocupația hortistă-hitleristă, la 25 octombrie 1944, se anula astfel nedreptul Diktat de la Viena din 30 august 1940. Concepția acestei operații, declanșate la 6 octombrie 1944 (după unele date, la 9 octombrie), prevedea încercuirea și nimicirea trupelor hortysto-germane din partea de nord a Transilvaniei și din zona orașului maghiar Debrețin de către trupele române (Armatele 1 și 4) în cooperare cu trupele sovietice (Frontul 2 ucrainean). Operația de amploare concepută astfel purta denumirea operația „Debrețin”, cu Frontul 2 ucrainean care a acționat cu forțele sale principale pe direcția Debrețin, Nyiregyhaza, Csop; în rîndul acestor forțe au acționat și 5 divizii românești. Cu forțele de la aripa dreaptă, Frontul 2 ucrainean a primit misiunea de a acționa în Podișul Transilvaniei pe direcția generală Cluj-Carei. Alături de Armatele 7, 27 de gardă și 40 sovietice, pe această direcție a luptat și Armata 4 română inițial cu 11, apoi cu 8 divizii. La aceeași operație, la aripa stîngă a frontului, Armata 46 sovietică și Armata 1 română cu 4 divizii au dezvoltat ofensiva spre cursul mijlociu al Tisei. Deși inferioară ca efective în raport cu armatele sovietice, trupele române (Armata 1 și 4) au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de Carpații Occidentali pe un front de 900 de km (la începutul lui septembrie 1944), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzînd în dispozitivul de luptă germano-ungar 350 de km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov-Cluj-Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Tîrgu Mureș, Dej și Satu Mare. La 8 octombrie, comandantul Armatei 4 române a transmis corpurilor de armată ordinul din care reieșea că „Armata trece la atacul general în dimineața de

9 octombrie, concomitent cu ofensiva forțelor aliate de la dreapta și stînga sa cu efortul de-a lungul căii ferate Cîmpia Turzii-Cojocna”. Începea astfel operația „Cluj”, care avea drept obiectiv startegic eliberarea părții de nordvest a Transilvaniei aflată încă sub ocupație ungară, în strînsă cooperare cu armatele sovietice. Acțiunile ofensive s-au desfășurat în 3 etape: prima (9-13 octombrie), în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieșit în Valea Someșului Mic și, după ce l-au forțat prin mișcare, au cucerit înălțimile de la vest de acest rîu. Drumul fiind deschis, în cooperare cu Corpul 104 sovietic au eliberat orașul Cluj (11 octombrie); a doua etapă (14-20 octombrie) a avut ca obiectiv zdrobirea inamicului din Munții Mezeș și Făget; etapa a treia (21-25 octombrie) a urmărit înfrîngerea forțelor germano-ungare din zonele orașelor Carei și Satu-Mare – obiectiv realizat pe 25 octombrie cînd armatele învingătoare au depășit frontiera româno-ungară. În timp ce trupele române și sovietice își dezvoltau ofensiva conform planului de operații, eliberînd rînd pe rînd localități române, ostașii erau martori la entuziasmul și bucuria cu care îi primeau locuitorii acestor așezări. Jurnalele de operații ale marilor unități consemnau momente istorice de neuitat. La 10 octombrie au fost eliberate mai multe localități printre care Cojocna și Corpadea. Locuitorii au întîmpinat armata eliberatoare cu pîine și sare și cu tricolorul în mîini, pe care îl ținuseră ascuns timp de patru ani, cu mare risc, dar cu speranța în ziua pe care, iată, ajunseseră să o trăiască. Iată ce nota ofițerul ce avea misiunea să țină la zi jurnalul de operații al Regimentului 2 dorobanți din Divizia 11 infanterie: „Zi ploioasă și vînt de toamnă. Sub picurii deși ai ploii, frumosul drapel românesc fîlfîia mîndru în poarta bisericii de pe creastă. Populația satului Cojocna varsă lacrimi de bucurie că a scăpat de sub călcîiul dușman, care nu a putut să facă altceva decît să oprimeze sufletele românești, pline de cel mai cald și sfînt patriotism. E bucurie mare”. Tot în acest context fericit, fostul comandant al diviziei își amintește: „La intrarea noastră în Cojocna populația satului a ieșit într-un număr impresionant în întîmpinarea trupelor române eliberatoare. Cu flori, cu pîine și cu sare, după datina străbună ne-au întîmpinat. Uralele de bun venit nu mai conteneau. Apoi, un cor format din tinerii satului, sub conducerea directorului școlii din Cojocna, a intonat minunate cîntece românești, care ne-au umplut inimile de bucurie și mîndrie”. Fusese depășită, așadar și în acest sector linia de demarcație impusă României prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, prilej cu care generalul de brigadă Filip Agricola, comandantul Corpului 6 armată, a dat Ordinul de zi nr. 120 în care elogia curajul și devotamentul cu care au luptat soldații săi: „Astăzi, 10 octombrie 1944, ora 12, după grele lupte și nemăsurate greutăți, ați trecut linia de demarcație, pășind în Ardealul vostru de nord vremelnic răpit. Să fim mîndri că ne este hărăzit nouă să dărîmăm pietrele de hotar maghiare tocmai aici, în regiunea Clujului, leagănul de milenii al poporului român”. După eliberarea Clujului (11 octombrie) și a Oradei (12 octombrie) trupele româno-sovietice și-au concentrat eforturile pentru zdrobirea forțelor inamice din „Poarta Someșului”, comandantul Armatei 4 române ordonînd unităților din subordine să înainteze rapid pe direcția Bonțida – Jibou – Carei și să iasă în Cîmpia Tisei. Se apropia ziua cea mare. Printr-o manevră ingenioasă de dublă învăluire, marile unități și unități din compunerea Armatei 4 române și-au îndeplinit misiunea: începînd atacul în seara zilei de 24 octombrie, la căderea nopții, militarii Diviziei 9 infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. Cu toată opoziția lor, trupele germano-ungare

au fost înfrînte, zorii zilei de 25 octombrie aducînd bucuria eliberării ultimei localități importante de la frontiera de vest a țării. Atingînd acest punct fără a omite faptul că armata română și-a continuat ofensiva spre vest, pentru eliberarea și a altor state de sub jugul războiului, cred că merită să cităm din documentele de arhivă măcare cîteva rînduri din această epopee a Armatei Române. Iată, de pildă, o parte din Ordinul de zi nr. 302 bis din 29 octombrie 1944 al comandantului Armatei 4 române, generalul Gheoghe Avramescu: „La chemarea țării pentru eliberarea Ardealului, răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbînda poporului nostru. Tineri și bătrîni ați pornit spre hotarele sfinte Monumentul oastașului român de la Carei ale patriei și cu piepturile vostre ați făcut de Nord. Moscova, 25, - Prin radio – Mareșalul Stalin a zăgaz dușmanului care voia să ajungă la Carpați. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei și de anunțat astăseară printr-un ordin de zi special eliberarea necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din complectă a Transilvaniei de Nord de către trupele Ardealul scump. Pe cei care au căzut la datorie îi vor sovietice în cooperare cu trupele române. Ordinul de zi preamări urmașii și numele lor va fi înscris în cartea de anunță cucerirea orașelor Satu Mare și Carei. Moscova a aur a poporului român. Luînd pildă de la cei care au pus salutat astăseară cu 20 de salve de artilerie trase de 224 tunuri eliberarea Transilvaniei de Nord”. patria mai presus decît viața, continuăm lupta”. Interesantă este poziția ziarului „Timpul”, director Entuziasmul din țară Grigore Gafencu, care, în micuțul reportaj „S-au aprins Ca de obicei, cînd scriu despre evenimente cu luminile în capitală”, face elogiul numai al Armatei Roșii, rezonanțe istorice semnificative, mă documentez direct fără a aminti și de Armatan Română, încheind astfel: „Avem de la surse venind chiar din timpurile acelor evenimente. lumină! Să fim fericiți că am putut să ieșim din negura În cazul de astăzi, am în față două ziare vechi: Timpul ce ne înconjura, și să salutăm clipa aceasta prin muncă, și Universul, ambele de vineri 27 octombrie 1944. Deși desciplină și recunoștință către armatele roșii care ne-au cu unele aprecieri generale cu mici deosebiri de vedere ajutat să dezrobim pămîntul Ardealului și nației și să ne asupra evenimentelor, ambele jurnale publică pe prima făurim o țară în granițele ei firești. La 25 octombrie 1944, pagină Comunicatul special din ziua de 25 octombrie a fost dezrobită lumina la București. Pentru ca democrația 1944 al Marelui Stat Major al Armatei: „În Transilvania să fie și mai bine văzută”. Autor – B.M.Marian. de Nord-Vest, trupele române de sub comanda Sub ocupația sovietică, după eliberare generalului de corp de armată Avramescu Gh., în strînsă legătură cu cele sovietice, au ocupat orașele Deși armatele lor luptau împreună de la 23 august Carei și Satu Mare, după ce au depășit frontiera 1944, relațiile sovieto-române rămîneau tensionate. După maghiară, dezrobind astfel întreaga Transilvanie. eliberarea Transilvaniei de Nord, administrația acestui După două luni de lupte îndîrjite trupele române au teritoriu a creat disensiuni între cele două guverne de la reușit, într-o primă fază, să distrugă forțele germane Moscova și București. Cum încercarea de a înființa un din interiorul țării noastre, capturînd 52.000 ofițeri și Comisariat pentru administrarea regiunii eliberate a eșuat, soldați germani, printre care 14 generali și să facă, pe spiritele s-au încins, în noiembrie 1944, prin agitația un front de aproape 450 de km, acoperirea marșurilor comunistă și prin presiunea sovietică situația devenind și concentrării, nestingherite de inamic, a forțelor explozibilă. Formarea unui nou cabinet Sănătescu a aliate sovietice. obligat Moscova să acționeze cu duritate. Astfel, aflat în Într-o a doua fază, luptînd într-o strănsă cola prima sa vizită în România, A.I. Vîșinski, vicepreședinte borare și bună caramaderie cu puternicele și vitezele al Comisarilor Poporului din URSS, a ordonat expulzarea trupe sovietice, diviziile noastre au contribuit larg la administrației românești din Transilvania. Deși Guvernul înfrîngerea și nimicirea forțelor germano-maghiare român a protestat, sovieticii au argumentat cu asigurarea din Transilvania și Banat. securității din zona din spatele frontului, ridicînd și o Jertfele de sînge ale armatei noastre, în aceste problemă inventată, anume, să se evite „Orice posibilitate două luni de lupte neîntrerupte, au fost însă mari. de persecutare a minorității maghiare de către români”, Peste 1.500 de ofițeri, 1.400 de subofițeri și 62.000 fiind invocată „activitatea gărzilor lui Maniu, care trupă – morți, răniți și dispăruți – au căzut pentru creaseră o situație intolerabilă”. dezrobirea Ardealului. Instalarea administrației sovietice, în perioada Ajunse azi pe frontiera din 1940, diviziile noiembrie 1944 - martie 1945, a permis răspîndirea noastre sînt gata de un nou efort și noi jertfe pentru zvonului că... Ungaria ar urma să devină protectorat consfințirea drepturilor noastre prin lupte alături de al Uniunii Sovietice, caz în care ar fi dus la înglobarea marii noștri aliați, pînă la înfrîngerea totală a forțelor (reîntoarcerea la Ungaria) a întregului Ardeal. După germano-maghiare”. cum s-a văzut, politica sovietică era una de șantaj asupra Alte titluri din aceste ziare: „Întreaga Transilvanie a autorităților de la București, în vederea instalării unui fost dezrobită”; „Ardealul scos de sub robia hortystă”; guvern cu majoritatea deținută de aripa comunistă. Ceea „S-au aprins luminile în capitală”; „Armata Roșie”; ce s-a întîmplat la 6 martie 1945. „Ziua cea mare”, de Ilya Ehrenburg; „După patru Astăzi, la trecerea a opt decenii de la acest eveniment ani”. O știre aparte publică „Timpul” sub genericul: crucial din desfășurarea celui de-al II-lea Război Mondial, „Serviciul de reportaj politic și militar Radio-Timpul rămînem cu venerația pentru cei care și-au dat viața pentru ora 2 noaptea”, apare următorul text: „Ordinul de zi reîntregirea României, cît și pentru cei circa 1.000 de al Mareșalului Stalin pentru eliberarea Transilvaniei veterani de război care mai trăiesc astăzi în toată țara. În amintirea acestora și a semnificației zilei de 25 octombrie 1944, prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959, 25 octombrie a fost denumită ZIUA ARMATEI ROMÂNE. E bine ca măcar în această zi să ne gîndim la sacrificiile și jertfele făcute de către Armata Română pe front, pentru a elibera țara, nefiind niciodată recompensată pe deplin (în plină campanie militară, comandantul Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, este arestat pe frontul din Cehoslovacia și dispare fără urmă!) și să facem comparație cu actuala Armată a României, aservită unor puteri interstatale, care niciodată nu se vor da înapoi de a face din ostașul român carne de tun pentru așa-zisele „campanii de instalare a păcii în lume”. Comparați și meditați!

