România Mare, nr. 1768

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Creierul meu funcționează înaintea timpului, dar, din nefe­ ricire, rareori pot să schimb mersul evenimentelor.

CORNELIU VADIM TUDOR

Indiferent cine cîștigă marți, Europa a pierdut deja

Alegerile din SUA sînt extrem de importante pentru întreaga lume, cei doi candidați reflectînd lupta dintre progresiști și conservatori. Indiferent cine va cîștiga, scrie Politico în articolul pe care îl redau mai jos, Europa a pierdut deja, și nu de acum, ci de multă vreme.

Pe măsură ce alegătorii americani votează un nou președinte, europenii așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă învingătorul va fi Donald Trump – un coșmar pentru mulți – sau Kamala Harris, care este considerată mult mai bună pentru relația transatlantică. Iată un sfat de la un euro-american de-o viață: Faceți-vă mai puține griji pentru președinția SUA, și mai multe pentru soarta Europei. Adevărul incomod este că interesul american pentru Europa a scăzut în ultimii 30 de ani. Și niciunul dintre candidați nu va aduce înapoi perioada de glorie transatlantică de la începutul anilor 1990. Asta nu înseamnă că aceste alegeri nu vor afecta Europa. Unul dintre candidați este un admirator al lui Vladimir Putin, care vrea să impună tarife de 100% la bunurile europene și promite că va pune capăt războiului din Ucraina a doua zi după alegerea sa. Amenințările sale

ar trebui luate în serios, deoarece, de data aceasta, Trump probabil nu ar fi restricționat în nici un fel.

Kamala Harris, prin contrast, promite continuitate în rolul de lider global al SUA și are un consilier eurofil, Phil Gordon, în care Europa își pune mari speranțe.

Dar dacă faci un pas înapoi, imaginea de ansamblu este aceasta: Europa pur și simplu nu este la fel de importantă pentru Washington cum a fost cîndva. Îmbătrînind și în scădere numerică, alergică la politicile de putere, agitată și neclintită în fața riscurilor, Europa provoacă din ce în ce mai mult dispreț în inimile multor americani, fiind doar o bună destinație de vacanță și nimic mai mult. Nu ajută cu nimic faptul că decalajul de performanță dintre economiile americane și europene se lărgește inexorabil, în avantajul Americii.

Amplificatorii transatlantici vor sublinia, în mod corect, că relația dintre SUA și UE a fost bună sub mandatul președintelui Joe Biden. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

CUM SE FURĂ UN PREMIU NOBEL

(La 155 de ani de la nașterea românului care a descoperit insulina) Nicolae Paulescu – mic portret

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 30 octombrie (stil vechi) 1869, la București, fiind primul din cei patru copii ai lui Costache și Maria Paulescu. Înclinat spre învățătură, dezvoltă de timpuriu interes pentru însușirea limbilor străine (franceza, latina și greaca veche), acest lucru ajutîndu-l în cariera sa viitoare. După absolvirea liceului „Mihai Viteazul” din București, în toamna anului 1888 ia drumul Parisului, unde studiază medicina, absolvită în anul 1897, cu teza „Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei). Concomitent studiază Chimia și Fiziologia în cadrul Facultății de Științe a Universității din Orașul Lumină, obținînd un doctorat în științe, primind în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului” și „Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală”. În anul 1901 obține, la Universitatea din Paris, al doilea Doctorat în Științe, cu dizertația „Étude comparative de lʼaction des chlorures alcalines sur la matiere vivante” (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În spitalele din Paris a lucrat, mai întîi ca extern la spitalul „Hotel-Dieu” (1891-1894), și apoi ca intern (1894-1897), sau ca medic secundar (1897-1900), la spitalul „Notre Dame du Perpetuel-Secour”, aici fiind adjunct al profesorului Étienne Lancereaux, și secretar de redacție al revistei Journal de Medicine Interne.

Nicolae Paulescu, realizat în Franța ca medic și ca om de știință, revine în România (nu cum se întîmplă astăzi cu cei care au căpătat o oarecare notorietate în Occident, care nu vor să mai audă de Țara – Mamă, neînvățîndu-i pe copiii lor Limba Română!), unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de medicină internă de la Spitalul „St.Vicent de Paul” din București. Moare la 19 iulie 1931, la București, fiind înmormîntat la Cimitirul Bellu.

Lupta dintre pancreină și insulină Omul de știință Nicolae Paulescu, cercetător neobosit în aprofundarea cunoștințelor sale, face o serie de studii asupra fiziologiei splinei și pancreasului endocrin, rezultatul fiind descoperirea insulinei, descoperire care prelungește viața oamenilor care suferă de diabet. Din acest moment asistăm la derularea unei melodrame jucate pe altarul Științei medicale, cu protagoniști din mai multe țări, și cu un final nemeritat pentru savantul român Nicolae Paulescu. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

În genunchi Ce prost stăm cu memoria străbună, Călcînd Istoria ca pe-un gunoi.

Prea repede-am uitat c-a fost furtună, Și-ntre hotare ne-am zidit eroi.

Prea repede-am uitat de verticală În care-au stat părinții înțelepți.

Astăzi, fricoși – așa cum e-n zicală, Luăm toți poziția de „drepți”!

De ce n-am învățat din lumi trecute: Azi, în genunchi, mîine va fi mai greu.

Pămîntul nu se apără cu tute La care, banul este Dumnezeu!

Doar demnitatea-aduce libertate, Și Țara – nouă să rămînă-n veci.

Fricoșii mor, spunînd că nu se poate Să fii român, și capul să nu-l pleci.

Azi, într-un timp cu încercări rebele, De ce stați în genunchi, conducători?

Noi, v-am ales, la bune și la rele, Să ne-arătați să fim învingători! Și pentru voi, acum am o-ntrebare: De ce stați în genunchi, compatrioți?

Voi sînteți Țara vechilor hotare, Și nu-n genunchi o apărați de hoți!

Nu fiți fricoși, și ridicați privirea: Ridică-te tu, Gheorghe, tu, Ioane! Și, dacă vreți, cum scrie Psaltirea: Stăm în genunchi, dar, numai la Icoane!

GEO CIOLCAN

NR. 1768 l ANUL XXXV l 5 – 11 NOIEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Hai, Steaua!  Toate meciurile Rapidului vor fi arbitrate de Rică Răducanu  Dragoş Constantinescu a fost arestat, la Chişinău, 15 ore  Nini Săpunaru şi arabii  La moartea PSDR-ului  Chelioja de la „Scînteia“  PD – paraşuta care se va deschide prea tîrziu PARTEA A II-A

 Lovitură mortală dată de Mafia Ţapului eco­ nomiei naţionale! Aşezaţi-vă, luaţi un calmant şi făceţi-vă cruce! Zilele acestea, Emil Constantinescu l-a impus în funcţia de preşedinte al Societăţii Naţionale de Petrol pe un alt bandit de-al lui, Bogdan Popescu. Cine e individul? A fost geolog de meserie, ca şi Dorin Marian – ambii fiind după chipul şi apucăturile Ţapului. În 1979 a fugit din România în Elveţia. Este suspectat că face spionaj în favoarea unei Puteri străine. Neavînd domiciliu în România, nu s-a putut să i se scoată cazierul de la Poliţie, individul dînd o declaraţie (?!) că e curat.

Acum, a fost susţinut pentru funcţia asta și de Dan Căpățînă şi Teodor Orăşianu, consilieri la Palatul Cotroceni. Ca să-şi ţină gura şi să nu protesteze, Radu Berceanu a fost şantajat la cel mai înalt nivel, cu afacerile lui murdare. Astfel, Ion Popa (omul PNŢCD) a fost trecut pe linie moartă (e, deocamdată, director general executiv, dar în curînd va fi debarcat), iar o oarecare Florica Nedelcu (membră PD, teleportată de la PECO Alexandria) a fost numită director general comercial. Îîmpărţirea prăzii este de-o neruşinare strigătoare la cer, avînd în vedere valoarea ieşită din comun a Societăţii Naţionale de Petrol: un patrimoniu de 18.000 de miliarde de lei şi o cifră de afaceri de 37.000 de miliarde de lei pe an, aproape jumătate din Bugetul României! Autentic gigant, SNP-ul este cea mai mare societate petroliferă din sud-estul Europei, cu mult mai mare decît era predecesoarea sa pe timpul lui Nicolae Ceauşescu.

Astăzi, ea deţine monopol pe extracţia de petrol a Ţării şi pe 60% din extracţia de gaze naturale (de sondă); ea controlează şi prelucrarea petrolului la Piteşti şi Petrobrazi; comercializează, în România şi în lume, produsele petrolifere; are un număr impresionant de staţii de benzina etc. Şi acum, bomba anului: misiunea lui Bogdan Popescu este ca pînă în decembrie 1999 să privatizeze 37% din SNP! În folosul cui? Al lui Emil Constantinescu şi al camarilei sale!  Încă o NOTĂ de la un Serviciu Secret: ,,Recent, firma «CLASIS 2000» SRL Constanţa a adus, prin intermediul cetăţeanului sirian FATHI TAHER, în Portul Constanţa, zahăr dublu rafinat, din import, destinat unei fabrici de dulciuri din Bucureşti. Zahărul a fost descărcat din nava care l-a transportat, în vagoane (peste 70 la număr), avînd destinaţia Bucureşti. Acest zahăr a fost valorificat direct din vagoane, fără a se plăti taxele datorate statului, încălcînd astfel legile Ţării, dîndu-i-se altă destinaţie decît cea prevăzută în documentele de vămuire. În această acţiune a fost implicată direct conducerea Direcţiei Gene­ rale a Vămilor, prin Nini Sărpunaru. De remarcat este faptul că FATHI TAHER, cetăţean sirian, este reprezentantul «PETROMIN». Este anchetat pentru modul cum a scos 25 milioane de dolari dintr-un cont de la Banca Ion Tiriac, pentru care avea drept de semnătură, nerespectînd destinaţia acestora, respectiv investiţii. TAHER a apărut şi în rechizitoriul de trimitere în judecată a directoarei EMILIA TĂNĂSESCU, de la Fabrica de Ciocolată EXCELENT Bucureşti, acuzată că a primit 600 milioane lei pentru a accepta asocierea cu o firmă străină. De asemenea, TAHER este implicat în asocierea «PETROMIN SA» cu firma norvegiană «TORNVALD KLAVENSS», apro­

bată de TRAIAN BĂSESCU în aprilie 1991, prin care s-au pierdut 10 din cele 16 nave incluse în contractul de asociere, acumulîndu-se o datorie de 20 milioane de dolari la «CHRISTIANA BANK» din OSLO (datorie pe care trebuie să o plătească statul român, respectiv Compania de navigaţie Română «NAVROM» SA“.  Ziarul „Curierul Naţional“ publică, pe pagina I, un pamflet intitulat „Ce pericole îl ameninţă pe Dorin Marian?“, de Ralu Filip. Am fi tentaţi să răspundem: pericolul de a redeveni găinar, din mafiot ce este. Dar nu, ziarul respectiv se referă la altceva: la dezvăluirile doamnei Constanţa Cârstea, care l-a făcut ciulama pe Nagîţ, la emisiunea lui Marius Tucă, de la Antena 1: „Principalele acuze l-au vizat pe Dorin Marian, consilierul pe probleme de siguranţă naţională al preşedintelui Constantinescu. Nu este primul semnal de acest fel. În ultimii trei ani, presa a publicat numeroase dezvăluiri despre acest personaj sulfuros, ce dă impresia că taie și spînzură la Cotroceni. Amestecul lui în treburile Poliției şi ale Justiţiei a fost invocat în Afacerea Ţigareta II, în cazul consilierului guvernamental arestat în flagrant delict etc. Alte dezvăluiri au vizat intervenţiile aceluiaşi Dorin Marian în favoarea unor oameni de afaceri (Ion Tiriac, de pildă, a recunoscut la PRO TV că a fost ajutat de Dorin Marian) sau în organizarea SPP («Academia Cațavencu» a pomenit de existenţa unui anume colonel Tătar, din Baia Mare, adus de Dorin Marian la SPP şi pus să-i urmărească pe posibilii adversari politici ai preşedintelui Constantinescu“.  În sfîrşit, populaţia a scăpat, definitiv, de bătrîna puşlama Sergiu Cunescu! Nu, n-a mierlit şi nici nu-i dorim asta – el a dispărut de pe scena politică. În urma unui Congres furtunos şi neterminat, care s-a lăsat cu urlete guturale, înjurături şi îmbrînceli, preşedinţia forma­ ţiunii minuscule PSDR a fost atribuită lui Alexandru Athanasiu. Deştept băiat, Sandel (unii zic că îl cheamă Săndica)! În numai 10 ani el a sărit, ca un țînțar anofel, din partid în partid – noi ştim, deocamdată, 3: PCR, PAC, PSDR. Aşadar, într-un singur deceniu, Athanasiu a fost și comunist (PCR) şi liberal (PAC) şi social-democrat (PSDR). Ia-le la rînd, fata moşului, ca pe popice! Abia acum înţelegem noi ce înseamnă PSDR: Pleacă Sergiu Damblagitul şi Ramolitul.  Milă mare ne e de Silviu Brucan! A ajuns într-un hal de paragină de-i plîngi de milă! De cîte ori îl vedem la PRO TV, avem impresia că scîrţîie scaunul sub el, dar, în realitate, nici un scaun nu scîrţîie, ci el se pîrţîie, drept în nasul lui Lucian Mîndruţă. Priviţi şi dvs., stimaţi compatrioţi, ce tîmpenii a debitat Moş Jumară în emisiunea de duminică: „PDSR-ul dacă ar prelua acum Puterea, ar fi într-o situaţie mizericordioasă“ (a vrut să zică mizerabilă, dar mizericordioasă înseam­ nă altceva, „inimă milostivă“); „Certurile din sînul coaliţiei face (sic!) mai mari greutăţi Guvernului decît Opoziţia“; „PD-ul, cum zic nemţii, n-are carne care să stea pe loc“ (normal, aveau şi evreii ăştia o bucăţică şi le-a zburătăcit-o nenea cu briciul, harşt, ca urechea lui Van Gogh); „Alegerile locale separate vor demala (?!) CDR-ul“; „Parcul oto“ (?!); „PNL a anunţat că nu va contesta dreptul lui Ion Iliescu de a candida la Curtea Constituţională“ (Iliescu nu vrea să candideze deloc la Curtea Constituţională, ci la Preşedinţie); „Numai dacă cozonacul este mare poţi tăia felii mai groase“ (ăsta tot la halimos se

RM

gîndeşte); „Valeriu Stoica care e şi ministrul Justiţiei“ (pardon de cacofonie!); „Dezvoltarea eco­nomică ca singura cale“ (idem!). Cui credeţi că a dat nota 9 profesorul fără şcoală? Lui Marko Bela, să-i băgăm în fund umbrela! Şi nota 10? „Dau nota 10 lui (?!) Maria Olaru“ – a gîjîit bătrînul analfabet, dar proaspăta campioană mondială absolută la gimnastică n-are nevoie de notele acestei haimanale. Şi, evident, dativul nu se formează aşa, lui Maria, ci Mariei. Într-un singur loc a avut dreptate ultimul ocupant stalinist al României: „Băgatul este un verb (?!) foarte popular la români“. Aşa e, Coane Take Bruckner, drept pentru care dă-ne voie să te băgăm şi noi undeva.  Dar, nici cu Lucică Mîndruţă nu ne e ruşine. El zîmbeşte tîmp, se alintă, îşi umezeşte buzele, face gropiţe peste tot şi debitează remarci stupide: „Anul trecut, ne-aducem aminte ştiri care veneau din Bulgaria“ a zis el duminică, printr-o construcţie lexicală imposibilă.  Nu ne dăm seama ce se întîmplă, dar, în ultimele luni, numeroase emisiuni Radiojurnal (Radio România Actualităţi), mai ales cele de la orele 13 şi 16, de maximă audienţă, încep cu ... Valeriu Stoica. Ce-a zis, ce-a dres, pe unde-a mai făcut o vizită de lucru şi alte baliverne, care nu interesează pe nimeni. Duminică, de pildă, el a sîsîit pe teme economice. Cu o săptămînă în urmă, el se pelticea despre statui. Tot timpul el îşi dă cu părerea, în domenii la care nu se pricepe, desigur.  Tot de la Radio aflăm şi ultima cugetare a armeanului care ne învaţă patriotismul, Varujan Vosganian: „În ultimii ani, statul a fost un agresor al cetăţeanului“ – a cron­cănit negrişmanul păros, dar aşa ceva e o aberaţie.  Infractorul evreu Boris Singer, care e patronul editurii antiromânesti „Sigma“, a publicat, după cum se ştie, Manualul de Istorie pentru clasa a XII-a. O porcărie. O balegă ungurească. Autorul principal e un ţigănuş obraznic, Sorin Mitu, care are o nevastă şi o soacră unguroaice (trăitoare la Budapesta). Şi acum, bomba: acest individ cu nume de maşină de cusut e prieten intim şi partener de afaceri cu patronul de la Pater Bank, care are, în spate, capital unguresc.

Vedeţi cum se leagă lucrurile? Totul are o explicaţie. În această lumină, apare cu atît mai oribilă atitu-­ dinea trădătorilor de Ţară Andrei Marga, Gabriel Liiceanu, Lucian Boia ş.a.  Acest prost cu ifose, cu nume feminin (Marga) pretinde că e filosof, dar el e redus mintal: zilele trecute a vorbit despre salarizarea profesorilor şi ... bursificarea studenţilor!

Adică îi face bursuci? Noi înţelegem că a vrut să zică ceva despre burse, dar barbarismul e de-a dreptul ridicol. Îl măi ţineţi minte pe micul golănaş Christian Levant? Ăla, care ne tot înjura în „Evenimentul zilei“. Ei, bine, şi-a cam rupt gîtul. Închipuiţi-vă că jagardeaua asta a inventat o convorbire telefonică (inexistentă!) cu colonelul Valentin Stancu, şeful Direcţiei de Relaţii Publice a MApN. Dar, să-i dam cuvîntul ofiţerului superior, care spune totul despre murdăria din bătătura lui Cornel Nistorescu: „Ţin să precizez că nu l-am sunat şi nu am vorbit niciodată la telefon cu domnul Christian Levant. La orele la care ziaristul a pretins (ulterior) că a fost contactat de mine – «în jur de 13,00 şi, poate, 15,00» – în ziua de 12 octombrie a.c. eu predam un curs de relaţii publice studenţilor din anul II de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În timpul predării cursului, nu am apelat pe nimeni de la telefonul mobil şi nici nu am părăsit amfiteatrul. În acest sens, martori îmi sînt cel puţin 30 de studenţi, care se aflau în sală. (...) În articol, nu mi s-au prezentat scuze, așa cum am solicitat, ba, mai mult, simţindu-se probabil vinovaţi, autorii ne insultă şi ne ameninţă, pe mine și pe locotenent-colonelul Petrescu, cu chemarea în judecată“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 15 octombrie 1999)

RM

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

3

Din culisele unui rapt teritorial

Mai 1812. Pacea de la București (II)

...dar își reconsideră poziţia (2)

Diplomaţia engleză, direct inte­ resată în evoluţia raporturilor de forţe pe plan european, a „lucrat“ energic şi cu folos la Istanbul, dezvăluind otomanilor duplicitatea politicii lui Napoleon. La 19 februarie 1812, Stratford Canning împărtăşea repre­ zentantului Regatului celor două Sicilii la... St. Petersburg opinia sa despre necesitatea ca ţarul să se arate flexibil şi să asigure pacea în condiţii Napoleon și Țarul Alexandru I Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 de compromis, renunţînd la achiziţia de Castlereagh, se preciza că în tratativele pe care le va la 21 aprilie, lordului Wellesley că Poarta primise din teritorii în Caucaz şi la hotarul de pe Siret. Pentru a purta în vederea încheierii păcii, să nu cumva să accepte partea Austriei şi Franţei oferta unei alianţe tripartite, putea sprijini pe englezi în contracararea diplomaţiei ideea „care pare a fi prevalat într-unele din discuţiile cu promisiunea garantării integrităţii teritoriului său, franceze, la 3 aprilie, ministrul de externe rus anterioare de pace şi anume că, pentru a se garanta incluzînd cele două Principate. Diplomatul britanic Rumianţev a cerut îngăduinţa ţarului să trimită lui Stratford Canning, prin Italinski, copia articolului revenirea la starea de pace între Rusia şi Poartă, Marea revenea la 25 aprilie, înştiinţînd despre situaţia Convenţiei de la Erfurt încheiată de ţar cu Napoleon în Britanie ar putea fi dispusă să facă anumite sacrificii ambiguă creată la Istanbul de ademenitoarea ofertă care se vorbea despre anexarea Principatelor de către materiale sau să cedeze vreo colonie Rusiei“. Poarta era franco-austriacă, Poarta refuzînd, deocamdată, să Rusia; totodată, Rumianţev comunica lui Italinski neliniştită nu numai de stagnarea negocierilor cu Rusia, adere la această alianţă de teama de a nu vedea intenţiile „generoase“ ale Rusiei, care, deşi victorioasă ci şi de tratatul de alianţă încheiat la 14 martie 1812 Principatele invadate de austrieci, sub pretextul de a-i şi stăpînă peste Principate, retrocedează Imperiului între Franţa şi Austria, unul dintre articolele secrete ataca pe ruşi. În sfîrşit, la 28 aprilie, pentru a convinge otoman Ţara Românească şi partea din Moldova de ale acestuia prevăzînd pentru Austria compensaţii pe otomani să refuze categoric oferta franco-austriacă, teritoriale pe seama Principatelor române. în fond, se Stratford Canning a dezvăluit dregătorilor otomani peste Siret. Între timp, la Bucureşti, Kutuzov îşi manifesta contura perspectiva unui „bloc“ european constituit planul secret de dezmembrare a Imperiului otoman, îngrijorarea pentru situaţia ingrată în care se afla; din Franţa, Austria şi Confederaţia germanică îndreptat plan alcătuit de cabinetul din Viena în 1810. Totodată, realizînd faptul că pacea trebuia încheiată neîntîrziat, împotriva Rusiei, Angliei, Spaniei şi Suediei. Aşa se şi ambasadorul rus la Viena îl informa pe Rumianțev la comandantul rus l-a trimis pe generalul Alexandre explica efortul Franţei de a împiedica pacea ruso-turcă, 28 aprilie despre semnalul dat de Metternich ruşilor de Langeron într-o misiune confidenţială pe lîngă ca şi încercările puterilor adverse de a stinge conflictul de a încheia, în orice fel de condiţii, pacea cu Poarta, marele Ahmed paşa, aflat la Rusciuc, spre a purta cu de la Dunăre cu orice preţ şi chiar de a atrage Poarta deoarece găsindu-i la Dunăre în cazul dezlănţuirii el discuţii deschise. Ahmed paşa a condiţionat pacea de partea lor. În această viziune a şi fost efectuată atacului francez împotriva Rusiei, în conformitate cu de necesitatea ca ruşii să înţeleagă situaţia şi să fie misiunea emisarului suedez Hummel, care, trecînd tratatul de alianţă încheiat la 14 martie, Austria va fi concilianţi: „Vă dau Prutul (ca hotar – n.n.) şi nimic prin Bucureşti în martie 1812, s-a întîlnit cu generalul silită să intervină militar împotriva lor în acea regiune.

La 30 aprilie, în conformitate cu instrucţiunile mai mult; Prutul sau războiul; sacrificiile noastre Kutuzov, fâcîndu-i cunoscută alianţa ţării sale cu Anglia şi dorinţa de a-i convinge pe otomani să încheie pacea primite de la St. Petersburg, Kutuzov a dat dispoziţii sînt deja enorme, Ismailul singur vă plăteşte războiul prin negocieri concertate cu rezidentul britanic la Poartă delegaţilor ruşi de la Bucureşti în sensul că ţarul şi mai dobîndiţi încă 4 alte cetăţi şi o provincie minunată“. Kutuzov a înţeles că, în cele din urmă, şi, chiar mai mult, să încerce a înjgheba o quadruplă este dispus să încheie conflictul în următoarele alianţă a anglo-suedo-ruso-otomană împotriva lui condiţii: turcii să accepte Siretul ca hotar, aşa cum ţarul şi miniştrii săi trebuie să cedeze.

Napoleon. Kutuzov a fost satisfăcut de schimbarea de au convenit la încheierea armistiţiului, să confirme Cîte cancelarii, atîtea interese orientare a Suediei, aliată „ereditară“ a Franţei şi a Porţii privilegiile recunoscute anterior Principatelor, să Pe plan diplomatic, lucrurile s-au precipitat însă, contra Rusiei, şi l-a ajutat pe Hummel în misiunea sa garanteze siguranţa sîrbilor, renunţînd în schimb la în luna martie 1812, cînd iminenţa campaniei lui la Istanbul, asigurîndu-i chiar o escortă pînă în capitala orice pretenţie teritorială în Caucaz. La 2 mai, marele vizir Ahmed paşa se destăinuia unul demnitar otoman Napoleon împotriva Rusiei a determinat o precizare Imperiului otoman.

La rîndul său, deşi cu întîrziere, despre mersul tratativelor, arătînd că partea otomană a poziţiei fiecărei puteri europene şi a Napoleon a înţeles cît de mare nevoie ezita să-şi dea consimţămîntul pentru hotarul pe sistemului de alianţe la care a aderat. La avea de „diversiunea“ otomană în flan­ Siret, optînd pentru Prut şi cerînd restituirea cetăţilor 7 martie, caimacamul vizirului Eihaz cul viitorilor săi adversari ruşi şi de Ismail, Chilia şi a două treimi din Bugeac.

Meh a trimis o scrisoare premierului aceea a hotărît să-şi trimită, în sfîrşit, un În sfîrşit, la 7 mai Stratford Canning informa britanic, Sir Spencer Percivai, prin care nou ambasador pe malurile Bosforului Londra despre ultima hotărîre a cabinetului din St. cerea asistenţa guvernului de la Londra în persoana generalului conte Antoine Petersburg: datorită ameninţării iminente a atacului în cadrul negocierilor de pace purtate François Andrepssy, despre a cărui numire francez, ţarul s-a resemnat şi a acceptat hotarul pe cu Rusia. Cabinetul englez a hotărît să Rumianțev îi înştiinţa confidenţial pe Prut şi se mulţumea numai cu o amnistie şi un regim trimită la Istanbul un ambasador special Kutuzov la 14 aprilie. de toleranţă acordat sîrbilor. în persoana lui Sis Robert Liston. În Semnalele de alarmă se înmulțeau din Sfîrșit instrucţiunile date acestuia de către Stratford Canning PAUL CERNOVODEANU secretarul de stat de la externe Robert toate părțile. Stratford Canning raporta,

Hanul lui Manuc, locul unde s-a semnat Pacea de la București prin care Basarabia a fost anexată Imperiului țarist

4

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

În veci rămînă vie memoria eroilor noștri

Fiecare român trebuie să nutrească un profund respect pentru cei care s-au jertfit pentru țara noastră, murind cu arma în mînă pe cîmpurile de luptă, îngropați în brazdele de pămînt românesc sau străin.

Memoria lor trebuie păstrată în conștiința fiecărui român, fiind de datoria noastră să le aducem un vibrant elogiu, ca fii devotați ai acestei țări care, de-a lungul vremii, a fost invadată de fel și fel de năvălitoricotropitori care au încercat să o supună... Astăzi, că eroii români nu sînt uitați ne-o demonstrează faptul că sînt destui oameni care, prin diverse organizații cu caracter patriotic și nu numai, le omagiază memoria, cu diferite ocazii, și-i aduc în atenția contemporanilor, prezentînd tinerei generații actele lor de vitejie. Printre acești păstrători ai memoriei neamului se numără și membrii Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”, Filiala Vălenii de Munte, președinte col. (rt) Nicolae Moise. Nu demult, aceasta a organizat un Pelerinaj pe urmele Eroilor Români, în Republica Moldova. Din delegația condusă de președintele Filialei, au făcut parte 16 persoane (cadre militare și civili) din 6 zone ale țării (Vălenii de Munte, jud.

Prahova, București, Ploiești, Alba-Iulia, Tîrgoviște, Vrancea): Constantin Marian (Drajna de Jos, jud.

Prahova), Baciu Neculai (Ploiești, jud. Prahova), Panduru Nicolae și Teodorescu Victor (Alba-Iulia, jud. Alba), Ioniță Ioan (București), Urzeală Gheorghe (Plopeni, jud. Prahova), Sucsz Vasile și Pătrașcu Virgil (Ploiești, jud. Prahova), Canache George (Moreni, jud. Dîmbovița) - cadre militare în rezervă, alături de Teodorescu Mălin, inginer (Alba-Iulia), Ursu Neculai, inginer (Ploiești), Adafini Mihail, profesor (Panciu, jud. Vrancea), Machidon Ion, scriitor (București), Istudor Mihai, poet (Vălenii de Munte), Breten Mihai, conducător auto (Vălenii de Munte), în frunte cu Moise Nicolae (Vălenii de Munte, jud. Prahova). În cele cinci zile cît au poposit pe pămîntul sfînt al Basarabiei înstrăinate, membrii delegației din România s-au implicat într-o diversă și consistentă activitate de adevărată simțire patriotică. S-au depus coroane de flori la cimitirele eroilor români căzuți pe front în Al doilea Război Mondial, în localitățile Țiganca și Cania (raionul Cantemir), dar și la monumentele de la Cimișlia (raionul Cimișlia) și Slobozia-Horodiște (raionul Rezina). În programul delegației au fost incluse vizite la diverse biserici și mănăstiri, cu participarea la slujbele religioase, precum și la Muzeul Militar al Republicii Moldova de la Chișinău, iar de Ziua Independenței Republicii

Actualitatea clasicilor

,,Românismul nu va pieri!”

 Poporul Român are trei calități neprețuite: un puternic sentiment național, o loialitate profundă, o generozitate înnăscută.  Sentimentul național – baza existenței și individualității omului.  Nu se poate vorbi despre drepturi individuale împotriva societății.  Românii acceptă toate suferințele, dar ei nu vor accepta niciodată nedreptatea.  Lupta pentru Țară în politica internă evocă lupta infanteriei în tranșee! Lupta în străinătate, pentru Țară, îmi apare în schimb ca lupta din avion! În prima, îți simți coatele alături de alții, în a doua ești singur.  Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile noastre lăuntrice; cer, dimpotrivă, ca directivele politicii noastre interne să fie pur românești.  În relațiile externe, contactul personal este de cea mai mare importanță.  Tot ceea ce am putut dobîndi pentru România în cariera mea politică a fost fructul luptei și al rezistenței, iar nu al rugăciunii și al implorării.

