Batem fierul la conac! Nr. 2 by Asociația Maria

Fanfara Shukar din satul Zece Prăjini

BATEM FIERUL LA CONAC! Ziar cultural de Țibănești * nr. 2 / decembrie 2018 * tiraj 1000 exemplare *

Regina Maria, Petre P. Carp și Țibăneștii P. 2

Pe urmele unui cobzar moldovean P. 7

2019 în date și fapte P. 8

Despre zestrea noastră. O strategie

ăscută la țară, țara noastră a rămas cea mai longevivă societate rurală și agrară din Uniunea Europeană. Dincolo de modernizare și industrializare, de sincronizări și decalaje, această alcătuire socială este ceea ce ne definește și ne distinge și astăzi. Ea a făcut ca România să fie legată organic, prin istoria sa, de natură, aceasta făcând astfel parte din însăși identitatea noastră națională. Privită adesea ca un handicap, această dominantă țărănească a societății noastre a făcut totuși ca natura, cunoștințele și practicile legate de aceasta să fie și astăzi principala noastră moștenire. Această moștenire poate fi transformată din înapoiere într-un „avantaj competițional”, nu prin conservarea ei patrimonială și nici prin preluarea preferențială a unor elemente izolate, ci doar prin elaborarea unei strategii de ansamblu. Ce putem face deci? Răspunsul, paradoxal, este simplu: back to the future! Trecutul poate fi o resursă dacă este privit, coerent și sistematic, dinspre viitor. Putem să ne inspirăm așadar din propriul trecut – satisfăcând astfel și nevoia firească de mândrie națională și restabilind ceva din încrederea pierdută a românilor – pentru a participa sui generis la viitorul comun al omenirii. În domeniul de interes al acestui proiect, preocupările tot mai intense și mai complexe legate de patrimoniu recurg de ceva vreme la o distincție strategică esențială: un patrimoniu ce ne vine dinspre trecut ca un legământ cu acest trecut, care trebuie păstrat și valorizat ca atare (legacy) și un patrimoniu dat nouă moștenire, ca zestre care poate și trebuie să fie valorificată cât mai bine în viitor (heritage). Fără a subestima câtuși de puțin importanța patrimonializării tradițiilor, strategia urmată de acest proiect nu își propune însă conservarea, ci utilizarea. Altfel spus, tradițiile sunt abordate în acest caz ca resurse pentru viitor ale unei strategii integratoare: în locul unor amintiri despre trecut, o memorie pentru viitor!

Co La ilu na ur str cu ie ați l P Ma e d et ur e re e P. t Ca rp

Vintilă Mihăilescu, antropolog, extras din Manifest - România tradițiilor creative - Memorie pentru viitor

La mulți ani din Țibănești!

Înapoi în viitor!

Țibănești ieri și azi | 2

Regina Maria, Petre P. Carp și Țibăneștii poveste decupată de istoricul Andrei Popescu

embrii Familiei Regale vizitau periodic conacul și moșia familiei Carp. Regii Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea veneau aici mai ales pentru a participa la vânătorile organizate în pădurile din apropierea satului. Însă o legătură specială cu Țibăneștii a avut-o Regina Maria. Ea l-a cunoscut pe Petre P. Carp în 1892, pe când acesta era ministru al agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor. Atunci, cu ocazia căsătoriei Principesei Maria cu Principele Ferdinand, Regele Carol I a făcut o vizită la Sigmaringen, unde a venit însoțit de o suită de membri ai Casei Regale, miniștri, generali și alte oficialități. În memoriile sale, Regina își amintea că boierul de la Țibănești avea o înfățișare interesantă, cu un cap având o „formă curioasă”, un „nas de vultur” și un monoclu care îi „accentua expresia glumeață, ca să nu zic satirică”. „Mă atrăgea, era mai puțin pompos decât majoritatea dintre ei”, mai spunea Maria, care adăuga că a văzut sentimente umane și înțelegere „în spatele ironiei sale”. Aceasta a fost prima ei impresie despre Carp, exprimându-și în continuare admirația pentru omul politic atunci când venea vorba despre el. Ea își amintea puțin mai târziu de prima întâlnire cu boierul moldovean, care o privise prin monoclul său, cu o expresie „ironică, dar nu aspră” . Ulterior, ea revenea, spunând că pe „Peter Carp” l-a plăcut de la prima vedere. „Nu știu exact de ce, pentru că, fiind excesiv de ironic, era mai degrabă înfricoșător, dar mă simțeam atrasă de el, îmi plăcea chipul său. Avea un nas de vultur, un cap chel de formă ciudată și părea mereu foarte bine spălat și curat. Sarcasmul său mă intimida, dar simțeam ceva uman sub atitudinea sa răutăcioasă. Aveam intuiția că mă plăcea și mă înțelegea”.

Anul 1916 a adus tragedii în familiile celor doi. România a decis în cele din urmă să intre în război alături de Antanta. O victorie a acesteia însemna o biruință pentru Rusia, iar în viziunea lui Carp această țară reprezenta cel mai mare pericol pentru România. În timpul consiliului de coroană în care a fost anunțată decizia, el a făcut o declarație care i-a contrariat pe cei prezenți: „Am trei fii, îi dau Majestății Voastre să se bată și să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută [...] căci numai astfel România va putea fi scăpată”. La puțin timp după declanșarea operațiunilor militare, Petre, unul dintre fiii lui Petre P. Carp, a murit pe front, în Transilvania, în timpul unor lupte care au avut loc la Măgheruș. Avea gradul de căpitan și o vârstă de doar 26 de ani. Un nepot al său a povestit ulterior că ofițerul tocmai își aprindea o țigară, iar un soldat i-ar fi spus: „nu mai fuma, pentru că te împușcă neamțu’!”. Căpitanul Carp i-ar fi răspuns că „neamțu’ trage prost”, iar apoi „nemții” (austro-ungarii, de fapt) i-au văzut lumina de la brichetă și l-au împușcat. Bătrânul Petre P. Carp a fost foarte afectat de moartea fiului său, al cărui corp a fost adus la Țibănești, pentru a fi înmormântat în capela familiei. Grigore Ghika, martor al tristului eveniment, descria mai târziu astfel atmosfera de la moșie din acel moment: „Zi mohorâtă. Conul Petrache se sprijinea de tata, lăcrăma, îi tremurau buzele”. Tot în toamna acelui an, Mircea, cel mai mic dintre copiii Reginei Maria, a murit la vârsta de trei ani, după ce se îmbolnăvise de febră tifoidă. Familia regală a fost nevoită să îl îngroape în grabă, întrucât trupele Puterilor Centrale erau pe punctul de a ocupa capitala București, iar administrația se retrăgea spre Iași, ceea ce a amplificat tristețea Mariei.