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Chipuri de boieri si , jupînese

MOȚOC VORNICUL – FICŢIUNE ŞI ADEVĂR (II) „Trădător“ şi diplomat (2)

În iunie 1562, cei doi soli cu misiune matrimonială s-au întors în Moldova cu portretul domniţei şi cu un inel cu peruzele; în cele din urmă, însă, căsătoria proiectată n-a mai avut loc. Pentru Moțoc, drumul în Ţara Românească a marcat intrarea în activitatea diplomatică. „Soli mari“ şi „oameni aleşi“, Moțoc, Avram Banilovschi şi Barnovschi hatmanul vor fi trimişi în Polonia, în 1563, pentru a cere dietei să primească depunerea jurămîntului de credinţă al lui Despot. Şi tot la acea vreme, Moțoc apărea în sfatul domnesc al Moldovei ca „mare sfetnic“, titlu nemaiîntîlnit în actele medievale nici înainte, nici după aceea. Slujit de asemenea oameni, care ţineau în mîinile lor toate frîiele puterii, capabili oricînd să-şi impună voinţa lor maselor, Despot ar fi avut toate şansele unei domnii liniştite, chiar dacă poporul nu privea cu ochi buni măsurile luate pentru sprijinirea luteranismului. Dar, procedînd fără tact, domnul i-a înlăturat tocmai pe aceia de care avea mai multă nevoie. Pentru satisfacerea ambiţiilor sale de a deveni un principe renascentist, sprijinitor al culturii, ca şi pentru întreţinerea trupelor de mercenari, Despot a mărit dările, ceea ce a provocat nemulţumire printre ţăranii români ortodocşi. Prinzîndu-l odată cu puţini însoţitori, undeva pe drumul spre Hotin, oamenii l-au înconjurat, strigînd „să le ridice acele grele dări, ce le aruncasă, de casă căte un galbăn de aur“. Negăsind altă cale de a ieşi din încurcătură, domnul le-a răspuns „că den svatul lui Bîrnov şi a lui Moțoc şi a doi vlădici face acele greutăţi de pune cu asupra, şi de este cu voie, să le dea pre aciia pe mînule lor, să-i omoară, dzicînd că toţi aceşti patru au fost pricina şi la Alexandru vodă, de l-au îndemnat la toate tiraniile“. Şi aceasta exact la vremea cînd Moțoc era „mare sfetnic“, iar Barnovschi ocupa o altă dregătorie importantă: pîrcălăbia cetăţii Suceava. Nesocotite cuvinte pentru un principe al cărui singur stîlp de susţinere erau marii boieri! Nu este de mirare că, la scurtă vreme, aceştia au urzit înlăturarea lui, plan în care Ion Moțoc avea să joace un rol decisiv. Mai întîi, Despot a fost sfătuit să trimită cîteva detaşamente conduse de Moțoc pentru apărarea graniţei dinspre Transilvania. În timpul nopţii, însă, lefegiii lui Despot au fost ucişi de oştenii moldoveni. Apoi l-au vestit pe domn despre o năvălire a tătarilor şi i-au cerut să trimită oaste împotriva lor, pusă sub cîrmuirea lui Tomşa hatmanul şi a lui Dărman. Ajungînd pe malul Ciuhurului, moldovenii i-au împresurat pe mercenarii străini şi i-au tăiat pe toţi, încît, după spusa cronicarului, „nici măcar un vestitor despre nenorocire n-a scăpat“. Proclamat domn de boierii care îl însoţeau (Barnovschi, Moțoc şi Stroici), Ştefan Tomşa a cucerit cetatea Neamţului, după care s-a îndreptat spre Suceava, unde se afla Despot. Între timp, dinspre Nistru ameninţa pericolul unei intervenţii militare a palatinului Dimitrie Wiszniowecki ţintind cucerirea Moldovei. Dispunînd de sfatul şi experienţa lui Moțoc pe care îl avea tot timpul de-a dreapta, Ştefan Tomşa a ieşit împotriva cetelor căzăceşti tocmite de Wiszniowecki, le-a înfrînt şi l-a luat prizonier pe nobilul lituanian, care şi-a aflat sfîrşitul la Constantinopol. Apoi, după cum consemnează cronicarul, „de sîrg s-au învîrtejit Tomşa cu Moțoc şi cu moldovenii“, înconjurînd cetatea de scaun şi supunînd-o asediului. Trădat şi părăsit de toţi, Despot s-a predat lui Tomşa, care l-a ucis. În acest chip, urmîndu-l pe Alexandru Lăpuşneanu, Despot vodă cădea victimă aceluiaşi boier inteligent şi abil, cu popularitate şi influenţă mai mari decît ale domnilor înşişi. Iar el, Moțoc, „bărbat cu suflet crud şi viclean“, după caracterizarea făcută de un biograf

am poruncit să-i pedepsească şi să le ia capetele, mai întîi lui Tomşa, apoi la doi mai de frunte, Moțoc şi Spancioc“. Ceruseră boierii, prin cuvîntul lui Tomşa, să fie înmormîntaţi în biserica ortodoxă din Liov, dar polonilor li se va fi părut mai potrivit să-i îngroape în afara tîrgului, la Mînăsfirea Sf. Onufrie. Cel puţin aşa spun cronicile moldoveneşti, pentru că mormintele lor s-au pierdut de-a lungul timpului.

„Pentru sufletele lor“

al lui Despot vodă, se punea a treia oară în slujba unui nou domn pentru a cărui înscăunare îşi aruncase în joc toată măiestria militară şi toată autoritatea. Soarta a vrut, însă, ca domnia lui Ştefan Tomşa să dureze doar cinci luni, după care Alexandru Lăpuşneanu s-a întors din exil cu steag de la Poartă, înconjurat de oaste otomană. Conştient că nu va putea face faţă pericolului, Tomşa vodă, împreună cu sfetnicii săi, Ion Moțoc, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul, au trecut în Polonia, luînd cu sine „toate comorile domneşti“. Se întîmplau acestea la sfîrsitui lunii martie 1564.

„Un om la fel cu Goliat“ Fugind în Polonia, fostul domn şi apropiaţii săi şi-au hotărît singuri destinul; regele Sigismund August era în relaţii bune cu sultanul şi, prin urmare, cu Alexandru Lăpuşneanu. De aceea, nu trebuie să surprindă pe nimeni că cererea noului domn, însoţită de presiuni venite de la Poartă, de-ai prinde şi ucide pe „aceşti trădători şi duşmani ai noştri“, a găsit un ecou favorabil la curtea polonă. După mărturia unui contemporan, la 13 aprilie moldovenii erau deja captivi la Liov pentru ca, la 26, aprilie, regele să dea ordinul de execuţie. Punerea lui în aplicare a mai întîrziat aproape o lună. Între timp, de la Suceava sosea o scrisoare prin care Alexandru Lăpuşneanu rugă să i se restituie tezaurul, ajuns la 1561 în mîinile lui Despot şi, de la acesta, la Tomşa. Din tezaur, impresionant prin bogăţie – desagi plini cu aspri, cupe şi săbii de argint aurit, tăvi de argint, linguri şi alte obiecte – „s-au cinstit, scrie Alexandru vodă, Moțoc, Avram şi alţi boieri“. De va fi fost cu adevărat aşa, nu ştim, dar judecînd după alte informaţii, ar fi mai degrabă de crezut că averile Lăpuşneanului n-au fost însuşite de boieri, ci folosite pentru atingerea scopurilor pe care le urmăreau. Bunăoară, documentele de proprietate nu înregistrează ca stăpîniri ale lui Moțoc, decît şapte sate, existenţa unei averi considerabile nefiind dovedită nici de testamentul făcut la Liov, în 5 mai 1564. Prin acest act, „marele vătaf de Iaşi“, titlu păstrat încă din prima domnie a lui Lăpuşneanu, îi punea pe „cinstita Magda, soţia sa“ şi pe copii sub tutela venerabilului hatman al Coroanei polone, Nicolae Sieniawschi, cel care trebuia să-i administreze „bunurile şi lucrurile“; testamentul vorbeşte apoi de mărgăritarele, damascul şi cei două mii douăzeci şi unu de florini de aur, găsiţi asupra lui şi trecuţi într-un registru liovean. Apoi, marele vornic ai Moldovei şi-a pus capul pe butucul călăului, cîndva, în săptămîna 18-25 mai 1564. Impresionaţi de figura condamnatului, contemporanii au consemnat că Moțoc avea „un trup uriaş“, că „era un om la fel cu Goliat“. După puţin timp, regele Sigismund August îl încunoştiinţa pe sultan: „... parte pentru paguba noastră pe care am suferit-o, de la ei, atît pentru jefuirea şi prădarea stărostiei Sniatinului, cît şi pentru alte lucruri, parte la cererea Măriei Sale împăratului, pe care am fost bucuroşi s-o îndeplinim în orice privinţă,

Iată cum, pe eşafodul înălţat într-o piaţă a Liovului, şi-a sfîrşit viaţa, în plină maturitate, una din cele mai interesante figuri ale Evului nostru de Mijloc, plecînd din această lume fără a lăsa multe urme materiale ale trecerii sale. N-a înălţat biserici, n-a făcut danii bogate către mînăstiri, chipul lui nu ni s-a păstrat în nici un portret votiv, iar numele, în nici un pomelnic. Un singur obiect păstrat pînă astăzi se leagă de numele vornicului. Este vorba de un superb epitrahil, pus în circulaţia ştiinţifică de istoricul P.Ş. Năsturel, înfăţişînd treisprezece chipuri de sfinţi, cusute cu aur, argint şi fire colorate. Inscripţia slavă din partea inferioară conţine numele donatorilor: „Acest epitrahil l-a făcut Ion Moțoc mare vornic şi soţia sa, Mădălina, şi l-au dat pentru sufletele lor“. Trăsăturile acestui sumar portret al vornicului Moțoc sînt suficiente pentru a dovedi că el a fost personalitatea care a dat strălucire neamului din care s-a ridicat. Este drept, şi cîţiva dintre urmaşii săi au îndeplinit funcţii la curtea domnească, dar nici unul nu s-a bucurat de prestigiul vornicului. Un Moțocel, foarte probabil fiu al eroului nostru, complota în Polonia, împreună cu alţi boieri, la moartea lui Alexandru Lăpuşneanu. Va fi fost un personaj important iar acţiunea lui destul de primejdioasă dacă sultanul cerea să-i fie predat viu sau mort. Dintre ceilalţi descendenţi – coborîtori din fiul său, Toader – ar mai fi de amintit: un mare vătaf de Dorohoi, un vornic de poartă, un pîrcălab de Hotin şi un medelnicer. La începutul veacului XVIII, Moţoceştii erau aşezaţi în rîndul familiilor moldoveneşti de vază şi înregistraţi ca atare de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. De altminteri, între cei care l-au însoţit pe principe în exilul din Rusia se afla şi un membru al acestei familii. Apoi, neamul şi-a pierdut treptat însemnătatea, ieşind de pe scena vieţii sociale şi politice pentru a îngroşa rîndurile răzeşimii. Urmaşii vornicului au trăit modest la Brusturi (Neamţ), fără să-şi uite vestitul strămoş. Ei există şi astăzi, răspîndiţi în toată Moldova, ramuri din acelaşi trunchi răzleţinduse în Bucovina de nord şi Basarabia. Comparînd portretul rezultat din analiza izvoarelor vremii cu acela creionat de C. Negruzzi în celebra sa nuvelă, este evident că cel din urmă reprezintă rodul purei ficţiuni. La 1584, Moțoc era un om încă tînăr, nu un bătrîn nevolnic pe care puteau să-l tîrască pe sălile palatului doi slujitori domneşti. Sfîrşitul şi l-a aflat pe butucul călăului, la Liov, şi nu linşat de popor, aşa cum i s-a întîmplat altui mare dregător, grecul Batiste Veveli. Ion Moțoc nu a fost un trădător înrăit, ci un om cu o personalitate puternică, un „făcător de regi“ pentru spaţiul românesc, un căpitan iubit de oştenii săi, cărora li se impunea atît prin forţa fizică a unui trup uriaş, cît şi prin vitejia sa. „Trădătorul“ Moțoc a fost, de fapt, el însuşi, rezultatul trădării domnilor care, speriaţi de puterea şi popularitatea de care se bucura, au încercat, la un moment dat, să-l înlăture. Şi poate că, de la o vreme, vanitatea i-a întunecat înţelepciunea, făcînd din el propria sa victimă. Este timpul, însă, ca imaginea fantezistă pe care scriitorul ne-a oferit-o despre acest personaj să fie definitiv înlăturată de adevărul istoric. Chiar dacă, după expresia profesorului P.Ş. Năsturel, „imaginaţia lui Negruzzi a făcut mai mult pentru amintirea lui Moțoc în conştiinţa românească decît propriile sale fapte şi gesturi“. Sfîrșit MARIA MAGDALENA SZEKELY

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

(

p O V E S T I A D E V A R A T E 1898. Un român la Istanbul (III)