Moldova, pe 27 August, marți, la invitația doamnei Ana Burduja, inspector-șef școlar din raionul Cantemir, membrii delegației au luat parte la festivitățile oficiale din orașul Cantemir, unde, de asemenea, au depus flori la monumentul din localitate. Pe durata întregului pelerinaj patriotic, amfitrioni au fost părintele Vasile Burduja, din parohia Cania, domnul Ion Ciumeică din Cimișlia, oraș înfrățit cu Vălenii de Munte, și, îndeosebi, col. Anatolie Caraman, conducătorul operațiunilor militare din Transnistria din 1992, un adevărat patriot unionist, cum foarte puțini mai sînt de o parte și de alta a Prutului. De asemenea, pe timpul pelerinajului s-a intrat în contact și cu alte persoane, frați de peste Prut, civili, foști ofițeri, veterani ai războiului din Transnistria, gazde generoase, frățești, îngemănîndu-ne cu toții în vraja neasemuită a unei singure, sfinte limbi, limba noastră românească...

Așadar, vizita noastră, petrecută spre sfîrșit de vară, a fost un prilej de bucurie, în pofida căldurilor insuportabile care te îmbiau să te retragi la umbra unui copac din parc sau în camera de hotel, la aerul condiționat... După cum am menționat, acest temerar, Moise Nicolae, a decis deplasarea, împreună cu camarazii săi de arme, la cîteva din mormintele eroilor de pe teritoriul Basarabiei, unde au fost depuse coroane de flori și s-a păstrat un moment de reculegere, în memoria bravilor militari căzuți la datorie. Ba, mai mult, acolo unde a fost nevoie, au smuls de pe morminte buruienile și bălăriile care mai năpădiseră pămîntul pe ici, pe colo.

Doamne, ce destine! Acești oameni inimoși au scris o nouă pagină de istorie în acest pelerinaj, care s-a dovedit a fi un prilej binevenit pentru a onora memoria celor care au murit sub ploaia de gloanțe în cel de-al Doilea Război Mondial. Pelerinajul avea să debuteze cu oprirea delegației, pentru cîteva momente, la Cimitirul eroilor din Țiganca, unde oaspeții au fost întîmpinați de preotul Vasile Burduja, acesta exprimîndu-și bucuria revederii cu unii dintre pelerini, care de ani buni vin în Basarabia și aduc coroane de flori la Mormîntul Eroilor...

Apoi, părintele a vorbit despre tainele cimitirului în care și-au găsit odihnă veșnică aproape 1.000 de eroi. În cele cinci zile cît am poposit în Basarabia, am avut ocazia să cunoaștem nu doar mormintele Eroilor, ci și ceea ce  Echitatea și măsura sînt cele mai mari virtuți în politică.  Vreau ca românul să fie stăpîn la el acasă, doresc să găsească el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unității noastre naționale.  Ardealul nu e numai inima României politice. Priviți harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în Istorie.  Europa nu poate fi iubită decît printr-o Patrie foarte concretă.  România are cea mai puternică armă, care este refuzul net al condițiilor inacceptabile.  Principala noastră preocupare este de a crea un viitor de muncă și de liniște în interiorul frontierelor.  Foamea aduce toate relele. Foamea nu poate aduce pacea în inimile omenești.  În viața internațională, în realitate nu ești stimat decît în măsura în care știi să-ți aperi drepturile.  Partidul meu se numește România.  Eu, unul, nu-mi revendic nici un merit, căci nu poate fi nici un merit să lucrezi, din toată inima, pentru Țară. Chestiunile României parcă fac parte din mine. Umblu cu ele, mănînc cu ele, dorm cu ele. Asta este o boală fără leac.  Românismul nu va pieri! Vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de el.

NICOLAE TITULESCU (1882-1941)

înseamnă jertfa ostașilor țării, ca valoare națională, în general. Mărturisim că după această drumeție aveam să constatăm că Basarabia nu este doar capitala Chișinău, unde vin artiști, scriitori, oameni de artă, politicieni de pretutindeni, ci aveam să descoperim adevărata față a țării, cu mult mai frumoasă și mai interesantă decît se vorbește despre ea. O țară de poezie, care impresionează prin cîmpiile sale mănoase, păduri de necuprins, podgorii întinse și bogate, așa cum nu cred să aibă egal, atît de bine lucrate și îngrijite, pline de ciorchini dați în pîrgă... Am avut posibilitatea să observăm toate acestea pentru că vizita noastră a avut loc chiar la sfîrșit de vară și început de toamnă, cînd holdele se îmbrăcau în aromele lor dulci-parfumate, spre bucuria și mîndria basarabenilor, oameni gospodari și harnici, cu fețele iluminate de bucuria de a fi acasă la ei. Ce păcat, însă, că politicul, ca și la noi, în România, se vîră cu bocancii în sufletul oamenilor, iar asta mai mult le strică rostul în viață decît să-i ajute la bunul mers al traiului lor zilnic. În acest pelerinaj de cîteva zile la mormintele eroilor am înțeles că Basarabia, deocamdată, este țărișoara care luptă pentru aderarea la Uniunea Europeană, după cum avea să afirme, în cuvîntul său, primarul orașului Cantemir, Roman Ciubaciuc, rostit în fața primăriei, cu ocazia aniversării Independenței Republicii Moldova. Tot atunci, doamna inspectorșef școlar, raionul Cantemir, Ana Burduja, ne-a vorbit despre semnificația istorică a acestei zile, într-un discurs emoționant, în care se simțea glasul omului pătruns de dorința călăuzirii Libertății în Basarabia și a stopării amenințărilor la liniștea țării, în contextul războiului care se desfășoară în vecinătate. În încheiere, aducem omagiul nostru celor care au binevoit să participe la acest pelerinaj, cu gîndul frumos de a-i comemora pe cei care, așa cum am spus mai înainte, și-au dat viața pe cîmpurile de luptă. Și nu în ultimul rînd, aducem un cald elogiu părintelui Vasile Burduja, din localitatea Cania, om deosebit care, cu ajutorul enoriașilor săi, a reușit se zidească din temelie o frumoasă biserică, cu hramul „Toți Sfinții Români”, aflată în fază finală de lucru... Laudă acestui sfînt părinte și enoriașilor săi, cu care ne-am întreținut în mod frățesc pe tot parcursul unui traseu basarabean de neuitat. Un gînd bun, de recunoștință, și pentru aceia dintre localnici care ne-au găzduit peste noapte, înainte de a pleca spre București. Dintre aceștia, amintim familia primarului Anatolie Manole și pe cea a soților Nina și Costică Simion, care i-au ospețit cu multă omenie și dragoste frățească pe Mihai Istudor, Moise Nicolae și Ion Machidon. În veci rămînă vie memoria eroilor noștri, iar pelerinaje de acest fel să se repete cît mai des și să fie pentru tinerii de azi o adevărată lecție de patriotism!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Madrigaluri Lui Brâncuşi Pe-acest gorjean ce s-a zidit în mit Românii-l roagă astăzi să renască Să țină dreaptă, înspre INFINIT, COLOANA vertebrală românească.

Cetăþii Alba Iulia La Alba, de istorie marcată, E-o catedrală cu un turn bătrîn Și-n vîrful lui, pe Crucea luminată, Vezi ochii Voievodului român.

Crucea de pe Bucegi Pe zarea de Bucegi fu înălțată O Cruce-n vîrful munților bătrîni Și pe conturul ei, în zori se-arată Lumini din ochii de eroi români.

ELIS RÂPEANU

RM

5

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Fănuș Neagu, scriitorul care a făcut din cronica sportivă un spectacol de neegalat

Fănuș Neagu (1932-2011) a fost unul dintre cei mai valoroși scriitori și publiciști, a cărui pasiune pentru cuvinte l-a consacrat ca un reper în literatura română. Proza lui Fănuș Neagu este profund impregnată de amintirile copilăriei, realitatea fiind filtrată prin sita poveștilor auzite la acea vîrstă mirifică, iar natura este descrisă într-un mod aproape mitic, plină de detalii care transcend simpla observație, ea devenind un personaj în sine. Fănuș Neagu nu s-a limitat doar la a se exprima metaforic, ci a perceput lumea în mod metaforic, creînd o atmosferă unică în lucrările sale.

Fănuș Neagu a fost nu doar un scriitor prolific (romane, nuvele, memorialistică), ci și dramaturg și chiar... actor (neuitatul general rus din filmul ,,Crucea de piatră”) De asemenea, a avut o activitate intensă în domeniul publicisticii și a scris numeroase articole și reportaje. În anii ’70 și ’80, a publicat cronici sportive pline de savoare, adunate în volumele ,,Cronici de carnaval”, ,,Cronici afurisite”, ,,Rapidul nu oprește în gările mici” și ,,Întîmplări aiurea şi călătorii oranj”.

Scriitorul brăilean Fănuş Neagu a fost autorul celei mai gustate rubrici sportive din ziarele sau revistele noastre. Datorită faimei rubricii, tirajul era mereu sporit, iar desfacerea, fără retururi. ,,Dacă Eugen Barbu a intuit înaintea lui Fănuş Neagu forţa impactului unei astfel de rubrici şi a ţinut rubrica sportivă cu cîţiva ani înainte, în rest, toţi ceilalţi autori de cronică sportivă - Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Radu Cosaşu, Theodor Mazilu, Ion Băieşu, D.R. Popescu, N. Manolescu sînt ieşiţi cu toţii din turbinca lui Fănuş Neagu. Alţi mari scriitori au considerat cronica sportivă un gen minor şi nu au practicat-o niciodată: Marin Preda, Nicolae Breban, Z. Stancu. Acesta, se zice, a fost la stadion la un meci de fotbal şi a admirat mai mult marea de «căciuli pline cu cap»“ (conform obiectivbr.ro, care a publicat, în iunie 2016, un excelent eseu dedicat memoriei scriitorului brăilean, din care vom reproduce cîteva fragmente bine documentate).

Cronica sportivă, fie ea ,,afurisită”, fie ea ,,de carnaval”, a fost berbecele prin care Fănuş Neagu a izbit, a deschis porţile notorietăţii şi s-a impus în conştiinţa publică. „Nu povestirile, nu romanele sau teatrul, ci aceste degetare de rouă a limbajului au făcut din el un autor celebru, o vedetă a presei sportive. Scrieri despre înfruntarea sportivă au mai scris, la noi, în epoca interbelică, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ionel Teodoreanu, care au avut o vreme rubrică sportivă. În cazul lui Fănuş Neagu, ceea ce a reuşit să facă din cronica sportivă este un spectacol de neegalat. Mereu revista era citită invers, de la sfîrşit către început, deoarece revista se încheia cu rubrica de sport a lui Fănuş Neagu. Cronica era citită în grup, comentată, dată din mînă în mînă curioşilor, citită la masa muncitorească de la prînz, în metrou, în tramvai“.

Cronicile lui Fănuș Neagu prezintă şi azi un mare interes, dar nu pentru adevărurile sportive rostite atunci despre fotbalul românesc, ci pentru farmecul unic al limbii române, pentru formulările memorabile, hazul rezumării meciurilor, umorul vechi, ca-n Ion Creangă, în portretizarea ,,hojmălăilor” din teren, pentru ,,dedesubturile” unor aranjamente spectaculoase. Și asta, pentru că avea forța unică de a vedea miraculosul, fabulosul risipit în cotidian, în fapte mărunte şi banale.

Un meci de fotbal, în general o înfruntare sportivă, este pentru Fănuş Neagu un prilej de a dezvolta o perspectivă mitologică asupra lumii. Cronicile lui azi par mai apropiate de literatură decît de sport sau, mai exact, sportul este un pretext pentru dezvoltarea resurselor fabuloase ale limbajului autorului.

Oricum, după o etapă sportivă nu conta decît ceea ce spunea Fănuş Neagu. Era un barometru de opinie.

La bursa impresiilor, el dădea tonul, cu el începeau

comentariile. Dincolo de tot spectacolul verbal, Fănuş Neagu a spulberat ideea că la fotbal se pricepe oricine.

De pe iarba stadionului meciul se muta într-un A4, adică pe o coală de hîrtie. Mereu se întîmpla ceva miraculos: ceea ce vedea Fănuş Neagu la un meci era nu doar mai mult decît vedeau spectatorii sau telespectatorii, ci altceva. Fănuş Neagu scria din perspectiva omului de la peluză care stă strîmb că să vadă drept. ,,Cronicile lasă azi impresia că sînt scrise dintr-o răsuflare, cu mînă sigură, de maestru. Nicidecum... Cînd o cronică a trebuit să fie scrisă într-o redacţie, a fost nevoie de un întreg scenariu: o camera izolată, multă hîrtie, un snop de pixuri, linişte şi exprimarea dorinţei ca nimeni să nu între în cameră două ore. Spre mirarea tuturor, acestea erau condiţii stupide. De ce atîta hîrtie pentru un petec de text? De ce atîta timp pentru un text de-o pagină? Că doar nu-l sculptează în marmură!... Şi s-a închis în biroul redacţiei... La uşă, doi redactori, unul mai vîrstnic şi altul tînăr, proaspăt angajat. Ei auzeau din cameră mormăit ca de urs la mure, cu voluptăţi, răsteli, interjecţii înalte. Din cînd în cînd, cîte un pumn în masă făcea să vibreze aerul.

După trecerea timpului, redactorul tînăr a crăpat uşor uşa. Îi era teamă să nu primească vreo călimară în cap.

Pe scaun un munte de om, cu meșa ondulată bogat, lipită de frunte, cu mîinile atîrnînd pe lîngă fotoliu. Părea frînt de muncă. Pe lîngă perdea, cel puţin o sută de şomoioage făcute proiectile, aruncate în perdea şi căzute pe covor.

Grijuliu, tînărul - azi unul din cei mai buni redactori sportivi ai României – cade în genunchi şi începe să le adune ca pe nişte mere coapte din grădina bunicii.

– Nu-s bune, zise maestrul. – Ba pentru mine sînt foarte bune, zise tînărul netezidu-le cu palma. Unele aveau o frază, două, altele cîteva cuvinte. Cîteva erau scrise pînă la jumătate, apoi un mare X pe pagină anula textul. Deci lejeritatea era o iluzie. O cronică sportivă era, de fapt, o aventură care scotea sufletul din om şi-l storcea de tot untul talentului. Oricum, scena aceasta povestită de martori pare nu doar antologică, ci mai ales mitologică.

Pe masă, în faţă era textul cronicii, o pagină şi jumătate, scrisă fără ştersături, doar cu două cuvinte adăugate.

Titlul era scris clar, subliniat, iar jos, în dreapta, faimoasa lui semnătură. Fotbalul era un pretext. Sportul veritabil era cu expresivitatea limbii române”.

Discret polemic, în epoca celei mai amare limbi de lemn din istoria noastră modernă, Fănuş Neagu a readus în memoria cititorilor farmecul unic al limbajului: cronicile sportive fănuşiene sînt ferestre spre normalitatea comunicării, spre libertatea de exprimare şi spre frumuseţea limbii române. După ce îşi răcoreau sufletul cu cronica lui Fănuş Neagu, cititorilor li se părea totul suportabil. ,,Eugen Simion a numit acest mod de a scrie «metaforită», adică stil înflorit, exploziv, metaforic imprevizibil, cu împerecheri năzdrăvane de cuvinte.

Meciul de duminică e fistichiu. În existenţa cronicarului nu contează decît amiaza din stadion, amiaza în templul pagîn, cînd totul devine ipostază a sărbătorescului.

Restul, de luni pînă sîmbătă, devine existenţa cenuşie şi banală. «M-am repezit spre stadion precum copiii de ţărani la coada prăjită a purcelului în ziua de Ignat», spune cronicarul. Stadionul e lecţia deschisă a bucuriei şi

a tristeţii. Şi în stadion, cronicarul acceptă cu greu masa presei unde se face o gargară albastră”.

Locul preferat este la peluză, unde declara că a învăţat ,,vorba urîtă, care te dă grămadă” şi unde mintea îi umblă ,,în cristelniţa cu şmecherii”. La peluză se vorbeşte slobod, vîrtos: ,,batjocura născută în peluză se ţine minte o sută de ani”. În divizia B, el vede ,,o văgăună în care lumea se hrăneşte cu picioare mutilate, după meci oasele sînt adunate cu grebla”. Un meci e ,,musaca de crampoane în sos de sînge”. Un meci în care zeiţa norocului a fost capricioasă, ,,rînd pe rînd m-a ridicat cu scripeţii în lună şi m-a prăbuşit în pămînt”.

Autorul nu iubeşte nici ,,Steaua”, nici ,,Dinamo” căci sînt „galonate”. Autorul iubeşte echipa ,,Rapid”, pentru care are o formulă cantemirească: ,,Cronicile despre Rapid scrise într-un sfert de veac de vreme înseamnă istoria creşterii şi descreşterii, şi iarăşi a creşterii dragostei mele pentru Rapid”. Şi peste tot, risipite cu generozitate, vorbe memo­ rabile: ,,după înfrîngere, un antrenor ne sărută cu ţigara în gură”; la o competiţie europeană ne vom califica numai dacă ,,Dumnezeu trăieşte cu o româncă”; o echipă bucureşteană ,,tunde oaia la subsuori cu foarfeca de unghii”, în timp ce unora ,,le dă în clocot putina cu noroc”. Cînd un arbitru îl supără, cronicarului îi vine ,,să-şi mute trotuarul în mijlocul străzii”. Cine nu înţelege importanţa unui meci e ,,un monument de asinitate”. Un antrenor ,,coboară în Bucureşti, falnic şi surîzător ca miss Rîmnicu-Sărat cînd răsare de sub duşul instalat între salcîmii din fundul curţii”.

Mulţi fotbalişti îi datorează gloria, cîţiva îi reproşau la un moment dat conul de umbră sau chiar uitarea.

Măcar o echipă a retrogradat, biciuită în piaţa publică cu verbul de palicar al lui Fănuş Neagu. Antrenori au pierdut contracte, portari au devenit rezerve, arbitri n-au mai suflat o vreme în fluier datorită influenţei rubricii sportive. ,,Cîţiva fotbalişti au în mod cert destinul marcat de spiritul cronicilor lui Fănuş Neagu. Asupra celor 1520 de sportivi lăudaţi în anii cît scrie cronică sportivă, autorul aruncă umbre mitologice. Unul e «zeul blond al oraşului» care ştie totul în materie de fotbal, «a driblat şase piteşteni de o asemenea manieră încît le-a înnodat limbile ca pe nişte cravate». X, ca portar, are «salt de panteră». Şutul altui fotbalist e «atît de violent încît ar fi scufundat Titanicul a două oară». Un lucru e cert. Nimeni nu a scris mai frumos în România despre aceşti «frumoşi nebuni ai stadioanelor». Unora le-a prelungit existența în legendă. Pe unii i-a idealizat, cu alţii a măturat pistele stadioanelor. Un antrenor cu care a polemizat îndelung, «nu a fost botezat cu toată apa».

Duminica cu fotbal este o «sărbătoare păgînă». Meciul e «un mic carnaval», o nemaipomenită sărbătoare a tinereţii, plină de patimi şi de vorbă dulce. Cînd meciul e prost, el devine «sărbătoare decapitată» sau o «duminică buzată» pentru care «trebuie să scoţi valuri de sîrmă ghimpată pe gură», sau «duminică rîioasă».

Un meci trucat e «puţin zugrăvit cu sprînceană».

Campionatul intern e «apa leneşilor» în care se joacă «în dorul lelii». În cronicile lui Fănuş Neagu, fotbalul e «religie, industrie şi iad». Fotbalul «se hrăneşte cu carne de prinţ şi cerşetor», e «taina noastră cea de toate zilele»“. În aprilie 2013, la lansarea celui de-al doilea volum al lucrării „Jurnal cu faţa ascunsă”, finalizat de regretatul scriitor cu două săptămâni înainte de a muri, academicianul Eugen Simion spunea despre Fănuş Neagu: „Agrea spectacolul vieţii. A fost un fenomen în felul lui. Fănuş Neagu este un noroc al limbii române (…) Era un scriitor care citea, un cititor atent. Alături de Bănulescu şi Preda, Neagu este un prozator esenţial al gîndirii. A reinventat literatura, în felul lui inimitabil. Era un personaj la fel de cunoscut pe stadion şi la teatru”.

Pe ultima copertă a aceluiași volum, Fănuş Neagu mărturisea: „Zilnic, întreaga mea fiinţă emite ordo­ nanţe ultimative: scrie, scrie, chiar dacă simţi moartea căţărîndu-ţi-se în cîrcă. Pentru că Dumnezeu m-a dăruit cu talent şi voinţă, inima şi conştiinţa mea au ales definitiv, încă din prima tinereţe, durerea pentru şlefuirea cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încîntată de a povesti”.

R.M.

6

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Povești cu stafii din vechiul București

Din galeria personajelor fantastice create de imaginația românilor nu puteau să lipsească stafiile. Numite uneori și năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca avînd o înfățişare „omenească, cu veșmînt alb, roș, negru sau galben”.

Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morți – în majoritatea cazurilor ale celor loviți de o moarte năprasnică – care odată desprinse de trup rămîneau pe pămînt și bîntuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi țintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, școlile și toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării „Dușmani și prieteni ai omului”, Tudor Pamfile, 1915).

Vechiul București nu a fost lipsit nici el de prezența acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezența prin diferite locuri de taină.

Stafiile din „Hanul de la Gura Lupului” Celebre între locurile „bîntuite de stafii” din vechiul București erau hanul și grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bîntuiau locul și despre un parfum aparte care te învăluia: „Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcîmi bătrîni, aplecați peste acoperiș, scoborîm adînc într-o sumbră istorie a Bucureștilor. Apariția lui acolo a premers chiar construcției bisericii Isvorul Nou, care se ridică la cîteva sute de metri mai la dreapta, pe șoseaua Mihai Bravu. Așezarea, fața și magnetica pe care o radiază și astăzi, se prezintă destul de interesantă și prin faptul că e singura clădire veche din oraș ale cărei ferestre cocoșate privesc mioape de după sticle colorate și borcane de vișinată bătrînească, înspre o cîmpie cenușie și neagră din față, ce-a rămas cu desăvîrșire neschimbată peste dinții sutelor multe de ani (…). Se găsește intact, pe un mal, în vîrful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi și ferit de arșițe printr-un umbrar de șindrilă înnegrită, la numărul 372 al Șoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii și o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată și tăblița albastră, Gura Lupului.

Pe vremea cînd a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniță Lupu, de unde-i vine și numele, hanul «La Gura Lupului» («la gura» pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era înconjurat de o cîmpie cu vițe de vie fără altoi care dădeau așa-numitul pe atunci «vin de grădină». Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine așezat hanul acolo, pentru că actuala șosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călărașilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeștilor și cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorogeau harabele încărcate, tălpuite cu șini grease.

Dincolo de vii se albeau căsuțele de cărămidă sau de pămînt, care constituiau punctele mărginașe ale orașului. Împrejurarea inițială care-a determinat pripășirea vedeniilor în grădina și-n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susțin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrîntă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morții ei ar zace și-acum în adîncimile de sub han. Alții afirmă că totul se datorează lui Ioniță Lupu care căutînd să afle taina aparițiilor tăcute și îngîndurate din grădină, ar fi sfîrșit prin a deveni și el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniță și mișcă boloboacele, uruind și tocănind și plîngînd și că apoi, cu obrazul în mîini urcă din nou în sus, rămînînd pînă la cîntecul cocoșului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri și lată cam de trei (...)”.

Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fîntînă ascunsă în fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători și pe care toți o știau ca fiind „Puțul cu stafii”. În afară de stafiile care

Hanul de la Gura Lupului, fotografie din 1932

bîntuiau locul, casa și grădina hanului mai ascundeau o ciudățenie: „un miros, o vibrație. Nu de verdeață, nici de fructe, nici de pămînt. Un miros pe care nu l-ai simțit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche”. „După Ioniță Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeștii de pe moșia Grecenilor. Dar nici popa n-a putut să-l stăpînească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într-o noapte a fost furată de o dihanie albă. Ai găsit-o a treia noapte, dormind lîngă puț, cu mintea scrîntită”. Urmarea a fost că popa Gheorghe a vîndut hanul lui Iordan Dumitrescu. Și acesta a fost nevoit să îl închidă în 1890 „din nu se știe ce cauze”.

Hanul a fost redeschis în anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliție. Fără nici un rezultat.

Ultima întîmplare pusă pe seama „stafiilor care bîntuiau locul” a avut loc în anul 1935: „Anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în fața hanului, în josul treptelor de piatră”.

RM

somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustîndu-i accentele de realitate și de manifestări supranaturale, era faptul că țipetele se auzeau clare, sfîșietoare în tot cartierul, și numai în nopțile furtunoase hăulite de tunete și trăznete (...). În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinați de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunțară poliția prin iulie 1912. Un comisar și cîțiva sergenți cu tesacuri groase și cu cizme fură trimiși să culeagă informații și să facă cercetări. Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de țipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Cîteva nopți la rînd. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele și... țipetele. Bravii polițiști nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.

După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puțină inimă. Se potriviră apoi și cîteva nopți luminoase, calde, minunate, de vară. Așa că fiecare începu să-și vadă ca mai înainte de treburi, uitînd încetîncet. Asta cam pînă la mijlocul lui august, cînd se petrecu altceva, mai neașteptat, care sfărîmă aproape toată liniștea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...). Trecătorii care își scurtau drumurile prin cimitir au văzut furișîndu-se într-un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu țipa, nu vorbea, nu săvîrșea nimic.

Fugea numai dinspre poartă scurgîndu-se în cavou.

Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic și mai cu sînge rece, încercă într-o noapte să-i taie drumul.

Primi o lovitură năprasnică în creștet, care-l doborî peste un mormînt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineață de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros și că mirosea a vin. Fu anunțată din nou poliția, care se găsea de data asta în fața unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenți experimentați de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră și ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într-

Zincul din Calea Rahovei „Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici și colo, în dreapta, se desfăcea o baltă adîncă spre Ghencea. În stînga și înainte, cîmp și gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din față care se mai țin pe picioare, locuia o fată minunată care mai tîrziu a fost poreclită Tinca Nebuna.

Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt.

Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 și pînă în 1890, cînd fata își pierdea mintea, vecinii și trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care țîșnea din nouri, scurgîndu-se strălucitor pe coșul caselor de la nr. 394.

Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceeași vreme. Bătrînele, pe atunci copile și care acum moșmolesc coji de pîine pe băncile din fețele caselor, istorisesc că-n miezurile de noapte de sîmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvîrșea o lumină intensă, largă, care ținea pînă ce înceta vîjîitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele. În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomenește. Tinca Nebuna a murit în anii trecuți”.

Strigoiul din Cimitirul Calvin „La a doua stație de autobuz de pe Șoseaua Giulești, în dreapta podului Grant, se găsește spre stînga, împrejmuit de-un gard înalt, Cimitirul Calvin.

Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinți de platină, cu mustața blondă și cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întîmplare care se lungise pînă în Crîngași, în Sîrbi și în Ciurel, deșteptînd tulburări mari în suflete: în anotimpurile cînd furtunile și ploile sînt prevestite și însoțite de tunete, în nopțile sfîșiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir țipete lungi, de om înjunghiat (…). Țipetele repetate în furii de apă și-n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimîntînd

un fel de salturi. A doua noapte n-o mai văzură. În 22 august însă identificară și cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo cîțiva ani, mort aproape de bătrînețe de o boală de inimă. La 23 august, la miezul nopții, poliția era în fața cavoului. Vedenia de abia intrase în el de cîteva minute, țipînd speriată. Polițiștii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simțea nimic. Ascultau și ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somația, izbind de mai multe ori în ușa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adîncime: - Ies… dar să nu vă speriați!

Cîteva zgomote, ceva care se răstoarnă, ca un coșciug, și o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemînd, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crîngași, leșină horcăind acolo, de spaimă. Era un tînăr nears de mult, numai în cămașe și indispensabili.

Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou.

Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavînd unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrînului, unde dormea de vreo cîteva luni. El țipa în nopțile ploioase, bubuite de tunete și sfîșiate de fulgere. Beat. Și de frică…”.

Sursa: Art. „Fantome din Bucureștiul de altădată”, publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, 11 iulie 1939

RM

7

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

File de istorie

DIN VREMEA LUI CUZA VODĂ (IV)

Fostul domnitor cunoştea pe Stan Popescu, căci avusese de mai multe ori prilegiul a-l vedea, în capul tuturor manifestaţiunilor patriotice, – ce i se făceau din momentul alegerii sale de domn al ambelor Principate – manifestaţiuni făcute de Partidul liberal, care se măgulea că Cuza va guverna numai cu dînsul.

Atunci C.A. Rosetti, director al ziarului Românul, care făcea parte din deputaţiunea trimisă, în urma alegerii de la 24 ianuarie 1859, la Iaşi, de Camera din Bucureşti, spre a felicita pe noul domnitor, trimitea din capitala Moldovei depeşă ziarului său spunînd cu obişnuitu-i patos: „Alesul, căruia naţiunea i-a pus pe cap coroanele lui Ştefan şi Mihaiu, este un domn sublim“.

– Nene Popăscule, – zicea Cuza, cu accentul său moldovenesc – dar ceea ce aţi făcut d-voastră e grav, foarte grav!

– Aşa e, Măria Ta, – răspundea Popescu – dar n-avem ce face, căci aşa voia poporul.

– Dar, – urmă Cuza – eu în cealaltă noapte n-am văzut decît ofiţeri şi soldaţi, n-am văzut popor. Am văzut pe Lecca căruia, eu, din locotenent, i-am dat două grade, acel de căpitan şi de maior şi aveam atîta încredere într-însul, încît i-am dat comanda vînătorilor, cel mai frumos batalion format de mine.

Apoi am văzut, călare şi înconjurînd palatul cu trupele sale, pe colonelul Haralamb, pe care îl ştiam om de onoare şi nu l-aş fi crezut niciodată capabil de asemenea faptă. În sfîrşit, am văzut pe colonelul Dimitrie Kretzulescu, pe care îl socoteam prieten devotat mie. Ia spune-mi, nene Popăscule, fratele său, Nicolae Kretzulescu, presidentul guvernului meu, ştiut-a el ceva despre această conspiraţie?

– De! Măria Ta, – răspunse Popescu – nu ştiu, dar cred că nu se poate să nu fi ştiut ceva, de vreme ce n-a luat nici o măsură spre a zădărnici lucrul.

– Ciudate lucruri, nene Popăscule, şi care vor uimi lumea, cînd se va şti cum s-au petrecut.

Se cuvine, dimpotrivă, adevărului istoric rectificare că N. Kretzulescu, şeful ultimului guvern al lui Cuza, fusese arestat în noaptea de 11 februarie, ca şi ceilalţi miniştri ai lui Cuza, afară de colonelul Solomon, luat, cum am spus, pe chezăşie de amicul său, colonelul Haralamb; cum fusese arestat şi comandantul Diviziei 2 teritorială, generalul I. Florescu, şi acesta de către chiar locotenentul de artilerie Candiano Popescu; cum asemenea fusese arestat şi maiorul Slăniceanu, comandantul batalionului de geniu, şi alţi ofiţeri superiori, bănuiţi de a fi credincioşi partizani ai lui Cuza. În a doua

Cripta domnitorului de la Ruginoasa

trăsură, un landou cu 4 locuri, se afla comisarul extraordinar Arion, comisarul ad-hoc. Fălcoianu şi cumnatul său, sublocotenentul de artilerie P. Warthiadi; pe capră, ca şi pe scaunul dinapoi ai landoului, erau 4 soldaţi de vînători cu armele încărcate. În a treia trăsură, asemenea un landou, se aşezaseră căpitanul de vînători A. Lipoianu, locotenentul de vînători Mălinescu şi sublocotenentul de artilerie E. Gîrleanu; pe capră şi pe scaunul dinapoi erau alţi 4 vînători; iar în a patra trăsură se aflau ceilalţi 8 soldaţi. În furgonul cu mici bagaje ale domnitorului era lacheul Nicolae, aflat în serviciul palatului încă din timpul căimăcămiei lui vodă Alexandru Ghica.