l-au înțeles pentru poziția pe care a avut-o și l-au iertat. Printre altele, ea scria: „Scumpă Doamnă Carp, [...] Ai avut mai mult decât partea D-tale de durere, și deși ne-a despărțit o crudă deosebire, de păreri, niciodată n’am încetat de a mă gândi la D-ta și la durerea D-tale. În primăvara 1917 m’am dus la Țibănești să văd bolnavii de febră tifoidă și am depus în numele D-tale un mănunchiu de lăcrămioare mirositoare pe mormântul lui Petre al D-tale, gândind că poate ca și mine plângi că nu poți vedea un mormânt care ți-este scump. Știu că cel al cărui doliu îl porți acum, ne-a privit cândva ca fiind nenorocirea țării sale. Eram foarte mâhniți că un vechiu prieten de altă dată să fi cerut surghiunul nostru, dar am știut în totdeauna că bărbatul D-tale este credincios convingerilor sale. El era un luptător și noi îi stăteam în cale. [...] Dar deseori când vorbeam împreună, Regele și Eu, ne spuneam: Carp cel puțin trăește după convingerile sale; nu te poți supăra pe el, el crede că suntem nenorocirea țării sale. [...] Eu, care foarte în deosebi eram combătută de el, am păstrat totuși un colț din inima Mea pentru bătrânul, cinstitul gentleman, care mi-a spus în viață deseori adevăruri. Acum e în pace. Aibă Domnul sufletul său, și să-ți dea D-tale curaj

Însă timpul a trecut, iar vremurile s-au schimbat. În anii Primului Război Mondial, Carp s-a remarcat ca partizan al intrării României în conflict alături de Puterile Centrale, în timp ce Maria, devenită Regină, a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai unei alianțe cu Antanta. Nici nu se putea altfel pentru un om politic școlit la Berlin și Bonn și admirator al culturii germane, respectiv pentru cea ai căror părinți erau fiul Reginei Victoria a Marii Britanii și fiica Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Și totuși, admirația Reginei Maria pentru Petre P. Carp nu a încetat să existe. Prezentând în memoriile sale situația de la începutul războiului, ea sublinia că printre „germanofili” se număra și Carp, „unul dintre prietenii cei mai de încredere” ai Regelui Ferdinand, pentru care și el și ea aveau o „simpatie specială”. De aceea, mare le-a fost tristețea atunci când Carp, a considerat că Ferdinand și Maria erau trădători, întrucât încălcaseră tratatul de alianță cu Puterile Centrale și împingeau țara spre o alianță cu Rusia; credea că aceștia ar trebui să părăsească tronul României. „Vechiul nostru prieten Petre Carp! Pare imposibil, incredibil; dar va trebui să înfruntăm această întristare alături de multe altele”, exclama Regina. Ea revenea ulterior asupra acestei chestiuni, arătând că îi părea rău de poziția lui Carp, pe care sublinia din nou că l-a plăcut de la început, încheind astfel: „Noi eram făcuți să ne înțelegem unul pe celălalt, dar acest război a rupt în bucăți lucruri mai puternice decât simpatia mea pentru Petre Carp”.

Petre P. Carp, cu puțin timp înainte de război

După câteva luni, Regina a ajuns la Țibănești, unde fusese amenajată o tabără în care erau îngrijiți bolnavii de febră tifoidă. Maria a trecut cu această ocazie pe la conacul familiei Carp și a depus un buchet de flori pe mormântul căpitanului Petre. În memoriile sale, Regina scria: „Cred că era favoritul mamei, iar acum ea nu poate ajunge la mormântul lui, așa cum nici eu nu pot ajunge la al lui Mircea. În numele ei am depus un buchet de flori pe mormântul lui” . În jurnalul ei apare o variantă puțin diferită, dar care completează imaginea: „A căzut chiar la începutul războiului, în Transilvania. Cred că era preferatul mamei lui, iar acum o desparte de mormântul lui linia frontului!”. Cele 3 stele reprezintă stilizarea blazonului familiei Carp

Fațada principală a conacului Carp, Țibănești, 1937

Regina Maria în uniformă de infirmieră, în timpul războiului

Poansonul este folosit în prezent pe toate produsele de ceramică și fier ale proiectului „Batem fierul la conac!”

În 1919, când Petre P. Carp a murit, Regina a ținut să îi trimită o scrisoare de condoleanțe Sevastiei, văduva omului politic. Maria sublinia faptul că boierul de la Țibănești ocupase un loc special în inima ei, că l-a admirat și spunea, indirect, că ea și Regele Ferdinand

Fragmente din scrisoarea Reginei Maria către Sevastia, soția lui Petre P. Carp

și resemnare pentru a îndura această despărțire, care te va lăsa nemărginit de singură. Îți trimit toată simpatia mea, primește-o de la femeie la femeie, căci toți am pătimit, și durerea nivelează multe lupte, deschide multe porți. Să te aibă Domnul în paza Lui. Maria” .

3 | Țibănești ieri și azi

Două-trei vorbe despre oamenii locului.

Eugen Pînzaru umple orice pauză cu povești, povețe, rețete și vorbe de duh care-ți amintesc de-un mare povestitor. Poate chiar de Creangă.

Fotograful Gyuri Ilinca se întâlnește cu satul. Prima parte. Am hotărât să reluăm un obicei pierdut, cel al fotografiei „de familie”, al portretului-martor. Zis și făcut, cu ajutorul Școlii de Fotopoetică, am început să parcurgem satele, să întâlnim oamenii, să ne bucurăm de povești și reacții. Așa aducem în fața ta, privitorule, o primă colecție de portrete; sunt decupaje subiective despre noi, aici, în hotarele Țibăneștilor, făcute lejer, fără recuzită, uneori cu umor sau delicatețe. E o ladă de zestre și un depozit de viitor, e chipul tău, satule, așa cum ești acum. Le mulțumim tuturor pentru buna primire și dărnicia de a lăsa o urmă în istoria unui loc.

