Alchemia Nr. 1 - Februarie 2018 Vechi Istorii by Sash Segal

ALCHEMIA

No.1 FEBRUARIE 2018

Arhiva Alchemia • Grup FB

Vechi Istorii Membri Fondatori: Adrian Grauenfels, Sash Segal Redactare / Concept grafic: Sash Segal Coordonare: Adela Efrim Corectură: Dana Weiss Grafică, Fotografie, Colaj: Baruch Elron, Beatrice Bernath, Gabriela Năftănăilă Levenţu, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Pixabay | Wallpaper.net | etc. Coperta | Jacques-Louis David – Portretul lui Antoine-Laurent Lavoisier şi al soţiei sale (1788) Coperta interioară | John William Godward – Semnalul (1899)

No. 1 Februarie 2018

alchemia| No.1 - februarie 2018

CUPRINS NOTA EDITURII ..................................................................6 Sash Segal | Importanţa contextului ............................................ 6

ALCHEMIE LITERARĂ.......................................................16 Gabi Schuster | Fata de la oraş .................................................. 17 Emanuel Pope | 20.000 ................................................................ 20 Grigoraş Bratosin | Hei, ce ploaie şi ce vânt! ............................ 21 Maria Cecilia Nicu | Plouă ........................................................... 22 Simona-Ioana Cucuian | @lchemie ........................................... 25 Maria Sava | Shan Sa ................................................................... 29 Adi Motanu’ | Se făcea că ......................................................... 40 Daniela Hendea | Primăvara de la Praga ................................ 41 Adela Efrim | Azi ............................................................................ 43 Florin Golban | Cast away ........................................................... 44 Dana Fodor Mateescu | De puta madre… .............................. 45 Angi Cristea | De pază inimii tale ............................................... 51 George Kun | Reabilitarea bunicii .............................................. 54 Beatrice Bernath | Amintiri unilaterale ....................................... 57 alchemia| No.1 - februarie 2018

VECHI ISTORII .................................................................68 Pe copertă ...................................................................................... 69 Şerban Foarţă | Texte historiofile ................................................. 75 Adriana Moscicki | Din piatră ...................................................... 78 Irina-Lucia Mihalca | Pe urmele fiecărui pas ............................ 85 Adrian Grauenfels | Regele Herod ............................................. 91 Sash Segal | Marcellinus .............................................................107 Dan Romaşcanu | Iisus, contemporanul nostru......................110 Adriana Tomoni | Ascuns într-un vers .......................................119 Diana Bobică | Despre nebunie şi raţiune ..............................124 Julia Kakucs | O cină în oglinda timpului ................................132 Ali Taner | Gazi Ghirai II ..............................................................137 Liliana Popa | Tapiserii flamande ..............................................142 Gabriela Ana Bălan | Milord .....................................................155 Dan Orghici | Cetatea Orăştiei .................................................157 Gabriela Garlonta | Saptămâna ..............................................175 George G. Asztalos | Heraclit ....................................................180 Raluca Faraon | Te iubesc, măr al discordiei..........................182 Divertimento .................................................................................183 Sofia Gelman | Richard Wagner ..............................................185 Adrian Creţu | nobel contra nobel ..........................................190 Cojocariu Vasi | Expunere .........................................................194 Veronica Pavel Lerner | Mozart-ul Spaniei ..............................196

alchemia| No.1 - februarie 2018

TRADUCERI....................................................................202 Jack Gilbert | Daniela Hendea .................................................203 H.L. Hix | Daniela Hendea ..........................................................204 Rafael Alberti | Sash Segal .........................................................206

ARTĂ VIZUALĂ ..............................................................210 Baruch Elron | Subiecte biblice .................................................212 Sash Segal | La castel .................................................................218 Gabriela Năftănăilă Levenţu | Tehnică mixtă ........................227

CĂRŢI NOI.....................................................................236 Cuvânt înainte ..............................................................................237 Claudiu Komartin | Maeştrii unei arte muribunde ..................240 Ana Barton | Pervazul lui dumnezeu 75 ...................................244 Ioana Scoruş | Un an din viaţa Liubei B. ..................................247 Octavian Perpelea | Noaptea Sfântului Alcoolomeu ..........254 Mihaela Cristescu | Pounding The Pavement.........................258

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................261

alchemia| No.1 - februarie 2018

NOTA EDITURII Sash Segal | Importanţa contextului Am ales tema numărului nostru de acum, “Vechi Istorii”, ca pe un exil atât din prezentul Secolului XXI, în care suntem imersaţi în viaţa cotidiană, cât şi din trecutul apropiat al Secolului XX, care reprezintă pentru mulţi dintre noi singura tangenţă cu istoria. Este, dacă vreţi, o ieşire din zona noastră de confort cultural, un teritoriu devenit pentru majoritatea celor de azi Terra Incognita. Este o lume de care nu ne leagă niciun fir roşu ancorat în istoria noastră personală şi nici măcar în cea a părinţilor sau bunicilor noştri. Fără imagini, obiceiuri sau obiecte familiare. O lume despre care, cu cât ştim mai puţin cu atât putem fi mai surprinşi de reacţiile noastre. De curând au făcut valuri pe Internet o serie de imagini în care personaje în costume de epocă ţin în mâini smartphonuri sau laptopuri. Călătorii în timp, sau simple coincidenţe? Deşi logica ne spune cum stau lucrurile (imaginile sunt prea vechi şi călătoriile în timp nu par să fie încă la îndemâna oricui), impactul tehnologiei moderne asupra noastră ne face să identificăm automat cele două obiecte indispensabile vieţii contemporane. Dar ce anume reprezintă aceste obiecte, care, ca şi bufniţele din Twin Peaks, nu sunt ce par a fi?

alchemia| No.1 - februarie 2018

Prima imagine este un tablou din 1860 al pictorului austriac Ferdinand Georg Waldmüller, “Cea aşteptată”. O fată, cu basma, şorţ şi fuste lungi, merge pe un drum de ţară cu un obiect dreptunghiular – suspect de familiar – ţinut în căuşul palmelor. În prim plan se află un flăcăiaş cu un trandafir în mână, îngenuncheat lângă nişte tufişuri. Figura fetei pare luminată difuz de obiectul misterios, pe care îl priveşte cu atenţie. Degetele mari par să texteze ceva pe ecran, în timp ce restul stau încrucişate, ca pentru a proteja carcasa. Nimic nu contează în jur, nici peisajul edenic, nici faptul că drumeagul pe care merge fata este pe cale a coborî o pantă abruptă, presărată cu bolovani. Comportament tipic de fiinţă pierdută în smartphone, pe care o paşte curând pericolul unei glezne scrântite, sau cel puţin o sperietură pe fond de trandafiri şi declaraţii amoroase. Evident, eroina tabloului nu are un celular, chiar dacă pare foarte tentant să ne iluzionăm în direcţia asta. Obiectul nu e decât o cărticică de rugăciuni, pe care fata o ţine în mâini cu evlavie, în drum spre biserică. Privirea îndreptată în jos se datorează faptului că repetă probabil o rugăciune în gând, în timp ce priveşte coperta cărţii.

Ferdinand Georg Waldmüller, “Die Erwartete” 1860 Neue Pinakothek, Munchen (Wikipedia)

alchemia| No.1 - februarie 2018

Cu unul dintre mistere rezolvat, să ne îndreptăm către următorul: un “smartphone” din Secolul XVII, de pe vremea înfiinţării Coloniei Springfield din Massachusetts de căre un anume William Pynchon. În mijloc se află coloniştii englezi, gata de intra în istorie, deşi nu toţi sunt pătrunşi de solemnitatea momentului – unul e în butuci, iar altul e legat la stâlp şi pe cale de a primi o corecţie fizică. Amerindienii se uită curioşi la bunurile descărcate de europeni. Unul din ei admiră un paraleliped plat, care seamănă surprinzător de bine cu un telefon mobil din zilele noastre.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Doar că fresca dedicată acestui moment istoric reprezintă o întâmplare petrecută în 1636, pictată în 1937 de către un artist american, Umberto Romano, care a decis să decoreze cu o frescă monumentală clădirea Poştei Mari din Springfield, oraşul lui de reşedinţă. Cheia misterului se află în cronica istorică a aşezării. Impresionat de prosperitatea triburilor de indieni Nipmuc şi de fertilitatea solului din regiune, Wiliam Pynchon, un colonist de vază din Massachusetts a cumpărat pământ pentru o nouă aşezare în schimbul a: “18 târnăcoape, 18 şiraguri de mărgele, 18 surtuce, 18 lame de topor şi 18 cuţite”. O privire atentă şi imparţială – deşi duhul smartphonului încă pluteşte asupră-ne, ispitindu-ne – dezvăluie faptul că nu e decât o lamă de topor căreia îi trebuie un mâner de lemn pentru a deveni folositoare. Indianul nostru nu se uită decât la luciul metalic al obiectului şi nu la pozele promoţionale prezentate de colonistul în costum roz bombon. Dezamăgiţi, dar edificaţi, pornim la drum mai departe, de data asta către Ţările de Jos, unde un alt “smartphone” a fost descoperit într-un tablou pictat în 1670.

Umberto Romano, “Mr. Pynchon and the settling of Springfield” 1937 Commonwealth of Massachusetts State Office Building, Springfield

Pagina alăturată: Pieter de Hooch, “The Letter” 1670 Rijkmuseum, Amsterdam (Wikipedia)

alchemia| No.1 - februarie 2018

Autorul tabloului este pictorul Pieter de Hooch. În imagine, doamna cu cercei de perle şi căţel în braţe e încremenită în aşteptare, în timp ce lăngă ea, un adolescent cu figură delicată priveşte ecranul telefonului. Sunt acolo vizibile rândurile unui text, pe care tânărul doreşte să-l arate doamnei. Noroc că titlul tabloului ne scoate din încurcătură: “Bărbat înmânând o scrisoare unei femei, în holul casei.” Simplu. Şi totuşi, câţi contemporani de-ai noştri ar recunoaşte imediat o scrisoare (de dinainte de apariţia plicurilor moderne) în pacheţelul acela de forma unui smartphone? alchemia| No.1 - februarie 2018

Cu problema spinoasă a smartphonurilor de epocă de-acum rezolvată, să pornim spre Grecia, unde alte obiecte misterioase au fost detectate în mâinile unor utilizatori. Doi bărbaţi cu laptopuri “touch-screen” şi stilusuri se află pictaţi pe vase de ceramică datate înaintea erei noastre. Pe un monument funerar, o femeie de condiţie bună priveşte un “notebook” aflat în mâinile unei slujnice. Pe latura obiectului par sa fie şi două porturi pentru mufe. Doar că laptopurile din mâinile bărbaţilor sunt din păcate doar nişte modeste tablete cerate folosite de populaţia cultă a vremii. Se scria pe suprafaţa lor cu un stilus la fel de arhaic, iar atunci când însemnările deveneau neimportante, ceara era răzuită şi înlocuită cu un strat nou. Obiectul misterios la care priveşte femeia este cel mai probabil o oglindă cu capac, deşi ar putea fi şi un set de tablete cerate de dimensiuni mai mici. Găurile misterioase nu sunt porturi pentru mufe, ci doar locul unde era fixat un ornament exterior pe latura obiectului.

Ne oprim din drum aici după rezolvarea ultimului mister urmând să ne reluăm periplul istoric după o scurtă pauză literară modernă. Lectură plăcută şi luaţi cu voi cele descoperite despre importanţa contextului!

Pagina alăturată: Ceramică greacă din atelierul artistului Douris, cca 500 BC Monument funerar al unei femei, cca 100 BC

alchemia| No.1 - februarie 2018

ALCHEMIE LITERARĂ

P3 proză poezie proezie

alchemia| No.1 - februarie 2018

Gabi Schuster | Fata de la oraş Mascarada lumii ne iubim cu arma la curea ne îmbrăţişăm cu cuţitul în mână în aer mor păsările fluviul duce greu apa-i vâscoasă în mâl se zbat peştii văd cum pe lama toporului curge sângele rece iubim copiii copiii ne iubesc pe noi printr-o sticlă groasă aţâţăm un foc în care aruncăm sare să plesnească scântei şi ţopăim cu pielea încinsă cu ochii arşi în flăcări deşi spinarea e îngheţată ca partea nevăzută a lunii luăm sabia şi scutul luptăm cu butoaiele goale cu anvelopele explodate cu băncile cu guvernele şi impostura cu mascarada lumii Dumnezeu şi-a pus şi el o mască să nu se dea de gol e carnaval aici cu atâţia morţi în pământ alchemia| No.1 - februarie 2018

Kardamon şi pfefferminze Kardamon şi pfefferminze beau pe stomacul gol şi culmea, visele încâlcite încep să se pieptene singure peste umărul drept plin de prieteni lacrimi şi oftaturi arunc un pieptene de os de peşte, sub burta calului, deodată, creşte marea în vuiet de crabi şi delfini care vorbesc pe frecvenţe neauzite, îmi fac urechea pâlnie dau bidiviului jăratec şi-apoi mă trezesc şi beau pe stomacul gol kardamon şi pfefferminze peste umărul drept plin de prieteni…

alchemia| No.1 - februarie 2018

Dinte de lapte Ţi-a căzut un dinte copilă un dinte de lapte copilă aruncă-l la ciori se vor repezi “Cioară, cioară negricioară Na-ţi un dinte de fier Şi dă-mi unul de oţel” nu plânge viaţă curge peste tot printre rădăcini şi apusuri de soare prin ceaţa dimineţii şi prin necazuri viaţa trece prin foc prin praf de puşcă şi prin moarte Vei vedea La naiba! corabia ne ia pe toţi să suflăm în pânze până ne ia oboseala

alchemia| No.1 - februarie 2018

Emanuel Pope | 20.000 20.000 de macete şi tunuri toate hăcuind, hăcuind nencetat viaţa mea: o bucată acolo, o alta aici oraşele şi graniţele lumii stau toate ca la dentist zburând peste ele: anii mei / durerile mele şi numai din când în când cât o bulă de săpun strălucind cineva sau ceva din vreun loc m-a recunoscut trecând.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Grigoraş Bratosin | Hei, ce ploaie şi ce vânt! Joc fecund desculţ în ploaie, pe ierburi flămânde, braţele spre alte braţe-mi întind ca Zorba, ca Zorba... şi joc şi joc şi joc, uşile sângelui mi se deschid şi-mi fuge despletită-n lume vorba, vorba!

Tristeţe măruntă ce s-a ales din gândurile mele?!... un praf de timp cernut prin site rare, un mic refren al unui cântec sfânt, şi tot ce e, nu cred că mi se pare, că-i însăşi viaţa... frunză, fum şi vânt!

alchemia| No.1 - februarie 2018

Maria Cecilia Nicu | Plouă Mi-a zis mie Măria c-o să plouă, dar ce am crezut-o? Ce, parcă dacă are o sută de ani înseamnă că şi ştie ce spune? De cele mai multe ori la vârsta asta se ia razna, un fel de letargie întrerupe contactul cu realul, o stare ambiguă în care intratul pe uşă – normal – devine un ritual alambicat, mişcări trenate de o fantezică înterpretare şi firescul se dilată în asemenea măsură încât orice fantasmagorie posibilă sau imposibilă etalează competenţă. De unde ştiu? Păi ştiu! Şi dacă nu ştiu îmi închpui, vezi bine! Plouă totuşi, nu că ar fi cine ştie ce catastrofă, dar îmi strică toate socotelile şi nici asta n-ar fi important, dar îmi confirmă, inexact, îmi reafirmă convingeri; de ce dracu nu ascult eu de ceea ce am învăţat, pun la îndoială aşa fără nicio justificare, stau în suspensie cam de când m-am trezit să fiu şi nu-mi definesc preferinţele, nu tocmai, certitudinile, aşezate acolo în subconştient, subconştientul ăsta cretin care stă mai tot timpul pitulat şi mă lasă în deriva îndoielilor din care, se pare, am fost construită, mă rog, pe care le-am primit cadou transmisibil de la complexa mea familie. Pricepi? Diluviu e biblic, blestemele scandinave reinventează furiile divinităţii şi într-un caz şi în celălalt aşteptăm oarecare confirmare, nu ne lipseşte răbdarea, nu de asta e vorba, eliberarea ar fi şansa, scăparea din chingi, boicotarea ştiutului n-ajunge, boicotarea e totdeauna lipsită de inteligenţă, refuz aşa de dragul refuzului - că altceva nu rezultă - e infantil şi avem ceva vârstă, dacă ne gândim alchemia| No.1 - februarie 2018

bine, copilaria s-a pierdut demult, câteva mii bune de ani ar fi trebuit să ne maturizeze cumva, o verificare s-ar cere nu atât a capacităţii de a înţelege cât cea de a accepta. Prost… prost spus: nu înţelegi nimic fără acceptare, deci, procesul e invers! Şi? Noah şi-a construit arca indiferent la viitorul “amurg al zeilor” acceptarea l-a ghidat, permisiunea actului constructiv (concretizat în ARCĂ) creează universul în care el se defineşte şi… şi mai corect… pe care îl defineşte. Indiferenţa lui la relativul chestionării îi dă substanţă, Arca şi el, oricât de ciudat ar suna, au rădăcini, ancorare, permanentizare în pământul de pe care, aparent, s-au refugiat… biblicul diluviu e numai o volatilă călătorie pe apele tentaţiei simţită, în ultimă instanţă, ca fiind falsă. Frumos, nu?! Dacă s-ar putea şi menţine frământarea asta în chingile logicului fără de care nu prea mai ştim să cooperăm cu realul şi mai ales cu irealul, inefabilul, abstractul, subliminalul, mă rog, cohorta aia ilogică de care ne ferim să îi deschidem porţile! Ploua totuşi! Măria avea dreptate: “Te uiţi colea în vârful Talpelor şi dacă e tot cerul limpede, limpede ca fântâna a din vale, aia de sub gorunul lui Costandin, a bătrână zicea că din ea îşi potolesc setea ielele şi toate spurcăciunile nopţii, da’ ea rămâne limpede, neîntinată adică - eh - tocmai aşa dacă arată cerul, culmea Talpelor dă semn, o umbră, care dacă stai să alchemia| No.1 - februarie 2018

judeci n-are de ce să fie acolo… este… abia o zăreşti întâi, pe urmă se lăbărţează şi îşi schimbă culoarea, un fel de perdea ca aia din odaia a bună după ce a trecut iarna, ştii tu, când trebuie s-o spăl că fumul de la vatră a intrat chiar şi cu uşa închisă… ploaia vine sigur .” Şi plouă. Semnele Măriei nu dau greş şi eu sunt acum în situaţia asta penibilă când trebuie să rezolv ceea ce am de rezolvat şi sigur dau vina pe circumstanţe: dacă nu era aşa şi pe dincolo toate ar fi curs normal, rezolvările sunt mai mereu, ce zic, totdeauna, condiţionate de ansamblul situaţiilor. Dar plouă! Pricepi?

alchemia| No.1 - februarie 2018

Simona-Ioana Cucuian | @lchemie 12 şi cinci cu henry rufele tale printre borcanele pline de conservanţi cineva propune în dimineaţa asta nu mai pot respira ei, bărboşi de jur împrejur Şi eu, amanta brunetă a unui suflet de inspector şef care îşi pileşte unghiile în timp ce sertarele sunt pline de cremă galbenă L-am întâlnit într-un café, colţ cu staţia M-am trezit brusc. O fată cu unghii tăiate aveam părul tău henry. înţelegi aveam părul lui de jur împrejur. 12:05 mi-ai mângâiat capul era capul lui henry în umeri miroseau. umerii lui. capul lui henry

alchemia| No.1 - februarie 2018

era (12:05) în scrumieră era acolo în cafeaua lui henry În tine palpită gura lui henry buzele tale sunt de fapt buzele lui henry doarme cu tine în pat în timp ce tu dormi singură mă uit la tavanul de sticlă henry respiră Tu, un om care a închis ochii Dansează henry dansează în picioarele goale peste lenjeria ta chipul desfigurat al chelneriţei care trece de la unul la altul henry e peste tot dar tu eşti numai într-un singur loc. Aici. Mirosul lui după ce a mâncat şi aaaaaaaa cât a băut când a văzut-o

alchemia| No.1 - februarie 2018

Al(t) Jazz Era ( a se citi: [algiazira])

mă întreb de ce naiba te-ai apucat cu mâinile de scris de cap de gesticulat de pipăit clape în ritmuri dezvirginate de unghiile de zi cu zi te agăţi de singura particulă rămasă peste noapte această imprimerie de sunete transpirate în cortexul meu senzual care uită să mai citească despre prima pagină (faceţi toţi ce nu fac eu)

alchemia| No.1 - februarie 2018

@lchimie

ai un gust arămiu de cupă de bere cu coniac, de ghiocel strivit, de salvie întunecată, de aromă veştedă, de ţigară scăpată în WC îţi scriu pentru că un fel de ghimpe îmi spune să mă opresc din marea plăcere virtuală. ea se încurcă totuşi în intestinele ochilor tăi.

staccato uit că nu te/am atins mi/e poftă de burtatadegingiiletaledemandibulatadelaringeletaledescaunultău deimbatadesmucituratadefinalulorgasmuluimeu

alchemia| No.1 - februarie 2018

Maria Sava | Shan Sa to Seraphym

“În lumea asta mergem pe acoperişul infernului şi privim florile.” (Kobayashi Issa)

S: “Do you like chess?” M: “Yes.”

Pornind de la această întrebare m-am decis să reiau vechea îndeletnicire de-a scrie despre cărţile care mi-au plăcut. Aşa, mi-am amintit de cartea chinezoaicei Shan Sa, “Jucătoarea de go”. Între cele două jocuri, şah şi go, există similitudini până la un anumit punct. Jocul de go a fost inventat în China antică cu aproape 4000 de ani în urmă, adus în Japonia în jurul anului 800, iar în Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Personalităţile jucătorilor se reflectă clar pe tabla de joc şi se menţine un echilibru între atac şi apărare, acurateţea analizei, recunoaşterea punctelor slabe şi a celor tari ale adversarului, fiind un joc teritorial. Deşi este un joc simplu este destul de provocator pentru minte, esenţială fiind abordarea corectă a problemelor precum şi elaborarea soluţiilor.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Acţiunea romanului “Jucătoarea de go” se situează într-o perioadă critică pentru relaţiile dintre China şi Japonia, la începutul invaziei armatelor japoneze în China, având ca subiect o lungă înfruntare dintre tânăra chinezoaică şi un soldat japonez din armata care ocupa Manciuria de 30 de ani. Femeie/Bărbat, Ying/Yang, Viaţă/Moarte sunt dimensiuni şi perspective deschise pe parcursul întregului dicurs narativ care întreţin o atmosferă de tensiune erotică de mare rafinament. Eroina principală intră în joc fără să-şi cunoască adversarul: “Nu ştiam nimic despre el, îi cunoşteam doar sufletul”. La masa de joc cele două suflete se dezvăluie fără reticenţe pornind într-o aventură a cunoaşterii. Prima mutare îi aparţine micuţei manciuriene, prin ea cititorul fiind introdus în acel spaţiu sacru al jucătorilor de go. La rândul lui, tânărul soldat japonez face a doua mutare povestind despre momentul plecării la război şi despre primul contact cu moartea. În viscolul cumplit, ea îi întinde o sticluţă cu alcool pe care el o priveşte neîncrezător, dar o ia şi înghite tot conţinutul. El aprinde între timp o lumânare pe care o ţine în mâna stângă spre a lumina jocul. În cer, “luna e absentă”, iar “vântul geme ca un copil abia născut”. “Acolo sus, un zeu înfruntă o zeiţă, învălmăşind stelele.” “În piaţa din «O Mie de Vânturi», jucătorii acoperiţi de chiciură seamănă cu nişte oameni de zăpadă. Din nasuri şi din guri le iese abur alb. Ace de gheaţă, crescute sub marginea căciulilor, îşi îndreaptă vârfurile spre pământ. Cerul e de sidef, soarele roşiatic coboară şi iar coboară. Unde se află mormântul soarelui?” Prima victorie îi revine tinerei chinezoaice. Soldatul îşi numără pionii de câteva ori, constată înfrângerea, îi înmânează lumânarea şi suspină adânc. “Se ridică dându-şi la iveală talia de gigant, îşi adună lucrurile şi pleacă fără să se uite în urmă”. alchemia| No.1 - februarie 2018

Născută la Pekin în 1972, Shan Sa este, la rândul ei, o bună jucătoare de go. La vârsta de zece ani s-a mutat cu familia în Franţa. După absolvirea studiilor de filozofie a devenit secretara lui Balthus. “Jucătoarea de go” este cel de-al patrulea roman al ei şi a fost răsplătit în 2001 cu “Premiul Goncourt”. A progresa în tainele jocului presupune o continuă confruntare cu propriile limite, primul adversar fiindu-şi fiecare jucător sieşi întrucât e dificil să descoperi care căi ale minţii trebuie să fie accesate spre a evolua. Este un joc al inteligenţei maxime precum o călătorie printre astre, elegant şi misterios. În China e un joc cu adânci rădăcini în istoria perpetuării dinastiilor în vreme ce, în Japonia, a fost marcat de istoria samurailor căpătând dimensiuni mistice, un joc celestial devenit un mijloc de-a învăţa sacrificiul suprem pentru păstrarea onoarei şi-a demnităţii. Întâlnirea celor două culturi atât de diferite, dar şi atât de asemănătoare într-un moment al confruntărilor prin intermediul jocului dintre cei doi protagonişti, iată esenţa romanului “Jucătoarea de Go”. Invazia japoneză din ţara soră, Manciuria, este de un dramatism contradictoriu. Tânărul soldat se înrolează sub steagul ţării sale făcându-şi datoria supremă de fiu al acesteia, dar trebuie să urmeze şi sfatul primit de la bătrâna lui mamă, în momentul despărţirii: “Datoria ta este să veghezi asupra unei păci greu de menţinut. Între moarte şi laşitate, alege fără să stai pe gânduri moartea!” Iar cu moartea, care devine atât de prezentă, face cunoştinţă de cum calcă în noile teritorii. “Să mori este oare la fel de uşor ca atunci când te miri?” Însă patria şi familia nu vor putea fi împăcate niciodată. Un soldat e capabil să ucidă fericirea alor lui şi să-şi pună întreaga existenţă în slujba patriei.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Şi din punct de vedere al structurii, romanul este asemeni jocului de Go, fiecare capitol însemnând o mutare, aparţine alternativ celor doi protagonişti aducând de fiecare dată câte un plus de dramatism. Acasă, jucătoarea de go are propria confruntare cu vărul Lu care o învăţase jocul şi care se îndrăgostise de ea. Fata se opunea cu toată forţa ieşirii din copilărie. Adolescentul n-o mai privea cu aceeaşi inocenţă, ci cu ochi lacom de lup care vrea să-şi devoreze prada. El îi fusese profesor de go, tovarăş de joacă şi confident întro lume a copilăriei mirifice şi acum voia s-o tragă după sine în lumea tristă şi vanitoasă a adulţilor. Pentru a scăpa de avansurile lui fata îi propune un ultim joc: va fi înfrântă va trebui să fie a lui, dacă-l învinge el va trebui să dispară din viaţa ei. Dar destinul se ţese undeva în Univers, impasibil, în favoarea Iubirii dându-i tinerei o stare de graţie şi inspiraţie cum nu mai avusese vreodată. Victoria îi aparţine şi pretendentul dispare pentru totdeauna lăsând cale liberă celui care trebuia să vină cu adevărat. Viaţa de zi cu zi de la colegiul de fete e tot mai ternă pentru ea. Singurul refugiu este timpul petrecut după orele de şcoală în Piaţa celor o mie de vânturi unde joacă câte o partidă de go. “La şcoală, fetele mă poreclesc «străina». Consideră pasiunea mea pentru jocul de go ca pe o nebunie exotică. Cât despre jucători, ei preferă indulgenţa care îi onorează şi tolerează extravaganţa unei puştoaice.” Invazia japonezilor schimbase atât viaţa familiei cât şi moravurile din oraşul în care trăiau. O lume nouă, cea a îmbogăţiţilor peste noapte, lipsită de scrupule luase locul vechii aristocraţii sărăcite.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Tânăra jucătoare de go se împrieteneşte cu Huong, colega de şcoală maturizată şi ea peste noapte alături de o mamă vitregă şi de un tată nepăsător. Unica ei dorinţă era să se mărite cu un bătrân bogat care să asiste cu răbdarea la maturizarea ei adolescentină. Sufletul ei întortocheat, alcătuit din lumini şi umbre ascundea o viaţă plină de mister. Pe câmpul de luptă soldatul japonez avansează cu trupa lui pe pământ străin, purtând moartea în propria-i umbră şi cunoscând tot cortegiul de sentimente pe care le aduce cu sine. “Educat într-un univers al onoarei, necunoscând nici crime, nici abjecţia, nici trădarea, gust pentru prima oară ura: un sentiment sublim, sete de dreptate şi de răzbunare.” Scene apocaliptice de luptă devin o necesitate pentru tânărul războinic. “Adorm după ce am gustat îndelung voluptatea melancolică a învingătorului. Zgomote surde mă trezesc şi mă fac să tresar. Lupii, sătui să aştepte retragerea noastră, s-au aruncat deja asupra cadavrelor.” Tânărul soldat se maturizează subit şi învaţă de la o zi la alta că educaţia primită de el acasă nu are nicio valoare pe câmpul de luptă. Doar negru şi alb, viaţă sau moarte, fără nuanţe de gri. “Cruzimea soldaţilor noştri se trage din duritatea educaţiei. Palme, pumni, insulte sunt pedepse zilnice pe care le primesc copiii. Natura vitregă din ţinutul necunoscut pe care voiau să-l supună îi doboară pe tinerii soldaţi împingându-i la gesturi extreme. Aşteptând ca nebunia să ne devoreze, trebuie să ne continuăm înaintarea prin zăpadă, spre zăpadă.”Albul zăpezii nu are nimic pur, dimpotrivă e angoasant şi dureros. Pe front continuă odissea tânărului japonez. Două tabere aflate în pragul epuizării sunt puse faţă în faţă într-un război absurd aşa cum sunt toate bătăliile fratricide. “Japonezii aleseseră să fie glorioşi în alchemia| No.1 - februarie 2018

acţiune, iar chinezii în moarte. Măreţia patetică a sinuciderii lor colective este pătată de o tristă ironie. Să te omori prea devreme e o capitulare ruşinoasă. Civilizaţia chineză de mai multe ori milenară, a dat un număr nesfârşit de filosofi, de gânditori şi de poeţi. Dar niciunul n-a înţeles energia de neînlocuit a morţii.” Atât de departe şi atât de aproape, vieţile celor doi protagonişti curg în paralel, aducându-le noi şi noi experienţe ce contribuie la maturizarea lor într-o lume bulversată de războiul fratricid: fata simte primii fiori ai iubirii, tânărul samurai se împrieteneşte cu moartea care-i fusese hărăzită conform cutumelor samurailor. “După cutremur, am început să simt repulsie şi fascinaţie faţă de moarte. Mă urmărea zi şi noapte: pe neaşteptate, mă cuprindea teama. Aveam palpitaţii. Plângeam fără motiv.” Ştia că drumul lui era către neant şi unicul mod de a învinge neantul care-i invadase deja sufletul era să intre în comuniune cu un alt suflet aflat pe acelaşi drum, condamnat la nefericire şi la moarte fără putinţa de-a se salva. De aceea purta în gând chipul gheişei ucenice, Lumina, care îl introdusese în secretele iubirii carnale dar şi al zădărniciei acestei lumi. “Femeile uşoare au o prospeţime ascunsă, asemănătoare cu roua dimineţii. Dezamăgite, ele sunt sufletele surori ale militarilor. Sentimentul lor searbăd ne potoleşte inimile fragile. Apărute dintr-o lume mizeră, ele se tem de fericire. Condamnate nu îndrăznesc să se gândească la veşnicie. Se agaţă de noi ca nişte naufragiaţi de lemnele plutitoare. Există o puritate religioasă în îmbrăţişările noastre.”