Comisarul ad-hoc ne anunţă, pe Arion şi pe mine, care convorbeam încet lîngă trăsură, că totul e gata pentru plecare. În acel moment, vodă Cuza, care se afla în cupeu cu căpitanul Costiescu, îl întreabă cu cine convorbeşte Arion; căpitanul Costiescu îi răspunsese: – Cu prefectul.

Vodă Cuza, crezînd că e fostul său prefect, Negulescu, voi să deschidă geamul spre a-i vorbi.

Dar căpitanul Costiescu îi spuse că e noul prefect, T. Văcărescu, – Acela care a fost ofiţerul meu de ordonanţă? – întreabă Cuza.

– Chiar acela, Măria Ta. Atunci Vodă Cuza deschise geamul de tot şi chemîndu-mă îmi zise: – Domnule Văcărescu, îţi datoresc o satisfacţiune, pentru o nedreptăţire ce ţi s-a făcut, cînd ai demisionat din armată. Mi-ai spus atunci, că în şcoala în care ai învăţat, ai primit principiul că militarul nu trebuie a se amesteca în politică. Văd astăzi cîtă dreptate aveai.

Dacă domnul acesta, – zise el arătînd pe Costiescu – ar fi fost pătruns de asemenea principii, n-ar fi fost astăzi lîngă mine. Ţineam să-ţi spun aceasta, – sfîrşi Cuza dîndu-mi mîna.

La cuvintele fostului domnitor mă înclinai în tăcere, salutînd respectuos.

Atunci îşi luară locurile toţi cei ce însoţeau trăsurile. Eu mă suii în a doua trăsură cu comisarii, spre a ne comunica mutual instrucţiunile ulterioare, primite de ei în Bucureşti, de mine în Ploieşti.

Luminile de la trăsuri fură iar aprinse, clopotele atîrnate de gîtul cailor şi surugii încălecînd o întin­seră în goană spre cele „Două Cîrciumi“, poştia din urmă înaintea Cîmpinei.

Pe drum, îi spusei lui Arion toate cele ce regulasem cu Grigorescu în Ploieşti... Arion păru foarte mulţumit, deşi bănuitor şi dînsul ca şi amicul său Grigorescu – nu era încă deplin liniştit de vreo surprindere, ce putuse să puie la cale fostul cărmuitor, în numeroasa populaţiune ţărănească din Valea Prahovei, în care autorul legii rurale (Al.I. Cuza) avea, desigur, îndreptăţite simpatii. (Dar se constată şi aci, cum s-a constatat în urmă în diferite împrejurări

şi mai ales în revolta ţărănească din 1907, că chestiunile economice nu se rezolvă numai prin măsuri politice şi lovituri de stat, nici chiar în Rusia, ci trebuie reforme sociale adînci şi progresive, spre a produce o adevărată îmbunătăţire şi nu o înrăutăţire, pe care un teoretician al socialismului ca GhereaDobrogeanu, a putut-o numi „Neoiobăgie“.)

Ajungînd la bariera Cîmpinei, repetarăm ca şi în Ploieşti semnalele prin focuri de puşcă, anunţînd că drumul e liber. La staţiunea telegrafică găsirăm pe sublocotenentul Chiriţescu şi pe sergentul major, care ne dară raport că toate pichetele de dorobanţi au fost aşezate conform ordinelor şi că patrulează toată noaptea şoseaua pînă la Predeal. Din biroul telegrafic din Cîmpina, comisarul Arion, Fălcoianu şi eu trimiserăm o depeşă ministrului de interne la Bucureşti, iar căpitanul Lipoianu, comandantul escortei, depeşă asemenea ministrului de războiu că am sosit şi pornit fără accident din Cîmpina, îndreptîndu-ne spre Comarnic, fiind anunţaţi prin patrule că drumul este liber.

Căpitanul Dăscălescu rămase în Cîmpina spre a lua în persoană direcţia măsurilor de siguranţă spre Breaza şi Comarnic. Eu mersei pînă la această localitate, de unde convoiul putu să-şi urmeze drumul fără piedici; astfel mă putui întoarce la Cîmpina, spre a primi ştiri de la Grigorescu că totul e liniştit în Ploieşti.

La Cîmpina primirăm ştirea că convoiul sosise între 10-11 dimineaţa la Predeal, unde se opri la biroul vamal. Ofiţerii şl soldaţii nu puteau trece mai departe graniţa, căci intra pe teritoriul austriac. Apoi, mai erau formalităţile pentru viza paşapoartelor, pentru care se ceruse la Bucureşti agentului diplo­ matic imperial a mijloci la Viena ordinele necesare pentru admiterea fostului domnitor Cuza pe teritoriul austriac, mergînd la Viena. La Predeal se petrecu iarăşi o scenă pe care mi-o relată comisarul I. Fălcoianu la întoarcerea sa în Cîmpina.

Pe cînd se făceau formalităţile, arătate mai sus, vodă Cuza ceru să se adune vînătorii spre a-şi lua rămas bun de la dînşii; ei se înşirară în faţa biroului vamal, a cărui uşă rămase deschisă, aşa încît se putea vedea înăuntru o cadra populară, reprezentînd scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda. Atunci printr-una din acele inspiraţiuni ale momentului, de care ştia să se folosească adesea fostul domnitor, arătînd imaginea, zise soldaţilor: – Vedeţi voi, cum a fost trădat acest domn, aşa m-aţi trădat şi voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălaţi această pată de pe steagul vostru, cu sîngele vrăjmaşilor ţării. Rămîneţi sănătoşi!

După aceasta spuse comisarilor că doreşte să pornească mai curînd înainte spre Braşov şi Vierţa.

Toate măsurile pentru plecare fiind terminate, vodă Cuza se sui în cupeu cu comisarul Arion, şi cu caii de poştă pregătiţi de Ioan Fălcoianu porni din Predeal şi trecu graniţa, intrînd pe teritoriul austriac.

Ofiţerii şi soldaţii mai rămaseră în ziua de 14 februarie în Predeal aşteptînd nerăbdători ştiri din Braşov. Fălcoianu era grăbit a se întoarce în Bucureşti, totuşi a trebuit să mai rămînă pînă pe la orele 4 după amiază în Predeal, ca să se mai odihnească caii de poştie, cu care avea să se întoarcă. La orele 4 porni din Predeal şi sosi în Cîmpina noaptea tîrziu, unde îl aşteptam, spre a porni împreună la Ploieşti.

Printr-o depeşă, Grigorescu mă înştiinţa că se aflase trecerea domnitorului Cuza noaptea prin Ploieşti, ceea ce, pînă dimineaţa, nu ştiuse nimeni, nici chiar poliţia...

Sfîrșit TH.C. VĂCĂRESCU Prezentare şi selecţie Ioan LĂCUSTĂ

8

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite 21 ianuarie 1793: Trebuia omorît Ludovic al XVI-lea? (I) 21 ianuarie 1793, ora 10.22.

Cetăţeanul Ludovic Capet este ghilotinat în Piaţa Revoluţiei. „Zi fatală“ pentru unii, „sărbătoare revoluţionară“ pentru alții. Cine a avut dreptate? Se discută încă şi astăzi. Cum a votat Convenţia moartea? Putea Revoluţia fran­ ceză să se dispenseze de această execuţie? După 230 de ani, Françoise Furet şi Mona Ozouf, marii istorici ai Revoluţiei, au reconstituit – în revista Le Nouvel Observateur – procesul ultimului rege al vechiului regim. Care au fost partizanii şi care adversarii regicidului? Fuseseră oare stabilite dovezile culpabilităţii regelui? Cine era, la urma urmei, Ludovic al XVI-lea? Un dosar la care apare un colaborator neaşteptat: Jears Jaurès... „La ora 10.20, Ludovic Capet, ajuns la poalele eşafodului, a coborît din căruţă. La ora 10.22, a urcat pe eşafod. Execuţia s-a efectuat imediat şi capul său a fost arătat poporului şi am semnat“. Iată ce notează, pe 21 ianuarie 1793, funcţionari laconici, însărcinaţi să întocmească procesul-verbal al execuţiei lui Ludovic al XVI-lea. Două minute au fost suficiente deci, pentru a sfîrşi cu „moştenitorul a 13 secole de regalitate“, cum spun chiar revoluţionarii. Zece zile mai tîrziu, relatînd scena, Robespierre scrie că a fost o „execuţie paşnică“.

Nici un țipăt, nici un glas Paşnică, aşa a vrut-o Convenţia. Ea îi stabilise cu minuţiozitate spaţiul şi ritualul. Se temea de surprize din partea ulicioarelor pariziene. De la Temple unde, după mişcarea din 10 august 1792, Comuna (Administraţia revoluţionară din Paris, după 14 iulie 1789) întemniţase familia regală, cortegiul funebru a fost îndreptat pe marile bulevarde. Cît despre ghilotină, care se ridica din 21 august în strîmta Piaţă Carousel, înghesuită între casele unui cartier încă medieval, ea a fost instalată, pentru această ocazie, în Piaţa Revoluţiei, ieri Piaţa Ludovic XV, mîine Place de la Concorde. Un teren imens fără contururi, în care se pierde emoţia maselor, un teren încă gol, de cînd a fost răsturnată statuia ecvestră a lui Ludovic XV. Lugubru, în zăpada ce se topeşte, a lui ianuarie, acum că lasă să se vadă înspre Champs-Élysées geometria înaltă a maşinii de decapitat. În acest spaţiu, încă de la ora 1 noaptea, se desfăşuraseră în jurul eşafodului trupele federaţiilor, pentru a ţine publicul la o distanţă respectabilă. Tobele trebuiau să acopere, cu răpăitul lor, orice zgomot intempestiv, se poruncise închiderea ferestrelor şi a uşilor, femeile trebuiau să rămînă acasă. Precauţiuni eficace. De la Temple la eşafod, în timpul celor două ore de mers – zăpada acoperea străzile, îngreunînd circulaţia – nici un ţipăt, nici un glas care să implore

îndurare. Victima însăşi îşi aduce contribuţia la calmul straniu al scenei: „cu un aer gînditor, dar nu abătut, Ludovic al XVIlea de-abia dacă schiţează o mişcare – ezitare, tremur, revoltă? – cînd vor să-i lege mîinile, să-i descopere gîtul; de-abia dacă încearcă o ultimă declaraţie, din care doar trei cuvinte – Dumnezeu, Franţa, sînge – reuşesc să învingă răpăitul tobelor“. Chiar călăul, „pentru a aduce un omagiu adevărului“, afişează un sînge rece regal.

Deci cu greu este un spectacol: cu maşina modernă, nimic sau atît de puţin de văzut, cortina cade în acelaşi moment cu cuţitul. Nici un coşmar: nimeni nu-şi imaginează că placida victimă ar putea să revină, să bîntuie locurile ca o fantomă tragică. Şi deloc o zi revoluţionară: execuţia nu înflăcărează pavajul Parisului.

Pe această canava săracă ziarele regaliste sau iacobine se vor strădui să brodeze un feston. Liniştea regelui, sfînta fermitate, pentru unii, va deveni, pentru ceilalţi, o copleşitoare năuceală. în băltoacele de sînge unii au văzut cu ochii lor – jură ei – un adolescent: bulversat, udînd o „foarte frumoasă batistă albă“, relicvă de-acum înainte sfîntă. Alţii, voluntari sălbatici, înmuindu-şi lama sabiei, armă de-acum înainte invincibilă. Virtutea sîngelui pur contra virtuţii sîngelui impur. Acolo devoţiune mişcătoare, dincolo hotărîre eroică. Între versiunile contradictorii, elaborate de comentariul retrospectiv, istoricul ezită.

Cel mai cuminte pentru ei este să se ţină cît mai aproape de eveniment, de legăturile imediate, de acele povestiri plate care fac din 21 ianuarie o zi obişnuită: vînzătorii de pateuri calde îşi strigă marfa, ca de obicei, parizienii pălăvrăgesc familiar, revenind de la execuţie, nici o izbucnire, nici o disperare sau nefericire nu se simt. De altfel, pînă la producţiile literare cele mai puţin favorabile revoluţionarilor, moartea regelui păstrează un caracter ireal. Ea nu smulge nici o indignare specială.

Ca şi spectatorii scenei, literatura s-a ţinut la distanţă de subiect.

Această atitudine este extrem de ciudată. Lumea pare să fi uitat cine este omul împins de ajutoarele călăului, pe care îl leagă de o scîndură şi căruia i se acoperă vocea.

Cine, în jurul eşafodului, are încă în memorie itinerarul neobişnuit care l-a adus pe fiul Sfîntului Ludovic sub triunghiul negru al ghilotinei? Cinci luni înaintea acestei dimineţi de ianuarie, cînd Ludovic al XVI-lea, după ce se refugiase la Manej cu familia sa, a fost întemniţat la Temple, soarta lui era totuşi departe de a fi hotărîtă.

Secţiile pariziene aplaudaseră, desigur, suspendarea regelui, apoi decretul de abolire a regalităţii, dar de Ludovic nu se îngrijiseră deloc. Învinsă, persoana regală nu se mai afla în centrul luptei politice.

De ce un proces?

Ideea unui proces n-a venit Convenţiei decît pe 1 octombrie 1792. Şi încă într-un mod alambicat. Deputaţii doreau să recupereze hîrtiile găsite la Tuileries şi deţinute de Comună. Dar încredinţînd unei Comisii parlamentare sarcina de a stabili învinuirile de reţinut împotriva prizonie­rului din Temple, ei s-au ames­ tecat în mecanismul procesului, purtaţi mai mult de forţa lucrurilor, decît de o hotărîre deliberată. Raportul Comisiei din 6 noiembrie este atît de mediocru, încît ilustrează prin chiar aceasta că problema „probelor“ nu este în centrul luptei. Munca de despuiere s-a efectuat în grabă, descusut. Raportorul nu citează Gravură a căsătoriei regelui cu Maria Antoaneta decît o aglomerare de detalii secundare,

Procesul lui Ludovic al XVI-lea

scoase mai ales din examenul cheltuielilor de pe „lista civilă“ şi supralicitează, fără demonstraţie, responsabilitatea lui Ludovic al XVI-lea în „masacrele“ din 10 august. Şi, pentru că sîntem la cărţile oficiale ale procesului, să spunem imediat şi că nici una din cele care vor fi produse nu va fi suficientă, ca să probeze trădarea regelui. Chiar şi descoperirea întîmplătoare a unui dulăpior secret – celebrul dulap de fier, aşezat într-un perete al Palatului Tuileries – la 20 noiembrie, nu va produce documentul-măciucă.

Membrii Convenţiei l-ar fi găsii în corespondenţa cuplului regal cu împăratul Austriei, dar nu se putea avea cunoştinţă de asta. Cel puţin probele duplicităţii regelui şi ale trădărilor sale succesive erau suficiente.

Căci problema nu era de a ști dacă Ludovic al XVIlea era vinovat. Toţi membrii Convenţiei, chiar şi cei mai moderaţi, erau convinşi de asta. Şi, de altfel, cei care din întîmplare n-ar fi fost nu puteau s-o spună. Atît erau de puternice presiunea cluburilor şi a ziarelor şi supravegherea fiecăruia de către fiecare. Ca şi cele două adunări ce fuseseră înaintea ei, Convenţia deliberase sub presiunea tribunelor. Dar chiar această ipoteză, a unei constrîngeri externe, nu este fără îndoială necesară pentru a explica unanimitatea deputaţilor asupra vinovăţiei lui Ludovic al XVI-lea. Fuga la Varennes nu era aşa de departe (încercarea eşuată a lui Ludovic al XVI-lea şi a familiei sale de a fugi în străinătate se consumase pe 20-21 iunie 1791). Şi aceşti reprezentanţi ai poporului au fost aleşi peste tot de către învingătorii din 10 august, sau în numele lor.

Totuşi, în alte privinţe, problema consecinţelor lui 10 august îi desparte deja. Dreapta Convenţiei este formată din stînga Adunării Legislative, semn al precipitării evenimentelor. Aceia care vor fi numiţi „girondini“ nu formează, mai mult decît adversarii lor „montagnarzii“, un partid organizat de tip modern.

Dar Brissot şi prietenii săi, Vergniaud, Roland, Buzoi, Barbaroux constituie un pol de opinie, mai mult decît reticent în faţa specimenului de primă dictatură teroristă, pe care a exercitat-o Comuna la Paris, între 10 august şi 20 septembrie 1792 (în acea zi a avut loc bătălia de la Valmy, în care trupele revoluţionare, conduse de generalul Dumouriez, au înfrînt forţele prusace).

La celălalt capăt, Robespierre, Marat, Danton, Camille Desmoulins adună, în jurul aleşilor Parisului, stînga din Adunarea Naţională. Între aceste grupări, care se dispreţuiesc reciproc şi în multe cazuri se detestă, un centru larg, ce nu trebuie luat drept centrist, pentru că se va numi „Cîmpia“ sau „Mlaştina“; aceste cîteva sute de burghezi sînt fii ai Revoluţiei, în sensul în care ei găsesc în ea deopotrivă experienţa lor, pasiunile şi intersele lor. Sieyes, de pildă. Ora lui a trecut, ei aşteaptă ca ea să revină. Dar fostul abate detestă aristocraţia tot atît ca în 1789 şi nu are nici un sentiment special faţă de rege. A aştepta nu înseamnă a uita.

Dacă procesul regelui a devenit deci inevitabil, printr-o înlănţuire naturală a evenimentelor, şi dacă vinovăţia nu face obiectul îndoielii pentru Convenţie, în schimb procedura constituie prima miză a dezbaterilor, în noiembrie. Ce texte se puteau invoca?

Ce fel de tribunal trebuia constituit? Şi, pe deasupra, oare Ludovic al XVI-lea trebuia judecat? (va urma) FRANÇOIS FURET, MONA OZOUF În româneşte de Florentina DOLGHIN

RM

9

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (251) Împărații (3) Yao a stabilit apoi „cele cinci pedepse“, a inventat modele de îmbrăcăminte și chiar a compus muzică liturgică. Îl distra pe fiul său, Danzu, a inventat jocul Go/Weiqi. Nu în tot timpul domniei sale împăratul Yao avut parte de liniște. Pe lîngă faptul că s-a tot războit cu triburile Miao, în vremea lui s-a petrecut și episodul mitologic al celor 10 frați-sori, care s-au hotărît să străbată bolta Cerului toți odată, ceea ce a provocat un dezastru nemaiîntîlnit pînă atunci. Căldura cumulată a sorilor a uscat totul, a pus în pericol viața oamenilor și a animalelor. Cum am povestit anterior, situația a fost rezolvată de arcașul ceresc Yi, care, cu săgețile sale, a doborît nouă din cei zece frați-sori, așa încît a mai rămas unul singur pentru a fi astrul zilei. Cu prilejul nenorocirilor aduse de căldura mortală a celor 10 Sori, împăratul Yao și-a arătat vitejia. El a ucis monștrii care apăruseră în apele rele ale Nordului barbar, a ucis și un piton uriaș, ivit pe neașteptate și l-a aruncat în lacul Dong King, a nimicit și mistreții care năpădiseră crîngurile de duzi. Se poate specula ideea că aceste fapte de vitejie sînt o ilustrare, personificată prin animalele sălbatice, a luptelor duse de Yao cu barbarii din Nord, care făceau dese incursiuni de pradă în teritoriile chineze. Unul dintre dușmanii lui Yao a fost dragonul negru Gong Gong. În al 60-lea an al domniei împăratului Yao, Gong Gong a provocat un groaznic Potop. Este vorba despre inundațiile provocate prin revărsarea celor trei mari fluvii ale Chinei – Fluviul Galben, Fluviul Albastru/Yangze și Fluviul Wei. Potopul a durat 22 de ani. Timp de nouă ani, Gun s-a luptat cu apele înălțînd diguri, dar nu a avut succes. O variantă mitologică afirmă că Yao l-a pedepsit pe Gun pentru nereușită, ucigîndu-l; altă variantă spune că doar l-a exilat. Abia fiul lui Gun, Yu cel Mare, a săpat canale de scurgere a apelor, fiind ajutat de dragoni, a stăvilit apele și a adus normalitatea în lumea chineză. La conducerea țării, împăratul Yao a fost ajutat de Gao Yao, un judecător care avea întotdeauna lîngă el pe Xie Hai, berbecul cu

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (40) Richard al II-lea (2) Răscoala Ţărănească (2) Pe 12 iunie, rebelii din Essex şi-au aşezat tabăra la Mile End, la marginea Londrei, cerînd o cartă a drepturilor. Pe 13 iunie, condus de charismaticul Wat Tyler, la Blackheath a sosit un grup de răsculaţi din Kent. În următoarele două zile, sărăcimea Londrei s-a alăturat rebelilor, deschizîndu-le porţile oraşului. Plini de mînie şi sub influenţa alcoolului, rebelii au ars pînă în temelii palatul Savoy, reşedinţa lui Ioan de Gaunt, precum şi cîteva sate de la marginea oraşului.

Pe 14 iunie, tînărul Richard, în vîrstă de numai 14 ani, înconjurat de cavalerii săi şi de cîţiva lorzi, s-a întîlnit cu răsculaţii din Essex la Mile End, unde a convenit să le onoreze cererile. Mai tîrziu, în aceeaşi zi, s-a aflat că altă facţiune de răzvrătiţi a luat cu asalt Turnul Londrei, unde i-au prins pe arhiepiscopul de Canterbury, pe Lordul Cancelar şi pe Lordul Trezorier – toţi avînd legătură cu taxa impusă – şi i-au decapi­tat pe Tower Hill.

Pe 15 iunie, Richard s-a întîlnit cu răsculaţii din Kent la Smithfield. Aceştia i-au înmînat o listă cu revendicări ce cuprindeau abolirea nobilităţii şi a serbiei şi împărţirea pro­prietăţilor şi bogăţiilor deţinute de Biserică. Potrivit unor cro­nicari, Wat Tyler s-a adresat regelui într-un mod jignitor, ceea ce l-a făcut pe primarul Londrei să îl atace cu pumnalul. Tyler a căzut de pe cal şi a fost ucis de unul dintre scutierii regelui. În acel moment, Richard a intrat călare în mijlocul mulţimii, cerîndu-le oamenilor credinţă şi promiţîndule concesii. Între timp, Lordul Primar şi oamenii săi i-au înconjurat pe liderii rebelilor şi i-au măcelărit.

blană verde, cel ce știa cine este vinovat și cine nu este.

Berbecul îl împungea pe vinovat cu unicul său corn. Ea a avut două fiice, pe Nü Ying și pe A Hong, ambele niște magiciene renumite. Ele l-au învățat pe viitorul împărat Shun, soțul lor, să zboare precum păsările. În „Cărțile de bambus“ se spune că Shun, aflat în slujba lui Yao, desemnat de acesta ca prinț moștenitor în locul propriului său fiu, s-a răzvrătit la un moment dat, l-a întemnițat pe împăratul Yao și l-a lăsat să moară în închisoare pentru a prelua puterea cît mai repede. Pe Dan Zhu, fiul lui Yao, Shun l-a exilat. Din toate textele mai vechi rezultă că Yao a făcut din orașul Ping Yang – actualul Lin Fen – capitala țării. Astăzi la Lin Fen se mai află un templu consacrat împăratului Yao, ridicat în timpul dinastiei Jin și mormîntul lui construit sub Dinastia Tang.

Shun – este ultimul din grupul celor cinci împărați ai Chinei preistorice. Shun l-a subcedat la tron pe Yao, pe cînd avea 53 de ani și a domnit 40 de ani. A abdicat în favoarea lui Yu cel Mare. Mitul spune că mama lui Shun, Wo Deng, făcea parte din clanul șerpilor – șarpele ca totem – ar fi rămas însărcinată după ce au fost impresionată de un curcubeu. Tată i-ar fi fost Gu Sou din clanul cu pasărea ca totem. Căsătoria părinților lui Shun respecta astfel regula totemismului străvechi, prin care partenerii trebuiau să provină din triburi cu totemuri diferite. Se respecta așadar principiul exogamiei. Un alt mit imaginează existența lui Shun, care, copil fiind, a trebuit să părăsească locul nașterii și casa părintească deoarece tatăl său, cam prostănac, îl persecuta fără motiv. În singurătate la poalele Munților Li Shan, într-o colibă sărăcăcioasă de stuf. Acolo s-a apucat să cultive cereale pe ogorul din jur, inițiind un fel de agricultură incipientă. Mai mult, a trecut la meșteșugul de olar, în care s-a dovedit foarte dibaci. Vecinii cei mai apropiați, impresionați de reușitele tînărului, s-au tot adunat și s-au stabilit în jurul locului lui. În vreo trei ani s-a creat acolo o adevărată localitate, un fel de capitală a ținutului. Despre această situație a aflat împăratul Yao și, apreciindu-i vrednicia lui Shun, i-a oferit ca soții pe cele două fiice ale sale – Nü Ying și A Hong.

Fratele lui Shun, Xiang, a început să-l invidieze și a pus la cale un plan care să îl distrugă și să îi ia situația

și nevestele. Capcanele întinse de Xiang lui Shun nu au reușit. Atunci cînd locuința lui Shun a fost incendiată, el și nevestele lui magiciene și-au luat zborul de acolo, la fel ca niște păsări. Cînd a fost aruncat într-o fîntînă, Shun s-a transformat într-un dragon de apă și a ieșit afară, la lumină, printr-o altă fîntînă. Curînd după aceea, împăratul Yao l-a numit pe Shun dregător la Curte pentru a învăța cum trebuie cîrmuită o țară. Toate încercările, probele la care a fost supus, Shun le-a trecut cu bine. Din noua lui poziție Shun nu s-a răzbunat nici pe tatăl său Gu Sou și nici pe fratele Xiang, deși avea destule motive să o facă.

Shun am fost descris avînd din naștere pupilele ochilor duble, ceea ce a atras denumirea „Shuang hua“.

Unii autori afirmă că ochii lui aveau o „scînteiere dublă“. Oricum s-a numit sau s-a arătat a fi, acea însușire îi conferea o mare putere de înțelegere a semenilor și de pătrundere a gîndurilor acestora. Descrierea nu era altceva decît o modalitate mitică de amplificare a simțurilor cu rol explicativ. Cît timp a domnit, împăratul Shun a vizitat cele patru colțuri/laturi ale lumii pentru a-i vîna pe demoni și a lichida creaturile malefice.

A organizat statul cum s-a priceput mai bine. A fixat capitala la Puban în provincia Shanxi. A reglat cursul fluviilor, după ce l-a angajat pe Yu să dreneze cele Trei Fluvii și Cele Cinci Lacuri. Yu l-a înlocuit pe tatăl său, Gun, care nu izbutise să stăvilească inundațiile. Abia după ce Yu a săpat un tunel prin Muntele Yi Chueh, ajutat de dragoni, apele s-au îndepărtat de Chan și Qian.

Reușita lui Yu în această privință l-a făcut pe împăratul Shun să îl pedepsească pe Gun, care ratase încercarea de a salva țara de la Potop. Gun a fost exilat departe după unele mituri, iar după altele a fost omorît de însuși Shun. Shun l-a adus la tron, ca succesor, deși ar fi fost îndreptățit fiul său. Împăratul a dat astfel prioritate meritelor și înrudirii de sînge. Se crede că Shun a murit la vîrsta de 100 de ani pe cînd participa la o vînătoare.

Pentru unii mitologi, împăratul Shun nu ar fi fost, în realitate, decît un barbar, bun meseriaș în ale olăritului și un cultivator harnic al propriei țarini. (va urma) Christina Meiţă-Tang

În afara Londrei, răzbunarea împotriva răsculaţilor a fost rapidă şi brutală. Sute de oameni au fost spînzuraţi, iar pe 15 iunie, unul dintre liderii rebelilor din Kent, John Ball, cunoscut sub numele de „preotul nebun”, a fost spînzurat, tras pe roată şi tăiat în patru în faţa tînărului rege triumfător.

De la vîrsta de 23 de ani, Rais a luptat împotriva engle­zilor, distingîndu-se prin curaj, slujind alături de Ioana d’Arc în cîteva campanii, deşi nu se cunoaşte cît de apropiat a fost de ea. Ca şi Ioana d’Arc, se crede că era deosebit de pios, şi a contribuit, cu certitudine, la construirea cîtorva biserici şi a unei catedrale. În 1432, la un an după ce Ioana a fost arsă pe rug, Rais s-a retras din serviciul militar şi a revenit la marele castel al fami­liei de la Machecoul, situat în apropierea graniţei cu Bretania. Cum bunicul lui murise, a început să-şi cheltuiască moştenirea considerabilă cu distracţii somptuoase şi ducînd un stil luxos de viaţă, provocînd iritarea fratelui său, René, care era îngro­zit la gîndul că Gilles risipea averea familiei.

Un alt adevăr, mai sordid, avea să iasă la iveală.

Din bîrlogul lui din Machecoul şi folosindu-se de cîţiva complici, Gilles de Rais a început să comită o serie de crime sexuale sadice, atent plănuite, şi probabil că s-a făcut răspunzător de uciderea unui număr de 60 pînă la 200 de copii – majoritatea băieţi – avînd vîrste cuprinse între 6 şi 18 ani.

Victimele, de obicei băieţi blonzi cu ochi albaştri, erau ademenite la castel sub o diversitate de pretexte ori luate cu forţa din satul Machecoul sau din zona învecinată. Se spune că prima victimă a fost un băiatmesager de 12 ani, care a fost spînzurat de un cîrlig de metal, violat de Rais, iar apoi ucis. Pe măsură ce dispăreau tot mai mulţi copii, suspiciunile s-au îndreptat curînd către Rais. Cu toate acestea, localnicii erau îngroziţi şi nu se simţeau în stare să-l înfrunte pe unul dintre cei mai puternici şi bogaţi oameni din Franţa.

Majoritatea victimelor erau torturate într-o încăpere con­struită special, unde erau atîrnate sau legate la sol, iar apoi violate, după care erau ucise prin diferite metode, inclusiv dezmembrarea, decapitarea şi eviscerarea. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

GlLLES DE RAIS (1) Gilles de Rais... a tăiat beregate, a ucis şi a masacrat în mod atroce mulţi băieţi inocenţi... copii cu care îşi satisfăcea poftele nefireşti şi viciul sodomiei...