Fanfara Shukar din Zece Prăjini într-o pauză a cântării de la conacul Carp, alături de Șerban și Alexandra, gazde și dansatori de ocazie.

În casa doamnei Baltă am simțit pasiunea pentru lucrul bine făcut, am țesut la război și am privit ceea ce se poate numi o adevărată zestre. După experiențe de lucru în afară, familia Rusu s-a întors în Țibăneștiul colinelor dulci și aduce în prezent agricultura zonei.

Familia Rusu și-a legat destinul de viața conacului Carp cu o căsnicie și-un botez, iar tânărul David crește într-o casă cu istorie în timp ce părinții săi contribuie la renașterea locului.

Sub o boltă de vie, Paul Bodoc și copiii stau ciorchine.

Familia Palaghiu, cu mici și mari, ascunde multiple talente, într-ale meșteșugului, ale gătitului și ale oratoriei. Duminica, nea Costică Palaghiu leapădă mâinile de sobar pe unele de pianist.

Nu poți cunoaște împrejurimile cu adevărat până nu le-ai privit la pas și din căruță.

Mulțumim, nea Ghiță, nea Ciobăniță și tinerilor George și Marius pentru contactul cu satul de acum.

Meșterul nea Georgică Dârjan îmbină tâmplăria și dogăria cu vorba bună și umorul.

În casa lui e armonie și pace. Fiecare obiect își cunoaște locul. Ne-am bucurat să vorbim și să-l vizităm pe ieromonahul Visarion.

Doinița Cristian, inițiatoarea spațiului de expunere locală, predă, cântă și dansează. Ordonează toate cele cu pasiune și vitalitate.

Mama Anica tricotează botoși blânzi din lână aspră și chiuie cu foc.

Jurnalul workshopului din 2018, în decupaje subiective. Hodorong-tronc despre arhitectura, meserii, transmitere si , oameni. Cu „Batem fierul la conac!” în gând scrie Alexandra Mihailciuc si , ilustreaza Laurie Mauret.

Daniel Ifrim este olar din tata-n fiu si , profesorul nostru de olarit. În mâinile lui vezi toata istoria formelor în câteva secunde. Forme perfecte si , declinarile lor schioape populeaza camerele , de lucru, dupa ce participantii , parasesc cu greu roata olarului. Bucuria lutului curge prin corpurile noastre ca o energie vie.

Sunt aici de multa vreme. Am vazut multele vieti , ale conacului, oameni mici si , oameni mari între peretii , lui. Aici a rasunat pianul, au recitat poeti, , au învatat , copii, am fost locuinta , pentru familia Carp, spital pentru oameni în nevoie, cooperativa populara si , mai nou, centru pentru mestesuguri. , ,

Daca te gândesti , la mine, ma poti asocia cu multe cuvinte , serioase: regenerare-reciclare, comunitate si , coeziune sociala, educatie prin restaurare, , mestesuguri traditionale, tehnici , , , experimentale, arhitectura prin experienta , directa, patrimoniu pentru toti, , sustenabilitate rurala, eco-economie, resurse locale. Eu sunt conacul Carp din Tibanesti, , , locul care încheaga atelierele Batem fierul la conac!

Nu sunt o simpla camera. Eu dau numele proiectului, Batem fierul la conac! Aici e un univers aproape mitic cu forja, metale, carbuni si , multe perechi de , foc, unelte diverse si mâini, pricepute sau începatoare construind obiecte de fierarie care calatoresc în toata lumea. Fiecare obiect e mândru când e stampilat cu „Made in Tibanesti”. , , ,

Noi suntem dintr-un neam care a facut istorie. Numele nostru de familie e Meissen. În conac suntem multe. Dar am avut o viata , grea aici, la un moment dat oamenii au hotarât ca nu ne mai iubesc. Si , ne-au distrus. Asa , cum ne vedeti , acum, aratam dupa multe ore de munca, dupa suspine si , fardari. An de an tineri voluntari ne-au îngrijit cahla cu cahla ca sa ne cinstim numele si , sa bucuram oamenii.

Georgica Dârjan alearga din atelierul de tâmplarie în cel de dogarie. În dosul casei sale sed ca-ntr-o , orchestra butoaie de toate dimensiunile în toate stadiile de lucru. Anul acesta am vazut cum sunt construit de la prima doaga.

Balconul Julietei descopera o priveliste , mai neobisnuita, personaje , energice trag de un capat al meu, facând din scripete o sculptura cinetica ce învioreaza atmosfera fatadei. Sunt funia , atot-lucratoare.

Prin Tibanesti înca razbate sunetul potcoavelor noastre. Suntem cele , , mai gratioase siluete din peisaj. Daca avem norocul sa fim îngriiti, , , facem mândria omului care ne este alaturi. An de an purtam tineri arhitecti, , artisti , si , fotografi în amintiri fara seaman.

Pornesc o discutie , în jurul fierului forjat. Le povestesc participantilor despre ce , înseamna companionajul, despre stilurile istorice, tipuri de metale, îmbinari si , patine. Lumea asculta ca la sezatoare. În afara de , workshopurile de fier forjat, anul acesta voi forma elevii Liceului Tehnologic Petre P. Carp în meseria de fierar de arta si , voi insista sa le explic actualitatea si oferite de , posibilitatile , aceasta directie. ,

Mausoleul Carp, îi uneste dincolo de moarte pe-un strabunic, un bunic, un tata , si-un fiu Carp. Crucea a fost faurita de companioni-fierari si pe locul , , asezata , în care se spune ca s-a învesnicit Petre P. Carp în timp ce îngrijea gradina. Tot , ce vedem în jur, conacul, anexele, mausoleul, biserica si , chiar si , aceasta gradina sunt parti , ale acestei proprietati, , cu titlu special în Lista Monumentelor Istorice: Ansamblul Conacului Petre P. Carp, declarat monument istoric de clasa A.

Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din satul Jigoreni, cunoscuta de toata lumea ca „biserica albastra”, îsi , bucura comunitatea si , vizitatorii prin modestie mândra, prin proportie , si , pictura, prin pace, liniste , s-adunare. ,

Dupa ce a asistat mesteri sobari la cladiri si , , demontari de sobe, dupa ce a colindat pe santiere , si , prin ograzi, Alexandra s-a hotarât sa cinsteasca mestesugul construitului de sobe într-un volum. L-a botezat În jurul focului. De-asta lânga ea sade sobarul nea Costica Palaghiu, cel cu care a , descoperit o parte din secretele acestor instalatii , de încalzit. Cu cei doi pe post de calauza, intram în incinta sobelor, prin fumuri, focare si sa ducem mai departe lumii cunoasterea noastra. , cenusare , ,

Sunt pregatita de mâini de pictori si , artisti, , sunt tencuiala pentru fresca. Pictorii Gabriela, Paul si , Andrei împreuna cu participantii , lucreaza într-un atelier experimental de fresca, al carui program iconografic sintetizeaza proiectul, din trecut pâna-n prezent.

De prin sate adunate, obiecte iubite sau refuzate de traiul contemporan, ne spunem povestile. Camera-muzeu este facuta , de localnici pentru localnici si , vizitatori. Eu, marele razboi de tesut , astept mâinile care sa ma transforme din mobila-n unealta. , Sunt soba albastra din camera cu peretii , de lut auriu si plafon alb. I-am , auzit pe cei ce locuiesc temporar aici, ca ne-ar duce dorul odata întorsi , acasa, ca le place atmosfera acestei camere. Peretii , de pamânt devin amprenta interioara si , te cheama, spun ei. Conacul de la Tibanesti , , este un loc original în care zeci de oameni si-au , scris povestea tencuindu-l. O comunitate îl distruge si , o comunitate îl reface. E un exercitiu , de vindecare având ca pretext arhitectura.

De când m-a cunoscut, Sarah, o tânara geografa din Paris, a ramas fermecata. Doi ani la rând a venit la Tibanesti pentru , , a aprofunda tainele olariei, iar anul acesta a început sa transmita si , sa le explice tinerilor interesati , cu multa rabdare si , pasiune.

Iată ce am auzit că s-a-ntâmplat în 2018, pe scurt: Am finalizat gardul istoric din fier forjat, am făcut o scară metalică către spațiul de studiu destinat comunității, am reclădit o sobă istorică, am tencuit suprafețe importante ale conacului și am făcut termoizolație. Am avansat cu tâmplăriile, uși, ferestre și mobilier. Obiectele, marcă a locului, au participat

la nenumărate expoziții și prezentări, între care: Romanian Design Week, Redesign Crafts 2.0 și Comunitatea Tradițiilor Creative. Toate proiectele asociației au purtat logo-ul Anului Cultural al Patrimoniului Cultural.

gest” prezent la festivaluri naționale și internaționale de film. Conacul Carp primește primele tururi de vizitatori în cadrul programului Castlebreak - Moldova reședințelor nobiliare, precum și grupuri de copii dornici să descopere bucuria patrimoniului.

În 2018 apar primul număr al ziarului cultural Batem fierul la conac! precum și documentarul „Materie și

Asociația Maria ia premiul Soluții inovatoare în promovarea patrimoniului cultural la Gala AFCN.

Țibănești ieri și azi | 6

Despre proiectul cultural „Batem fierul la conac!” Gânduri și note intersectate de arhitecții Alexandra Mihailciuc și Șerban Sturdza

roiectul de arhitectură a început acum 11 ani, într-o casă monument istoric conacul Petre P. Carp, confiscat în 1949 și retrocedat ca ruină. Recuperarea acestei proprietăți a mizat pe găsirea unor modalități de reciclare creativă, pe o schimbare de funcțiune, din reședință în centru de studiu pentru meserii tradiționale și arhitectură.

Astfel a fost generat proiectul „Batem fierul la conac!”, numele sub care coexistă o școală continuă de fierărie adresată în mod gratuit tinerilor din Țibănești (Iași), o suită de workshopuri de meșteșuguri tradiționale și tehnici experimentale adosate conacului Carp și o colecție de obiecte create în acest context. Cum poate fi folosit un monument istoric degradat? Cum poate fi reintegrat în viața comunității? Ce întreține viața de acolo? Ce produse se pot dezvolta pornind de la priceperea comunității locale? Cum promovezi meseriile patrimoniului in mediul rural și

cum atragi circuite economice sustenabile? Cum se rezolvă problema proximităților? Care sunt politicile pentru patrimoniu care se pot desprinde din acest studiu de caz, ce pot fi preluate și folosite în alte situații?, iată o parte dintre preocupările noastre. Folosind conceptul „tradițiilor creative” menit să combată percepția falsă asupra patrimoniului, considerat un subiect desuet, romantic și non-productiv, sunt în pregătire colecții de obiecte (ceramică, metal, lemn), produse în atelierele din zonă care să răspundă unor nevoi actuale și să dezvolte în timp locuri de muncă. Echipele implicate în proiect și în viața comunității depășesc granița arhitecturii. Ele adoptă o atitudine pro-activă, generând proiecte care vor întregi un peisaj cultural încă neconștientizat. Se fac studii pentru întregul ansamblu istoric, incluzând parcul, se evaluează potențialul unor localități învecinate care pot deveni parte dintr-o configurație cultural-economică puternică și atractivă: Țibănești - Jigoreni (biserica de lemn monument istoric) - Zece Prăjini (fanfare) Schitu Stavnic (olărit) - Dagâța (conac, biserică). Actul de restaurare al conacului și al anexelor nu este singular, el se topește într-o multitudine de activități și face parte dintr-o suită metabolică ce vizează în final normalitatea și creșterea unui ecosistem.

Scaune tripod, interpretări ale scaunului tradițional țărănesc, semnate Șerban Sturdza

Scaunele sunt interpretări ale familiei BOLT, expusă la Bienala de arhitectură de la Veneția, 2008.

„Au fost o bunătate de oameni!” istorii căutate de Ciprian Voicilă, etnolog la Muzeul Țăranului Român articol început în nr. 1

orința noastră de a descoperi urmele lăsate în memoria locului de viața boierului Carp ne-a condus, în cele din urmă, la doamna Ermina Cocea. Privind un teanc de fotografii învechite de vreme, dânsa a făcut să defileze prin fața minții noastre – prin puterea poveștii – chipuri din alte vremuri: „conu Nicu Carp”, „duduia Olga”, Petru Carp, „nana Sturdza”. O frântură din poveste ne rămâne ca o rană adâncă, săpată în memorie: „După revoluție îmi spune cineva, știi ceva, a venit cineva, o rudenie a lui Carp. Cin-să fie? Cin-să fie? Am venit și eu. Zic, nu știu, dacă ei săracii au fost arestați, chinuiți, pedepsiți, vai, vai cum au mai fost! Și cum am fost! Era un consătean de-al meu, Vasile. Zic, măi Vasile, a venit o rudă a lui Carp, poți să mi-l arăți și mie? Zice, uite-l. Zic, nu este, cum să fie?! Atât era de slab - topit, topit, topit! Ajung la el. Cu îndrăzneală îl întreb, cine sunteți? Dar el stă așa și mă fixează, și mă fixează. Zic, nici eu nu vă cunosc. Zice: da, da; eu sunt băiatul lui Nicu Carp (că au fost doi băieți și două fete). Atâta era de topit și de slab de nu-l puteai cunoaște. Și îmi spune, măi, tu ești Ermina? Zic, da. Ia uită-te la

ochii ăștia, nu seamănă cu ai lui tăticu’? Nu-s eu? Eu sunt, Ermina. Și îmi spunea: atâta sunt mulțumit, măcar să mă înmormânteze în cavou, aici, în Țibănești. Și e înmormântat în cavou. Și îmi povestea cum a fost arestat la Gherla, la Cluj. Ne-am dat mai deoparte și îmi povestea săracu’. Pe unde a fost el arestat căra pietre la o apă, undeva. Și seara când să-i culce, îi culcau, intrau acolo cum intrau. Adormeau și ei când adormeau. După ce adormeau, patul acela îl băgau în apă, îl scotea cu tot cu dânșii. Să mai doarmă? Așa de chinuiți au fost. Când au venit atunci și i-au arestat, i-au arestat la ora trei din noapte de n-a știut nimenea. Și ei au fost niște boieri cu atâta bunătate pe care au avut-o întrânșii! Așa a fost să fie”. Faptele bune ale boierului Carp au dăinuit în inimile localnicilor, în ciuda vitregiei vremurilor, și a acțiunilor denigratoare întreprinse de comuniști: „Eram mică. Și a murit duduia „Marijana”. Din Gara Rafaila au adus-o cu car și cu nu știu câte perechi de boi. Și când au adus-o în sat, că e înmormântată aicea, zice că le-a dat lor [țăranilor] de pomană, carul cu boi. La văduve le dădea câte-o vacă cu lapte. În nouă

sute șaisprezece [familia Carp] le-au dat [țăranilor] cu hectarele! Până la cinci hectare li s-o dat. (.) Au fost o bunătate de oameni! În ‘41 s-a dat și partea asta la deal. Ne-o dat și nouă un hectar de pământ pe dealul Boului, că eu sunt orfană de război, tătăica al meu e mort pe front. Și când cu comunismu’, ni l-o luat că au zis că [noi] am fost cu boierul.” Tanti Ermina își mai amintește că de jur-împrejurul conacului se circula cu cai, „venea șareta cu boierii”, iar apa de la Candachia izvora în apropierea conacului. „El respecta foarte mult lumea din sat. Așa se face că și lumea din sat îl respecta pe el”. Domnul Eugen Pînzaru, un adevărat povestaș al comunității din Țibănești, avea să completeze amintirile doamnei Ermina. Mătușa lui Eugen Pînzaru, Catinca Pumnete, a fost „administratora de interior” a lui Petre P. Carp. A fost trimisă de el în Elveția, unde a învățat bucătăria italiană, germană și franceză. După moartea acestuia, bătrâna s-a retras. Din relatarea care urmează reiese că boierul Carp a fost pentru locuitorii Țibăneștiului nu doar un protector, ci și un erou civilizator al locului. „El [Petre P. Carp] a avut mare grijă de cei care au fost lângă dânsul. Totdeauna, i-a împroprietărit și pe cei care n-au lucrat, dapăi pe cei care au lucrat. Carp a fost un personaj foarte iubit în Țibănești. La nivelul anilor 1910, când încă trăia Carol I, nepotul lui Ferdinand, viitorul rege, venea aici la serate, la Țibănești. Erau 4 băieți și o fată. Fata e bunica domnului Sturdza. El respecta atât de mult lumea de-aici, încât când veneau la serate el le-a spus de la început: vedeți că la Țibănești ora 12 e ora 10. Adică nu venea de la București ca să-i tragă pe curteni după dânsul. El se adapta la viața de la curte. Aici nu veneai vara și făceai serată până la ora trei! A avut aici, în Țibănești, o sursă care producea lumină electrică. La o mie nouă sute și ceva! El respecta foarte mult lumea din sat. Așa se face că și lumea din sat îl respecta pe el. Am să vă dau un exemplu. La 1907, când a fost răscoala, el fiind un om bogat. Nu e niciun secret că în jur sunt sate de țigani. Țiganii de la Negrești au venit să treacă aicea, la pod. Oamenii din sat s-au adunat și-au spus: voi [vă duceți] în altă parte! Noi, cu omul nostru, n-avem nimic! El era iubit de oameni. I-au trimis înapoi, nu i-au lăsat să vie să deie foc. El a făcut multe pentru sat: nu numai biserica. A făcut o școală foarte frumoasă. De altfel, am fost și eu acolo. Eram la început de grădiniță. Și așa de bine era gândită! De exemplu, în fața cancelariei, pe o rază mai mare decât camera aceasta era un loc unde se jucau copiii, pe terasă. Când ieșeau la joacă ei se jucau, de

7| Țibănești ieri și azi fapt, sub nasul învățătorului. De altfel, el [Petre P. Carp] dă prin testament 9 hectare școlii: 4 hectare și jumătate ale școlii, ca să fie o sursă de bani pentru școală și unde copiii să învețe lucrul la pământ, și patru hectare și jumătate învățătorului spre folosință. Și școala avea stupi, avea atelier de tâmplărie, avea atelier de fierărie. Avea crescătorie de viermi de mătase. Eu am făcut școala la nivelul anilor ‘50, ‘60. Și atunci exista tradiție să crești viermi de mătase aici, în Țibănești. Tradiție care venea de la el. Avea o pepinieră. Eu știu să altoiesc deatunci. Toți copiii învățau să altoiască”. Aflăm un amănunt grăitor în privința diferenței enorme de mentalitate și de viziune între omul interbelic și „omul nou” comunist: când s-a făcut colectivizarea în Țibănești – prin anii ‘50 – țăranii au fost convocați la conac și un politruc le-a vorbit de la balcon, îmbrăcat în hainele boierului Carp, pretinzând că este boierul Carp (!). Oamenii l-au privit cu neîncredere fățișă: era un „boier” ciudat, îi îndemna pe țărani să renunțe la proprietatea privată și să susțină procesul colectivizării. Un alt personaj extrem de viu, cu care ni s-au

Pe urmele unui cobzar moldovean călătoria etnomuzicologului Florin Iordan de la Muzeul Țăranului Român și mâna-dreaptă a celor Trei Parale

n vara lui 2017 am poposit –

împreună cu câțiva colegi de la Muzeul Țăranului Român din București – la conacul din Țibănești. Fusesem invitați de o echipă de arhitecți ce încearcă reîntregirea conacului, dar și integrarea acestuia în viața comunitară a satului și a micii regiuni înconjurătoare. Rostul nostru era acela de a depista oameni, tradiții, obiecte ce pot interesa un muzeu etnografic precum cel la care lucrăm. În cele mai multe cazuri, depistarea a urmat de fapt informații puse la dispoziție de echipa de arhitecți de la conac.

Astfel am aflat, printre altele, de violonistul rom Neculai Axinte din satul Țibănești. M-am mirat să aflu de un violonist într-o zonă care este de multă vreme dominată de instrumentiști suflători; nu suntem departe de celebrele sate de fanfaragii: Zece Prăjini și Valea Mare. Mai mare mi-a fost mirarea când, stând de vorbă cu Neculai, am aflat că tatăl lui, vioristul Gheorghe Axinte a fost până de curând folosit ca cobzar de formația de folclorică a comunei Țibănești. De ce cobzar? Simplu: formația nu avea un astfel de instrument în grup iar bătrânul Axinte fusese în copilărie interpret de cobză și își mai amintea încă bătăile necesare („Bătăile”, adică formule de acompaniat specifice tipurilor de joc: horă și sârbă în primul rând, formule denumite în alte părți: „țiitură” sau „pană”). Aici, trebuie să vă spun că, pe lângă faptul că lucrez la Muzeul Țăranului Român, sunt eu însumi muzician, coordonator al unei formații, numită Trei parale, unde sunt interpret din fluiere și din... cobză. În urmă cu mulți ani (în 2004) reușisem să mai întâlnesc doi cobzari în Moldova: pe minunatul Constantin Negel din Șupitca, Botoșani și pe Ion Dudu din Năruja, Vrancea. Prin urmare am fost mai mult decât entuziasmat să-l cunosc pe bătrânul Axinte, dar nu aș fi putut să-mi imaginez parcursul necesar. Așadar, ne-am dat întâlnire într-o seară cu Neculai, de data aceasta aproape de casa lui, din satul Domnița. Urma să las mașina la șosea și să mergem un pic pe jos pe o cărare până spre casa lui Neculai, situată undeva după o râpă, loc în care nu am fi putut ajunge cu mașina. Sau am fi putut ajunge, dar n-am mai fi putut pleca. Eram împreună cu colegul meu Ciprian Vocilă, cu Neculai și cu bătrânul și mergeam încet pe cărarea umedă încercând să nu patinăm și să-l sprijinim pe bătrân să nu alunece să-și rupă ceva. După un ultim asalt mai greu: o pantă abruptă și la fel de umedă ajungem la mica casă a lui Neculai. Ni se pune la dispoziție o cameră, iar noi

încrucișat drumurile, este doamna Doinița Cristian, fostă învățătoare în sat. Strânge cu entuziasm obiecte tradiționale din Țibănești pentru muzeul etnografic local. De unde provin obiectele? De regulă, de la diverși consăteni care i le donează. Nu am găsit în Țibănești mulți meșteri tradiționali. Cauzele sunt numeroase: dispariția fizică a meșterilor de odinioară, fractura între generațiile de ieri și cele de astăzi, îmbătrânirea populației autohtone și migrația tineretului spre orașe cu o piață a ofertelor de muncă mult mai atractivă. Am vorbit cu nea Timofte, care, după mărturia sa, a fost fierar „de mic copil”. Ne-a prezentat cu bucurie și multă solicitudine uneltele din atelier, de la ciocane la foale și nicovală. Dincolo de povestea vieții de fierar, m-a impresionat grija cu care și-a păstrat atelierul, deși nu a mai practicat această meserie de ani buni. În tinerețe, a făcut căruțe, a potcovit cai. „Noaptea lucram și ziua potcoveam”, își amintește nostalgic nea Timofte. Între două interviuri, am privit cu viu interes, la conac, demonstrația de forță, măiestrie, vitalitate pe care au pus-o în scenă tinerii companioni din Franța acompaniați de elevii fierăriei „Batem fierul la conac!”. Ciocanele

ne instalăm aparatura. Bătrânul e curios să pună mâna pe cobza mea și începe deja să o zdrăngăne puțin. Dar cel mai agitat este Neculai, coleric din fire, se străduiește să iasă totul bine. Pentru început încerc o discuție cu Neculai și bătrânul. Așa e cumva tipicul nostru, nu ne aruncăm pe înregistrat muzică, până nu vorbim un pic sau mai mult despre cum au învățat să cânte, de la cine, cine mai era în familie muzician. Pe bătrân sunt nevoit să-l abandonez rapid din conversație. Acesta e surd bine. Fusesem avertizat, dar mai întâlnisem cazuri: surzenia este, la muzicieni, boală profesională. Cântând o viață întreagă cu instrumentul în ureche (mai ales violoniștii) aceasta cedează odată cu vârsta. De data asta însă e groasă. Ca bătrânul să înțeleagă ceva cât de cât, sunt nevoit să urlu ca un apucat. Și după urletul meu primesc răspunsuri monosilabice descurajante. Mai bine să înceapă cântatul. Neculai se aruncă pe o horă locală, bătrânul încearcă să-l urmeze cu cobza, dar falsul este grosolan, degetele bătrânului calcă foarte aproximativ pe instrument și cum nu aude mare lucru nu are nici o reprezentare a ceea ce execută. Neculai se aprinde tot și zbiară dezamăgit la bătrân: „Do, do trebuie să iei. I-auzi!” și îi cântă cu vioara în ureche. Bătrânul dă din cap că da. Doar știe și el muzică. Încă o tentativă și din nou eșec. „Hai să încercăm o doină” zice Neculai schimbând tactica. Dar din nou eșec și iar eșec. Neculai e dezamăgit și agitat. Și eu sunt dezamăgit. Tare mi-aș fi dorit să mai prind un cobzar. Mai ales că, printre toate tentativele acestea eșuate, se întrevede că Axinte a știut odată meserie. Mână dreaptă – cea care face bătăile – merge bine numai cea stângă calcă aiurea pe instrument. Dacă veneam în urmă cu câțiva ani, când bătrânul mai auzea ceva, sigur aveam ce înregistra. Până la urmă, tot vorbind de surzenie, aflu că bătrânul are totuși un aparat auditiv. Dar nu l-a luat cu el! Este la casa lui bătrânească. Of! Alte discuții, alte negocieri. O nepoată tinerică este trimisă la casa bătrânului să vină cu aparatul. Așteptăm, mai ieșim pe-afară să ne limpezim, să ne liniștim. În fine, nepoata se întoarce cu aparatul și încercăm să-l pornim, încercăm să-l instalăm. Cu acest mic device agățat de urechea bătrânului repornim înregistrările. Dar rezultatul nu se schimbă. „Este stricat”, „nu este pornit”, „nu mai are baterie”, își dă fiecare cu părerea. Aparatul trece apoi prin mâinile și urechile fiecăruia. E clar! Nu funcționează. Probabil bateria, pentru că nu a mai fost schimbată de multă vreme. De fapt, n-a fost schimbată niciodată. Este aceeași pe care a avut-o aparatul atunci când l-a primit, în urmă cu niște ani, de la doctorul ORL-ist. În fine, e clar că trebuie să abandonăm. Dar nu fără să ne facem planuri de viitor. Vom mai încerca odată când vom reveni în regiune, de data aceasta, echipați cu câteva baterii. Facem drumul întors, prin noapte, pe cărarea umedă încercând aceeași echilibristică. La București, mă grăbesc să-i transmit colegului meu de la Muzeul Țăranului, Sașa Stoianovici (printre altele, cobzar și el) veștile de pe teren. Vestea bună: „Am găsit un cobzar”. Vestea prostă: „E surd. E surd de-a binelea.” Dar mai există o speranță: bateriile pentru un aparat auditiv. Facem planurile și ne gândim când să ne întoarceam la Domnița. Și nu durează foarte mult și iată că în octombrie plănuiesc o deplasare în centrul Moldovei: voi merge să urmăresc la o nuntă, cunoscuta fanfară din satul Valea Mare (județul Vaslui). După aceea, voi face o prelungire și către județul Iași la Domnița, la familia Axinte. Sașa este de

cădeau cu precizie, în ritm de rock, îndoind fierul fierbinte, iar din el se iveau, ca prin minune, obiecte și podoabe, spre bucuria copiilor din Țibănești, care priveau cu ochi lacomi întregul spectacol. Așteptăm nerăbdători să revenim în Țibănești. Amintirile localnicilor despre familia boierului Petre P. Carp merită aprofundate – mai ales cele provenite de la moștenitorii celor împroprietăriți „în zecime”. Procesul colectivizării orchestrat de comuniști în comuna Țibănești ar merita și el investigat. La fel, impactul pe care îl are aici proiectul cultural „Batem fierul la conac!”. Mai ales că finalitatea sa, se pare, nu este una strict teoretică: localnicii Țibăneștiului beneficiază de pe urma acestui demers cultural de lucruri practice, vizibile: o stație de autobuz cu troiță (Iisus-Vița) făcută din fier forjat, pe artera principală a satului, sfeșnic și icoană donate bisericii din sat, o cruce în cinstea lui Petre P. Carp, o spălătorie comunitară, un loc pentru reparat unelte, cărți născute în Țibănești, și iată acum mai nou, un ziar.

acord să mi se alăture. Este și el încântat de ideea de a se întâlni cu un cobzar. În ajunul plecării, iată-ne căutând baterii. Și nu este deloc simplu. Bateriile pentru aparatul auditiv sunt un model anume și nu se găsesc la orice magazin. Căutăm pe internet, găsim un astfel de centru care le are și este și deschis. În fine, suntem dotați: avem aparatele de înregistrat, de filmat, de fotografiat și... bateriile. La Pușcași, satul în care cântă Fanfara de la Valea Mare, tragem un frig, dar ne încălzim cu gândul că a doua zi vom asculta vioară și cobză ca acum 100 de ani. Neculai este pregătit, ne așteaptă, căci am tot vorbit cu el la telefon. Iată-ne acum întorși la casa lui, nu înainte de a fi bătut cu picioarele aceeași cărare întortocheată. Instalez aparatura în timp ce colegul meu, Sașa, face cunoștință și cu bătrânul Gheorghe și începe să se ocupe de problema numărul 1: aparatul auditiv. Scoate bateria cea veche și încearcă instalarea celei noi. Se potrivește și nu prea: nu este suficient de lată. Printr-un artificiu tehnic minor – o bucățică metalică în interor care să facă contactul necesar – pare că aparatul pornește. În orice caz emite niște sunete. Recunosc acest sunet și cred că l-ați recunoaște și dumneavoastră. Se numește microfonie și îl auzim la concerte atunci când muzicienii fac probe și, din varii motive, boxele scot un sunet ascuțit și întotdeauna puternic care ne pune tuturor urechile la încercare. Mă uit cu teamă la bietul bătrân către urechea căruia se îndreaptă acum aparatul dar, surprinzător, acesta dă rezultate: bătrânul aude ce-l întrebăm și ne și răspunde. Iată un prim semn bun după atâtea eșecuri. Ne așezăm la discuții și, printre altele, întrebăm: de la cine a învățat să cânte la cobză, între ce ani a făcut acest lucru, când a trecut la vioară, din ce instrumente era formația care cânta în copilăria și în tinerețea dumnealui, ce acordaj folosește la cobză? Începem și înregistrările și rezultatul, fără a fi perfect, este totuși mult mai bun. Mă surprinde felul bătrânului de a bate cobza (mai ales la melodiile de horă) pentru că îmi amintește de stilul unor cobzari olteni. Sașa este contrariat de acordajul pe care-l folosesc la cobză (un set de corzi acordat cu un ton mai sus), acordaj nu total necunoscut, dar oricum mai rar folosit. Toate acestea, și muzică și informații, sunt lucruri folositoare, căci ne confirmă sau ne nuanțează lucruri pe care le știam din alte surse sau chiar primim informații noi. Mergem înainte când cu muzică, când cu vorbe, cu rezultate când mai bune, când mai proaste. La final, luăm, și noi bucureștenii, cobza în brațe și cântăm câteva piese cu Neculai. Toată lumea pare mulțumită. Și noi, căci n-am revenit degeaba la Domnița. Ne luăm la revedere de la familia Axinte și, pe drumul de întoarcere la conacul din Țibănești - unde am primit cu generozitate găzduire peste noapte – discutăm, eu și Sașa, despre cele înregistrate, despre cele trăite.