Ni se arată, în stînga intrării, o coloană care, după îngroape nevasta, moartă de azi dimineaţă. Recunoaştem legendă, lăcrămează; atîtea degete au atins-o de atîtea că un sfert de ceas nu e tocmai mult pentru o asemenea operaţiune. Directorul însă, ca o culme a politeţei, nu ne sute de ani, încît s-a făcut gaură în piatră. De partea unei intrări laterale, pe dreapta, două face să aşteptăm nici tocmai în cap cele 15 minute şi ne coloane opuse poartă: una o urmă de cinci degete, anunţă că e la dispoziţia noastră. În vitrine, colosale bogăţii zac fără nici un folos: vase cealaltă o urmă ca de tăietură, făcute, se zice, de Mahomed al II-lea la luarea Byzanţului. Sînt însă la pline cu pietre scumpe şi mărgăritare nelucrate. Un tron aşa înălţime încît trebuie a presupune pe învingător mare de formă ovală, cucerit de la perşi, tot de aur masiv, călare pe vreo cămilă sau a admite versiunea că a urcat ornat pe dinafară de smalţ roşu şi verde şi încrustat cu fine chenaruri şi flori de perie, rubine, smaralde. Vase, cu calul pe movila de cadavre. La ora cînd am intrat, o murmură (vociferare) cofrete (casete) preţioase, colecţie de săbii, de ciubuce cu mare umplea templul. Tot pavimentul, acoperit cu ghirlande de diamant; smaralde cît oul; unul cît pumnul; fine rogojini, era ocupat de cercuri, cercuri de tineri unul formează singur o bombonieră. Smaraldul domină. Armura de zale a lui Murad, cuceritorul Bagdadului, seminarişti sau softale (elevi ai unei şcoli superioare mahomedane), aşezaţi pe jos primprejurul cîte unui iatagane superbe; o admirabilă colecţie de archebuze hoge (preot) care le explica legea şi-i punea să recite damaschinate şi încrustate cu aur fin, cu paturile de versete din Coran. Căutăm deci să nu pierdem papucii fildeş. Costumele şi anteriele de brocard ale tuturor ce am încălţat peste cisme, ca să nu scandalizăm sultanilor, pînă la Mahmud, exterminatorul ienicerilor; cumva pe aceşti drept credincioşi. Deşi spaţiul de mai multe au hangere cu mînerul, întreg, dintr-un singur timp a fost foarte scurt, graţie însă zelului onoratului bloc de smarald. Admirăm agrafa turbanului lui Sultan nostru consulat avem teşcherele (certificat, permis) ca Ibrahim, cu un smarald pătrat colosal; a lui Soliman II, să vizităm tezaurul de la vechiul Serai. Ieşind deci de compus din două smaralde şi un rubin de la Sf. Sofia, dăm mai întîi, în apropiere, de frumoasa extraordinară mărime; mai pe la sfîrşit, fîntînă a lui Achmet. Construcţia, pătrată, cu marmoră cu cît scade împărăţia, scade şi bogăţia albă, cupolă, fine săpături arabe şi grătare poleite. hangerelor şi turbanelor. Totuşi, al lui Asemenea fîntîni am întîlnit în mai multe colţuri de Mahomed IV (1648-1687) are perle stradă. Trecem sub bolta clădirilor unui palat, intrăm admirabile. Mai admirăm un păun de aur într-o curte cu alee plantată, înconjurată de clădiri albe, şi argint, două figurine cu corpul dintrîi zice, mi se pare, Top Capî. Acolo e un muzeu de un singur mărgăritar; servicii de aur sarcofagiuri antice foarte interesante, se zice, dar n-avem smălţuit, minunate; pendule numeroase timp să intrăm. Lăsăm trăsurile şi, luaţi în primire de un şi cîte alte minunăţii pe care ochiul nu foarte tînăr şi amabil aghiotant al sultanului, Said-bei, le-a putut reţine deodată. Ameţiţi de atîta aur şi pietrării trecem intrăm în altă curte, înconjurată de pavilion, chioşcuri şi clădiri cu arcade arabe. La capătul aripei drepte, ne la un pavilion unde e o sală cu pat lat şi pofteşte într-un salon cu pervaze aurite şi mobilă, de baldachin de bronz aurii; acolo primea mătase. Acolo, vederea cea mai minunată. Sîntem pe sultanul pe ambasadori. Apoi, altă curte, promontorul zis vîrful sau colţul Seraiului (La pointe du Serail). În sus, spre răsărit, se îndoaie Bosforul albastru, încadrat pe ambele ţărmuri de casele suprapuse, de palaturi, minarete şi chiparoşi ascuţiţi; în jos, intrarea mării şi coastele insulelor Prinkipo; în faţă – Scutari, de cealaltă parte, albăstrimea Cornului de Aur. Fiind oaspeţii sultanului, ni se oferă, ca şi la Selamlîc, dulceaţă de foi de trandafir şi cafea în ceşti cu farfurii de aur şi argint, pe o tavă acoperită cu o bogată stofă, ca să nu piară aromul. Detaliurile însă în Orient nu se prea bagă în seamă. Servitorii purtau jachete uzate şi cisme şi mai. Conversăm prin surîsuri şi salamalekuri, căci aghiotantul ştia numai turceşte. După acest ceremonial, cu un nou surîs graţios, ne roagă foarte mult, prin tălmaci – un domn vizitator Friedmann, care ştie limba – să adastăm numai cincisprezece minute, Palatul Dolma Bacci cît îi trebuie directorului muzeului ca să-şi

alte clădiri albe; aci e o uşă cu inscripţie poleită: Poarta beatudinii. Străbatem grădina în terase, cu borduri de merişor; un pavilion svelt în ungherul ce formează înaintînd maschează un mic bazin pătrat interior, unde se zice că se îmbăiau sultanele, privite din chioşc de ochiul înălţimei Sale. Ajungem, în fine, la Bagdad Kioşc, un salon somptuos, îmbrăcat în faianţă cu delicate flori albastre, unde îi plăcea, se zice, lui Abdul Medjid să vină. E înconjurat de verdeaţa boschetelor şi domină Bosforul şi Cornul de Aur. Coborîm la vechiul Serai care, în teorie, ni s-a arătat gratis, în realitate, însă, unul dintre gardieni ne reconduce mai departe cu multe plecăciuni şi făcînd o oarecare gimnastică cu mîna primeşte ca pe nesimţite cuvenitul tribut. Trei caice, mînate fiecare de cîte şase lopătari, în şalvari ca baloanele, de pînză albă, zboară pe apă sub lopeţile lungi cu mîner umflate pînă la cheiul palatului Dolma Bacci, rezidenţa preferată a nenorocitului Abdul Aziz. Străbatem aleele grădinei, despărţită de stradă printr-un zid uriaş, intrăm în vestibulul cu rampele de cristal ale scării. Vedem multă splendoare, dar şi multă încărcătură şi detaliuri de rău gust. Faţada de marmoră aibă şi ziduri vopsite galben. O sală a tronului enormă, coloane de stuc,

Palatul Top Capî

poleieli superbe, lustru de cristal grandios. Cupola tavanului la înălţimi ameţitoare, dar decorată cu picturi vulgare, simulînd balcoane şi ferestre. Uşile de lemn de trandafir cu încrustaţii de bronz şi mînere de porţelan. Candelabre, de 3-4 metri înălţime, cu totul de cristal sau Sèvres. În toate sălile sau vestibulurile, panaşuri aurite; pretutindeni, pe lucioasele parcheturi, covoare turceşti de preţ. În vreo două saloane, tablouri... E şi o sală de leac, cu cabinet de odihnă, tot îmbrăcat, mi se pare, în onix. La întoarcere, găsim marea cam mişcată, încetul cu încetul, mai mulţi pasageri şi mai cu seamă pasagere dispar în cabine. Sfîrșit Selecţia textului şi prezentare Marian ŞTEFAN

Strîmtoarea Bosfor

Cornul de Aur

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

ªtiri externe, comentarii, analize Planul

(urmare din pag. 1) Ce uită domnul președinte Zelenski este că numitele state arabe nu dețin arme nucleare ca Rusia și că nu au conducerea și armele acesteia. El a pierdut războiul, dar nu poate recunoaște asta și atunci cere ajutor de la cei care l-au sprijinit pînă acum, fără să știe că aceiași aliați l-au cocoloșit la fel și pe Stalin în anii ʼ30 - ʼ40, considerînd URSS echivalentul SUA în materie de drepturi și libertăți, pînă cînd le-a venit bine și l-au transformat în personajul negativ de astăzi. Politico scrie că „Linia oficială din Kremlin arată că «operațiunea militară specială trebuie să se încheie cu îndeplinirea tuturor obiectivelor noastre stabilite anterior», potrivit purtătorului de cuvînt Dmitri Peskov. Condițiile Moscovei echivalează cu capitularea Kievului, cerînd Ucrainei să se retragă din zonele revendicate de Rusia, să renunțe la intențiile de aderare la NATO, să garanteze drepturile vorbitorilor de limbă rusă, să se demilitarizeze și să se „denazifice”. Să vedem în sfîrșit ce conține planul lui Zelenski 1. Invitație de aderare la NATO. „Chiar dacă apartenența efectivă este încă o problemă pentru viitor, o invitație de aderare ar trimite un semnal puternic liderului rus Vladimir Putin. «O invitație este o decizie puternică care nu necesită altceva decît determinare», a spus președintele ucrainean. Cu toate acestea, secretarul general al NATO, Mark Rutte, nu a spus dacă își va aduna aliații pentru a sprijini impulsul lui Zelenski pentru o invitație, adăugînd că deliberările sale în curs cu Kiev și cu țările membre nu ar putea fi împărtășite prin intermediul unei conferințe de presă. «Planul de victorie nu se referă doar la o invitație de a deveni membru NATO. Planul de victorie are mai multe elemente», a declarat Rutte reporterilor miercuri. «Următorii pași vizează nu doar această problemă, ci și conținutul general al planului de victorie». El a reiterat că Rusia nu a avut niciun rol în a decide dacă Ucraina ar trebui să fie în NATO. Țările membre s-au angajat pe calea «ireversibilă» a Kievului către aderare, dar nu au emis o invitație reală”. Da, bine. Îl vor invita în NATO cînd mi-oi vedea ceafa fără oglindă. Poate doar dacă își pierd mințile peste noapte toți șefii organizației, ceea ce nu-mi prea vine să cred. Ucraina dorește să intre în gașca smardoilor din cartier ca să se bată ăia pentru ea cu rusul. Vezi să nu. 2. Mai multe arme, fără restricții privind utilizarea lor. Pe lîngă faptul că mai multe arme fără restricții de utilizare tranformă Ucraina într-o formidabilă forță militară a Europei Centrale, aș adăuga și pe acela că ucrainenii sînt în stare să dea foc Europei cu armele americane pentru că așa vor ei. De ce trebuie Europa băgată în război de dragul lui Zelenski? A intrat vreo putere europeană în război pentru România cînd ni se luau cu japca teritoriile sau cînd eram asupriți la noi acasă? Nu. De ce ar intra pentru Zele? Totuși, țara vecină și prietenă… a pregătit o listă de arme pentru a se proteja și pentru a aduce „războiul aproape de casă pentru Kremlin”. Lista include capacități de antrenament și apărare aeriană pentru a descuraja atacurile rusești, date satelitare în timp real de la aliați, încheierea tuturor restricțiilor privind utilizarea armelor donate pentru a lovi în interiorul Rusiei și ajutor din partea aliaților în doborarea rachetelor și a dronelor peste teritoriul ucrainean. Exact ce spuneam mai sus: atragerea Europei în război cu Rusia și distrugerea ei, că așa vrea nenea

Zele. „Mulți dintre acești pași, scrie Politico, au fost blocați din cauza temerilor occidentale de a trece de liniile roșii ale Kremlinului, dar Zelenski a susținut că avansul Ucrainei în regiunea Kursk a Rusiei a arătat că se poate. «Mulțumită operațiunii de la Kursk, am văzut că Putin nu are suficientă forță pentru a rezista atunci cînd intervenim. cu adevărat», a spus el. 3. Descurajarea. Ucraina își propune să desfășoare pe teritoriul său un pachet cuprinzător de descurajare strategică non-nucleară, care va fi suficient pentru a proteja Ucraina de orice amenințare militară din partea Rusiei. În fața acestui scenariu, Moscova fie s-ar alătura unui proces diplomatic onest pentru un sfîrșit just al războiului, fie s-ar confrunta cu imposibilitatea de a continua lupta datorită ajutorului acordat Ucrainei. Armele exacte nu au fost dezvăluite de Zelenski în discursul său în fața parlamentului, dar el a spus că liderii din SUA, Germania, Franța și Marea Britanie cunosc întrebările Kievului“. Punctul ăsta e numit „descurajarea”… Ce drăguț… Așadar, un popor care a rezistat tătarilor, turcilor, lui Napoleon și lui Hitler se va lăsa descurajat de Zelenski. Bine, bravo, emininke! Putea să aleagă un nume mai potrivit cu intenția sa. 4. Potenţial economic strategic. „Ucraina propune partenerilor din Uniunea Europeană și SUA să semneze un acord special privind utilizarea comună a resurselor critice ale Ucrainei, cum ar fi litiu, gaz, titan și altele, și să producă energie împreună în viitor”. Punctul acesta înseamnă de fapt plata pe care le-o dă partenerilor strategici în schimbul ajutorului menționat mai sus. 5. Perspective postbelice. „«Ucraina ar întări securitatea europeană datorită armatei sale întărite de luptă. Dacă partenerii sînt de acord, avem în vedere înlocuirea anumitor contingente militare ale forțelor armate americane staționate în Europa cu unități ucrainene. După război», a spus Zelenski. Ucrainenii au dovedit că pot fi o forță pe care răul rusesc nu o poate învinge“.