Raport al episcopului de Nantes despre Gilles de Rais, 1440 Sadic, depravat şi suferind de tulburări mentale, Gilles de Rais (1404-1440) a fost unul dintre primii ucigaşi în serie, acuzat de torturarea, violarea şi uciderea a zeci de băieţi şi tineri, în căutarea de satisfacţii sexuale extreme. Perioadele de criză cînd ucidea se întrepătrundeau cu unele în care suferea de sentimentul vinovăţiei, pentru ca după aceea, cuprins de alt val de dorinţe, să ucidă din nou.

Gilles de Rais s-a născut într-o familie aristocratică france­ză foarte înstărită în timpul îndelungatului conflict cu Anglia, cunoscut sub numele de Războiul de 100 de Ani. În 1415, cînd Gilles avea doar zece ani, mama lui s-a îmbolnăvit şi a murit, iar tatăl său a fost ucis de un mistreţ la vînătoare. În acelaşi an, unchiul lui a murit în lupta de la Agincourt împotriva englezilor, lăsîndu-l pe Rais moştenitor al averii familiei, care era în acel moment controlată de bunicul lui, Jean de Craon.

Jean de Craon l-a luat în îngrijire pe Gilles, dar a mani­festat puţin interes faţă de bunăstarea lui, folosindu-l drept pion politic şi dîndu-i frîu liber pentru a-şi satisface orice dorinţă. După două încercări eşuate de a-şi căsători nepotul cu tinere din familii înstărite, a reuşit să îi găsească o mirea­să – o moştenitoare bogată care a fost răpită şi obligată să ac­cepte căsătoria.

10

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La promenadă pe Strada mare

A trecut ceva vreme de la prima lectură a volumului ,,În misiune în România. Anecdote de război și moravuri românești”, de căpitanul francez Paul Bléry. Cu toate aces­tea, mi-a mai rămas intactă în memorie iscusința cu care autorul descrie o promenadă pe Strada mare din Brăila cam prin 1917. În capitala unei țări sau în orașele mai mici, această stradă este ceea ce are mai important ca valoare istorică sau politico-economică acea urbe. Dar pentru un tîrg oarecare sau un sat mai întins, strada (care se numește uliță) are doar meritul de a ocupa doar o poziție mai centrală sau întîmplarea că acolo funcționează primăria. Cine mai știe cîte ceva despre Creangă, poate n-ați uitat locuțiunea ,,Pe ulița mare”, la concurență cu ,,Pe ulița mică”, însemna că histrionul povestitor, invitat la ședințele ,,Junimii” din Iași, avea voie să spună anecdote porcoase sau, cînd era de față vreo doamnă, mai cu perdea.

Sîntem în timpul primului război mondial. Soldați din toate armele, români, ruși sau francezi au ieșit din case și se preumblă încoace sau încolo pe Strada mare. Strada are doua trotuare pietruite și, între ele, un drum ceva mai lat, pietruit și acela, pe care cu greu se strecoară două căruțe sau două automobile. Printre bărbați, mărșăluiesc, umăr la umăr, și femei. Sînt doamne de la Crucea Roșie românească și rusească, de fapt, vivandiere, haremul trupelor de campanie. Sau mai bine zis niște bacante, după cîtă ardoare manifestă în a goli sticlele cu vin, în nenumărate libațiuni, alături de ofițeri. Dar sînt și mulți civili bărbați și femei care, tot așa, se preumblă fără rost. De fapt, toată lumea a ieșit la agățat.

Dar obiceiul promenadelor s-a respectat și pe timp de pace. Bunăoară, artera cea mai bătătorită și mai populată din București a rămas Calea Victoriei. Și în perioada interbelică, și în zilele noastre. Duminica după prînzișor, arhitectul Ioanide ieșea la promenadă la braț cu Pica, preaiubita lui fiică, domnișoară de liceu, care îi semăna foarte mult, amîndoi eleganți, cu ochii albaștri și foarte îndrăgostiți. Tot ce avea Capitala mai select în materie de aristocrați și bune maniere expunea vederii în acele momente, indiferent de anotimp. Cei doi Ioanide, tată și fiică, porneau la plimbare cam din dreptul Curții Vechi și salutau în stînga și-n dreapta, împărțind zîmbete îngăduitoare. Din loc în loc, se opreau, Ioanide strîngea mîini, cu Pica asistîndu-l răbdătoare sau, după caz, schimba scurte opinii despre vreme și sănătate, presărate cu interjecții în franțuzește. Primul popas ceva mai lung îl făceau în dreptul Restaurantului ,,Capșa” care, profitînd de toamna aceea frumoasă, scosese mesele pe trotuar. Acolo, cu o bere dinainte, cîțiva amici făceau politică subțire și țineau neapărat să afle și opinia lui Ioanide în vreo chestiune mai spinoasă, dar pe el nu-l interesase niciodată politica. De-abia după vreo oră și ceva ajungeau la stația terminus, Cofetăria ,,Nestor”, dărîmată la cutremurul din 1977, care, la parter oferea cafele și lichioruri dintre cele mai fine și țigări de foi, iar la etaj prăjituri sofisticate cu ciocolată, vanilie și fructe exotice stropite cu citronadă. Acolo nu se fuma. Cei doi mergeau sus, își scoteau pardesiele și se așezau la o masă împărțind iarăși zîmbete și saluturi discrete. După acest ceremonial, arhitectul Ioanide se întorcea mai relaxat spre casă, mulțumit că și-a mai îndeplinit o îndatorire mondenă. Mai pedant, în împrejurări asemănătoare, amicul Gaittany, după ce se așeza voluptos în automobilul său, care îl așteptase în stradă, scotea un carnețel și un creion și ținînd tacticos bastonul agățat de cot, ștergea aferat și această nobilă obligație civică.

Fără să vrea, văzută la brațul lui Ioanide, domnișoara Puia îi furnizase profesorului Ion Gulimănescu prilejul de a-l acuza pe arhitect de imoralitate. Ia mai taci din gură, domnule, i-a retezat-o, într-o zi, madam Farfara

care-l cunoștea bine pe vechiul ei amic.

Mai bine ne-ai descrie-o pe fată. Păi, era foarte tînără, frumoasă și avea ochii albaștri. Păi vezi? Ce să văd? Domnișoară aceea este Pica, fata lui Ioanide, și ieșiseră la plimbarea lor duminicală. Mă mir că n-ai remarcat asemănarea izbitoare dintre ei.

Dumneata n-ai fete și nu știi cum e atracția secretă dintre ele și tații lor. Și venerabilul memorialist Arșavir Acterian își amintește cu nostalgie de momentele cînd, flanelînd pe Bulevardul Magheru, între Biserica Italiană și Piața Romană, cu deosebire duminica după ora 10, se oprea aproape la fiecare pas, se îndoia de mijloc și săruta mîinile cucoanelor, unele soțiile amicilor, altele foste iubite din tinerețe, strîngea mîini de domni sau doar înclina capul, savurînd plăcerea de a cunoaște atîta lume, dar, mai ales, de a fi văzut, cea mai bună dovadă că încă nu murise. Dar, încet-încet, lumea aceea s-a retras discret sau a dispărut violent în revoluții și războaie, punîndu-l pe memorialist în situația să constate că dintre toți cei din generația lui, doar el și alți cîțiva să mai supraviețuiască. Nu-i nimic, filozofa el stingher pe trotuar, asta-i viața și n-ai ce-i face.

Căci rostul generațiilor e să se înlocuiască una pe alta întrun ciclu neîntrerupt. De aceea, nemaicunoscînd pe nimeni sau nemaifiind recunoscut de cineva, prefera să rămînă acasă doar el și cu amintirile sale, căci, cum se știe, are și bătrînețea șarmul ei.

Tocmai terminasem facultatea cu puțin peste 7,50 și ca atare fusesem repartizat ca profesoraș stagiar la o școală sătească din Moldova cea săracă. Și cu puțin timp înainte de începerea anului școlar, primind ordin de la București, inspectoratul școlar județean ne-a trimis la o consfătuire de două zile, unde profesori locali cu experiență ar fi trebuit să ne învețe cum se bagă ața-n ac în această meserie. Se mergea pe ideea că și în branșa noastră se putea învăța furînd cîte ceva de la cei mai bătrîni, precum și prin contactul nemijlocit cu elevii. În prima zi de consfătuiri, inspectorii și metodiștii nu oboseau să ne tot spună că un profesor bun nu este acela care numai el vorbește la clasă, ci care tace, lăsînd elevul să se exprime, demonstrînd că a înțeles lecția.

Ne-au cazat, vreo sută de băieți și fete, școliți mai mult prin institutele pedagogice din Suceava, Bacău și Galați, la o școală profesională din Săveni, un tîrgușor sărac și prăfuit, populat cu vreo 7-8.000 de oameni triști. Școala avea doua cămine, o cantină și o sală de festivități. Avea și un teren de sport și nu era prea greu să găsim o minge, dar cu atîtea fete printre noi, nu ne gîndeam la fotbal. Și după cina modestă, am fost invitați la o promenadă nocturnă pe Strada mare din oraș, pînă spre 10, cînd se dădea stingerea. Îi zicea Strada mare nu pentru că era mare sau împărțea urbea în două, ci pentru că era asfaltată pe mijloc, spre marea plăcere a căruțelor și a mașinilor care treceau unele pe lîngă altele. Trotuarele mai aveau de așteptat.

Cînd strada s-a umplut, a început promenada. Și de parcă cineva ar fi dat un semnal, băieții au pornit dintr-o parte și fetele din cealaltă, venind agale unii spre alții. Începuse înserarea și se aprinseseră luminile pe Strada mare. La prima trecere unii pe lîngă alții, ne-am învălmășit și n-am apucat să vedem mare lucru. La a doua, ne-am oprit, ca pentru a ne trage sufletul, dar, de fapt, ne-am privit cîteva clipe. Fetele erau jalnice: niște țărăncuțe jerpelite și pline de acnee, unele scundace și late-n cur, altele lungane, cu nasul mare și crăcănate.

N-aveai de unde să alegi. Și chiar dacă ai fi avut, unde să le duci?, căci școala, în afară de două dormitoare, unul de băieți și altul de fete, cu paturi suprapuse, avea toate sălile încuiate, să zici să fi întins pe vreo iapă de-astea chitite să se mărite cu oricine, pe biroul directorului sau pe vreo catedră. Cînd ne-am întors a treia oară, unii și-au zîmbit și s-au apucat de degete. Șmecheraș de București, cu blugi, plete și barbă, dar plictisit pînă-n măduva oaselor, am luat-o agale pe străzi în speranța că voi găsi ceva mai tare

Paul Suditu, cel mai vechi cola­ borator al revistei noastre, fost profesor de Limba Română, intelectual de mare valoare, din pleiada de început a susținătorilor fenomenului ,,România Mare”, s-a stins din viață duminică, 3 noiembrie a.c. Ne exprimăm profundul regret pentru dis­ pariția lui neașteptată și sîntem alături de familia îndurerată în aceste momente de grea cumpănă. Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze în lumina Împărăției Sale! de băut. Dar tot ce-am putut găsi într-o bombă a fost o nenorocire, adică un fel de rachiu din pîine, parfumat cu busuioc, fiindcă altfel nu puteai să-l bei, că am borît și am borît pînă cînd Luceafărul dinspre ziuă nu s-a mai văzut pe cer.

Românii faţă cu suveranismul Nimeni în țara asta nu mai dă o para chioară pe televiziunile de partid și de stat. Pe cine să mai intereseze reportajele cu bătăile dintre țigani, date pe post încă de la 5 dimineața, crimele, violurile, cataclismele naturale sau accidentele de circulație? Poate doar pe Iohannis, Ciucă și Coldea, niște impostori absorbiți de luptele lor electorale degrabă aducătoare de putere nelimitată, belșug în casă și o bună digestie. Nesimțirea acestor muhaiele a ajuns așa de departe, încît, chiar și o nenorocire, cum ar fi inundațiile, cutremurele sau vreun război la granițe, pot oferi tot atîtea prilejuri de a-i îmbrobodi, încă o dată, pe bieții alegători. Care au rămas la fel de turmentați ca pe vremea lui Nenea Iancu, dar nu de băutură, cum se credea la prima vedere, ci năuciți de vorbăria și ticăloșia promisiunilor.

Ca atare, în zilele noastre, au ajuns la mare preț programele difuzate pe internet, cu știri, informații adevărate, programe care încă n-au fost atinse de balele propagandei iohanniste.

Că așa s-a vrut sau doar s-a nimerit, internetul a pus în circulație, mai voalat sau mai fățiș, programe variate și ferite de laba lungă și păroasă a cenzurii. Focalizînd informația, televiziunile noastre, oficiale sau de mic litraj (sau podcasturi) au săpat tranșee și s-au dispus față-n față: pe de o parte, globaliștii de la conducerea țării, aserviți SUA, NATO și UE și dirijate pas-cu-pas de Servicii, și dincolo suveraniștii, reprezentați, în primul rînd, de armata jurnaliștilor. Unii mai vechi, dar convertiți la noua ideologie: Ion Cristoiu, Andronic, Turcescu, S.R. Stănescu, Cozmin Gușă, Anca Alexandrescu, Petru Romoșan. Alții mai noi: Calistrat Atudorei, Liviu Alexa, Bogdan Comaroni, Ion Spânu, Iosefina Pascal. Alții, în așteptare: Nistorescu. Cu toții monitorizați de Servicii, ce credeați, că nu degeaba România este cunoscută în lume și sub denumirea de Securistan. Dar să nu întrebați care sînt acoperiții sau descoperiții, așteptînd realegerea lui Trump și sfîrșitul războiului din Ucraina. Dar dacă, dimpotrivă, Kamala va cîștiga alegerile, nu mai contează cum se va sfîrși războiul dintre Putin și Zelenski, pentru că, după cum ne informează H.D. Hartmann, nebuna va apăsa pe butonul nuclear și ne vom liniști toți.

La fel ca politicienii, și Serviciile sînt împărțite în două tabere: cei vechi, care au apucat încă din 1990 asupra bucatelor și nu se mai dau duși din ușa măcelăriei. Și cei mai tineri, care trăiesc numai din leafă și abia așteaptă să se arunce asupra prăzii, cînd mai sînt atîtea de furat în țara asta. Și nu le va fi greu, căci bate vînt de schimbări și în Servicii. Revenind la Kamala, ar mai fi de clarificat o chestiune: dacă, la iarnă, ajunge la Casa Albă, ca prima doamnă în exercițiu în State, alde Iohannis, Ciucă și Ciolacu rămîn, încă patru ani, nederanjați defel în tabăra globaliștilor. Dar dacă Trump trage lozul cîștigător, și Putin îl cumințește pe Zelenski, alde Tucă, Șoșoacă, Simion, Călinescu, Puric, Călin Georgescu sau Gușă se vor călca în picioare pentru o funcție mai acătării în Parlament sau la Guvern.

PAUL SUDITU

­

RM

11

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

A cui este, de fapt, palinca

Încă din Secolul al XIX-lea, de la Cihac, autorul primului dicționar etimologic al limbii române, se susține că substantivul palincă ar fi de origine maghiară, mai precis din mgh. palinka, dar să vedem cum stau de fapt lucrurile. După el, alți vajnici lingiviști precum Tiktin, Șăineanu, dar și autorii Dicționarului Academiei, susțin același lucru. În limba română, palincă (pălincă), substantiv de genul feminin, are mai multe sensuri, anume: 1. rachiu, țuică, 2. mămăligă mică și moale, 3. turtă din mălai coaptă, coaptă pe vatră, 4. chiflă, pîine mică. Are limba maghiară sensurile ultimele trei sensuri ale acestui cuvînt? Evident că nu. În plus, trebuie să menționăm că pentru Dicționarul Academiei, termenul palincă cu aceste sensuri rămîne cu origine necunoscută, deși este mai mult decît evident că nu poate fi vorba de două cuvinte diferite, ci doar de sensuri diferite ale aceluiași cuvînt, care se raportează la noțiunea de „a coace, a încălzi foarte tare”. În consecință, ipoteza nu se susține și trebuie reconsiderată. Să vedem care sînt hibele ipotezei în cauză. În primul rînd, rădăcina verbului din care provine acest substantiv este de origine indo-europeană, iar maghiara este limbă fino-ugrică. Apoi, sufixul -ca (-ka) este și el de origine indo-europeană, frecvent în limba română, în limbile slave și chiar în cele romanice.

Rădăcina proto-indo-europeană pel- „a arde, a încălzi” se regăsește și ea în limbile slave, dar termenul palincă nu! În sîrbo-croată există forma palinja, „care arde”, din vb. paliti, „a arde”. În această limbă, la țuică i se spune šlivovica, un derivat din šliva, „prună”. Nici alte limbi slave nu au acest termen, cu excepția limbii ucrainene, care l-a împrumutat din română. În consecință, considerăm că termenul nu este de origine slavă, termen care a fost împrumutat și în alte limbi învecinate, pe lîngă cea maghiară: cf. ucr. palinka, germ. (dial. austriac) palinka. Prin urmare, termenul palincă este un derivat din a păli, care are și el o mulțime de sensuri „1. a încălzi prea tare, a

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (II)

Statul Independent Congo (2) Băștinașilor nu li se permitea să vîndă nimic altcuiva decît guvernanţilor. De asemenea, li se cerea să le asigure alimente europenilor şi să furnizeze stocuri de mărfuri la preţuri fixe.

La început, statul a avut nevoie de zeci de mii de hamali, printre care se numărau şi copii. Un funcţionar oficial i-a descris pe cei care îi cărau bagajele ca pe „o grămadă de nefericiţi, legaţi cu lanţuri la gît... Erau cam o sută şi tremurau de teamă în faţa supraveghe­torului, care se plimba pe lîngă ei rotindu-şi biciul... mulţi dintre ei erau ca nişte schelete şi uscaţi precum mumiile”.

Instrumentul predilect folosit pentru a-i disciplina chiar şi pe copii era chicotte – un bici răsucit făcut din piele de hipopotam –, mînuit de obicei de africani. O singură lovitură era de ajuns ca să lase o cicatrice permanentă şi nu erau neobişnuite cazurile în care oamenii erau pedepsiţi să primească o sută, dar adeseori pedeapsa se dovedea fatală. Mîncarea era sărăcăcioasă. Un senator belgian a spus că hamalii nu primeau decît un pumn de orez şi peşte uscat, urît mirositor. Mulţi au murit „pe durata călătoriei sau, odată sfîrşită călătoria, se duceau să moară din pricina epuizării în satele lor”. În 1891, din 300 de hamali angajaţi într-un marş forţat pe o distanţă de 965 de kilometri nu s-a mai întors nici unul.

Iniţial, Leopold a fost dezamăgit de profiturile pe care i le aducea achiziţia lui şi la un moment dat s-a oferit să o predea statului belgian. Apoi, în 1890, situaţia profiturilor s-a schimbat, întrucît s-au inventat anvelopele pneumatice din cauciuc.În curînd, cau­ ciu­cul era utilizat pentru fabricarea furtunurilor şi

arde, a dogori, a pîrjoli, a pîrli; 2. a lăsa un timp la foc după preparare, pentru a ieși mai ușor din ceaun; 3. a (se) încălzi la soare, a (se) bronza”. Acest fapt dovedește vechimea termenului în limba română. Menționăm că aceiași autori menționați mai sus, susțin că verbul a păli ar fi de origine slavă, ceea ce nu este corect, fiind vorba de o rădăcină proto-indo-europeană care se regăsește și alte limbi indo-europene: cf. vechi islandezul flōr „cald, călduț”, olandezul flouw „călduț” și vechi slavul politь „a arde”, respectiv palitь „a arde” (cauzativ). În limba română, cuvîntul care definește savuroasa licoare are mai mulți cognați, precum verbul a opări, pîrnaie – „oală mare de pămînt folosită la gătit” și plejiță „mîncare, fiertură”, precum și verbul a păli din care provine. Prin urmare, toate aceste cuvinte derivă din rădăcina pel-, menționată mai sus. În consecință, subst. palincă este, fără nici o îndoială, cuvînt de origine indo-europeană, apărut pe terenul limbii române, iar maghiara l-a împrumutat din limba română. În maghiară sînt mii de cuvinte de origine română pe care dicționarele etimologice alte limbii române le consideră de origine maghiară.

Astăzi brandul palinka este autorizat de către UE pentru a fi produs doar în Ungaria și patru districte din Austria, încă din 2010. Putea România să obțină acest

brand pentru județele din Ardeal, dar n-a făcut-o.

Credem că și azi s-ar putea obține brand pentru horincă sau țuică, dar s-a făcut ceva în acest sens? Desigur nu.

Ungurii „împrumută” și azi cum „au împrumutat” dintotdeauna elemente de cultură și civilizație românească și apoi pretind că le aparțin și, nu numai atît, că le-au aparținut dintotdeauna. Istoria adevărată le demonstrează că greșesc. Genetica, ultimul bastion al adevărurilor incontestabile neagă opiniile lor. Pînă și din punct de vedere genetic sînt doar 5% ugro-finici, restul genelor le-au împrumutat de la vecini, ponderea românească fiind de cca 70%.

Avem o clasă politică trădătoare sau chiar de-a dreptul anti-românească și, ca atare, este necesar ca să ne reorganizăm și din punct de vedere politic. Altfel ne trezim cu moștenirea noastră multi-milenară furată de tot felul de venetici! Sîntem singura țară din lume care a acceptat și acceptă încă un ONG zis cultural, alcătuit pe criterii etnice să funcționeze ca partid politic, ceea ce este strigător la cer. Astăzi, după 30 de ani de conviețuire cu această formațiune culturalpolitică, în unele județe din centrul României aproape că nu se mai vorbește românește! Legile internaționale interzic astfel de grupări politice, ceea ce este firesc, dar la noi imposibilul este posibil. Partide politice pe criterii etnice sînt acceptate doar pentru acele grupuri etnice care nu au un stat de sine stătător, cum este cazul scoțienilor, deși în lume există multe astfel de grupuri care nu au o entitate politică care să le reprezinte interesele, cum sînt bascii sau aromânii noștri.

Sînt atîtea lucruri de spus, dar mă opresc aici, întrucît pe multe le cunoaștem cu toții. E bine să aflăm că originea cuvîntului „palincă” este românească. E bine! E bine să afle și ungurii că brandul lor nu este unguresc. Poate trec la o reconsiderare a acestuia. Cît privește România, ar trebui să ne amintim și noi, să le amintim tuturor, că nu este un sat fără cîini! Prin urmare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să trecem la treabă, cu mic, cu mare. Ne așteaptă Țara s-o apărăm și s-o repunem în drepturi!

MIHAI VINEREANU

a conductelor şi ca material izolant pentru cabluri şi instalaţii electrice. În 1897, tota­lul exporturilor din Congo ajunsese de şase ori mai mare decît fusese cu cinci ani înainte. Lianele sălbatice din care putea fi extras cauciucul creşteau peste tot, dar munca era grea, dureroasă şi plină de pericole. Oamenii trebuiau să stea zile în şir în păduri inundate şi să urce în vîrful copacilor.

Un ofiţer din armata personală a lui Leopold, La Force Publique, mărturisea în jurnalul său: „Băştinaşului nu-i place să fabrice cauciuc. Trebuie să fie silit să o facă”. Această armată, ai cărei membri de rînd erau de culoare, era foarte temută. Soldaţii ardeau orice sate ai căror locuitori nu erau dispuşi să presteze muncă forţată. Îi biciuiau pe săteni, violau femeile şi le luau ostatice.

Pentru a se asigura că muniţia nu era „irosită” vînînd animale, ofiţerii albi le cereau soldaţilor să aducă o mînă de om pentru fiecare glonţ pe care-l folosiseră.

Aşadar, dacă un soldat „irosise” un glonţ, ar fi trebuit să taie mîna unui om viu pentru a scăpa din încurcătură.

Soldaţilor care adunau cele mai multe mîini li se putea scurta perioada de serviciu militar. În 1894, cînd mai multe sate nu au reuşit să livreze cantitatea minimă de cauciuc, un superior alb a ordonat să se ia măsuri drastice: „O sută de capete au fost tăiate şi, de atunci, la staţie au fost mereu stocuri din belşug”. Cu altă ocazie, le-a cerut oamenilor lui să pună zece localnici într-o plasă şi, legînd de aceasta nişte pietre, să-i arunce în rîu.

Dacă un alt oficial găsea o frunză în curtea pe care o măturaseră femeile luate ostatice, ordona ca 12 dintre ele să fie decapitate. Dacă într-o pădure o potecă nu era bine întreţinută, punea să fie ucis un copil din cel mai apropiat sat.

O femeie a povestit cum practic întregul ei sat a fost mînat în grupuri de oameni legaţi cîte zece, bărbaţii fiind separaţi de femei. În a şasea zi, soţul ei nu a mai putut înainta, iar soldaţii l-au ucis. Mulţi alţi bărbaţi

au fost ucişi, în timp ce bebeluşii au fost aruncaţi şi lăsaţi să moară pe cîmp. Una dintre companiile de exploatare a cauciucului care activau în Congo a socotit că băştinaşii trebuiau să petreacă în pădure 24 de zile în fiecare lună pentru a putea preda cantitatea de cauciuc impusă. Cînd dormeau, riscau să fie mîncaţi de leoparzi. După ce terminau, trebuiau să străbată pe jos o distanţă de 32 de kilometri sau chiar mai mult, pentru a li se cîntări cauciucul colectat. Drept plată puteau primi cîteva mărgeluţe sau linguri de sare. Dacă îşi amestecau cauciucul cu pămînt sau pietricele pentru a atinge greutatea cerută, puteau fi siliţi să-l mănînce. O notiţă din jurnalul unui ofiţer din La Force Publique ilustrează brutalitatea acestor practici: „Un bărbat din Baumaneh care fugea prin pădure şi îşi striga soţia şi copilul care se rătăciseră s-a apropiat prea mult de tabăra noastră şi a încasat un glonţ de la una dintre santinele. Ne-au adus capul lui... Am incendiat satul”. Sute de mii de oameni îşi părăseau casele. Soldaţii ripostau furînd animalele şi dînd foc colibelor şi recoltelor. Sătenii abandonau copiii mici dacă plînsul lor risca să le dezvăluie ascunzătorile.

Mulţi au murit de foame.

Un intermediar pe nume Eugene Rommel stîrnea groază ca furnizor de oameni pentru muncă forţată.

După spusele unui misio­nar suedez, el răpea fetiţe de la şcoală pentru a le „trata în mod detestabil” şi încarcera femeile cînd oamenii refuzau să-şi vîndă mărfurile sub preţul pieţei, forţîndu-le uneori să se prostitueze.

Misionarul a văzut 700 de femei înlănţuite laolaltă şi răpite. Una a spus: „Pentru ei e totuna dacă ne taie capul nouă sau unei găini”. Unii şefi de trib erau plătiţi cînd puneau la dispoziţie oameni pentru munca forţată, dar alţii au încercat să se opună. (va urma) JOHN WITHINGTON

Pălincăroșii din Turț

Cine redeschide dosarul Nicolae Paulescu?

CUM SE FURĂ UN PREMIU NOBEL (La 155 de ani de la nașterea românului care a descoperit insulina)

(urmare din pag. 1) Deși povestea este veche, cred că ea merită resuscitată, mai ales în contextul bizar în care cel mai înalt for științific din România nu are curajul să revendice un drept al Statului Român, cucerit de excelentul medic Nicolae Paulescu, medic ce a aureolat, prin furt științific, numele unor oameni de știință străini.

Pe scurt, pentru a ne rămîne spațiu tipografic în construcția pledoariei întru apărarea lui Nicolae Paulescu, iată „încurcătura” care durează de peste 100 de ani. În anul 1916, în plină și efervescentă etapă creatoare, românul Paulescu, după zile de căutări și după sute de nopți albe, cu experiment pe animale, descoperă un produs activ antidiabetic în pancreas – substanță pe care a numit-o PANCREINĂ – INSULINA din zilele noastre.

Dacă nu ați uitat, anul 1916 este anul în care România decide să ia parte la Primul Război Mondial, intrînd de partea Antantei, cu scopul bine definit, în special în ceea ce privește recuperarea Transilvaniei de nord. Ei bine, tocmai această perioadă de activare națională a dus la întreruperea cercetărilor savantului român Nicolae Paulescu, încheierea conflagrației mondiale redîndu-i cercetătorului român libertatea de a-și continua visul – punerea la dispoziția omenirii a unui element vindecător în complicata boală (și suferință) de diabet. În urma definitivării unor cercetări interdisciplinare, cu rezultate notabile (adică, de însănătoșire), românul Paulescu publică, în 1921, lucrarea de sinteză, purtînd titlul „PANCREINA ȘI PROCEDURA FABRICAȚIEI SALE”, înscriindu-se, astfel, în prioritatea drepturilor de autor (inventator). Iată că, în 1922 (deci, cu un an întîrziere), doi cercetători canadieni (Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best), anunțau cu mare tam-tam „descoperirea” insulinei, pe care o administrează pentru prima dată unui pacient.

Pentru a-și acoperi „frauda”, cei doi au interpretat în mod voit un studiu al lui Paulescu, declarînd că acesta a susținut că injecțiile cu pancreină la pacienți nu ar fi avut efect (lucru neconfirmat și neverificat în acest caz de înșelătorie mondială).

Nu numai că cei doi cercetători din țara frunzei de stejar au fost recunoscuți ca „inventatorii” insulinei, dar, pe cale de consecință, anul următor au primit și prestigiosul Premiu Nobel pentru medicină. Bietul Paulescu s-a revoltat și a trimis un memoriu Comitetului din Suedia, cel care desemnează laureații premiilor Nobel (în afară de Premiul pentru Pace, care se decernează de către Norvegia), fără niciun rezultat, gușații de la Stockholm respingîndu-i memoriul. De aici încolo, timp de un secol, se scrie cel mai mare furt intelectual din lumea contemporană, de fapt două rapturi: descoperirea insulinei și Premiul Nobel! Cine merita această coroană dublă – citiți și judecați.

Cartea din bibliotecă Cînd mi-am pus în planul scrierilor mele acest subiect, avînd în vedere împlinirea celor 155 de ani de la nașterea medicului Nicolae Paulescu – descoperitorul (nevalidat) al Insulinei, am întocmit o listă cu lucrări reprezentative despre acest subiect, printre acestea – prin unicitatea sa – se număra un volum apărut în anul 1986 la Editura Academiei Republicii Socialiste România, cu un titlu incitant și inedit – „Corespondența în sprijinul priorității lui N.C.Paulescu în descoperirea insulinei”, autor Ionel Pavel. Trecînd în revistă întreaga bibliografie în materie, mi-am dat seama că nu pot configura furtul descoperirii românului Paulescu, în condițiile obscure ale finalului

unui război sîngeros, fără a avea la îndemînă acest instrument viu, care respiră autenticitate prin corespondența veridică a acestei drame românești. Întrebarea, firească, în acest caz: unde găsesc cartea lui Ionel Pavel? Și, a doua întrebare: Cine este acest Ionel Pavel?