alchemia| No.1 - februarie 2018

Jocul de go îl epuizează pe jucător, încât are nevoie de câteva zile cu hrană bună şi somn, pentru a se reface, după o partidă. Tinerei chinezoaice, dimpotrivă, îi excită spiritul la maxim, forţa intelectuală, acumulată în timpul jocului, debordând ca un vulcan aflat în plină erupţie. Pe front, tânărul samurai se apropie tot mai mult de flacăra morţii purtând în suflet chipul novicei gheişe. Doi novici în ale iubirii fuseseră puşi laolaltă aşa cum era regula castei fiecăruia: fata oferea drept ofrandă virginitatea ei tânărului samurai pe bani mulţi. Actul comuniunii dintre cele două suflete pure era, de fapt, uşa deznădejdii deschisă către neantul unei vieţi care pierdea cel mai mare mister- cel al purităţii. Căderea îngerilor e tragică. “Credeam că am destule cunoştinţe despre femei, dar, la cei două zeci de ani ai mei, nu ştiam că dincolo de plăcere, bărbatul parcurge o lume obscură în care se pierde demnitatea, în care se înaintează ca în Teatrul No, mascat, cu sufletul îndurerat.” Datoria sacră se transformase în iubire eternă. De cealaltă parte, fata descoperă că nici pentru sine şi nici pentru femeile din preajma ei iubirea nu era ceea ce visase, transformându-se în datorie şi supunere faţă de bărbaţi lipsiţi de sentimente. Alături de ei sufletele nu puteau decât să moară în timp. Prietena ei, Huang, fusese sacrificată de familie să se mărite cu un bătrân bogat, sora ei, măritată cu un bărbat tânăr şi frumos, ajunsese o umbră în timp ce el îşi pierdea nopţile cu prostituate. Până şi mama ei intrase în rândul crucificatelor lipsite de iubire. Obişnuinţa şi sentimentul datoriei erau singurele lucruri de care mai avea parte.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Această revelaţie o determină să aleagă calea cea mai grea . “Simt cum mă cuprinde o stare de rău... Am nevoie să respir viaţa, copacii , căldura oraşului. Voi şti să-mi stăpânesc destinul şi să fiu fericită. Fericirea e o luptă de încercuire, un joc de go. Voi ucide durerea strângând-o în braţe.“ Destinul îi pune în cele din urmă pe cei doi faţă în faţă la masa de joc din piaţa O Mie de Vânturi. Fata nu inspiră prea multă încredere partenerului şi decide să pornească în forţă, printr-o mişcare corp la corp, lucru interzis în codul de onoare al jocului. Astfel începe un joc, desfăşurat pe mai multe etape, în care cei doi se descoperă citindu-şi caracterul în fiecare mişcare a jocului. “Ne aşezăm soldaţii la intersecţii. Necunoscutul îşi delimitează zonele pe marginile tablei de joc cu o uluitoare justeţe şi economie. Jocul de go reflectă sufletul omului. Al lui e meticulos şi rece.” Viaţa tinerei chinezoaice capătă o altă turnură după ce iubitul ei este arestat de japonezi, torturat şi ucis. În pântece purta copilul lui şi unica ei salvare e doar în moarte. Nu moartea iubitului, cât faptul că o trădase înainte să moară i-a distrus sufletul. La masa de joc cei doi combatanţi devin tot mai atenţi unul la celălalt, semn că încep să se cunoască. Atenţia de la tabla de joc se mută acum către chipul partenerului. Se studiază pe rând, pe măsură ce sentimentul zădărniciei pune stăpânire pe ei. Simt că iubirea lor nu are loc decât în cer, prea strâmt şi prea neprimitor fiind pământul pe care-l calcă. Şi această mare nedreptate a destinului se reflectă în dezgustul pe care-l capătă faţă de jocul la fel de necontrolat precum sentimentele care pun stăpânire pe ei. Şi ce nu poţi controla îţi devine ostil.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Fata e tot mai fascinată de japonez simţind că are în faţă acel tip de bărbat rar precum diamantul.“El are nobleţea bărbaţilor care preferă meandrele spiritului, nu barbaria vieţii.” Avortul provocat empiric o aduce pe tânăra chinezoaică în pragul morţii. Singurul om în care mai are încredere este partenerul misterios la partida de go. Pentru ultima dată vrea să ajungă în poiana în care cunoscuse iubirea cu Min şi-l roagă pe tânărul samurai s-o însoţească. “Numai contemplarea frumosului îl abate pe un militar de la înverşunarea lui. Cât despre flori nu le pasă de admiratorii lor. Înfloresc pentru efemer şi pentru moarte.” E ca şi cum ar dori să se despartă definitiv de un trecut, prezentul stând gata s-o cuprindă. Şi acest prezent înseamnă iubirea tânărului samurai, iubire pe care n-o mai poate stăpâni, care-o atrage ca un magnet către perzanie. Iar el cum să împace datoria sacră faţă de patrie cu iubirea pătimaşă pentru femeia căreia i-a ucis iubitul? Jocul devine tot mai aprig scoţând la suprafaţă stările de spirit înăbuşite de cei doi parteneri. “Fiecare pion e o treaptă în plus pe scara ce coboară în suflet. Mi-a plăcut jocul de go pentru labirinturile sale. Poziţia unui pion evoluează pe măsură ce îi deplasăm pe ceilalţi. Relaţia dintre ei, din ce în ce mai complexă, se schimbă mereu şi nu corespunde niciodată perfect cu ceea ce au gândit jucătorii. Jocul de go sfidează calculele şi jigneşte imaginaţia. Imprevizibilă precum alchimia norilor, fiecare nouă formaţie este o trădare. Niciodată în repaus, mereu la pândă, mereu mai repede, spre ceea ce ai mai abil, mai liber, dar şi mai rece, precis, ucigător. Jocul de go e o minciună.Îl încercuim pe duşmanul cu himere pentru singurul adevăr, care e moartea." alchemia| No.1 - februarie 2018

Jocul se mută către centrul inimii – nu mai e doar un mijloc de-a ţine mintea trează. devine un pretext de a-i ţine pe cei doi împreună, o minciună care să le justifice slăbiciunea. Cu cât se prelungeşte mai mult cu tot atâtea clipe viaţa poate să ţină piept morţii. “Jocul de go m-a făcut să-mi înving durerea. Pion cu pion, am revenit la viaţă. Dacă aş părăsi acum jocul acum ar însemna să-l trădez pe singurul bărbat care mi-a fost credincios.” Ultima confruntare e un moment de maximă sinceritate, când niciunul dintre adeversari nu mai ţine garda sus şi e dispus să-şi dea viaţa pentru acea unică secundă de fericire absolută de care doar spiritele înalte au parte o singură dată în viaţă. “Întunericul şterge ruşinea şi incită la delir: cu toate astea nu am curajul să forţez destinele noastre.” Datoria faţă de patrie este mai presus la tânărul samurai. Finalul romanului este tragic. Luptele dintre cele două armate sunt la apogeu. Jucătoarea de go se travesteşte în bărbat şi încearcă să depăşească linia frontului. Este rănită în bombardament şi cade prizonieră în mâinile trupei în care era şi tânărul samurai. Ca să nu cadă pradă batjocurii soldaţilor el renunţă la o moarte glorioasă aşa cum îi cerea casta. Înainte să fie împuşcată de iubitul ei îi spune numele: Cântec de noapte. “Nu te nelinişti, îi spune el înainte să apese pe trăgaci, te voi ocroti în mijlocul umbrelor.” Jocul de go îi ţine strâns uniţi pe cei doi îndrăgostiţi până şi în moarte. “Ştiu că ne vom continua partida de go acolo sus.”

alchemia| No.1 - februarie 2018

Adi Motanu’ | Se făcea că Se făcea că murisem, colegii erau puţin supăraţi pe mine pentru că se-ntâmplase aşa de brusc, luni la prânz, iar acum, marţi, nu pricepeau mare lucru din dosarele mele… Şi eu eram puţin supărat pe ei, pentru că îmi umblă în dosare şi pentru că nu pricep mare lucru… Şi eram supărat şi pe mine, pentru că se-ntâmplase aşa de brusc. Se făcea că murisem, şi şeful meu a pus capul pe birou şi a rămas aşa multă vreme. Şi eu am rămas cu el, ştiind că la amândoi ne era extrem de milă, unul de celălalt. Se făcea că murisem, şi tata a zis: “Dobitocule, ţi-am spus că femeile or să-ţi mănânce capul!” Iar eu, puţin bulversat, mi-am cerut scuze Şi fiecare din noi vorbea singur, aşa cum se-ntâmpla şi înainte… Apoi, tata a făcut curat în lucrurile mele, mi-a găsit caietul cu poezii, şi l-a dus la gunoi. alchemia| No.1 - februarie 2018

Daniela Hendea | Primăvara de la Praga poetului Marius Ganea

Noua consistenţă de jeleu a multivitaminelor special formulate pentru femei de vârstă mijlocie a însemnat punctul de turnură. Dacă şi suplimentele de Valeriană s-ar fabrica în modele de gummibären, n-aş mai şovăi. Îngurgitez şi-aşa capsulele translucide, umplute cu-n praf cafeniu, în gură duhoarea ierburilor uscate se caţără ca pe o scară dărăpănată de incendiu. Plasticul se bălăceşte în saliva din papile, frânează-n esofag, în aşteptarea unei gâlgâituri de apă. Ca un viţel bei, râdea mami de mine. Scufundam cana de tablă în găleată. (În care am furişat odată doi peşti din acvariul fratelui meu.)

alchemia| No.1 - februarie 2018

Două capsule pe zi, înainte de culcare, cu faţa la dulăpiorul crem. L-am pictat ca pe cel din bucătăria în care am crescut. În fugă descifram etichetele scrise cu piciorul pe cutiile de medicamente ale tatălui meu, când dormea: P-r-o-zac, P-a-xil. Dacă ar fi fost drajeuri colorate şi dulci, le-ar fi mestecat de fiecare dată. Dar ele veneau într-o pudră compactă, sub forma unor globi oculari de peşti fără pupile. Când nu le lua, se trezea noaptea fericit că el a salvat ţara de ruşi în ’68, chiar anul în care a fost ocupată Cehoslovacia. Întregii armate i s-a dat ordin să se retragă în bazele din Carpaţii meridionali. Eu am refuzat ordinul, am comasat toate tancurile româneşti la graniţa de est, ne demonstra, aranjând piesele de şah cu răbdare, dar eu tot picoteam, încovrigată pe fotoliul învelit cu cerga de lână cărămizie în smocuri.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Adela Efrim | Azi azi creierul se dezveleşte mielina e mâncată de carii tablourile de colecţie se ţin atârnate de funii azi nu s-au înregistrat spânzuraţi cabinetul, o galerie de artă doctorul îşi scrie tratatele se semnează în colţul picturii deasupra uşii o ramă bliţul smartphonului, lumina din ochii Mona Lisei o copie zâmbetul ne pare rău noi nu tratăm poeţi

alchemia| No.1 - februarie 2018

Florin Golban | Cast away în jurul tău se crăpase de ziuă noaptea spartă-n bucăţi neregulate pe caldarâm gunoierii măturând strada te întrebi de unde atâta lumină pe zâmbetul unui mut?

alchemia| No.1 - februarie 2018

Dana Fodor Mateescu | De puta madre… Am avut bucuria şi libertatea să scriu acest text în urmă cu mai mulţi ani. L-am şi publicat în diverse ziare şi reviste. Important pentru mine n-a fost că am făcut ceva, ca să mă citească cineva, ci… că am câştigat un prieten deosebit. Asta e “filosofia” mea, îmi place să rămân în relaţie cu subiectele mele indiferent de culoarea lor şi de ideile pe care le transmit lumii…

Dacă întrebi de Jean-Louis Kialoungou, oamenii din Chitila zâmbesc: – Haaa?, francezu’ ăla negru? Păi, dă ce nu zici aşa, maică?! Iote, stă colo, la casa aia cu flori multe şi zarzări! Strigaţi la poartă, că vă dăşchide aia mica, dacă n-o fi la şcoală!, ne lămureşte o vecină care trage de funie o capră slăbănoagă şi cam belalie la cap, că dă să ne muşte ca un câine turbat. Femeia poartă un tricou verde, periculos, pe care scrie “De puta madre”. Mai sus, descoperi scene nemaivăzute pe plaiul mioritic: o fetiţă afro, cu sute de codiţe împletite, se joacă pe stradă “de-a doctoriţa”, cu două ţigăncuşe oacheşe şi date pe buze cu gloss. Activitatea fetelor este întreruptă de o voce masculină: “Laetitia, viens ici, s’il vous plait!” Copila lasă baltă totul şi sare ascultătoare: “Oui, papa, immediatement! Tout de suite!” Ţigăncuşele o privesc cu o admiraţie mută. Cuvintele franţuzeşti sună foarte ciudat în comunitatea chitileană.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Fifi, un câine bilingv Intrăm în curte şi facem cunoştinţă. Jean-Louis Kialoungou zâmbeşte tot timpul, dezvelind nişte dinţi neverosimil de albi: – Bine-aţi venit! Un căţel alb şi cu părul creţ ne latră supărat. Stăpânul îl ceartă, bineînţeles, în franceză: – Fifi, sois sage! Silence! Câinele se opreşte, de parcă i s-ar fi întors o cheiţă la spate. – Înţelege şi în română, dacă-i spun. Ăsta e un câine bilingv, cunoaşte două limbi străine. Eu l-am dresat!, explică mândru Jean-Louis. În jurul nostru, sunt numai flori, grădina e plină. Miroase dulce a busuioc şi a petunie. Dintr-o curte apropiată se aud voci. Un bărbat îşi strigă nevasta care a dispărut prin vecini: – Niculinoo! Aloo! Făă, sunt Grigore dă peste drum. Ia zi, Corina mea e pă la voi? Spune-i să vie acasă că mi-e foame! Făă, tu m-auzi?! Peste vocea lui nea Grigore, însă, se aşează cea a lui Jean-Louis, care o roagă delicat, în franţuzeşte, pe Laetitia să pună de o cafea. Iese o combinaţie cam stranie de sunete şi limbi. Ciocolată neagră + ciocolată albă = iubire

alchemia| No.1 - februarie 2018

Jean-Louis Kialoungou s-a născut în Congo. Tot acolo a cunoscut-o şi pe Alexandra, viitoarea lui soţie, o româncă ce reuşise să plece din ţară, pe vremea lui Ceauşescu. El era negru-albăstrui, ea albă ca laptele. S-au plăcut şi în scurt timp s-au căsătorit. Din cauza războiului civil din ţara africană, în octombrie 1996 însurăţeii au venit în România. Şi-au înjghebat un cuibuşor în Chitila, unde au cumpărat un teren şi o casă bătrânească. Între timp s-a născut Laetitia, fetiţa ca un iepuraş de ciocolată cu lapte. O vreme, Jean-Louis a lucrat ca ziarist la Bucharest Matin. Apoi la câteva fundaţii umanitare din capitală. Acum este profesor la Institutul Francez din Bucureşti. Gospodar din fire, Jean Louis şi-a pus în gând să cultive în spatele casei ardei, fasole, dovlecei, vinete ori ceapă. N-a fost uşor la început, dar acum are o grădină model. Muzica afro rupe maneaua. Vecinii de peste gard s-au pus pe ascultat manele. Cântă Guţă, de plâng şi păsările prin zarzări: “Am un frăţiooor, de care mi-e door! La rău şi la bineee, a fost lângă mineee…” Jean-Louis contracarează cu nişte “batucade” africane, de la mama lor. Manelişii măresc volumul. Jean Louis scapă un “merde” şi bagă boxele. Guţă e terminat. N-are nici o şansă. Ca să ne auzim când vorbim trebuie să urlăm: – Mă pasionează agricultura, spune congolezul. Noi mâncăm numai produse din grădină. Sunt foarte bune! La toamnă, vreau să fac vin şi ţuică. Mai cresc iepuri şi câteva găini. Anul ăsta am plantat legume, zarzavat, pomi fructiferi, viţă-de-vie, dar cred că pot cultiva şi unele legume congoleze care sunt puţin diferite de cele româneşti. Experimentez. Anul trecut am pus ardei şi a ieşit, dar nu ca în Africa. Pământul chitilean are altă compoziţie. alchemia| No.1 - februarie 2018

Mai am seminţe de spanac african, de măcriş, moussoso şi ardei iute. Îmi trebuie însă un solar. Noi mâncam acasă foarte mult ştir. Are vitamine şi e bun în salate. M-am mirat că pe aici nu se consumă. Creşte la marginea drumului şi nimeni nu-l culege! “Sunt fericit!” Jean-Louis îşi aminteşte că atunci când a pus pentru prima dată piciorul în Chitila oamenii se uitau cam ciudat la el. Nu prea se îndemnau să-i vorbească. Cu timpul, însă, s-au obişnuit cu africanul mereu zâmbitor. S-au împrietenit, l-au deprins cu obiceiurile lor: să facă grătar în curte, vin şi ţuică. Fetiţa lui îi învaţă franceza, în joacă, pe copiii lor, îţi e mai mare dragul să-i auzi cum sporovăiesc. Sunt o mare familie. Dacă se întâmplă vreodată ca Jean-Louis să rămână fără zahăr, fuge la vecina Rodica. -Să ştiţi că la mine în curte am încercat aduc o bucăţică din ţara natală. Numai că nu e aşa de cald şi nu există maimuţe sau lei. În loc de palmieri, mango, cocotieri, am caişi, nuci, meri şi zarzări. Am muzică bună şi pe cei dragi aproape. Sunt fericit. Aici e cel mai frumos loc de pe pământ! N-aş mai pleca niciodată, nicăieri! Îl cred. Are dreptate. Se vede că-i prieşte aerul de Chitila… – Hai să mai ascultăm puţină muzică afro! Ce ziceţi? – Pune!, îi răspund cu gândul departe, la ţara lui.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Angi Cristea | De pază inimii tale Ziduri chinezeşti păsări ca umbre ascuţite cresc dincolo de orizontul pătrat îmi atârn inima de gâtul luminii şi tac cu pendulul lumii fixat între branhii niciun om nu-mi ridică zorii până la nori/ candele aspre ce va fi dincolo de tăcerea vibrantă? ne vor orbi îngerii cireşele amare se vor coace? lumea ta fantomatică pare a se prinde de ruginiul pământ sub care se ascund irişi tomnateci bulbi străvezii sentimente de aer pe care le trag mai adânc mai adânc în plămânii mei largi ce respiră cu sute de valve ancorate în universul aerat sub marele zid

alchemia| No.1 - februarie 2018

Delir frunze din coastele zilei cad de pe acoperişul caselor sufletul tău aprinde lumini dansează cu îngerii nopţii rotind galaxiile morţii între noi cerul roşiatic îmbrăţişează umbre de vânt îţi scriu cuvinte de borangic iar luna se rostogoleşte prin delirul toamnelor mă strecor precum şerpi de apă în singurătatea şuierătoare îţi beau metaforele tăcerea fluidul clipelor putrede apoi mă aşez lângă nucul din care se prelinge ploaia ca din umbrela lui Dumnezeu stau de pază inimii tale mai curând mai aproape mai spălată de ploi de cuvânt

alchemia| No.1 - februarie 2018

George Kun | Reabilitarea bunicii o perlă anglo-maghiară Recent am fost invitat la nunta fiului unui bun prieten, o festivitate bine organizată cu un număr mare de invitaţi mâncare excelentă, dar cu muzică nepotrivită şi neplăcută. De fapt partea “ne-muzicală” nici n-a contat prea mult că doar sunt şi alte locuri unde se poate dansa bine. Mi-am dat seama repede că nu cunoşteam mai mult de jumătate din lumea de acolo, dar am decis ca asta să nu mă deranjeze de loc, ci chiar să fie un avantaj pentru mine. În loc să conversez cu cei pe care-i cunoşteam riscând să mă angajez în discuţii plictisitoare despre vieţile noastre în ultimul an sau ultimii 5 ani, am hotărât să stau de vorbă cu invitaţi total necunoscuţi. Întotdeauna m-a surprins plăcut cât de prietenoasă şi pozitivă este reacţia unui străin, când îl abordezi cu respect şi amabilitate. Într-o situaţie socială cum ar fi o nuntă, mesajul recepţionat de un necunoscut ar putea să fie ceva de genul: “Mă scuzaţi, noi nu ne cunoaştem dar mi-ar face plăcere să vorbim, pentru că mă uitam în jur să văd o persoană interesantă şi se pare că am găsit-o.” Cum mă plimbam în sala de recepţie cu un pahar de vin în mână şi scrutam grupuleţele de musafiri angajaţi în conversaţie, am remarcat o persoană care se uita la mine şi zâmbea. Am considerat asta ca un semn de binevenit la grup, şi m-am alăturat lor. În prima pauză de vid conversaţional am început şi eu să fac comentarii despre eveniment şi am catalizat reînceperea discuţiilor. O doamnă destul de arătoasă din grup se cam holba la mine şi după un timp a venit direct spre mine şi m-a întrebat ce accent aveam. alchemia| No.1 - februarie 2018

N-am putut să-mi stăpânesc zâmbetul, când mi-am dat seama că ea nu se holba la mine pentra că i-am părut atrăgător, ci pentru că era concentrată la ce spuneam, ca să-mi prindă accentul. M-am gândit un pic şi apoi i-am spus că ar putea să fie un amestec de multe limbi pe care le vorbesc, dar probabil că influenţa limbilor din copilărie, maghiara şi româna, este prevalentă. Ochii doamnei s-au luminat, întreaga ei postura s-a relaxat şi pe un ton aproape conspirativ a zis: “Ştiţi, bunica mea a fost unguroaică şi la fel şi mama mea, dar din păcate eu nu vorbesc maghiară de loc. Dumneavoastră vorbiţi ungureşte?” m-a întrebat duduia. Eu am zis că maghiara era limba mea maternă şi o vorbesc cursiv, deşi vocabularul meu e limitat la ce s-ar numi în ungureşte “konyha nyelv”, ceea ce înseamnă “limbă de bucătărie”, corectă dar limitată. Eu nu am făcut şcoală în limba maghiară. Doamna care mi-a spus mai târziu că o chema Eva, a început să intre în mai multe detalii. “Bunica mea, a fost o adevărată doamnă de modă veche, cu maniere bune, politicoasă şi folosind întotdeuna un limbaj foarte decent. În plus, ea mai era şi o bucătăreasă grozavă care se mândrea pe drept cu talentele ei de gătit bucate speciale de toate felurile, dar excela în prăjituri. Până şi astăzi îmi lipsesc, că nici măcar mama mea nu a reuşit să facă prăjituri la fel de bune.” Am întrebat-o pe Eva cum a fost în stare să comunice verbal cu bunica şi a rezultat că aproape de loc, pentru că bunica nu a învăţat mai nimic în engleză. Apoi spontan, pe Eva a apucat-o râsul şi când s-a mai domolit, mi-a explicat că totuşi a fost o excepţie în privinţa folosirii unor expresii în limba engleză de către bunica ei. Eva zicea că până-n în ziua de azi ea roşea cu jenă doar gândidu-se la ce spunea bunica în anumite momente. Bunica pregătea mâncărurile cu pasiune şi cu o atitudine de perfecţionist. Când însă lucrurile nu se desfăşurau exact cum ea plănuia, atunci devenea agitată, îşi pierdea cumpătul şi începea să spună vorbe grosolane şi înjurături nemaiauzite în nici o altă ocazie. alchemia| No.1 - februarie 2018

Am devenit intrigat şi am întrebat-o cu ce ocazie înjura bunica şi ce expresii folosea. Eva m-a lămurit: “Se întâmpla întodeauna în bucătărie, când căuta o lingură de lemn pe care o folosea de obicei pentru orice alimente care trebuiau amestecate. Înjurăturile începeau când ea nu găsea la îndemână o lingură de lemn şi uitându-se cu supărare la mama, ca şi cum ea ar fi fost de vină. Bunica spunea în engleza ei oribilă cuvinte ca "hole", "fuck", "anal", nu numai în ordine greşită, dar şi cu un accent maghiar atât de pronunţat încât ceea ce spunea suna grotesc şi dezgustător. Pentru mine a rămas un mister de ce bunica folosea aşa un limbaj birjăresc, total străin firii şi stilului ei de comunicare. Eh, se pare că mai cu toţii ne pierdem câteodată cumpătul. Oricum, eu am iubit-o pe buni foarte mult.” Am ascultat cu mare atenţie tot ce mi-a spus Eva. Când a terminat de vorbit, mi s-a aprins brusc o luminiţă şi am priceput toată situaţia. M-a pufnit şi pe mine râsul, un râs cu poftă şi sughiţuri. Eva părea surprinsă aşa că i-am explicat ce credeam. “Dragă Eva”, am zis, “se pare că bunica ta a fost şi a rămas o doamnă chiar şi când înjura. Ea nu o făcea în engleză proastă şi primitivă ci în maghiară perfectă. Ea nu spunea hole, fuck şi anal, ci «Hol van a fakanál?», ceea ce în ungureşte înseamnă «Unde este lingura de lemn?». Hol înseamnă unde, Fa înseamnă lemn, şi kanál înseamnă lingură. Separarea corectă a cuvîntului fakanál se face după primele două litere şi nu după primele trei.” A fost rândul Evei să râdă cu hohote după care mi-a mulţumit pentru contributia mea la deplina reabilitare a bunicii si reajustarea acestei amintiri, până atunci neplăcute. În ce mă priveşte pe mine, nu sunt sigur că voi mai putea vreodată să mă uit cu aceiaşi ochi sau să aud cu aceleaşi urechi cuvântul atât de inocent “fakanál”.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Beatrice Bernath | Amintiri unilaterale memento mori memento vivere - from flesh I came ah, domnişoarele de Bucureşti călătoresc cu taxi-ul din uterul mamei şi eu cu obsesia mandalei mă cuibăresc sub plapuma ta încolăcită strâns ca primul şarpe femeie şi am crescut din ochii mei aripi de Lilită pentru că mă transform nu numai din cauza mea sau plictiseala timpului şi am crescut în ochii mei noi frate, braşovencele din provincie suntem timide de taxi păşim voiniceşte perpedes şi călătorim cu naşul într-una compartimentele de noapte am fost sărutată de un fost coleg logodit cu o fosta colegă şi mi-a plăcut deşi am uitat repede căci aşa era pe-atunci-repede dezbrac amintirile rochie sintetică alergia la fibrele care zgârie sufletul reapare mă scarpin la cusături şi sub etichetele cu denumiri demodate “prima zi de şcoală, prima dragoste, primul viol sau trezirea în nimic” alchemia| No.1 - februarie 2018

colaborez cu editorul trăgând fermoarul ultimei pânze de pe piept înainte de suflet – omul e ocupat cu două degete să trezească alte memorii numindu-le senzaţii tari “avem dreptul la fericirea noastră personală” – el zice dar mâinile lui au pielea înăsprită de repetiţia frecuşului între diferite poeme din piele de femeie transparenţele se suprapun am fost interogată sau aşa mi s-a spus şi a trebuit să mint că nu s-a întâmplat nimic nu s-a întâmplat erau la mijloc posibile victime – am tăcut tac am fost o persoană apatridă trei luni în care am făcut chiar şi dragoste tăcând şi am pictat morţii facultăţii de medicină numindu-i studii şi i-am ascuns în sertare am fost scrisă în ziare morţii mei lipsiţi de mâini şi picioare lipsiţi de nume au primit renume m-am jucat de-a soarta în costum de baie am zâmbit sub ochelari de soare şi am dezvoltat obişnuinţa zâmbetului şi merg pe jos în fiecare zi că îmi place aşa căci am fost educată să mă străduiesc alchemia| No.1 - februarie 2018

pas cu pas tac oficial - timidă, nu voi folosi descrieri memoriale arunc pastile, contraste pe hârtia de aquarelle umezită inegal uneori plâng punctele de culoare aruncate la întâmplare se împrăştie cuvintele pe hârtia udă de viaţă de umbră şi culoarea mea albastră personală sub care dansez puţin jenată că-mi place aşa de mult tot în prima zi de şcoală abia aşteptam să învăţ a fi om mare şi am stat în picioare în curtea şcolii nemâncată trei ore la discurs tu erai în umbră aşteptai să cresc câţiva ani ca un lup hulpav şi apoi, prima oară ai minţit că mă salvezi am un trecut - Ea spune cu mândrie - cât timp doriţi să vă povestesc cursiv? eu nu sunt cea care azi te minte tac pentru că tu nu ai fost decât un primitiv

alchemia| No.1 - februarie 2018

număr zile trecute ca anii casele au schimbat numele străzilor, numele sărbătorilor şi dumnezeii eu continui să mă plimb măsurând grăbită paşii în memoriile unei fete atât de timide din carne şi sânge şi aripi este oare poezie ?