Dmitri Peskov

Perspectiva de a avea trupe ucrainene pe teritoriul românesc care să ne apere de ruși mi se pare dezgustătoare, fiindcă nu-i consider în stare să facă asta și fiindcă dacă pe americani îi mai accepți să-ți stea pe cap, ținînd cont de superioritatea lor militară, culturală, de faptul că sînt totuși hegemon, ucrainenilor nu vei avea cum să le suporți atitudinea superioară pe care și-o vor lua față de noi în situația utopică în care vor ajunge vreodată să aibă trupe pe teritoriul nostru. Spuneam la început că există și trei anexe secrete pe care, desigur, Politico nu ni le dezvăluie. Nici nu e nevoie și nici nu sînt curios fiindcă dacă sînt la fel de inutile ca și restul punctelor din planul de pace, nu am dorința să le aflu. Reacțiile la adresa acestui plan de pace au fost diverse, dar ziarul european ne prezintă doar cîteva mai deosebite. Citez mai jos: „Unii dintre parlamentarii ucraineni care au ascultat discursul au considerat că este foarte ambițios. «Planul pare să indice că alții trebuie să facă totul pentru noi», a declarat deputatul Oleksiy Honcharenko, președintele partidului de opoziție Solidaritatea Europeană, într-o postare pe Facebook. Dar Roman Losynskyi, un soldat ucrainean și membru al partidului liberal Holos, a văzut lucruri care îi plac. «Pe de o parte, planul sună ca o fantezie. Pe de altă parte, avioanele Patriot, Storm Shadow și F-16 erau la fel de fantastice precum scufundarea unei mari părți a Flotei Mării Negre a Federației Ruse și controlul unei părți din Kursk. Totul depinde de deciziile partenerilor și de succesul diplomației noastre», a spus Lozynskyi. Cu toate acestea, el a adăugat că Zelenski «nu a explicat cum plănuiește să realizeze implementarea acestor puncte». (Foarte bună observația.) Peskov a numit planul lui Zelenski «efemer» și a adăugat: «Kievul trebuie să se trezească și să admită că politicile sale nu au perspective. Zelenski va fi joi la Bruxelles pentru a se întîlni cu liderii UE, unde va face din nou eforturi pentru acceptarea planului său». «Vom auzi de la președintele Zelenski detalii despre planul său de victorie propus și vom lucra la următorii pași pentru a construi un consens în jurul unei inițiative de pace», a spus președintele Consiliului European, Charles Michel, în scrisoarea adresată liderilor”. În concluzie, ar trebui să le spună cineva acestor domni că Ucraina a pierdut războiul, că Putin nu se va opri pînă nu-i va toca mărunt și că cea mai bună cale ar fi pacea, reconstrucția Ucrainei, aducerea ei la un nivel economic important, formarea unei armate care să funcționeze cu eficiența unui ceas elvețian și, abia apoi, să aștepte Rusia la cotitură și să-și ia înapoi ce a pierdut, fiindcă acea cotitură va veni la un moment dat. Altfel, cu planuri din acestea irealizabile, va distruge și ce a mai rămas întreg din țara aia.

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

U N p un c t d e v e d e r e

Moldova, spre Europa cu frîna trasă! Maia Sandu, un tur doi complicat

Alegătorii pro europeni din țara vecină au validat referendumul, cîștigîndu-l la mustață, cu o diferență de cîteva mii de voturi. Consultarea a fost una constituțională, iar rezultatul va duce la modificarea legii fundamentale, un pas important pentru integrarea europeană. Înfrîngerea aliaților lui Putin, care au făcut tot posibilul să blocheze drumul către Occident al Moldovei, a fost mult mai dificilă decît se aștepta întreaga lume, campania de zeci de milioane de euro, coordonată de Ilan Șor, susținut de Kremlin, a avut efect. Undeva, în memoria colectivă din România, Maia Sandu e percepută și astăzi ca o apariție adolescentină, îmbrăcată sobru, într-un costum deschis la culoare, în total contrast cu tenișii albi pe care-i are în picioare, în timp ce se urcă într-un avion de linie WizzAir, cu destinația Bruxelles. Imaginea ei tinerească, proaspătă și austeră intră în conflict cu cea a președintelui României – rigid, morocănos și taciturn, care călătorește cu avioane de lux, plătite din banii contribuabilului. Maia Sandu, de cînd e președinte, nu i-a dezamăgit pe românii de pe malul drept al Prutului, care privesc Republica Moldova de multe ori cu detașare, uneori cu superioritate gratuită sau cu emoție, dar care, în marea lor majoritate, consideră că Maia Sandu e un președinte pe care România nu l-a avut niciodată și de aceea vor ca ea să reușească în proiectul ei de a scoate Moldova de sub influența Rusiei. Numai că misiunea ei politică e una dificilă într-o fostă republică sovietică pe care Kremlinul e hotărît să o păstreze sub umbrela sa. Maia Sandu a cîștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 42% din voturi, dar finala pe care o va avea în două săptămîni se anunță a fi una dificilă. În spatele ei s-au clasat trei candidați pro Rusia, care au, în total, o susținere la fel de mare, de peste 40% din numărul de voturi. „Dacă Maia Sandu cîștigă un nou mandat, forțele pro-ruse de la Chișinău vor avea mai puține argumente, dar și instrumente prin care să poată corupe alegerile parlamentare de anul viitor”, a declarat Angela Grămadă, expertă în spațiul politic al Moldovei, președintă a ESGA (Experts for Security and Global Affairs), pentru spotmedia.ro. „Adică nu vor mai avea atîtea argumente împotriva actualei guvernări. Și nu vor mai putea folosi parcursul euro pean ca metodă de suprimare a opțiunilor politice proeuropene din rîndul alegătorilor”, a mai spus Angela Grămadă.

Ieșirea de sub influența Rusiei, un proces dificil Experta crede, de asemenea, că victoria Maiei Sandu, dar și validarea referendumului pro european vor avea un impact asupra alegerilor parlamentare de anul viitor, punîndu-se bazele unui parlament care poate continua reformele și procesul de aderare la UE.

declarat Maia Sandu, președinta Republicii Moldova. „Ilan Șor a promis gaze gratuit tuturor locuitorilor din Republica Moldova. Bine, la început el a încercat în Găgăuzia, unde a spus că va face astfel încît regiunea să nu mai plătească niciun ban pentru gaze, sau că o să fie livrate gaze în mod continuu acolo, chiar dacă se ceartă conducerea de la Chișinău cu Federația Rusă”, a mai spus experta ESGA, pentru spotmedia.ro. „În campania electorală din vară, de la alegerile locale, Șor a spus foarte clar că va aduce gaze gratuit pentru cetățenii din Republica Moldova, dacă rămîn prieteni cu Federația Rusă”, a mai adăugat Angela Grămadă.

Ieșirea din zona gri

Singura problemă cu primul mandat al Maiei Sandu rămîne a fi acea atribuție care se referă la instituția prezidențială în calitate de mediator între diferiți actori politici. Aici am văzut... deficiențe de comunicare cu anumite forțe politice, și din cauza ostilității acestor forțe politice, dar și din cauza unei lipse de deschidere de a comunica cu actori pe care Maia Sandu i-a considerat din start corupți. Victoria Maiei Sandu înseamnă și o înfrîngere pentru Rusia, care asistă la distanțarea Chișinăului, tot mai mult, de Moscova. „Maia Sandu nu are pîrghii puternice asupra politicii interne. Noi trebuie să fim conștienți că Republica Moldova e o republică parlamentară, iar președintele are împuterniciri limitate. Prerogativele președintelui țin de politica externă și apărarea țării. E comandant suprem”, a explicat pentru spotmedia.ro, Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării în Moldova. „Totul ține de parlament și de guvern. Maia Sandu nu poate fi învinuită că n-a mărit pensiile sau că nu a dat salarii mai mari, fiindcă nu sînt decizii ce țin de competența ei. Dar cu siguranță, victoria ei va schimba atitudinea Uniunii Europene, a Occidentului, față de Republica Moldova și vom avea un sprijin și mai mare”, a mai declarat Anatol Șalaru.

Frica și banii, cele mai puternice arme ale Kremlinului Peste 15% din populația Moldovei e reprezentată de minoritatea rusă. Transnistria, autodeclarată regiune autonomă, reprezintă o vulnerabilitate de securitate extrem de mare pentru Moldova, dar și pentru Ucraina, Polonia, România, în regiunea separatistă fiind staționate trupe rusești. Din acest motiv, Moldova s-a transformat într-un adevărat teren de luptă în care forțele pro ruse încearcă să oprească apropierea țării de Uniunea Europeană. În ultimele luni, prin rețeaua construită de Ilan Șor, un aliat al Kremlinului, s-au transferat zeci de milioane de dolari, bani prin care s-a încercat cumpărarea de voturi pentru a bloca referendumul. „Activiștii proruși sperie populația că va rămîne în frig și fără lumină pentru că Uniunea Europeană nu se mai înțelege cu Federația Rusă, așa că au rămas fără gaze naturale și petrol. Rusia nu le mai dă nimic”, a decodificat Angela Grămadă faptul că sînt proteste la care pensionarii afișează pancarte pe care scrie că UE înseamnă frig și întuneric. „Avem informaţii şi probe că ţinta grupării criminale sprijinite de forţe străine a fost să cumpere 300.000 de voturi. Nu vom renunţa, aşteptăm rezultatele finale. Vom reveni cu decizii”, a

Confruntarea a făcut ca în ziua votului să se înregistreze cozi lungi atît la București, unde trăiesc mulți cetățeni din Moldova, care au și cetățenie română, dar și la Moscova, acolo unde lucrează ruși, născuți în Republica Moldova, autoritățile de la Chișinău acuzînd Kremlinul că încearcă să compromită scrutinul prezidențial. „Rusia înțelege că pierderea Republicii Moldova reprezintă o lovitură dură. Întotdeauna a avut o atitudine de superioritate față de Republica Moldova, considerînd-o o țară cu suveranitate limitată. Rusia și-a arogat dreptul de a interveni, de a da sfaturi și de a bloca anumite inițiative sau decizii comerciale și s-a implicat din punct de vedere politic, fiindcă nu a renunțat niciodată la ideea de a reface Uniunea Sovietică”, a explicat Anatol Șalaru, într-o discuție cu spotmedia.ro. „Aderarea Moldovei la Uniunea Europeană e dureroasă pentru Rusia, fiindcă asta înseamnă ieșirea dintr-o zonă gri, înseamnă rezolvarea problemei transnistrene, înseamnă rezolvarea problemelor economice, acces la fonduri de preaderare, înseamnă investiții străine”, a mai adăugat fostul ministru din Moldova.

Transnistria, o problemă fără soluție? Dar ieșirea din zona gri, cum o numește Anatol Șalaru, mai înseamnă și o consolidare a estului Europei, răvășit în ultimele decenii de interferențele Kremlinului. O Moldovă pe drumul european reprezintă un sprijin pentru Ucraina, implicată întrun război de supraviețuire cu Rusia, înseamnă mai multă stabilitate politică în vecinătatea României și posibilitatea de consolidare militară a flancului estic al NATO. Dar procesul e complicat și dificil, cu mulți pași înapoi. Victoria taberei pro europene la referendumul constituțional pentru aderarea la Uniunea Europeană, chiar dacă a fost la limită, reprezintă și deschiderea unei ferestre de oportunitate pentru rezolvarea „problemei transnistrene”. „Există mai multe căi – spune Anatol Șalaru. Depinde de dorința guvernului. Desigur că Germania și Franța, alte țări europene vor o rezolvare pe cale amiabilă, pe calea negocierilor, să se ajungă la un compromis”. „Părerea mea este că noi trebuie să încetăm să sprijinim acest regim separatist. Și cetățenii care locuiesc în Transnistria se fac vinovați de existența acestui regim criminal din regiune. Desigur că nimeni nu-i va trage la răspundere, dar ei poartă o responsabilitate și trebuie să și-o asume. Republica Moldova merge pe ideea că, acolo, majoritatea sînt cetățeni ai Republicii Moldova și trebuie sprijiniți orice s-ar întîmpla. Dar cred că aceasta e o concepție greșită și, începînd cu data de 1 ianuarie 2025, cînd Transnistria nu va mai primi gaz din Rusia, trebuie să le spunem clar celor de acolo: Vreți să trăiți într-o zonă gri, să continuați să așteptați ceva de la Moscova sau vreți să trăiți într-o lume civilizată? Trebuie să vă asumați. Republica Moldova nu mai poate suporta starea de fapt din Transnistria”, a explicat Anatol Șalaru. În urma rezultatului alegerilor și a victoriei la limită a taberei pro europene la referendum, Moldova a făcut un pas important spre Europa. Din păcate, călătoria nu s-a terminat, iar forțele Kremlinului vor continua să încerce blocarea drumului către Vest al Chișinăului. Emilian Isailă (Spotmedia.ro)

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

GHID PRIN EUROPA

BELLA ITALIA (VI)

Ne-a plăcut Ravello foarte tare, și am plecat cu amintiri și fotografii frumoase. Am pornit spre localitatea Conca dei Marini, fiindcă dacă nu văzusem în Capri Grota Azzuro am zis să ne scoatem pîrleala, cum vine vorba, cu Grota del Smeraldo. Am ajuns la Grota de Smarald, o peșteră marină unde reflecția luminii ce intra în peșteră și ilumina apa mării dădea acesteia culoarea smaraldului. Aici se coboară de la șosea cu un lift și se ajunge astfel la peșteră. Aceasta are o singură cameră cu dimensiunile de 45 m/32 m, iar înălțimea de 24 m peste nivelul mării. Am intrat și am fost preluați de un personaj de poveste, un barcagiu extrem de volubil și serviabil, care, într-o engleză aproximativă, cu un minunat accent italian, cînd a aflat de la Devi ca sîntem din Transilvania l-a pomenit bineînțeles pe Dracula. Omul era atît de grăbit să ne arate și să ne spună lucruri, încît îmi amintea de românii care primesc oaspeți străini și nu mai știu ce să le pună pe masa, ce să le arate, cum să se mîndrească cu ce au și cum să se plîngă de ceea ce le lipsește. Totul cu un avînt și un șuvoi de vorbe care-l pot sufoca pe ascultătorul care, la un moment dat, nu mai înțelege nimic și nu mai știe cum să oprească avalanșa de vorbe și gesturi. Faza cea mai grozavă a fost la final cînd, după ce a lovit de cîteva ori cu vîsla în apă ca să ne arate culoarea verde (șmecheria e aici să vii la momentul potrivit, fiindcă altfel nu se vede culoarea apei decît dacă o lovește barcagiul cu vîsla să sară stropi) s-a oprit deasupra unui punct și, arătîndu-ne înspre apă, ne-a spus astfel: „Mister, mister, nativity of the sea, 2 meters under the sea, mister, mister, nativity scene under the sea”! În primă fază mă uitam la apă și nu înțelegeam nimic. Mă gîndeam în prostia mea: „Ce o fi aia nativity under the sea?”. Nașterea sub mare? Nasterea mării sub mare? Cum naiba vine asta? Eram absolut siderat! Pînă cînd… îmi cade fisa! Omul vorbea despre scena Nașterii lui Isus, construită sub apă din mici piese, ca cele ce există la intrarea în bisericile catolice peste tot în Italia! Oricum, barcagiul ne va rămîne de-a pururi în memorie cu al său „Mister, mister, nativity of the sea!”. Să-i dea Cel de Sus sănătate! De aici am continuat drumul spre Positano, dar pe drum ne-am oprit pe marginea șoselei nu mai lată decît o panglică (de aceea îi și spune Nastro Azzuro) și am oprit mașina într-o alveolă ca cea de la stațiile de autobuz. De acolo am luat-o pe jos să vedem un mic fiord ce se afla, credeam noi, aproape (la Furore). Al naibii fiord însă, ca Mecca lui Macedonski se tot îndepărta de noi în loc să se apropie. După o vreme, eu m-am întors din drum să iau mașina, mai ales că nu mă simțeam deloc confortabil cu toate autoturismele, autobuzele, camioanele și scuterele vîjîind pe lîngă mine și cu hăul ce se căsca dincolo de parapetul drumului. Am ajuns la mașină, ocazie cu care am constatat că geamul din dreapta spate era deschis complet, dar nimic nu lipsea din autoturism. Am luat mașina și

am pornit să-mi recuperez colegii excursioniști, care fotografiaseră fiordul și abia așteptau să continuăm călătoria. Următoarea oprire a fost în vîrful dealului din Posi tano. Spun în vîrful dealului fiindcă acolo a trebuit să lăsăm mașina. Există o afa cere grozavă cu parcările aici. Fiindcă nu ai voie să intri cu mașina pînă jos la plajă dacă ești turist, trebuie să o lași aproape de șosea. Asta am și făcut și am purces a coborî tot dealul pînă la mare. Noroc că era un soare călduț și bătea un vînticel, astfel încît nu ne-am încălzit prea rău. Orașul este fermecător, un vis adevărat. Vegetație peste tot, case mici construite în panta muntelui, marea la poale, îți venea să te așezi pe un șezlong cu ochii pe mare, un cognac lîngă tine și să nu mai pleci de acolo. Cînd am ajuns pe plajă am avut bucuria să privim orașul ce se întindea deasupra noastră și asta ne-a plăcut enorm fiindcă arhitectura caselor se combină excepțional cu culorile vii ale caselor, dînd un tot unitar extrem de pitoresc. Tot aici am luat și prînzul, căruia i-am pus capac cu o înghețată care avea în ea toate aromele Coastei Almafitane și am luat dealul pieptiș spre mașină și de acolo la Amalfi pentru ultima noapte. Clima din Positano este una blîndă, mediteraneeană. Iernile sînt calde, cu temperaturile minime de + 6 grade, iar verile sînt lungi, călduroase și însorite, beneficiind de răcoroasa briză a mării. Localitatea a fost o stațiune de vacanță în perioada Imperiului Roman, lucru probat de descoperirea unei vile romane în golf. Mai multe șiruri de scări leagă părțile de sus ale satului cu cele de jos de lîngă mare. Postiano a devenit un prosper port din Secolul XV pînă în Secolul al XVII-lea, făcînd în principal comerț cu pește. Orașul a început să atragă turiști prin anii ʼ50, cînd John Steinbeck a publicat un eseu intitulat „Positano în Bazarul Harper” Biserica Santa Maria Assunta este un obiectiv turistic al localității. Iese în evidență prin turnul acoperit cu plăci de majolică și printr-o icoană byzantină de Secol XIII a unei Fecioare înnegrite de vreme. Legenda spune că icoana a fost furată din Constantinopol în timpul celei

Biserica Santa Maria Assunta de a IV-a cruciade, cînd occidentalii s-au comportat ca niște barbari, devastînd capitala Imperiului Byzantin, omorînd creștini și furînd ca niște golani. Atunci, pe mare, aproape de Positano a izbucnit o furtună, iar marinarii de pe corabia ce transporta icoana au auzit o voce care striga spunînd „pune-o jos, pune-o jos”. Astfel, au acostat în Positano, au dus icoana pe uscat și furtuna a încetat. Plaja principală intitulată Marina Grande se află la baza stîncii pe care se găsește orașul. Nu este singura plajă, dar este, sigur, cea mai celebră. Orașul a apărut în pelicule cinematografice din care am să amintesc „Only you” (1994) „Sub soarele Toscanei” (2003) sau „Kath & Kimderella” (2012), fiind menționat în musicalul „Cinema Italiano”. De asemenea, este gazda anuală a festivalului de animație „Desene animate pe plajă”, unde se oferă premiul Pulcinella pentru excelență în animație. De menționat că numele Pulcinella reprezintă una din măștile și personajele folosite în „Commedia del Arte”, caracterizarea acestui Pulcinella fiind aceea de trîndav, pungaș, mîncău. El avea drept tovarăși pe Brighella – intrigant, deștept, viclean, răutăcios; Arlecchino – pierde-vară, naiv, vesel și mulți alții. Viața artistică a orașului are vechime dacă ne gîndim că în perioada 1967 - 1970 cîntărețul și compozitorul Shawn Phillips a compus și a locuit aici, iar Mick Jagger și colegul său Keith Richards, din formația Rolling Stones, au compus aici cîntecul „Midnight Rambler” într-o cafenea din oraș cînd erau în vacanță. Franco Zeffirelli, producătorul și regizorul italian, a deținut în Positano vila Treville, unde a locuit vreme de 35 de ani. Vila a fost decorată de prietenul marelui regizor, Renzo Mongiardino. (va urma) nicu marius marin

Grota del Smeraldo

Plaja Marina Grande

Postiano

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Doza

s ã n ã t a t e

Dimensiunea sufletească a unei boli

Sănătate pentru corp și spirit. De ce trebuie să ne îngrijim și de partea spirituală pentru a fi mereu în echilibru energetic cu noi înșine și cu universul? Pentru că facem parte din acest univers, pentru că el nu este perfect fără noi, iar rolul nostru pe această planetă este să îndeplinim scopul pentru care am fost trimiși pe acest pămînt. A avea grijă permanent de corpul nostru fizic și de cel energetic reprezintă o prioritate pentru fiecare dintre noi. Nu degeaba spuneau grecii antici: „Dacă nu îți iubești corpul, care este templul tău, lăcașul care îți adăpostește sufletul, acest corp se va îmbolnăvi și te va părăsi”. Există o mulțime de boli și suferințe care au drept cauză primordială un suflet supărat, împovărat. De exemplu: frica înseamnă lipsa de încredere în fluxul și progresul vieții, iar noi, în loc să avem încredere și să manifestăm iubire față de propria persoană, trebuie să ne încredem în fluxul vieții. În spatele celulei stă gîndul. Corpul nostru se reface constant, fiecare celulă din organism este programată să lupte pentru viața ei, să mențină în echilibru organul din care face parte. Sănătatea reprezintă o comunicare energetică permanentă și echilibrată între celulele corpului, iar boala, din contră, este lipsa acestei comunicări energetice coerente, care, de cele mai multe ori, are la bază frica, neîncrederea, supărările acumulate.

Tensiunea arterială mare are la bază, de cele mai multe ori, un conflict emoțional nerezolvat. Trebuie să acceptăm trecutul și să trăim în pace. Gîndurile negative și rememorarea unor conflicte vechi duc la probleme de sănătate. Cancerul are la bază leziuni sufletești profunde, secrete, un doliu neacceptat, ranchiuni de lungă durată. Pentru a ne vindeca, ar trebui să ne gîndim la iertare, iubire de sine și de cei din jurul nostru. Afecțiuni pulmonare sînt provocate, în general, de frică, depresie, o desconsiderare a propriei persoane. Pentru a ne vindeca, trebuie să îi acceptăm și să îi iubim pe cei din jur, Omul este superb și se poate vindeca dacă învață să își recunoască frumusețea existenței sale și are iubire și încredere în creația divină, baza existenței noastre. Trebuie să lase în urmă victimizările și toate structurile care îl îmbolnăvesc. Eliberarea vine prin deblocările energetice și prin armonizarea energetică a organismului. Spiritul nostru se trezește și își preia rolul destinat în actuala viață. Blocajele energetice din corp ne împiedică să pătrundem în straturile adînci ale spiritului nostru, pentru a înțelege destinația divină. Fizica cuatică studiază procesele bio-fiziologice si psihologice din corpul omului viu. Este o fizică

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (35)

Nu se poate şti cu exactitate ce influenţă a avut celebritatea asupra vieţii lui Fleming, însă e o certitudine că s-au vîndut 150 de milioane de exemplare din cărţile sale şi acestea au fost traduse în peste 20 de limbi. Aşadar, afirmaţia că după Shakespeare şi Agatha Christie, Ian Fleming este al treilea ca importanţă în exportul de literatură engleză nu este deloc exagerată, fiind considerat „cel dintîi magician al literaturii thriller” (The New York Herald Tribune). La redactarea primului roman, cea mai mare problemă a lui Fleming a fost găsirea unui nume corespunzător, care să inspire duritate şi hotărîre. Se afla în Jamaica – ulterior şi personajul cărţii sale va trece pe aici – unde avea o casă, în care locuia în concediu. Jamaica îi oferea scriitorului prilejul de a studia păsările, marea lui pasiune. A avut ocazia de a studia una din cărţile de specialitate ale cunoscutului ornitolog James Bond, pe care l-a cunoscut apoi personal. Iată ce scria Fleming într-o scrisoare după ce a avut prilejul să-l întîlnească pe Bond: „Mi-a plăcut acest nume anglo-saxon scurt, bărbătesc, ce nu inspira deloc romantism. Era tocmai ceea ce căutam.” După publicarea romanului, Fleming i-a cerut scuze cercetătorului pentru faptul că îi împrumutase numele. Ba, mai mult, i-a propus acestuia să dea numele său unei specii rare de păsări: „poate veţi descoperi într-o zi o specie ciudată de păsări, căreia îi veţi da, în compensaţie, numele meu”. Numele romancierului nu a intrat însă în nomenclatorul păsărilor... Ce fel de om este acest James Bond? Nu e căsătorit, are în jur de 35 de ani şi lucrează în Serviciul Secret încă din 1938. Are o privire rece, necruţătoare. Este puternic, rezistent, perseverent, ingenios, mereu în formă, atît psihic cît şi fizic, fiind oricînd gata de acţiune. Are o aptitudine extraordinară de a scăpa din situaţiile cele mai dificile şi de a supravieţui – ca un adevărat erou – celor mai periculoase aventuri. Toate acestea nu sînt contrazise de nesiguranţa care îl stăpîneşte uneori atunci cînd refuză cu orice preţ violenţa la care este obligat destul de des de interesele imperialismului britanic, în sens restrîns, şi ale lumii occidentale, în sens larg, iar ocazional, de necesitatea apărării propriei persoane. Cea mai bună armă a sa este numărul de cod, 007, probabil cel mai cunoscut şi mai celebru număr din lume, pe care 1-a primit în 1950. (va urma) MISTERELE LUMII

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (2)

Caracterizare: nu foloseşte nume false, este maestru la tir, box, lupte şi aruncarea cuţitului. Limbi străine: franceza şi germana. Pasiuni: femeile, fumător înrăit, consumator moderat de alcool. Nume de cod: 007 (primele două cifre semnifică faptul că poate ucide, în caz de nevoie, fără a cere aprobare). James Bond, agentul secret al Majestăţii Sale, este un personaj imaginar, însă a existat şi în realitate o persoană cu acest nume. De profesie ornitolog, adevăratul James Bond s-a născut în 1900 şi a murit în februarie 1989. Nu a ţinut niciodată o armă în mînă, nu a participat la războiul serviciilor secrete, nu a luptat împotriva infractorilor şi nu a avut aventuri cu spioane. Creatorul personajului James Bond este Ian Lancaster Fleming (1908-1964), ziarist englez, care, în timpul războiului, a lucrat în Serviciul Secret britanic. După război, Fleming a lucrat un timp în Moscova, fiind corespondent permanent al unui renumit ziar britanic. A început să scrie romane doar pentru a se deconecta şi a rămas surprins cînd editura Pan Books s-a arătat interesată de lucrările sale de o fantezie debordantă. Scriitorul a îmbinat cu succes ficţiunea cu experienţa dobîndită în timpul războiului şi cu elementele politice ale Războiului rece din anii ’50, cum ar fi fenomenul social, al isteriei în masă, specific sovietic: fiecare era bănuit a fi spion. Primul roman avîndu-l protagonist pe James Bond, Casino Royale, a apărut în 1953. Într-o jumătate de an s-a vîndut jumătate de milion de exemplare. În fiecare an apărea o continuare a romanului. În 12 ani, Fleming a scris 16 romane şi cîteva nuvele dedicate lui Bond, din care unele au apărut abia după moartea sa. Succesul cel mai mare se pare că l-a avut Dr. No, apărut pentru prima oară în 1958 şi care, pînă în 1965, a fost editat de 19 ori. Lansarea cărţilor a fost însoţită de o publicitate senzaţională şi aprecierile pozitive ale criticilor. „Nu am putut lăsa cartea din mînă” – (The Daily Telegraph); „Citiţi negreşit această carte!” – (Observer); „Extraordinar de interesantă!” – (Listener).