După o rapidă chibzuință am stabilit două direcții: Biblioteca Academiei Române sau Biblioteca Națională. În ambele cazuri trebuia să mă deplasez la instituțiile respective, să parcurg programul oficial de solicitare a lucrării respective etc., ceea ce îmi răpea din timp, așa că am mai trecut încă o dată cu privirea asupra rafturilor bibliotecii personale, căutîndu-l pe...

Ionel Pavel. Oare? Căutînd pe rafturile de sus, cele cu volume de pe timpul „odiosului”, care cuprind nume grele din literatura națională, precum și traduceri din marea cultură universală, observ, pe un cotor de carte subțirel, de nici un centimetru, inițialele EA, (însemnînd „Editura Academiei”), iar deasupra, scris pe verticală, cu litere pricăjite, numele autorului – Ionel Pavel. Găsisem ceea ce căutam, și era chiar lîngă mine, trebuia să iau doar scara și să ajung la raftul albit de praful și de patina celor 38 de ani de cînd stă nemișcată. Coborînd de pe scăriță cu „minunea” în mînă, făceam, involuntar, comparație cu ce fel de lucrări literare ne completam noi bibliotecile înainte de 1989, pe cînd cartea bună nu era un obiect de lux în casa românului de rînd, pe cînd astăzi, cînd la școală s-a scos Istoria României, aceasta fiind înlocuită cu Istoria Holocaustului în România și cu Istoria Israelului, cartea, în general, a devenit un obiect desuet. În fine...

Avînd „obiectul muncii” în față, pînă să vă prezint „miracolul” Paulescu, să facem cunoștință cu medicul Ionel Pavel. Pe scurt. Ionel Pavel (Ionel S. Pavel), născut în București (14/27 martie 1897, decedat la 6 martie 1991, București), medic diabetolog român, profesor la Clinica de Boli de Nutriție și Diabet din cadrul Spitalului Cantacuzino, membru corespondent al Academiei Române din 1963, membru titular din 1990, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1976). Principalele domenii de activitate au fost diabetul și fiziopatia biliară, fiind considerat fondatorul diabetologiei românești. În anul 1944 publică monografia „Le Diabete”, pentru care, doi ani mai tîrziu, este recompensat cu Premiul Academiei de Științe de la Paris. Fără a trece în revistă toate meritele prof. dr.

Ionel Pavel, cele notate sînt suficiente pentru ca numele acestui om de știință român să poată fi garanția la ceea ce va urma în apărarea altui român celebru – medicul și cercetătorul Nicolae Paulescu.

O carte – document Acum, cînd am în fața mea cartea cu pricina – mina de aur a rezolvării „Cazului Paulescu” – respir adînc și citesc titlul de pe coperta anostă, un maro pierdut, un titlu simplu, sobru, fără înflorituri, scris în trei limbi, semn că și conținutul lucrării ne oferă informații în limbile ro­ mână: „Corespondența în sprijinul priorității lui N.C. Paulescu în descoperirea insulinei”; en­gleză: „The Correspondence Lending Support to the Priority of N.C. Paulesco in the Discovery of Insulin”; franceză: „La corres­ pondance a lʼappui de la priorité de N.C.Paulesco dans la découverte de lʼinsuline”.

Am numit cartea ca document, pentru că, într-adevăr, corespondența purtată de medicul român Ionel Pavel cu oameni de știință în domeniul diabetologiei scoate în evidență rolul primordial al lui Nicolae Paulescu în descoperirea insulinei și, implicit, nedreptatea care i s-a făcut, ajungînd, la un moment dat, cînd chiar unul dintre cei care primiseră premiul Nobel în locul lui Paulescu, să recunoască (desigur, indirect) eroarea care a generat acest scandal medical. Dintre sutele de corespondențe care au avut în centrul lor elucidarea descoperitorului insulinei, autorul ne prezintă doar o parte a acesteia, și anume cea purtată cu: • Ian Murray – profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Glasgow, vicepreședinte al Societății Engleze de Diabetologie, care pornise deja să cerceteze rolul lui Paulescu în descoperirea insulinei; • F.G.Young – profesor la Facultatea de Chimie Biologică din Cambridge, cel care a fost numit președintele Comitetului în cadrul Congresului Internațional al Diabetului, din anul 1970, de la Buenos Aires, Comitet menit să analizeze datele asupra priorității descoperirii insulinei; • Daniel Foster – profesor, editor al revistei „Diabetes”, și, prin intermediul acestuia, cu Asociația Americană a Diabetului, care patronează în fiecare an festivitatea comemorativă, dedicată lui Banting (unul din falșii laureați): „Banting Memorial Lecture”.

Numai aruncînd o privire fugară asupra celebrității numelor celor indicați mai sus, ne dăm seama de autoritatea (profesională și morală) a răspunsurilor acestora în cadrul corespondenței lor cu medicul român Ionel Pavel. În acest triunghi al unei efervescente corespondențe sare în ochi corespondența purtată cu profesorul F.G. Young, în mod special privită critic, prin prisma dezbaterilor din Comitetul enunțat mai sus, ale cărui rezultate nu au fost pe măsura așteptărilor profesorului Ionel Pavel. În acest context demonstrativ, unde fiecare amănunt relevat poate căpăta greutatea aurului pur, mărturiile autorului cărții amintite sînt nu doar edificatoare, în vederea stabilirii cu adevărat a priorității descoperirii insulinei, ci înfățișează și o oglindă retrovizoare a lipsei de scrupule a unor foruri internaționale și oameni de știință, în recunoașterea unei realități indubitabile asupra priorității de care pomeneam mai sus. Interesant este faptul care ne dezvăluie, apropo de caracterul doctorului Ionel Pavel, două trăsături solide: cunoașterea și stăpînirea la perfecție a subiectului, și optimismul de care era condus în demersul său, fiind convins de reușita acestei inițiative.

Cu atît mai mare i se va părea deziluzia, între timp, cu cît nici conaționalii lui Paulescu nu au avut verticalitatea (științifică și morală) să susțină lupta pentru dreptate a românului Ionel Pavel!

Cu dovezile pe masă Pentru că am amintit în capitolul anterior despre un Congres științific de la care Ionel Pavel avea mari așteptări în decizia de a se face dreptate, pentru a prezenta cititorilor atmosfera de la acest For internațional, în orice caz, în perpetuarea erorii (minciunii) din anul 1921, redau un fragment edificator din carte. Cum corespondența cu F.G.Young a fost rezultatul intervenției lui Ionel Pavel la Congresul Internațional al Diabetului de la Buenos Aires,

din 1970, iată descrierea realității: „Eu solicitasem președintelui acestui Congres, profesorului Rachmiel Levine, să instituie o comisie care să analizeze datele controversei asupra priorității descoperirii insu­linei.

Președintele, care cunoștea problema, mi-a cerut să fac propuneri pentru componența Comitetului. «Bine­înțe­ les, dumneavoastră veți face parte», a adăugat el. Am sugerat încă trei nume: Profesorul Rolf Luft, președintele Secției de Medicină (Fiziologie) a Institutului Nobel (nota bene: prof.

Luf a declarat în anul 1981, că cel mai contestat premiu Nobel a fost cel din 1923, acordat descoperirii insu­ linei – n.a.), profesorul Butterfield, diabetolog cunoscut, de la Facultatea de Medicină din Londra, și profesorul Rambert, de la catedra de Diabetologie a Facultății de Medicină din Paris”. Și, acum – prima deziluzie – componența Comisiei, din care lipsea tocmai Ionel Pavel, în schimb, apărea profesorul Haist, acesta fiind succesorul lui Best (laureat), la Universitatea din Toronto. A urmat, apoi, siluirea misiunii acestui Comitet care numai „Comitet de anchetă” nu se putea numi, din start avînd precizat că „nu a avut intenția să minimalizeze în vreun fel contribuția lui Banting, Best și MacLeod, în Toronto, în anii 1921-1922, ci mai degrabă să plătească un tribut altor cercetători ale căror observații au format o parte din baza de la care au pornit cercetătorii grupului din Toronto, în urmă cu 50 de ani”. Recunoașterea cu „baza de la care s-a pornit”, mai pe șleau, canadienii au fost în urma românului Paulescu, dar Raportul o scaldă, menținînd o prioritate total falsă.

Săracul Ionel Pavel, prin ce sentimente o fi trecut, și ce putere de luptă o fi avut dacă, la aflarea componenței acestui Comitet, a avut tăria morală să spună, vorbe susținute cu argumente pe care le considera imbatabile: „Nu am protestat împotriva componenței Comitetului astfel constituit, fiind convins că acesta nu va putea trece peste faptele următoare”. Nu numai că faptele invocate de doctorul Ionel Pavel sugerau în mod vizibil întîietatea românului Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei, dar tocmai acest lucru a condus la totala ignorare a acestor factori de către Comitet, păstrîndu-se, în continuare, coroana neclintită de pe capul falșilor descoperitori ai insulinei. Pentru edificare, iată dovezile aduse de Ionel Pavel, spulberate (mai bine zis, neluate în seamă) de acest Comitet: 1. Data aparițiilor articolelor lui Paulescu – cu 8 (OPT) luni anterioară publicării materialelor lui Banting și Best; 2. Valoarea exhaustivă a lucrărilor lui Paulescu comparativ cu lucrările canadienilor; 3. Citarea vădit falsă, de către Banting, a concluziilor lucrărilor lui Paulescu, ceea ce a contribuit la excluderea acestuia de la decernarea Premiului Nobel.

Dialogul de la distanță, prin corespondență, la ani depărtare de strîmba decizie de a-i cadorisi pe canadieni cu un așa mare (dar, nemeritat) renume, dintre doctorul Ionel Pavel și cele trei personalități din lumea medicinei internaționale, amintite la începutul acestui articol, este atît de palpitant, și reconfortant, în final, pentru noi (deși tardiv), aducînd în lumină adevărate surprize și răsturnări de situație. Una dintre aceste situații este chiar un interviu acordat de profesorul Young, fostul președinte al Comitetului care nu a rezolvat nimic în 1970, dar care (Young) recunoaște în acel interviu două componente ale adevărului despre descoperirea insulinei, anume că: Premiul Nobel trebuia împărțit între Paulescu și Benting, și că autorii canadieni n-au fost rău intenționați cînd au reprodus fals concluziile lui Paulescu. Ce folos, acum?

Chiar din prima parte a corespondenței lui Pavel cu Ian Murray, deși inițial opiniile unor specialiști din Occident tratau superficial problematica controversatei descoperiri, medicul român a constatat o coincidență în citarea unor elemente esențiale în stabilirea adevărului, coordonatele de bază rămînînd devansarea cu 8 luni a cercetărilor românului Paulescu față de canadieni, doar că Paulescu i-a spus „pancreină”, nu „insulină”; faptul că lucrările lui Paulescu vizau cele trei metabolisme (glucidic, lipidic, protidic), în timp ce lucrările lui Banting

și MacLeod se refereu numai la glucide, și, în sfîrșit – Banting citase, vizibil și, foarte probabil, voit, în mod fals rezultatele obținute de Paulescu. În această privință merită citate cîteva rînduri din carte, ca o concluzie pozitivă a provocării vieții medicului Ionel Pavel, în dorința sa de a se face dreptate: „Am constatat cu satisfacție că, grație unei fericite coincidențe, Ian Murray, în Glasgow, și eu, în București, am întreprins aproape în această epocă, aceleași cercetări asupra rolului decisiv jucat de Paulescu în descoperirea insulinei. Am putut lua contact în scris și, timp de mai mulți ani, am confruntat prin scrisori cercetările noastre. De aici această lungă corespondență care este, toată, în favoarea lui Paulescu”.

Dovezile din această carte, în favoarea românului Nicolae Paulescu, sînt multiple și devin copleșitoare, în timp și spațiu, dînd la iveală, inconfundabil, marea eroare din 1921. Pentru că vreau să închei cu o „poveste” și mai incredibilă, mai ofer un exemplu de manipulare chiar și a unui Premiu Nobel pentru medicină. Iată-l. În 1982 apărea la Chicago lucrarea „The Discovery of insulin”, autor Michael Bliss, care, la pagina 209, scrie că experiențele lui Banting și Best, din 12 ianuarie 1922, s-au soldat cu un eșec. Experiența reușită a fost efectuată mai tîrziu de Collip, iar purificarea, chiar după acest autor, era o operație la îndemîna oricărui chimist cu experiență (pagina 238). Mai mult, după moartea lui Best, s-a găsit în carnetul de lucru al acestuia o însemnare datată noiembrie 1921 și care menționa studierea lucrărilor lui Paulescu. Ulterior, astfel cum am mai scris, Banting și Best au citat rezultatele lui Paulescu în mod deformat, în prima lor comunicare din 1922.

Pentru a sintetiza acest rapt științific, redau cuvintele lui Ionel Pavel, care reflectă un adînc sentiment de neputință și durere, alături de un sacrificiu uman prea repede uitat chiar de Nația lui, după cum veți citi în ultimul capitol al acestui articol. Deci, Ionel Pavel: „Am dedicat recunoașterii priorității lui N.C.Paulescu în descoperirea insulinei toate eforturile mele din ultimele două decenii. Făcînd acum bilanțul circumstanțelor care, de 65 de ani încoace (era în 1986 – n.a.), continuă să-l ignore pe marele savant, constat că această nedreptate este, de fapt, rezultatul unui grav deficit de etică științifică”.

Corect. Ce veți citi, însă, acum, în ce fel de deficit se încadrează?

Lepădarea Academiei Române de Paulescu În cartea sa, Ionel Pavel, mizînd pe bunul-simț și pe patriotismul românilor în a-și apăra valorile autentice, remarcate pe plan internațional, visa cu încredere la anul 2021 – Centenarul descoperirii insulinei – scriind astfel, printre altele: „Nădăjduim că aniversarea centenarului descoperirii insulinei, în 2021, va fi finalmente convingătoare în favoarea savantului român”. Eroare!

Cruntă eroare! De unde să știe doctorul Ionel Pavel (care avea să moară în 1991) că, mai înainte de a se lupta cu străinii pentru recunoașterea priorității descoperirii insulinei a lui Nicolae Paulesu, trebuia să se lupte cu instituțiile Statului Român, în speță, Academia Română!

Ce s-a întîmplat, de fapt?

Pentru 1-3 septembrie 2021, Academia Română avea programată o sesiune omagială în onoarea savantului român Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la acest eveniment științific major. În vară, însă, s-a pornit un atac concentrat asupra Academiei Române și asupra unor personalități din lumea științifică, forțîndu-i să nu-l mai aibă pe Nicolae Paulescu în centrul atenției, cei în cauză venind cu amenințări directe, așa cum a procedat dr. Peter Manu, profesor de medicină la Universitatea Hofstra, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale Românești, coautor împreună cu Horia Bozdoghină, al cărții „Polemica Paulescu” în descoperirea insulinei, prezentîndu-l ca pe un înrăit antisemit. Acest domn care trăiește în SUA, probabil, în numele „democrației” de peste Ocean, a avut tupeul să trimită următoarea amenințare prin e-mail conducerii Academiei Române, prin care cere să se renunțe la organizarea sesiunii din septembrie consacrate lui Paulescu: „Vă spun deci, cu regret, că dacă delimitarea Academiei de această persoană, cerută de Guvernul României, nu va fi publicată cît mai curînd, voi notifica Anti-Defamation League, American Jewish Committee, și United Natione Commission for Human Rights” (Cred că nu mai e nevoie de traducere).

Desigur, președintele Academiei, reputatul profesor Ion Aurel Pop, a și executat ordinul, răspunzîndu-i reclamantului că: „Nu va avea loc în acest an, la Academia Română sau sub egida Academiei, nicio conferință despre descoperirea insulinei (...) Este clar că descoperitorii insulinei sînt laureații premiului Nobel. S-au afirmat și alții pe drumul anevoios al descoperirii, dar o manifestare encomiastică la adresa lui Paulescu ar fi rușinoasă, de neacceptat (...)”. Ce să mai comentăm? Doar folosind ultimele cuvinte dintre ghilimele: „de neacceptat”!

Totuși, dacă cel mai înalt for științific din România pare a nu fi condus de români, au mai rămas oameni în România care nu l-au uitat pe descoperitorul Insulinei, savantul român Nicolae Paulescu, și care, odată cu aniversarea Centenarului Insulinei, l-au omagiat și pe „tatăl” acesteia – Nicolae Paulescu, activitate desfășurată sub egida Asociației Medicale Române, coordonată de Acad. Constantin Ionescu-Tîrgoviște, președintele acestui for – prin Conferința științifică „Centenarul descoperirii insulinei”. Nevrînd să rămînă fără serbare – insulina și Paulescu constituind teme intezise în România mileniului III – Academia Română l-a comemorat pe Moses Gaster (rabin, filolog, istoric literar și folclorist), născut la București la 17 septembrie 1856, decedat în Anglia la 5 martie 1939, membru de onoare al Academiei Române, lider sionist.

Nu e rău că Academia nu l-a uitat pe rabinul Moses Gaster. Rău este, și rușinos, în același timp, că ne-am uitat eroii noștri, pe care i-am îngropat a doua oară, la comanda străinătății! Ce facem? Ne întoarcem iar la Doina lui Eminescu: „De la Nistru pînʼ la Tisa”, sau la perioada anilor ʼ50, cînd la școală studiam Istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice)? Apropo: facem un salt peste 3 ani și consemnăm un moment istoric unic în relațiile bilaterale româno-israeliene, reamintind de onoarea Academiei Române față de rabinul Moses Gaster: Nu demult, cu prilejul celebrării a 145 de ani de la încetățenirea primului evreu în România (dar, primul fiu de dac în Țara lui Decebal, cam cînd o fi fost?), premierul Marcel Ciolacu a ținut un discurs fulminant, în care a dat pe gură o minciună mai rușinoasă decît răstignirea lui Isus Christos între doi tîlhari: „Statul român nu ar fi existat fără evrei”. Amin, domnule Ciolacu! Acum, chiar ești cel mai nimerit pentru a fi președintele României!

Domnilor învățați ai României anului 2024, indiferent ce nume purtați, nu omiteți faptul că, înainte de orice considerații mai mult sau mai puțin realiste, nu trebuie uitat că Nicolae Paulescu (s-a întîmplat să fie român, din România!) a descoperit PANCREINA (denumire dată de el celei ulterioare, de INSULINĂ) în 1921, iar în anul 1922 a obținut, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, Brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procesul său de fabricație”. Cei doi canadieni au fost aproape la un an distanță. Acesta este adevărul. Între cele două ipostaze nu este decît un cîmp minat cu inadverdențe, menit să țină la respect și cu capul plecat un Popor din stirpea lui Nicolae Paulescu...

14

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

Cronici de familii • Cronici de familii

BELDIMANII (II)

În 1884, Al. V. Beldiman s-a stabilit în Bucureşti, unde a început să colaboreze la ziarul Războiul semnînd „Un moldovean“. Peste patru ani, la 15 august 1888, a reuşit Profirița – „contesă de Miroslava“ (2) să reînfiinţeze Adevărul, de astă dată ca mare cotidian Băiat frumos, harnic şi destoinic, Dincă a ştiut să- bucureştean. Ultimii ani ai vieţii şi i-a consacrat exclusiv şi atragă într-atît afecţiunea stăpînei, încît aceasta nu gazetăriei. Constantin Mille, talentatul ziarist şi scriitor se mai putea lipsi de serviciile sale. Şi ce era firesc pe care Beldiman îl alesese ca urmaş al său la conducerea să se întîmple, s-a întîmplat. Dincă s-a îndrăgostit de Adevărului, i-a schiţat un sugestiv portret: „Crescut în Clementine, care nu bănuia că, în vinele iubitului său, lumea aristocratică, cu legături de familie cu toată boierimea sîngele împăraţilor Byzanţului se „îndulcise“ cu acela moldovenească, educat ca un boier, Alex. V. Beldiman, odată al roabei ţigănci Maria. Dar cînd, după trei ani, coana intrat în lumea presei – o lume, orice s-ar zice, plebeiană şi Profiriţa s-a întors la Iaşi, adevărul n-a mai putut fi democratică –, a dat o strălucită dovadă de puterea lui de ascuns şi tînăra franţuzoaică nici măcar n-a voit s-audă asimilaţiune“. A făcut, într-adevăr, mari sacrificii materiale de o eventuală căsătorie. Şi lucrurile s-au zvonit pînă pentru apariţia ziarului său, de multe ori împărţindu-şi leafa sus de tot, la curtea domnească, unde Grigore Alexandru sa de director colaboratorilor şi prietenilor aflaţi în dificultate Ghica, principele animat de ideile liberale ale epocii, financiară. Mărinimia sa a fost secondată de activitatea hotărî să coboare într-o seară la cină la mătuşa sa soţiei sale, Smaranda (Emma) Beldiman, iniţiatoarea Profiriţa. Folosind toate argumentele, a încercat s-o şi conducătoarea societăţii de binefacere „Sprijinul“. convingă pe mătuşă să-i „dea carte de iertare“ lui Dincă. Soţie devotată, Smaranda a susţinut cu înflăcărare cauza Truda i-a fost zadarnică. La plecarea lui vodă, Profiriţa întemeietorului Adevărului. Ei, de altfel, i-a revenit şi l-a chemat pe Dincă, i-a tras o pereche de palme şi i-a sarcina educării şi creşterii celor doi copii ai lor: Alexandru spus că atîta vreme cît ea va trăi, nu se va putea lipsi (1855-1924) si Edmond-Vasile (1860-1919).

Primul dintre băieţi, Alexandru, a intrat de tînăr în politică, de el şi că va rămîne robul ei. Pierzîndu-şi cumpătul, făcîndu-şi debutul ca membru al Partidului Naţional-Liberal, bietul Dincă a dat fuga în odaia sa, şi-a încărcat pistolul, şi, repezindu-se la Clementine, i-a tras un glonte în polemizînd în presa acestui partid cu... tatăl său. De altfel, inimă, după care s-a împuşcat şi el în cap. Chiar în între tată şi fiu nu a existat niciodată o atmosferă de armonie aceeaşi noapte de noiembrie 1855, povesteşte Gh. Sion, şi înţelegere. Am putea spune chiar că în tot ce a făcut, fiul domnitorul, aflat în şedinţa Divanului, a fost înştiinţat s-a situat la polul opus. Dacă tatăl şi-a sfîrşit cariera printr-o de cumplita tragedie, pe care, cu toate stăruinţele sale activitate publicistică de stînga, fiul şi-a început-o în presa personale, nu o putuse înlătura. Atunci, împreună cu liberală. Dacă tatăl a fost un prieten devotat al lui Cuza vodă sfetnicii săi, a hotărît să nu ridice şedinţa Divanului, şi un adversar al regelui Carol I, fiul său s-a numărat printre sfetnicii credincioşi ai acestuia. Dacă tatăl l-a combătut pînă nu va rezolva problema emancipării robilor ţigani.

Cocoana Profiriţa şi-a dezrobit ţiganii, dîndu-le şi vehement în presă pe D.A. Sturdza, fiul s-a aflat printre unele ajutoare, şi, roasă de remuşcări, şi-a petrecut mulţi colaboratorii apropiaţi ai acestuia. Doctor în drept la Berlin, ani ocupîndu-se cu milostivenii şi binefaceri, pentru în 1877, Alexandru A. Beldiman a intrat în diplomaţie, în ca, din 1870, să treacă la odihna de veci în gropniţa 1878, ca secretar al agenţiei române din capitala Germaniei.

Delegat în Comisia internaţională a Dunării, în mai multe străbunilor de la biserica Tălpălari. rînduri secretar general al Ministerului de externe, el a Un cititor al presei moderne îndeplinit şi funcţiile de agent diplomatic şi consul general la Sofia (1885), ministru plenipotenţiar la Belgrad (1888) şi Cel de-al doilea copil al vornicului Alecu Beldiman apoi la Berlin (1896-1916). În această ultimă calitate, a fost a fost Vasile (mort în 1853), ce a ocupat, pe rînd, diverse un apărător înfocat al alianţei României cu Puterile Centrale, dregătorii: postelnic, vornic, agă şi pîrcălab la Galaţi. S-a manifestîndu-şi această poziţie chiar şi în momentele căsătorit cu Maria Mavrocordat, soră cu Zoe Mavrocordatintrării ţării noastre în război. Mulți dintre contemporani Brâncoveanu – prima soţie a lui Gheorghe Bibescu, domnul muntean, devenită la bătrîneţe stareţă a mînăstirii l-au învinuit nu doar de filo-germanism exagerat, ci chiar Samurcăşeşti-Ciorogîrla, unde a şi fost îngropată. Ei au de lipsă de patriotism. Filo-germanismul său trebuie judecat avut doi băieţi: Vasile (1831-1871), ofiţer, căsătorit cu însă cu luciditate, eliminînd etichetările grăbite. În alianţa Elena Sturdza-Scheianu, şi Alexandru (1832-1898), al cu Puterile Centrale, Al. A. Beldiman a văzut o pavăză cărui nume îl poartă astăzi o stradă din centrul Capitalei. sigură împotriva expansionismului ţarist. Şi nu trebuie uitat După studii în Elveţia şi la Paris, s-a întors în ţară, s-a faptul că el a fost legat, prin multe fire de lumea germană, căsătorit în 1853 cu Smaranda (Emma) Callimachi inclusiv prin căsătorie; soţia sa – Martha Faehling (1857(1838-1934), fiica vornicului Alexandru Callimachi de la 1939) – era fiica profesorului berlinez Albrecht Faehling, în Stînceşti (Botoşani) şi a Mariei Cuza. A participat cu tot casa căruia Al. A. Beldiman şi alţi români fuseseră găzduiţi sufletul la lupta pentru Unire, alegerea lui Cuza în cele în anii studenţiei. E drept că şi alţi oameni politici din două ţări prilejuindu-i o bucurie deosebită, cel ales fiind epocă – P.P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere sau Al. Marghiloman – au avut aceeaşi orientare politică, deosebirea şi ruda soţiei sale. Sub domnia lui Cuza, este însă aceea că aceştia au găsit şi calea şi Al. V Beldiman a ocupat funcţiile de formula prin care convingerile lor politice prefect de Ilfov (1864-1865) şi apoi de nu i-au împins la atitudini limită. Pe Al. A. prefect al Poliţiei Capitalei, funcţie pe Beldiman convingerile sale l-au determinat care o ocupa şi în momentul detronării să se retragă din viaţa politică, petrecîndului Cuza. În noaptea aceea de 10 spre şi ultimii ani de viaţă la mica sa proprietate 11 februarie, de altfel, avea să fie de la Dîrste, lîngă Braşov, unde a și fost păcălit, neputînd interveni în desfăşura­ înmormîntat. Al. A. Beldiman a avut doi rea evenimentelor, deoarece Adolf fii și două fiice: Alexandru (1882-1975), Cantacuzino şi Constantin Bălăceanu, Elisabeta (1884-1886), Victor (1888sfătuiţi de conspiratori, l-au atras pe 1946) şi Areta-Maria (1893-1985). Aretaprefectul poliţiei acasă la C.A. Rosetti.

Maria a fost căsătorită cu doctorul Ştefan După detronarea lui Cuza s-a retras la Mişu, fiul diplomatului Nicolae Mişu.

Iaşi. Venirea lui Carol l-a nemulţumit şi Alexandru a studiat ingineria, remarcîndua devenit unul din înverşunaţii adversari se ca inventator.

El a conceput sistemul de ai dinastiei străine. În 1871 a fondat la foraj cu motor la talpa sondei, brevetat la Iaşi săptămînalul Adevărul, avîndu-l ca Cîmpina în 1910. Fratele său, Victor – jurist prim-redactor pe A.D. Holban. Pentru – s-a căsătorit în 1918 cu Magdalena, fiica atacurile sale virulente împotriva istoricului Radu Rosetti (1853-1926), avînd Coroanei, a fost dat în judecată şi doi fii gemeni – Alexandru şi Radu –, primul ţinut sub stare de arest timp de peste fiind tatăl arhitectului Alexandru Beldiman, trei luni. Procesul nu s-a ţinut la Iaşi, fost preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din unde Al. V. Beldiman se bucură de o România. mare popularitate, ci la Roman. Aici, După cum se poate observa, în ramura juraţii, între care şi Vasile Alecsandri, descendenţilor cărturarului Alexandru bun prieten al acuzatului, l-au achitat, (Alecu) Beldiman, numele de Alexandru preţuindu-i talentul şi verva sa ziaristică Mormîntul familiei Beldiman a fost păstrat în fiecare generaţie – cu o deosebită. Dar amenzile ce i s-au aplicat din cimitirul Mînăstirii singură excepţie –, al şaptelea Alexandru l-au împiedicat să scoată în continuare Samurcășești din această spiţă, fiul arhitectului Matei revista.

RM

Beldiman, stingîndu-se în 1983 la Paris, la frageda vîrstă de 12 ani.

Șuvița de păr și moartea poetului Din Dumitrache, fratele vornicului Alecu Beldiman, descinde o altă ramură a familiei. Trebuie precizat că Maria, fiica lui Dumitrache Beldiman, s-a căsătorit cu marele vornic Scarlat Miclescu de la Călineşti (Botoşani), fratele mitropolitului Sofronie Miclescu (1851-1860).

Fiul Mariei Beldiman – Miclescu a fost mitropolitul Calinic Miclescu, primul mitropolit primat al României. Înalte funcţii a deţinut şi Iordache Beldiman (18051870), şi el fiu al lui Dumitrache. Acesta a fost căsătorit mai întîi cu Catinca Dimachi, fiica boierului cărturar Nicolae Dimachi, autorul primei comedii originale din literatura română, intitulată Sfatul familiei. De numele Catincăi este legată o poveste romanţioasă consemnată de G. Sion în amintirile sale, precum şi de istoricul Radu Rosetti. Aceeaşi poveste a constituit şi subiectul romanului Fermecătorul Hrisoverghi, publicat în 1942 de scriitorul moldovean Theodor Râşcanu. Poetul G. Sion ne povesteşte idila Catincăi Beldiman cu tînărul poet Alexandru Hrisoverghi. Acesta din urmă, prezent la un bal la Curte, în iarna lui 1837, a primit o şuviţă din minunatele plete ale Catincăi.

Adînc mişcat, poetul i-a închinat poezia Unei şuviţe de păr, cu care a pus definitiv stăpînire pe sufletul ei.

Dragostea s-a înteţit şi într-o bună zi cînd Iordache Beldiman s-a întors pe neaşteptate acasă, spre a nu fi surprins în iatacul soţiei acestuia de pe strada Păcurari din Iaşi, poetul îndrăgostit a sărit pe fereastră. În cădere, şi-a rupt coloana vertebrală, murind după puţină vreme.