Colaj – Beatrice Bernath

alchemia| No.1 - februarie 2018

Apocaliptic playgrounds (arta este masca adevărului şi plăcerea urletului “la liber” fără a fi închis ca nebun - B.B) “…vorbindu-ţi ţie care nu poţi fi” (Alice Notley) întreb contemplativă unde e acel dumnezeu promis ? Răspunde ecoul muşcat ai urlat adâncul în mine -păcat. Ironic cum balsfemiile devin rebut cultural deplasat colţii tăi de lup mi-au lăsat otrava între sâni ai trezit zeii păgâni sperma clocoteşte în mine lavă când ai plecat, poemul a trecut o fază. Dansez mireasă uitată pe masă alchemia| No.1 - februarie 2018

un chelner strânge nuntaşii în braţe banii mototoliţi pătrund în palmă nuntaşii rănjesc expuşi ca pe tavă praznicul nunţii: blestemată casă. Cuvinte frumoasei cu zâmbet ce minte ecoul tău urlă cuvinte din golul capului umflat balon Tu cel care nu poţi fi ai aer de poet prezinţi un adevăr concret: suntem numai aproape vii şi poemul a căzut din nou în cu totul altă fază contur ce dansează. Nu dansa tangoul pe un singur picior la nunta ta, ea nu e mireasa e curva aleasa e veşnic curva aleasă de tine din lipsă de posibilităţi.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Am pierdut cuvântul undeva printre prea mulţi profeţi, poeţi ecoul tău el singur rămâne între noi umbră e gol de tine monsher eşti gol. Zic: lasă mă -n pace şi nu mai reveni am obosit. Pace!...; privesc rachetele de pe terasă căzând una în mare, alta pe o casă etc. etc. şi vecinii urlă

alchemia| No.1 - februarie 2018

@bb femeia nudă lipsită de cuvinte te simte o faţă ce întotdeauna minte. o atingi vag căutând pretext în gândul ce curge pe sânii ei ca plânsul povestea de toamnă a câinelui bătut. nonsensul nu te eliberează caz pierdut ambiguitatea ofertei prezentă în inerţie că toate au fost zise nu există vise. piele pe piele nisipul scrâşneşte brut

alchemia| No.1 - februarie 2018

timpul a stat prostit de zâmbetul păpuşii de porţelan (e tot un fel de lut), eu uit de fericirea scrisă diabolic invers devine gri starea mea de mască mută o cioară croncăne de slută mă joc cuvinte desenând un vers pervers, desigur tu vei crede greşit că-i un demers Şi, obosită ca bătută urlu: Prezent! în spaţiu vertical

alchemia| No.1 - februarie 2018

VECHI ISTORII

istorie • cultură • artă alchemia| No.1 - februarie 2018

Pe copertă Imaginea aleasă pentru numărul de faţă al revistei are o poveste interesantă. Este portretul savantului Antoine-Laurent Lavoisier şi al soţiei sale, Marie-Anne Pierrette Paulze Lavoisier, comandat de aceasta din urmă faimosului portretist francez Jacques-Louis David. Marie-Anne studiase desenul cu David şi, impresionată de virtuozitaea lui, i-a comandat în 1788 un portret de familie. Cei doi soţi sunt înfăţişaţi în biroul savantului, cu acesta aşezat la masa de scris, iar Marie-Anne, în picioare, în spatele lui. Amândoi sunt îmbrăcaţi după moda de la sfârşitul Secolului XVIII şi coafaţi cu peruci albe, pudrate. În timp ce Lavoisier priveşte către ea, MarieAnne este întoarsă cu faţa spre noi. Portretul se deosebeşte de alte portrete de familie din aceeaşi perioadă prin faptul că soţia pare să domine scena. Pe masa acoperită cu catifea roşie sunt diverse aparate de măsură şi instrumentar de laborator, iar pe jos se află un balon mare de sticlă. În spatele soţiei lui Lavoisier se află mapa ei de desene. În colţul din stânga, jos, tabloul poartă semnătura artistului: S DAVID, PARISIIS ANNO, 1788

alchemia| No.1 - februarie 2018

Antoine-Laurent Lavoisier (1743 – 1794) Mulţi din noi sunt familiarizaţi cu numele lui Lavoisier din manualele de ştiinţe. Nu numai că a ajutat la definitivarea sistemmului metric, dar a botezat oxigenul şi hidrogenul şi a enunţat legea conservării masei... şi asta printre multe alte preocupări ştiinţifice, sau de reformă socială pe care le-a avut. Între acestea din urmă se numără un proiect de iluminat stradal, tratarea apei din Sena şi un studiu pentru ameliorarea igienei în închisori. Pentru a-şi finanţa activităţile ştiinţifice şi filantropice, Lavoisier a investit în acţiuni ale “Fermei Generale”, la vremea aceea una dintre cele mai puternice (şi detestate) instituţii ale regatului francez. Această societate pe acţiuni se ocupa cu vama, accizele şi colectarea impozitelor. Marcată de corupţie şi de brutalitaea agenţilor ei, Ferma a fost desfiinţată de Revoluţia din 1789. Participarea lui Lavoisier la bunul mers al Fermei Generale a devenit o problemă sub noul regim. Marie-Anne era şi ea fiica unui demnitar al instituţiei. Deşi atitudinea cuplului Lavoisier fusese una umanitară faţă de cei defavorizaţi economic, stautul lor social şi asocierile economice i-au făcut automat suspecţi în ochii republicii. Faptul că Lavoisier fondase un jurnal patriotic şi ştiinţific a contat prea puţin atunci când cei care aveau legături cu Ferma Generală au fost arestaţi în 1793. Lavoisier a fost dus în faţa tribunalului sub acuzaţia de a fi compromis calitatea tutunului vândut pe piaţa franceză. Deşi acuzaţia era nefondată şi Lavoisier a explicat în detaliu cum a combătut practicile frauduloase legate de tutun, tribunalul l-a condamnat la moarte în ideea de a-i confisca averea alchemia| No.1 - februarie 2018

şi a recupera astfel din prejudiciul cauzat statului francez de activitatea Fermei Generale. Lavoisier şi alţi 27 dintre cei arestaţi au fost ghilotinaţi la data de 8 mai 1794. Dintre regretele pricinuite de execuţia savantului, unul dintre cele mai notabile este cel al matematicialului Lagrange, care ar fi spus: “Il ne leur a fallu qu’un moment pour faire tomber cette tête, et cent années peut-être ne suffiront pas pour en reproduire une semblable.” “Nu le-a trebuit decât o clipă pentru a face să cadă acest cap, deşi nici un veac nu va fi poate de ajuns să nască unul care să-i fie pe potrivă.” La nici doi ani de la execuţie, Lavoisier a fost exonerat de guvernul francez, care şi-a recunoscut eroarea şi a returnat soţiei averea confiscată. Marie-Anne Pierrette Paulze Lavoisier (1758 – 1836) A fost soţia şi colaboratoarea savantului Antoine-Laurent Lavoisier, luând parte la cercetările ştiinţifice ale acestuia. A realizat multe dintre ilustraţiile volumelor ştiinţifice ale lui Lavoisier şi a ajutat la traducerea operei lui peste hotarele Franţei. Marie-Anne a fost dată în căsătorie la vârsta de 13 ani, când Lavoisier avea 28 de ani. Tatăl ei, Jacques Paulze, încerca să evite şantajul unui nobil influent, care o dorea de soţie, în ciuda faptului că îi putea fi bunic. Disperat, Paulze s-a adresat colegului său Lavoisier, cerându-i să accepte o căsătorie de formă. Lavoisier a acceptat.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Mai apoi, această uniune începută în circumstanţe dificile s-a transformat în prietenie şi dragoste. Când Lavoisier şi-a construit un laborator de chimie la Arsenalul din Paris, Marie-Anne a început să ia parte la experimente. Şi-a continuat studiile ştiinţifice cu Jean Baptiste Bucquet şi Philippe Gingembre, colegi ai soţului ei. Cu timpul a devenit parte din echipa ştiinţifică a lui Lavoisier, alături de aceştia. Revoluţia a adus cu ea arestarea soţului şi tatălui ei, care au fost executaţi în aceeaşi zi. Au urmat vremuri grele pentru Marie-Anne, căreia i s-au confiscat nu doar averea ci şi toate materialele ştiinţifice şi de laborator. În ciuda acestor obstacole a reuşit să publice ultima scriere a soţului şi mentorului său, “Memoires Chimiques”, o carte care reunea cercetări inovatoare legate de chimie. O a doua căsătorie cu un fizician englez, Benjamin Thompson, nu a fost prea fericită, cei doi separându-se după doar trei ani. Marie-Anne şi-a păstrat numele de Lavoisier, ca dovadă a devotamentului pentru primul ei soţ. A murit la Paris în 1836, în vârstă de 78 de ani.

Portretul soţilor Lavoisier Antoine Lavoisier Marie-Anne Paulze Lavoisier Pagina alăturată: Cuptorul Solar al lui Lavoisier (Wikipedia)

alchemia| No.1 - februarie 2018

Şerban Foarţă | Texte historiofile Paleontologie Ce-şi zic şopârlele, sorindu-se alene pe resturile templelor elene, când lin adie vântul printre lauri? – “Vax! Noi i-am apucat pe dinozauri!” Ce-şi zic lacertele, cu aer plictisit, într-un faimos arheologic sit cu fresce-n care tropăie centauri? – “Moft! Noi i-am apucat pe brontozauri!” “Rahat!” zic guşterii verzi-vineţi în paragina Căşii Poporului, în timp ce graurii găinăţează-n jur, pătlagina: – “Am fost cumetri cu tiranozaurii!” Ce poţi să-ţi zici, filozofând în clarul lunii, când norii curg pe cer ca nişte plauri, – decât că ceea ce e pentru unii odinioară, pentru alţii-i adineauri… Şi aşa mai aproape.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Nabucodonosaur Paleontologii se băteau pe un şanţ cu arheologii de la Bizanţ: în şanţ erau oase de vechi saurieni, sau moaşte cuvioase de Isaurieni? – cum spuneau cei din urmă, în vreme ce primii scurmau (şi mai scurmă) nu după Leonii, Heracleonii, Bulgaroctonii sau Copronimii cu frunze de laur pe frunte, ci după

alchemia| No.1 - februarie 2018

o mână de oase nici cât pentru-o supă de titanozaur sau tiranozaur şi alţi mari străguşteri ai acestui coclaur, puse sub lupă de către flaifuşteri, – poreclă pe care şi-o d(ăde)au reciproc ambele tabere, când mai pe şest, când cu glas tare... În rest, D-zeu să ne apere de nenoroc.

cristale de ametist cu incluziuni

alchemia| No.1 - februarie 2018

Adriana Moscicki | Din piatră poze Sash Segal Mahtesh Ramon-Wadi Raman, Israel - un crater enorm, deşi nici vreun meteorit şi nici vreun vulcan nu au zdruncinat locul. Un fund adânc de mare, prăbuşit, o vale deschisă ca o rană în burta pământului. Poate chiar pe aici s-au scurs toate pietrele preţioase, născute în cele patru râuri ale Edenului, când omul însuşi a fost alungat din Paradis. În urma lor, au rămas fire de nisip colorat şi nostalgia după perfecţiunea pierdută. Un geolog v-ar vorbi despre facerea pământului, minerale, elemente chimice. Un gemolog v-ar vorbi despre strălucire, claritate, incluziuni, culoare şi proprietăţi, valoare. Între cele două discursuri pertinente, mult mai atrăgătoare sunt poveştile despre puterea miraculoasă, primită în Edenul pierdut şi rostogolită în lume. Neputinţei şi vremelniciei trupului din sânge şi carne să-i facem platoşă din mozaic de pietre, pentru înţelepciune, putere, noroc, iubire, sănătate şi pentru veşnicie! Acum 3000 de ani, egiptenii făceau amulete şi talismane din Agate pentru vise frumoase şi inimă puternică, prinse în platoşele războinicilor, dădeau curaj şi aduceau victorie în luptă. Ametistul merge şi el la război pentru succes în strategie, dar intră mai apoi în biserică, pe degete grasuţe de episcopi dar şi în coroane regale.

alchemia| No.1 - februarie 2018

cristale de granat pe cuarţ fumuriu

Granatul este dătător de speranţă şi bucurie, umple corpul de energie şi echilibru. Bătrânul Noah, descoperindu-i “focul interior”, îşi meştereşte o lampă pe care o atârna în faţa Arcei, să-i lumineze drumurile de apă! Acvamarinul limpezeşte ochii şi plămânii. Coralul, deşi cules în grădinile mărilor, ar fi fost plămădeala planetei Marte! El apară de “ochi răi”, curăţă pielea, vindecă durerile de dinţi dar şi sterilitatea! Ofrande, coliere de coral, se atârnau pe statuile Fecioarei, prin biserici. Smaraldul stârneşte pasiuni şi Cleopatra însăşi era o pasionată: Smaraldul fereşte de otravă! Tot el face legătura între lumi, doar prin el se cheamă îngerii căzuţi şi spiritele întunecate! Smaraldul este piatra tinereţii veşnice, căci “Nimic nu e mai verde ca Smaraldul”! (Plinus cel Bătrân)

alchemia| No.1 - februarie 2018

Jadul îl găsim pretutindeni în timp şi spaţiu, de la vârfurile de săgeată şi cuţitele neolitice, până la faraoni, celţi, incasi, azteci, maori, indieni, culminând cu chinezii, care îl venerează şi-l numesc “piatra cerurilor” - demnă doar de împăraţi. Aproape panaceu universal, jadul are puteri nebănuite: vindecă epilepsia, astma, pietrele din corp, arsurile la stomac, durerile de şale şi pântece (de aici i se trage şi numele, dat de conchistadorii care au cucerit Mexico -“piedra de ijada” - căci localnicii o purtau atârnată într-o parte a corpului!) Pentru chinezi devine simbol al armoniei, inteligenţei, dreptăţii (Confucius), simbol al virtuţii, purităţii şi sfinţeniei. Piatra îl face pe om invincibil şi nemuritor: Hanul Liu Sheng şi soţia sa, au fost înhumaţi în costume făcute din plăci de jad, cusute cu fir de aur! Alţii, mai modeşti, au dus în mormânt doar amulete şi statuete de jad. Safirul stă pavăză invidiei. Datorită creştinismului, în Evul mediu devine simbol al castităţii şi e nelipsit de pe degetele clericilor şi regilor, doar albastru e culoarea cerului în care-şi are sălaşul divinitatea! Topazul sparge vrăjile! În India se poartă lângă inimă, să aducă viaţă lungă, frumuseţe şi inteligenţă! Rubinul este “Regele nestematelor” - “ratnaraj” în sanscrită şi omenirea toată ar trebui să-l poarte pentru pace planetară! În Egiptul antic, dansatoarele îl atârnau în dreptul ombilicului, să-şi sporească sexualitatea. În coroanele regale stă în frunte, să stimuleze ”cel de-al treilea ochi”!

alchemia| No.1 - februarie 2018

Peridotul este “piatra soarelui” la egipteni, el protejează în tenebrele nopţii şi întunericului. Povestea spune că se culegea şi pe timpul nopţii, din Insula Sf. Ion din Marea Roşie, fiind uşor de găsit datorită strălucirii. Piatra Sângelui - heliotrop - opreşte sângerarea, vindecă anemia, aduce calmul şi echilibrul. Însuşi Regele Solomon îşi făcuse din ea sigiliu de inel! Din raze de lună coborâte pe pământ, Piatra Lunii moonstone - este sacră pentru indieni, până în ziua de azi considerată un cadou de nuntă tradiţional. Ea aduce armonie în căsnicie, apropie iubiţii, vindecă insomnia. Ţinută sub limbă, pe timp de luna plină, dezvăluie viitorul! Căzut de pe altă lume în săgeţi de lumină, opalul are origini supranaturale şi aşa îi sunt şi puterile! Cel ce îl poartă, credeau vechii greci, capătă darul profeţiei şi va fi veşnic apărat de boli! O legendă spune că, în Nordul îndepărtat, “Flăcările Nordului” (Aurora boreală) au rămas captive în piatra ţărmului. Un eschimos viteaz şi războinic le-a eliberat cu o lovitură de suliţă. O parte din ele însă, au rămas adânc sub platoşa pietrei şi ele luminează în mii de ape. Aşa s-a dezvăluit lumii labradoritul magic, ce trezeşte în om puteri miraculoase: clarviziune, telepatie, amintirea vieţilor anterioare, mijloc de comunicare cu spiritele şi călătorie în timp!

alchemia| No.1 - februarie 2018

labradorit Ĺ&#x;lefuit - scanografie

alchemia| No.1 - februarie 2018

crista de cuarĹŁ cu incluziuni

alchemia| No.1 - februarie 2018

Egiptenii îl purtau în mijlocul Ankhului, hieroglifa lui însemna “Viaţă”, era asociat cu Soarele şi Puterea! Hinduşii îl puneau în ochii statuilor. Romanii şi vechii greci credeau că sunt lacrimile zeilor căzute pe pământ. Numele lui s-a născut dintr-o legendă, a tânărului viteaz invincibil, transformat de Chronos, într-o piatră preţioasă: Adamas - Diamantul! Timp de secole, “piatra miraculoasă” trata depresia, oboseala, durerile de stomac, pierderea memoriei, bolile mentale, bolile de piele... doar printr-o simplă atingere! O inspiraţie nefericită îl face pe papa Clement al VII-lea să îngurgiteze un medicament cu pudră de diamante din cauza căruia a murit! Era pe vremea Renaşterii şi de atunci oamenii au înţeles că e bun şi frumos doar pentru exterior! Şi, pentru că zeci de ani m-au înconjurat diamantele, mi-am amintit, stând între nisipurile colorate, cum mă entuziasmam la începutul învăţăturii mele, de toţi norişorii, formele şi incluziunile pe care le descopeream sub lupă şi la microscop. Cu timpul nu m-am dovedit o naivă şi nici o visătoare! Descoperirea imaginilor / incluziunilor dintr-o piatră, a devenit ştiinţă şi eroul ei este John Koivula! Nenumărate pietrele căzute din Eden, unele, poate, nici nu le-am descoperit încă şi ne-ar trebui zeci de pagini să le amintim. Există însă azi certitudinea că omul a descoperit, sau a purtat memoria puterii pietrelor de-a lungul milenilor şi a folosit-o cum s-a priceput mai bine. Azi se cunoaşte că energia pietrelor/cristalelor interacţionează cu câmpul electromagnetic uman şi determina schimbări energetice. Nouă ne-a plăcut povestea şi am spus-o pe sărite, dar cu drag! alchemia| No.1 - februarie 2018

Irina-Lucia Mihalca | Pe urmele fiecărui pas

Spre Efes de la Troia pornim În jurnalul călătoriei, pe drumul vieţii, într-un poem liber, e desenat un nou decor... Pornim spre Efes de la Troia, pe drumul fără de întoarcere pornim. Furtuni de nisip trec pe lângă noi, un înger de zăpadă ne însoţeşte, doar piatra cerului, încrustată în inelul tău, ne luminează drumul. În trecere, macii înroşesc dealurile din Pergam, ne semnalizează umbrele regilor attalizi ce bântuie, fără odihnă, printre coloanele din evantaiul acropolei. În seara înflorită, în amfiteatru întinzi cortul, în zbor, o pasăre sparge tăcerea... departe, în zare, sclipesc luminile corăbiilor ce-şi poartă încărcătura pe apele Egeei, timpul se-opreşte prin iarba nopţii, suave cântări par să se-audă din templul zeiţei Demeter.

alchemia| No.1 - februarie 2018

– De ce eşti trist, de ce te temi? te-ntreb, – De moarte, de clepsidra în care suntem închişi! îmi şopteşti. Un parfum sublim îţi ameţeşte sângele prin pleoape, priveşti un zâmbet răsfrânt, respiri mirajul iubirii – o emoţie până la cer şi dorul primordial –, simţi cum un zid al uitarii se prăbuşeşte, simţi cum viscolul scormoneşte prin sângele tău. Plângi, asculţi cântecul, n-ai vrea ca melodia să se termine... de parcă ar fi venit acum toamna sau primăvara, un alizeu printre roşul-galbenul-verdele frunzelor nedesprinse din mâinile copacilor, albastrul gândului unui nou cer şi noi, două oglinzi. A te supune mereu dorinţelor, noilor dorinţe! Ştii că nu poţi să rupi petala unei flori fără să deranjezi undeva o stea...

alchemia| No.1 - februarie 2018

Cronicile vii ale Dionului Istoria s-a scris, într-o lumină argintie, în pietre albite de vremuri, prin haos şi zgomot, în file-ngălbenite şi manuscrise din biblioteci, unele arse prin timp, pe vase, pe lespezi, relicve, în inimi şi-n noi, memoria transmisă mai departe, iar pentru cei care au ochi să vadă şi suflet să simtă, istoria e scrisă răsunător în zidurile martore din care lumina izvorăşte - o mare carte printre ruine, cândva altare, temple, basilici, amfiteatre, pieţe, grădini, străzi, case, cetăţi, palate, monumente. Filă de filă priveşti uluit cum se perindă viaţa şi moartea prin lupte, războaie, victorii, înfrângeri. Dincolo de marginea timpului, la poalele Olimpului asculţi paşii ce, încă, răsună în oraşul lui Zeus, sacrul Dion, alchemia| No.1 - februarie 2018

priveşti cum îşi serbau victoriile Filip al II-lea – Alexandru cel Mare – la-ntoarcerea din Theba sau ultimul rege al Macedoniei, Perseas, regăseşti urmele lăsate de pelerini la sanctuarul lui Isis şi-n vechiul Odeon. Treci, în apusul soarelui, pe aleea pietruită ce duce spre-altarul lui Zeus, la sanctuarul Demetrei, sărbătorită toamnă de toamnă, ori spre templul lui Isis acolo unde zeiţa-şi primea ofrandele lui Alexandru înaintea campaniei cuceririi Asiei. Priveşte, ascultă şi păşeşte uşor peste cronicile vii ale Dionului.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Tomiris – Regina masageţilor Ai fi rămas necunoscută, frumoasă regină Tomiris, de nu l-ai fi învins pe regele Cyrus, scurtându-i destinul de cotropitor, dându-i pedeapsa capitală; el care a cucerit Regatul Mezilor, Lydia şi Noul Babilon. Însuşi Alexandru cel Mare se credea urmaşul şi continuatorul tău, Tomiris – cea care se închina la Soarele Neînvins şi sacrifica cai pe altarele Lui. Ai jurat pe Ra - zeul suprem al masageţilor, urmaşii tracilor că-l vei sătura de sânge pe Cyrus, sfidând şi refuzând să te măriţi cu el. Bătălia s-a dat pe fluviul Sîr Daria între armata masageţilor condusă de fiul tău, Spargapises, şi cea a regelui persan care, prin vicleşug, a ieşit învingător, capturându-ţi fiul. I-ai cerut să-l elibereze şi să nu treacă fluviul. Nevrând să fie batjocorit în robie, Spargapises s-a sinucis, alchemia| No.1 - februarie 2018

iar Cyrus cel însetat de sânge a trecut cu armata peste Sîr Daria. Învinşi au fost perşii şi-al lor imperiu, iar tu, dezlănţuită regină Tomiris, dispusă, mai degrabă, să mori în luptă decât să trăieşti în robie, ai cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-ai tăiat capul, aruncându-l într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, apărându-ţi neamul şi pământurile, în numele dreptului masageţilor la viaţă şi libertate. După victorie ai venit cu corăbiile pline de prăzi în Sciţia Minor şi-ai construit cetatea Tomis. Nici Darius, urmaşul lui Cyrus, nu a reuşit să-ţi înfrângă triburile neînfricate conduse de tine, Getarum regina, doar podul de peste Dunăre l-a salvat să nu-i aibă aceeaşi soartă. Da, să nu-i aibă soarta lui Cyrus.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Adrian Grauenfels | Regele Herod Regele Hordus (Herodes, Herod sau Irod) 74 BC – 4 BC, este al doilea fiu al lui Antipater Idumeanul şi Cypros, o femeie nabateană. Amestecaţi cu evreii, edomiţii şi nabateenii practicau iudaismul şi respectau cultul şi obiceiurile acestora. Palestina era controlată la vremea aceea de Iulius Cezar, ai cărui soldaţi se aflau în Egipt, în delta Nilului. Între Iulius Cezar şi Pompei izbucneşte în anul 59 BC un conflict politic, urmat de război. Evreii îi iau partea lui Cezar care îşi va arăta gratitudinea investindu-l pe Hyrcan, conducătorul Haşmoneu al Iudeei, cu titlul de etnarch. Antipater Idumeanul, care era un demnitar important, loial lui Hyrcan primeşte şi el o poziţie echivalentă unui prim ministru şi condcător de-facto al Iudeei. Antipater îl numeşte pe fiul sau cel mare, Phasael, guvernator al Ierusalimului, iar pe fiul cel mic, Herod, guvernator al Galileii. Herod, mai abil şi mai energic decât fratele său mai mare, capătă autoritatea statului în anul 43BC, după decesul lui Antipater, care moare otrăvit de rivali. Doi ani mai târziu Herod este deposedat de tron de către Antigonus, nepotul lui Hyrcan. Ierusalimul este ocupat, Phasael se sinucide, iar bătrânul Hyrcan este mutilat. Timp de patru ani Antigonus rămâne rege şi mare preot al Iudeei. Herod călătoreşte până la Roma ca să ceară să i se restituie puterea. La Roma senatul îl alege “Rege al Evreilor”. În 39 BC, Herod se întorce în Iudeea cu sprijin roman şi începe o campanie împotriva lui Antigonus, pentru redobândirea tronului. Pentru a-şi întări poziţia politică se căsătoreşte cu nepoata lui alchemia| No.1 - februarie 2018

Hyrcanus, Mariamne, al cărei unchi este în acelaşi timp, detronatul Antigonus. Herod se intitulează Rege al Iudeii, stabilind astfel terminarea erei Haşmoneenilor şi începutul dinastiei Herodiene. După scrierile lui Josephus Flavius, Herod a domnit timp de 37 de ani.

Note despre arhitectura regelui Herod Deşi se considerau evrei, Herod şi cei de la curtea sa duceau o viaţă decadentă, care a atras antipatia evreilor religioşi. Herod adora cultura greacă, pe atunci la modă, o prefera celei tradiţional iudaice, lucru care se distinge în construcţiile pe care le iniţiază, mai toate în stil grec sau roman. Era cunoscut în Egipt, în Grecia şi în imperiul Roman ca fiind un patron al artelor, un constructor de monumente somptuoase, gata să ridice temple, colonade şi săli publice cu orice ocazie oferită. În cartea sa “Istoria Poporului Evreu”, Cecil Roth îl aseamănă cu un prinţ indian, care în sec XIX, renunţând la tradiţii şi la istoria hindusă, ar construi un Paris sau o Londră în miniatură, pe malurile Gangelui. Cel mai ambiţios proiect a fost expansiunea celui de al doilea Templu în Ierusalim, executată între 20 – 19 BC. Alte lucrări de consolidare în afara templului au durat 8 ani. Ca să urmeze legile religioase Herod a folosit 1000 de preoţi constructori şi tâmplari la reconstrucţia propusă. Templul lui Herod a rezistat 90 de ani, ca să fie distrus în anul 70 CE. Singura ruină rămasă este Zidul de Vest, celebrul Zid al Plângerii. Alte proiecte au fost reţele de apă potabilă pentru Ierusalim, fortăreaţa Masada, oraşul port Cezarea, intens folosit de romani, Mormântul Patriarhilor în Hebron. alchemia| No.1 - februarie 2018

alchemia| No.1 - februarie 2018

Macheta Templului lui Herod, la Muzeul Israel din Ierusalim - Wikipedia

alchemia| No.1 - februarie 2018

Intrigi şi execuţii “Cât despre bogăţia sa, era prosper pe cât poate un muritor a fi. Avea un regat al său şi l-a ţinut multă vreme, dar în afacerile personale era cel mai nefericit între oameni...” Josephus Flavius, despre Herod, în “Războaiele Iudeilor”

Lipsit de scrupule şi ambiţios, Herod îşi elimină rivalii rapid. Zeci de aristocraţi care i se opun sunt arestaţi şi executaţi. Deşi bătrân şi infirm chiar şi Hyrcan este eliminat din panică - dacă va revendica tronul? Urmează cumnatul lui, Aristobul, asasinat ca sa nu îl înlocuiască vreodată. Culmea este atinsă în anul 29 BC, când soţia sa, Mariamne, este ucisă, bănuită de trădare. Spre finalul vieţii Herod îşi ucide şi cei doi băieţi avuţi cu Mariamne: Alexandru şi Aristobulus, care acum adulţi, se bucurau de prea multă simpatie publică. Herod moare, probabil în luna martie 4 BC. Era bolnav şi suferea dureri teribile probabil produse de o boală cronică de rinichi. Studii moderne susţin că era atins de depresie şi paranoia. Josephus Flavius ne spune că Herod moare puţin timp după o eclipsă care are loc cu 29 de zile înainte de Paşte. Îngrijorat că nimeni nu-i va deplânge moartea, Herod cere ca o mare grupă de persoane distinse să fie prezentă la curtea sa din Jericho, urmând să fie ucişi la moartea sa, ca astfel să genereze un mare doliu în tot regatul. Din fericire cei doi copii ai săi Salome şi Archilaus nu împlinesc aceasta morbidă dorinţă.