în mișcare. Mulțumită ei avem astăzi la dispoziție aparate care au la bază această fizică și sînt în măsură să ne ajute să depistăm blocajele energetice, să refacem comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem, să aducem din nou corpul în balanța lui energetică atît la nivelul corpului fizic, cît si la nivelul celui energetic. Diagnosticarea aurei ne oferă informații profunde despre profilul psihologic al persoanei, cît și despre înaintașii noștri și energia fiecărui organ în parte. Sînt terapii moderne, cu rădăcini puternice în medicina alternativă chineză, de mii de ani, adaptate tehnologiei moderne a Vestului. Omul modern are nevoie de terapii personalizate, pentru ca boala să fie tratată în integralitate. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Ochiul magic 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Luat cu binișorul – Ieșire la munte; 2) Te privește de sus (var.) – Evoluție a unei formații de coarde; 3) Cine... ne scapă! – Fata de la cinematograf! – Aproape de adevăr; 4) Avută sub pază – Mijloc de stîrpire!; 5) Aduse în sapă de lemn; 6) Omogenă – Date peste cap!; 7) Pică bine la pat (pl.); 8) Nu-i prinzi la serviciu – Apărut pe furiș; 9) Coadă la bilete – Largi la gură; 10) Face studii experimentale – Poartă aeriană! VERTICAL: 1) Legată în lanțuri; 2) Veche carte de joc – Băgat cu forța sub piele; 3) Canal gol! – A băga la cap; 4) Diafană – Vasul din golf!; 5) Dați afară din cîmpul muncii; 6) Suit pe vîrfuri; 7) Cap de păpușă! – Slujbă în cinstea Fecioarei Maria; 8) Poftă de joc – Formula pendulului; 9) Trăgător la curse – Intrare în capcană!; 10) Bază de selecție. DICȚIONAR: NAIP GH. ENE Dezlegarea careului ,,ÎN OPOZIȚIE!” 1) GALANTI – NU; 2) EA – ANTICAR; 3) S – MANTIE – C; 4) TALANTI – LA; 5) S – ANTIDOT; 6) GIRANTI – T; 7) R- LANTISOR; 8) EO – ANTIC – A; 9) COLANTI – AT; 10) I – SANTIERE.

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

AUR a depus lista de candidați pentru București la alegerile parlamentare

Alianța pentru Unirea Românilor a depus joi, 17 octombrie, lista de candidați pentru circumscripția electorală nr. 42, București, pentru alegerile parlamentare. Lista este deschisă la Camera Deputaților de președintele AUR, George Simion, iar la Senat de profesorul Petrișor Peiu. „Venim cu o formulă care combină profesioniștii, mulți dintre ei sînt locul 1 la Senat în majoritatea județelor, cu membri AUR, cu cei care timp de patru ani au luptat pentru a opri fărădelegile sistemului USR-PNL-PSDUDMR. (…) Ne arătăm nemulțumirea față de numărul mult prea mare de dosare, deci față de numărul mult prea mare de parlamentari. Românii au votat pentru a avea 300 de parlamentari și, din păcate, și în viitoarea legislatură numărul parlamentarilor nu va fi de 300. (…) Sînt bucuros că la Sălaj, de exemplu, avem o listă condusă de Valer Kovacs, un polițist integru, demis de actuala conducere a Ministerului de Interne. Îl va contracandida acolo pe domnul Bode. Sînt bucuros că, la Bistrița, activistul de mediu Tiberiu Boșutar se va lupta cu mafia comună PSD-PNL. Sînt bucuros că doamna Dorina Barcari, o specialistă în domeniul feroviar, dar și o specialistă în pensii, a ales să deschidă lista la Senat, la fel la Timiș îl avem pe Florin Popovici, care pînă acum cîteva luni a fost președintele Camerei de Conturi. Acești profesioniști vor fi dublați de tineri din cadrul organizațiilor AUR”, a spus George Simion, în cadrul unei conferințe de presă. Petrișor Peiu a explicat că viitorii parlamentari AUR își propun stoparea plecării românilor din țară și prin asigurarea în țară a perspectivei unor salarii mai bune. „Explic în cîteva cuvinte de ce candidăm sau cu ce gînduri candidăm. În primul rînd, ne uităm la ce se întîmplă azi în țară și vedem trei pierderi catastrofale. Avem o pierdere de oameni, sînt cîteva milioane de

români care au plecat din țară, avem o pierdere de bani în fiecare zi, avem un deficit comercial care probabil se va duce la 30 de miliarde de euro, avem un deficit de cont curent care probabil va depăși 20 de miliarde de euro anul acesta și avem și o pierdere a pieței naționale, pierdere pe care o suferă companiile autohtone, companiile antreprenorilor români în favoarea unor companii multinaționale. Și noi vrem să stopăm aceste trei pierderi, aceste trei hemoragii catastrofale pentru România. Vrem să stopăm, în primul rînd, plecarea românilor din țară și vrem să facem acest lucru oferindule aici perspectiva unor salarii mai bune. Unul din cele mai importante angajamente ale AUR este de a dubla în patru ani de zile salariul mediu net pe economie. Vrem în același timp să oprim hemoragia de capital, vrem să echilibrăm balanța comercială a țării, vrem să reducem deficitul bugetar și vrem să înjumătățim deficitul de cont curent al României în patru ani. Nu în ultimul rînd vrem

să recîștigăm sau să redăm piața națională capitalului autohton, antreprenorilor noștri și ne propunem pentru asta să dublăm în următorii patru ani cifra de afaceri a companiilor românești și să dublăm avuția financiară a fiecărui adult din România. Așa să ne ajute Dumnezeu!”, a subliniat Petrișor Peiu, în fața Prefecturii Municipiului București. Lista candidaților AUR pentru București: CAMERA DEPUTAȚILOR: 1. George Simion 2. George Becali 3. Mihai Enache 4. Lidia Vadim Tudor SENAT: 1. Petrișor Peiu 2. Nina Stelea 3. Octavian Bădescu 4. Antonio Andrușceac

Miting de amploare al AUR în Bistrița-Năsăud împotriva abuzurilor PSD: Să lase alegerile libere! Peste 2.000 de români, membri și simpatizanți AUR, au protestat sîmbătă, în municipiul Bistrița, împotriva abuzurilor făcute de PSD în încercarea de a scoate AUR din cursa electorală. „Am venit cu toții, din toate părțile țării, pentru a-i transmite baronului roșu, Radu Moldovan, și PSD-ului să lase alegerile libere. Nu au niciun drept ei să spună cine poate candida și cine nu poate candida în țara românească. Nu sînt stăpînii noștri, nu mai avem dictatori, regi sau împărați, nu mai avem stăpîni. Sîntem români liberi. Sîntem un partid democratic și avem dreptul să candidăm, iar singurii care pot decide sînt românii. (…) Sîntem în stradă! Noi nu acceptăm! Sîntem suficient de mulți să dărîmăm această caracatiță ce refuză să accepte jocul democratic, refuză să accepte niște alegeri libere, unde o să îi batem democratic, corect”, a spus George Simion. În semn de protest față de abuzul făcut de PSD în Bistrița-Năsăud, reprezentanții AUR au plecat în marș de la sediul Prefecturii, pînă la sediul filialei județene a PSD, iar mai apoi la Consiliul Județean, acolo unde oamenii au scandat împotriva baronului PSD Radu Moldovan, cel care vrea să scoată AUR din cursa electorală. „Este extrem de grav, este un precedent extrem de periculos, pentru că asta înseamnă că un partid parlamentar este scos din cursa pentru Parlamentul României. Așa ceva nu este admisibil, sub niciun motiv și de aceea mesajul nostru politic, în răspuns la mesajul lor politic, este că sîntem pentru democrație, pentru libertate și pentru alegeri libere. Pentru acest lucru s-a vărsat sînge de români în 1989 și nu putem să trecem peste jertfa celor de atunci admițînd să fim scoși din cursa

electorală”, a susținut europarlamentarul Claudiu Tîrziu, președintele Consiliului Național de Conducere al AUR. Respingerea de către Biroul Electoral Județean Bistrița-Năsăud a listei AUR de candidați pentru alegerile parlamentare reprezintă o decizie unică în România, dar și un precedent extrem de periculos. „România este un stat capturat. Cei care în 1989 l-au ucis pe Ceaușescu, au pus mîna pe țară, au distrus-o și s-au pus stăpîni peste noi. Încercarea lor disperată de a scoate AUR din competiția electorală arată cît de puternici sîntem și cît de mare este voința poporului român. Indiferent cîte contestații vor face, sînt foarte convins că în cele din urmă vom participa la aceste alegeri și judecătorii vor face dreptate. Este o încercare de lovitură de stat. Au încercat să scoată și AUR din competiția electorală, să nu fim pe buletinele de vot. Și numai dacă voi veți ști să vă apărați drepturile, vom reuși să fim acolo. Și să le oferim românilor dreptul de alege și altceva. Asistăm la o coaliție toxică formată din PNL, PSD și USR. Toți trei împreună au contestat, toți trei împreună prin votul politic din BEJ-uri au încercat să scoată AUR din competiția electorală. Avem județe în care judecătorii s-au opus toți eliminării AUR, însă această majoritate toxică creată doar de către partidele politice în BEJ-uri, pe baza unor legi proaste, a reușit să ia decizii împotriva voinței poporului”, a subliniat Marius Lulea, prim-vicepreședinte AUR. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Putin vrea să îngroape dolarul Nu am mai scris de mult despre alianța BRICS – o alternativă la UE și la NATO care coalizează țări ce nu-i prea iubesc pe americani, care nu le-au intrat în grații și care vor să-și folosească resursele pe care le au în beneficiul propriu. Stîlpii puterii acestei alianțe sînt doi: China și Rusia, iar președintele celei din urmă își dorește să termine supremația financiară a dolarului american. În acest scop, ziarul El Espanol scrie următoarele: „Rusia vrea să convingă țările BRICS de necesitatea de a construi o platformă alternativă

pentru plăți internaționale care să fie imună la sancțiunile occidentale. O va face cînd îi va găzdui pe liderii grupului la un summit care va avea loc săptămîna aceasta. Președintele Vladimir Putin este dornic să consolideze parteneriatul, care s-a extins pentru a include Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite, precum și Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, ca o contrapondere puternică a Occidentului în politică și comerțul global“. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Cînd va cere al meu popor să se mai nască din nou?

Motto: ,,De ce, cînd la ei era bine, la noi era rău, iar acum, cînd la ei este bine, la noi e mai rău?” (umor românesc).

ETICHE

Despotatul Europei

Folosesc acest termen mai puțin contondent decît altele, ca să vorbesc din nou despre Măria Sa, Ursula, jupîneasa noastră, a tuturor. Desigur, vor fi unii care se vor întreba „cum a ajuns asta acolo?” și eu le voi răspunde: prin votul în doi peri de la europarlamentare, prin ignoranța, nepăsarea și dezinteresul (și al) romînilor pentru politica europeană, cumulate cu votul în cunoștință de cauză al comuniștilor din Europa, care văd în Ursula pe noul Stalin, căruia i se închină pînă la pămînt. Ia să vedeți ce ne pregătește „Coana Mare” din capul Uniunii pentru urmă