Episodul acesta, dacă s-a petrecut, nu putea să se producă în februarie 1837, ci mai înainte, căci Iordache divorţase de soţia sa încă de la 6 iunie 1836. În a doua sa căsătorie, Catinca l-a avut ca bărbat pe Toderiță Balș, devenind, timpul căimăcămiei acestuia din anii 1856-1857, prima doamnă a Moldovei. Fostul ei soţ, Iordache Beldiman, unul dintre candidaţii la tronul Moldovei în 1859, a deţinut în cursul vieţii sale funcțiile de președinte al Curții de Apel din Iași, ministru de justiţie, deputat şi primar al Iaşilor. S-a recăsătorit cu Pulheria Rallet. Copiii săi au avut o evoluţie potrivită Dimitrie (Matache) Beldiman (1834-1873) a ajuns prefect de Iași, Gheorghe (1843-1914) – prefect de Ilfov, Fălciu şi senator – a fost ginerele omului politic şi de finanţe Petru Mavrogheni şi apoi – după o efemeră căsătorie cu Safta Vârnav-Liteanu – al lui Mihail Kogălniceanu. Profira (1847-1924), sora lui Dimitrie şi Gheorghe, s-a căsătorit cu Theodor G. Rosetti (unul dintre întemeietorii Junimii, frate al doamnei Elena Cuza, guvernator al Băncii Naţionale, preşedinte al Consiliului de Miniştri în 18881889). Cealaltă soră, Lucia (1849-1919) a devenit soţia colonelului Paul Şubin, nepot de soră al domnitorului Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Această ramură a familiei s-a stins în secolul nostru prin Lucia (1905-1963), strănepoată directă a lui Iordache Beldiman. În legătură cu această ramură a Beldimanilor, ar mai putea fi amintit un episod trist. Dimitrie (Matache) Beldiman a fost căsătorit în 1856 cu Elisa Lupu Balş, cu care a avut doi copii: pe Maria-Smaranda (născută în 1857) şi un fiu, Gheorghe (1859-1863). În momentul divorţului părinţilor, fiica a fost „furată“ de mama ei şi ascunsă într-o mînăstire de pe valea Rinului, lîngă Köln. Mulţi ani a umblat bietul Matache să-şi găsească fiica, dar fără rezultat. Mult mai tîrziu, cînd regina Elisabeta se afla în Germania, la Köln, a aflat despre prezenţa acestei tinere moldovence. A chemat-o la ea, a pus să se ia legătura cu membrii familiei din ţară, dar firul zilelor sale s-a întrerupt prematur şi înainte de a avea posibilitatea să-şi revadă plaiurile natale.

Beldimanii au ctitorit cîteva lăcaşe de cult în Moldova, legîndu-şi numele în primul rînd de biserica Tălpălari din Iaşi, alături de familia Cantacuzino-Paşcanu. Aici se odihnesc cărturarul Alecu Beldiman, fraţii săi Filaret şi Dumitrache, fiii acestuia din urmă, Vasile şi Iordache, precum şi alţi membri ai familiei. Alte ctitorii sînt biserica Sfîntul Gheorghe din Hoceni (jud. Vaslui), reclădită în 1820, şi schitul Beldiman din Tecuci. Alecu Beldiman a construit şi un han în Bîrlad, iar casele sale din Iaşi au devenit spre sfîrşitul veacului trecut sediul Jockey Clubului şi al cofetăriei Tuffly. Pînă tîrziu după cel de-al II-lea Război Mondial, memoria familiei era evocată de numele unei localităţi de pe linia ferată Iaşi-Dorohoi şi este menţinută şi azi de numele unei străzi din centrul Capitalei.

Sfîrșit „Magazin istoric”

15

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Coco Chanel – o poveste care continuă să ne uimească și astăzi (II)

Era vorba de un jerseu pe care el îl fabricase, sperînd că sportivii îl vor aprecia spre a-și confecționa din el indispensabili, cămăși de noapte și maiouri de corp.

Dar nimeni nu-l acceptase, toți socotind că acest material și culoarea lui bej aminteau prea mult de o haină de lucru.

Coco îl achiziționă imediat.

Era exact ce căuta: tricou, dar fabricat de mașină. Considera că, prin sobrietatea lui, acest material va cuceri un loc rezervat pînă atunci fante­ ziei. Rodier n-a crezut-o, îndoindu-se că ea va putea impune femeilor un material pe care bărbații îl decretaseră prea sobru pentru ei.

Dar Coco nu a ținut seama de observațiile lui și-i comandă și mai mult mate­ rial. Rodier refuză, propunîndu-i ca mai întîi să încerce și pe urmă să hotărască. Coco îi făcu dovada că nu se înșelase, creînd din acel material un costum chiar pentru ea. Era vorba de o redingotă care cobora pînă la genunchi, fără nici un fel de garnitură, aproape bărbătească, atît era de sobră. De astă dată, garniturile dispăreau în beneficiul exclusiv al liniei, veșmîntul fiind confecționat doar din logica unui creator în fața necesităților unei epoci.

Dacă moda feminină datora multe inovații lui Poiret, cum ar fi un corset mai elastic și o tentativă de scurtare a fustelor, dacă Poiret a fost un colorist ca nimeni altul după el, Coco Chanel a fost aceea care, în anul 1916, a impus modei schimbări atît de determinante, încît s-ar putea spune că aparțineau altui secol.

Datorită ei, femeile căpătaseră dreptul de a se mișca în voie, ea acordînd în același timp o importanță foarte mare liniei în detrimentul garniturilor, atribuind totodată un titlu de noblețe unor materiale sărăcăcioase, ceea ce antrena ipse facto posibilitatea de a crea într-un viitor apropiat o eleganță la îndemîna celor mulți.

Și, apoi, ea a voit ceea ce nimeni înaintea ei n-a cutezat cu atîta franchețe: ca femeile să se miște cu mare ușurință, în veșminte care nu mai marchează nici talia, nici cambrura, ca femeile să poarte o fustă mult scurtată. Poiret lăsa să se vadă piciorul? Coco accentuă escalada, degajînd complet glezna.

Poiret impusese o modă în care talia nu era prea strînsă? Coco merse mai departe, suprimînd-o. A făcut-o întradins? Sau, cum afirmă unii, totul nu se datora decît mediocrității calității jerseului? Nu mai încape nici o îndoială: Coco nu putea face altfel. Și, pentru prima oară, o revoluție în îmbrăcămintea feminină, departe de a se supune fanteziei printr-o inflexibilă necesitate, a suprimat-o.

Materialul era greu de lucrat. La cea mai mică împunsătură, țesătura prea moale se scămoșa. Alta în locul ei ar fi renunțat. Coco s-a încăpățînat să stăruie. Nu exista altă soluție decît să simplifice.

Rochia chemisier se oprea mult deasupra gleznei. În același timp, Coco a înlăturat un gest vechi de mai multe secole, pe care atîția bărbați, în clipa cînd o femeie urca o scară, îl pîndeau cu voluptate: acela cînd femeile își ridicau ușor fusta. Ea transforma astfel pentru totdeauna spectacolul străzii. Timpul cînd femeia lăsa „să se etaleze în spatele ei trena lungă a rochiei mov“ își trăise traiul.

Acum era vorba de o femeie care mergea cu cea

Primele schițe ale lui Coco Chanel, 1917

Coco Chanel și Jeanne Moreau, 1957

Coco Chanel și Dimitri Pavlovitch în Rusia, 1920 mai mare ușurință, care se putea îmbrăca și dezbrăca singură într-o clipită. Dispariția ziarelor de modă explică de ce faptul de a arăta puțin mai mult din gleznă a rămas pînă la sfîrșitul Primului Război Mondial apanajul parizienelor. Așa, de pildă, în America, femeile continuau să poarte fuste pînă aproape de pămînt.

Or, există o contradicție care e greu de explicat, căci tocmai în presa americană a apărut pentru prima oară numele Chanel. În 1916, „Harper’s Bazaar“ publică primul model reprodus vreodată al Gabriellei Chanel, un model desfidînd orice descriere. Era vorba de o rochie din colecția ei de la Biarritz, de o incontestabilă seducție, dar fără să aibă nimic din rochiile de odinioară. Nici un fel de violetă la corsaj, pentru simplul motiv că nu exista nici un corsaj. Nici volane plisate, nici volane la gît, fiindcă nu exista nici corsaj, iar rochia nu era răscroită la gît. Veșmîntul era tăiat în V și se deschidea peste o vestă de croială masculină care, între reverele ei – o, ce îndrăzneală! – lăsa să apară gîtul gol și chiar mai mult decît atît.

Nici mîneci bufante, nici croiala kimono îndrăgită de Poiret. Nici voaluri, nici umbrele, nimic altceva decît o pălărie cu borul mare, a cărei calotă, bine trasă pe frunte, nu avea nimic din ceea ce fusese pînă atunci gloria pălăriilor. Nici pene de potîrniche înălțate spre aer, nici pleureuses, nici amazoane, pentru că nu existau nici pene de struț. În schimb, o panglică îngustă garnisea o parte a calotei. Cît privește talia… dar cine vă vorbește de talie? Alunecînd de-a lungul șoldurilor, flutura o eșarfă în culoarea rochiei.

Descurajați de atîtea suprimări, dar totuși admirativi, redactorii americani au salutat această rochie printr-o scurtă legendă: Chanel’s charming chemise dress.

Coco va trebui să aștepte patru ani ca presa franceză să țină seama de ea: înainte de 1920 n-a apărut nici un cuvînt despre Chanel, n-a fost reprodus nici un model.

Dar, după cîțiva ani, succesul ei deveni atît de mare, încît „moda Chanel“ se impuse pretutindeni în lume, femeile – se poate spune, toate femeile – purtînd cu furie rochii Chanel.

Ironizînd-o, Poiret lansase următoarea butadă: „Ce a inventat Chanel? Mizerabilismul de lux“. Întradevăr, rochiile Chanel deveniseră la îndemîna oricui.

Astfel, încă din 1926, ediția americană a revistei „Vogue” prezicea că o rochie de o deconcertantă simplitate va deveni un fel de uniformă unanim adoptată. Fără guler, nici manșete, din crep de Chine negru, cu mîneci lungi și foarte ajustate, blazînd pe șolduri, pe care fusta le strîngea și le mula strîns, era vorba de o creație Chanel.

Dar cum să accepte femeile să poarte aceeași rochie? Deși admiteau că, fiind de o mare simplitate, era extrem de comodă, ceea ce făcea tocmai succesul ei. „Vogue“ a comparat-o atunci cu un automobil. Ar ezita cineva să cumpere o mașină sub pretextul că ea nu se deosebește de alta? Dimpotrivă. Această asemănare îi garanta calitatea. Și, aplicînd acest principiu modei în general și acelei rochii negre în special, ziarul conchidea: „Iată Fordul semnat Chanel“.

Sfîrșit Fragmente extrase din Almanahul „România Literară”, 1988

16

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize

Indiferent cine cîștigă marți, Europa a pierdut deja

(urmare din pag. 1) Sprijinul său pentru Ucraina (inclusiv un împrumut de 20 de miliarde de dolari anunțat săptămîna trecută) a fost ferm, chiar dacă nu se ridică la nivelul așteptat. Administrația sa, prin consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, a țesut o relație strînsă cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Dar Biden este obligat să fie ultimul președinte al Războiului Rece al Americii. În urma lui, rămîn o mulțime de factori de decizie politică care nu consideră că Rusia reprezintă o amenințare fundamentală pentru interesele SUA sau au un sentiment foarte mic al importanței rolului Washingtonului în lume. Chiar și Biden, cînd s-a impus, a lăsat ca prioritizarea de către Washington a zonei Indo-Pacific să strălucească.

Pentru a înțelege cît de mult s-au schimbat deja lucrurile, este util să ne uităm înapoi la zilele în care standardul de aur al Pax Americana era la cea mai înaltă și mîndră poziție pe cerul european. Data era 6 iunie 1994. Aliații Americii s-au reunit în nordul Franței pentru cea de-a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tînăr, care cîntă la saxofon, Bill Clinton, a fost vedeta spectacolului. Statele Unite au cîștigat Războiul Rece și s-au întins pe suprafața de vest a Eurasiaticii, fără opoziție militară, dar deținînd peste 120.000 de soldați. Cu cîțiva ani mai devreme, Washingtonul lansase apelul și – pînă atunci – 40 de națiuni, inclusiv mai multe europene, s-au alăturat Operațiunii Furtuna în Deșert. Pe frontul diplomației, giganții încă hoinăreau: Richard Holbrooke stătea deasupra Berlinului de la Ambasada SUA. Cultural vorbind, a fost și o altă epocă. Echipa de vis, cu vedetele NBA Michael Jordan, Charles Barkley și Larry Bird, a sărit și a driblat, fără efort, către o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. EuroDisney – un fel de colonie americană, situată la marginea Parisului – tocmai se deschisese, impunînd Mickey-mania unui public francez. Organismele de presă americane, de la nebunicul Herald Tribune pînă la Wall Street Journal Europe, erau încă o voce în viața europeană, cu jurnaliști foarte apreciați.

Comparați cu situația actuală. SUA și-au retras sau și-au redus amprenta europeană în aproape fiecare domeniu, cu excepția uneia – sfera digitală, unde companiile de tehnologie din SUA precum Facebook și X domnesc mai mult sau mai puțin ecranele noastre, dar nu aduc farmec. Nivelul trupelor este mult sub 100.000, în ciuda războiului fierbinte de la ușa NATO. Pentru Trump, care vede în NATO o povară, sau pentru colegul său de conducere J.D. Vance, care echivalează descurajarea Rusiei cu „războiul”, prezența Americii în străinătate pare o supărare.

Diplomații americani de pe continent sînt, cu excepția lui David Pressman în Ungaria sau Bridget Brink în Ucraina, personaje timide. Herald Tribune a dispărut de mult, s-a contopit cu mai experimentatul

The New York Times, în timp ce Wall Street Journal s-a retras la Lower Manhattan. Dintre mediile de presă zgomotoase, cu prioritate digitală, care au apărut în ultimii ani (Politico, Semafor, Axios), doar primul a prins rădăcini în Europa continentală.

Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, scăderea interesului SUA pentru Europa nu este un lucru rău, în sine. Dar, în opinia lui, este un fapt incontestabil legat de o schimbare de afaceri în elita politicii externe a Washingtonului.

Plecarea oficială din Europa a început sub fostul președinte Barack Obama, care a condus agenda Pivot spre Asia, a spus Gallon. Dar Obama doar a împins un proces aflat deja în mișcare, care ar putea foarte bine să se accelereze. „Acum avem o nouă generație în creștere, care reflectă demografia americană”, a spus el. „Ei (oficialii guvernamentali sau diplomații) fie sînt legați de populația vorbitoare de spaniolă, fie privesc spre Asia. Cei care au legături cu Europa sînt pur și simplu mai puțin prezenți”.

Degradarea Europei în psihicul elitelor americane se reflectă în alegerile educaționale și de carieră.

Stăpînirea mandarinei arată mai multă ambiție pentru un diplomat aspirant decît, să zicem, franceza sau chiar rusa. Studierea Europei ca entitate geopolitică, prin contrast, este o activitate de nișă. Gallon declara: „La Harvard, clădirea de studii din Asia de Sud este mare, luminoasă și modernă, în mod clar un departament prestigios. Centrul de Studii Europene este exact ceea ce v-ați imagina: mic, cam sărăcăcios”.

Marea ironie este că este greu de identificat un motiv specific pentru care se întîmplă aceste lucruri.

Potrivit lui Ben Hodges, care a comandat cîndva armatele Americii în Europa, costul pe care America l-a plătit pentru a lansa pînă la 450.000 de soldați pe continent în apogeul Războiului Rece a fost suportat cu ușurință în ultimii 70 de ani și oferă beneficii pentru Statele Unite. care sînt mult disproporționate cu investiția. „Mi s-a părut întotdeauna uluitor faptul că oamenii nu au văzut ce avantaj enorm avem cu conducerea noastră în cadrul NATO și relația noastră cu țările europene”, a spus el într-un apel Zoom. Ideea că America este cumva incapabilă să fie prezentă atît în ​​Europa, cît și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată”, a adăugat el. În plus, chiar și acum, relația economică dintre SUA și Uniunea Europeană este mai bună decît a fost vreodată în istorie. Volumele comerțului transatlantic cu bunuri și servicii sînt uriașe și cresc de la an la an.

Pe măsură ce ceasul ticăie pînă la 5 noiembrie, europenii se confruntă cu perspectiva unei noi retrageri a SUA. Dacă Harris va cîștiga, se crede că Casa Albă va continua să susțină Ucraina, dar în cele din urmă va îndrepta Kievul către un acord cu Rusia într-un viitor nu prea îndepărtat. Investițiile în NATO ar rămîne consistente, deși tendința de bază ar fi prioritizarea în continuare a Indo-Pacificului.

Dacă Trump cîștigă, există un sentiment din ce în ce mai mare că toate pariurile sînt anulate.

Unii cred că administrația sa s-ar comporta rațional, sau cel puțin rațional, după standardele sale, și nu va întoarce armele în privința NATO și că el ar urma un acord cu privire la războiul din Ucraina care ar permite ambelor părți să pretindă victoria (de exemplu, dînd mai multe arme la Kiev și amenințarea cu ridicarea tuturor restricțiilor privind utilizarea lor, în schimbul ca Putin să pună capăt operațiunilor ofensive și să obțină teritoriu).

Dar nu toată lumea este atît de sigură. „Vrem să credem că Trump va fi

rațional, dar nimeni nu poate fi sigur”, a spus un înalt diplomat al UE căruia i-a fost acordat anonimatul pentru a vorbi sincer despre politica SUA. „Este probabil că adulții din cameră nu se vor suci”.

Oficialii UE spun acum că se pregătesc pentru orice le-ar putea face Trump. Diplomații și oficialii comerciali promit că sînt gata să riposteze „rapid și greu” dacă Trump încearcă să declanșeze un război comercial cu UE. Cu toate acestea, acest tip de comerț este, fără îndoială, partea ușoară atunci cînd vine vorba de a imagina relația pe termen lung a Europei cu Statele Unite. Mult mai dificilă este planificarea unui viitor în care SUA va fi semnificativ și permanent mai puțin implicată în protejarea Europei.

Pe acest front, Franța joacă rolul Cassandrei, avertizînd că blocul trebuie să acționeze împreună în domeniul apărării, indiferent cine este ales președinte. „Nu putem lăsa securitatea Europei în mîinile alegătorilor din Wisconsin o dată la patru ani”, a declarat ministrul francez, Benjamin Haddad, la televiziunea LCI săptămîna trecută. „Să ieșim din negarea colectivă. Europenii trebuie să-și ia destinul în propriile mîini, indiferent de cine este ales președinte al SUA”.

Declarația a fost preluată de Comisia Europeană de la Bruxelles, care dorește ca Europa să fie mai independentă în materie de tehnologie, apărare și materii prime. Dar adevărul este că atunci cînd vine vorba de a imagina un viitor mai îndepărtat de America, blocul este profund divizat. Oricît de entuziaști ar fi susținătorii „autonomiei strategice” europene, nu există niciun impuls în spatele creării unei armate europene sau a unei umbrele nucleare europene.

Unele țări – și anume nordicii și unele națiuni din centru și est – văd impulsul de la Paris ca un truc pentru a susține companiile Franței. Ei consideră propunerile pentru o Europă mai puternică, cu obiective strategice și militare unificate, ca pe un cal troian care ar oferi doar supunere statelor mai mari, adică Franța și Germania. Pentru alții, Rusia lui Putin este pur și simplu o amenințare existențială. Pierderea umbrelei de protecție a Americii este pur și simplu de neimaginat. I-ar expune arsenalului nuclear și convențional al Rusiei, fără o contrapondere credibilă.

Unii cred că aceste atitudini ar trebui să se schimbe în cazul unei victorii a lui Trump. Dar alternativa este la fel de probabilă: confruntate cu o nouă dezangajare a SUA, țările UE se vor retrage într-o mentalitate de tipul „fiecare națiune pentru sine”, privindu-se una pe cealaltă cu o suspiciune mai mare și căutînd un avantaj prin acorduri cu alte superputeri, și anume Rusia și China. „Fără Statele Unite, Europa este pierdută”, a scris anul trecut analistul francez Nicolas Tenzer. Mult mai periculos este riscul ca Europa să nu recunoască că este deja pierdută și, ca urmare, să rămînă paralizată.

RM

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

U N p un c t d e v e d e r e

Creștin (și) în an electoral

Într-o lume care pare să plonjeze în tot mai multă confuzie, creștinii au motive de speranţă la fel de trainice ca Împărăţia care le este promisă.

Această speranţă poate și trebuie să le modeleze comportamentul și alegerile pe care le au de făcut, inclusiv cele dintr-un an electoral. În 2024, mai mult de jumătate din populaţia lumii a fost (sau va fi) chemată la urne. Peste 80 de ţări, inclusiv unele dintre cele mai puternice, își vor fi ales președintele sau parlamentul pînă la finalul anului. A curs multă cerneală pe tema acestui super-an electoral, despre care s-a spus că ar putea fi unul decisiv pentru viitorul democraţiei la nivel global. Se vor inversa tendinţele anti-democratice, va continua ascensiunea populismului, revizionismului și extremismului?

Cît de aproape sîntem de scenariul „lumii celor patru războaie” și cum vor gestiona liderii politici problemele interne, dar și tranziţia din sistemul relațiilor internaţionale? Sînt alegerile prezidenţiale din Statele Unite, așa cum susţin experţii, cele mai importante din istorie, pentru SUA și restul lumii?

Cu atît de multe incertitudini, miza alegerilor e mai mare decît oricînd, într-o lume ajunsă „complet dependentă de bunul simţ al liderilor pentru a evita un Armaghedon”, punctează Paul Singer, fondatorul unei companii de administrare a investiţiilor. Nu e de mirare, așadar, că polarizarea este în creștere, cu efecte deja vizibile – accentuarea distanţei dintre alegătorii din tabere diferite, creșterea prejudecăţilor și chiar a violenţei politice asupra adversarilor. Un sondaj pentru The Times arată că temerile legate de violenţele postelectorale sînt în creștere în SUA, 25% dintre americani fiind îngrijoraţi de izbucnirea unui război civil după alegerile prezidenţiale care vor avea loc pe 5 noiembrie.

Democraţi versus republicani.

Cum votează un creștin dedicat?

Cît de mult mai contează religia, avînd în vedere tot acest context tulbure, în politica zilelor noastre?

Dacă privim la ce se întîmplă înaintea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite, avem un răspuns: campania electorală este infuzată de mesaje religioase, scrie revista The Atlantic, care analizează rugăciunile făcute de mitingurile electorale ale lui Donald Trump.

Rugăciunea începe să fie noua formă de discurs politic, susţine McKay Coppins, autorul analizei, subliniind că există un verset biblic citat frecvent în aceste rugăciuni, ca și în discursurile candidatului republican la preşedinţia SUA: „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

După cum explică preotul Baptist Ryan Burge, acest verset biblic este folosit pentru a promova o naraţiune creștin-conservatoare populară: din cauza încălcării legămîntului cu Dumnezeu, America, la fel ca poporul Israel, a căzut în dizgraţie, și este nevoie de restabilirea acestui legămînt, prin întoarcerea colectivă la Dumnezeu.

Modul în care credinţa religioasă ar trebui să influenţeze votul creștinilor pare să fi devenit o enigmă tot mai greu de dezlegat, remarcă Bettina Krause, redactor-șef al revistei Liberty. Cert este că presiunea pe care creștinii o așază asupra altora și asupra lor înșiși pentru a influenţa alegerile în vederea obţinerii rezultatului „corect” este și ea în creștere. Dacă îţi pasă cu adevărat de libertatea religioasă, trebuie să votezi cu republicanii. În același timp, dacă te îngrijorează naţionalismul creștin și controversata agendă conservatoare cunoscută sub numele de Proiectul 2025, care are obiectivul de a creștina America cu ajutorul legii, vei vota democraţii. Totuși, dacă te îngrijorează ideologia de gen și faptul că profesorii îi încurajează pe elevi să își schimbe sexul fără aprobarea

sau știrea părinţilor, republicanii sînt singura opţiune de vot. Desigur, cu excepţia faptului că ești preocupat de faptul că școlile publice devin un loc ostil pentru elevii și cadrele didactice cu credinţe minoritate, caz în care votul tău ar trebui să meargă la democraţi. Atunci cînd viziunile asupra lumii se ciocnesc, avem nevoie să facem efortul de a împiedica preferinţele politice să ne tîrască în păcatul simplificării excesive.

Prin acest exerciţiu, Krause încearcă să atragă atenţia la dificultatea de face alegerea corectă, și, de asemenea, încearcă să avertizeze asupra unui pericol care ne paște adesea, unul despre care scria în tulburii ani ’30 teologul american Reinhold Niebuhr: „Facţiunile aflate în conflict într-o luptă socială au nevoie de un moral ridicat, iar acesta este creat de dogmele, simbolurile și simplificările excesive, cu un puternic substrat emoţional”. Fiecare problemă ridicată de o tabără sau alta, de la protejarea drepturilor minorităţilor religioase la modul în care ne educăm tinerii, contează și este complexă. Prin urmare, atunci cînd viziunile (inclusiv religioase) asupra lumii se ciocnesc, este nevoie să facem efortul de a împiedica preferinţele politice să ne tîrască în păcatul simplificării excesive. Avem nevoie, mai mult decît oricînd, să evităm soluţiile superficiale și să înţelegem în profunzime problemele cu care ne confruntăm și, de asemenea, să încercăm să le privim prin ochii altora, punctează Krause.

Votul vine cu o responsabilitate, subliniază Krause, care explică totuși că nu există un răspuns universal cu privire la cei pe care trebuie să îi votăm (ar putea fi, în cazul unui american, democraţii sau republicanii sau un candidat independent sau susţinut de Partidul Verzilor) și nici măcar cu privire la întrebarea dacă mergem sau nu la vot într-un anumit context. Cum și de ce votează un creștin este o problemă care ţine de conștiinţa lui.

Doar că, pentru ca alegerea să-i aparţină cu adevărat, este nevoie să scape din tentaculele partizanatului politic, lucru tot mai dificil în zilele noastre. După cum arată un studiu recent, americanii se identifică într-un mod foarte profund cu un anumit partid politic, iar acest partizanat prevalează asupra altor elemente de identificare socială precum sexul, rasa, religia, limba și etnia. Prin urmare, atunci cînd votăm, trebuie să aducem înaintea lui Dumnezeu preferinţele și alegerile pe care le avem și să știm că principala noastră identitate este aceea de copii ai lui Dumnezeu, conchide Krause.

Principii după care să se ghideze alegătorul creștin Într-un articol care analizează atitudinea adoptată de Biserica Adventistă faţă de chestiunea votului, de la începuturile sale pînă în prezent, pastorul Dwight Nelson concluzionează că exercitarea dreptului de a vota trebuie să se facă sub imperiul a două convingeri importante. Prima, aceea că nu așteptăm (și nici nu vom avea) în politică un Mesia care să ne salveze de toate problemele majore cu care ne confruntăm. A doua este aceea că sîntem cetăţeni ai unui regat veșnic, iar „politica lui Isus” este diferită – nu cîștigătorul, ci perdantul este cel care ia totul (Marcu 8:35). Prin urmare, indiferent de opţiunile sale politice, alegătorul creștin trebuie să-L iubească nu doar pe Dumnezeu, ci și pe semenul lui, preţuind sufletul acestuia mai mult decît votul lui.

17 Pastorul Shane Anderson enumeră și analizează sumar cîteva dintre principiile care ar trebui să modeleze comportamentul alegătorilor creștini.

Unul dintre cele mai importante principii este acela că strategiile cele mai eficiente prin care un creștin contribuie la realizarea unor schimbări durabile sînt evanghelizarea și ucenicia. Fără a minimaliza rolul politicii în schimbarea societăţii, Anderson subliniază că inima omului nu se poate transforma prin forţa legii și că un creștin trebuie să trăiască și să voteze conștient de faptul că Isus este soluţia definitivă la toate problemele lumii.

Un al doilea principiu este acela că protejarea libertăţii religioase este cea mai importantă dintre problemele cu privire la care ne exprimăm opinia la urne. Fără libertate religioasă, lumea noastră va falimenta, așa cum arată scenariile din Apocalipsa 13. Într-un alt articol semnat de pastorul Anderson, acesta argumentează pe larg motivul pentru care preocuparea pentru libertatea religioasă nu trebuie să fie subordonată altor probleme cu adevărat importante, precum cele legate de imigraţie, inflaţie sau avort. „Nu ne dorim nici o teocraţie, nici o Sodoma și Gomora a zilelor noastre”, scrie Anderson, reliefînd un alt principiu, al echilibrului în ce privește limitele pe care statul trebuie să le pună cetăţenilor săi în adoptarea unor comportamente inacceptabile din punct de vedere moral. Chiar dacă sînt preocupaţi de starea morală a naţiunii lor, creștinii nu trebuie să uite că și păcătoșii au drepturi și capacitatea de a alege ce este bine și ce este rău pentru ei înșiși. Diferenţa dintre problemele morale din viaţa creștinului sau a instituţiilor creștine și cele din viaţa concetăţenilor săi ar trebui examinată cu atenţie și rugăciune, subliniază pastorul. Pe de altă parte, potrivit principiului biblic enunţat în Fapte 5:29 („Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni!”), creștinii ar trebui să sancţioneze prin vot încercarea statului de a-i obliga (pe ei sau instituţiile creștine) nu doar să tolereze, ci și să susţină comportamente pe care ei le consideră inacceptabile moral.

Discreţia în împărtășirea opiniilor noastre politice este de aur dacă nu vrem să ne subminăm capacitatea de a da mărturie semenilor noștri. Dar dacă pe masa ofertelor politice nu există nicio opţiune de dorit? În acest caz, Anderson crede că principiul de urmat este acela de a vota candidatul sau programul politic care credem că va contribui la curgerea mai lentă a istoriei spre finalul dezvăluit de cartea Apocalipsei. La fel ca Isus, creștinii pot lucra doar atîta timp cît este încă ziuă, așa că ar trebui să facă tot ce pot pentru ca întunericul să nu-și arunce umbrele încă, iar misiunea lor să poată fi încheiată.

Discreţia în împărtășirea opiniilor noastre politice este de aur dacă nu vrem să ne subminăm sau să ne restrîngem drastic capacitatea de a da mărturie celor din jur (inclusiv în mediul online) despre speranţa veșnică pe care o avem. Și, nu în ultimul rînd, ar trebui să ne asigurăm că îi putem iubi în mod autentic pe cei cu ale căror simpatii politice nu putem rezona, pentru că aceasta este dovada unui creștinism veritabil, conchide Anderson.

Oricît de bine informate și de atent cîntărite ar fi alegerile noastre, avem nevoie de înţelepciunea pe care o primim în rugăciune. Nu sîntem omniscienţi și nu putem desluși foarte clar ce se va întîmpla întrun scenariu sau altul, dar slujim unui Dumnezeu care cunoaște totul și ne asigură că are pentru noi „gînduri de pace, şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11) și că ne-a pregătit un viitor dincolo de orice așteptare.