William Waterhouse | Mariamne la judecata lui Herod

alchemia| No.1 - februarie 2018

La muzeul Israel din Ierusalim 2017 ani după moartea Regelui Herod Muzeul Israel din Ierusalim ne invită să vizităm o expoziţie dedicată acestui mare constructor şi funeraliilor sale. Expoziţia reface drumul făcut de corpul lui Herod de la Palatul de Iarnă din Ierihon, unde îşi dă sfârşitul şi până la Herodion, locul unde este îngropat în anul 4 BC. După cum scrie Moshe Ghilad în ziarul Haaretz, în ciuda celor două milenii trecute de atunci, procesiunea funerară rămâne aproape de noi, prezentă şi fascinantă. James Snyder directorul Muzeului descrie actuala expoziţie ca fiind cel mai vast proiect arheologic din istoria muzeului şi primul de acest gen în ţară. Cu toate că Herod era bine cunoscut, nimeni nu s-a încumetat să-l pună până acum în lumina reflectoarelor. Expoziţia a deplasat lespezi cântărind 30 de tone, care au cerut întărirea fundaţiilor clădirii în care sunt expuse. Provenienţa lor este palatul regal din Herodion. Curatorul expoziţiei este Dudi Mevorah care povesteşte despre îndoielile sale legate de acest proiect: “Recunosc că am făcut o greşeală înrolându-ne la această sarcină, dar am profitat de fiecare clipă”. Colega sa Sylvia Rosenberg, este de acord. Cei doi au investit trei ani de muncă în organizarea acestei antreprize complexe şi ambiţioase. Doi giganţi le stăteau în faţă. Unul, Regele Herod însuşi. Al doilea este profesorul Ehud Netzer care şi-a devotat viaţa studiului epocii Herodiene, culminând cu descoperirea mormântului regal.

alchemia| No.1 - februarie 2018

Netzer a decedat tragic în Octombrie 2010, căzând în săpăturile arheologice de la Herodion, în timp ce desena schiţe şi fotografia lucrările proaspăt executate. Netzer l-a contactat pe Mevorah în anul 2007 imediat după marea descoperire a mormântului lui Herod. Chiar în faza incipientă a cercetărilor, Netzer a sesizat nevoia de a invita muzeul în operaţiile de reconstrucţie şi salvare. Propunea un concept şi făcea schiţe pentru punerea în valoare a obiectelor găsite. A scris chiar o prefaţă catalogului expoziţiei. Actuala expoziţie este dedicată profesorului Netzer care şi-a pierdut viaţa studiindu-l pe Herod şi mormântul său.

Ehud Netzer – schiţă a complexului de la Herodium

alchemia| No.1 - februarie 2018

Rece şi crud, Herod este considerat totuşi un conducător competent, inteligent şi carismatic, adesea pomenit în memoria poporului său. Deşi limitat de prezenţa legiunilor romana în Iudeea, Herod are succese remarcabile, legile vechi sunt abolite, puterile executive ale Sanhedrinul sunt anulate în schimbul unor libertăţi academice şi religioase. Mevorah îl numeşte pe Herod o enigmă. Nu avem un portret exact, dar se ştie că era o fire greu de digerat. Dintre istorici, Josephus Flavius este singurul care subliniază stilul crud, megaloman al monarhului, care îşi măcelărea familia şi adversarii. Faptul că Josephus era înrudit cu fosta dinastie domnitoare a Haşmoneilor explică lumina proastă în care este redată domnia lui Herod. Şi totuşi cei care au cercetat pe Herod constructorul au fost seduşi de acesta. “Ne-am îndrăgostit de el, spune Mevorah, am admirat talentul său cu care a realizat 33 de ani de pace, dezvoltare şi prosperitate Iudeii. Vrem să arătăm vizitatorilor multele faţete ale acestui rege şi arhitect.” Arheologul Roi Porat de la Universitatea Ebraică, membru al echipei de cercetători care au excavat Herodionul a lucrat 6 ani alături de Netzer. “Nu poţi rămâne indiferent în faţa lui Herod. Este o figură proeminentă care a lăsat în urma sa o moştenire semnificativă, incomparabil cu alţi regi”, spune el. Porat a fost întrebat ce crede el personal despre Herod. Răspunsul ne surprinde: “Am o mare admiraţie pentru talentul său organizatoric , financiar şi de excepţional constructor. Îmi displac actele sale crude care erau probabil norme fireşti în timpul supremaţiei romane. La Herod totul era exagerat şi dus la extrem. alchemia| No.1 - februarie 2018

Să privim la Jericho: palatul de nord de pildă. Nu putem să nu admirăm acest enorm complex, care a cerut 20 de ani de excavare. Azi, după dispariţia lui Netzer terenul arată dezolant, părăsit, deşi statul Israel este pe deplin responsabil de paza şi întreţinerea lui. Nimeni nu-l vizitează, cel mult copiii palestinieni îl folosesc ca teren de joacă. O parte din mozaicuri sunt acoperite de noroi, iar labirintul de coridoare şi camere este plin de sfărâmături şi gunoaie. Iernile, ploaia şi vântul continuă erodarea accelerată. Dar pe timpul lui Herod râurile canalizate spre Wadi Kelt treceau chiar pe lângă palatele sale, apa lor permitea creşterea de pomi, o vegetaţie luxuriantă făcea peisajul plăcut ochiului. Multe bazine şi băi publice alimentate de aceste râuri delectau locuitorii palatelor. Ruinele rămân magice în ciuda abandonului, în total contrast cu Masada, Cezarea şi alte construcţii datorate lui Herod, care au fost restaurate şi întreţinute cu grijă şi respect. În acest context, expoziţia recentă de la Ierusalim are o uriaşă importanţă. Este tot ce a rămas de la un puternic rege şi faptele sale în timpul unui mare imperiu. Azi, 2000 de ani după Herod, această parte a ţării are nevoie de un stăpân bine definit care să dezvolte şi să apere moştenirea istorică şi arheologică . Palatele din Jericho servesc azi ca umile pietre de graniţă, deconectate de Ierusalim.” Porat a mai subliniat că Netzer s-a străduit asiduu să prezinte palatele din Jericho publicului larg. “Din păcate situaţia geopolitică actuală face locaţia neinteresantă din punct de vedere turistic. Dar în viitor vom cunoaşte avânt şi sperăm într-o cooperare israelopalestiniană care va aduce vizitatori şi turişti în aceste locuri speciale.”, insistă Porat. alchemia| No.1 - februarie 2018

100

alchemia| No.1 - februarie 2018

101

Ruinele Palatului de IarnÄ&#x192; de la Ierihon - Panoramio

alchemia| No.1 - februarie 2018

102

Descoperirea mormântului de la Herodion Locul mormântului este astfel descris de Josephus: “Corpul a fost purtat cale de 200 stadii (aproximativ 40 km) până la Herodion, acolo unde a ordonat să fie înmormântat. Oamenii lui au curăţat zidurile şi pomii care le stăteau în cale, au umplut gropile, au demolat stâncile şi au netezit locul ca să facă loc mormântului, pus lângă bazinul numit «al şarpelui».” I-au trebuit 35 de ani profesorului Netzer să descopere mormântul, în incinta Herodionului. În mai 2007 Universitatea Ebraică a anunţat că s-a găsit locaţia exactă, aşa cum era descrisă de Flavius, pe un teren plat, la jumatea drumului spre vârful colinei Herodion, 12 km la sud de Ierusalim, pe un teren înconjurat de tuneluri şi o piscină de mari dimensiuni. Mormântul conţinea un sarcofag golit de corp. Tot Josephus Flavius ne descrie procesiunea funerară, magnific condusă de Archelaus, succesorul şi fiul lui Herod. Acesta a cheltuit o avere pentru înmormântarea luxoasă pe care a organizat-o tatălui său. Rude, sute de soldaţi în armuri şi diverşi purtători de arme au mers în urma mortului. Sutele de oameni au parcurs pe jos cei 40 de km, în lungul văii Wadi Qelt, până la mormânt. Drumul este splendid şi azi, cu peisaje impresionante, cum ar fi cele ale ruinelor unui apeduct roman şi Mânăstirea Sfântul George, construită la 600 de ani după trecerea procesiunii funerare. Din munţii care formează valea Qelt multe izvoare sunt vizibile în sezonul ploios.

alchemia| No.1 - februarie 2018

103

Porat expune ipoteza că procesiunea funerară a traversat oraşul Ierusalim deşi e posibil să fi luat o altă cale, la est de oraş. Se presupune că Herod a plănuit în amănunt drumul procesiunii sale înainte de moarte, dorind să impresioneze populaţia oraşului care nu prea se sinchisea de soarta regului. Tot Porat precizează că alaiul a trecut prin Bethlehem, pe atunci un sat minuscul. Azi drumul acesta e controlat la nord şi la sud de posturi de control ale armatei. Să facem un ultim stop la Herodion, singurul loc care poartă numele regelui. Între anii 23 şi 15 BC, cu un deceniu înainte de decesul regelui se găsea aici un palat fortificat, care conţinea săli luxoase, o baie elegantă, fântâni şi piscine construite la poalele unui munte artificial. La graniţa deşertului Herodionul era înconjurat de grădini splendide.

Mânăstirea Sfântul Gheorghe - Wikipedia

alchemia| No.1 - februarie 2018

104

alchemia| No.1 - februarie 2018

Herodion, vedere aerianÄ&#x192; - Wikipedia

105

alchemia| No.1 - februarie 2018

106

Balage Baloch â&#x20AC;&#x201C; Reconstituire a complexului Herodion (Archeology Illustrated)

Sash Segal | Marcellinus Drag camarad de arme Marcellinus, Aud că zeii n-au fost foarte buni cu tine, ceea ce, fireşte, n-aş putea să spun despre noi. Aş vrea să am atâta încredere în ei câtă au ei în mine, la fel cum aş vrea mai mult păr pe creştet şi mai multă vigoare în vintre – iluzii dragi, la urma urmei – băşica udului îmi e puţin obosită, altfel sunt, pe ansamblu, sănătos, ceea ce îţi doresc, inutil, şi ţie – împreună cu Rufus îmi fac plimbarea după fiecare masă, el alergănd după vrăbii, privind lung după fetişcane, eu… Aud că după ce am îndurat împreună ploaia nesfârşită a Hiberniei şi arşiţa Judeei, săgeţile barbarilor şi plictiseala asediului, tu, Marcellinus, îţi duci traiul rustic în casa ta veche, între patru pereţi cojiţi, fără curte interioară şi fără nimeni la cină – dar astfel trece vremelnică gloria soldatului… Nici măcar un deceniu nu s-a scurs de când ne plimbam în triumf pe străzile Romei, azi, doar doi bărbaţi trecuţi de floarea vârstei, care trag plăceri din amintiri de campanie. alchemia| No.1 - februarie 2018

107

Mă gândesc că, în comparaţie cu tine şi cu atâţia alţi nefericiţi pot fi considerat norocos şi totuşi, Marcellinus, câteodată îmi doresc să fi fost crescut de lupi şi să nu ştiu ceea ce oamenii fac altor oameni, să îmi fi păstrat inocenţa din aurita vârstă dintâi, dar sunt atâtea lucruri de care nu mă pot lipsi, Marcellinus, locul meu în Senat, dimineţile petrecute la terme, statul cu ochii închişi pe treptele vilei mele de la malul mării, proiectele mele de legi – Oh, Marcellinus, suntem oameni logici, cărora le plac logice şi ordonate reguli, dar ne face chiar mai multă plăcere să le ocolim şi să le corupem… cred că am putea avea nişte discuţii interesante pe tema asta la un pahar de vin – în fine, eu şi soţia mea ne-am bucura dacă ai accepta să-ţi petreci vara cu noi, la Pompeii. LXXIX

alchemia| No.1 - februarie 2018

108

alchemia| No.1 - februarie 2018

109

Dan Romaşcanu | Iisus, contemporanul nostru Şi dacă, într-o bună şi banală zi europeană, Mântuitorul însuşi s-ar întoarce între noi, nu oriunde, ci chiar în centrul Munchenului, în Marienplatz (Piaţa Mariei)? Învăluit în giulgiul sau mortuar, rănit şi epuizat după chinurile suferite pe Muntele Golgotei? L-am recunoaşte, noi, oamenii de astăzi, sau poate l-am confunda cu vreun refugiat vorbind o limbă stranie din Orientul Mijlociu, îmbrăcat şi comportându-se altfel decât noi, aşa cum se întâmplă cu mulţi alţi refugiaţi? Nu l-am suspecta că este încă unul din şirul de falşi Mesia care n-au lipsit în cele mai recente două milenii ale istoriei? Cum ar descrie evenimentul presa de scandal, cum ar reacţiona bisericile care folosesc numele şi povestea lui Iisus de peste două milenii în scopuri mai mult sau mai puţin sfinte, care ar fi atitudinea politicienilor şi a autorităţilor? Acestea sunt întrebările şi premizele cărţii “Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri” semnată de Gheorghe Săsărman şi apărută în colecţia “fiction Ltd” a editurii Polirom în 2016. Pe autor îl regăsesc după multe decenii. L-am întâlnit pentru prima dată acum mai bine de o jumătate de secol în legendara colecţie “Povestiri ştiinţifico-fantastice”, versiunea românească a fanzinurilor americane, care au jucat un rol excepţional în dezvoltarea la noi a genului de science-fiction şi formarea unui public rămas fidel până astăzi şi continuat din generaţie în generaţie (şi eu de fapt am moştenit pasiunea pentru SF de la tatăl meu). Publică acolo în 1963 în trei numere consecutive “Catastrofa mezonică” scrisă în colaborare cu Ion Mânzatu, un fel de poveste apocaliptică la dimensiuni cosmice. alchemia| No.1 - februarie 2018

110

Gheorghe Săsărman

Au urmat câteva volume de proză SF şi prezenţa în almanahurile din domeniu, şi apoi amândoi am părăsit România, el spre Germania unde trăieşte şi astăzi, şi care este cadrul cărţii de care mă ocup în această recenzie.

Mărturisesc că sunt oarecum mirat de lipsa de ecou între critici dar chiar şi în blogosferă a acestei cărţi care a apărut cu mai bine de un an în urmă. A fost pentru mine una dintre lecturile cele mai pasionante din ultima vreme – o carte scrisă cu umor şi inteligenţă, cu personaje bine articulate, cu o tema care ar trebui să aibă darul de a trezi interesul pasionaţilor din genuri diferite, de la amatorii de enigme istorice şi romane poliţiste, până la cei preocupaţi de subiecte mai “profunde” cum ar fi rolul religiei în istorie. Asociaţia literară care mi-au venit imediat în minte a fost cea cu romanul “Maestrul şi Margareta” – capodopera lui Mihail Bulgakov. La Săsărman însă Iisus este un personaj istoric, un răzvrătit nu neapărat pe considerente morale, ci mai ales din motive naţionale şi sociale, încercând să-şi trezească contemporanii la revoltă împotriva ocupanţilor romani ai Iudeei şi Ierusalimului de acum 2000 de ani, şi a colaboratorilor lor, preoţii şi demnitarii evrei corupţi. Nu este poate deci de mirare că Yeşua din cartea lui Săsărman alchemia| No.1 - februarie 2018

111

(numele real al lui Isus pe vremea când bătea cărările Galileei) este primul care este uimit de faima şi impactul faptelor sale, descrise mai mult sau mai puţin exact în Evanghelii: “… una erau patriarhii şi alta sunt eu. Una era să închei legământ pe vecie cu Yahwe sau să-i scoţi pe iwrim din robie din ţara lui Pharao, sau să cucereşti cu ei ţara Kena’anului, şi cu totul alta să fii răstignit, în batjocură, ca atâţia alţi proscrişi, unul printre miile de mii, după ce ai eşuat în chip lamentabil, un jalnic şi neisprăvit instigator la răscoală …” (pag. 202] Acest punct de vedere este consistent cu viziunea pe care o cunoaştem din cărţi istorice foarte solide cum ar fi “Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus” scrisă de juristul şi istoricul Haim Cohn, care avea să devină judecător la Curtea Supremă a Israelului (cartea a fost tradusă în limba română şi publicată de Editura Teşu) sau din cărţi de ficţiune ca “Juda” lui Amos Oz (aparuta in Romania in colectia de autor pe care i-o dedica lui Amos Oz editura “Humanitas fiction”). Haim Cohn îl plasează pe Iisus in contextul istoric al ocupaţiei romane şi a colaborării claselor suspuse evreieşti cu ocupanţii. Argumentele anti-evreieşti ale Evangheliilor sunt demontate cu rigurozitate, şi plasate în contextul conflictelor dintre monoteismele iudaic şi creştin în primele secole ale mileniului. La Oz, personajul lui Iuda capătă o pondere şi o perspectivă diferită de citirea tradiţională. Traducerea literală a titlului romanului lui Amos Oz ar fi “Evanghelia după Iuda”. Traducătoarea Marlena Braester a ales să pună pe coperta cărţii doar “Iuda” ceea ce deschide discuţia din mai multe puncte de vedere. alchemia| No.1 - februarie 2018

112

Ce a câştigat traducerea omiţând caracterul de “Evanghelie” pe care l-a dorit autorul, cu conţinutul bogat de reflectare şi comentariu al evenimentelor din jurul morţii lui Iisus pe care îl conţine această noţiune? Problema este însă şi mai complexă, căci personajul biblic Iuda are o conotaţie extrem de diferită în interpretările evreieşti şi cele creştine ale dramei care s-a petrecut pe colinele Galileei şi ale Ierusalimului în anul 30 sau 33 (nu există unanimitate în estimările asupra datei exacte). Iuda este perceput de lumea creştină ca un simbol al trădării mercantile şi al refuzului evreilor de a-l recunoaşte pe Iisus că Mântuitor. Istoricii şi comentatorii biblici evrei ignoră aproape complet personajul. Amos Oz propune în cartea sa nici mai mult nici mai puţin decât o reabilitare istorică a lui Iuda, şi pornind de aici propune o discuţie filozofică şi politică a noţiunii de trădare, a motivaţiei celor acuzaţi de “trădare”, şi a percepţiei ca “trădători” a celor care gândesc altfel decât majoritatea la un moment dat în istorie. “Evreii nu au vorbit aproape niciodată despre Iuda. Nicăieri. Nici când au luat în derâdere crucificarea şi apoi învierea care a avut loc, conform Evangheliilor, după trei zile. Evreii din toate timpurile, inclusiv cei care au scris polemici împotriva creştinismului, s-au temut să se atingă de Iuda.” (pag. 184)

alchemia| No.1 - februarie 2018

113

Amos Oz

În viziunea lui Oz şi a personajului său Shmuel Asch, istoric expert în perioada biblică, Iuda a devenit nu numai cel mai înflăcărat discipol şi primul creştin convins, ci a fost cel care l-a convins pe Iisus să plece în Ierusalim şi să înfrunte capurile preoţimii corupte.

“Isus trebuia să părăsească Galileea şi să plece la Ierusalim. Trebuia să o cucerească pe regina la ea acasă. Trebuia să facă la Ierusalim, în faţa întregului popor şi în faţa întregii lumi, o minune cum nu se mai văzuse de când a creat Dumnezeu cerul şi pământul. … Isus, care transformase apa în vin, şi alungase spiritele rele, şi vindecase bolnavi prin simplă atingere a mâinii şi a hainelor lor, trebuia să fie crucificat în faţa întregului Ierusalim. Şi tot în faţa întregului Ierusalim urma să coboare viu de pe cruce şi să apară nevătămat la picioarele acesteia. “ (pag. 145) Aici se întâmplă momentul de despărţire al intenţiilor divine şi a înţelegerii profane a lui Iuda de viziunea creştină. Dumnezeu are alte planuri cu Iisus şi îl lasă să moară pe cruce, pentru a-l aduce înapoi ca o parte din Divinitate. Unul dintre capitolele finale memorabile ale cărţii prezintă moartea lui Iisus şi ceea ce a urmat din perspectiva lui Iuda. Mărturia sa este plină de remuşcare, dar nu este vorba despre remuşcarea pentru o presupusă vânzare mercantilă aşa cum este descrierea din celelalte Evanghelii.

alchemia| No.1 - februarie 2018

114

În “Evanghelia după Iuda” păcatul este cel de a fi crezut prea mult în puterile divinităţii, şi de a nu fi înţeles nici planurile acesteia, şi nici intenţiile lui Iisus ca om: “Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită un nou cer şi un nou pământ. O împărăţie care nu e din lumea asta. Să promită mântuirea. Când, de fapt, el nu voia decât să continue să meargă pe pământ, să vindece bolnavi, să-i sature pe flămânzi şi să semene în inimi seminţele iubirii şi ale milei. Nimic mai mult.” (pag. 260) Sa revenim însă la cartea lui Gheorghe Săsărman. Lumea din jur se reflectă în personajul lui Yeşua. Şi cu ce lume avem de-a face. Săsărman îl înconjoară pe straniul străin care a sărit două milenii de existenţa pentru a ajunge în vremurile noastre cu o galerie de personaje credibile şi reale, care ne devin repede familiare, fiecare cu identitatea şi personalitatea sa: ziarista Coelestina Sauer care este prima care intuieşte imensul “scoop” cu care se confruntă eroii cărţii şi aduce ştirea la cunoştiinţa opiniei publice, perechea de prea conştiincioşi şi puţin cam birocraţi poliţişti care anchetează cazul ciudatei apariţii şi cărora le revine ingrata misiune de a stabili identitatea exactă a călătorului în timp, translatorul de aramaică, doctor în teologie şi ateist militant Aloysius Gottlieb, devotata doctoriţă Martha Lemann care salvează viaţa eroului şi îl readuce măcar pentru o vreme in contemporaneitate, confruntându-se cu riscul de a se îndrăgosti de carismaticul predicator, sora Scholastica, directoarea spitalului unde este tratat Yesua care concentrează în ea tot scepticismul bisericii catolice confruntate alchemia| No.1 - februarie 2018

115

(poate) cu omul viu care a dat naşterii legendei pe care se bazează însăşi existenţa instituţiei bisericii şi doctrina ei. Cu toţii, personaje principale şi secundare, sunt excelent schiţaţi, iar descrierea treptatei reveniri la viaţă (căci nu suntem niciodată siguri dacă este vorba despre o adevărată înviere) a eroului, acomodarea sa cu modernitatea, transformarea sa într-un eveniment mediatic sunt toate realizate cu umor şi claritate, într-un ritm cinematografic, cu dialoguri spirituale care evită capcanele trivialului şi ale seriozităţii exagerate. Dacă în cele din urmă reîntâlnirea personajului care îşi spune (pe drept cuvânt sau nu, de fapt nu ştim niciodată sigur) Yesua Ha-Nozri (a se pronunţă, în ebraică, Ha-Notzri) pare mai mult să semene cu imaginea din tabloul faimos “Intrarea lui Iisus în Bruxelles în 1889′ al lui James Ensor, de vină nu este el (sau El) ci lumea în care trăim. Din confruntarea cu idolii şi principiile fondatoare ale civilizaţiei noastre nu putem ieşi bine, căci ne-am îndepărtat prea mult de ei. Acesta pare a fi mesajul cărţii lui Gheorghe Săsărman. Ca si “Iuda” a lui Amos Oz este o lectură care m-a pasionat şi pe care o recomand cu căldură.

James Ensor “Intrarea lui Iisus în Bruxelles în 1899”

alchemia| No.1 - februarie 2018

116

alchemia| No.1 - februarie 2018

117

alchemia| No.1 - februarie 2018

118

Adriana Tomoni | Ascuns într-un vers Ai plecat, lăsând uşa deschisă. Am fugit să te ajung din urmă, să-ţi explic, dar n-am reuşit să te prind. Au trecut zile şi nopţi şi nu mai ştiam nimic despre tine. Te-am căutat pe toate străzile cetăţii, în locul acela, numai de noi ştiut, unde m-ai îmbrăţişat întâia dată, sus pe deal, unde-mi spuneai, că, dacă întind puţin mâna, voi atinge luna. *** Desculţă prin praful de pe drumul îngust, din canionul trandafiriu, am umblat căutându-te. Am întrebat beduinii şi nabateenii, dacă nu te-au întâlnit. În fiecare coloană de gresie corintică a Petrei te zăream pe tine. Am băut ceai aromat trăgându-mi sufletul, privind, din înălţimea crenelurilor, caravanele cu mătăsuri din China, mirodenii din India şi tămâie din Peninsula Arabiei. Auzeam tropotul copitelor cailor arabi şi răgetul cămilelor, în greul lor drum. În jocul de lumini roz, roşii, portocalii sau bej, ale canionului, îţi desluşeam chipul parcă atât de aproape că te puteam atinge. alchemia| No.1 - februarie 2018

119

*** Pe caldarâmul din Avila, Segovia şi Toledo, am călcat şi am vorbit cu fiecare piatră în parte, cutreierând îngustele străduţe cu case înalte, precum nişte surori, cu geamuri care parcă-şi vorbeau. Ciurosul de la colţurile de stradă, m-a ispitit şi de data aceasta, porţiile de tapas sunt la fel de delicioase… De pe zidul Avilei, te-am strigat în toate zările. Mi-am împrospătat faţa cu apă din apeductul Segoviei şi-am plâns. În oraşul de sticlă, am sperat să fii, dar nu ţi-am dat de urmă. În turnul Alcazarului m-am urcat, să-ţi trimit mesaje, şi nimic. Atunci, am urmat drumul pelerinilor spre câmpul cu stele, să mă rog Sfântului să mi te scoată în cale. Scoica mi-a fost semn spre marea catedrală. Mi-am ars hainele şi-am devenit alt om de dragul tău. Am crezut că te găsesc în rugăciune, în Sagrada Familia. Ochii parcă-ţi luceau în imensele vitralii, dar nu erai.

alchemia| No.1 - februarie 2018

120

*** În piaţa San Marco te-am căutat şi la palat am fost, să întreb dogele de tine, dar era plecat la o seară de bal. În toate picturile te zăream şi treceai parcă, dintr-o stampă în alta. Am băut o cană de cafea, de care-ţi plăcea ţie şi da, aşa zic şi eu, că n-am băut cafea mai bună decât pe terasele de la Castello. M-am urcat în turnul Campanile, să văd toată Veneţia şi-am poposit câteva minute pe podul Rialto, unde mai ştii, m-ai sărutat şi mi-ai promis că o să revenim. În luciul uleios al apei, îţi juca chipul, legănat de bărcile ce purtau tinerii îndrăgostiţi, perechi, perechi. La Murano, tot un căluţ a vrut să-mi facă din sticlă. I-am spus, că mai am unul din anul trecut, când am fost cu tine. La Lido şi la Burano, iar cu ambarcaţiunea aceea am fost, pe care am aşteptat-o jumătate de zi, până mateloţii au ieşit din grevă. Îngheţata este la fel de bună şi de scumpă.

alchemia| No.1 - februarie 2018

121

La Verona, aş fi vrut să te văd căţărându-te ca şi Romeo pentru Julieta lui, pe zidul cu balconul. Numele noastre, sunt tot acolo scrise, la intrare. Acelaşi spectacol de operă juca la Arena Romană şi în urma doamnelor cu rochii de gală, pe micile străduţe, rămâneau aceleaşi parfumuri diafane, pe care le-ai remarcat tu. Te-am confundat cu un cântăreţ din Nabucco. Corul sclavilor evrei m-a impresionat la fel de tare şi am plâns. *** În primii zori, m-am trezit singură, cu rouă pe gene. Am luat cartea lăsată de tine pe noptieră şi-am plâns până literele sau amestecat între ele. Deodată, mi-ai întins braţele pline de litere şi mi-ai şters lacrimile de pe obraji. Erai ascuns într-un vers.

alchemia| No.1 - februarie 2018

122

alchemia| No.1 - februarie 2018

123

Diana Bobică | Despre nebunie şi raţiune Dario Fo s-a impus nu numai în literatura italiană, ci şi pe scena literaturii universale ca un dramaturg de forţă, fapt recunoscut prin acordarea Premiului Nobel în 1997. Spre sfârşitul vieţii a experimentat, tot cu succes, şi scriitura romanului, primul – Fiica papei – apărându-i în 2014, urmat îndeaproape de altele două: E-un rege nebun în Danemarca (2015) şi Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei (publicat în 2017, după moartea autorului, petrecută în 2016). Cel de-al doilea roman al lui Dario Fo deschide o fereastră dinspre prezentul secolului al XXI-lea către o perioadă din istoria Regatului Danemarcei şi al Norvegiei din a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. Firul narativ, urmărind evenimentele istorice, este relativ simplu şi este sinteza bine ştiutului fapt că puterea seduce şi că mereu vor fi lupte şi intrigi pentru obţinerea şi păstrarea ei. Acţiunea se petrece în timpul domniei lui Christian VII, cunoscut pentru problemele psihice şi pentru comportamentul libertin, dar care a rămas în istorie prin iniţierea programului de reformă socială şi economică din timpul domniei sale. În 1766, la moartea tatălui său, Christian este proclamat rege la 17 ani şi, un an mai târziu, se căsătoreşte cu Caroline Mathilde, sora lui George III, regele Angliei, încheind înainte de toate o alianţă benefică celor două regate. Sub influenţa bolii, comportamentul faţă de soţie se schimbă şi îndrăgostitul iniţial se transformă într-un ins indiferent, ceea ce va înlesni o poveste de dragoste între Caroline Mathilde şi Johann Friedrich Struensee, medicul din Altona devenit prim-ministru. alchemia| No.1 - februarie 2018