torii ani. Eu sînt foarte curios ce vor mai spune cei care pînă acum erau cu drepturile omului, cu democrația etc., etc., cînd vor vedea abuzurile nemai pomenite ale individei ăsteia. Citez din unherd.com: „Uniunea Europeană este pe cale să intre în cea mai neagră perioadă din istoria sa tulbure. În cîteva săptămîni, noua Comisie Europeană a Ursulei von der Leyen va prelua oficial mandatul, moment în care va avea control aproape neîngrădit asupra politicii blocului“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit știrea potrivit căreia o școală din mediul rural a primit cea mai înaltă distincție a sistemului de învățămînt din partea Administrației prezidențiale. Ce mai, un eveniment de prim rang, cu pișcoturi, șampanie, presă, cer senin, și cu profesori, elevi, părinți de-a dreptul șocați. Toți au crezut că este vorba de o glumă cu camera ascunsă, dar nici vorbă de așa ceva. Cineva a spus că meritul respectivei școli a fost acela că a gestionat magistral anumite investiții. Dar oare la ce au servit ele, din moment ce, în vara trecută, la examenul de Bacalaureat au participat doar doi elevi, dintre care unul a picat, iar celălalt l-a promovat? Adevărul este că rata de promovare (50%) în acest caz, a devenit un record neașteptat, ținînd cont de faptul că, de ani buni, la nivel de țară, 30% dintre liceeni nu se prezintă la examen, iar 70% din cei prezenți sînt declarați analfabeți funcțional (locul I în UE la acest capitol). Cert este că dezastrul din Învățămîntul românesc este vizibil și de pe Lună, și această stare de fapt iese în evidență în orice împrejurare, mai ales cînd este amalgamată cu rugina poleită a aroganței, de unde și vorba din popor: ,,Cărbunele oricît l-ai spăla, tot negru rămîne”. Practic, generația tînără din România a devenit victima unor sisteme politice ticăloșite, chiar criminale. Deși învățămîntul, educația, cercetarea și sportul sînt factori ce stau la baza dezvoltării oricărei societăți sănătoase, civilizate și cu adevărat democratice, toate acestea au ajuns pe mîna unor politicieni incompetenți, diletanți, iresponsabili, analfabeți, corupți, unii cu fapte penale la activ și chiar nebuni de legat. De fapt, haos a fost mereu și în alte domenii, spre exemplu, la Ministerul Justiției a fost numit un general, la Armată, un avocat, la Interne, un civil, la Sănătate, un contabil (Nicolaescu), la Sport, un stomatolog (Bănicioiu), la Agricultură, un electronist (Mreșan), la Cultură, o incultă (Raluca Turcan) sau la Învățămînt, un inginer navalist (Deca). Iar în fruntea Guvernului, a ajuns, la un moment dat, un amețit iresponsabil (Cîțu), care ne spunea: ,,Nu este scump curentul, sînteți voi săraci!”. Se pare că, la numirea primilor-miniștri care s-au perindat în ultimii ani, s-a ținut cont și de un criteriu ciudat, și anume ca inițiala numelui să fie mereu aceeași – Cioloș, Cîțu, Ciucă, Ciolacu, adică ,,C”, de la ...rahat! Așa se face că, prin intermediul și cu aportul acestor măscărici, România a ajuns în situația în care, dacă UE se va desființa, noi, românii, vom rămîne tot acolo, fiindcă nu vom îndeplini criteriile de ieșire. De aici și concluzia că, înainte de 1989, aveai curaj dacă plecai din România, iar acum ai curaj dacă rămîi! În ce privește funcția supremă în stat, comentariile sînt de prisos. A plecat ,,Chiorul” (Băsescu), a venit ,,Dulapul” (Iohannis) și urmează ,,Prostănacul” (Geoană), cel pe care Marian Vanghelie îl descria, în cadrul unei emisiuni televizate, ca fiind ,,fricos, mincinos și iubitor de lux!”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Putin vrea să îngroape dolarul

(urmare din pag. 21) „Summitul din 22-24 octombrie de la Kazan este prezentat de Moscova ca dovadă a faptului că eforturile occidentale de a izola Rusia au eșuat. El vrea ca alte țări să colaboreze cu el pentru a reforma sistemul financiar global și a pune capăt dominației dolarului american. În centrul acesteia se află propunerea unui nou sistem de plăți bazat pe o rețea de bănci comerciale legate între ele prin băncile centrale BRICS, potrivit unui document elaborat de Ministerul de Finanțe al Rusiei și banca sa centrală, distribuit jurnaliştilor înainte de summit. Sistemul ar folosi tehnologia blockchain pentru a stoca și transfera jetoane digitale susținute de monede naționale. Acest lucru, la rîndul său, ar permite ca aceste valute să fie schimbate cu ușurință și în siguranță, eludînd necesitatea tranzacțiilor în dolari. Rusia consideră că este o modalitate de a rezolva problemele tot mai mari în soluționarea plăților comerciale, inclusiv cu țările aliate precum China, unde băncile locale se tem să fie lovite de sancțiuni secundare ale SUA.

Yaroslav Lissovolik, fondatorul grupului de analiză BRICS+ Analytics, a declarat că crearea unui astfel de sistem este fezabilă din punct de vedere tehnic, dar va dura timp. «După extinderea semnificativă a aderării la BRICS de anul trecut, obținerea consensului este probabil mai dificilă», a spus el. Documentul rus acuză instituțiile existente, precum Fondul Monetar Internațional, că servesc interesele țărilor occidentale și spune că au nevoie de «îmbunătățiri pentru a servi mai bine economia globală în evoluție». Săptămîna trecută, ministrul rus de Finanțe Anton Siluanov i-a îndemnat pe membrii BRICS să creeze o alternativă la FMI. Printre alte inițiative pentru a facilita comerțul și investițiile, Rusia propune și crearea unei platforme «BRICS Clear» pentru a deconta tranzacționarea cu valori mobiliare. Documentul solicită o mai bună comunicare între agențiile de rating de credit ale țărilor membre și o metodologie comună de rating, dar nu propune o agenție de rating comună BRICS, idee despre care grupul a discutat anterior.

Despotatul Europei

(urmare din pag. 21) „Cînd von der Leyen a prezentat luna trecută structura organizatorică a noii Comisii, chiar și massmedia de tip mainstream, prietenoasă cu Bruxelles-ul, a fost forțată să admită că ceea ce a făcut ea nu a fost decît o lovitură de stat. Prin plasarea loialiștilor în roluri strategice, marginalizarea criticilor ei și stabilirea unei rețele complicate de dependențe și îndatoriri suprapuse care împiedică orice individ să cîștige o influență excesivă, președintele Comisiei a pregătit terenul pentru o «acapare de putere» supranațională fără precedent, care va centraliza și mai mult autoritatea la Bruxelles – în special în mîinile lui von der Leyen. Ea este ocupată să transforme Comisia dintrun «organism colegial într-un birou prezidențial», a menționat Alberto Alemanno, profesor de drept al UE la HEC Paris. Dar acesta este punctul culminant al unui proces de lungă durată. Comisia și-a extins pe furiș competențele de mult timp, evoluînd de la un simplu corp tehnic la un actor politic, rezultînd un transfer major de suveranitate de la nivel național la nivel supranațional în detrimentul controlului democratic și al responsabilității. Dar această tendință este acum dusă la un nivel cu totul nou. Luați în considerare politica externă a blocului și, în special, politica sa de apărare și securitate. A trecut relativ neobservat faptul că von der Leyen a folosit criza din Ucraina pentru a impulsiona o extindere a puterilor executive de sus în jos ale Comisiei, ceea ce duce la o supranaționalizare de facto a politicii externe a UE (în ciuda faptului că Comisia nu are competențe oficiale asupra acestor chestiuni), asigurînd în același timp alinierea blocului la (sau, mai bine zis, subordonarea) strategia SUA-NATO. «Comisia evoluează de la un organism tehnic la un actor politic plin de vervă». Un aspect al acestei mișcări a fost numirea în roluri cheie de apărare și politică externă a reprezentanților statelor baltice (populație totală: ceva mai mult de 6 milioane), care acum au fost ridicate în ranguri pentru că împărtășesc poziția lui von der Leyen față de Rusia. O figură deosebit de importantă este Andrius Kubilius, fostul prim-ministru al Lituaniei, care, dacă va fi confirmat, va prelua rolul primului comisar al UE pentru apărare. Kubilius, cunoscut pentru legăturile sale strînse cu ONG-urile și grupurile de reflecție finanțate de SUA, va fi responsabil pentru industria europeană de apărare și este de așteptat să facă eforturi pentru o mai bună integrare a producției militareindustriale. În plus, Kubilius a făcut parte din consiliul consultativ al Institutului Republican Internațional și este un fost membru al Inițiativei EuroGrowth a Consiliului Atlantic – două organizații atlantiste al

căror obiectiv principal este promovarea intereselor corporative și geopolitice ale SUA în întreaga lume. Numirea lui Kubilius vine alături de cea a Kajei Kallas, fost prim-ministru al Estoniei, în rolul de șef al politicii externe și de securitate europene; din Finlanda, Henna Virkkunen în rolul de vicepreședinte executiv și comisar pentru tehnologie; și din Letonia, a lui Valdis Dombrovskis, comisarul pentru economie și productivitate. Nu ar trebui să fie surprinzător faptul că Consiliul Atlantic, care s-a remarcat prin abordarea conflictului Rusia-Ucraina, a salutat formarea acestei echipe baltice, ca pe un semnal că UE consideră că Rusia este «amenințarea sa principală» și că blocul va rămîne în pas cu America în ceea ce privește Ucraina și alte probleme geopolitice cheie, cum ar fi China. Pe lîngă remodelarea politicii externe a UE, von der Leyen încearcă, de asemenea, să centralizeze procesul bugetar al Uniunii – o mișcare care i-ar consolida și mai mult puterea. În sistemul actual, aproximativ două treimi din fondurile structurale ale UE sînt acoperite de politica regională sau de coeziune socială a blocului, prin care banii sînt dați direct regiunilor și în mare parte gestionați de acestea, pentru implementarea proiectelor aprobate de UE. Dar von der Leyen plănuiește acum să răstoarne radical sistemul. Noul plan bugetar pentru perioada 2028-2034 propune crearea unei singure puteri naționale pentru fiecare stat membru, care va determina cheltuielile în sectoare diverse, de la subvenții agricole la locuințe sociale. Conform modelului propus de von der Leyen, banii nu ar mai fi dați organismelor locale, ci guvernelor naționale, condiționat – și acest lucru este esențial – de implementarea reformelor dictate de Bruxelles. Acest lucru ar crea în esență un sistem instituționalizat de șantaj financiar, oferind Comisiei un instrument puternic de a face presiuni asupra țărilor să se conformeze agendei UE prin reținere sau stingerea fondurilor în caz de nerespectare. Criticii susțin, de asemenea, că aceasta este o cortină de fum pentru a reduce programele existente și a redirecționa bani către noi priorități, cum ar fi apărarea și dezvoltarea industrială. În plus, planul prevede un grup de coordonare ad-hoc care se va ocupa de procesul bugetar. Acest grup o include pe von der Leyen, departamentul de buget și Secretariatul General, care funcționează sub autoritatea directă a președintelui și va transfera puterea din regiunile care au adesea o înclinație politică mai conservatoare, și din alte departamente ale Comisiei, în mîinile lui von der Leyen. Abordarea din ce în ce mai autoritară a președintelui a fost evidentă în timpul unei confruntări la Parlamentul European cu Viktor Orbán, cînd von der Leyen a încălcat protocolul diplomatic pentru a lansa un atac usturător

Rusia, cel mai mare exportator mondial de grîu, face eforturi pentru crearea unei burse de comerț cu cereale BRICS, susținută de o agenție de stabilire a prețurilor, pentru a crea o alternativă la bursele occidentale în care sînt stabilite prețurile internaționale ale cerealelor. Cu toate acestea, în ideea că Moscova va trebui să muncească din greu pentru a-și îndeplini propunerile, cei mai mulți membri ai BRICS au trimis doar oficiali mediocri, și nu miniștrii de finanțe sau bancherii centrali, la o întîlnire pregătitoare săptămîna trecută. Pentru summitul în sine, Rusia spune că speră să primească lideri din toți cei nouă membri BRICS și alte aproximativ 15 țări interesate să lucreze ca parteneri în grup, precum și ministrul de externe al Arabiei Saudite, care a fost invitat să se alăture. «BRICS este o structură care nu poate fi ignorată», a declarat consilierul Kremlinului, Yuri Ushakov, reporterilor săptămîna trecută. Așa cred și eu: că această structură nu poate fi ignorată fiindcă se dezvoltă din ce în ce mai tare și, cum scriam acum cîteva săptămîni, să vedeți ce „frumos” va fi cînd își vor forma și o alianță militară… asupra primului-ministru ungar. Ea l-a criticat pe Orbán pentru menținerea relațiilor diplomatice și economice cu Rusia, numindu-l «un risc de securitate pentru toată lumea», și a criticat implicit inițiativele lui de a încerca să negocieze un acord de pace cu Vladimir Putin. Orbán a respins acuzele, afirmînd eșecul catastrofal al strategiei UE pentru Ucraina și argumentînd că Comisia Europeană ar trebui să fie «neutră» și un «gardian al tratatelor», și că von der Leyen acționează în schimb într-o manieră politică neadecvată. «Europa nu este la Bruxelles, nici la Strasbourg», a spus Orbán. «Europa este la Roma, Berlin, Praga, Budapesta, Viena, Paris. Este o alianță a statelor naționale». În termeni concreți, Orbán are, desigur, dreptate: națiunile europene și popoarele lor sînt depozitarii capitalului cultural, civilizațional și, îndrăznesc să spun, spiritual al Europei. Într-un sens fundamental, ele sînt Europa. Dar adevărul este că UE a încetat să mai fie «o alianță a statelor naționale» cu mult timp în urmă. În ultimii 15 ani, Comisia a exploatat criza Europei pentru a-și spori în mod radical influența asupra domeniilor de competență care anterior erau considerate a fi rezervate guvernelor naționale – de la bugetele financiare și politica de sănătate pînă la afaceri externe și apărare. Drept urmare, UE, prin intermediul Comisiei, a devenit efectiv o putere suverană cvasi-dictatorială, cu autoritatea de a-și impune agenda statelor membre și cetățenilor acestora, indiferent de aspirațiile lor democratice. Această «lovitură de stat» a atins noi cote sub prima președinție a Ursulei von der Leyen (2019-2024), ca răspuns la crizele Covid-19 și din Ucraina – și este acum pe punctul de a fi instituționalizată cu al doilea mandat. În multe privințe, sentimentul este că UE a intrat definitiv în stadiul ei tîrziu-sovietic. Confruntate cu prăbușirea societății și economice a blocului, escaladarea crizelor geopolitice, prăbușirea legiti mității democratice și creșterea revoltelor «populiste», elitele politico-economice ale Europei au ales să declare război total la ceea ce a mai rămas din democrație și suveranități naționale. Șuruburile regimului tehno-autoritar al UE sînt înșurubate din ce în ce mai strîns. Pentru o licărire de speranță, ne-am putea întoarce la istoria Uniunii Sovietice însăși: în urmă cu 30 de ani, reacțiile autoritare la criza sistemului sovietic pur și simplu au accelerat decesul regimului. Se va dovedi același lucru și pentru UE?”. Sper ca Uniunea Europeană să nu se desființeze ca URSS-ul, ci doar să revină la ceea ce era odată: o alianță a statelor naționale, suverane și independente, care și-au pus laolaltă resursele și creativitatea pentru a ne fi mai bine tuturor.

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

Cînd va cere al meu popor să se mai nască din nou?

(urmare din pag. 21) Așadar, președinți tot unul și unul! Ion Iliescu s-a declarat ,,liber cugetător”, titulatură provenită de la o sectă germană înființată în urmă cu vreo 250 de ani de către cei mai înfocați adepți ai Noii Ordini Mondiale. Emil Constantinescu, implicat în Afacerea ,,Țigareta”, ne-a mărturisit că ,,L-au învins Serviciile!”, iar Traian Băsescu, în loc să ne spună cum a volatilizat Flota României, ne ura rînjind, dintre paharele de whisky, ,,Să trăiți bine!”. Mai nou, Klaus Iohannis, după ce ne-a anunțat că ,,Țara a eșuat!”, a mărturisit că, în semn de solidaritate cu românii afectați de explozia prețurilor, și-a scurtat concediul în Miami cu aproape zece minute! Ce să mai zicem, mare boier, mare caracter, doar pămîntul e rău că-l ține! Se vede limpede că toți fripturiștii ăștia au reușit să ajungă unde au ajuns, folosind sloganul de succes ,,Fă-te frate cu săracul pînă trec alegerile!” sau altfel spus: înainte, pe afișele cu bandiți scria ,,căutat”, acum scrie ,,votează!”. Și mai e ceva, dragi cititori: dacă vă puneți întrebarea ,,Cum se înmulțesc astfel de specimene de politicieni?”, răspunsul e unul singur: ÎNGRIJORĂTOR! Se întîmplă asta pentru că noi, cei mulți și adormiți, am uitat că strămoșii noștri ,,Au murit lăsînd o țară ca un colț de paradis/ Au lăsat în testament pentru noi cu sînge scris/ Și-au avut ca martori cerul și pe Bunul Dumnezeu/ Și nădejdea că românul, treaz va fi mereu!” (Eliana Popa, ,,Nu-ți trăda, române, țara!”). Dar, știți cum a fost: ,,Pe cine eliberez?”, a întrebat Pilat. ,,Pe Baraba, hoțul!”, a răspuns poporul. Și, de 2000 de ani, poporul numai hoți alege. Prin urmare, nu vă mai văicăriți, fraților, pentru că ,,Dacă votezi hoți, nu vei fi victimă, ci complice” (George Orwell). Vorba lui Valeriu Butulescu: ,,Oamenii noștri politici arată mai bine în caricaturi decît în fotografii”. Problema e că politicienii prezentului și-au făcut obișnuința de a scoate în fața celor mulți doar promisiunile (prin massmedia, sloganuri, afișe, cuvîntări...), iar, odată ajunși la ciolan, nu mai înțeleg ce este acela plînsul Țării. Asta este exact ca în bancul acela în care un stomatolog a întrebat o doamnă: ,,– De cînd au început să vă cadă dinții?; – Imediat după nuntă!”. Ca în politică, după alegeri, cînd victoria te face să uiți tot ce-ai promis. Legat de asta, ,,Mă întreb, ce-ar face unii și-n ce fel ar da răspuns,/ Dacă azi, cum spune Cartea,

ar veni Isus?/ Ce răspuns ar da mișeii care ne-au vîndut pămîntul/ Dacă azi, cum spune Cartea, ar veni Cuvîntul?” (Eliana Popa, ,,Țara mea cu răni și sînge”). Vă spun eu, nimeni nu va da nici un răspuns, nimeni nu va păți nimic și totul va continua la fel. Asta, bineînțeles, în plan omenesc, că, din punct de vedere divin, prăpădul va fi de neînchipuit. Deja trăim începutul sfîrșitului, manifestat prin războaie, cutremure, uragane, pandemii, crize economice, financiare, sociale ș.a.m.d. Noroc că, din cînd în cînd, ne mai amuzăm cu tot soiul de măscărici politici, care apar în presă sau la televiziuni, unde fac și desfac lumea după bunul lor plac. De pildă, recent, la Realitatea TV Plus(minciuni – n.m.), Marian Vanghelie s-a dat în stambă, dar nu pentru a ne spune care este singularul de la ,,ALMANAHE” sau pentru a ne explica diferența dintre termenii ,,mangleală” și ,,ciordeală”. Omul s-a referit la împrejurarea în care i-a spus unui politician: ,,Avem nevoie de Androneasca, ca să rezolvăm problema!”. Mă gîndeam că Marean intenționa să se pricopsească cu vreo licență, masterat, doctorat sau cu vreun spațiu disponibil prin Politehnică, unde să-și deschidă un salon de nunți. Așadar, vă dați seama cine cu cine făcea planuri peste planuri? A venit și confirmarea: ceea ce a afirmat Vanghelie este adevărat, ne-a asigurat Abramburica. Acum să nu credeți că madam Andronescu ar fi vreo mironosiță de pus la rană sau în ramă. Eu am lucrat în Politehnică și pot să spun că, în perioada angajării mele, Ambramburica a plecat de acolo, a intrat în politică, și așa a scăpat de mai toate tinichelele căpătate pe cînd lucra la Politehnică. Sigur, vorbim de o instituție bugetară la vremea aceea, dar asta nu înseamnă că lupta pe cașcaval nu exista. Și, plecînd de la dezastrul din Învățămîntul românesc, stau și mă întreb cum au reacționat cadrele didactice împotriva miniștrilor care au pus pe butuci acest sistem? Oare mai există vreo speranță în redresarea învățămîntului, domeniu esențial în evoluția societății, după cum spuneau dascălii noștri de frunte: ,,Cum este astăzi școala, așa va fi mîine țara” (Spiru Haret)? O soluție ne-a dat-o Asociația Europeană a Cadrelor Didactice, care a trimis Guvernului, Parlamentului și Administrației prezidențiale un comunicat, după cum urmează: ,,Considerăm util ca, înainte de a fi numit, ministrul Educației să facă obligatoriu dovada că îndeplinește cele patru condiții stabilite de Spiru Haret în 1898, pentru obținerea diplomei de absolvire a 4 clase:

Pînă în 2040, temperaturile extreme vor afecta circa 50% din populația urbană din România

Durata şi frecvenţa valurilor de căldură din România au crescut semnificativ, în ultimii ani, iar pînă în 2040, temperaturile extreme vor afecta aproximativ 50% din populaţia urbană, în special în oraşe precum Bucureşti şi Craiova, arată un raport privind starea climei la nivel naţional. „Criza climatică globală a atins un punct critic, evidenţiat de datele din 2023 care arată o creştere a temperaturii medii globale cu 1,48 de grade Celsius faţă de perioada preindustrială. Aproape jumătate din zilele anului au depăşit pragul de 1,5 grade Celsius stabilit prin Acordul de la Paris, semnalînd direcţia alarmantă în care se îndreaptă climatul, cu impact profund asupra ecosistemelor şi societăţii. România resimte deja aceste schimbări prin intensificarea valurilor de căldură în ultimele şapte decenii. Între 1950 şi 2023, durata şi frecvenţa acestora au crescut semnificativ, majoritatea regiunilor înregistrînd prelungiri de 10-15 zile, iar sud-vestul şi estul ţării peste 25-30 de zile. Proiecţiile indică o continuare a acestui trend pînă la sfîrşitul secolului, afectînd sănătatea publică şi economia”, se menţionează în rezumatul documentului „Starea Climei – România 2024”.

Seceta, o altă provocare În acelaşi timp, pe lîngă valurile de căldură, seceta reprezintă o altă provocare majoră pentru România. Astfel, suprafeţele afectate de secetă moderată, severă

şi extremă au crescut, cu maxime în perioadele 2018 2020 şi 2021 - 2023. „Seceta din 2018-2021 este cea mai lungă înregistrată, avînd efecte devastatoare asupra agriculturii şi securităţii alimentare. Tendinţa de aridizare continuă, influenţînd profund ecosistemele şi producţia agricolă”, notează autorii raportului de specialitate. Alte fenomene meteorologice extreme, precum furtunile severe, au devenit mai frecvente şi între 1940 şi 2023 s-a observat o creştere a condiţiilor favorabile pentru asemenea evenimente, în special în estul şi în nordul ţării. Proiecţiile pentru 2025-2050 şi sfîrşitul secolului indică o intensificare a acestor fenomene, cu impact negativ asupra agriculturii şi infrastructurii. „În plus, urbanizarea amplifică efectele schimbărilor climatice. Oraşele devin mai calde şi mai uscate decît zonele rurale, fenomen cunoscut ca Insula de Căldură Urbană, iar diferenţele de temperatură pot ajunge pînă la 7-8 grade Celsius. Pînă în 2040, valurile de căldură şi temperaturile extreme vor afecta aproximativ 50% din populaţia urbană, în special în oraşe precum Bucureşti şi Craiova. Adaptarea necesită politici urbane integrate şi soluţii bazate pe natură. Odată cu creşterea temperaturii medii globale, ne apropiem de puncte critice climatice, praguri ireversibile cu efect devastatoare. Slăbirea circulaţiei meridionale din Atlantic poate duce la scăderea precipitaţiilor şi intensificarea secetelor în România, afectînd agricultura şi securitatea alimentară. Este esenţială anticiparea acestor schimbări prin avertizare

23 * Abilitatea de a scrie corect după dictare; * Cunoașterea celor 4 operații aritmetice; * Capacitatea de a redacta o cerere către autorități; * Cunoașterea celor 7 note muzicale”. Păi, dacă un ministru ar trebui să susțină patru probe, înseamnă că învățătorii și profesorii vor fi chinuiți doar cu o întrebare: Cum te cheamă? Sau: Care este adresa unde ți-ai deschis After School? Cu toate acestea, mulți încă mai susțin că învățămîntul funcționează, chiar are bujori în obrăjori. Da, așa o fi, dar funcționează neîmbălsămat. Nu știu de ce este așa de greu de priceput că se urmărește cu orice preț ca generația tînără să fie distrusă, adică să fie îndepărtată de la credință, să nu mai fie educată, iar, în privința sănătății, praful și pulberea. De aici și revolta profundă a unei maimuțe venită din evul anecdotic: Cît am bătut eu jungla, scuzați, n-am observat, În obștea de maimuțe, cocotier privat, Nici garduri și nici paznici, nici pui murind de foame Sau omorîți în taină de așa-zise MAME... Ați pomenit vreodată divorțuri printre noi, Copii lăsați pe drumuri sau imnuri de război? Cine-a văzut în hoardă, la noi, bolnavi mintali, Drogați, lacomi de cărnuri și homosexuali, Escroci, bandiți, gherile sau vreo tutungerie? În neamul nostru nobil nu vezi așa prostie. Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră aleasă, Nici teroriști, nici dogme, nici luptele de clasă, Nu veți vedea vreodată, cît soarele și luna, O minte de maimuță dospind în ea minciuna. Chiar de aș fi silită de vreun laborator, N-aș deveni port-bîtă și nici informator. Și iată încă una din lumea cea de jos: La noi nu se întîmplă război religios, Nici ,,sfinte” inchiziții, nici libertate-n lanțuri Nici chefuri după care să ne culcăm în șanțuri Și nici o îndoială ce duce la ateism, Nici ordini mondiale, nici materialism... E adevărat că omul a coborît ca soi, Dar, să fim rezonabili, n-a coborît din noi! (Ilarion Căpățână ,,Maimuța ofensată”, fragment) Comentariile sînt de prisos, dar gîndiți-vă că e momentul să ne trezim: Acum ori niciodată! România are nevoie de o societate axată pe Dreptate, Adevăr, Prosperitate, Pace și, nu în ultimul rînd, Credință. Dacă nu sîntem în stare să facem așa ceva, nu avem decît să tămîiem, să închidem lumina, să tragem obloanele și tai-tai, tu-tuuu.... timpurie şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră”, se precizează în raport. Potrivit sursei citate, politicile climatice devin, în acest fel, cruciale. În context, Pactul Ecologic European şi Legea Europeană a Climei stabilesc obiective pentru neutralitatea climatică pînă în anul 2050. „România a implementat măsuri privind eficienţa energetică şi promovarea energiei regenerabile, dar lipsa unei legi naţionale a climei şi implementarea deficitară subliniază necesitatea unei viziuni integrate. Sectorul energetic este central în această tranziţie. Deşi combustibilii fosili predomină, există planuri de creştere a capacităţilor regenerabile şi nucleare pînă în 2050. Electrificarea economiei şi dezvoltarea infrastructurii de stocare a energiei sînt esenţiale pentru atingerea neutralităţii climatice”, sînt de părere experţii în problematici de mediu. Pe acest fond, percepţiile publicului faţă de schimbările climatice sînt mixte şi, deşi acestea sînt recunoscute ca fiind o problemă, doar 4% dintre români le consideră o prioritate naţională, preocupările economice fiind dominante. Raportul „Starea Climei - România 2024” a fost elaborat de o echipă formată din unsprezece cercetători şi prezintă cele mai recente date şi proiecţii climatice, analizează evoluţia fenomenelor meteorologice extreme, discută evoluţia politicilor de climă, mediu şi energie în România, detaliază progresele şi planurile de viitor pentru sistemul energetic şi abordează atitudinile faţă de schimbările climatice a românilor. Spotmedia.ro

Nr. 1766 l 22 – 28 octombrie 2024

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.