Prin urmare, chiar dacă rezultatul alegerilor contează, el nu poate fi mai important decît modul în care se răsfrînge comportamentul nostru asupra deciziilor pe care le iau cei din jur cu privire la viitorul lor veșnic. Oricare ar fi rezultatele alegerilor de astăzi și de mîine, oricît de promiţător sau de terifiant s-ar rotunji procentele unui candidat sau ale altuia, Împărăţia cea fără de sfîrșit vine, cu vuiet de piatră desprinsă din munte.

Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

18

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

BELLA ITALIA (VIII)

Lîngă Capela Crucifixului se află o alta, unde există o frumoasă frescă ce o reprezintă pe Fecioara Maria așezată pe tron cu Pruncul Isus, împreună cu Sf. Clara, Sf. Ioan Botezătorul, Arhanghelul Mihail și Sf. Francisc. Pe partea de sud a transeptului există un panou cu „Viața Sf. Clara”, pictat de un maestru necunoscut ca și frescele reprezentînd pe Sf. Clara și Scenele Biblice. Tot aici găsim o frescă din Secolul XIV, reprezentînd Nașterea.

O colonadă alcătuită din 12 columne poligonale, sculptate de către un meșter local prin Secolul al XV-lea, formează Sf. Altar. Vitraliile bisericii conțin scene din Vechiul Testament, asemănătoare cu cele din Basilica Superioară a Sf. Francisc. Cripta a fost construită între 1850-1872. Restaurată în stil neogotic la 1935, conține moaștele Sf. Clara, descoperite la 1850.

Următoarea oprire a fost în Piazza del Comune, la biserica Santa Maria Sopra Minerva. În primul rînd că nu mi s-a părut neobișnuită ideea de a construi o biserică dedicată Fecioarei Maria deasupra unui fost templu al zeiței romane Venus, deoarece vizitasem patru ani mai înainte ceva asemănător ca idee, la Roma.

Ceea ce mi s-a părut aici extraordinar a fost arhitectura și decorațiile baroce din interior, care te copleșesc.

Biserica Sf. Maria Sopra Minerva este piesa principală a Pieței del Comune din centrul orașului Assisi. Folosită pentru serivicul religios din 1539, cînd a fost construită, așa cum spuneam în mijlocul unui templu roman, conform dorinței Papei Paul al III-lea. Chiar de la începutul Evului Mediu, cella, sau sala unde se afla statuia zeiței Venus, a fost folosită ca o mică biserică dedicată Sf. Donato. Cînd a trecut în proprietatea benedictinilor, întregul complex a traversat o perioadă de degradare, fiind folosit ca locuință pentru cei săraci și ca ateliere. În timpul Secolului XIII a fost preluat de către administrația orașului care a separat structura clădirii în două etaje: subsolul ca închisoare și cel de deasupra Sălii de Consiliu.

Actuala configurație interioară datează din Secolele XVII-XVIII. Astfel, în 1634 a devenit biserica ce a fost denumită Santa Maria sopra Minerva, iar din 1539 a fost înălțată și lărgită urmînd design-ul lui Giacomo Giorgetti. Arcada a fost acoperită integral cu fresce la mijlocul Secolului al XVIII-lea de către Francesco Appiani, care a pictat „Gloria Sf. Filip“ și „Cardinalul și Virtuțile Teologice”. Cele două părți ale altarului sînt decorate de către Pietro Carattoli, iar partea dreaptă Catedrala San Rufino

a altarului este decorată cu Moartea Sf. Andrei din Avelino. Altarul este decorat cu stucco din Secolul XVII. Una peste alta, trebuie să intrați ca să vedeți imaginile pictate, decorațiunile care dau greutate și măreție acestei biserici, care este o adevărată operă de artă. Au făcut o treabă așa de bună că nu știam unde să mai mă uit.

Deja mă gîndeam că dacă și restul lucrurilor de aici erau la fel, Assisi avea să rămînă orașul meu preferat din Italia.

Am ieșit din biserică, am făcut fotografiile de rigoare și am pornit pe străduța San Rufino către catedrala cu același nume. Ei bine, aici am găsit case foarte frumoase, cu decorațiuni gotice, iar eu m-am apucat să fotografiez detaliile de arhitectură care știam că-mi vor fi necesare pentru blog. Așa că la un moment dat, încercînd să fotografiez niște ferestre gotice, le văd pe doamnele noastre așezîndu-se în fața mea pentru poză. Fără să gîndesc, le spun: „Dațivă la o parte că-mi stricați poza cu ferestrele”.

S-au cam supărat fiindcă ele credeau că vreau să le fotografiez pe ele, nu ferestrele gotice!

Desigur, am fost „pedepsit” să le fac 30 de fotografii în următoarele excursii… și sînt și acum tachinat pe tema asta. Adevărul e că nu există excursie făcută împreună unde să nu fac ceva care să rămînă de pomină!

Ei bine, am ajuns, iată, în Piazza San Rufino în fața la Catedrala San Rufino. Catedrala nu am vizitat-o, deoarece avea porțile închise. Însă pentru cititorul care va ajunge să o viziteze prin interior am să scriu cîteva informații în cele ce urmează.

Această catedrală are hramul Sf. Rufino. Este a treia biserică construită în oraș în stil romanic umbrian pentru a adăposti rămășițele episcopului Rufinus din Assisi, martirizat în Secolul III d.Chr. Construcția a fost începută în anul 1140 după planurile lui Giovanni da Gubio, așa cum este atestat prin pisania de pe zidul absidei altarului.

Catedrala a fost foarte importantă pentru istoria Ordinului Franciscan fiindcă aici, în această biserică, au fost botezați Sf. Francisc la 1182, Sf. Clara la 1193 și mulți discipoli ai lor. De asemenea, Sf. Francisc a slujit în această biserică la 1209, moment care a determinat-o pe Sf. Clara să simtă chemarea spre biserică. Tommaso de Celano spune că, odată, Sf. Francisc a fost văzut rugîndu-se aici. În 1228 Papa Gregory al IX-lea a venit în orașul Assisi pentru canonizarea Sf. Francisc, slujind în biserica aceasta, în vreme ce Papa Inocențiu al IV-lea a sărbătorit finalizarea bisericii în 1253.

Despre arhitectura si decorațiunile bisericii am să vă spun multe lucruri interesante în cele ce urmează: fațada în stil romanic a fost construită cu piatră de la Muntele Subasio și este un exemplu tipic al stilului inventat în Secolul al XII-lea în regiunea Umbria. Fațada este împărțită în trei secțiuni. Secțiunea de sus are formă triunghiulară și conține o nișă în mijloc care probabil urma să conțină o friză (în arhitectura clasică, friza este o parte com­ ponentă a antablamentului, iar acesta este un element de arhi­ tectură clasică, orizontal, portant, așezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei construcții, care susține acoperișul. Antablamentul constituie partea cel mai bogat ornamentată a unui edificiu, cu­ prinsă între arhitravă și cornișă,

Piazza del Comune Sf. Maria Sopra Minerva

de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri ș.a. sau un mozaic.

Secțiunea din mijloc este dreptunghiulară și este împărțită de doi pilaștri care continuă liniile arcului nișei de deasupra. Găsim tot aici și trei ferestre rotunde cu vitralii, numite în literatura de specialitate rozasă (uneori, rozace), termen utilizat în arhitectură și în decorare (din francezul rosace). Reprezintă o fereastră circulară în formă de trandafir, executată într-un zid, într-un spațiu ce delimitează și separă o încăpere de alta, într-un perimetru de ocrotire a omului de căderi, executat cu scopul de a fi o barieră de protecție plasată lîngă o scară, a odihnei unei scări, terasă etc., cu traforuri în piatră, împodobită cu vitralii, caracteristică pentru catedralele și bisericile gotice, așezată pe fațada lor. Din punct de vedere istoric, cuvîntul „rozasă” a fost rezervat în mod oficial decorului sculptat, desenului executat ca ornament pe un perete, și cuvîntului „trandafir” nișă, fenestraj, loggia, arcadă în formă de floare Această rozasă centrală este susținută de trei mici atlanți fiecare stînd pe un animal, iar în colțurile pătratului în care este înglobată fereastra sînt reprezentate simbolurile Sfinților Evangheliști.

Astfel, în sensul acelor de ceasornic avem în ordine figurinele reprezentînd pe Matei, Marcu, Luca și Ioan. Ca o informație suplimentară, am să vă dezvălui că cercul simbolizează pe Dumnezeu, fiindcă el nu are nici început și nici sfîrșit, iar pătratul în care este înscris simbolizează cele patru elemente primordiale: apa, aerul, focul și pămîntul. Cu alte cuvinte, un pătrat subscris unui cerc reprezintă Cerul coborît pe pămînt pentru a-l purifica. Același motiv o să-l găsiți în orice biserică ortodoxă în care, pe interiorul turlei, se află icoana lui Isus Pantocrator (baza turlei e rotundă) iar turla este așezată pe un patrulater care are pe colțuri simbolurile celor patru evangheliști. Ca să mergem cu ideea și mai departe, moscheile au copiat din religia creștină această simbolistică și la ele pe interiorul turlei rotunde este înscris numele lui Mahomed, iar pe cele patru colțuri ale patrulaterului pe care, architectural, se sprijină bolta, se găsesc numele celor mai mari patru profeți musulmani.

Dacă vi se pare că nu ați înțeles nimic, intrați în prima biserică ortodoxă, uitați-vă pe tavan și veți înțelege, sau citiți descrierea Mînăstirii Moldovița ca să aflați ce înseamnă o biserică ortodoxă ca și pictură. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Pancreasul – un organ care nu iartă

Pancreasul joacă un rol secundar în viețile celor mai mulți oameni. Nu i se acordă atenția pe care o merită, astfel că, inclusiv în controalele de rutină este adesea neglijat. Cu toate acestea, practica ne arată că în momentul în care încep să apară simptome ale dereglării pancreasului, este aproape prea tîrziu, dar trebuie acționat de urgență.

Pancreatita acută se manifestă prin dureri puter­ nice, și, de cele mai multe ori, duce la spitalizarea pacientului. Pietrele la vezica biliară sau gastritele pot fi, de asemenea, confundate cu afecțiuni ale pancreasului.

Cauzele pancreatitei sînt multiple: consumul exagerat de alcool și alte substanțe, pietre la vezica biliară, hipertrigliceridemie, diabet de tip II, consumul exagerat de tutun. Un pancreas iritat cronic are adesea simptome nespecifice precum: balonări, sentimentul de „prea plin” imediat după masă, scaune grase, dureri abdominale. Cu alte cuvinte, nu trebuie să așteptăm pînă cînd pancreasul ne dă primele semnale, ci trebuie efectuate controale repetate. Sînt de mare ajutor terapiile alternative oferite de medicina energo-informațională, care mențin glanda într-un echilibru energetic.

Pancreasul este un organ care stă în umbră, dar cînd iese la lumină, trebuie acționat imediat. În medicina

alternativă, pancreasul este asemănat unei eminențe cenușii, care stă doi pași în spate, dar te urmărește mereu, iar greșelile, știm cu toții, se plătesc.

După o diagnosticare ener­ getică care atestă echilibrul fie­ cărui organ, se recomandă ședințele de terapie, care se fac în același centru: DermaVital, în București.

Terapiile sînt personalizate și fiecare organ din corpul pacientului trece printr-o reechilibrare energetică, astfel balanța energetică a corpului se reface. Se realizează comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem.

Timpul în care totul se trata cu medicamente a trecut, în prezent informația joacă un rol esențial în sănătatea noastră.

Omul este asemănător unui computer energetic care trebuie mereu resetat și devirusat, pentru o funcționare optimă a organismului. Sănătatea este talentul de comunicare energetică la nivel celular, iar boala talentul pierdut în comunicarea energetică a celulelor.

Omul funcționează pe bază de energie și informație.

Ca să înțelegi universul, trebuie să gîndești în noțiuni precum informație, vibrație, energie.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (37)

Feldman, Jerry Bresler (Casinb Royaie) şi Kevin McClory. Mai tîrziu, apare un al patrulea deţină­tor de drepturi, Jack Schwarzman (Never Say Never).

Primul film de cinema cu James Bond a fost Dr. No. În filmul turnat în 1962, acţiunea se desfăşoară în Jamaica, unde agentul 007 se destinde după încercările grele prin care a trecut. sînt prezente toate ingredientele unei vacanţe ideale: soare, palmieri, femei, valu­rile mării. La orizont se zăreşte însă misterioasa fortăreaţă Rab Key situată pe o insulă, aici aflîndu-se laboratorul secret al lui Dr. No. Acesta este foarte interesat de programul de lansări ale NASA, în timpul liber ocupîndu-se de devierea rachetelor lansate de la baza Cape Canavaral din Florida.

Dr. No îl invită pe Bond pe domeniul său, pregătindu-i nişte tor­turi drept surprize.

Pentru prima oară rolul titular într-un film cu James Bond este deţinut de Sean Connery, datorită căruia Bond devine faimos în lumea întreagă. În scena de început, Connery face cîţiva paşi, apoi se întoarce cu o mişcare dezinvoltă, trăgînd spre spectatori.

Această scenă a devenit emblema filmelor Bond.

Cercul alb se deplasează pe pînză din stînga spre dreapta, iar Bond se află în dreptul ţintei. Trage şi pînza se înroşeşte. Cu aceste secvenţe începe orice aventură a lui Bond. Scena a fost creată de Maurice Binder, care îşi începuse cariera ca desenatoare de postere pentru filme. Tot lui Binder trebuie să-i mulţumim şi pentru generic în cadrul căruia apar nişte fete atletice, pe jumăta­te dezbrăcate. În unele ţări, aceste scene de deschidere au fost prezentate trunchiat sau schimbate complet – ca în Spania, în cazul genericu­lui filmului Fireball.

După moartea lui Maurice Binder, în 1991, a fost nevoie să se realizeze un nou generic. Pînă la urmă, producătorii au hotărît să rămînă la tradiţia inaugurată de Binder. Englezul Daniel Kleinman a ales pentru filmul Goldeneye un generic în care apar fete pe jumătate dezbrăcate, seceri şi ciocane.

Să ne întoarcem însă la Dr. No. Connery s-a dovedit a fi alegerea cea mai potrivită în ceea ce priveşte interpretarea agentului 007. Publicul l-a acceptat din prima clipă, ajungînd să-l identifice cu eroul. Alegerea sa nu a fost făcută la întîmplare, ci pe baza unui sondaj de opinie realizat de un ziar, Connery concurînd cu alţi no­uă actori pentru obţinerea rolului. La început, actorul a fost fericit de popularitatea de care s-a bucurat, însă cu timpul, a cunos­cut toate neplăcerile provocate de aceasta. În realitate, nu a dorit niciodată să devină un sclav al personajului, despre care spunea deschis următoarele: „Bond nu numai că mă enervează, dar

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (4)

Serialul urma a se numi Commander Jamaica şi ar fi avut episoade de cîte o jumătate de oră, unele dintre ele fiind filmate chiar în Jamaica.

Fleming a fost de acord cu acest proiect şi a scris un scenariu de 28 de pagini. Serialul Commander Jamaica nu s-a filmat în cele din urmă, dar manuscrisul a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru noul roman al scriitorului, Dr. No. În 1958 au reînceput negocierile pentru un serial de televiziune, avîndu-l protagonist pe James Bond, iniţiativa aparţinînd de data aceasta societăţii de televiziune CBS. Fleming a scris din nou un scenariu al serialului, însă acesta nu s-a mai realizat, scriitorul valorificînd materialul în romanul For Your Eyes Only.

Fleming s-a gîndit să realizeze un film pentru marele ecran. A colaborat cu prietenul său, Ivor Bryce, cu Kevin McClory şi Jack Whittingham la realizarea scenariului. Munca lor nu a dat rezul­tat, astfel că scriitorul a părăsit echipa şi a scris un nou roman, Fireball. Ceilalţi au considerat că unele idei le aparţin şi l-au dat în judecată. Au avut cîştig de cauză, obţinînd dreptul de a fi men­ţionaţi ca fiind co-autori ai cărţii, numele lor apărînd inclusiv pe genericul filmului care a urmat romanului. Aşadar, primele tentative de ecranizare ale romanelor James Bond datează de la mijlocul anilor ’50, dar nu i-au adus autorului decît dezamăgire. Ca urmare a acestor eşecuri, nu s-a mai grăbit să-şi introducă eroul în lumea filmului. În 1961, scenaristul Wolf Mannowitz l-a vizitat pe producătorul Albert R. Broccoli în timpul unei călătorii prin Londra, propunîndu-i ecranizarea unui film cu Bond. I-a explicat acestuia că un oare­care Harry Saltzman cumpărase deja drepturile de ecranizare ale romanelor iui Fleming cu excepţia a două dintre ele, fără a dispune de regizor, actori, studiouri sau bani pentru a produce filmele. Broccoli, poreclit Chubby s-a arătat interesat de idee şi l-a contac­tat pe Saltzman, apoi pe Fleming. Spre bucuria scriitorului, noua propunere s-a ridicat la nivelul aşteptărilor acestuia.

James Bond putea în sfîrşit să înceapă cucerirea cinefililor din întreaga lume. Deşi Fleming a decedat în 1964, Broccoli s-a străduit, în spiritul prieteniei ce-l lega de scriitor, să continue ecranizările.

Drepturile de transpunere cinematografică a celor două romane lipsă erau împărţite între Charles K.

Pancreasul nu este asemănător ficatului! Ficatul iartă și se reface chiar și după intervenții chirurgicale, el avînd legătură directă cu subconștientul. Pancreasul, în schimb, nu iartă, în momentul în care încep să se declanșeze simptomele, de multe ori este prea tîrziu.

Să avem grijă de sănătatea noastră; prevenția este întotdeauna calea cea mai înțeleaptă.

Pandemia de Covid-19 a arătat omenirii, dar mai ales învățaților din domeniul medicinei clasice, cît de chimizată este planeta.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Anagrame 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: VERTICAL: 1) CARIAT – NAP 1) MĂIASTRE 2) BIATĂ – REDA 2) BOANTĂ – ALT 3) ROMANE – CER 3) RĂTĂCIȚI 4) NAI – TIPĂ 4) TEI – COTIRE 5) ASTE – CARAT 5) ANTI – ELINE 6) RAȚII – RUTE 6) PAT 7) CONȚI 7) CRUȚĂRI 8) LEITE – FIȘĂ 8) RĂPITA – ȘEF 9) REALI 9) REA – ICRE 10) CĂITE – SACI GH. ENE 10) CARNET – TAS Dezlegarea careului ,,BAI!” 1) BABAN – BUBE; 2) OBOR – BAREM; 3) B – BALACIT; 4) OB – BARI – IB; 5) CUB – BA – BEA; 6) IC – BATAL – L; 7) UBA – ETATE; 8) ORALA – OMOR; 9) BOLOVAN – BI; 10) IS – TALI – BAN. îmi este profund an­tipatic... E incapabil de gînduri şi sentimente omeneşti. Cînd mă văd pe ecran în rolul lui James Bond îmi vine să rîd şi sper din toată inima că un asemenea tip nici nu există în realitate”.

Actorului nu i-a fost uşor să renunţe la interpretarea persona­jului nici pe cînd se afla în momentul de vîrf al carierei, dovedind că ştie să facă şi altceva, în afară de a ucide şi de a băga fetele în pat. Totuşi, producătorii au reuşit să-l convingă să-l întruchipeze din nou pe Bond în 1971 şi 1983. (va urma) MISTERELE LUMII

20

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

RM

Gheorghe Piperea, europarlamentar AUR: „Coaliția populari – socialiști e dizolvată de facto în UE, precum cea dintre PSD și PNL în România”

„Miercurea trecută, la Strasbourg, a fost supus la vot un raport asupra Bugetului general al Uniunii Europene pentru anul 2025. Raportori principali au fost Victor Negrescu, din partea socialiștilor, și Niclas Herbst, din partea popularilor europeni. Cei doi raportori au fost desemnați de Comisia pentru buget, respectiv Comisia pentru control bugetar. În mare, acest raport propunea o modificare a bugetului originar, propus de Comisia Europeană. Raportul avea și unele părți bune… În mod surprinzător, raportul a fost respins la vot.

Raportul propunea un buget al Uniunii Europene pentru anul viitor de circa 201 miliarde de euro – credite de angajament și de peste 153 de miliarde de euro – credite bugetare (de plată). Precizez că bugetul UE este destul de diferit de bugetele naționale: în principal, bugetul UE este un buget de investiții.

Deși Consiliul European propusese anterior tăieri bugetare de peste un miliard și jumătate de euro, deputații europeni nu au fost de acord, considerîndu-le măsuri de austeritate ne-necesare, în contextul în care Uniunea Europeană trebuie să recupereze un decalaj din ce în ce mai mare față de principalii competitori internaționali. Parlamentul European a solicitat revenirea la nivelul bugetar propus inițial de Comisia Europeană, propunînd și suplimentarea creditelor de angajament cu 1,24 miliarde de euro în plus față de propunerea inițială a Comisiei. Bugetul propus de Parlament pentru 2025 urma să includă, de asemenea, investiții suplimentare în domeniul sănătății, în prevenirea și gestionarea dezastrelor naturale, precum și în agricultură, cu un accent crescut pe sprijinul oferit fermierilor tineri și pe infrastructura de transport – prin mecanismul Connecting Europe.

Referitor la risipa bugetară pricinuită de funcționarea Parlamentului European în trei sedii (unul la Bruxelles, unul la Strasbourg și unul în Luxembourg, cu mențiunea că deplasarea lunară a întregului personal parlamentar și a resurselor către Strasbourg, pentru sesiunile plenare, reprezintă pierderea principală, peste 200 de milioane de euro anual), unul dintre amendamentele adoptate prin vot propunea stabilirea unui singur sediu

al Parlamentului European. Propunerea, deși corectă și reiterată în fiecare an, presupune o modificare a Tratatelor UE, care nu se poate face decît în unanimitate, iar opoziția Franței este binecunoscută, în contextul în care ar urma să piardă sediul de la Strasbourg.

Cîteva dintre numeroasele amendamente propuse de raportul Negrescu – Herbst se refereau la alocarea mai multor fonduri pentru echipamente și mecanisme de protecție a frontierelor externe ale UE și pentru crearea unor Centre de azil în afara UE – măsuri menite să limiteze și să țină sub control fenomenul migrației. Parlamentul a cerut majorări de 25 de milioane de euro pentru Fondul Azil, Migrație și Integrare, 35 de milioane pentru gestionarea frontierelor și 5 milioane pentru securitatea internă.

Asemenea modificări bugetare ar fi fost foarte importante și pentru România. Crucial pentru România era un amendament care menționa necesitatea admiterii țării noastre în Spațiul Schengen și cu frontierele terestre. Amendamentul a fost, de altfel, împărțit în 12 segmente votate separat, deoarece fiecare grup politic a cerut ajustarea lui. Este destul de clar acum că nu numai Austria este ostilă ideii ca România să fie pe deplin în UE, prin integrare deplină în spațiul de liberă circulație Schengen… Nu considerăm, însă, utile pentru România investițiile propuse pentru accelerarea agendei Green Deal fără a ține cont de realitatea din fiecare stat membru, și nici cheltuielile de circa 240 de milioane de euro

propuse de Stînga neo-marxistă pentru proiecte care să promoveze agenda LGBT. Deși europarlamentarii păreau a susține acest proiect de modificare a bugetului UE pe 2025, rezultatul votului final pe forma integrală a textului a fost, în mod surprinzător, unul negativ: 233 de voturi pentru, 360 împotrivă și 59 de abțineri. Astfel, majoritatea parlamentară PPE – S&D – Renew, poziționată inițial în favoarea raportului Negrescu-Herbst și considerată sigură și stabilă, s-a dizolvat miercuri ca urmare a acestui vot total surprinzător.

Situația seamănă izbitor cu lipsa de coeziune dintre partidele aflate acum la guvernare în România: PSD și PNL, torpilați mereu de USR… Într-o conferință de presă după vot, Victor Negrescu a făcut chiar afirmația gravă (și falsă) că ruptura dintre PPE și S&D a fost cauzată de «apropierea tot mai mare între grupul popularilor europeni și extremiștii europeni». Negrescu nu spune adevărul. În timp ce popularii europeni (Grupul PPE) au votat aproape integral în favoarea rezoluției, Grupul Patrioților pentru Europa (condus de partidele lui Marine le Pen și Viktor Orban) a votat împotrivă. În același timp, celălalt grup considerat „extremist” de establishmentul politic globalist, anume Grupul ECR, din care face parte și AUR, a avut o poziție eterogenă – o parte a votat pentru (delegația AUR a votat amendamentele care priveau România și aveau caracter pozitiv), o parte s-a abținut, iar 10 dintre membri s-au opus.

Ce este cu adevărat jenant pentru Negrescu este că mare parte a propriului său grup politic, S&D (socialiștii europeni), a votat împotriva sa. Oricît încearcă acum să explice că eșecul rezoluției sale nu a fost un eșec personal, Negrescu știe bine că realitatea e alta.

Ce se va întîmpla în continuare? Vor urma trei săptămîni de negocieri între Parlament și Consiliu, cu scopul obținerii unei înțelegeri între cele două instituții ale UE cît mai rapid, astfel încît Bugetul pentru 2025 să fie votat de Parlament și semnat de Roberta Metsola pînă la sfîrșitul anului curent”, a spus europarlamentarul AUR Gheorghe Piperea.

George Simion: „Refuz să girez măsuri care duc la pierderea suveranității naționale și care condamnă românii la sărăcie” Alianța pentru Unirea Românilor solicită Guvernului Ciolacu să retragă de urgență planul de reformă fiscală înaintat Comisiei Europene. Deși își pierde legitimitatea în mai puțin de două luni, Marcel Ciolacu insistă să vină cu măsuri care vor influența viitorul românilor în următorii ani, măsuri impuse de Banca Mondială și de Comisia Europeană. „Ne pierdem suveranitatea, ne pierdem indepen­dența, nu mai putem decide noi pentru noi, ci va veni Banca Mondială cu două propuneri pe care le va pune celor care vor conduce România și vor fi în Palatul Victoria și Guvernul viitor va trebui să aleagă. Avînd în vedere că mai este doar o lună pînă la momentul alegerilor, pînă cînd mergem în fața românilor și îi lăsăm pe ei să decidă, cerem Comisiei Europene, cerem și actualei coaliții care, iată, pe probleme importante funcționează extrem de bine și sînt foarte, foarte obedienți, să retragă această propunere înaintată Comisiei Europene. Sîntem aici

pentru a spune clar, tare, răspicat, că viitoarea guvernare AUR refuză să implementeze acest plan bugetar propus de un guvern ilegitim din punct de vedere al susținerii românilor. Eu, ca președinte, refuz să girez măsuri care duc la pierderea suveranității naționale și care condamnă românii la sărăcie. Înghețarea salariilor și pensiilor este o temă cît se poate de reală, pe care premierul Ciolacu refuză să o abordeze, pe care președintele PNL și președintele Senatului Nicolae Ciucă nu o recunoaște pur și simplu, pentru că vor fi afectate micro-întreprinderile și nimeni nu-și asumă, ba chiar se laudă cum se tatuează ei pe mai departe. Nu-i crede nimeni și de aceea tragem un semnal de alarmă tuturor partenerilor noștri europeni și internaționali să nu creadă ceea ce vine dinspre Palatul Victoria din partea acestei coaliții toxice”, a spus George Simion, în cadrul unei conferințe de presă.

Prim-vicepreședintele AUR, Marius Lulea, consideră că în loc să vină cu taxe și impozite pentru români, Guvernul ar trebui să prezinte un plan pentru reducerea cheltuielilor statului, pentru a stabiliza bugetul. „Cît timp cheltuielile statului sînt foarte ridicate, cît timp găleata este spartă, oricît ne-am chinui noi să aducem bani din zona antreprenorială, nu vom reuși să acoperim această gaură. (…) Mediul antreprenorial nu poate susține taxe mai mari, așa cum spune Guvernul că nu va crește taxele, dar va face nu știu ce reformă fiscală. Nu există nicio posibilitate de a reduce deficitul bugetar decît fie crescînd taxele, fie scăzînd cheltuielile. În momentul de față, soluția AUR este una singură și este

singura care poate duce la o stabilitate pe termen lung.

Trebuie să scădem cheltuielile statului. Asta înseamnă reformă administrativă. Trebuie să reducem instituțiile statului cu două treimi, să scădem birocrația și să scoatem din structura birocratică a statului aproximativ 200.000 de persoane venite din partea partidelor politice. Nu vorbim despre medici, nu vorbim despre profesori, militari sau polițiști. Vorbim de cei care au fost duși acolo ca să devalizeze statul român. Orice altă soluție nu este de acceptată”, a subliniat Marius Lulea, prim-vicepreședinte AUR. Profesorul Petrișor Peiu atrage atenția că planul fiscal propus de Guvern va crește datoria publică și va îngheța pensiile și salariile, chiar de anul viitor. „Deocamdată sîntem pe la 52% din PIB. De ce este grav acest lucru? Pentru că legea spune că atunci cînd datoria publică, legea responsabilității fiscal-bugetare, atunci cînd datoria publică atinge 50% din PIB, trebuie înghețate cheltuielile cu salariile bugetarilor. Teoretic, la anul ar trebui să vedem înghețată această sumă. În al doilea rînd, atunci cînd se ajunge la 55% din PIB cu datoria publică, ar trebui înghețate cheltuielile cu pensiile. Deci prognozarea și programarea unui nivel al datoriei publice de peste 55% duce automat și la înghețarea cheltuielilor cu pensiile. Al treilea lucru grav care este în acest plan este următorul: Guvernul își propune să crească cu 1,8% veniturile, dintre care, cea mai mare parte, două treime, va veni din creșterea impozitelor pe venit, pe proprietate și pe profit, adică a veniturilor fiscale. Și, o treime este prognozată a veni din îmbunătățirea colectării, o poveste pe care o auzim de foarte mult timp”, a spus Petrișor Peiu, candidat AUR pentru Senat.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Sisi și Xi Jinping spre calea modernizării Sudului Global Întîlnirea membrilor BRICS de la Kazan din Rusia, despre care eu am mai scris, a pus la cale nouă strategie a organizației de a schimba hegemonul mondial cu o ordine mondială multi­ po­lară, așa cum scrie și site-ul modern­ diplomacy.com. „Țările BRICS și-au ținut principalul summit în orașul rus Kazan, pe malul rîului Volga, joi, 24 octombrie 2024. A fost primul summit după ce Iran, Egipt, Etiopia și Emiratele Arabe Unite au aderat oficial la bloc. Agenda din acest an include un accent pe stabilirea unei

ordini mondiale multipolare pentru a contesta hegemonia SUA și a Vestului.

Actualul summit BRICS caută să gă­ sească alternative viabile la dominația globală a dolarului american, pentru a ajuta membrii deosebit de afectați, cum ar fi Iran și Rusia”. Cu alte cuvinte, să ne protejăm de viitoare sancțiuni economice dezvoltînd un sistem financiar paralel cu cel actual, la care vor putea adera toți cei oropsiți de SUA și de UE. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

România arată bine, parcă-i vie!