124

Atmosfera de la curte este mereu tensionată de intrigile mamei vitrege a regelui, regina-mamă Juliane Marie de BrauschweigLüneburg care, profitând de rezistenţa unei părţi a nobilimii la reformele propuse de fiul său vitreg, sub pretextul “eliberării” regelui de sub tirania primului ministru, preia puterea în 1772 printr-o lovitură de palat, condamnându-l la moarte pe Struensee şi exilând-o pe Caroline Mathilde. Însă, în 1884, Frederick, fiul de 16 ani al lui Christian VII şi al reginei Caroline Mathilde, ajutat de tatăl său, reuşeşte să o înlăture pe Juliane Marie de Brauschweig-Lüneburg, continuând seria de reforme iniţiate de tatăl său. Se poate ridica întrebarea: de unde provine tentaţia, în plin secol XXI, pentru o pagină de istorie veche de aproape două secole şi jumătate? Un răspuns ar fi acela că personajul regelui Christian VII este unul contradictoriu şi ofertant pentru spiritul creativ al lui Dario Fo. Trebuie observat faptul că, în construirea personajului său, scriitorul italian se axează mai mult pe momentele de luciditate ale lui Christian VII decât pe perioadele de criză care generează un comportament uneori grotesc. Momentele de boală, de pierdere a uzului raţiunii sunt consemnate, dar atenţia scriitorului fructifică episoadele de normalitate, când umanitatea şi raţiunea regelui sunt puse în slujba poporului său. Împreună cu Valdemar Sørensen, conte de Rosenburg şi cu Johann Friedrich Struensee, consilierul său, regele concepe o serie de reforme în spiritul ideilor iluministe ale epocii, aşa cum sunt ele conţinute în scrierile filosofilor francezi Rousseau şi Voltaire.

alchemia| No.1 - februarie 2018

125

Cheia romanului este chiar în felul în care Fo construieşte personajul regelui nebun. Personalitatea lui Christian VII, cu cele două dominante ale sale care alternează – boala şi luciditatea raţiunii – e o metaforă care susţine încrederea statornică în puterea raţiunii şi în capacitatea acesteia de a traversa timpul pentru a-şi arăta beneficiile. În viziunea scriitorului italian, răul pare a fi conjunctural; deşi nu îi neagă dimensiunea, Fo îi pune la îndoială persistenţa istorică. Parcurgând romanul, se observă că tema nebuniei e abordată din trei perspective: este vorba de o realitate a bolii psihice de care suferă regele Danemarcei, dar în acelaşi timp nebunia e şi o etichetă ori un paravan. Pe seama bolii sunt puse şi acele reforme care scandalizează nobilimea ce se simte atacată în drepturile şi privilegiile de până atunci. Contele Valdemar sintetizează situaţia: “Ne-am obişnuit să categorisim orice gest omenesc cu prea multă simplitate şi cam sumar. Despre un om care ia hotărâri foarte cumpănite se spune că e înţelept, chiar dacă pe urmă rezultatul ideii sale se dovedeşte a fi catastrofal; despre un altul care, brusc şi fără zăbavă, impune adoptarea unei idei extrem de benefice şi o nimereşte din plin, spunem că e nebun. Asta se întâmplă de fapt cu preţuirea acordată aici, în Danemarca, acţiunilor regelui nostru, Christian VII, care ne-a convocat să colaborăm sub comanda sa la proiectul de modernizare totală a administraţiei regatului şi a guvernului său.” (p. 64)

alchemia| No.1 - februarie 2018

126

În acelaşi timp, nebunia este paravanul la adăpostul căruia se rostesc adevăruri tranşante. Hamlet, de exemplu, mimează nebunia pentru a nu stârni suspiciunea celui care i-a ucis tatăl; în romanul lui Dario Fo, regele Christian, bolnav, dar cu momente de limpezime a minţii, îi arată mamei vitrege că are cunoştinţă de toate uneltirile şi intrigile în care aceasta se zbate ca o “salamandră prinsă în flăcări” (p. 95) pentru a-l înlătura de la putere. În roman sunt şi alte momente în care luciditatea regelui taie pânza convenţiilor sociale care ascund moravurile epocii: “[…] şi trebuie să vă mărturisesc totodată că n-am nici o înclinaţie către putere şi către pompa regală, şi – rămâne între noi – nu pun prea mare preţ pe mulţi dintre supuşii mei, mai ales pe curteni, pe oamenii avuţi şi pe negustori… ca să nu mai vorbesc de birocraţi. Care nu se gândesc decât la privilegii, prebende, titluri şi averi. Şi nici nevestele lor nu-mi sunt prea simpatice. Mi se par curtezane travestite în mari doamne.” (p. 28) În concluzie, putem spune că, dincolo de obiectivitatea dureroasă a bolii propriu-zise, nebunia regală este rezultatul unui joc de oglinzi în care imaginea subiectului ei, devenit obiect al reflectării, este multiplicată şi modificată mereu. În ceea ce priveşte construcţia romanului E-un rege nebun în Danemarca, cele două părţi ale sale sunt concepute diferit. Per ansamblu, se simte experienţa lui Dario Fo de dramaturg şi om de teatru. Prima parte are o structură polifonică, iar modalitatea prin care autorul introduce vocile ca într-un dialog scenic e dată de pretextul unor jurnale personale din epocă, în care protagoniştii acelei perioade se confesează, reţinând atât amănuntul personal, cât şi pe cel istoric. alchemia| No.1 - februarie 2018

127

Naraţiunea se completează pe măsură ce paginile din aşa-zisele jurnale sunt puse cap la cap în jocul memorialistic orchestrat de Dario Fo. Deschiderea confesivă aparţine regelui Christian, a cărui boală îi îngăduie un moment de respiro, când el începe să îşi scrie memoriile. Aflăm de aici că are în jur de 30 de ani şi, alunecând înapoi pe firul amintirilor, memoria reconstruieşte scene din perioada copilăriei şi până în adolescenţă, la episodul încoronării. La un moment dat, jurnalul lui Christian se întrerupe brusc, iar Dario Fo pretinde că pagini din jurnalul lui Caroline Mathilde sunt necesare pentru a continua povestirea. Sunt în total fragmente din patru jurnale: alături de cele două deja amintite, şi cele ale lui Valdemar Sørensen şi Friedrich Struensee, ultimul în latină, însoţind nişte partituri al căror text iniţial fusese şters. Senzaţia de continuitate a naraţiunii e dată de felul în care sunt selectate acele pagini care permit înţelegerea evenimentelor şi conturarea unei viziuni de ansamblu. Jurnalele sunt utilizate alternativ, ca un dialog al memoriilor care se completează reciproc. Interstiţiile dintre confesiunile celor patru personaje sunt acoperite de comentariile şi explicaţiile autorului. Avem, aşadar, un colaj diaristic, la care sunt adăugate, pentru efectul autenticităţii, reacţii conţinute în cel mai răspândit ziar din Copenhaga anului 1770. A doua parte a romanului are o singură perspectivă, cea a autorului italian, prezentând evenimentele cuprinse între 1772 şi 1784, culminând cu preluarea regenţei de către Frederick şi realizarea reformelor sociale în spirit iluminist.

alchemia| No.1 - februarie 2018

128

Avem totodată şi câteva detalii din perioada ulterioară de domnie a lui Frederick, devenit Frederick VI al Danemarcei şi Norvegiei, care va pierde Norvegia pe fondul evenimentelor tumultoase din Europa începutului de secol al XIX-lea. Peste realităţile istorice aparţinând deja îndepărtatului secol al XVIIIlea, Fo aşază uşurinţa şi lejeritatea limbajului de secol XXI. Aici se simte cel mai mult formaţia de dramaturg a Lui Dario Fo. Sunt pasaje întregi din roman care par a fi scene de teatru. Chiar comentariile pe care le inserează Fo trimit la structura unei piese de teatru. Replicile personajelor sunt iuţi şi uneori spumoase, ironia şi sarcasmul dau supleţe dialogului şi fac romanul foarte viu, fără a-l înţepeni întro scoarţă de arhaisme şi preţiozităţi de neînţeles. Artificiul acesta al colocvialităţii e folosit de Dario Fo pentru a aduce în atenţie actualitatea romanului. În fond, istoria se repetă în datele ei esenţiale, căci natura umană a rămas aceeaşi: luptele pentru dobândirea puterii, manipularea şi denigrarea oponenţilor, necesitatea reformelor, înfruntarea dintre spiritele vizionare şi cele conservatoare, toate acestea le întâlnim indiferent de epoca istorică; diferă doar mijloacele prin care ele se concretizează. De dorit ar fi ca istoria să fie scena de manifestare a raţiunii universale. Că lucrurile nu stau aşa ne-o dovedeşte istoria însăşi. Romanul conţine un amănunt care cu siguranţă nu este ştiut de multă lume: sângeroasa revoluţie franceză de la 1789 e considerată momentul de cotitură în istoria europeană, cu ecouri în transformările sociale din întreaga Europă. Dar acele schimbări sociale de care Franţa a făcut atâta caz au fost realizate cu câţiva ani înainte în Danemarca, un regat considerat înapoiat prin alchemia| No.1 - februarie 2018

129

comparaţie cu strălucitoarea Franţă, dar în care un rege nebun, în momentele sale de luciditate, a avut curajul de a crede în puterea raţiunii. În acest sens, ultima pagină a romanului E-un rege nebun în Danemarca, prin reinterpretarea acelui moment din Geneză când Eva, la îndemnul şarpelui, gustă din pomul cunoaşterii binelui şi răului, e o pledoarie pentru raţiune şi pentru cunoaştere. Pornind de aici, Dario Fo schimbă cu totul cadrele ontologice: Dumnezeu le arată lui Adam şi Evei doi pomi, unul al vieţii veşnice şi cel al cunoaşterii şi al ştiinţei, cerându-le să aleagă în ce fel vor să trăiască. După o zi şi o noapte de răgaz, uzând de liberul arbitru şi în deplină cunoştinţă a efectelor opţiunii lor, cei doi aleg pomul cunoaşterii şi al ştiinţei.

Dario Fo, E-un rege nebun în Danemarca, Humanitas, Bucureşti, 2017, traducere din italiană de Vlad Russo

alchemia| No.1 - februarie 2018

130

alchemia| No.1 - februarie 2018

131

Julia Kakucs | O cină în oglinda timpului Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă... Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele… Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea… Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut. Palatul Ludwigsburg (Panoramio)

alchemia| No.1 - februarie 2018

132

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine… Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg. Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină - pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul alchemia| No.1 - februarie 2018

133

Neckar - deja la intrare. Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg - renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit “dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: “Ce ridicule baroque!” Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate (“con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, alchemia| No.1 - februarie 2018

134

desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie. Priveliştea pateului de vânat, lângă care o linguriţă de marmeladă din fructe de pădure rotunjeşte armonia, dezmiardă papilele mele gustative şi mă determină să mă scufund într-o bucurie culinară de neuitat. Feliile de pâine proaspătă, făcută din alac şi unse cu untură de porc, sunt un preludiu reuşit al fripturii de clapon umplut cu o felie de sfeclă roşie învelită în slănină. Lângă friptură ni se servesc inele fierte de praz, alături de cuburi prăjite de păstârnac. Cu 277 de ani mai târziu ar fi inimaginabilă o garnitură fără cartofi şi roşii, dar, în acest an, 1736, aceste legume nu se mănâncă încă la Ludwigsburg. Vinurile bune ale regiunii ne dezleagă limbile. Până şi contesa Wilhelmine von Grävenitz începe să ne povestească despre marea dragoste născută între ea şi ducele Eberhard Ludwig. Nereuşind să divorţeze, ducele se leagă printr-o căsătorie morganatică cu Wilhelmine în anul 1707. Mariajele morganatice se încheiau între parteneri inegali în ceea ce priveşte rangul social. Deşi ducele îi acordase titlul unei contese, dăruindu-i moşii întinse, palate şi o sumă mare de bani, totuşi Wilhelmine nu are poziţia necesara unei cununii “normale”. Într-o mezalianţă, partenerul aflat pe o treapta sociala inferioara şi copiii rezultaţi din această legătură nu aveau drept de moştenire. Aceste legături mai purtau numele de “căsătorii pe partea stângă” (Ehe zur linken). Probabil că de atunci protocolul scris sau nescris al societăţii, prevederea ca soţia să stea la dreapta soţului, iar cea recunoscută doar printr-o unire morganatică, la stânga lui. Ducesa îşi acuzase însă cu succes soţul de bigamie, împăratul alungând-o pe Wilhelmine în anul 1707 de la curte. Plin de iubire, Eberhard Ludwig o urmează în acelaşi an la Zürich, readucând-o în alchemia| No.1 - februarie 2018

135

suita lui, după ce o căsătoreşte cu un conte sărăcit din Boemia, care avea atât cinci nume onomastice, cât şi 70 de ani. Ce vârstă matusalemică pentru acel timp! Te întrebi acum şi tu cum s-a simţit această femeie inteligentă şi atractivă în această relaţie, care i-a dăruit o mare dragoste, multă influenţă politică, bogăţie, dar şi multă suferinţă? Wilhelmine von Grävenitz ne descrie, în timp ce linguriţele noastre se afundă în desertul alcătuit din griş cu lapte şi gem de prune, dramatica cotitură, de data aceasta ireversibilă, a cursului vieţii ei. Moartea singurului urmaş al ducelui, în anul 1731, îl determină pe acesta să se reîmpace cu soţia să. Trebuia să-şi facă datoria de a asigura ducatului un urmaş legal. Evantaiul acoperă scurt timp obrazul contesei. O aud povestind, cu o voce scăzută, tristă: “Ascultând sfaturile celor din jurul său, m-a alungat, mi-a luat domeniile şi m-a încarcerat timp de un an. Poate că în adâncul sufletului mai ţinea puţin la mine, căci, după un an, mi-a redat libertatea şi m-a despăgubit pentru proprietăţile pierdute, dându-mi 150.000 de guldeni. În anul 1732, m-am refugiat la Berlin… Revin însă uneori, poate nici eu nu ştiu de ce, tocmai în acest an 1736, an în care fericirea mea s-a stins… an în care iubirea mea a devenit doar o iluzie… Uneori cred, însă, că, alături de voi - cei care aţi stat la masa mea, care mi-aţi degustat vinurile şi v-aţi ospătat din bunătăţile curţii Württemberg - îmi voi regăsi puterea spirituală”. Mă ridic, luându-mi rămas bun. Mă conduce câţiva paşi spre uşă… În timp ce vântul se ascunde în încreţiturile paltonului încă deschis, o aud şoptind: “Da, uneori sper că cei ce-mi ascultă cuvintele mă pot iubi… căci, spune-mi şi tu: Ce reprezintă o metresă – chiar renumită – dacă a pierdut dragostea?” alchemia| No.1 - februarie 2018

136

Ali Taner | Gazi Ghirai II Faţă de renaşterea apuseană, contrapartea ei răsăriteană este cvasi-necunoscută publicului european. De aici dorinţa de a prezenta un reprezentant al culturii otomane a secolelor XVI – XVII, care s-a distins nu doar ca mare om de stat şi comandant militar, ci şi ca un talentat poet, cărturar şi compozitor de muzică. Este vorba despre Hanul Gazi Ghirai II (1554 -1607), în timpul căruia Hanatul Crimeei a cunoscut o perioadă fără precedent de înflorire culturală. Om cu o educaţie solidă şi cu idei liberale, Gazi Ghirai era opus dogmatismului religios şi un mare simpatizant al culturii otomane laice, curteneşti şi cavalereşti. Ajuns pe tron după o tinereţe aventuroasă care i-a adus porecla de Bora – “vijelie de iarnă”, Gazi Ghirai s-a dovedit un administrator abil şi un bun strateg. Deşi detesta războiul pentru potenţialul lui distrugător şi marile costuri de vieţi omeneşti, s-a văzut nevoit să participe în calitate de aliat al Imperiului Otoman la Războiul de 13 ani (1593 – 1606), un conflict prelungit cu Imperiul Habsburgic. În acest război, care s-a încheiat fără o victorie decisivă a niciuneia din părţi, au fost antrenate pe lângă cele două mari puteri, majoritatea ţărilor est-europene şi Hanatul Crimeei. Vorbitor fluent al câtorva limbi străine – arabă, persană, turcă otomană – Gazi Ghirai era cunoscut chiar şi în rândurile inamicilor săi ca om de cultură şi cititor avid.

alchemia| No.1 - februarie 2018

137

Astfel, istoricul maghiar István Szamosközi consemna că Hanul Crimeei nu pleca niciodată în campanie fără să aibă cu sine o serioasă provizie de cărţi pentru lectură. Un istoric otoman, Peçevi, scria şi el că Gazi Ghirai nu pierdea nicio ocazie de a cumpăra ultimele noutăţi literare, îndeosebi versuri ale poeţilor arabi şi persani. El însuşi poet, Hanul scria şi publica sub pseudonimul Gazayî, o variantă literară a numelui său. Au rămas de sub pana lui versuri de luptă, dragoste şi unele satire ale vieţii contemporane şi ale corupţiei din lumea politică şi religioasă. Din nefericire, alte lucrări, cum ar fi o baladă glumeaţă a luptei dintre vin şi cafea, s-au pierdut. Versurile de dragoste erau compuse în stilul de poezie-divan a literaturii otomane, cu elemente profane şi erotice, ca iubita, vinul şi dragostea şi simboluri ca privighetoarea şi trandafirul. Muzician pasionat şi excelent instrumentist, Gazi Ghirai era şi un prolific compozitor de muzică de curte. Multe dintre compoziţiile sale, semnate simplu “Tătarul” sau “Han Tătar” au fost salvate de trecerea timpului datorită unui alt muzician de viţă nobilă, moldoveanul Dimitrie Cantemir.

alchemia| No.1 - februarie 2018

138

Acesta le-a transcris într-o nouă notaţie muzicală şi le-a adunat într-o valoroasă culegere de muzică clasică otomană, împreună cu cele ale altor compozitori celebrii ai vremii. General talentat şi bun strateg, Gazi Ghirai prefera totuşi pacea unui război absurd şi costisitor. Refuzul său de a se prezenta la luptă la ordinul Marelui Vizir Yusuf Ciğalazade, i-a atras în 1596 mazilirea din funcţia de Han al Crimeei şi înlocuirea cu fratele său vitreg şi adjunctul său, Fetih Ghirai. După un exil de câteva luni, şi-a recăpătat tronul cu ajutorul unui alt Mare Vizir, fapt care a precipitat fuga fratelui său şi asasinarea acestuia de către un trib loial lui Gazi Ghirai. Alţi câţiva dintre fraţii vitregi ai Hanului au fugit în Caucaz în timpul acestor tulburări. Mare parte din independenţa lui Gazi Ghirai în luarea deciziilor politice a dispărut odată cu repunerea în funcţie. Astfel s-a văzut nevoit, împotriva dorinţei sale, să participe la majoritatea campaniilor împotriva Habsburgilor, până la încheierea păcii, în 1606. Un an mai târziu, avea să moară de ciumă în timp ce supraveghea contrucţia unei fortificaţii. Tronul a fost moştenit de fiul său mai mare, Toktamiş Ghirai, în vârstă de 18 ani. La mai puţin de un an, acesta a fost la rândul lui detronat de noul sultan otoman Ahmed al III-lea şi înlocuit cu unul din unchii săi.

alchemia| No.1 - februarie 2018

139

Toktamiş a luat calea exilului împreună cu fratele lui mai mic, Sefer, dar în drum spre Istanbul, a fost atacat de doi dintre unchii lui vitregi, Mehmed şi Şahin, reveniţi din Caucaz. După o scurtă luptă, cei doi fii ai lui Gazi Ghirai au fost capturaţi şi executaţi. Odată cu venirea pe tron a celor doi unchi a urmat o perioadă de persecuţii politice şi religioase care a adus distrugerea sofisticatei culturi curteneşti pe care o instaurase Gazi Ghirai. Unul dintre cei care s-au distins luptând împotriva celor doi hani uzurpatori, Mehmed şi Şahin, a fost Khan Temir, un ambiţios conducător militar din Bugeac şi posibil o rudă îndepărtată a familiei Cantemireştilor moldoveni de mai târziu.

Din muzica lui Gazi Ghirai au supravieţuit numeroase piese scurte şi suite muzicale. Recomand spre ascultare câteva dintre acestea, care sună în zilele noastre la fel de bine cum sunau şi la vremea compunerii lor. Mahur Peşrev – orchestra Mahur Peşrev – Bestekârı – ansamblu instrumental clasic Mahur Saz Semaisi

alchemia| No.1 - februarie 2018

140

alchemia| No.1 - februarie 2018

141

Liliana Popa | Tapiserii flamande selecţia imaginilor – Revista Alchemia În evul mediu tapiseriile îndeplineau atât un rol decorativ cât şi unul practic: acela de a acoperi zidurile castelelor de piatră şi astfel de a încălzi atmosfera în camerele răcoroase şi întunecate din acele vremuri; iar alteori tapiseriile, în număr de trei, erau aşezate în faţa unui şemineu, formând o cameră, păstrând astfel căldura dar şi încântându-l pe privitor cu vegetaţia abundentă şi animalele fantastice. În Europa tehnica tapiseriei a fost cunoscută încă din epoca romană. Nu s-au păstrat însă exemplare care să informeze asupra concepţiei artistice din acea perioadă. Cele mai vechi piese existente datează din jurul anului 1400, majoritatea păstrându-se sub formă de fragmente şi povenind dintr-un perimetru care cuprindea Franţa, Tările de Jos şi Germania. Caracterul monumental, compoziţiile din ce în ce mai bogate şi variate, uneori cu scene separate prin motive arhitectonice, expresivitatea şi dramatismul figurilor şi al mişcărilor, armonizarea şi nuanţarea coloritului, ca şi perfecţiunea execuţiei tehnice justifică preţuirea de care s-au bucurat aceste opere de artă decorativă. Efectul artistic era accentuat de claritatea şi sigranţa desenului, de liniile sobre dar elegante şI bineânţeles de unitatea stilistică a compoziţiei. Uneori lucrările erau concepute în cicluri de mai multe piese. Temele erau fie alegorice, fie religioase, fie istorice, fie evenimente din viaţa eroilor din episoade mitologice sau legendare, pe când altele erau repezentarea alegorică a continentelor, întruchiparea anotimpurilor sau a lunilor anului, etc. Fragment din tapiseria flamandă “Unicornul în captivitate” – cca. 1500

alchemia| No.1 - februarie 2018

142

Către sârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, datorită acumulării de bogăţii, luxului din ce în ce mai rafinat din interioarele artistocraţiei şi ale burgheziei în ascensiune, producţia de tapiserii cunoaşte un avânt şi un suflu considerabil, mai ales în Flandra. Atelierele flamande, mai ales cele din oraşul Arras înfloresc, în timp ce atelierele din Franţa sunt în declin datorită dezastrelor povocate de războiul de 100 de ani şi a ocupaţiei engleze. Flandra dispunea de materie primă de cea mai bună calitate, de un mare număr de războaie de ţesut dar şi de o bună organizare a breslelor, bresle care-şi transmiteau iscusinţa şi calităţile dobândite, printr-o permanentă îndeletnicire, de-a lungul a trei - patru generaţii. Tapiseriile executate în Tările de Jos se caracterizează printr-o cunoaştere aprofundată a legilor desenului, printr-o execuţie atentă a detaliilor dar şi prin preocuparea de a reda psihologia personajelor reprezentate. Însă cea mai mare importanţă, consider eu, a avut-o contactul cu operele pictorilor locali, (perioada secolelor XV – XVII), ceea ce a dus la abordarea mai multor teme şi deci la un orizont artistic mult mai amplu şi implicit la creşterea producţiei de tapiserii. Pictori de renume, italieni, flamanzi, francezi furnizau cartoanele. Cartoanele erau de fapt o schiţă colorată uneori, alteori având doar conotaţiile culorilor dorite de pictor. Meşterul tapisier avea libertatea de a alege gama de culori, frecvent convenţional. Se foloseau pentru frunziş tonuri de verde şi albastru, pentru epidermă griuri amestecate cu bej, culori puternice pentru draperii, etc. Accentele rezultau din contrastele de culori alăturate, precum şi din umbrele formate de relieful ţesăturii. Doar şefii de atelier îşi îngăduiau să modifice compoziţia, interpretând fiecare model după inspiraţia şi fantezia sa, sau după bunul plac al clientului. Astfel se explică de ce tapiserii lucrate după acelaşi carton diferă mult între ele. alchemia| No.1 - februarie 2018

143

Tapiseria flamandă se deosebeşte de pictura epocii respective (sec. XV – XVI) prin tratarea în linii foarte largi a compoziţiei, prin simplificarea planurilor şi prin absenţa adâncimii creată de perspectivă. Se presupune că primele tapiserii executate în Europa, pâna în jurul anului 1400, foloseau ca elemene decrative doar motive geometrice, animaliere sau blazoane. Odată cu începutul secolului al XV-lea apar tapiserii figurative. Temele devenind mai complexe, dar şi armonizarea paletei cromatice, precum şi specificitatea bordurilor care le încadrează, tapiseriile capătă trăsături asemănătoare picturii. Capătă un înalt nivel artistic dar îşi păstrează caracterele specifice. Progresele sunt strâns legate de evoluţia desenului şi a picturii. În secolele XIV – XV, tapiseriile au ca sursă de inspiraţie miniaturile epocii. În renaştere ele se aseamănă cu tablourile italiene şi flamande, iar în secolele XVIII – XIX, cu peisajele, scenele de gen şi chiar portretele. Tapiseriile evului mediu se caracterizau prin monumentalitatea şi amploarea compoziţiilor, prin coloritul nu întotdeauna îndeajuns de viu sau bine armonizat - stângăcii inerente începuturilor - dar care dau atâta farmec pieselor executate cu patru, cinci sau şase sute de ani în urmă. Desenul primitiv, lipsa de adâncime, “grăuntele” ţesăturii mai gros nu scad din valoarea şi frumuseţea tapiseriilor. În perioada renaşterii tapiseria se modifică mai ales datorită influenţei artei italiene. Astfel se observă preocuparea de a introduce teme noi cum ar fi redarea diferitelor planuri ale unei scene prin perspective în adâncime, realizată prin preluarea unor elemente arhitectonice necesare compartimentării diverselor scene ale unei teme. Pe pagina următoare: Tapiseria flamandă “Vânătoarea de unicorni”, cca 1500 Wikipedia

alchemia| No.1 - februarie 2018

144

alchemia| No.1 - februarie 2018

145

alchemia| No.1 - februarie 2018

146

În secolele XVI şI XVII tapiseriile capătă mai mare claritate în compoziţie, colorit şi desen, capătă un aspect mai elegant şi mai graţios. Se observă o mai mare libertatate în distribuirea personajelor, figurile sunt mai bine individualizate, exprimând chiar stări sufleteşti. Compoziţia devine mai aerată şI mai luminoasă. În decursul secolului XVII bordurile au motive mai ample şi de mai mari proporţii, fie derivând din tema compoziţiei, fie că au legătură cu tema. În secolul XVIII tapiseriile nu sunt decât reproduceri în lână şi mătase ale nor renumite tablouri. Apar şi subiecte exotice, uneori fantastice, adică neconforme cu realitatea, dar păstrându-se “culoarea locală” şI intenţia de a relata evenimente contemporane. Astfel între secolele XVII şI XIX tapiseria îşi pierde originalitatea devenind replica tablourilor. În afară de tapiseriile reprezentând compoziţii, există şi un al gen, particular, denumit “verdure”. Termenul există din secolul XV şi desemnează o tapiserie pe fond neutru în care rolul principal îl au florile, frunzişul, fructele, personajele sau elementele de arhitectură având rol secundar. Din secolul XVI această denumire “verdure” – devine sinonimă cu aceea de peisaj. Elementul predominant din compoziţie este vegetaţia. Perioada de înflorire a tapiseriilor flamande se situează între secolele XV şI XVII. Incă din scolul XIV oraşul Arras devine renumit în Europa prin frumuseţea tapiseriilor executate aici încât termenul italienizat de “arazzi” este folosit pentru a desemna generic orice tapiserie. Secolul XVI se poate considera perioada de aur a tapiseriei, operele create atunci reprezentând o grupă distinctă ce are pe lângă pe lângă compoziţia extrem de complexă, inspirată din picturile maeştrilor italieni, o gamă variată de culori. Acum bordurile sunt late, bogat ornamentate, lucrat cu aceeaşi măiestrie ca şi compoziţia propriu-zisă. alchemia| No.1 - februarie 2018

147

Fragment de tapiserie flamandă de tip “verdure”din sec. XVII, 1stdibs

alchemia| No.1 - februarie 2018

148

În secolul XVII se trece la stilul baroc al tapiseriilor. Armonia caracteristică pieselor din perioada renascentistă este înlocuită cu dinamismul şi dramatismul compoziţiilor în care abundă amănuntele. Chipurile omeneşti sunt tratate cu un realism care uneori merge până la naturalism. Coloritul acum este un joc de culori vii bazat, pe culorile dominante – albastru, verde şi roşu purpuriu. După 1630, tapiseriile flamande poartă pecetea lui Rubens. Dinamismul compoziţiilor lui Rubens se bazează pe linii diagonale, iar orizontul scenei este plasat foarte jos. Un alt artist flamand care a influenţat arta tapiseriei este Jacob Jordaens. Este cel care a introdus modelul în tapiserie; compoziţia este văzută în perspectivă şi încadrată de motive arhitectonice. O caracteristică a cartoanelor executate de Jordaens sunt bordurile cu motive arhitectonice, care coboară în câmpul tapiseriei pentru a se lega de edificiile reprezentate în compoziţii. În secolul XVIII tapiseria se apropie de pictura de şevalet căutând să sugereze adâncimea spaţiului, având ca efect prelungirea spaţiului arhitectonic propriu-zis al încăperii pe care o decorează. Caracteristica secolului XVIII este că acum compoziţia e mai ordonată, cu mai puţine personaje, temele religioase şi mitologice fiind înlocuite cu episoade istorice contemporane sau cu alegorii. Când sunt reprezentate momente tragice compoziţiile specifice secolului XVIII manifestă un interes pentru redarea adâncimii şi varietatii sentimentelor în încercarea de reflecta pe chipul personajelor frământări sufleteşti.

Fragment de tapiserie flamandă din sec. XVII Wikipedia

alchemia| No.1 - februarie 2018

149

alchemia| No.1 - februarie 2018

150

alchemia| No.1 - februarie 2018

151

Bruxelles este cel mai important centru de tapiserii din Flandra, în secolul XVII faima sa rivalizând cu aceea a manufacturii franceze Gobelins. Jan van Eyck (1370 – 1440) şi Rogier van der Weiden (1399 – 1464) exercită o influenţă deosebita asupra industriei tapisiere bruxeleze. Stilul tapiseriilor lucrate în secolele XV, XVI, este strâns legat de tradiţia gotică, cu personaje numeroase, dispuse etajat, costumate în culori vii, iar efectele artistice sunt produse prin contraste de tonuri puternice şi prin jocul luminii pe suprafaţa tapiseriei. Meşterul cel mai cunoscut din această perioadă este Jan van Room. Insă cel care a creat un fel de şcoală a creatorilor de cartoane pentru tapiserii este meşterul Philipp, care după unii cercetători ar fi Philipp van Mol, iar după alţii Philipp van Orlei. Se presupune că el este autorul a peste 100 de cartoane de tapiserii. Printre acestea “Solomon şi Regina din Saba”, “Incununarea Fecioarei”, “Moartea ducelui de Herkenbald”, existente în colecţia MNAR. Între 1530 şi 1570 se lucrează la Bruxelles cele mai valoroase tapiserii din punct de vedere artistic. Producţia e extrem de bogată şi pentru a le diferenţia de lucrările atelierelor rivale flamande sau străine, se adoptă pe lângă semnătura artistului, marca oraşului, ca semn distinctiv ţesut pe fiecare piesă (un scut între două litere majuscule B – iniţialele cuvintelor Bruxelles şi Brabant).

Fragment de tapiseria flamandă “Triumful Faimei” Bruxelles, cca 1500 The MET Pe pagina următoare: Tapiseria flamandă “Cezar întros la Roma”, sec XVI Antique Art Exchange

alchemia| No.1 - februarie 2018

152

alchemia| No.1 - februarie 2018

153

alchemia| No.1 - februarie 2018

154

Gabriela Ana Bălan | Milord Mi-ai spus că vrei să mori o zi, să îţi vezi sufletul, un fluture lipit de sânul meu ca pe o lampă. Curată sinucidere, milord, sânii mei sunt vioară de oţel, nu poţi cânta cu arcuş din aripi de fluturi! Nu rezonează, liniştea pleacă din ei cu sănii spre alte concerte. Sunt goi şi de nelinişti. Vei prinde loc în lojă dacă asculţi vântul. Eu nu îl aud. Merg pe râu îngheţat şi mă arde la tălpi, aduc ierburi de leac din deşerturi fierbinţi pentru ceasul blestemat în care-ai să te arunci în lumină atârnat de două afurisite de sfârcuri. Mai bine citeşte-mi, milord, despre câţi copii avea Mozart la vârsta mea şi cu câte femei. Spune-mi, cum ai vrea să îi cheme dacă ţi-aş dărui câţiva dintre ei?

alchemia| No.1 - februarie 2018

155

Look at me, milord! Edith Piaf îmi lipeşte cuvinte pe buze, eşti un fluture orb, te înţepi în degetul statuii lui Lenin, îl întrebi pe ce stradă începe Olimpul dar nutreşti iluzii umane confuze. Dance me to the end of love, milord, ia-te la trântă cu lupii, sunt cu un pas în faţa ta, ţin oglinda, priveşte, fluturele care nu spune o poveste, nu primeşte ambrozie.. Dance me to your beauty with a burning violin, dincolo de pod ştiu o cabană de lemn, pe muntele traversat de Leonard Cohen, am visat că vrei să mori o zi, am visat că vrei, am visat...

alchemia| No.1 - februarie 2018

156

Dan Orghici | Cetatea Orăştiei Dan Orghici este un jurnalist pasionat de istoria oraşului în care trăieşte. Articolul de faţă cuprinde o prezentare a câtorva monumente istorice de importanţă majoră atât pentru Orăştie cât şi pentru sudul Transilvaniei.

În deschidere Este posibil să vorbesc prostii, dar o fac cu patos şi drag despre localitatea în care trăiesc. Cred că niciunde în ţară nu poţi resimţi atât de pregnant încărcătura istorică ca la Orăştie. Pentru mine, ca orăştian, anii sunt doar o verigă dintr-un trecut istoric îndelungat, al cărui început se pierde în negura vremurilor. Cele mai recente cercetări arheologice au scos la iveală dovezi materiale aparţinând culturii neolitice. Cultura “Turdaş”, Tăbliţele de la Tărtăria nu sunt descoperiri străine bagajului cultural-istoric al onoratului cititor. Iar Orăştia este la egală distanţă de cele două mari bucăţi de istorie Orăştia este o aşezare cu o cultură milenară, din păcate prea puţin cunoscută în circuitul turistic românesc. Cunoscută ca poartă de acces spre Cetăţile Dacice, localitatea noastră are propriul ei tezaur istoric arhitectural: fortificaţiile, bisericile, muzeul, toate aşteptând să fie descoperite şi admirate de turişti. Această cetate frumoasă, cu arbori seculari este locul în care s-a ctitorit “Palia de la Orăştie”, important monument de limbă română, datând de la 1581-1582. Importanţa acestui înscris, o traducere a primelor două cărţi din Vechiul Testament, este dată alchemia| No.1 - februarie 2018

157

de faptul că aici se foloseşte pentru prima dată termenul literar de “român”, care îl înlocuieşte astfel pe cel de “rumân” (acesta din urmă avea un sens oarecum peiorativ, însemnând şi “ţăran dependent”). Orăştia zilelor noastre are nevoie să-şi dezvolte un brand turistic propriu şi o bază materială care să facă posibil turismul: locuri de parcare, locuri în care să poţi să cumperi o amintire, ghizi calificaţi, turnuri care, restaurate şi refăcute în maniera “Turnului Sfatului” de la Sibiu, pot deveni nişte platforme de belvedere. Parte din brand sunt şi spiritul locului, cu poveştile istorice şi descoperirile arheologice care au darul de a atrage turiştii. Aceşti turişti veniţi, şi cărora li se poate spune o poveste închisă rotund, sunt cei care pot răsfrânge bogăţie asupra comunităţii. Cercetările arheologice din Cetatea Orăştiei însumează deja peste 27 de ani de muncă, cu echipe, inclusiv de practică studenţească, de tip şantier-şcoală. Este necesar ca rezultatul acelei munci să fie valorizat, în manieră conştientă, pentru că avem ce arăta vizitatorilor. În cele ce urmează voi vorbi despre câteva din minunăţiile istorice ale Orăştiei.

alchemia| No.1 - februarie 2018

158

alchemia| No.1 - februarie 2018

159

Cetatea Orăştiei Cetatea Orăştiei face parte dintr-un tip de fortificaţii caracteristice doar sudului Transilvaniei: bisericile fortificate. În veacul al XIII-lea, una dintre condiţiile stabilirii atât a cavalerilor teutoni cât şi a populaţiei saxone în sudul Transilvaniei, a fost să nu-şi ridice fortificaţii de piatră. Ba mai mult, cavalerii teutoni sunt chiar alungaţi, la 1225. Acest fapt i-a lăsat pe civili descoperiţi în faţa forţei invadatorilor la marea invazie tătară (1241-1242). Episodul se regăseşte descris în “Carmen miserabile”, un cântec de jale compus de călugărului Rogerius, în care se arată cruzimea şi distrugerile pricinuite de către tătari, inclusiv la Catedrala Episcopală din Alba-Iulia. Se spune că, la un moment dat, Rogerius s-a adăpostit într-o peşteră, împreună cu nişte supravieţuitori, la 10 leghe depărtare de Alba-Iulia. Erau atât de săraci şi lipsiţi de provizii, încât mâncau pâine făcută din scoarţă de copac. După momentul respectiv, pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii, comunităţile saxone din sudul Transilvaniei, încep a-şi ridica fortificaţii fără aprobare regală. Într-o primă fază acestea au fost construite ca fortificaţii de refugiu, cel mai probabil din piatră şi lemn. Ulterior s-a luat hotărârea mai practică de a ridica în jurul Bisericii o fortificaţie de piatră. Cu câteva secole înainte existase aici o fortificaţie mai veche din pământ şi lemn, fortificaţia de piatră extinzând suprafaţa celei dintâi.

Cetatea Orăştie | sus: machetă, jos stânga: vedere aeriană, şi reconstituire pe calculator, jos dreapta: vedere din stradă

alchemia| No.1 - februarie 2018

160

Fortificaţia iniţială cuprindea un turn donjon, cel mai vechi rămas şi o capelă romanică din veacul al XII-lea, perfect identică în priviinţa dimensiunilor cu cea de la Geoagiu, în vecinătate. Aceasta din urmă este la ora actuală cel mai vechi monument medieval funcţional din Transilvania. Actualmente există trei biserici în curtea fortificaţiei. Cea mai veche aparţine actualmente comunităţii maghiare Reformate Calvine, iniţial aparţinând cultului romano-catolic. O altă biserică veche este hramul Sfântul Nicolae – care este patronul spiritual al Orăştiei şi practic pune pecetea întregului ţinut. Cea mai nouă dintre cele trei este Biserica Luterană. Tot în Cetate, mai existau şi alte clădiri: o moară - loc de măcinare a grânelor în interiorul Cetăţii şi un cuptor de pâine. Unul dintre turnuri era denumit “Turnul slăninilor”, aici fiind obligaţi cetăţenii oraşului să-şi păstreze la un loc provizia de slană, pentru a avea asigurate alimentele de bază în caz de invazie. Tot aici, fiecare familie era obligată să ţină şi câte o ladă cu grâne, în acelaşi scop. Era de obicei vorba de grâu nou, care era lăsat aici la învechit, apoi înlocuit la viitoarea recoltă. Exista în incinta Cetăţii şi o fântână, probabil aprovizionată cu elemente de teracotă de la o sursă de apă captată de pe dealurile din apropiere. Cel mai adesea asediile nu erau de lungă durată, datorită faptului că asediatorii nu aveau timp pentru o acţiune îndelungată. Dintre trupele otomane unele dintre cele mai problematice erau achingii (“secerători”), care jefuiau ce puteau, fără să asedieze. Erau trupe de călăreţi, foarte mobile, care la sfârşitul zilei trebuiau să revină la tabăra de bază, cu robii şi animalele capturate. Faptul că localnicii se puteau adăposti două-trei zile din calea acestui valul invadator, le salva viaţa. alchemia| No.1 - februarie 2018

161

Un fapt interesant este şi că, până în anii 1980-90 Cetatea Orăştie nu putea fi observată decât din interior. De ce? Între 1703 - 1711 a avut loc în Ungaria şi Transilvania o răscoală antihabsburgică condusă de Francisc Rákóczi II. Această mişcare a fost cunoscută şi ca “răscoala curuţilor împotriva lobonţilor”. Românii din Ardeal, sătui de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mişcarea curuţilor. De aceea unele cetăţi întărite din Ardeal au fost rase cu tunul de armata austriacă (a se vedea cetăţile din Alba Iulia, Satu Mare, etc.). La Orăştie s-a întâmplat însă ceva deosebit, deoarece pe latura exterioară, altădată şanţul cu apă al cetăţii, se construiseră locuinţe ce nu lăsau ochiul “curiosului” să vadă fortificaţiile. Cetatea, cea ce trebuia să apere burgul a devenit astfel apărată de cetăţenii ei.

Cetatea Orăştie | vedere aeriană recentă – Google Earth. Se disting cele două “biserici surori”, arborii seculari şi “scutul de case” care a ajutat să deghizeze cetatea.

alchemia| No.1 - februarie 2018

162

Cele două surori, Biserica Evanghelică şi Biserica Reformată se află la scut, în spatele zidurilor mascate de locuinţe. Despre aceste biserici vom vorbi pe larg mai încolo.

alchemia| No.1 - februarie 2018

163

Şcoala Iniţial, în cetate a existat şi o şcoală, situată acolo împreună cu clădirea primăriei, care cuprindea şi temniţa. În ultima jumătate a veacului al XVII-lea în clădirea şcolii funcţiona un un colegiu reformat prestigios. Apoi, pe latura nordică a Cetăţii s-a construit Colegiul Reformat Kun, avându-l ca şi patron şi sprijinitor pe contele Kun Kocsard. La această instituţie de învăţământ a studiat mai târziu şi Aurel Vlaicu. Clădirea extinsă cuprindea colegiul şi cantina, cu un spaţiu de trecere între cele două. Participarea la serviciile religioase era obligatorie, dar după-amiaza, tinerii învăţăcei puteau să vină în curtea Bisericii, în incinta Cetăţii, să citească şi să se relaxeze. Din ce se poate vedea erau suficient de relaxaţi încât să lase diverse inscripţii cu ani sau iniţiale pe pietrele contraforţilor de la Biserica Reformată. Ţin minte una dintre aceste inscripţii cu cifre romane: 1852 (MDCCCLII).

Colegiul Reformat Kun, vedere recentă

alchemia| No.1 - februarie 2018

164

Rotonda de la Orăştie In 1992, o campanie de cercetări arheologice la Cetatea Orăştie a scos la iveală edificiul Rotondei, capela romanică din veacul al XII-lea pe care am menţionat-o mai devreme. Este vorba de una din cele mai vechi biserici medievale de pe teritoriul României, cu o vechime de aproape un mileniu. În zilele noastre, este foarte puţin cunoscută publicului, din lipsa promovării. La origini, capela a fost folosită doar de familiile nobiliare care dominau la acea vreme viaţa politică din zona Orăştiei. Structura a rezistat până la începutul veacului al XIX-lea, când a fost demantelată şi folosită ca groapă de var la construcţia Bisericii Evanghelice. După acest moment amintirea Rotondei s-a estompat, astfel că nu se mai ştia nimic de ea în momentul descoperirii. Deşi Cetatea Orăştie este prinsă în “Lista monumentelor istorice” din judeţul Hunedoara, Rotonda de la Orăştie nu se bucură de aceeaşi recunoaştere ca sora ei din apropiere, Rotonda de la Geoagiu. Ambele monumente au o structură şi dimensiuni asemănătoare, datând din aceeaşi perioadă. Elemente de Construcţie Atât capela, cât şi mantaua de îngroşare, au fost ridicate în sistemul paramentelor îngrijit zidite din piatră nefasonată, între care se toarnă amestec de piatră şi mortar. În acelaşi mod este realizată şi coloana centrală de susţinere a bolţii. În afara intervenţiilor şi a reparaţiilor târzii, lipseşte cu totul cărămida, cu excepţia unui fragment de tegula romană ştampilată, încorporată deasupra alchemia| No.1 - februarie 2018

165

intrării din partea de vest. Acest element pare a fi ajuns accidental aici, împreună cu piatra de râu şi pietrişul folosit în mortar. Partea vizibilă a ştampilei conţine semnele I, V şi L, însemn ce poate fi atribuit legiunii VI Ferrata, ce a luptat în primul război dacic şi a cărei prezenţă a fost atestată în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Bolta a fost realizată exclusiv din şist cristalin, o piatră de carieră ce se desprinde în fâşii foarte potrivite zidirii arcuite. Piatra a fost adusă special în acest scop din zona montană apropiată a Masivului Şureanu.

Rotonda din Orăştie la vremea săpăturilor arheologice din anii ‘90

alchemia| No.1 - februarie 2018

166

Rotonda astăzi Prin anii 1999-2000 autorităţile locale din Orăştie au tras o copertină deasupra Rotondei, iar apoi au lăsat-o în părăsire. De ani de zile monumentul se degradează încet, năpădit de vegetaţie şi neglijat, aceasta fiind o mare pată pe obrazul Orăştiei şi a autorităţilor locale şi naţionale. Anul acesta, cu sprijinul factorilor locali (primăriei) am reuşit să defrişăm din nou buruienile şi să dăm un aspect mai “vizibil” monumentului. Să sperăm că se va face şi un tratament cu ierbicide şi rădăcinile buruienilor nu vor mai pătrunde în zidăria acestuia ca până acum. Totuşi, se fac necesare acoperirea edificiuluiu şi construirea unui sistem de vizitare, adică nişte platforme care să permită accesul în siguranţă. Aceste lucrări sunt necesare datorită diferenţei de cotă de circa 3,5 m şi stării precare a zidurilor, care nu mai au structură dedesubt.

Rotonda din Orăştie – imagine recentă

alchemia| No.1 - februarie 2018

167

Rotonda din Geoagiu

alchemia| No.1 - februarie 2018

168

Biserica ReformatÄ&#x192;, vedere recentÄ&#x192;

alchemia| No.1 - februarie 2018

169

Biserica Reformată A fost construită în secolul al XIII-lea în stil gotic, împreună cu zidul cetăţii care înconjoară curtea bisericii. Iniţial a fost o biserică Romano-Catolică, iar în epoca Reformei, aproximativ în anul 1560, a devenit Reformată împreună o parte a membrilor cu parohiei. Despre întemeietorul, respectiv constructorul bisericii nu există informaţii clare, dar se presupune că a fost o biserică episcopală de sine stătătoare. Crucea episcopală găsită în interiorul bisericii pare să susţină această teorie; teorie care se sprijină în parte şi pe faptul că ordinul călugărilor franciscani a avut şi are şi în prezent biserică şi mănăstire proprie în Orăştie. În timpul cotropirii turceşti din anul 1479 oraşul a suferit distrugeri, iar biserica a fost avariată considerabil, partea vestică fiind distrusă în întregime. Partea dintre nava mică estică şi turn a fost reconstruită. Aşa se explică faptul că în oraşul care a fost o fortăreaţă săsească, biserica a trecut în proprietatea reformaţilor maghiari, iar saşii au primit lângă biserică o încăpere destinată a fi sacristie sau nava laterală. Această încăpere a fost folosită drept biserică de către saşi până la construirea bisericii lor în jurul anului 1800. Biserica Reformată a trecut prin mai multe etape de amenajare. Prima renovare este cea menţionată anterior, care a avut loc imediat după epoca Reformei. O altă renovare mai substanţială a fost cea din anul 1631 care s-a executat cu sprijinul financiar al principelui Gheorghe Rákóczi I. În anul 1752 biserica a fost renovată din nou. Tot atunci s-a construit un turn la aproximativ şapte metri distanţă către vest faţă de turnul actual, fiind posibil ca nava mică estică existenta astăzi, să fi fost alchemia| No.1 - februarie 2018

170

întregita pe vremuri cu o navă mare de aproximativ 18 m, dar care a fost distrusă ca urmare a devastărilor. Cutremurul din anul 1839 a avariat atât turnul cât şi biserica. Partea dintre nava mică actuală şi turn nu s-a mai renovat, fiind prea deteriorată. Ca urmare a fost construită în locul acesteia, în anul 1844, nava vestică legată de turnul actual, scurtându-se astfel biserica. Turnul vechi a fost demolat, iar materialele de construcţie recuperate împreună cu clopotele distruse au fost împărţite între comunităţile maghiară şi săseasca. Atunci, saşii au ridicat un turn aparte la biserica lor, care se afla deja în construcţie. Turnul, în formă actuală, a fost finalizat doar în anul 1893. Renovarea făcută de către comunitatea Reformată, în anul 1936, (costurile legate de aceasta fiind acoperite din fonduri proprii), a adus o nouă serie de modificări arhitectonice. Acum a dispărut complet caracterul gotic al bisericii; sistemul de acoperământ gotic înalt a fost coborât, iar înălţimea zidurilor a fost micşorată. Acoperişul şi arcadele au fost transformate în întregime. Au rămas nemodificate doar coloanele de sprijin exterioare. Tot cu această ocazie s-a despărţit nava vestică de cea estică printr-un zid prevăzut cu uşa de comunicare, nava vestică fiind amenajata că sala de consiliu şi rugăciuni. În această parte a bisericii s-a construit strana, iar orga care până la această dată se afla la capătul estic, a fost mutată aici. La intrarea principală aflată în partea de nord a bisericii se pot vedea bine nişte nervuri şi console în stil gotic pe partea stângă. Coloanele de sprijin exterioare sunt în stare bună. În partea de sud a bisericii se găseşte o porţiune de zid în stil gotic, stilul în care a fost construită de fapt lăcaşul de cult în varianta iniţială. În spatele alchemia| No.1 - februarie 2018

171

acestei porţiuni de zid s-a păstrat un sanctuar, care a fost descoperit cu ocazia ultimei renovări. Tot aici este aşezată şi o piatră cu o cruce episcopală. În partea de sud, în punctul de legătură dintre partea veche a bisericii şi cea construită ulterior, există un mic turn prevăzut cu scări în formă de spirală, care a fost zidit în anul 1936. Foişoarele acestui mic turn păstrează stilul gotic iniţial al bisericii reformate. Partea estică a porţiunii noi a bisericii găzduieşte un basorelief, care a fost monumentul funerar al celui de al doilea preot al bisericii, Kecskemeti Buzas Janos, din anul 1612. În sala de consiliu se afla monumentul funerar al preotului Bodola Karoly. Masa Domnului şi coroana amvonului precum şi placă ce susţine aceasta coroană sunt mai vechi de 100 de ani şi stârnesc admiraţia vizitatorilor. Orga este construită în jurul anului 1910, fiind prevăzută cu pedală şi două manete pentru schimbarea registrului. Există şi acum legende urbane ce spun că din turnul de vest porneau tunele secrete care aveau ieşire pe te miri unde. Se mai vorbeşte şi acum că din Biserica Reformată porneau tuneluri spre nord şi sud, care în prezent nu mai sunt practicabile. Fantezia este foarte bine venită în acest context, dat fiind că dezvoltă tinerei generaţii dragostea pentru istorie. Dar cu siguranţă din Cetate n-ai ajungi nici la Costeşti, nici la Deva prin subteran.

alchemia| No.1 - februarie 2018

172

Biserica EvanghelicÄ&#x192;, vedere recentÄ&#x192;

alchemia| No.1 - februarie 2018

173

Biserica Evanghelică După cum am mai spus, prima construcţie în acest loc a fost o bazilică romană cu un turn de vest, după care a urmat o a doua construcţie, care a fost o bazilică în stil gotic din sec. al XIV-lea. La sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea se construieşte corul de azi. Din anul 1400 s-au păstrat resturi ale unei sedilii în peretele de sud al corului. În 1496 din trezoreria oraşului şi Provinciei Sibiu sunt acordaţi 20 de guldeni pentru construirea bisericii din Orăştie. În 1600 saşii ţineau slujbele bisericeşti în sacristie. În 1622 se construieşte o casă de rugăciune pentru saşi. În 1816 este hotărâtă o nouă construcţie a Bisericii Evanghelice. În 1820 începe construcţia Bisericii Evanghelice (care se finalizează în anul 1823) pe o fundaţie nouă. Planul Bisericii este făcut de preotul Joseph Leonhard (1818 – 1853). În 1823 se construieşte o orgă cu 8 octave de către Samuel Maetz. Ea a fost vândută în 1904, deoarece în 1902 începuse construirea unei noi orgi cu doua claviaturi, pedale şi 23 de octave prin firma Gebrüder Rieger. Clopotul mare şi cel mijlociu sunt din anul 1823, iar cel mic din anul1845. În 1902 este construit altarul de către maestrul tâmplar Josef Vogel din Sighişoara. Imaginea principală arată Înviatul şi provine de la Carl Dorschlag. Imaginea este flancată de coloane. Ultima renovare majoră a avut loc în 1981. Ca rezultat al acesteia se vede starea considerabil mai buna faţă de Biserica Reformată. Informaţiile prezentate au fost obţinute din Istoricul Parohiei Reformate din Orăştie.

alchemia| No.1 - februarie 2018

174

Gabriela Garlonta | Saptămâna Azi! Numai azi mă simt jumătate fariseu şi jumătate vameş.

Luni de mână cu moira, scap două cuvinte pe zăpadă cuvinte răsfăţate, alintate, pisicate cine sunt eu? poet carnal trăiesc împreună cu poetul spiritual unul încearcă să-i taie beregata celuilalt uite, un om de zăpadă! fug cât mă ţin picioarele – e caligula

Marţi Am în palmă trei ierarhi asta înseamnă. că sunt un om viu dacă mă întrebi nu ştiu dacă nu mă întrebi ştiu când trec fluturii desenând azurului două potire

alchemia| No.1 - februarie 2018

175

Miercuri A început Triodul miercuri mă simt glorioasă faţă de porumbeii comunitari de câinii fără stăpân de vagabondul care caută prin gunoaie miercuri mă simt fiica lui Amram încununată de un nor de lăcuste… din ochi ţâşnesc valuri din torent de foc ah! of, Phlegeton miercuri mă simt efeb din aurul împrumutat sculptez viţelul din Horeb rob orb eh beh plângeri auzite lacrimi cernite

alchemia| No.1 - februarie 2018

176

Joi Arunc la gunoi păcate capitale de omisiune veniale mă scald în lacuri cu noroi printre nuferi ies la soare, soare acoperit de luna albastră nu mi-e frică de eclipsă de stele călătoare de găuri negre de Mamona de Satan cred în profeţiile lui Nostradam în protoparintii Adam şi Eva în lege şi profeţi în fericirile de pe muntele fericiţilor cred în mine cred

alchemia| No.1 - februarie 2018

177

Vineri calvar inocent să fie atât de greu să simt respiraţia lui Dumnezeu prin gândurile mele du-mă ureche spre muzica aceea de rai şi fă-mă să înteleg că natura din mine cea urâtă ce geme e refuzul calvarului meu atât de trist luminează-mi acum, Dumnezeu visele mele ca să-mi izbesc fruntea de noroiul cerului tău şi scufundat să mă simt mai mort decât în zilele grele haide ochiul meu priveşte adierea de bunătate din gând fă să fie iar dreptate să fim cu toţii o noapte şi-un vânt

alchemia| No.1 - februarie 2018

178

Sâmbătă primul weekend… cum am ajuns în grădina lui dionysos habar n-am mă ascund după un arbore îngânând “amore, more, ore, re / probantur amicitiae” furii şi nimfe şi satiri şi sileni dansează satanice jocuri văd cum se naşte păcatul din capul lui satan păcatul coboară pe trupul lui se contorsionează se fecundează, naşte şi strigă: moartea! întuneneric… întuneric… un arici se aşază pe glezna mea dreaptă sentimente eterice – cald frig umed uscat ies din apă gnomi beţi Lethe mă înghite e g h Duminică i Mă joc cu Îngerii de a v-aţi î ascunselea.. n Trei Îngeri imberbi sunt Dumnezeu. t Azi nu i-am văzut! sfârşit

alchemia| No.1 - februarie 2018

179

George G. Asztalos | Heraclit simţurile sunt martori mincinoşi nimic nu e la fel dar poate că tocmai minciuna asta face frumuseţea totul e şi se duce dracului pe pilot automat în fiecare secundă agonia extaziată a secundei e singura libertate posibilă şi timpul e un joc pe care nu îl pot juca serios doar copiii pentru că înălţăm zmeie de parcă am fi cel puţin căpitanii unei escadrile de dragoni ii-ha şi haili hailo măi omule ce trambulină de adrenalină de fapt nimic nu e mai serios decât să fii stăpânul jocului atâta că între timp am devenit alţii ştim că nu răsare mâine acelaşi soare şi nici jocul nu mai e ce a fost

alchemia| No.1 - februarie 2018

180

alchemia| No.1 - februarie 2018

181

Judecata lui Paris, Anonim Italian, cca 1480

Raluca Faraon | Te iubesc, măr al discordiei Paris decrepit a făcut din mărul discordiei un compot dulce-amărui, cu scorţişoară. Aşezat confortabil în fotoliul cu arcuri rupte, scrie poeme de amor pe trei ferestre virtuale. Herei îi bâiguie despre lună şi lupi, despre singurătatea apăsătoare, că îi e dor de mama, că e un copil trist, flămând de iubire, cu jucăriile confiscate. Atenei îi latră despre zei orbi în cruciade, demoni languroşi care pot fi dresaţi, cum tatăl întors din război orbeşte de frumuseţea fiicei ca focul atins de mare. Pe Afrodita o zăpăceşte: îi scrie de dor pe un soclu din aripi, îi dă compot de mere cu linguriţa, deşi se aude clar cum clănţăne din dinţi orgoliul rănit al celorlalte graţii. Paris, Paris! Războiu-i pierdut, uitat-ai? Doar tu reciteşti “Iliada”, pentru cei mai mulţi e o simplă aluzie culturală. Iar graţiile fac din poemele tale hârtii de împachetat borcane.

alchemia| No.1 - februarie 2018

182

Divertimento

Despre avocaţi şi arahnide Într-o zi Thomas Day (1748 – 1789), un scriitor puţin excentric, se afla în vizită la amicul lui William Jones (1746 – 1794), un vestit jurist. În timp ce umblau prin bilblioteca lui Jones, un păianjen care trăia printre cărţi a căzut pe podea, la picioarele lor. “Day, omoară naibii păianjenul ăla!”, a zis Jones puţin cam înfierbântat, văzând că prietenul lui stă şi se uită. “Ba nu, Jones, a răspuns Day cât se poate de calm. N-am să-l omor. La urma urmei, n-am niciun drept să-l omor. Să zicem, de pildă că atunci când mergi cu caleaşca la Westminster Hall, o fiinţă supranaturală, care are tot atâta putere asupra ta câtă ai tu asupra păianjenului, îi spune amicului său: «Omoară naibii avocatul ăla!» Cum ţi-ar place una ca asta? Şi sunt sigur că pentru multă lume un avocat e ceva mai dăunător decât un păianjen.”

Dante sau Ariost Un cavaler napolitan, care se bătuse de zeci de ori în duel ca să susţină că Dante e superior lui Ariost, fiind pe patul de moarte a făcut următoarea destăinuire: – Şi cu toate acestea nu i-am citit nici pe unul, nici pe celălalt…

alchemia| No.1 - februarie 2018

183

Sabia şi teaca Într-o zi mareşalul de Saxa, întâlnind pe doamna de Pompadour îi oferă braţul. Un glumeţ, văzându-i împreună, a zis: – Iată sabia şi teaca regelui!

Vă cred, dar… Henric al VIII-lea, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate. Episcopul obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie. “Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.” “Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!”

Misive de dat la spate Un domn i s-a adresat in scris lui Voltaire în termeni injurioşi. Voltaire i-a răspuns: “Mă aflu în cea mai mica încapere a casei. Scrisoarea dvs. e în faţa mea, dar curând va fi în spatele meu”.

alchemia| No.1 - februarie 2018

184

Sofia Gelman | Richard Wagner Derularea diferitelor etape stilistice în perimetrul istoriei muzicii, urmăreşte specificitatea unor trăsături care definesc o eră sau alta în procesul succesiunii lor în timp. De la monodia gregoriană care prezintă interesul pentru înveşmântarea textului cu o linie melodică comprehensibilă spre a-i adânci semnificaţia, îmbinarea muzicii şi a cuvintelor îşi va continua drumul concatenat timp de secole, practic până în zilele noastre. Manifestată prin diferite forme de exprimare, de la Madrigal la Misă, de la Motet la Requiem, de la Lied la Operă, îngemănarea celor doi parametri, va da naştere unor valori artistice ridicate la rangul exemplelor ce vor dăinui şi vor fi demne de urmat. Monumentalele lucrări vocal-simfonice compuse în perioada Barocului de către Bach sau Haendel – de pildă – demonstrează ilimitatele posibilităţi ale aparatului orchestral ale corului şi a cântăreţilor solişti în a transmite bogata paletă a sentimentelor umane prin configuraţia sonoră elevată. Desigur, alături de muzica bazată pe text, formaţiile strict instrumentale sau camerale vor avea un rol deosebit în transmiterea mesajelor emoţionale, dar, semnificaţiile lăuntrice vor fi înlesnite dacă vor fi formulate în cuvinte. Opera, genul complex care cuprinde muzică vocal-simfonică, dans, arte plastice (decoruri), va derula în decursul timpului o diversitate de posibilităţi în montarea pe scenă a subiectelor descrise a căror origine se află în legende sau teme literare. Anul 1607 marchează începutul operei ca gen muzical, odată cu apariţia lucrării semnate de Claudio Monteverdi : Orfeu. alchemia| No.1 - februarie 2018

185

Având obârşia în commedia dell'arte opera va evolua pe parcursul diferitelor etape stilistice către ipostaza sa conturată şi şlefuită spre a ajunge la ”arta totală”, denumire ce aparţine compozitorului Richard Wagner, denumire care reflectă complexitatea genului în viziunea sa. Mozart a îndrăgit opera, a scris în egală măsură opera seria şi opera buffa, nici Beethoven n-a rezistat ispitei (Fidelio), iar epoca romantică va dedica genului liric o seamă de titluri ce vor deveni părţi integrante ale repertoriului scenelor de pretutindeni. În mozaicul arenei internaţionale îşi face apariţia Richard Wagner (1813-1883) cu o indiscutabilă contribuţie în statornicirea unor parametri proprii operei ca gen. Wagner introduce noţiunea de Leitmotiv - frântură melodică legată de conturarea fiecărui personaj în parte; ca atare, orchestra cântă un motiv încă înainte de apariţia personajului creionat spre a-l acompania apoi pe tot parcursul desfăşurării acţiunii. Alături de motivul fiecărui personaj în parte, mijloc de exprimare nou, în tehnica limbajului compozitorului, Wagner inventează aşanumita ”melodie infinită” care, spre deosebire de părţile construite într-un cadru închis cum ar fi ariile, duetele, recitativele existente până la el, se constituie într-o perpetuă continuare a liniei sau a liniilor muzicale cântate. Wagner este şi libretist, scrie textul majorităţii operelor sale iar subiectele către care se orientează, sunt cele ale mitologiei germane cu o pronunţată tentă naţionalistă. Perpetuarea ideii de ”artă totală” va conduce către construirea sălii festivalului de la Bayreuth, orchestra este aşezată în fosă ca să nu deranjeze cântăreţii, condiţiile acustice permit perceperea calităţii sunetului în orice loc al aulei. alchemia| No.1 - februarie 2018

186

Lucrarea prezentată va purta semnificaţiile ”artei totale” va include muzică memorabilă, dans, costume şi decoruri fabuloase. La Bayreuth, desigur, se vor prezenta în exclusivitate opere semnate de Richard Wagner… Din punct de vedere strict profesional, rolul lui Wagner în derularea procesului de transformare al operei este indubitabil un rol important. Este dificil însă a separa viziunea sa estetică asupra artei sonore de personalitatea sa problematică. Wagner a fost un antisemit feroce; în anul 1850 apare sub semnătura sa ”Iudaismul în muzică” unde susţine că – horribile dictu! - evreii n-au ce căuta în arta sonoră, fiindcă sunt superficiali.(?!) Dar să revenim la muzica sa: dimensiunile operelor sale sunt în majoritatea lor exagerate, ele uneori depăşesc şi patru ore. ”Lungimi divine” – susţine Hans von Bülow, dirijorul care era fascinat de muzica lui Wagner, deşi soţia sa, Cosima, l-a părăsit pentru a se căsători cu compozitorul venerat de fostul ei soţ. Cosima Wagner a fost fiica lui Franz Liszt (1811-1886), ca atare socrul era mai în vârstă decât ginerele doar cu doi ani… Liszt n-a sprijinit mariajul şi nu era adept al muzicii wagneriene. Melomanii, la rândul lor se împart în două tabere: unii cred în grandoarea şi măreţia muzicii, alţii, consideră unele aspecte ale operelor lui Wagner ca fiind exacerbate… Mark Twain face parte din a doua categorie când susţine : ”sper din tot sufletul că muzica lui Wagner este mai frumoasă decât cum sună …”

alchemia| No.1 - februarie 2018

187

alchemia| No.1 - februarie 2018

188

alchemia| No.1 - februarie 2018

189

Adrian Creţu | nobel contra nobel totul a început pe ritmul îndrăcit al baladei “hurricane” a indiferentului premiat nobel în literatură pe anul trecut intram în a patra zi de băut fără oprire – nu cred că aveam vreun motiv întemeiat pentru asta aproape niciodată nu am avut vreunul ca să mă îmbăt pur şi simplu nu am nimic altceva mai bun de făcut în seara celei de-a patra zi de binge drinking eram atât de plictisit şi beat la subsolul unui bar jegos de rockeri când am auzit ritmurile baladei şi am crezut că văd fantoma lui Alfred Nobel însuşi certându-se cu marele Bob

alchemia| No.1 - februarie 2018

190

cred că am spus cuiva la masă despre nobila întâlnire iar râsetul incredul m-a atins aşa de tare în amorul propriu încât am pornit obişnuita bătaie de bar – întotdeauna le pierd fiindcă nu ştiu să mă bat ceea ce însă nu mă împiedică niciodată să le provoc când m-am dezmeticit cu un maxilar spart şi plin de sânge în zadar am încercat să-i explic jandarmului indiferent care-mi nota datele pentru amenda regulamentară că l-am văzut pe inventatorul dinamitei acuzându-l înverşunat pe Bob că acesta nu dă nici doi bani pe marea onoare pe care i-a acordat-o anul acesta – iar flegmaticul poet îi răspundea cu aceeaşi replică de fiecare dată: alchemia| No.1 - februarie 2018

191

“the answer, my friend is blowing in the wind!” şi acum sunt convins că întreaga scenă s-a petrecut în realitate atunci la subsolul acelui bar jegos de rockeri de aceea o şi povestesc aici în semn de protest faţă de faptul că această întâlnire nu este posibilă

alchemia| No.1 - februarie 2018

192

alchemia| No.1 - februarie 2018

193

Cojocariu Vasi | Expunere M-au mistuit haite de cuvinte, de am rămas doar o mână de oase albite de arşiţele soarelui. Cineva le-a adunat şi le-a dus la “Antipa” iar cei de acolo m-au pus într-un borcan cu o etichetă lipită pe el: “Aici şade poetul K, doar oasele lui, el risipindu-se” Prin straniile săli trec dame de epocă, din Belle Epoque, fluturând din gene şi din evantaie, exclamând afectate: “O! Dar oasele acestea par făurite de însuşi Michelangelo!” Apoi trag pe furiş cu ochiul la recipientul pe care scrie “Terente”... El nu se află acolo, borcanul conţine doar un dildo de cauciuc roşiatic. Se aud şoapte! “Dragă, era cumva amerindian?” .................................................... Din borcane burtoase peşti buboşi şi cu buze răsfrânte a dezaprobare, cu ochi bulbucaţi a stupoare, exclamă: “O, Doamne, ce bombonici şi ce bulibăşeală!”

alchemia| No.1 - februarie 2018

194

alchemia| No.1 - februarie 2018

195

Veronica Pavel Lerner | Mozart-ul Spaniei

Anul acesta s-au împlinit 262 de ani de la naşterea, la Salzburg, a lui Wolfgang Amadeus Mozart, al cărui nume întreg este Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart (27 ianuarie 1756 – 5 decembrie 1791). În scurta sa viaţă, Mozart a compus o vastă creaţie, cuprinzând toate genurile muzicale, de la cea de cameră la concerte pentru diverse instrumente, de la simfonii la misse şi opere - în limbile italiană şi germană.

Teatro Arriaga, Bilbao - interior

Ceea ce se ştie mai puţin este că şi Spania a avut un “Mozart” al ei, Juan Crisóstomo Arriaga y Balzola (27 ianuarie 1806 – 17 ianuarie 1826), născut în aceeaşi zi cu Mozart, dar cu 50 de ani mai târziu, la Bilbao, în Ţara Bascilor. A fost fiul muzicianului spaniol basc Juan Simón de Arriaga. Se pare că părinţii i-au dat special primele două nume de botez ale lui Mozart, în speranţa ca fiul lor să-i egaleze talentul. Arriaga a fost, ca şi Mozart, un copil precoce, din păcate însă a murit chiar mai tânăr decât Mozart, cu numai câteva zile înainte de a împlini 20 de ani. Juan Crisóstomo Arriaga a luat primele lecţii de muzică de la tatăl şi fratele lui mai mare. După ce tatăl lui, fost organist la o biserică, a devenit comerciant de lână, cafea, orez şi altele, acesta şi-a putut permite să-i ofere fiului său, născut cu un remarcabil talent muzical, edicaţia specială care se impunea. alchemia| No.1 - februarie 2018

196

Când Juan Crisóstomo Arriaga a implinit 16 ani, tatăl, sfătuit de un prieten compozitor, l-a trimis ȋn Franţa, unde acesta a început studiile la Conservatorul din Paris: vioara cu Pierre Baillot, contrapunctul cu Luigi Cherubini şi armonia cu François-Joseph Fétis. Talentul lui Arriaga i-a impresonat pe toţi profesorii. Cherubini, care devenise în 1823 directorul Conservatorului, ascultând compoziţia “Stabat Matter” a tânărului Arriaga, care avea atunci numai 17 ani, i-a spus: “Fantastic, tu eşti muzica însăşi...” Arriaga a devenit imediat asistentul profesorului Fétis şi s-a făcut remarcat nu numai de studenţi, dar şi de toţi ceilalţi profesori ai Conservatorului. Cherubini şi mulţi alţiii erau uimiţi de felul în care Arriaga folosea contrapunctul, fără să-i fi învăţat încă regulile. Geniul muzical al lui Arriaga, similar cu al lui Mozart, s-a manifestat în acelaşi fel: ambii s-au născut ştiind muzică şi folosind precoce, dar cu maturitate, regulile de compoziţie, fără ca cineva să-i fi învăţat vreodată. Marea majoritate a compoziţiilor lui Arriega sunt scrise când el avea numai 15 ani. Iar lista lor e impresionantă. A scris o simfonie, o operă (la numai 13 ani), “Sclavii fericiţi”, din care s-a păstrat numai uvertura şi câteva arii, muzică de cameră (câteva quartete de coarde şi un octet), muzică religioasă şi multe altele. Din păcate, multe din compoziţiile lui s-au pierdut. Ritmul intens şi pasionat de lucru al lui Juan Crisóstomo l-a consumat prematur. A murit la Paris în 1825, răpus de epuizare şi de o eventuală tuberculoză. În 1977, Ambasada Spaniolă din Paris a plasat o placă în memoria lui Arriaga la adresa lui, 314, rue Saint-

alchemia| No.1 - februarie 2018

197

Honoré. Clădirea Operei din Bilbao, Teatro Arriaga, a fost de asemeni numită în onoarea sa. Arriaga, acest tânăr care n-a apucat vârsta de 20 de ani, a fost un muzician de geniu, pe care numai viaţa extrem de scurtă l-a împiedicat să egaleze - cantitativ - creaţia compozitorilor cunoscuţi. Ilustrez muzical articolul cu o bandă sonora a unor lucrări de Arriaga. Ascultându-l, amatorii de muzică vor aprecia complexitatea compoziţiei şi maturitatea tânărului compozitor. Pasionaţii vor găsi pe internet şi alte înregistrări cu muzica lui Arriaga, convingându-se că, atunci când spaniolii l-au denumit “Mozartul” lor, au avut mare dreptate.

Cuartet No. 1 de Arriaga Uvertura operei “Sclavii fericiţi”

Imagini: Bilbao Bizkaia Film Comission

alchemia| No.1 - februarie 2018

198

alchemia| No.1 - februarie 2018

199

Teatro Arriaga, Bilbao â&#x20AC;&#x201C; imagine de CrÄ&#x192;ciun

alchemia| No.1 - februarie 2018

200

alchemia| No.1 - februarie 2018

201

TRADUCERI

alchemia| No.1 - februarie 2018

202

Jack Gilbert | Daniela Hendea Jack Gilbert (1925 – 2012), poet american al cărui debut, Views of Jeopardy, a fost nominalizat la premiul Pulitzer. Poemul tradus face parte din colecţia de poeme The Dance Most of All, editura Alfred A. Knopf, New York, 2010.

Ovidiu în lacrimi Iubirea-i ca o grădină-n inimă, a spus. L-au întrebat ce-nţelegea prin grădină. Le-a explicat despre grădini. “În oraşe” a spus “sunt locuri îngrădite cu ziduri unde culoarea şi decenţa sunt exultate-ntr-o civilizaţie. Ca o femeie frumoasă.” În ce fel ca o femeie, au întrebat. Şi-a amintit de soţiile lor şi a spus grădina era doar o figură de stil, apoi a comandat băutură pentru toată lumea. După două rânduri, plângea. Vorbind despre cum Charlemagne nu ştia să citească, şi totuşi a creat o lume. Despre Hagia Sophia şi aşezarea unui dom rotund pe o fundaţie pătrată după nouăsute de ani de eşecuri. Mâna care-l ţinea a alunecat şi el a căzut. “Piatră albă în lumina albă a soarelui” a spus în timp ce-l ridicau. “Nu măreţele focuri clădite la marginea lumii”. Vocea lui se stingea în timp ce-l duceau de-acolo. “Amândouă, melodia şi simfonia. Mişcări imperfecte în frumosul dans. Dansul mai ales.” alchemia| No.1 - februarie 2018

203

H.L. Hix | Daniela Hendea H.L. Hix (1960 - ), poet şi academician american, finalist al prestigiosului premiu The National Book Award în 2006. Poemul tradus face parte din colecţia de poeme American Anger: An Evidentiary, Etruscan Press, 2016.

Abundenţa lui Dumnezeu, ca normalizare a pistolului Ceea ce fusese, înainte de Războiul Civil, o armă de specialitate, era acum un obiect casnic familiar şi vast distribuit. Arme de foc Colt: 133.000 revolvere calibrul .44, şi 260.000 de alte pistoale fabricate în timpul războiului. Remington: 133.000 de revolvere către guvern. Compania de arme Starr: 50,000 de revolvere livrate Departamentului de Artilerie până în 1865. Alte mii de la Smith&Wesson şi alte companii. Multe fără îndoială ruginesc nerecuperate în câmpuri mlăştinoase de luptă. Totuşi, asta înseamnă practică multă, cu o grămadă de arme întorcându-se într-o mulţime de saci de dormit spre o mulţime de gospodării.

alchemia| No.1 - februarie 2018

204

alchemia| No.1 - februarie 2018

205

Rafael Alberti | Sash Segal Rafael Alberti (1902 – 1999), este un important poet spaniol, membru al generaţiei artistice care s-a exilat după triumful lui Franco. Revenit în Spania după moartea acestuia, Alberti a fost onorat cu titlurile de “Fiu favorit al Andaluziei” (1983) şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cadiz (1985). Dintre operele lui cu savoare istorică se remarcă “A la pintura” (Despre pictură), o serie de poeme dedicată unor pictori celebrii. Unul dintre cele mai impresionante este cel dedicat pictorului flamand Bosch, El Bosco, cum era cunoscut de spanioli. Rafael Alberti este aici, în egală măsură, un muzician al vocabulelor cât şi un imagist ekfrastic de marcă. Atât poem cât şi descântec, El Bosco abundă de termeni inventaţi, sau intraductibili, care îşi cer rezolvarea printr-un echivalent făcut să redea mai degrabă spiritul decât litera. Rezultatul e o mirifică trecere prin Grădina Deliciilor, urmată de o cădere în infern, ca lume răsturnată.

Traducerea de faţă a pornit de la originalul spaniol, suplimentat cu o remarcabilă traducere în limba engleză aparţinând poetei şi scriitoarei Carolyn Tipton. Tipton, Carolyn, L. 1997 “To painting” Poems by Rafael Alberti O superbă lectură a poemului spaniol se află aici, pe YouTube.

alchemia| No.1 - februarie 2018

206

El Bosco cu mulţumiri d-lui César Pizón, care a netezit această traducere, prin explicarea inexplicabilului Diavolul cu rât cu ochi dindarât cel capricornut urât, şolduros şi la coadă gros, vulpeá, păsărea muscămăscărea fuma vântuia din curi trâmbiţa în pâlnie vârât

ce mai piuiam râdeam, călăream, mări, mă urcam pe un cocoş frumos şi pe-un porc ţepos pe-un urs, pe-un măgar pe un armăsar şi pe-o struţocămilă pe-o broască umilă pe-un vulpoi de soi şi pe-un trâmbiţoi

iubea, dănţuia sorbea şi sălta cânta şi râdea duhnea, mângâia mânca şi curvea dormea, sforăia plângea şi jelea.

purcoi, baraboi dracul c-un furcoi dragoste-n grădină goală vară, plină livadă de dor c-un picior în măr şi cu patru-n floare câtu-i de frumos (şi ai tăi amorezi zefiri prin livezi, cu păsări dindos)

mandragoră, mandragoră cu dracul la horă

alchemia| No.1 - februarie 2018

207

lichea, sadea dracul haimana

scări alunecând capace săltând cazane fierbând şi prin urinale fatale, mortale cu damf infernal zac zdrenţe şi aţe şi triste paiaţe acum, la final.

diavolesc vătui al cui nu ştiu cui şi cu şleahta lui vară până-n seară cu pismă de ismă străpunge şi pişcă clatină, şi mişcă şi-mpunge c-o clismă.

seceră furiş drac păienjeniş mătrăgun vis nebun spurcat necurat prădat lăcrimat şi-nfricoşat cu dinţi ce scrâşnesc şi nu isprăvesc.

burţi mari şi nări mici şopârle, limbrici delfini zburători şi urechi pe roţi ochi de beregăţi mături rătăcite bărci prinse-n vâltori răni şi vărsături şi cei care mor.

iar ţie, zugrav nedormit vopseaua spre rai îţi e scară în vreme ce, pe un corn răsucit penelul în iad îţi coboară

propovăduială drac de mântuială

alchemia| No.1 - februarie 2018

208

alchemia| No.1 - februarie 2018

209

210 • colaj pictură • fotografie

ARTĂ VIZUALĂ alchemia| No.1 - februarie 2018

Profetul Iona, 1997

alchemia| No.1 - februarie 2018

211

Baruch Elron | Subiecte biblice Adrian Graunefels

Pictorul israelian Baruch Elron (1934 – 2006) a excelat în stilul fantastc realist. Născut în Bucureşti, într-o familie de evrei sefarzi, a tudiat pictura la Academia Grigorescu sub îndrumarea marilor maeştrii: Corneliu Baba, Ciucurencu, Jean Steriadi, Josef Molnar. În 1963 a imigrat în Israel cu soţia sa Lydia. Cu originalitatea şi spiritul sau artistic imaginativ, Elron a influenţat puternic arta din Israel dar şi cea din afară. Stilul Realist-Fantastic ţine cont de environment, de condiţia umană şi comportamentul complex al semenilor săi. Elron caută să descifreze inima şi sufletul subiectului. Estetica sa atinge acel moment magic când artistul găseşte echilibrul dintre abstract şi real, copilărie - bătrâneţe, lumină - umbră, vis - realitate.

Subiecte Biblice, o viziune modernă, critică Între 1997 şi 2005 Elron produce o serie de picturi inspirate de personaje biblice plasate în complexul său temporal-filosofic în care fabula nu este captivă unui timp anume ci se repetă în lumea modernă, de zi de zi. Pictorul integrează memorii, asociaţii, cu motive personale, uneori simboluri şi metafore care ne fac să zâmbim sau ne simitim jenaţi de impactul realităţii moderne asupra moralei generale. Un exemplu detaşat de peisajul biblic consensual este Profetul Iona (1997). alchemia| No.1 - februarie 2018

212

Iona este aruncat din burta balenei direct pe pe o plajă modernă poluată de sticle de bere şi coca cola. El profetul, este bine echipat pentru aventura marina, costumul de scafandru, tubul de oxigen şi masca modernă ne indică evoluţia poveştii spre prezent, chiar şi balena vădit metalică, este segmentată ca un submarin care ne plimbă printre coralii atacaţi de probleme ecologice. Tot din 1997 provine "Turnul Babel " o transpunere satirică a legendei. După Potop (Geneza, 11) urmaşii lui Noe construiesc oraşul Babilon şi în el un turn imens în care toţi vorbeau o singură limbă şi practicau o religie falsă. Dumnezeu intervine, încurcă limbile, separă şi împrăştie locuitorii pe tot pământul. Turnul va fi ulterior distrus. În pictura lui Elron turnul o ia din loc pe cele opt picioare diferite, denotând rasismul intercultural, iată piciorul gol al sclavului, altul este o proteză, vedem alte picioare în armuri medievale, în pantalonii clasei mijlocii, în cizme soldăţeşti, ba chiar avem şi un picior sportiv cu pantofi Adidas. Celebrele grădini suspendate au fost înlocuite cu ghivece modeste şi cu pomişori fragili plasaţi spre canopia imposibilei construcţii care o ia din loc dezintegrându-se aşa cum s-a întâmplat în antichitate. Doar steagul Israelului agăţat la una din intrări ne aduce aminte că şi actualul Babilon Israelian este ameninţat de dispariţie. Tema lui Moise coborând de pe munte este şi ea interpretată cu umor modern. Mose duce pe umăr o geantă roşie, contemporană. În depărtare, viţelul de aur are un dolar american înfipt în coarne.

alchemia| No.1 - februarie 2018

213

alchemia| No.1 - februarie 2018

214

alchemia| No.1 - februarie 2018

215

În tabloul Zidurile Jerihonului (2005), zidurile oraşului stau în picioare în ciuda formaţiei de jazz care ar trebui să distrugă oraşul biblic. La scenă participă câteva avioane minuscule, efectul lor distructiv rămâne probabil marginal. În primul plan trei pesonaje (cel din stânga, liderul Yoshua) par a renunţa la muzică, privirile lor sunt descurajate, efortul distructiv pomenit în Biblie prin sunarea trompetelor, nu se petrece.

alchemia| No.1 - februarie 2018

216

alchemia| No.1 - februarie 2018

217

Sash Segal | La castel Iată câteva imagini selectate dintr-o vizită la unicul castel din Regina, Saskatchewan, proiectul de suflet al unui om pasionat de castele şi obiecte de epocă, Jason Hall. Fost jucător profesionist de hochei, Jason a petrecut ani buni în bătrâna Europă, unde s-a îndrăgostit de arhitectura veche a castelelor şi de modul de viaţă arhaic, dar opulent al privilegiaţilor care le locuiau. Întors în oraşul natal, a decis să investească o parte din averea făcută din afaceri imobiliare în amenajarea unui conac istoric de la începutul secolului XX în chip de locuinţă medieval – renascentistă. Mai mult de un deceniu mai târziu, în 2015, The Stone Hall Castle şi-a deschis porţile celor curioşi să-i descifreze tainele. Înăuntru pereţii originali ai clădirii sunt dublaţi cu piatră de calcar grecească. Tablouri, mobilă şi obiecte ornamentale de epocă au fost importate din Europa după un minuţios proces de selecţie. Încă lipsesc arme şi cărţi vechi care să completeze farmecul locuinţei, dar există înăuntru o frumoasă fântână italiană, statui şi tapiserii originale. Jason are o pasiune şi pentru iluminatul tradiţional, cu lumănări de ceară de albine, care sunt fabricate la etaj, într-un mic atelier improvizat. Mai mult despre acest remarcabil proiect puteţi afla aici, în pagina de internet a atracţiei: Stone Hall Castle

alchemia| No.1 - februarie 2018

218

alchemia| No.1 - februarie 2018

219

alchemia| No.1 - februarie 2018

220

alchemia| No.1 - februarie 2018

221

alchemia| No.1 - februarie 2018

222

alchemia| No.1 - februarie 2018

223

alchemia| No.1 - februarie 2018

224

alchemia| No.1 - februarie 2018

225

alchemia| No.1 - februarie 2018

226

Gabriela Năftănăilă Levenţu | Tehnică mixtă Gabriela este născută în 1962. A absolvit în 1985 Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Facultatea de Arte Decorative, Secţia Tapiţerie. Ca artist a participat la numeroase expoziţii, atât în România cât şi peste hotare. Este pasionată de creaţii vestimentare, miniaturi textile, grafică şi pictură. Are un stil deosebit, bazat pe tehnici mixte prin care alcătuieşte colaje tridimensionale de o mare frumuseţe şi complexitate. Fiecare dintre lucrări spune o poveste, care poate fi descifrată din aproape în aproape, de la plăcerea observaţiei de la distanţă şi până la cele mai mărunte detalii. Artista foloseşte cu virtuozitate caligrafia şi simbolistica spre a construi punţi iniţiatice între lucrările ei şi sufletul privitorului. Imaginile cu care Gabriela ne bucură aici, fac parte din două serii distincte: “Scara spre cer” şi “Lada de zestre” care pot fi admirate la Expoziţia de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bienala de carte bibliofilă şi carte obiect.

Scara spre cer unde fiecare carte este o treaptă spre lumina cunoaşterii Lada de zestre caiet de documentare, însemnări despre simbolurile arhaice

alchemia| No.1 - februarie 2018

227

Scara spre cer

alchemia| No.1 - februarie 2018

228

alchemia| No.1 - februarie 2018

229

alchemia| No.1 - februarie 2018

230

231

Lada de zestre â&#x20AC;&#x201C; carte obiect

alchemia| No.1 - februarie 2018

232

alchemia| No.1 - februarie 2018

233

alchemia| No.1 - februarie 2018

234

alchemia| No.1 - februarie 2018

235

sau noudescoperite alchemia| No.1 - februarie 2018 236 de noi

Cฤ RลขI NOI

Cuvânt înainte Publicăm în fiecare număr al Alchemiei o secţiune dedicată cărţilor noi (sau, uneori, nou descoperite) care ne-au atras atenţia. Este doar un mic număr din cele de care aflăm sau cu care ni se face cunoştiinţă pe calea corespondenţei. Deşi ne-ar place să avem infinit de mult spaţiu dedicat lecturilor, cronicilor şi noutăţilor literare, lucrurile stau altfel şi ne vedem nevoiţi să alegem şi să culegem. Reamintim că facem asta ca voluntari, fără nicio recompensă materială sau profit din reclame şi prezentări. Dintre elementele care contează în procesul de selecţie a volumelor enumerăm: valoarea conţinutului, noutatea şi creativitatea abordării, prezentarea tehnică a volumului (aspectul coperţii, paginarea). Într-un cuvânt, ne place să prezentăm cărţi făcute cu dragoste, cu talent şi profesionalism. Preferăm, de asemeni, să prezentăm cărţi care au un link direct la pagina editurii sau librăriei, de unde pot fi achiziţionate on-line. Nu publicăm adresele de email ale autorilor care publică în regie proprie şi vând din stoc. Aceştia pot fi contactaţi prin mesaj privat. Pentru că ne adresăm unui însemnat public de diasporeni, intenţionăm să promovăm şi cărţi în format electronic, care pot fi achiziţionate şi parcurse imediat, fără neplăcerile asociate aşteptării şi costurilor de expediţie.

alchemia| No.1 - februarie 2018

237

În numărul de faţă amintim următoarele volume, selectate pentru originalitatea şi / sau frumuseţea lor:

Claudiu Komartin – “Maeştrii unei arte muribunde” (2017, Editura Cartier) Ana Barton – “Pervazul lui Dumnezeu 75” (2016, Editura Humanitas) Ioana Scoruş – “Un an din viaţa Liubei B.” (2017, Editura Trei) Octavian Perpelea – “Noaptea Sfântului Alcoolomeu” (Editura Casa de Pariuri Literare, 2017)

De asemenea, amintim antologia “Pounding The Pavement” – un interesant proiect editorial româno-australian realizat de Mihaela Cristescu din Sydney Australia.

alchemia| No.1 - februarie 2018

238

alchemia| No.1 - februarie 2018

239

Claudiu Komartin | Maeştrii unei arte muribunde Editura Cartier, 2017 Premiul “Matei Brâncoveanu” pentru literatură pe anul 2017

Claudiu Komartin nu are nevoie de nicio introducere pentru iubitorii de poezie modernă românească, dat fiind că este la ora actuală unul dintre cei mai inovatori şi apreciaţi poeţi ai generaţiei din care face parte. Cel mai nou volum al lui, “Maeştrii unei arte muribunde” este o lectură care invită la reflecţie şi la demolarea falselor certitudini. O carte cum sunt puţine la număr şi care merită citită, păstrată şi recitită din vreme în vreme, pentru a descoperi în ea lucruri noi despre poezie şi despre noi înşine.

“Maeştrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017” de Claudiu Komartin (apărută la Editura Cartier) cuprinde, revăzute, volumele: Cobalt (2013), “Dezmembraţi” (2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) şi 36 de texte noi adunate în volumul inedit “Douăsprezece secunde până la dispariţia luminii”. Volumul cuprinde 21 de fotografii de Ana Toma, iar conceptul colecţiei îi aparţine graficianului Vitalie Coroban. Poate fi achiziţionat aici, din pagina Librăriei Cartier.

alchemia| No.1 - februarie 2018

240

« Poezia lui Claudiu Komartin vine (adeseori… irupe) dintr-o hipersensibilitate etică ulcerată – de unde şi ambitusurile retorice de vates adus la condiţia tardomodernităţii noastre pre- sau postapocaliptice, cine mai ştie? –, din replieri metadiscursive – cu po(i)esisul ca problematizare ontologică recurentă. Vine, de asemenea, dintr-o situare fie acut subiectivă şi elegiacă faţă de lume, peratomahică, fie indirectă, filtrată prin “personaje”, voci, scenarii, adjuvante iconice, ba chiar şi printr-un heteronim mexican, Adriana Carrasco. Oricum, poetul a depăşit “dorinţa mimetică” girardiană, nu-l ispiteşte plierea pe modele (decât ca “exerciţiu de stil”, ca dialog sau omagiu în filigran), nici trendurile (decât ca fenomene socio-literare faţă de care ia distanţă critică) şi nici consacrările curente. El se luptă la marginea Imperiului (perversul şi decervelantul Imperiu al Binelui, în formularea lui Philippe Muray), a alungat mediatorii, suportă pe viu, “la sânge”, provocarea realităţii – o realitate sufocată de simulacru, asfixiantă la rândul ei, ale cărei ultime scintilaţii de prospeţime le pândeşte ca un haijin, căutând astfel să reconfigureze acel dernier rivage de care vorbea Houellebecq. Se petrece în poezia lui Claudiu Komartin un balans hamletian între a fi şi a nu fi, între furie şi extenuare, cu momente de un lirism curăţat de orice impuritate, străin de orice polizare estetizantă, precis şi intens, transgresiv şi lucid, care-ţi face pielea de găină. » O. Nimigean

alchemia| No.1 - februarie 2018

241

Nu e din vina ta (Dezmembraţi, 2015) Când spun logos spermatikos e vorba de altceva decât crezi tu pentru că eu am citit mai mult şi nu sunt sclava nimănui şi ce ţi se pare ţie că spun eu de fapt nu spun şi ce nu ştii că spun eu de fapt spun dar n-o să-nţelegi niciodată şi mi-e tare milă de tine uneori şi chiar mă rog pentru salvarea sufletului tău la dumnezeul câinilor şi la dumnezeul tăunilor să te accepte aşa cum eşti când râzi ruşinat aproape sufocându-te cu mâinile duse la gură de parcă ai vrea să le-nghiţi sau ai vrea să-ţi pipăi pe dinăuntru capul ca un pepene mare şi sec fiindcă ştiu că nu e din vina ta, Carlito.

alchemia| No.1 - februarie 2018

242

alchemia| No.1 - februarie 2018

243

Ana Barton | Pervazul lui dumnezeu 75 Editura Humanitas, 2016 Cartea Anei Barton, deşi descoperită de noi la mai bine de un an de la publicare, a fost o surpriză dintre cele mai placute. O carte superb scrisă, cu adâncime şi sensibilitate, fiecare text din compunerea ei fiind o mică bijuterie. Fie că sunt triste sau vesele, efervescente sau introspective, toate ne invită să căutăm adânc în noi şi să ne redescoperim ca parte a divinităţii. Am admirat totodată şi prezentarea de excepţie a volumului, a cărui copertă a fost concepută într-un stil deosebit de estetic şi inovator, care combină elemente de fotografie şi caligrafie modernă.

Volumul poate fi găsit pe site-ul Editurii Humanitas, atât în format tipărit cât şi electronic.

O frumoasa prezentare a volumului Anei se află aici, în interviul dat de ea Revistei Tango. “Ce altceva este răutatea, dacă nu plecarea din tine? Şi-apoi, când îţi dai seama şi-ncerci să te-ntorci la tine, vezi că ai nevoie să te sprijini pe alţii ca să găseşti drumul. Pui capul tău obosit de fals pe nerăutatea umărului aproapelui şi, din aproape în aproape (astea substantive fiind aici), ajungi să te afli. Dacă vrei.”

alchemia| No.1 - februarie 2018

244

Ana Barton a scris devreme şi-a debutat târziu, la 40 de ani, din smerenie faţă de arta literară, faţă de artă, în general. A făcut cu mare plăcere, ba chiar adesea cu drag, publicistică, îndeosebi culturală. Trăieşte-n bună pace şi-n sporadică înţelegere cu daimonul propriu. Din uniunea asta s-au născut volumele de proză “Prospect de femeie”, “Mamifer” şi “Jurământ de rătăcire” (toate publicate la Editura Herg Benet), cele două cărţi-album Foto splendid – Colecţia Costică Acsinte: Viaţa socială şi Doamne şi domniţe, Cele mai frumoase proze ale anului: Antologie (Editura Adenium, 2014) şi Cartea simţurilor, volum colectiv coordonat de Dan C. Mihăilescu (Editura Humanitas, 2015). alchemia| No.1 - februarie 2018

245

Poartă: Mie cel mai mult îmi place să-mbătrânesc. De când eram copil, numai la asta visam: să treacă timpul, să-mi treacă, să-l trec. Credeam că-n mine stă nenăscut adultul care-o să fiu. Că sunt gravidă cu mine mare. Aşa sunt şi-acum pentru că perioada de gestaţie a unui adult e nesfârşită. Şi mergi tu aşa, copil, cu înaintele şi te creşti pe tine toată viaţa. Mai cu greul, mai cu uşorul, câteodată chiar cu dragul. Şi nu-nţelegi de ce lumile şi oglinzile ţi-l arată pe cel pe care-l porţi în pântec, neterminatul mare. Ei, oamenii, nu văd cu ochii-ochi, oare? Dar, ca să te poată duce, te prefaci şi tu mare, să nu-i sperii, să nu te lepede. Pentru că tu eşti un copil care conţine o promisiune şi ţi-e frică să nu rămâi singur cu promisiunea aia.

alchemia| No.1 - februarie 2018

246

Ioana Scoruş | Un an din viaţa Liubei B. Un an din viaţa Liubei B. este confesiunea tulburătoare a unei femei ajunse la maturitate, care-şi radiografiază trecutul şi spune povestea iubirilor ce i-au marcat definitiv viaţa. După un mariaj eşuat, Liuba descoperă voluptatea şi libertatea singurătăţii, dar totodată resimte cinismul şi detaşarea inerente maturităţii. Iar în această libertate o întâlnire neaşteptată îi va schimba destinul. Într-o librărie îl cunoaşte pe poetul ale cărui poezii le-a descoperit în tinereţe, poezii încărcate de un erotism aparte, care au fascinat-o. Astfel, casa bătrânului poet, de care Liuba se îngrijeşte de trei ori pe săptămână, devine locul unde înfloreşte o pasiune ameţitoare, care s-a născut, de fapt, cu multă vreme în urmă. Pendulând între prezent şi trecut, impregnată cu amintiri despre o copilărie idilică şi o tinereţe marcată de schimbări istorice dramatice, cartea Ioanei Scoruş vorbeşte despre distorsiunile pe care le creează memoria, uneori până la a-ţi confunda viaţa cu cea a predecesorilor tăi, cu tot ce poate decurge de aici.

alchemia| No.1 - februarie 2018

247

Ioana Scoruş (n. 1968) este psihanalist, având o dublă formaţie, ştiinţifică şi umanistă. A semnat rubrica Scriitornicul din suplimentul cultural Litere, Arte&Idei şi a publicat numeroase articole, interviuri, cronici de carte şi poezie în revistele Dilema, România literară, Convorbiri literare, Timpul, Q Magazine, Psychologies etc. Semnează 49, rubrica săptămânală de proză scurtă din revista online LiterNet. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte, Editura Premier), un roman (Povestea unei sinucideri, Editura Albatros) şi o carte de interviuri (Paradoxurile psihanalizei în România, Editura Paralela 45). Ioana a fost prezentă în paginile revistei Alchemia cu poezie şi proză scurtă scrise cu un deosebit talent şi spirit de observaţie. A câştigat, de asemeni Premiul I la concursul Alchemia “O frază (cât mai) lungă, cu textul “Nu am înţeles absolut nimic”.

Vă oferim, prin generozitatea autoarei, un scurt fragment din romanul prezentat. Cartea este disponibilă în pagina Editurii Trei, aici.

alchemia| No.1 - februarie 2018

248

Sunt o idealistă ratată, e cazul să o spun de la început. O viaţă‑ntreagă m‑am încăpăţânat să cred că dragostea există. Pe lumea asta totul se rezumă la dragoste, nu‑i aşa? Nu, acesta nu este un roman de dragoste. Aceasta nu este nici măcar o carte oarecare. Aceasta este o poveste despre timp şi memorie. Aceasta este o povestioară pe care trebuie s‑o scriu doar pentru a‑mi pune ordine în cap, eu altfel nu pot. Nu pot să ţin totul în cap şi să văd bine întregul, eu trebuie, ca la rezolvarea unei probleme de geometrie, să scriu totul pe hârtie cu pătrăţele. Acolo lucrurile par mai clare, se văd mai limpede. E drept, nu se pot rezolva, nimic nu se rezolvă pe hârtie, niciuna dintre marile probleme ale vieţii nu se rezolvă pe‑o hârtie de matematică, dar pe hârtie măcar văd mai limpede problemele şi astfel pot spera că într‑o zi le voi înţelege. Am nevoie să pricep, cu toate că ştiu că, a posteriori, lucrul ăsta nu mai contează pentru că nu mai poate acţiona asupra vieţii. Aşa cum nu te poţi scălda, vorba aceea, de două ori în aceeaşi apă. Dar aşa sunt eu, după, am nevoie să mă dumiresc. Ca şi cum o problemă de dragoste ar putea fi vreodată limpezită. Sau ca şi cum ar mai putea exista o dată viitoare, iar eu am nevoie să aflu unde am greşit, pentru a nu mai repeta greşelile. Da, aşa sunt eu, trăiesc în iluzie. De atâta sunt în stare. Nu pot altfel. Sau nu ştiu cum altfel. Şi e ca şi cum eu sunt cea care greşeşte Ciornele mele sunt, întotdeauna, probleme de geometrie ratate. N‑are rost să pui pe hârtie ceva rezolvat, ci doar ceva ce nu ţi‑a ieşit. Am uitat să spun, eu fac geometrie în spaţiu, nu plană. E mai complicată. Şi, pentru rezolvări, mereu am nevoie de trigonometrie, doar că am cam ui‑ tat‑o şi se întâmplă destul de des să confund sinusul cu cosinusul, tangenta cu cotangenta, ca să nu mai spun că niciodată nu le‑am înţeles prea bine. Nici măcar propriul nume nu mi l‑am înţeles până la capăt vreodată. Unii îmi spun că am un nume bizar, alţii mă văd coborâtă direct din Dostoievski, alţii din Tolstoi, iar lucrul ăsta mă încurcă teribil pentru că e ca şi cum ar exista nişte aşteptări pe care trebuie să le alchemia| No.1 - februarie 2018

249

împlinesc. De aceea am refuzat, ostentativ, să citesc vreodată Idiotul. De aceea pe mine mă cheamă doar Nastasya Barashkova. Nu că asta nu mi‑ar fi îndeajuns. Iar acesta şi nu altul este numele meu. Sunt o idealistă ratată şi chiar nu cred că ar putea interesa pe cineva lucrul ăsta. Adevărul este că suntem cu toţii nişte rataţi, într‑un fel sau altul. O viaţă‑ntreagă m‑am încăpăţânat să cred că dragostea există. Căci, în cele din urmă, totul se rezumă la dragoste, nu‑i aşa? Şi eu am păţit‑o. Prima şi singura dată. După aceea, m‑am lecuit. Sau credeam că m‑am lecuit. Sigur că‑l iubeam ne‑ buneşte, aşa cum numai în romanele bune se poate iubi, când autorul construieşte o poveste care te vrăjeşte, apoi construieşte personajele, dincolo de orice tipologie. Doar suntem unici, nu‑i aşa? Noi, cititorii, suntem întotdeauna personajul principal. Nu ne putem confunda cu fiinţele ordinare, iar autorul ştie asta, ştie că trebuie să ne prindă în plasa lui de fluturi, dându‑ne un personaj extraordinar cu care să ne identificăm. Aşa şi eu, a fost o vreme întotdeauna. Este foarte posibil să fie chiar aşa. Nu greşelile lui sunt importante, ci ale mele. Oricum, toţi bărbaţii fac aceleaşi gafe, aşa că nu are rost să mă străduiesc să înţeleg, neînţeleasă fie mintea lor în vecii vecilor, amin! Important e să mă înţeleg pe mine. Nu că asta ar schimba ceva într‑un mod esenţial. Nimic nu se schimbă într‑un mod esenţial, este doar o iluzie. Dar am zis deja că eu tră‑ iesc în iluzie. Aşa că acesta nu este un roman, aceasta nu este nici măcar o carte oarecare, nici măcar o problemă de geometrie, nici măcar o ecuaţie cu două necunoscute, nici măcar o ecuaţie cu o singură necunoscută care ar pu‑ tea fi rezolvată prin metoda reducerii la absurd. Aceasta este… voi spune ceva teribil: aceasta este o ciornă. Da, o simplă ciornă. Aşa că nu vă faceţi iluzii. O ciornă te ajută să‑ţi ordonezi gândurile. După aia, o poţi arunca, liniştit, la gunoi. Nu mai ai nevoie de ea, lucrurile sunt rezolvate. E drept, doar pe hârtie, dar e şi asta o rezolvare, iar mie‑mi place să păstrez lucruri. Sunt strângătoare. Lucrurile sunt tot alchemia| No.1 - februarie 2018

250

ce am. Sau ideea de lucruri. O dragoste nu este un lucru, dar este ceva care poate ţine locul unui lucru drag de care nu vrei să te desparţi. Îmi păstrez ciornele doar pentru că ele, toate la un loc, sunt istoria şi justificarea vieţii mele. Când se întâmplă să le răsfoiesc (pentru că mi se întâmplă uneori şi asta), îmi amintesc că trăiesc. Ciornele sunt dovada existenţei mele. Sau a fostei mele existenţe. Trăind în iluzie, am nevoie, când şi când, de câte o dovadă palpabilă ca să‑mi amintesc că încă sunt în viaţă. Or, ce poate fi mai palpabil decât o coală de hârtie? Decât o ciornă? Aşa cum unii scriitori îşi justifică existenţa prin numărul de cărţi publicate, prin numărul de premii, de articole, de conferinţe, aşa eu mi‑o justific, în faţa mea (numai în faţa mea), prin numărul de ciorne. Sub stern, o furie căreia nu trebuia să‑i dea glas niciodată şi care încă mai putea fi domolită cu antiacide. Furia nu trecea, dar durerea de stomac ceda. Nu‑i mai răspundea, lua cartea din care încerca să‑şi construiască o fortăreaţă care s‑o ţină la depărtare de ceea ce se întâmpla mereu când erau împreună: nimic. Îi simţea nepăsarea groasă, murdară, minimalizarea forţată, ca şi cum nimic din ceea ce era important pentru ea nu putea avea în mod real vreo însemnătate, îi simţea indiferenţa trufaşă, fără seamăn. Era construit dintr‑o monstruoasă frivolitate, o frivolitate pe care şi‑o explicase cu multă vreme în urmă, dar de efectele căreia nu se putea pune la adăpost. Nimeni nu e vinovat de lucrurile astea. Viaţa te face să devii astfel. Viaţa şi maică‑ta cu taică‑tu, ei sunt vinovaţii. În primul rând maică‑ta cu taică‑tu, dacă i‑ai avut. Dar când vezi în jur că există altfel de oameni, măcar te poţi întreba ce‑ai putea face ca să fii şi tu ca ei. Măcar te poţi întreba ce‑ţi lipseşte. Invidia e însă mai la‑ndemână şi nu te lasă să te schimbi. În cele din urmă, ura. O ura. Adevărul e că încă reu‑ şea să o pună pe gânduri, astfel încât nu contenea să se întrebe cum se poate trăi în acest fel. Dar era imposibil să citească lângă el, aşa că se retrăgea în baie, locul unde nu intra niciodată fără voia ei. De altfel, în ultimii ani nici nu mai avea vreo treabă în baie, câtă vreme alchemia| No.1 - februarie 2018

251

ea era acolo. Se scufunda până la gât în apa fierbinte şi parfumată, ca într‑o mângâiere. Ţinea ochii închişi, braţele încolăcite în jurul taliei, ca şi cum şi‑ar fi protejat trupul de un posibil înec. Alteori, îşi întindea un picior pe peretele îmbrăcat în faianţă luminoasă şi, sprijinindu‑l pe călcâi, se surprin‑ dea admirându‑l ca şi cum n‑ar fi fost al ei. Nu‑l interesa nimic din ceea ce o interesa pe ea. Cu literatura în sine era de acord, scriitorii, însă majoritatea când aveam impresia că sunt un personaj fabulos. Da, îl iubeam nebuneşte, eram în stare să ucid pentru el. De fapt, pentru mine, dar atunci n‑o ştiam. Era perfecţiunea însăşi, bărbatul unic şi irepetabil, inclasabilul, excentricul, iar eu eram norocoasa, hărăzita de Cel de sus pentru că‑mi fusese dat să mă nasc în acelaşi veac cu el, în acelaşi oraş, la o diferenţă perfectă de ani. Şapte. După aceea a avut loc tot tacâmul de la primărie, biserică şi restaurant, după care au început să apară nişte simptome colerice, nişte paşti şi nişte dumnezei, pe urmă au apărut organele genitale şi altele înlocuitoare, apoi a apărut chestia aia legată de “mă‑ta“ în toate poziţiile şi, în cele din urmă, uluirea mea mută din care nu‑mi mai reveneam. Apoi au trecut vreo 15 ani până într‑o zi în care m‑am uitat într‑o oglindă din care n‑am ştiut cine mă priveşte. Clasic, nu‑i aşa? Şi atunci am înţeles că cineva îmi furase 15 ani din viaţă. Mai târziu am aflat că nu mi‑i furase nimeni, ci eu îi aruncasem la coşul de gunoi al vieţii, în nesfârşita mea uluire. Şi iubire. L‑am privit când a venit acasă, în seara aceea după ce mă uitasem în oglindă şi nu am ştiut cine este. După o lună eram deja divorţată, după alt tam‑tam cu tot tacâmul. Mă rog, nu‑l mai pomenesc pentru că nu‑mi face plăcere. Cum să‑ţi facă plăcere să vorbeşti despre 15 ani pierduţi, iremediabil pierduţi, pe care i‑ai aruncat la gunoi cu maximă frivolitate doar pentru că te‑ai lăsat amăgită de un vis, de o iluzie? Cum să povesteşti un vis urât care a durat 15 ani? Asta ar fi altă nebunie…

alchemia| No.1 - februarie 2018

252

alchemia| No.1 - februarie 2018

253

Octavian Perpelea | Noaptea Sfântului Alcoolomeu Antologie de haikuuri

În noul său volum, Octavian Perpelea ne propune una dintre cele mai amuzante abordări ale haikuului văzute în ultima vreme. Falsa lui antologie pune în scenă o serie de personaje scriitoriceşti, ale căror biografii imaginare sunt conturate cu realism fantezist. Faptul că autorul este absolvent de ştiinţe politice nu scapă nedetectat printre rândurile acestor microficţiuni. Se disting Cao Pi, vlăstarul unor nomenclaturişti chinezi, Iva Jerković, a cărei existenţă tristă este marcată de dezmembrarea statului Yugoslav şi Ahmed Kurtel, un militant LGBT care luptă neobosit împotriva dictaturii lui Erdoğan. Pseudo-haikuurile “selectate” de la fiecare din autori sunt pe cât de disfuncţionale pe atât de amuzante. Multe din aceste micropoeme sunt încercări reuşite de a demola preţiozitatea şi gratuitatea genului tradiţional, cel puţin aşa cum este practicat modern de către purişti. Cartea este disponibilă pe pagina Librăriei Cărtureşti, aici.

Alte cărţi publicate de Octavian Perpelea includ: “cu dricul pe contrasens” (frACTalia, 2015), “o formă capricioasă de poezie” (antologie, frACTalia, 2016)

alchemia| No.1 - februarie 2018

254

Redăm prin amabilitatea autorului câteva dintre pseudo-haikuurile care fac obiectul antologiei, împreună cu câteva rânduri despre autorii lor: am prins pestişorul de aur dar n-am vrut să aud gargara lui ieftină acum e în farfuria copiilor Cao Pi (haikuuri alese din volumul Peştele orb şi marea fără de sfârşit) Se naşte în 1980, la Beijing. Este singurul fiu al unor înalţi funcţionari din aparatul partidului comunist chinez. […] Autorul chinez a fost adus în atenţia publicului român de către cunoscutul sinolog Ionuţ Es. Chiva, cel care i-a tradus o serie de poeme în revista Fundamente universale.

vomit pe treptele templului de aur micul Buddha sculptat în poartă încă zâmbeşte Harumafuji Nobushige (haikuuri din volumul Buddha pe înţelesul beţivilor) Născut în 1998, la Seto (Japonia), Nobushige este copilul teribil al poeziei japoneze contemporane. […] Poreclit Ficat-Neînfricat, notorietatea lui poetului s-a amplificat mai ales după ce a devenit subiectul caselor de pariuri japoneze, cota că nu prinde 40 de ani fiind destul de mică: 1,58.

alchemia| No.1 - februarie 2018

255

decât să citesc ca guşterii despre Arsenie Boca mai bine prizez cu smardoii o linie de coca Radu Mogîldea (selectate din volumul dans pătaru) A apărut pe lume cu doar un an înainte de cutremurul din 1977, undeva prin Bucureşti. Acesta e cam sigurul lucru cert care se cunoaşte despre el, în rest, Mogîldea rămâne o enigmă pentru pasionaţii de literatură română contemporană. […] A mai publicat poeme în Piramida lirică, Efuziuni rădăuţene, Urzica literară, Lornionul daurit ş.a.m.d.

s-a înserat e ora la care copiii visează bomboanele pedofilului belgian Thulani Chawapiwa (selectate din volumul Vestitorul silenţios) Se naşte în 1985, la Isiro (Congo), în familia unor nobili scăpătaţi şi moare în 2011. […] Pe 25 mai 2011, se întoarce în capitala Kinshasa pentru a depune o serie de acte la Autoritatea Financiară. Coada fiind foarte mare, îşi lasă rând şi profită de răgaz pentru a vedea un film. La cinematograf rulează pelicula La grande bouffe, plăteşte biletul şi intră. După ce se reaprind luminile este găsit nemişcat pe scaun de către femeia de la curăţenie. Nu se ştie dacă a apucat să vadă tot filmul.

alchemia| No.1 - februarie 2018

256

alchemia| No.1 - februarie 2018

257

Mihaela Cristescu | Pounding The Pavement Antologia “Pounding The Pavement” este un proiect editorial iniţiat de Mihaela Cristescu (Sidney, New South Wales, Australia) şi concretizat într-un volum care grupeaza 22 de autori de proză scurtă şi poezie, români şi autralieni, “o antologie care propune o căutare a ritmului personal în cuvânt şi imagine, continuând colaborarea dintre cele două emisfere – Sydney via Ottawa către Bucureşti – prin interferenţe geografice pe care le descoperim pas cu pas în cadenţa Seriei de biciclete (ilustraţie) semnată Luminiţa Şerbănescu. Prezenţa românească în acest volum îi include pe: Mihaela Cristescu, Elisabeta Isanos, Gelu Vlasin, Loredana Tudor-Tomescu, Dan Pita, Daniela Andronache, Victoria Dragu Dimitriu şi Ştefan Dimitriu. De asemenea, ilustraţia este semnată de artistul plastic Luminiţa Şerbănescu (Canada), aflată într-o susţinută colaborare cu Mihaela Cristescu.

Luminiţa Şerbănescu | Sweet Summer

Ideea de căutare, de ritm, de armonie, de ajustare, de diminuare a “jocului” între cele două piese principale ale noii deveniri într-o altă ţară – limba română şi limba engleză- imprimă nota dominantă a volumului. Alături de Mihaela Cristescu s-a ocupat de partea de editare Sue Crawford, cu care Mihaela derulează un bun parteneriat de ani buni, S.C. fiind editor al Zine West, publicaţie de arte, cu accent pe literatură, (din Sidney, Australia) coordonată de membri ai New Writers Group – un cerc literar care include membri din aria de vest a metropolei australiene. alchemia| No.1 - februarie 2018

258

Volumul în cauză, a ieşit de sub tipar la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, şi a fost lansat anul trecut la “The State Library of New South Wales” (Sidney), în cadrul unui eveniment literar care a căpătat deja repetititvitate, aceasta urmând să fie a patra ediţie. Mihaela Cristescu a organizat evenimentul în colaborare cu New Writers Group, The State Library of NSW şi Romanian – Australian Cultural Society Southern Cross Incorporated. Reproducem prin bunăvoinţa Mihaelei Cristescu un scurt fragment din antologie, aparţinând scriitoarei Elisabeta Isanos.

Elisabeta Isanos s-a născut la Bucureşti, la data de 8 iulie 1941. A studiat filologia la Universitatea din Bucureşti, secţia Limba şi literatura franceză/Limba şi literatura română. A publicat mai multe volume de poezie, proză, eseu, traduceri, printre care: “Urgia plăpânzilor”, “Poemele Dagmarei” (poezie), “Drumul spre Ombria”, “Amur”, “Cosânzenii”, “Poarta de Vest” (romane), “Păsări, curţi şi grădini” (eseu) etc.

alchemia| No.1 - februarie 2018

259

Bucureşti Bucureştiul şi-a îngropat cele mai vechi biserici în morminte deschise unde e mai cald ca afară şi înfloresc până târziu trandafirii. Peste pământul lui primitor s-au făcut poduri, pentru că nimeni nu-l calcă fără să se îngroape puţin. Ziduri înnegrite de fum, frunze verzi în zbârciturile străzii, ceasornicării prăfuite, unde fiecare ceas arată altă oră, putrede grinzi din poduri deschise, copii întinzând mâna spre ceva, poate spre cer, ori spre o pisică albă tolănindu-se, toată un surâs. Limuzinele ploii trec cu nepăsare printre maşini profane, lumina pipăie ferestre pestriţe, curţi pietruite, iar din pragul intrărilor cu boltă simţi că adevăratul oraş abia începe, zăreşti faţade mai albe, mai însorite, întrevezi alte biserici, incredibile grădini jumătate uscate, jumătate înflorite, şi apoi alte uşi, alte praguri, şi undeva, abia descifrabilă, încă poartă întredeschisă. Nu o dată am fost ispitită să trec pragul, am bătut la una din uşile mâncate de carii, dar în curte era altă poartă cu gang, prin ea se vedea un alt oraş, cu alte uşi, cu alte porţi, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe... Niciodată ultima.

alchemia| No.1 - februarie 2018

260

ULTIMA PAGINĂ Multe mulţumiri tuturor celor care au participat la Vechi Istorii. Tema numărului viitor este “In vino veritas”, vin pe care sper să-l tratăm la fel de bine cum am tratat şi Cafeaua în suplimentul nostu de anul trecut. Textele pe alte teme decât cea a vinului vor fi acceptate doar în măsura posibilităţilor şi spaţiului disponibil. Câteva idei legate de vin şi de sfera lui culturală vă stau la dispoziţie mai jos, deşi lista nu e nici pe departe exhaustivă.

Alchemia Mai 2018 – In Vino, Veritas istoria şi tradiţia vinului • mituri şi legende legate de vin • viticultura • curiozităţi şi specialităţi vinicole • vinul în muzee • vinul şi religia / gastronomia / dragostea • virtuţi terapeutice • vinul ca sursă de inspiraţie artistică • moderaţie şi exces • ziceri şi anecdote Acceptăm poezie, povestiri scurte, eseuri, cronici de călătorie, fragmente de roman, articole de sinteză, recenzii de carte, artă vizuală, umor… sau ce vă mai trece prin minte!

Contribuţiile pot fi trimise redacţiei până la data de 21 aprilie, 2018. Apariţia numărului este programată pe 18 mai, 2018. alchemia| No.1 - februarie 2018

261

Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins. Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemeni, preferăm să fie trimise într-un document MS Word, redactat după regulile de mai sus. Intrările destinate secţiunii Cărţi Noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el. Este obligatorie şi trimiterea unui link la pagina de internet de unde se poate achiziţiona cartea.

Fişierele pot fi trimise prin email la sandra.segal@gmail.com sau prin mesaj privat pe Messenger. Multă inspiraţie şi vin bun!

alchemia| No.1 - februarie 2018

262