Cultură și negoț | 8

2019 în date și fapte 1

2019 marchează 100 de ani de la trecerea în neființă a lui Petre P. Carp. Cu această ocazie, arhitectul Șerban Sturdza, strănepotul lui Petre P. Carp, propune o agendă culturală, cu activități și concerte care să cinstească acest moment. Următorul număr al ziarului „Batem fierul la conac!” îi este dedicat lui Petre P. Carp.

Totodată în luna iulie, Răzvan Popovici va concerta la conacul Carp din Țibănești pentru comunitatea locală. Răzvan Popovici a fost prim-violist invitat al Filarmonicii din Essen, al orchestrelor de cameră din München, Köln și Kobe, al Chaarts Chamber Artists, al Filarmonicii de Cameră din Salzburg și al Gstaad Festival Orchestra.

Cu ocazia centenarului Carp, vom organiza și o expoziție cu fotografie de epocă și în acest gând invităm localnicii să ni se alăture. Pentru orice fotografie istorică împrumutată temporar, oferim gratuit un portret fotografic inedit. Detalii la *.

Produsele Batem fierul la conac!, obținute în urma conlucrării între arhitecți-meșteri și ucenici, reinvestesc banii în dezvoltarea comunității locale și în susținerea cursului gratuit de formare în meseria de fierar de artă, demers pe care Asociația Maria l-a demarat din 2008 împreună cu Fundația Pro Patrimonio, Les Compagnons du Devoir și Liceul Tehnologic „Petre P. Carp”. O serie limitată de produse de ceramică și fier forjat se pot cumpăra din București, de la sediul The Ark-Depozitul de viitor (Uranus 150), Frog (Vasile Lascar 24) precum și cu vizită în showroom-ul atelierului din Cotroceni (numai cu anunț prealabil la prodidbucuresti@gmail.com). Pentru confecții de fier forjat executate la comandă: prodidbucuresti@gmail.com

Au mai mâncat o mămăligă moșind ziarul BFLC! Alexandra Mihailciuc și Andrei Tache. Inițiat de Asociația Maria Doina și Șerban Sturdza. Made în Țibănești. Copyright Asociația Maria, 2018

AFSR - Asociația Cele mai frumoase sate din România a decernat satului Țibănești titlul de “Sat cultural al României”, titlu obținut de către Asociația Maria pentru proiectele și acțiunile din perioada 2007-2018 precum și pentru ceea ce și-a propus în 2019.

Workshopul de meșteșuguri tradiționale și tehnici experimentale „Batem fierul la conac!”, ediția a XIII-a, se desfășoară între 28 iulie–11 august. Ca de obicei, oferim 4 locuri gratuite pentru tineri din comunitatea locală pe toată perioada atelierelor. Atelierele de art-terapie și teatru de umbre sunt deschise gratuit pentru un număr de 15 copii/atelier cu vârste între 7–13 ani. Înscrieri la *. Co-finanțat de AFCN

Dorim să ne mărim echipa redacțională cu voci proaspete din Țibănești! Căutăm gânduri de bine care vă preocupă, promovăm tinere talente, ascultăm povești bătrânești sau rețete locale. Totodată primim anunțuri de mică publicitate din partea localnicilor. Pentru înscrieri vezi *.

În 2019 bursele „Inovație prin meșteșug. Arhitectură și design” ne poartă în Franța la atelierele Les Compagnons du Devoir. Trecem prin toate etapele înțelegerii și fabricării obiectelor din fier forjat. Programul este desfășurat de către Fundația Pro Patrimonio în parteneriat cu Asociația Maria și Les Compagnons du Devoir, adresându-se tinerilor pasionați, studenți la arhitectură sau arte plastice. După 12 ani de evoluție constantă, încercăm să deschidem și mai mult povestea “Batem fierul la conac!” cu toate învățămintele ei, către comunități diverse și către tineri preocupați de generarea unor tradiții creative.

Anul se deschide cu inaugurarea platformei „Harta meșterilor în construcții”, proiect al Grupului Rural al Ordinului Arhitecților din România ce-și propune să promoveze meșterii și produsele lor. Meșterii zonei sunt invitați să se regăsească pe hartă, accesând:hartamesterilorconstructii.ro Meșterii zonei care nu apar pe hartă, se pot înscrie la adresa: contact@ hartamesterilorconstructii.ro

Albastru (albastrulmeu.ro) este numele unei serii de filme scurte și întâlniri cu oameni pasionați. Dacă ai povești despre albastru, case sau sobe albastre, pasiuni sau călătorii în ținuturi albastre, prietenii noștri așteaptă povestea ta la: albastrulmeu@gmail. com sau direct în pagina de facebook Albastru a proiectului.

#CatalogRomânia este un proiect care se naște. Inventariază casele autentice din zonele rurale care vorbesc despre noi și identitatea noastră. Dacă ai o asemenea casă, să-i spunem bătrânească, tradițională sau casă cu prispă și vrei să o consemnăm pentru eternitate, trimite un mesaj la adresa *.

* = facebook: Țibănești Ș-am pus la capăt de ziar și de lume, o sobă din ceramică de Meissen distrusă nu-foarte demult și reclădită aproape-acum. Să stea mărturie că binele învinge. Că binele-ncălzește. Că binele urzește. Sus la-naltu cerului. Așa ar fi să fie o urare veche de an nou! Redacția ziarului Batem fierul la conac! mail: prodidbucuresti@gmail.com facebook: Țibănești powered by Asociația Maria Începând cu anul 2007, Asociația Maria din Țibănești, desfășoară împreună cu partenerii săi activități prin care întărește coeziunea socială prin educație și cultură. Proiectele prin care catalizează dezvoltarea comunităților locale se axează pe: patrimoniu cultural, meșteșuguri tradiționale, tehnici experimentale, materiale și tehnici de construcție sustenabile, activități sociale de primă necesitate.

Liceul Tehnologic Petre P. Carp