Motto: ,,Omenirea are nevoie și de optimiști și de pesimiști. Primii au inventat avionul, iar ceilalți parașuta!” – TUDOR MUȘATESCU

Creați un serviciu de spionaj european în stilul CIA

ETICH

E TA

Doamna Ursula vrea să facă Europa o copie a SUA și probabil după aceea aceste două entități să se unească devenind un singur mare stat. Nu? Cum ar fi? În direcția asta va trebui să existe un serviciu de informații comun, așa că să facem unul inspirat de CIA. Bine acum, acest serviciu secret implementat cum se cuvine ar putea foarte ușor fi folosit și pentru controlul populației pe modelul KGB, că doar n-o să cred în cuvîntul de pionier al doamnei Ursula.

Citez din Politico: „Ca parte a unei analize ample a pregătirii blocului pentru război și criză, emisă miercuri, fostul președinte finlandez Sauli Niinistö consideră că UE are nevoie de propria sa agenție de informații pentru a ajuta țările să evite amenințările, sabotorii și agenții străini care operează în capitalele de pe întregul continent prin mai multe schimburi de informații“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Nimeni nu poate contesta faptul că, în ultimii zece ani, România și-a dublat datoria, fără ca să se fi modificat ceva în bine. Banii s-au dus toți în furt politic, fie în pomeni electorale, plăți către clientela din teritoriu, fie în celebrele ,,ajutoare” de stat sau contracte cu dedicație în folos personal. În același timp, înmulțirea săracilor s-a produs direct proporțional cu creșterea averilor politice. Așa se face că, în timp ce datoria României a ajuns la circa 200 de miliarde de euro, Iohannis își construiește o vilă în București, de peste 2.000 de metri pătrați. Șmecher scîrbaciul țării, care ne-a adus la sapă de lemn, luînd decizii abracadabrante pe persoană fizică, fiindcă, deh, România este o moștenire de la mă-sa și ta-su. Luați ca exemplu multiplele hotărîri ce au angajat România în achiziții astronomice și inutile pentru Armată, în timp ce resursa umană a fost împuținată metodic. Rețineți că, acum, avem circa 450 de generali și puțin peste 50.000 de militari profesioniști, deci un general la vreo 120 de soldați, ceea ce, cu siguranță, la populația țării, este un record mondial. Și, dacă avem o armată demnă de astfel de recorduri mondiale, este de la sine înțeles că trebuie dotată tot la superlativ, adică cu armament de la firme cu renume și la prețuri de boieri, că doar noi, românii, nu sîntem niște cîrpiți în fund. Așa s-a făcut că, fără prea multe negocieri, am comandat recent 1.059 de transportoare blindate Cobra 11, produse de către turcii de la Otokar. Banii s-au achitat – 1,04 milioane de euro pe bucată, cu tot cu TVA – dar nu se știe cînd va avea loc livrarea.

Totuși, sîntem în avantaj, că ei au să ne dea, iar noi avem de luat, deci ce a depins de noi s-a rezolvat.

Chiar mă întreb cum se face că partenerii noștri de ,,afaceri” sînt atît de proști încît, de fiecare dată ne rămîn datori să ne livreze cîte ceva. La fel s-a întîmplat și cu achiziționarea transportoarelor blindate Piranha V – 227 la număr și la un preț de 4,96 milioane de euro pe bucată, adică echivalentul a 12.400 de pensii în valoare de cca. 2.000 de lei pe lună. Mai mult, profitînd de faptul că partenerii noștri de afaceri nu se prind că mereu îi lăsăm datori să ne livreze ceva, am mai comandat încă 150 de bucăți, urmînd să dormim liniștiți că prețul l-am achitat.

Se zice că banul e bine să-l investești în ceva, nu să-l ții la saltea, și pe acest principiu am mai cumpărat încă 44 de transportoare blindate amfibii, AAV-7, de la americani. Mai rămîne de rezolvat problema legată de instruirea celor care vor manevra aceste echipamente și de construirea unor hangare în care vor fi depozitate, pentru a fi revopsite și înzestrate cu cele mai strălucitoare abțibilduri. Oricum, pînă ne vor fi livrate, nu știm nici dacă aceste blindate vor funcționa, noi fiind plătiți pînă acum cu avioane care nu se ridicau de la sol, cu submarine ce nu se puteau scufunda sau cu transportoare al căror blindaj era alcătuit din cea mai fină foaie de cort. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

Creați un serviciu de spionaj european în stilul CIA

(urmare din pag. 21) „În martie, Niinistö – care a fost președintele Finlandei timp de mai bine de un deceniu – a primit o misiune de la președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de a prezenta un raport detaliat despre pregătirea blocului pentru război și apărare civilă, împreună cu propuneri de îmbunătățire a acestui scenariu. Președintele rus Vladimir Putin a purtat un război în Ucraina, la granița de est a UE, de ani de zile, iar agenții săi sînt activi în întregul bloc și își exprimă îngrijorarea cu privire la capacitatea agențiilor naționale de a prezice activități și influențe rău intenționate. În planul său, Niinistö spune UE ar trebui să dezvolte un «serviciu de cooperare de informații cu drepturi depline la nivelul UE, care să poată servi atît nevoilor strategice, cît și operaționale», adăugînd în același timp că «o rețea anti-sabotaj» este necesară pentru a proteja infrastructura. Este nevoie de mai multă muncă pentru «îmbunătățirea activității de combatere a spionajului

în instituțiile UE», a spus el după ce a prezentat planul alături de von der Leyen.

Numeroși diplomați au fost expulzați din capitalele europene pe fondul acuzațiilor de spionaj, iar Bruxellesul a devenit un punct fierbinte pentru activitatea agenților cu sute de instituții și ambasade situate în oraș. În plus, războiul Rusiei împotriva Ucrainei a provocat haos în întreaga UE – de la drone care monitorizează site-urile de antrenament al armatei, pînă la tentative de asasinat dejucate asupra directorilor de arme și atacuri asupra infrastructurii submarine.

Aliații occidentali împărtășesc deja informații – rețeaua Five Eyes care leagă împreună agențiile din Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelandă și Regatul Unit – și o astfel de agenție a UE ar trebui să se concentreze pe utilizarea corectă a informațiilor deja operaționale, a spus Niinistö. Dar există puține șanse ca UE să-și aleagă în curînd pe cei mai buni și mai străluciți dintre recruții săi pentru o carieră în misiuni cu risc înalt în străinătate – nu în ultimul rînd pentru că țările membre ar

Sisi și Xi Jinping spre calea modernizării Sudului Global

(urmare din pag. 21) „La summitul BRICS, care are mai multă pondere economică decît influență geopolitică, președinții ElSisi, Xi Jinping și Putin vor să reformeze modul în care este condusă lumea, ceea ce înseamnă să revizuiască modul în care funcționează Națiunile Unite și cotele de lider în instituții financiare multilaterale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și altele. Egiptul împărtășește cu China și Rusia, înainte de summitul BRICS, ideea de resubliniere profundă a suveranității ca principiu organizator al relațiilor internaționale, din perspectiva egipteană, chineză și rusă, interferența occi­ dentală, în special a Statelor Unite, în domenii precum drepturile omului, statul de drept, politica internă și diplomația, este enervantă, pentru că nu este binevenită.

Precum și o dorință de înțeles de a scăpa de dominația dolarului american asupra tranzacțiilor financiare și economice din întreaga lume. Aici a apărut importanța discursului președintelui egiptean Fattah El-Sisi, la cea de-a doua sesiune a Summit-ului BRICS din orașul rus Kazan, indicînd că discursul poartă viziunea Egiptului în abordarea provocărilor actuale. În calitate de președinte El-Sisi a spus: «Egiptul crede cu fermitate în importanța consolidării sistemului internațional multilateral cu Națiunile Unite și agențiile sale în centrul său».

Constatăm că discursul lui El-Sisi a confirmat angajamentul Egiptului față de principiile și axele de lucru ale grupului BRICS, întrucît președintele El-Sisi a subliniat dorința Egiptului de a spori cooperarea dintre țările BRICS, ceea ce contribuie la maximizarea rolului său în stabilirea securității și creșterea economică globală, atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă și modernizare globală a țărilor din Sudul Global conduse de țările BRICS, menționînd că grupul BRICS este o oportunitate de afaceri pentru consolidarea parteneriatelor cu țările membre, ceea ce duce la atragerea de investiții în Egipt, mai ales că Egiptul a dezvoltat o infrastructură puternică în ultimii 10 ani.

Discursul președintelui El-Sisi a relevat, de asemenea, provocările cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare, în special escaladarea problemei datoriilor acumulate, și modalitățile de atingere a obiectivelor de dezvoltare durabilă, întrucît președintele El-Sisi a cerut comunității internaționale să își joace rolul în această problemă, după cum a spus el: Egiptul acordă prioritate majoră luării de măsuri concrete care să ne asigure că comunitatea internațională își joacă rolul în furnizarea de finanțare nefavorabilă pentru a realiza o evoluție în țările în curs de dezvoltare, prin crearea de mecanisme inovatoare și eficiente de finanțare a dezvoltării și mecanisme cuprinzătoare pentru asigura gestionarea durabilă a datoriilor țărilor în curs de dezvoltare. Cu confirmarea completă a președintelui El-Sisi că aderarea Egiptului la grupul BRICS va avea multe cîștiguri pentru economia egipteană și va spori poziția economică a Egiptului pe piața globală”. Asta cu datoriile acumulate ar putea fi un fel de: nu vă mai plătim nimic că acum avem banca noastră și sistemul nostru global care-l exclude pe al vostru, deci ne puteți lua boii de la bicicletă. „Președintele El-Sisi a participat la activitățile celei de-a doua zile a summit-ului BRICS și a subliniat

în discursul său necesitatea de a pune capăt conflictului din Orientul Mijlociu, rezultat din războiul israelian din Gaza și extinderea acestuia pentru a include Liban, pe lîngă necesitatea de a asigura navigația maritimă și lanțurile de aprovizionare. Președintele El-Sisi a cerut băncilor finanțatoare să își asume responsabilitatea în sprijinirea statelor membre, în special pe cele în curs de dezvoltare, pentru a obține creștere și a confrunta crizele climatice și de infrastructură. Președintele El-Sisi a subliniat munca continuă și permanentă a Egiptului de a coopera cu statele membre în grupul BRICS pentru a îndeplini speranțele și aspirațiile poporului.

Președintele El-Sisi, în fața liderilor BRICS, a fost dornic să sublinieze necesitatea de a maximiza beneficiile din partea băncilor multilaterale de dezvoltare, pentru a fi mai capabil de a spori accesul țărilor în curs de dezvoltare la finanțare concesională, inclusiv accesul la finanțarea climatică și de a sublinia rolul important atît al Noii Bănci de Dezvoltare, cît și al Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură în furnizarea finanțării necesare și concesionale țărilor în curs de dezvoltare, pentru a implementa proiecte de dezvoltare în diverse sectoarelor americane, pentru a atinge scopul de modernizare a țărilor din Sudul Global.

Președintele rus Vladimir Putin a comentat discursul președintelui El-Sisi în a doua zi a summitului BRICS, spunînd: «Egiptul lucrează activ în BRICS și a devenit membru cu drepturi depline al acestui grup». El a adăugat, în cadrul sesiunii de deschidere a celei de-a doua zile a summit-ului BRICS din orașul rus Kazan, că Egiptul va ajuta foarte mult la sprijinirea obiectivelor alianței BRICS. O serie de lideri mondiali au cerut la summitul BRICS din orașul rus Kazan oprirea luptelor din Orientul Mijlociu, după ce războiul s-a extins din Gaza în Liban, în timp ce președintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas a acuzat Israelul că are în plan să depopuleze Fîșia Gaza. În discursul său de la summitul BRICS, președintele Abbas a cerut implementarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU pentru oprirea imediată a agresiunii israeliene împotriva poporului palestinian, permiterea ajutorului umanitar, retragerea completă din Fîșia Gaza și ca statul Palestinei să își asume pe deplin a-i întoarce pe cei strămuți în zonele lor și de a le reconstrui.

El-Sisi, Xi Jinping și Vladimir Putin au avertizat că Orientul Mijlociu este în pragul unui război cuprinzător, din cauza extinderii luptei din Orientul Mijlociu în Liban și a impactului asupra altor țări din regiune. Odată cu confruntarea dintre Israel și Iran aflată în creștere semnificativă, toate acestea seamănă cu o reacție în lanț și pun întregul Orient Mijlociu în pragul unui război cuprinzător. Președintele egiptean El-Sisi a confirmat că este necesar să se oprească violența și să se acorde asistență vitală victimelor, cerînd înființarea unui stat palestinian independent.

Președintele chinez Xi Jinping a declarat că pacea mondială se confruntă încă cu provocări profunde, subliniind că marșul comun al țărilor din Sudul Global către modernizare este un eveniment major în istoria lumii, adăugînd: «În același timp, pacea și dezvoltarea mondială se confruntă încă cu provocări profunde».

Președintele chinez Xi Jinping a subliniat că: «Trebuie

RM

indica brațul executiv al UE ca un motiv pentru a nu face acest lucru. «Știm cu toții că colectarea de informații este în primul rînd responsabilitatea statelor membre», a spus von der Leyen. «Ar trebui să ne bazăm pe îmbunătățirea fluxului de informații și pe colectarea de informații».

Există numeroase alte domenii în care blocul ar trebui să-și consolideze pregătirea pentru conflict, a spus el, propunînd, de asemenea, o lege a UE privind un scenariu care să stabilească «principii, standarde și ținte» în baza cărora țările ar trebui să coopereze. De exemplu, UE nu are un milion de experți în securitate cibernetică, a spus Niinistö și, deși nu pledează pentru recrutarea militară, el pledează pentru ca unele capitale să introducă programe care atrag civilii în apărarea națională. De asemenea, agențiile de securitate trebuie să «îngreuneze cît mai mult posibil, pentru serviciile de informații străine ostile, operarea oriunde în UE», a spus el.

Descoperirile lui Niinistö vor contribui la cel de-al doilea mandat al lui von der Leyen, în care UE va avea primul său comisar pentru apărare, care va fi însărcinat cu elaborarea unei cărți despre apărare care va fi lansată pînă în primăvară. să fim o forță stabilizatoare pentru pace, să consolidăm guvernanța globală în domeniul securității și să explorăm soluții la cele mai proeminente probleme care abordează simptomele și cauzele fundamentale ale acestora în același timp». Președintele chinez a cerut, de asemenea, încetarea focului între Israel și mișcarea palestiniană de rezistență Hamas în Fîșia Gaza și prevenirea extinderii confruntării deschise dintre Israel și Hezbollah în Liban. «Trebuie să continuăm să insistăm pentru o încetare a focului în Gaza, să reînvie soluția celor două state și să oprim răspîndirea războiului în Liban». Xi a adăugat că: «Nu trebuie să mai existe suferință și distrugere în Palestina și Liban».

Președintele chinez Xi Jinping a confirmat, de asemenea, la actuala reuniune BRICS, că țara sa, a doua cea mai mare economie a lumii, sprijină aderarea mai multor țări din Sudul Global la grupul BRICS. Xi a cerut grupului, în timpul summitului BRICS, să fie un pionier în reforma sistemului de guvernanță economică globală. Cu președintele Xi Jinping solicitînd activarea Inițiativei de investiții globale) cu scopul de a construi o lume mai bună și prosperă pentru oameni, China este pregătită ca parte coordonatoare să stabilească o alianță de centre logistice pentru țările din Sudul Global, în vederea modernizării țărilor din Sudul Global.

Președintele chinez Xi Jinping a confirmat, de asemenea, că el însuși a supravegheat, după încheierea celei de-a treia sesiuni a Partidului Comunist Chinez, elaborarea unui plan cuprinzător de sprijinire a reformelor și de modernizare a industriei chineze, iar acest lucru va oferi o oportunitate mai mare lumii întregi, cu acordul chino-african, în marja Forumului China-Africa, asupra unui plan comun între cele două părți de promovare a modernizării, care va constitui un impuls suplimentar pentru modernizarea comunicațiilor în sudul global.

Președintele chinez Xi Jinping confirmă că partea chineză va avea grijă de țările din sud, va sta cot la cot cu ele și va lucra pentru ca mai multe țări din sudul global să se alăture grupului BRICS ca parteneri sau să coopereze în grupul BRICS Plus și cristalizează o forță decisivă pentru sudul global și au o singură voce.

Prin urmare, înțelegem limbajul discursului comun dintre președinții El-Sisi și Xi Jinping în timpul Summitului BRICS de la Kazan, Rusia. Din acordul lor, conflictele care au loc în prezent în lume, care amenință credibilitatea sistemului internațional multilateral sînt dominate de tendințe protecționiste și politici unilaterale. În acest context, și în mijlocul acestei dispersări, Egiptul și China cred în necesitatea unirii și sporirii cooperării Sud-Sud a țărilor în curs de dezvoltare ca una dintre modalitățile importante de a face față provocărilor actuale. Egiptul, în epoca președintelui El-Sisi, a fost întotdeauna în fruntea țărilor dornice să consolideze cooperarea dintre țările în curs de dezvoltare, pe lîngă eforturile sale neobosite de a sprijini interesele și prioritățile țărilor din Sud în diferite forumuri internaționale. Afirmînd totodată angajamentul deplin al Egiptului față de țările BRICS, conduse de Rusia și China, de a spori munca și cooperarea comună între țările BRICS și țările din sud, pentru a atinge obiectivele comune și aspirațiile popoarelor noastre. pentru un viitor mai bun”.

RM

23

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

România arată bine, parcă-i vie!

(urmare din pag. 21) Mai rămîne de discutat și problema că UE ne va certa pentru deficitul bugetar din ce în ce mai mare, care crește continuu din cauza împrumuturilor în cascadă pentru armament, vaccinuri, proiecte de tot soiul, ce nu se mai finalizează ș.a.m.d. Nici prin gînd n-ar trebui să ne treacă împrejurarea că Ursula von der Leyen ar renunța să ne mai caute la deficit dacă i-am spune că noi cumpărăm arme pentru a apăra Europa de ruși. Nici n-am avea vreo scuză în acest caz, pentru că, într-o astfel de situație, noi nu vom fi în stare să le arătăm armele, căci, spre deosebire de polonezi, noi doar le plătim, nu le și primim.

Cert este că pentru cele 1.480 de transportoare blindate, România și-a ,,ușurat” bugetul cu 2,5 miliarde de euro, dar pentru asta, Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Cîțu, generalii Armatei române și alți demnitari de prim rang au încasat comisioane grase, motiv pentru care la orice ofertă, contractele sînt semnate cu ochii închiși. Vă dați seama că numai 1% dacă ar fi comisionul la cele 2,5 miliarde de euro, despre care am amintit mai sus, ciubucul ar fi de fix 25 de milioane de euro, sumă ce se va împărți la vreo 10-15 șmecheri care, de mîine, se vor numi milionari.

Așa se face că într-una dintre cele mai prăpădite țări din Europa, adică în România, există cîteva mii de milionari în euro, de unde și concluzia unui recent sondaj de opinie în rîndul tinerilor din țară: 74% dintre aceștia pun dezastrul național pe seama corupției generalizate. Acesta este și motivul pentru care 47% din tinerii care locuiesc în România și-ar căuta viitorul peste hotare. De reținut că țara noastră ocupă locul doi în lume (după Siria) în ceea ce privește numărul de emigranți (potrivit unei statistici din 2020). De remarcat că 44% din tinerii români au cea mai mare încredere în NATO și Armata română, dar, TOȚI aceștia se sustrag de la o eventuală înregimentară militară, deși puterea statală și-a făcut deja strategia de a-i trimite pe copiii și nepoții noștri în războiul din Ucraina, care nu dă semne că se va încheia prea curînd. Cum ce să facă ei acolo?

Să ia arma în mînă și să devină carne de tun, că așa vor Iohannis și licuricii europeni care-i dau lui ordine.

Ce să mai zic de o recentă inițiativă, ce se pare că a fost legiferată pe șest în Parlamentul României, în care se precizează că, în cazul în care vom fi implicați în mod direct în războiul ruso-ucrainean, armata României urmează să intre sub comanda unor generali străini. Și, la urma urmei, de ce am intra noi, românii, într-un război ce nu ne aparține, plus că, în cazul unei victorii, n-am avea nici un cîștig?

Mass-media vîndută ne tot aburește cu știri despre victoria lui Zelenski și înfrîngerea Rusiei, dar, pe zi ce trece, observăm cum localități întregi din Ucraina sînt șterse de pe suprafața pămîntului, în timp ce Putin le demonstrează tuturor, prin politicile sale (vezi adunarea BRICS, din Kazan, evitarea sancțiunilor impuse) și strategiile militare adoptate, că a devenit cel mai puternic lider de pe planetă. Păi, cum să nu fie puternic, cînd țara sa este membru fondator al alianței BRICS – Brazilia, Rusia, India, China și Republica Sud-Africană, și beneficiază de tehnologiile inovatoare ale Fundației Keshe din Iran (alături de Brazilia, China, India, Japonia, Australia, Taiwan, Sudan, Congo ș.a.)?

Este vorba de savantul iranian Mehran Tavakoli Keshe care, după 20 de ani de cercetări asidue, a făcut publice o mulțime de tehnologii cu efecte benefice întregii omeniri. La un moment dat, Mehran Keshe și-a pus în plan să le pună la dispoziția tuturor guvernelor lumii, dar a fost de fiecare dată blocat de către diferiți agenți și entități avînd cu totul alte interese.

Legat de același subiect, aflați că, în 2017, imediat după ce a fost ales președinte al SUA, Donald Trump a anunțat din Biroul Oval al Casei Albe că omenirea trebuie să cunoască și să se folosească de tehnologiile de tip extraterestru, cum ar fi așa-zisa energie liberă, care ar scoate populația mondială din sărăcie și, în același timp, ar da o lovitură devastatoare marilor corporații petroliere și țărilor exportatoare de petrol.

Evident că, prin acea declarație, ce făcea aluzie la

tehnologiile Keshe, Trump și-a pus lumea în cap, așa cum am pățit și eu cînd, în Revista ,,România Mare” (nr.

1566/8-14 decembrie 2020), în articolul ,,Știați că...”, am scris următoarele: ,,În anul 2001, Mihai Rușețel a obținut la OS.I.M. un brevet pentru o invenție colosală: motorul care funcționează cu apă. În anul 2008, și-a scos creația la licitație pe Bursa Română de Mărfuri la un preț de 50 de milioane. De atunci s-a așternut tăcerea peste această invenție. Un alt inventator român, Gabriel Neculai, a făcut publică, în anul 2010, realizarea unui alt motor cu apă, atît de simplu încît orice posesor de mașină și-l poate construi singur cu doar 50 de lei.

Neculai a testat dispozitivul pe propria mașină timp de 3 ani. Mai mult, în 2015, pe un site de profil, Gheorghe Bordeianu a anunțat o nouă invenție: un motor care consumă 3 litri de apă la 5.000 de km. La nevoie, acest motor poate fi alimentat cu suc sau cu urină. În prezent, inginerul băcăuan lucrează la un motor electric fără baterii, care se va alimenta din energia cosmică, deci va avea o autonomie nelimitată”.

Revenind la celebrele tehnologii Keshe, menționez că vestitul savant a publicat trei cărți, în care a explicat pe larg toate descoperirile sale. În anul 2009, a apărut cartea ,,Ordinea universală a creării materiei”, apoi lucrarea ,,Structura luminii”, în 2010, urmată de cel mai căutat volum al autorului, ,,Originea Universului”, apărut în 2011.

De remarcat că Fundația Keshe a urmărit să ofere întregii lumi, în mod GRATUIT, planurile și dispozitivele tehnologice pe care le-a proiectat și dezvoltat. Astfel, prima inițiativă pe această linie a avut loc pe 21 aprilie 2012, la Bruxelles (Belgia), cînd fundația a invitat toate națiunile Globului la o conferință dedicată păcii, dar foarte puține țări au fost prezente. România nu a participat la respectiva întrunire, pentru că așa a primit ordin de la americani, care s-au răzgîndit și ei, brusc, cu 24 de ore înainte de eveniment.

Mehran Keshe a subliniat că va oferi aceste tehnologii țărilor care acceptă să semneze un Tratat de Pace, dar ce ne facem că tartorii lumii nu știu să ajungă la pace decît prin război, așa cum spunea Hitler: ,,Cine vrea pace, trebuie să facă un război!”. A se observa cum SUA și UE fac presiuni asupra Rusiei pentru simplul motiv că guvernul rus deține o tehnologie absolut revoluționară, care îi conferă, printre altele, și un uriaș avantaj militar.

Din această cauză, Administrația de la Casa Albă, care de zeci de ani a dus o politică de intervenție autoritară peste tot în lume, sub motivația că ,,trebuie să facă ordine” – acea Nouă Ordine Mondială –, a cam lăsat ciocul mic.

O confirmare clară a acestei situații, ce pune capăt mîndriei guvernanților americani, a avut lor pe fondul crizei din Ucraina, totul fiind descris în amănunt în cartea ,,Agenda Secretă – ce ne ascund Conducătorii Lumii?!?!”, scrisă de gl. (r) Emil Străinu și Emilian M. Dobrescu: ,,La data de 10 aprilie 2014, un vas de război aparținînd Marinei americane, USS Donald Cook, avea la bord 56 de rachete nucleare Tomahawk, patru radare foarte puternice, precum și cel mai recent sistem american de detectare și distrugere a rachetelor AEGIS. Pătrunderea vasului american în acea zonă, în Marea Neagră, intra însă în contradicție cu Convenția de la Montreux. Conform acestui tratat internațional, navele de război ale țărilor non-riverane Mării Negre nu pot staționa în zonă mai mult de 21 de zile. Ca să le amintească americanilor acest aspect, la data de 12 aprilie 2014, Moscova a trimis un bombardier neînarmat, de tip SU-24, care a survolat nava de război americană.

Conform ziarului rus Rossiyskaya Gazeta, singura dotare a avionului rus a fost doar un «coș» montat sub fuzelaj, ce conținea un dispozitiv de război electronic numit Khibiny. Cînd avionul rusesc s-a apropiat de vasul USS Donald Cook, toate sistemele de comandă ale acestuia s-au oprit brusc și, în pofida eforturilor operatorilor, nu au putut fi repornite. Spre disperarea americanilor, SU24 a simulat apoi de 12 ori, timp de 90 de minute, că atacă vasul american, care devenise o pradă sigură, fiind incapabil să se mai apere. După incident, USS Donald Cook s-a grăbit să ancoreze în Portul Constanța, unde 27 de membri ai echipajului și-au depus demisiile, spunînd

că nu au de gînd să își mai riște viața”.

Legat de acest eveniment, extras parcă din scrierile SF, mai precizez că dispozitivul Khibiny – folosit împotriva distrugătorului american USS Donald Cook – are la bază tehnologia MAGRAV, pusă la punct și provenită de la Fundația Keshe. Dacă de pe vasul american s-ar fi lansat vreo rachetă, dispozitivul Khibiny ar fi deviat-o și ar fi trimis-o înapoi la cei care au lansat-o.

De fapt, americanii au mai primit astfel de lecții, cum a fost cea în care o dronă a armatei, dotată cu cele mai sofisticate sisteme electronice, a fost capturată de iranieni în anul 2012. Așa s-a făcut că președintele Barack Obama a semnat un decret prin care tehnologiile Keshe au fost interzise în SUA, fiind asociate cu ,,terorismul”. Deci, americanii spionau Iranul cu drona, dar teroriști erau iranienii, aberație ce l-a determinat pe Mehran Keshe să-i adreseze o scrisoare oficială președintelui american, rugîndu-l să coopereze pentru fundamentarea unui climat de pace mondială. Savantul iranian a avertizat că ,,portavioanele SUA pot deveni simple căzi plutitoare dacă tehnologia MAGRAV va fi utilizată, iar pistele pline de avioane nu vor deveni altceva decît muzee de păsări de fier!”.

Acum ați înțeles de ce americanii și UE ne vînd arme cu duiumul, că de la acest aspect am început prezentul articol? Ca să ne facem noi de rîs, în eventualitatea că ni se va da brînci într-o oarece răzmeriță.

Deci, oameni buni, nu vă mai luați după măscăricii ce vă spun la televizor că americanii sînt buni și rușii sînt răi! Că UE trebuie pusă la rană, sau că ,,teroriști” sînt ăia care vor pace, după cum susținea Barack Obama. Dacă veți continua să vă uitați în gura unor neica-nimeni, precum Bogdan Chirieac, Monica Tatoiu, Mugur Ciuvică, Alice Drăghici, Gelu Vișan sau Mihai Gâdea, înseamnă că vi s-a anihilat rațiunea, așa cum s-a întîmplat și cu dispozitivele de comandă ale distrugătorului USS Donald Cook.

Oare nu ar fi fost rațional ca, în loc să cumpărăm în neștire armament ruginit și neperformant, să-i finanțăm pe cei trei ingineri români care au inventat motoare ce funcționează cu apă? Ar fi fost o șansă ca, prin fabricarea acestora pe scară largă, România să ajungă una dintre cele mai bogate țări din lume. Nu a fost să fie, dar poate dăm lovitura cumpărînd cîteva mii de arcuri, vreo duzină de halebarde și o ghilotină.

La promoție, după care vor vedea ei ce vom păți noi!

SĂMÎNȚA BUNĂ

Jocul pe calculator

Motto: „Cine crede în Fiul are viață veșnică” – Ioan 3.36 Tim este cu totul captivat de jocul său pe calculator. Dansul neobosit al degetelor lui pe tastatură declanșează o succesiune de semnale zgomotoase. Cu fiecare sunet, Tim învinge un atacator și îl pune pe fugă. Dintr-odată își ridică privirea satisfăcut: „Acum mai am cinci vieți“.

Aceasta este, desigur, numai la jocul pe calculator: dacă Tim pierde o „viață“, pentru că atacatorii l-au lovit mortal, mai are alte vieți; este foarte simplu!

Practic, acest joc este ireal și Tim ar face bine să nu confunde în viață niciodată jocul cu realitatea.

Astfel de jocuri aduc cu sine pericolul de a gîndi că moartea este ceva obișnuit. Ele ne alimentează ideea că putem începe oricînd o viață nouă. În acest fel ne jucăm atît cu propria viață, cît și cu a celorlalți. Dar fiecare dintre noi are o singură viață de trăit aici. Și nu putem să o luăm de la capăt, pentru că moartea este un termen limită inevitabil.

Viața este unică și nimeni nu știe cînd se va sfîrși pentru el. Dar Dumnezeu dorește să ne dea viața veșnică cu El în glorie. El vrea să ne spele de păcatele noastre care ne despart de El. Pentru aceasta, El L-a dat pe Fiul Său Isus Christos. Dar aici și acum este soarta noastră veșnică „în joc“.

Doar acum, în timpul vieții noastre pe pămînt, avem ocazia să venim la Dumnezeu, să acceptăm oferta Lui și să primim viață veșnică.

24

Nr. 1768 l 5 – 11 noiembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM