Vatra Chioreana 2011 by vatrachioreana vatra

VATR A

˘ CHIOREANA Revista Þãrii Chioarului n Numãrul 5 (an VI) n Septembrie 2011 n Copalnic Mãnãºtur

V A T R A˘

CUPRINS:

CHIOREANA

Colegiul de redacţie Vasile DRAGOMIR – Editorial / 04

Director fondator: Vasile DRAGOMIR Redactor-şef: Emanuel LUCA

Marius CÂMPEANU – Iconografia bisericilor de lemn – monumente UNESCO – din Ţara Chioarului / 05

Senior editor: Alexa Gavril BÂLE

Adrian BOTA – Câteva consideraţii privind începuturile civilizaţiei umane în zona Chioarului / 11

Secretar de redacţie: Rodica MONE

Ioan BOTIŞ – Cetatea Chioarului / 19

Redactori: Adrian BOTA, Ioan BOTIŞ, Ana BISZTRICKI-FLORIAN, Ştefan BISZTRICKI-FLORIAN, Marius CÂMPEANU, Emilia LUPŞA, pr. farm. Florian - Ioan OROS, Adrian POP, pr. dr. Ioan TÎMBUŞ

Ioan Vasile ROGOZSAN, Robert-Cristian TÖKÖLYI – Elia Pop (1848-1922), portret de dascăl şi om de cultură chiorean / 25

Colaboratori: Ovidiu BOBB, Ioan BOTA, Sebastian CHINA, Alexandru DIMA, Gelu DRAGOŞ, Andrei FĂRCAŞ, dr. Mircea FARCAŞ, Teodor FLOREAN, Anca GOJA, dr. Ioan MARCHIŞ, Camelia OLTEAN, Ioana OLTEAN, Aurel POP, Dan POP, Ioan Vasile ROGOSZAN, Cristian TUREANU. Fotografi: Silviu GHEŢIE, Lucian Petru GOJA, Felician SĂTEANU, Emanuel LUCA, Radu OROS, Ana MOJOLIC, arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (MJIA).

Design şi tehnoredactare: www.vatra-chioreana.org Coperta I: foto Felician Săteanu Coperta IV: Emanuel Luca - Portretul poetului Ion Burnar (grafică digitală)

Dan CULCER (editor) – Memoriile doctorului Alexandru Culcer / 32 Aura PINTEA – Memoria – binecuvântare sau blestem pentru supravieţuitorii Holocaustului / 37 Ioan Martin TĂMAŞ, Cristina TĂMAŞ – Satul Bloaja / Izvoare – schiţă monografică / 39 Florian - Ioan OROS – Plante tămăduitoare. Reţeta Marelui Mir / 41 Ioan TÎMBUŞ – Consideraţii asupra mănăstirilor din Protopopiatul Mănăştur în secolul al XVIII-lea / 47 Veniamin MICLE – Stabilirea în Ţara Chioarului a liber baronului Ioan Micle de Şugatag / 50 Emilia LUPŞA – „Mai trăiesc şi năcăjesc” – scrisori de pe front / 53 Veronica SZINCULICS – Femei în cotidian / 57 Pierre DUTRON – Măşti şi carnavaluri: din Binche în Maramureş / 59 Mircea CRIŞAN – Parikal, nepotul OZN-ului şi alţi căvnicari celebri / 61 Sorin GRECU – „Diamantele nopţii” sau Povestea vieţii şi suferinţelor unei mari poete / 63 Ana BISZTRICKI FLORIAN – Cântecul liric din zona etnografică Preluca Veche / 64 Alexa Gavril BÂLE, Alexandra COSTIN, Gheorghe FĂT – Legende din Ţara Chioarului / 70 Marius CÂMPEANU – Restituiri foto / 72 Luana MĂGUŢ – Pe „Tabor”, la Mănăstirea Bârsana / 73

Revista VATRA CHIOREANĂ este publicată cu sprijinul: Consiliului Local şi al Primăriei ŞIŞEŞTI; Consiliului Local şi al Primăriei COPALNIC MĂNĂŞTUR; Fundaţiei Culturale ARCHEUS; Asociaţiei ŞURA; Editurii SCRIPTORIUM.

Alin DUNCA – Elemente turistice propuse pentru valorificarea potenţialului turistic al zonei / 74 LITERATURĂ: Vasile DRAGOMIR; Florica BUD; Anca GOJA; Ioan DRAGOŞ; Ioan GROŞAN; Dana POP; Gelu DRAGOŞ; Alexa Gavril BÂLE; Angela BOHĂŢEL; Teodor Florean; Igor URSENCO; Vasile E. LUPŞE; Adrian POP; Radu SUCIU; Ana BISZTRICKI FLORIAN; Ioan B. MARCUS; Mircea CRIŞAN; Alexandru SUBŢIRELU; Aurel POP; / 75-100

Adresa redacţiei VATRA CHIOREANĂ 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA. tel. 0740-084852 mail: vatrachioreana@yahoo.com web: www.vatra-chioreana.ro Acest număr al Revistei Vatra Chioreană a fost tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş.

ISSN: 2247 - 7667

Vatra Chioareană vă invită să publicaţi în paginile revistei sau pe site-ul www.vatra-chioreana.ro materiale despre Ţara Chioarului (istorie, monografii, etnografie, folclor, evenimente culturale, eseu, fotografii etc.) Materialele se pot trimite pe e-mailul redacţiei (vatrachioreana@yahoo.com) sau pe adresa poştală: 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA.

Redacţia

V A T R A˘

CHIOREANA

Prietene crescut la oraş fără milă, ca florile în fereastră, prietene care încă niciodată n’ai văzut câmp şi soare jucând sub peri înfloriţi, vreau să te iau de mână, vino, să-ţi arăt brazdele veacului. Pe dealuri, unde te ’ntorci, cu ciocuri înfipte ’n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborât din cer pe pământ. Ca să nu le sperii trebue să te apropii de ele cântând. Vino - încet.

[Lucian Blaga - Pluguri] din Lucian Blaga, POEZII, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1942

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Timpul explicaţiilor, veşnicia înţelegerii

arii scriitori ai literaturii române, din toate timpurile, s-au născut acolo unde s-a născut şi veşnicia – la sat. Slavici din Şiria, Coşbuc din Hordou, Rebreanu din Târlişua, Goga din Răşinari sau ai noştri contemporani - Augustin Buzura din Berinţa, Ion Mureşan din Vultureni ori Ioan Groşan din Mogoşeşti. Am numit doar câţiva dintre scriitorii ardeleni. Toţi şi-au muruit faţa cu mure, şi-au înnegrit mâinile dezghiocând nuci şi au adormit pe genunchii bunicilor lor ascultând poveşti adevărate, deoarece chiar şi basmele spuse de bunici sunt mai adevărate în copilărie decât moartea şi impozitele, la maturitate.

Vasile Dragomir

Dacă scriitorii de pe vremuri erau cunoscuţi de mai toţi ţăranii şi respectaţi de contemporani, cei de astăzi nu se cunosc bine, ei între ei, contemporanii îi privesc, în cel mai bun caz, cum privesc pomii care înfloresc toamna, iar vremelnicii stăpânitori îi urmăresc îndeaproape ca să le poată pune biruri pe operă, deşi atunci când cartea unui scriitor este premiată cu o sumă de bani, acea sumă nu este nici a zecea parte din cât primeşte un manelist la o nuntă de spoitori sau de ursari. Omul de litere, artistul plastic, cercetătorul, arheologul sau inventatorul sunt primii care simt deşertizarea societăţii în care trăiesc, ştiu că spoitorii şi ursarii politici îi folosesc doar pentru a se lustrui pe ei, nu pot face faţă uneia dintre cele mai teribile arme de distrugere a maselor – minciuna bine ticluită – şi se izolează. Numai că, spre deosebire de pustnicii care se retrăgeau din faţa necredinţei în pustietăţi, artistul se poate izola chiar şi în mijlocul mulţimilor pentru a se apăra de falsele credinţe. Tristeţea îl face invizibil, repetatele dezamăgiri îi uscă rădăcinile. Ce se întâmplă în această situaţie? Oamenii devin arhitecţi în locul arhitectului şi construiesc dărâmând, arheologul este înlăturat de căutătorii de comori şi rămânem fără comori, cel ce improvizează devine mai util decât cel care inventează, pictura este înlocuită de postere şi de afişe, muzica – de zgomote, iar cuvântul ziditor este înlocuit de datul din coadă, de aprobarea mânzului şi de aplauze comandate. E nevoie de artişti, de ziditori profesionişti în orice domeniu pentru ca o naţiune să nu devină populaţie. Creatorul din astral este suma creatorilor de pe pământ şi ca să-i ferim pe aceştia de izolarea la care-i constrânge armata răului trebuie să-i primim la adăpost, în casele noastre. Revista Vatra Chioreană este şi vrem să rămână o casă primitoare, a naşterilor şi renaşterilor spirituale, cercetată de lumina soarelui, iscodită de razele lunii. Aici, când se naşte un artist, se naşte şi o speranţă, iar după speranţă urmează veşnicia.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

05 muzeograf

CHIOREANA

Marius Câmpeanu

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

Iconografia bisericilor de lemn - monumente UNESCO din Ţara Chioarului Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Şurdeşti

mitirul satului, în care atenţia îţi este atrasă încă de la intrarea pe portiţa de lemn ridicată în stil maramureşean de unsprezece morminte la care „pecetluirea” locului de veşnicie s-a realizat printr-o piatră cioplită în formă de sarcofag de factură romanică [3].

Biserica de lemn din Şurdeşti a fost ridicată în anul 1721 de meşterul constructor Ioan Macarie reprezentând o construcţie maiestuoasă ce se impune atât prin dimensiunile deosebite ale clădirii propriuzise (18 m lungime, 8 m lăţime şi 12 m înălţime până la coama acoperişului) cât mai ales a turnului său „cu cei 54 m până la cruce”[4].

şezat la 17 km de Baia Mare, pe drumul ce duce spre oraşul Cavnic, satul Şurdeşti [1] este cunoscut pe harta turistică a ţării şi a lumii prin biserica sa de lemn considerată până recent drept cea mai înaltă construcţie de lemn din Europa [2].Tot aici, anual, în a

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

doua zi de Paşti, feciorii sărbătoresc Udătoriul, un obicei străvechi ce are drept scop asigurarea fertilităţii câmpului, ritual cu semnificaţii agrare conservat până în zilele noastre într-o formă nealterată. Lăcaşul sfânt ce-i are patroni spirituali pe „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” este amplasat în ci-

Atât pictura murală cât şi icoanele din biserică au fost realizate de Ştefan Zugravul din Şişeşti la 1783, în sprijinul datării fiind luată în calcul şi inscripţia chirilică păstrată în altar pe grinda de sprijin a tâmplei [5]. Păstrându-se tematicile de tradiţie postbizantină, pictura prezintă sub aspect stilistic numeroase influenţe din arta apuseană. Personajele sunt redate în manieră naturalistă, reflectând cunoaşterea de către autor a literaturii patristice şi hagiografice. Icoanele împărăteşti şi prăznicare de pe iconostas sunt încadrate de decoraţiuni vegetale sculptate, dintre care cel mai des întâlnit este motivul viţei-de-vie. Pictura din Sfântul Altar este degradată, distingându-se foarte greu compoziţiile iconografice. Pe bolta absidei este redat Mielul lui Dumnezeu, înconjurat de jur-împrejur de personaje biblice, scenă

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

realizată într-o accentuată notă apuseană. Pe timpanele bolţii sunt reprezentate Cetele îngereşti. Pentru fiecare ceată îngerească a fost aleasă o cromatică aparte. De asemenea, heruvimii au corpurile acoperite de aripi, arhanghelii poartă costume militare iar „începătorii” au tunici simple de culoare verzuie. În scenele aflate pe timpanele pereţilor de sud şi nord sunt redaţi cei douăzeci şi patru de bătrâni din apocalips şezând pe tronuri şi purtând pe capete cununi de aur. În partea de jos sunt redaţi câte patru îngeri cu lămpi de foc. În registrul inferior din absida altarului sunt redaţi sfinţi episcopi înveşmântaţi în saccos cu mitră roşie şi cârjă înaltă de formă catolică [6]. Partea de răsărit a tâmplei prezintă un număr de patru scene din Vechiul Testament din care pot fi identificate doar două: Minunea salvării celor trei cuconi aruncaţi în cuptorul de foc de Regele Nabucodonosor [7] şi Portretul episcopului Timotei. Iconostasul datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind amplasat în faţa tâmplei. Icoanele sunt aşezate potrivit erminiei, fiecare personaj fiind redat sub arcade sau în medalioane, în timp ce fiecare scenă este în cadre rectangulare şi pătrate. Tematicile sunt

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Sfânta Treime (bolta naosului) - Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Şurdeşti

despărţite între ele de ornamente sculptate de factură barocă decorate cu motive florale între care predomină motivul viţei-de-vie. În decoraţia iconostasului la nivelul superior distingem o anumită particularitate, aceasta constând într-un tip de ancadrament sculptat ce prezintă forma acvilei bicefale, ornamentul ce lasă loc la multiple meditaţii [8].

Maica Domnului rugătoare (bolta naosului)

Cerimea naosului, suprafaţă foarte bine conservată, prezintă mai multe tematici înlănţuite într-o singură compoziţie. Pe axul principal, în centru, este reprezentată Sfânta

Treime (în versiune occidentală) formată din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul (purtând Sfânta Cruce) şi Dumnezeu-Duhul Sfânt sub forma unui porumbel. În jurul Sfintei Treimi zboară îngerii, întreaga scenă fiind înconjurată de crengi şi frunze decorative. Pe acelaşi ax central, spre iconostas, este reprezentată Maica Domnului rugătoare, simbol al Bisericii pământeşti. Maica Domnului este redată în medalion, în interior cu textul chirilic: “milostivirii de Dumnezeu născătoare”. În partea opusă, spre peretele pronaosului, în medalion, este reprezentat Mielul lui Dumnezeu ce simbolizează jertfa Mântuitorului [9]. Mielului pascal este pictat în alb, în picioare, pe o colină ce simbolizează Dealul Căpăţânii şi îi este asociat un steag (steagul Învierii). Sub reprezentarea Sfintei Treimi, la miazănoapte, este redat proorocul Ilie în carul său de foc, la bază aflându-se proorocul Elisei cu braţele întinse, primind mantia aruncată de Ilie. În proximitatea acestei scene, spre peretele de vest apare Scara lui Iacov, scenă în care Iacov este reprezentat dormind iar deasupra lui se află o scară ce se înalţă spre cer pe care îngerii lui

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

07 Dumnezeu urcă şi coboară [10]. La miazăzi, zugravul a ilustrat câteva fragmente din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. Redăm prima reprezentare prin textul biblic edificator: „şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi întorcându-mă am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe cineva asemenea unui fiu al omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sâni cu un brâu de aur” [11]. Alăturat celor şapte sfeşnice de aur şi de „fiul omului” este redat Îngerul apocaliptic [12] şi o femeie îmbrăcată în purpură şezând pe o fiară roşie cu şapte capete [13], tematici desprinse tot din textul Apocalipsei. Îngerul apocaliptic are faţa strălucitoare ca soarele scoţând raze, cu piciorul drept stă pe mare şi cu stângul calcă pe pământ. În mâna stângă ţine o carte deschisă, iar mâna dreaptă este îndreptată spre cer. Din reprezentarea iconografică, potrivit erminiei, lipseşte Sfântul Ioan care îngenunchiat ia cartea din mâna îngerului [14]. La extremităţile bolţii cu pereţii laterali ai naosului sunt redaţi Evangheliştii, în cadre pătrate cu antrelacuri de jur-împrejur decorate cu motive florale, după cum urmează: Ioan (sud-est), Matei (nord-est), Luca (sud-vest) şi Marcu (nord-vest).

ictura pereţilor laterali ai naosului prezintă numeroase degradări ale stratului pictural împiedicând astfel identificarea compoziţiilor iconografice. Din punct de vedere structural, pictura naosului este împărţită în două registre suprapuse, separate de o bandă ornamentală cu motive florale. Scenele iconografice din cadrul aceluiaş registru sunt delimitate cu ajutorul aceloraşi ornamente. În registrul superior sunt redate Patimile lui Iisus, din care pot fi recunoscute scena Rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi înfăţişările Mântuitorului în faţa procuratorului Ponţiu Pilat şi a regelui Irod. Peretele de sud al navei, în registrul inferior, prezintă următoarele reprezentări: un sfânt mucenic (în mâna dreaptă are ramuri de finic iar în mâna stângă ţine globul pământesc), Vedenia arhiepiscopului Petru din Alexandria [15], Sfânta

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

Scenă din Apocalipsă (bolta naosului) - Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Şurdeşti

Treime la stejarul Mamvri, Sf. Gheorghe (în veşmânt ostăşesc, cu scut în mâna dreaptă şi suliţa în mâna stângă), Sf. Dimitrie (în ţinută ostăşeasă), Sf. Ioan de la Suceava şi Parabola vameşului şi a fariseului. Pe peretele de nord, se deosebesc potretele a patru sfinţi mucenici (din care unul este răstignit pe cruce iar altul este călugăr), Sf. Ecaterina (în mâna dreaptă cu o creangă de palmier iar în mâna stângă cu o roată, ce semnifică moartea martirică), Sf. împăraţi Constantin şi Elena (de o parte şi alta a Sfintei Cruci), Jertfa lui Avraam şi portretul unui personaj reprezentat pe scaun şi scriind. Pe peretele despărţitor dintre naos şi pronaos pictura este ilizibilă, tematica scenelor, posibil, ilustrează teme din Geneză [16] . Picturile din pronaos sunt greu lizibile, putându-se distinge doar câteva tematici. Pe peretele de sud este redat un fragment din Judecata de Apoi. În partea superioară, spre naos, din categoria „Cetelor celor drepţi” este redată ceata epis-

copilor, în plan secundar apărând şi o ceată din „neamurile păcătoşilor”. În faţa celor două grupuri se află câte un înger ce trâmbiţează. Episcopii sunt înveşmântaţi în saccos şi cu mitre pe cap. „Păcătoşii” poartă costume militare specifice armatei franceze napoleoniene: mantale cu poalele răsfrânte şi prinse în faţă de mijloc, pălării de tip bicorn cu margini mari şi jambiere strânse pe picior. În partea centrală a peretelui este redată Cumpăna dreptăţii, fixată în postamentul unei cruci, simbolizând judecata viitoare şi răsplătirea veşnică a faptelor bune. De-a dreapta şi de-a stînga Balanţei se află doi îngeri şi două inscripţii: „când vor trâmbiţa îngerii ... se vor aduna gloate şi se vor (cumpăni) faptele (bune) şi rele” şi „când se vor giudeca toate ... pământurile şi limbile”. La extremitatea cu peretele de vest este reprezentat un sfânt îmbrăcat într-o haină lungă de culoare roşie cu o cruce în mână. Pe peretele de sud pot fi recu-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş

Necredinţa apostolului Toma (peretele de sud, pronaos)

noscute câteva teme, precum Necredinţa apostolului Toma, Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, chipul unui sfânt episcop şi portretele a două sfinte muceniţe. Pe peretele de vest, în partea dreaptă a uşii de intrare, sunt redate două din minunile săvârşite de Iisus Hristos: Vindecarea slugii sutaşului şi Vindecarea orbului din naştere. În partea stângă a uşii, este redat un sfânt mucenic şi Parabola celor zece fecioare. Redarea acestei parabole, la Şurdeşti, prezintă o altă particularitate ce constă în redarea doar a celor cinci fecioare cuminţi şi a Mirelui Iisus. Scena are legătură cu Judecata de Apoi din tinda bisericii, fecioarele „înţelepte” cu candele aprinse în mâini şi pregătite pentru nuntă simbolizează pe oamenii care au făcut fapte bune şi sunt pregătiţi a-l întâmpina pe Mirele Iisus. Pe peretele despărţitor dintre pronaos şi naos pictura s-a deteriorat, doar în partea stângă putându-se distinge reprezentarea Patriarhului Avraam ce ţine în braţe sufletele celor aleşi şi alţi trei sfinţi redaţi în medalioane. Biserica de lemn din Şurdeşti este, în mod cert, o capodoberă a sculpturii populare, o „minune” ca mod de realizare constructivă ce pare a duce la limită capacitatea de rezistenţă a lemnului. Este o realizare de vârf a geniului popular al oamenilor care trăiesc pe acest loc binecuvântat de Dumnezeu, fiind şi sub aspectul picturii interioare o operă de înalt rang în contextul picturii medievale româneşti.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş

lopişul este aşezat în apropierea localităţii Şurdeşti, de care este despărţit doar de valea Cavnicului. Deşi sunt sate învecinate, de-a lungul istoriei Plopişul a făcut parte din ţinutul Solnocului de Mijloc aflat în principatul Transilvaniei, în timp ce Şurdeştiul se afla în „plasa” Baia Mare a comitatului Sătmar şi în componenţa Regatului Maghiar. Prima menţiune scrisă a Plopişului este din 1583, dată la care localitatea aparţinând Cetăţii Chioar [17] a fost arendată baronului Felician Herberstein de către principele transilvănean Sigismund Bathory.

Localitatea se înscrie în civilizaţia tradiţională a lemnului prin biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi prin lăzile de zestre bogat ornamentate confecţionate de meşterii populari, răspândite în toate satele din ţinuturile Chioar şi Lăpuş. Artişti pricepuţi în prelucrarea lemnului, locuitorii satului încep în anul 1798 edificarea bisericii sub păstorirea preotului Damian. Lăcaşul s-a ridicat din grinzi masive de lemn de stejar, la ea aducându-şi prinosul cele 49 de familii ale satului. Sfinţirea sfântului lăcaş s-a realizat la 12 noiembrie 1811, prilej cu care la piciorul Sfintei Mese din Sfîntul Altar au fost puse 49 de mo-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

09 nede (câte una pentru fiecare familie-ctitor) şi un act care atestă următoarele: „Anul 1811 fărcăzuită în noiembrie 12. Această biserică s-a făcut nouă de popa Damian” [18]. Biserica de lemn din Plopiş are dimensiuni modeste, în comparaţie cu biserica din Şurdeşti, amplasată pe partea opusă a râului Cavnic cu care se află într-un dialog spiritual continuu, având 17 m lungime, 7 m lăţime şi 47 m înălţime. Prin proporţiile echilibrate şi prin configuraţia volumetrică, biserica se remarcă ca fiind una din cele mai unitare construcţii ecleziastice din Maramureş. Conform tradiţiei orale, întărită şi de inscripţia cu caractere chirilice, păstrată pe spatele icoanei de pe Sfânta Masă [19], atât pictura interioară a bisericii cât şi icoanele de pe iconostas sunt atribuite lui Ştefan Zugravul, acestea fiind executate între anii 1810-1811. Originar din satul Şişeşti, localitate situată pe vechiul domeniu al Fisculaşului, zugravul este unul dintre cei mai renumiţi pictori de biserici din Maramureş cu o activitate cunoscută în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea [20]. Decorul pictat al bisericii se păstrează doar în naos (bolta, partea superioară a pereţilor de nord şi de sud, respectiv pe tâmpla iconostasului şi în cafas). Tematica iconografică aflată pe “cerimea” naosului este foarte bine conservată. În plan central este reprezentată Sfânta Treime, în reprezentare apuseană, formată din Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos în veşmântul Învierii şi cu Sfânta Cruce în mâna dreaptă, respectiv Sfântul Duh redat în chip de porumbel. Compoziţia este flancată de patru îngeri cu trâmbiţe, vestitori ai Apocalipsului. Pe acelaşi ax central, spre est, apare Maica Domnului rugătoare care ţine în mâini desfăşurat un brâu [21]. Fizionomia Sfintei Fecioare exprimă căldură şi bunătate, stări transmise şi de cromatica veşmintelor realizată în culorile roşu, albastru şi verde. În partea opusă, spre peretele de vest a naosului este reprezentat Arhanghelul Mihail, îmbrăcat ca ostaş al puterii şi purtând sabie, unul dintre protectorii bisericii. În planul central al axei laterale, de la extremitatea boltei cu pe-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

Coborârea de pe Cruce (peretele de nord, naos) Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş

retele de sud, este reprezentată scena proorocul Ilie suindu-se la cer. Potrivit erminiei bizantine [22], Ilie este aşezat în mijlocul carului tras de caii de foc, hăţişurile carului fiind încredinţate unui înger al Domnului. În spate, pe pământ, este reprezentat proorocul Elisei care aşteaptă cu braţele deschise pentru a primi mantia căzută de la Ilie [23]. La miazănoapte, simetric cu scena prezentată, sunt reprezentaţi trei îngeri cu trâmbiţe, vestitori ai Apocalipsei. Fiecare înger prezintă o particularitate atât sub raport fizionomic cât şi în ceea ce priveşte vestimentaţia şi gama cromatică folosită de către autor. Intercalat între primul şi al doilea este textul chirilic: “de închipurile acestor înţeri caută în Apocalipsă”. La polii celor două axe laterale sunt reprezentaţi Sfinţii Evanghelişti, fiecare asociat cu simbolul său. Pictura lobilor laterali este formată din două registre iconografice distincte. În partea superioară, atât pe latura de miazăzi cât şi pe cea de miazănoapte, sunt reprezentaţi cei douăzeci şi patru de bătrâni din apocalipsă, reprezentanţi ai seminţiei lui Israel [24]. Aceştia sunt reprezentaţi şezând, având în mâini cupe în care arde tămâie. În partea de jos, pe fiecare lob lateral, suprafaţa picturală este

împărţită în şase compartimente, conţinând scene din Patimile lui Iisus. Compartimentele sunt separate între ele printr-o bandă ornată cu ramuri de trandafir. Ciclul Patimilor reprezentat în iconografia naosului cuprinde următoarele scene: Cina cea de Taină, Rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsimani, Prinderea lui Iisus (şi Sărutarea lui Iuda), Înfăţişarea lui Iisus la Ana, Înfăţişarea lui Iisus la Caiafa (partea de sud); Înfăţişarea lui Iisus la Pilat, Încoronarea cu cununa de spini, Drumul Crucii, Răstignirea lui Iisus, Luarea trupului lui Iisus de pe Cruce şi Punerea în mormânt (partea de nord). Iconografia peretelui despărţitor (tâmpla) dintre naos şi Sfântul Altar este formată din două registre tematice. În partea superioară apare Răstignirea, la picioarele Sfintei Cruci de-o parte şi de alta asistând Maica Domnului şi apostolul Ioan. Scena Răstignirii este flancată de reprezentarea celor doisprezece prooroci ai Vechiului Testament (câte şase pe fiecare parte). În registrul inferior, în plan central, este reprezentat Iisus Învăţătorul, încadrat de Sfinţii Apostoli. Aceştia sunt redaţi sub arcade, colonetele ce-i despart fiind ornate cu acelaşi motiv decorativ al ramurii de tran-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Apocalipsa este tema principală a picturii de pe peretele de vest al naosului, scenă înscrisă în spaţiul marcat de deschiderea bolţii centrale, deasupra cafasului. În plan central apare Îngerul marelui sfat apocaliptic [25], acesta fiind redat potrivit tradiţiei, cu un picior pe uscat şi cu celălalt în mare. Îngerul apocaliptic reprezentat cu chip de tânăr şi creştetul înconjurat de raze solare îi întinde Sf. Ioan Teologul cartea profeţiei. În partea ală-

turată este redat îngerul ce a ucis balaurul, simbol al Diavolului. În cafas, sub tema inspirată din Apocalipsă, se păstrează o pânză pictată ce prezintă într-o compoziţie unitară trei scene distincte, Facerea Evei, Păcatul strămoşesc şi Izgonirea din Rai, desprinse din Geneză. Întreaga compoziţie este tratată cu solemnitate de către autor, “Dumnezeu Savaot” fiind reprezentat sub forma unui bătrân cu barbă albă (“Cel-Vechi-de-zile”) care o “zideşte” pe Eva din coasta lui Adam, reprezentat gol şi dormind rezemat pe o mână [26]. Frumuseţea fizionomică şi anatomică a strămoşilor comuni ai neamului omenesc poate fi observată şi din scena comiterii Păcatului strămoşesc, la îndemnul şarpelui încolăcit pe pomul “cunoştinţei binelui şi a răului”. Ultima secvenţă este aceea a Izgonirii din Rai, în care atât Adam cât şi Eva sunt goi, cu frunze de smochin înfăşurate împrejur, iar în spatele lor “un Serafim cu şase aripi, ţinând în mâini o sabie de foc, îi goneşte” [27].

fără de prihană a Mântuitorului Iisus Hristos. La evrei, la creştini şi ulterior la mahomedani, mielul era animalul sacrificat cu prilejul unor sărbători ce simbolizau înnoirea sau reînvierea (Paştele evreiesc, Paştele creştin şi Ramadanul). Ideea de răscumpărare prin jertfa lui Iisus („mielul pascal”) este anticipată încă de Sf. Ioan Botezătorul prin cuvintele: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29). Reprezentarea lui Hristos ca “mielul lui Dumnezeu” este rar întâlnită în iconografie. Pentru a evita confuziile ce s-ar fi putut ivi între culturi sau religii datorită similitudinii simbolurilor, la Sinodul Quinisextum din 692 desfăşurat la Constantinopol, prin canonul 82, a fost interzisă reprezentarea lui Hristos sub forma mielului. Atunci s-a hotărât ca Iisus să fie reprezentat cu braţele desfăcute în formă de cruce şi cu aspect omenesc. Conform Dionisie de Furna, Erminia picturii bizantine, Bucureşti, 2000, p. 270; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul II, Iaşi, 2009, p. 299-300. [10] Dionisie de Furna, op. cit., p. 72. [11] Apocalipsa, 1, 12-13. [12] “Şi am văzut alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor, şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele…” (Apocalipsa, 10, 111). [13] Apocalipsa, 17, 3-18. [14] Dionisie de Furna, op. cit., p. 133. [15] Scena, de regulă, este pictată în absida altarului. Prezenţa ei în naos se justifică printr-o posibilă mutare a iconostasului către altar. Conf. I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 8. [16] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 5. [17] Joszef Kadar, Szolnok-Doboka varmegye monographiaja, IV, Dej, 1901, p. 253. [18] Documentul întocmit la data târnosirii şi cele

49 de monezi au fost descoperite în anii 1961-1962 cu ocazia lucrărilor de restaurare desfăşurate de Direcţia Monumentelor Istorice. [19] “Această icoană sfântă au plătit Cotuţiu Ilie şi cu soaţa sa Marie din Şurdeşti, să le fie pomenire veşnică. Anul Domnului 1811. Ştefan Zugrav”. [20] În ţinutul din jurul oraşului Baia Mare şi în zona Chioarului, Ştefan Zugravul a realizat pictura murală, icoane şi iconostase la bisericile din Posta (1781), Şurdeşti (1783), Şişeşti – biserica cea veche din lemn (1785), Cetăţele (1785), Baia Mare – Capela Racolţa (1790-1800), Baia Sprie (1798), Tăuţii de Sus (1810) şi Plopiş (1811). Conform Marius Câmpeanu, Ştefan Fişeşteanul (Zugravul) – meşter de biserici şi copist de manuscrise, în “Calendarul Maramureşului”, an II, nr. 2, 2006. [21] “Brâul Maicii Domnului” - acest tip de reprezentare a celei mai îndrăgite mame din istoria omenirii are la bază o legendă din Sfânta Tradiţie potrivit căreia Sfântul Apostol Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului s-a întristat. Pentru a-l mângâia, Fecioara Maria i-a descoperit minunea înălţării Sale cu trupul la cer, lăsându-i ca amintire “brâul” său, ţesut din păr de cămilă, singura amintire preţioasă ce se păstrează din viaţa ei pământească (http: www.creştinortodox.ro/biserici-mănăstiri/biserica-brâul-maicii -domnului). [22] Dionisie de Furna, Erminia picturii bizantine, Bucureşti, 2000, p. 80. [23] Ibidem, p. 80. [24] Conform Apocalipsei lui Ioan, capitolul 4, versetul 10. [25] Dionisie de Furna,op. cit., p. 136. [26] Ibidem, p. 68. [27] Ibidem, p. 68.

Proorocul Ilie suindu-se la Cer (bolta naosului) Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş

dafir. Legătura dintre tâmpla bisericii şi icoanele împărăteşti şi prăznicare se realizează printr-o grindă ornamentală ce prezintă o înlănţuire de romburi dispuse pe orizontală, realizate în culorile roşu - ocru, albastru şi gri. La baza icoanelor aflate pe iconostas se află patru piese de mobilier bisericesc, cu pictură în partea din faţă, prezentând aceeaşi manieră de realizare stilistică şi aceeaşi cromatică, putând fi atribuite zugravului Ştefan.

NOTE: [1] Prima atestare documentară a satului Şurdeşti datează din 1411, sub denumirea de „Swrgyanfalwa”. De-a lungul timpului a purtat şi alte denumiri, precum: „Sűrgyefalu” (1828), „Surgessti” (1851) sau „Dioshalom” (1913). Conform Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 179. [2] În ultimul timp, în Maramureşul voievodal au fost construite alte două biserici de lemn îndrăzneţe prin dimensiunile impunătoare ale turnului, precum biserica Mănăstirii Bârsana (57 m) şi biserica Mănăstirii Săpânţa-Peri (78 m). [3] Potrivit lui I. D. Ştefănescu, patru morminte acoperite de sarcofage datează de la sfârşitul veacului al XVIII-lea (Biserica din Şurdeşti, Baia Mare, 1867, p 10-11), iar unul este datat în anul 1804 şi prezintă inscripţia: „Sofia Papp rep(ausată) în an 1804. Soţia Teodorului Sabo preot local”. [4] Virgil Antonescu, Restaurarea câtorva biserici de lemn din Maramureş, în „Monumente istorice, studii şi lucrări de restaurare”, Sibiu, 1967, p. 142. [5] “Acest sfânt altar s-au zugrăvit în zilele împăratului Iosif anul Domnului 1783”. [6] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 5. [7] Daniel, 3, 1-33. [8] În toate religiile pământului acvila (vulturul) însoţeşte pe cei mai mari eroi. Este atributul lui Zeus, al lui Hristos, emblema imperială a lui Cezar şi Napoleon. Vulturul, simbol al contemplării, a fost asociat şi evanghelistului Ioan. Acvila bicefală a fost emblema Imperiului Roman, a Imperiului habsburgic şi nu în ultimul rând a Ţării Româneşti. [9] Esenţa creştinismului constă în Jertfa curată şi

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

11 prof.

CHIOREANA

Adrian Bota

Câteva consideraţii privind începuturile civilizaţiei umane în zona Chioarului

entru a înţelege mai bine, a interpreta, a compara şi a trage eventualele concluzii privind istoria Chioarului, este neaparat necesară prezentarea succintă a perioadelor istorice şi a descoperirilor chiorene, datate de la începutul manifestărilor civilizaţiei umane. Acesta este rostul prezentului articol, şi anume de a cunoaşte şi de a face o scurtă trecere în revistă a descoperirilor din Chioar, de la primele creaţii umane din epoca pietrei, continuând cu epoca metalelor (bronz şi fier), mergând până la anul 106 d. Hr. când a avut loc cucerirea Zona Chioarului este binecunoscută începând cu Evul Mediu, ca o zonă având un grad mai mare sau mai mic de autonomie, unde sunt semnalaţi mai mulţi voievozi români. Aşadar este o „Ţară Românească” aflată în nordul spaţiului locuit de români. Radu Popa, în 1970, în celebra sa lucrare „Ţara Maramureşului” propune studierea acestor „ţări româneşti” prin metoda regresivă, fiind astfel unul dintre puţinii cercetători români care folosesc o metodă sistematică de cercetare. R.Popa a prezentat ideea regresivă astfel: „...problema mare a formării poporului şi a limbii române, cu aspectul special al continuităţii de vieţuire în interiorul arcului carpatic, studiată regresiv, de la primele ştiri scrise înapoi, în limitele geografice ale ţărilor prestatale româneşti” (Popa 1970, p.13-14). Este în spiritul acestei „metodei regresive” cunoaşterea tuturor realităţilor istorice până în Evul Mediu, şi pentru asta trebuie început de undeva. Supoziţiile şi discuţiile sunt benefice, fiind important să vedem istoria Chioarului ca un tot unitar, compus din elemente, dezvoltări diferite, dar care în cele din urmă trebuie cunoscut şi cercetat în întregul său. Pe de altă parte, Chioarul apare individualizat doar din Evul Mediu, fiind greu de dovedit, chiar imposibil, ca această individualizare să se fi produs înainte de epoca medievală.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

romană, Imperiul Roman ajungând în sudul Chioarului, pe Someş. În acest sens se vor schiţa anumite caracteristici ale acestor epoci sau civilizaţii istorice, iar descoperirile vor fi repertorizate, menţionându-se pe cât posibil, pentru fiecare descoperire, epoca istorică din care face parte. Numărul descoperirilor şi al săpăturilor arheologice fiind foarte mic, cu anumite excepţii, vor fi emise mai mult supoziţii, decât certitudini. (Vom publica în numerele viitoare ale revistei, alte articole privind Chioarul după anul 106 d. Hr. şi până în Evul Mediu).

A. Epoca pietrei, eneoliticul şi perioada de trecere la epoca bronzului

rimele elemente ale civilizaţiei umane s-au manifestat în Chioar încă din Paleolitic. Există în Depresiunea Baia Mare, în extremitatea nord-vestică a Chioarului, descoperirile paleolitice de la Buşag, parte componentă a oraşului Tăuţii Măgherăuş. Această aşezare paleolitică a fost descoperită în anul 1969, iar apoi s-au făcut sondaje, cercetări de suprafaţă şi săpături sistematice până în anul 1979 (Bitiri 1971, Bitiri, Cîrciumaru 19791981). S-au descoperit două nivele de locuire. Nivelul inferior este contemporan cu complexul interstadial Ohaba, o perioadă de tranziţie de la paleoliticul mijlociu la cel superior, încadrându-se mai degrabă aurignacianului inferior ( Bitiri 1971, p. 11, Bitiri, Cîrciumaru 1979-1981, p. 97) . S-au descoperit în acest nivel 2026 piese litice: racloare, gratoare, burine (Bitiri, Cîrciumaru 19791981, p. 85-97). Al doilea nivel, cel superior, corespunde gravetianului târziu, fiind descoperite 2554 piese litice: gratoare, burine, lame retuşate, străpungătoare (Bitiri, Cîrciumaru 1979-1981, p. 97-106) etc. Această aşezare face parte din ceea ce M. Bitri numeşte paleoliticul superior de tip Oaş.

O altă descoperire chioreană datată în paleolitic este cea de la Cuciulat în comuna Letca, unde în anul 1978, într-o campanie de cercetări în Valea Someşului, clubul de speologie „Emil Racoviţă” al Universităţii din Bucureşti a descoperit şi investigat o peşteră în cariera din această localitate. Aceasta se găseşte la cca. 500 m de sat, iar intrarea la cca. 210 m altitudine absolută. Altitudinea relativă a peşterei nu depăşeşte 20 m, iar o porţiune din ea a fost distrusă la lucrările de exploatare a calcarului. La cca. 70 m de actuala intrare se găseşte o săliţă de 3,70 m X 2,50 m, pe plafonul căreia sunt dispuse picturi rupestre: un cal, o felină, alte figuri neclare. Acestea sunt realizate cu culoare roşie cărămizie, datând de la sfârşitul paleoliticului (cca. 10.000 î.Hr.), (Lakó 1981, p. 51-52, Enciclopedia 1994-2000 [vol. I – 1994, p. 383], Luca, Gudea 2010, p. 67, nr. 82). Peştera de la Cuciulat se află între aşezările paleolitice chiorene de la Buşag şi Perii Vadului (comuna Ileanda), fapt care arată că în Chioar avem o prelungire spre sud a paleoliticului superior de tip Oaş, dovedit probabil şi de urmele rupestre din Masivul Preluca (Mârza, 1996). Cercetări şi descoperiri mezolitice sau epipaleolitice nu se cunosc în Chioar, sau nu au fost descoperite până acum, dar e posibil să fi existat un fond tardenoisean în zonă. În ceea ce priveşte neoliticul,

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Preluca Veche, Vf. Feţii (Piciorul Măştii) “Blocuri de gresii pe care sunt marcate urme rupestre”, după I. Mârza 1966

care în România începe în jurul mileniului 6 î. Hr., nici el nu este bine sau cât de cât cercetat în Ţara Chioarului, spre deosebire de zonele vecine din vest – Codru, sau sud-sud-vest – Sălajul. Nu există, aşa cum este cazul paleoliticului, cercetări sistematice ale unor locuiri din neolitic, în Chioar, descoperirile din această epocă provenind preponderent din cercetările de suprafaţă sau descoperiri întâmplătoare. Drept urmare se poate discuta privind dezvoltarea în Chioar a unor culturi sau grupuri culturale întâlnite în zona Codrului, Sălajului, bazinul Someşului sau în nord-vestul României. Fără a avea intenţia de a rezolva diversele probleme de cronologie sau încadrare culturală, respectiv apartenenţa unor fenomene sau descoperiri la un grup cultural neolitic, sau la altul, se pot emite nişte idei, mai degrabă teoretice, în ceea ce priveşte neoliticul chiorean. Se consideră că mai multe elemente ceramice găsite în zona văii Someşului sau în zona Codrului (aflată la vestul Chioarului) pot încadra aceste zone în cultura Starcevo-Körös-Criş (Bobînă 2009, p. 16-21), astfel că, cel puţin sudul şi vestul Chioarului ar putea să aparţină acestei culturi, dar este doar o simplă presupunere. Apoi este posibil ca în timpul neoliticului dezvoltat şi târziu, teritoriul Chioarului să fi intrat în zona complexului cultural cu ceramică pictată (Painted Pottery Culture –

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

P.P.C.), mai precis în teritoriile grupului Pişcolţ (grupul Szatmar, cultura ceramicii lineare a Alföldului, cultura Ciumeşti). Acest lucru pare clar în condiţiile în care la vest de Chioar, în Codru, sunt descoperiri ale grupului Pişcolţ la Bicaz sau Oarţa de Sus. S-ar putea ca teritoriul Chioarului să fi fost la graniţa între grupul Pişcolţ şi grupul Iclod, din bazinul Someşului (sau conglomeratul cultural insuficient cunoscut Cluj - Cheile Turzii - Lumea Nouă - Iclod), (Există mai multe lucrări care tratează neoliticul în nord-vestul României sau nordul Podişului Transilvaniei, dar nici una nu menţionează descoperiri în zona Chioarului. În consecinţă, pornind de la diversele zone geografice pe care autorii acestor studii le propun, privind întinderea unor culturi sau grupări culturale, putem încadra Chioarul, speculativ, în acele culturi sau grupe cultural neolitice. Vezi Kalmar 1987, Lazarovici 1984, Lazarovici, Kalmar 1982, Lazarovici, Németi 1983, Bobîna 2009, Enciclopedia 1994-2000 (vol. III 2000, p. 183-188) . În eneolitic (epoca cuprului), teritoriul Chioarului, ca întreg nordvestul Transilvaniei, se află în spaţiul estic al culturii Tiszapolgár. De altfel, zona nord-vestică a Transilvaniei se înscrie în aria de geneză a culturii Tiszapolgár prin grupurile neolitice târzii locale (grupul Iclod). Această zonă evoluează independent, fără a veni în contact cu alte

culturi până în timpul civilizaţiei Bodrogkeresztúr. Este de menţionat că în nord-vestul Transilvaniei nu există descoperiri ale culturii Bodrogkeresztúr, nici ale altor culturi contemporane (Iercoşan 2002, p. 177-178). De aici concluzia prezentată de Neţa Iercoşan, conform căreia în această zonă comunităţile Tiszapolgár şi-au continuat existenţa mai mult timp, şi în consecinţă există multe locuiri Coţofeni care suprapun descoperiri Tiszapolgár (Iercoşan 2002, p. 178). Se pare că este destul de clar că zona Chioarului a făcut pate din teritoriul acestei culturi Coţofeni, o cultură din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, deoarece sunt amintite de Zoia Kalmar două posibile aşezări Coţofeni în Chioar: Satulung şi Vălişoara (Kalmar 1983, p. 65-66, poz. 51,59, Luca, Gudea 2010, p. 201, nr. 280, 1b).

B. Epoca metalelor – epoca bronzului şi epoca fierului, până la cucerirea romană

schimbare majoră în cadrul societăţii umane a adus apariţia şi folosirea metalurgiei, fapt care a crescut nivelul de civilizaţie şi a schimbat mentalităţile. Odată cu acest lucru a început epoca bronzului, deoarece primul metal folosit era cuprul, în diverse aliaje. Cronologia epocii bronzului, ca orice cronologie a oricărei epoci istorice, este supusă discuţiilor, dar se poate spune, în mare, că epoca bronzului în spaţiul carpato-dunărean a început în mileniul III î. Hr. şi a durat până la începutul mileniului I î. Hr. Fie că se foloseşte sistemul de perioadizare a lui Rainecke cu cele 4 perioade: A, B, C, D, fie că avem cele trei etape, şi anume: Bronz timpuriu, mijlociu şi târziu (prin Bronz târziu, unii specialişti înţeleg şi perioada de început a Hallstatului), perioada epocii bronzului este poate cea mai bine cunoscută şi cercetată în Chioar dintre toate epocile istorice până la evul mediu. Acest lucru se datorează în primul rând lui C. Kacsó, unul dintre marii specialişti ai epo-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

13 cii bronzului la nivelul întregii Românii (Dintr-o vastă bibliografie putem cita: Kacsó 1972, Kacsó 2005, Kacsó 2007, Kacsó 1980, Kacsó 2003 a, Kacsó 2003 b, Kacsó 2004 a). Este incertă perioada bronzului timpuriu în Chioar, astfel că nu se ştie clar dacă în zonă, sau măcar în nordul Chioarului, în depresiunea Baia Mare, s-ar putea găsi elemente ale culturii Nir (Nyírség). Multă vreme figurina decorată pe ambele feţe, găsită lângă drumul care leagă localităţile Satulung şi Finteuşu Mic a fost atribuită Bronzului timpuriu, chiar culturii Nir (Nyírség) (Kacsó 1972, p. 33, fig. 5-6, Bader 1978, 27 sq, pl.7,8), dar ulterior această statuetă a fost încadrată culturii Suciu de Sus (Kacsó 2003 b, p. 116-117, nr. 25). Ceva mai clară este situaţia Chioarului în Bronzul mijlociu sau clasic, când se pare că teritoriul de la nordul Someşului mijlociu, sau măcar o parte a lui, eventual zona din sudul Chioarului, a făcut parte din aria nordică a culturii Wietenberg, existând conform descoperirilor ceramice trei posibile aşezări ale acestei culturi, la Lăpuşel (Kacsó 2004 a, p. 72, Pop. D. 2003, p. 91), Vădurele (Luca, Gudea 2010, p. 200, nr. 278, 1a) şi Vălişoara (Luca, Gudea 2010, p. 201, nr. 280, 1c). Se pare că aşezarea de la Copalnic Mănăştur aparţine unui orizont post Wietenberg (Rotea 1993, p. 2829, cu nota 18). Tot din etapa Bronzului mijlociu, sau mai degrabă de la începutul Bronzului târziu, teritoriul chiorean începe să fie locuit de comunităţile culturii Suciu de Sus. Sunt discuţii în legătură cu creşterea ariei dominate de cultura Suciu de Sus, dinspre nordul Chioarului, spre sudul acestuia, astfel că pe valea Someşului evoluţia culturii Wietenberg încetează pe parcursul fazei a III-a a acestei culturi, zona fiind încorporată arealului culturii Suciu de Sus (Bejenariu 2005, p. 94). Practic după ce populaţiile culturii Wietenberg ating maxima extindere şi creştere demografică, în faza a III-a a culturii, imediat după începutul acestei faze, sau poate la sfârşitul fazei a IIa a culturii, aceste populaţii par a se retrage din zona Chioarului, eventual din sudul Chioarului, sub presiunea purtătorilor culturii Suciu de Sus (Rotea 1993, p. 31).

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

D.Pop, autorul unei cercetări privind cultura Suciu de Sus, arată şi el pe baza materialelor ceramice că prin retragerea culturii Wietenberg spre sud, comunităţile Suciu se extind în bazinul mijlociu al Lăpuşului şi al Someşului, în teritoriul Chioarului, în faza a doua a culturii Suciu definită de cercetătorul băimărean drept faza ceramicii cu decor excizat (Pop D. 2005, p. 6971 – harta 6). Strâns legat de cultura Suciu, ca o ultimă etapă a ei, sau derivând din ea, este grupul Lăpuş, care se manifestă în perioada de final a Bronzului târziu (şi la începutul Hallstattului). În Chioar sunt cele mai multe descoperiri care nu pot fi atribuite clar culturii Suciu sau grupului Lăpuş şi care ar putea aparţine totuşi acestuia din urmă (Pop D. 2005, p. 70 – harta 6). În total în Chioar sunt 31 de staţiuni ale culturii Suciu de Sus sau grupului Lăpuş (Kacsó 2003 b, p. 134-141, Pop D. 2005, p. 71-80), fiind încă o dovadă că zona de la nordul Someşului a fost un puternic centru de prelucrare a bronzului. Dealtfel, complexul cultural Suciu-Lăpuş, este de departe cea mai prezentă civilizaţie sau cea mai cunoscută din această zonă, până la perioada medievală. În teritoriul cuprins între bazinul Someşului şi Tisei superioare, adică inclusiv în Chioar, între perioadele Bronz târziu 2 şi 4 (Bronz D – Hallstatt B1) au avut loc depuneri de bronzuri, după care în etapa ulterioară fazei Hallstatt B1 scade mult nivelul depunerilor de bronzuri (Kacsó 2007, p. 71). Acest fenomen poate fi pus şi în legătură cu posibila depopulare a acestei zone la sfârşitul Bronzului târziu 3 (Hallstatt A), începutul Bronzului târziu 4, cauzată de epuizarea resurselor de minereuri exploatabile cu tehnologia de atunci (Kacsó 2007, p. 92).

stfel începutul noii epoci a fierului, perioada Hallstatt, a însemnat de fapt o mare dezvoltare a metalurgiei bronzului. Această primă etapă a epocii fierului, Hallstatt-ul (1200/1150 – 450/400 î. Hr.) are cronologic patru subdiviziuni de la A la D, dar există şi Hallstatt-ul timpuriu (corespunzând aproximativ fazelor A şi B – privită şi ca o posibilă fază de tranziţie către epoca fierului, datorită

rarităţii pieselor de fier), Hallstattul mijlociu (C) şi cel târziu (D). Etapa de început a epocii fierului este foarte puţin cunoscută în Chioar, deşi e de preuspus că după grupul Lăpuş, care continuă la începutul acestei etape, se dezvoltă în zonă complexul ceramicii canelate de tip Gáva-Holihrady, având posibile legături cu grupul Lăpuş, în sensul că acest grup ar putea fi o componentă a complexului Gáva. Lista monumentelor istorice maramureşene (2010) menţionează o astfel de aşezare, Gáva, la Vad – „Poduri”. Este posibil ca aceste comunităţi Gáva să fi pătruns în Transilvania prin culoarul Someşului, ca atâtea populaţii din istorie, dar dovezi concludente în acest sens sunt greu de oferit din Chioar. O parte a cercetătorilor consideră că aceste comunităţi reprezintă populaţii tracice. Perioadei hallstattiene îi sunt atribuite în Chioar descoperirile de la Lăpuşel „Ciurgău” şi anume trei locuinţe şi ceramică, posibila încadrare fiind Hallstatt-ul mijlociu (Kacsó 2004 a, p. 73). În altă ordine de idei, este cert că nu avem în Chioar atestat complexul cultural Basarabi, limita nordică a acestui complex fiind bazinul Mureşului, prin care Alexandru Vulpe vede diferenţierea tracilor nordici din masa triburilor tracice.

ăsând în urmă epoca cenuşie pentru Chioar, care este Hallstattul, păşim în continuare în a doua perioadă a epocii fierului numită La Téne, care în spaţiul românesc se datează aproximativ între 400/350 î. Hr. – 106 d. Hr. Iniţial această epocă istorică a reprezentat un stadiu de dezvoltare a civilizaţiei celtice, dar apoi treptat s-a extins denumirea şi la alte popoare care au creat civilizaţii ale fierului, fiind influenţate de celţi. Zona Chioarului aflându-se în nord-vestul României, a fost probabil controlată destul de repede de celţi, sau măcar tranzitată de aceştia în drumul lor pe cursul Someşului, spre Podişul Transilvaniei. Fără a rezolva problemele care apar în privinţa cronologiei sau a relaţiei între celţi şi autohtoni, aceast articol caută doar reliefarea prezenţei celtice în Chioar. Venirea celţilor este semnalată undeva în sec. IV-III î. Hr., pă-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

trunzând în etape, pe două căi în Transilvania: pe Mureş şi pe Someş. Mai nou, Laura şi Oliver Dietrich au cercetat complexele celtice din spaţiul românesc, identificând 278 descoperiri cu caracter celtic în Transilvania, Banat şi Crişana (Dietrich, Dietrich 2006, p. 9, p. 35-45), marea lor majoritate fiind datate în La Téne C sau în sec. III-II î. Hr. (Dietrich, Dietrich 2006, p.18). Studiul celor doi cuprinde şi referiri la o problemă veche şi spinoasă în cercetarea arheologică şi istorică românească, şi anume relaţiile dintre celţi şi autohtonii daci (Dietrich, Dietrich 2006, p.10-19 cu bibliografia problemei). Nu există nici o aşezare cu caracter celtic în Chioar, cea mai apropiată fiind cea de la Bicaz, din zona Codru, care este nesigură (Dietrich, Dietrich 2006, p. 37, nr. 38). Această posibilă aşezare a fost menţionată de către I. Stanciu în repertoriul descoperirilor din mileniul I î. Hr. – I d. Hr din judeţul Maramureş, publicat în 1992 (Stanciu 1992, p. 173, nr. 5A, pl. 6-10, p. 184 cu nota 23). Putem însă presupune ca pe valea Someşului sau în depresiunea Baia Mare, zone propice aşezărilor, să fi existat aşezări cu caracter celtic sau sub influenţă celtică, care în mod aproape sigur să fi constituit limita estică a zonei de dominaţie sau de influenţă celtică, având centrul în zona Careiului. Alta este situaţia cu descoperirile monetare de factură celtică sau influenţate de celţi, din Chioar. Acestea se pare că există, fiind reprezentate de tezaurul de la Tulgheş (Mireşu Mare) şi tezaurul nesigur din Valea Chioarului (Stanciu 1992, p. 181 nr. 31, p. 182, nr. 34; Dietrich, Dietrich p. 46, nr. 9, p. 47, nr. 64, cu menţiunea că la Valea Chioarului, L.Dietrich şi O.Dietrich amintesc o descoperire izolată – o monedă – citându-l pe I. Stanciu 1992 care însă menţionează un posibil tezaur (?). Este foarte interesant că Arhiva RAR – Inst. Vasile Pârvan menţionează în localitatea Remetea Chioarului, jud. Maramureş, descoperirea mai multor “monede dace care se aflau în colecţia Mihali din Sighet”. Este posibil sa fie vorba de unul şi acelaşi tezaur, dar se poate să fi existat şi doua tezaure (?), unul la Valea Chioarului, altul în vecinătate, la Remetea

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Statuetă zoomorfă de la Vad (Cultura Suciu de Sus) Colecţia MJIA Baia Mare; foto: E. LUCA

Chioarului). În cercetarea tezaurelor din Transilvania, compuse din imitaţii ale tetradrahmelor lui Filip al II-lea, există o lungă discuţie privind etnia producătorilor acestor imitaţii. Cercetătorii de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, atribuiau aceste imitaţii celţilor, iar mai târziu C. Preda acceptă cel puţin o influenţă celtică, dacă nu o atribuire explicită a imitaţiilor de tip Tulghieş-Mireşu-Mare, celţilor (Preda 1973, p.97, p. 417), deşi lasă loc la intrepretări. I. Winkler are o poziţie naţionalistă, autohtonistă, atribuind monedele, geto-dacilor, spre deosebire de V.Zirra, care atribuia în 1971 monetăria, celţilor. Toată această discuţie este prezentată de L.Dietrich şi O.Dietrich care pledează pentru atribuirea celtică (Dietrich, Dietrich 2006, p. 32-35 cu fig. 10). I. Stanciu, în 1992, pornind de la opinia lui C. Preda, constată „o prezenţă sau cel puţin o influenţă celtică” (Stanciu 1992, p. 184, cu nota 23). Pornind de la această convieţuire celto-dacă insuficient clarificată, L. Dietrich şi O. Dietrich folosesc noţiunea de „orizontul de tip La Téne”, iar folosirea denumirilor de „celţi” sau „daci” să fie generice şi nu atribuiri etnice (Dietrich, Dietrich 2006, p. 35). Este o încercare de a face paşi înainte, în condiţiile celor două poziţii parţial opuse, şi anume poziţia autohtonistă care accentuează rolul getodacilor ca substrat al poporului român, respectiv poziţia celtizantă,

care recunoaşte şi poate amplifică rolul acestei populaţii în crearea şi răspândirea civilizaţiei fierului. Probabil că în sec. I î. Hr., prin Burebista, dacii au forţat o anumită retragere a populaţiilor celtice din nord-vestul României de azi, dar nici materialele La Téne târzii, atribuite geto-dacilor, nu sunt multe în Chioar, zona aflându-se în sec. I î. Hr. – I d. Hr. , probabil la marginea nordică a unei uniuni de triburi cu centrul probabil în zona fortificaţiilor dacice din Depresiunea Şimleului. Astfel, Chioarul nu pare a fi fost inclus în statul lui Decebal (Pop H. 1992-1994, Pop H. 1995), deşi situaţia nu este clară (Glodariu 1982, p. 37 – spune că “o legătură directă între întinderea autorităţii lui Decebal şi aceea a provinciei Dacia este încă hazardat de stabilit”, în schimb admite că se pot face legături între fortificaţiile Daciei preromane şi cele ale viitoarei provincii). Probabil că limita nordică a acelei uniuni de triburi geto-dace, sau a statului lui Decebal este reprezentată în Chioar prin fortificaţia dacică de la Cheud şi eventual aşezările de la Vădurele şi Răstoci (Pop H. 1995, p. 112, nr. 22,35, p. 114 Map.2; Pop H. 2005, p. 114115, nr. 5, 36, p.116 pl.1). Situaţia Chioarului este ciudata în sec. I î. Hr. – I d. Hr. deoarece se află în zona dintre cele două linii de fortificaţii dacice, unele distruse de cucerirea romană. Sudul Chioarului este inclus probabil prin fortificaţia de la Cheud în sistemul de apărare cuprinzând prima linie de fortificatii şi anume cetăţile dacice de la Măgura Moigradului, Şimleu Silvaniei, Marca. Cealaltă linie de fortificaţii dacice se află mult în nord, pe Tisa Superioară – Zemplin, Malaja Kopanja, Onceşti (Matei, Stanciu 2000, p. 9-10). Neclaritatea şi ciudăţenia provin în primul rând din lipsa descoperirilor şi cercetărilor, dar s-ar putea să existe şi un fenomen obiectiv legat de faptul că spaţiul chiorean a avut mai mereu o situaţie de teritoriu de graniţă. Ce este clar, este că în tot nord-vestul României, nu numai în Chioar, sunt foarte puţine descoperiri datate în sec. I d. Hr. şi în prima jumătate a sec. II d. Hr. (Matei, Stanciu 2000, p. 9), fenomen legat posibil de şocul venirii romanilor.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

C. Catalogul descoperirilor chiorene datate până la cucerirea romană Lista descoperirilor este prezentată în ordinea alfabetică a localităţilor, menţionându-se în cazul fiecărei descoperiri: numărul de ordine, localitatea de descoperire, judeţul, punctul topografic, categoria de descoperire, cercetări întreprinse, datare şi bibliografie. În cazul unor informaţii lipsă nu se va marca respectiva categorie. Sunt incluse cercetări mai vechi şi chiar unele interpretabile sau nesigure. 1. Băbeni; jud. Sălaj; într-o gradină aproape de centrul satului (lângă fostul SMA); fragment ceramic; periegheză D. Tamba, I. Bajusz 1987; preistorie (neolitic sau bronz ?); Bajusz, Tamba 1988, p. 95, nr. 15; Luca, Gudea 2010, p. 28, nr. 11, 1a; 2. Băbeni; jud. Sălaj, „Pe corni” (cca. 1,5 km nord-est de centrul comunei); depozit de bronzuri Băbeni I (seria UriuDomăneşti); descoperire întâmplătoare cu ocazia lucrărilor la o carieră de calcar – 1967 şi 1977; epoca bronzului – sec. XIII-XII î. Hr.; Lakó 1983, p. 70, nr. 4; Luca, Gudea 2010 p. 28, nr. 11, 1b; 3. Băbeni; jud. Sălaj, „În apropiere de gară”, necropolă incineraţie (?) datare neprecizată (?); Arhiva RAR – Inst. Vasile Pârvan digitalizată jud. Sălaj; Roska 1942 p. 27, nr. 104; 4. Bizuşa Băi; jud. Sălaj; la sud de satul Perii Vadului, în cariera de lângă şoseaua naţională; nucleu de calcedonie; descoperire întâmplătoare (?); neolitic; Lako 1981 p.41, nr. 9; Luca, Gudea 2010 p. 32-33, nr. 25, 1a; 5. Boiu Mare (?); jud. Maramureş; „Dealu Dobilor”; Tezaur monetar – dinari romani republicani; (I. Stanciu sesizează că s-ar putea sa fie o confuzie între Boiu Mare de lângă Sighişoara şi localitatea maramureşeană cu acelaşi nume, prezentând opiniile celor care sau ocupat de studierea acestui tezaur); La Téne; Stanciu 1992, p. 173, nr. 6B; 6. Boiu Mare; jud. Maramureş; „Zăpodie”; topor de piatră; periegheză sau descoperire întâmplătoare (?); eneolitic; Kacsó 2004, p. 198, pl. XIV-1; 7. Bozânta Mică; jud. Maramureş; „Grind”; aşezare Suciu de Sus; periegheză în 1990, 1992 (?) – I. Stanciu, din 2009 săpături sistematice coordonate de I. Stanciu; epoca bronzului; Dan P., 2005, p.72 nr. 22; Kacsó 2003 b, p. 109 nr. 4a; 8. Bozânta Mică; jud. Maramureş; „Movile”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză I. Stanciu în 1992; epoca bronzului târziu; Dan P. 2005, p. 72, nr.23; Kacsó 2003 b, p.109, nr. 4b; 9. Bozânta Mica; jud. Maramureş;

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

„Unchiu Popii”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză I. Stanciu 1992; epoca bronzului târziu; Dan P. 2005, p. 72, nr. 24; Kacsó 2003 b, p.109, nr. 4c; 10. Buşag; jud. Maramureş; „Dealul” sau „Coasta Buşagului”; aşezare paleolitică; cercetări, sondaje, săpături sistematice 1969-1979 – M. Bitiri; paleolitic superior; Bitiri 1971; Bitiri, Cîrciumaru 1979-1981; 11. Buşag; jud. Maramureş; „Merişor”; fragment de topor de piatră şlefuit, de mari dimensiuni; periegheză I.Stanciu 1989; neolitic; Bobînă 2009 p. 8-9. nr.7; 12. Buşag; jud. Maramureş; „Pe Tog”; topor şi două fragmente ceramice; periegheze C. Kacsó, I.Stanciu (1994); D. Pop, R. Cardoş, Z. Şomcutean, D. Ghiman, I. Stanciu (2007); posibil neolitic; Bobînă 2009 p.9, nr.8; 13. Buşag; jud. Maramureş; „Pe Tog”; aşezare Suciu de Sus; periegheză I.Stanciu, C.Kacsó 1989,1994; epoca bronzului; Dan P. 2005, p.72 nr. 26; Kacsó 2003 b, p.109, nr. 5a; 14. Buşag; jud. Maramureş; „Grădina lui V.Zoicaş”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză I. Stanciu, C. Kacsó, D.Pop 1989,1995,2001; epoca bronzului (târziu?); Pop D., 2005, p. 72, nr. 27; Kacsó 2003 b, p. 109 5b; 15. Buteasa; jud. Maramureş; nu se cunoaşte locul precis (?); topor de bronz cu marginile ridicate; nu se cunosc împrejurările descoperirii (?); Roska 1942, p.50 nr. 216; Arhiva RAR – Inst. V.P. – digitalizat, jud.Maramureş; 16. Cetăţele; jud. Maramureş; „Dâmbul Florenilor”; topor-ciocan perforat din gresie cuarţitică; descoperire întâmplătoare – un elev al şcolii din localitate; neolitic; Bobînă 2009, p.9 nr. 10; 17. Cheud; jud. Sălaj; „Dealul Cetate” sau „Cetate” sau „Cetatea Pintii”, „Cetatea Aranyos”; fortificaţie; La Téne (sec.II î. Hr. – I d. Hr); Pop H. 2005, p.114 nr. 5; Luca, Gudea 2010, p.55, nr.55 1a; 18. Cheud; jud. Sălaj; „În hotarul localităţii”; denar republican roman; La Téne; Luca, Gudea 2010, p.55, nr. 55 2a; 19. Ciocmani; jud. Sălaj; „Malul Roşu” sau „Ochiuţ”; fragmente ceramice preistorice; periegheză D.Tamba, I.Bajusz 1987; preistorie; Bajusz, Tamba 1988, p.94, nr. 11c; 20. Ciocmani; jud. Sălaj; „Dâmbu Luchii”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză D.Tamba, I.Bajusz 1987; epoca bronzului; Bajusz, Tamba 1988, p.94, nr.11 b; Pop D. 2005, p.72, nr.36; 21. Ciolt; jud. Maramureş; „Cioltişor”; aşezare Suciu de Sus; periegheze

C. Kacsó, D. Pop, Z. Şomcutean 2000, 2002; epoca bronzului; Kacsó 2003 b, p. 109, nr.6a; Dan P., 2005, p.72, nr. 37; 22.Coaş; jud. Maramureş; pe teritoriul localităţii; răzuitor din silex şi daltă străpungător; neolitic sau eneolitic (?); Roska 1942, p. 137, nr. 259; Arhiva RAR – Inst. V.P. – digitalizat, jud.Maramureş; 23. Coaş; jud. Maramureş; depozit de bronzuri (?) – se păstrează o singură brăţară deschisă cu secţiunea rotundă, decorată cu crestături (cel puţin 2 piese?); decoperire întâmplătoare (?); epoca bronzului; Kacsó 2007, p. 96, nr.4, fig. 9, 2; 24. Copalnic Mănăştur; jud. Maramureş; „Poiana”; aşezare Suciu de Sus; săpături 1975,1979, C. Kacsó; epoca bronzului; Dan P., 2005, p.72 nr. 39; 25.Copalnic Mănăştur; jud. Maramureş; „Pe mal”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză C. Kacsó 1979; epoca bronzului (târziu?); Pop D. 2005, p. 73 nr. 40; 26. Coruia; jud. Maramureş; „Cărarea Morii”; aşezare Lăpuş; periegheză C.Kacsó 2003; epoca bronzului tarziu; Kacsó 2003 b, p. 110, nr. 8, p. 136 nr. 43; Pop D, 2005, p. 73 nr 43; 27. Coruia; jud. Maramureş; tezaur aur de mici dimensiuni compus dintrun lanţ de aur (15 inele cu profil zimţat crestat şi 2 inele cu profil patrulater) şi un disc în formă de semilună (aplică cu decupaj); descoperire întâmplătoare (?); epoca bronzului târziu – Bronz D; Foltiny 1968, p. 704, p.715 planşa 2; Kacsó 2004 b, p. 18; 28. Cozla; jud. Sălaj; în hotarul satului, pe stâncile de gresie dintre Cozla şi Valea Rea; s-au descoperit unelte din epoca pietrei (aşezare ?); epoca pietrei (neolitic ?); Lakó 1981, p.50, nr. 24; Roska 1942 p. 120, nr. 68; 29. Cozla; jud. Sălaj; în hotarul satului – „Sub piatră”; topor de luptă din piatră; descoperire în condiţii necunoscute în 1982; epoca bronzului, Hallstattul timpuriu (?) (bronz târziu?); Lakó 1986, p. 51, 2 30. Cuciulat; jud. Sălaj; în cariera din localitate este o peşteră; peşteră cu picturi rupestre – cal, felină, altele; cercetările clubului de speologie „Emil Racoviţă” ale Univ. din Bucureşti, din 1978; sfârşitul paleoliticului, aprox. 10.000 î. Hr.; Lakó 1981, p. 51-52, nr. 27; Luca, Gudea 2010, p. 67, nr. 81, 1a; 31. Dumbrăviţa; jud. Maramureş; „Dealu Hijului”; topor plat de andezit; descoperire izolată întâmplătoare făcută de I.Morar împreună cu elevii şcolii din localitate în 1981 sau 1982 în nord-vestul localităţii, în stânga drumului Baia Mare-Dumbrăviţa; neolitic; Bobîna 2009, p.10 nr.17;

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

32. Dumbrăviţa; jud. Maramureş, pe raza localităţii; topor perforat; descoperire izolată întâmplătoare făcută tot de elevii din localitate; neolitic; Bobînă 2009, p. 10 nr. 17: 33. Frâncenii de Piatră; jud. Sălaj; în localitate depozit de bronzuri din seria Cincu-Suseni, Frâncenii de Piatră I; sec. XII î. Hr., Hallstatt A1; Luca, Gudea 2010, p.80, nr. 113, 1a; 34. Glod; jud. Sălaj; în hotarul satului, depozit de bronzuri (?) nesigur – Glod I, compus din: un celt sau mai multe de tip transilvănean, 2 topoare de luptă cu disc şi spin, ac cu capul decorat; bronz târziu (Hallstatt B3); Roska 1942, p. 253 nr.23; Lakó 1983, p.76-77, nr. 33, pl.V/6-8; Kacsó 2007 p.86; 35. Glod; jud. Sălaj; neprecizat (?), o daltă sau mai multe (?); epoca bronzului; Arhiva RAR – Inst. „Vasile Pârvan” digitalizată, jud. Sălaj (nu e foarte clar dacă face sau nu parte din depozitul de bronzuri de la nr.34); 36. Gostila; jud. Sălaj; din hotarul satului; trei topoare de piatră perforate şi două plăcuţe perforate – depozit (?) Gostila I; neolitic sau eneolitic; Lakó 1981, p.56, nr.41; Luca, Gudea 2010, p.86, nr. 123, 1a; 37. Iadăra; jud. Maramureş, pe teritoriul localităţii; spadă de bronz ruptă probabil ritualic în două, cu capul mânerului de formă ovală; epoca bronzului; Arhiva RAR – Inst. „Vasile Părvan”, jud. Maramureş, arhiva digitalizată; 38. Ileanda; jud. Sălaj; din hotarul localităţii; o daltă de aramă; epoca eneolitica; Lakó 1981, p.56, nr.44; 39. Ileanda; jud. Sălaj; „Pe coastă”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză 1987, D.Tamba, I.Bajusz; epoca bronzului (târziu?); Bajusz, Tamba 1988, p.94, nr. 8a; Pop D. 2005, p.74, nr.70; 40. Ileanda; jud. Sălaj; „Dealul Măguriţa”; aşezare Suciu de Sus; periegheză 1987 D.Tamba, I.Bajusz; epoca bronzului; Bajusz, Tamba 1988 p.94, nr. 8b, Pop. D. 2005 p.74, nr.71; 41. Ileanda; jud. Sălaj; din localitate; depozit de bronzuri din seria UriuDomăneşti (Uriu-Ópályi) compus din unul sau două celturi (unul păstrat fragmentar), o seceră cu buton, una sau două brăţări cu capetele deschise, un rest de obiect neprecizat; găsit în condiţii necunoscute; sec. XIII-XII î. Hr. sau Bronz D; Lakó 1983, p.79, nr.42; Roska 1942, p.194 nr.39; Kacsó 2007, p.86; 42. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Ciurgău”; fragment ceramic (ceramică) Wietenberg (aşezare?); săpături sistematice 1992-1994 şi 2000 C.Kacsó, I.Stanciu, D.Pop; bronz mijlociu clasic; Kacsó 2004 a, p.72, Pop D. 2003, p.91; 43. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Ciurgău”; aşezare Suciu de Sus; săpături sistematice 1992-1994 şi 2000 C.Kacsó, I.Stanciu, D.Pop; epoca mijlocie a bronzului; Pop D. 2005 p.75, nr.87; Kacsó 2004 a, p.72; 44. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Ciurgău”; aşezare (3 locuinţe); săpături

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

sistematice 1992-1994 şi 2000 C.Kacsó, I.Stanciu, D.Pop; Hallstatt mijlociu, Kacsó 2004 a, p.73; 45. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Tedeş”; aşezare Suciu de Sus; periegheze 1992, 2000, I.Stanciu, C.Kacsó, D.Pop; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.75, nr. 88; Kacsó 2004 a, p.75; 46. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Hodiştău”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză I.Stanciu 1992; epoca bronzului (târziu?); Pop D. 2005, p.75, nr.89; Kacsó 2003 b, p. 114, 15 b; 47. Lăpuşel; jud. Maramureş; „Mociar”; aşezare Suciu de Sus; săpături de salvare sau sondaje de verificare D.Pop 2000; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.75 nr.90, Kacsó 2004 a, p.74; 48. Lăpuşel; jud. Maramureş; „pădurea Lăpuşel”; topor cu disc şi spin de tip B3 (varianta Dobrocina); a făcut parte din colecţia fostului Muzeu al Prefecturii din Satu Mare transferată la Baia Mare; bronz târziu; Kacsó 1977, p. 146, nr.1, fig.7/1; 49. Lăschia; jud. Maramureş; „Gardul ţarinii”; depozit de bronzuri de tip Uriu-Ópályi – 17 topoare cu disc şi spin, de bronz, unele deformate intenţionat; descoperire izolată în 1985 cu ocazia lucrărilor de îmbunătăţire funciare efectuate de I.E.L.I.F. (azi A.N.I.F.); bronz târziu (sfârşitul epocii bronzului); Pop D. 2010 p.48; 50. Lemniu; jud. Sălaj; celt din bronz cu plisc; descoperire izolată în condiţii necunoscute; Bronz final; (S-ar putea să fie descoperire din punctul „Ştiubei” unde I. Ferenczi într-o periegheză din 1968,1969,1971 menţionează ceramică grosieră neolitică sau aparţinând mai degrabă începutului primei vârste a fierului); Lakó 1983, p.79, nr. 46; Kacsó 2007, p.87; Luca, Gudea 2010, p.105, nr.146, 2a; Ferenczi 1976, p.43 51. Letca; jud. Sălaj; lângă drumul DN1H, pe dealul din apropierea bornei kilometrice 118+6; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheze 1987 D. Tamba şi I. Bajusz; epoca bronzului (târziu?); Bajusz, Tamba 1988, p.94, nr.10; Pop D. 2005, p.75 nr.91; 52. Mesteacăn; jud. Maramureş; „La Parhon” şi „Valea Caselor”; aşezare răsfirată, sau două aşezări (?) Suciu de Sus; săpături sistematice din anii 19781979 efectuate de G. M. Iuga şi Gh. Lazin; epoca bronzului; Kacsó 2004 a, p.70, Pop D., 2005, p.76 nr.100; 53. Năpradea; jud. Sălaj; în incinta satului; topor de piatră perforat; cu ocazia săpăturilor fundaţiei unei case; eneolitic sau perioada de tranziţie la epoca bronzului (?) ; Lakó 1986, p.50, nr.10; 54. Năpradea; jud.S ălaj; nu s-a identificat locul găsirii lor; depozit de bronzuri Năpradea I de tip Uriu- Ópályi – trei brăţări din bronz ornamentate sau două brăţări închise decorate şi o verigă de picior; Lakó 1983, p.82, nr.55; Kacsó 2007, p.97, nr.11; Roska 1942, p.202,

nr.99; 55. Năpradea; jud. Sălaj; posibil din acelaşi loc cu brăţările (?); mai multe exemplare de celturi din bronz (?), poate au făcut parte din acelaşi tezaur cu brăţările; Roska 1942, p.202, nr.99; Arhiva R.A.R. – Institutul „Vasile Pârvan”, jud. Sălaj – digitalizată; 56. Perii Vadului; jud. Sălaj; „Cariera Veche”, „Pe Stâncă”, „La Poduri”; aşezare; sondaj 1969 , secţiuni 1971 pe o suprafaţă de 134 mp efectuate de M. Bitiri; paleoliticul superior; Bitiri 1980 p.32-34; 57. Piciorul Măştii; jud. Maramureş; „Vf.Feţii” – cota 571m; blocuri de gresie grosieră având pe suprafaţă semne, canale cu un rol funcţional (confecţionarea uneltelor de piatră); cercetare de suprafaţă din 1995 a lui I. Mârza; sfârşitul paleoloticului, începutul neoliticului (?); Mârza 1996; 58. Prislop; jud. Maramureş; „Fântâna boului”, aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză G. M. Iuga; epoca bronzului (târziu?); Pop D.,2005, p.77, nr.129; 59. Prislop; jud. Maramureş; „Ograde” şi „Valea boului”; aşezare sau aşezări (?) Suciu de Sus; săpături în 1984, 1988 G. M. Iuga; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.77, nr.130; Kacsó 2004 a, p.70; 60. Răstoci; jud. Sălaj; „Lazuri”; ceramică dacică (aşezare); la cca. 250 m sud-vest de intersecţia DN 1H şi calea ferată; La Téne; Pop H. 1997, p.473; Luca, Gudea 2010 p. 151-152, nr. 210,1a; 61. Remetea Chioarului; jud. Maramureş; punct neprecizat în albia de pe malul stâng al râului Lăpuş; topor de piatră; descoperire întâmplătoare, izolată (?), cercetare de suprafaţă C. Kacsó, D. Pop 2003; neolitic; Bobînă 2009, p.12 nr.30; 62. Remetea Chioarului; jud.Maramureş; „monede dacice (?)”; se aflau în colecţia Mihaly din Sighet; La Téne; Arhiva R.A.R. – Institutul „Vasile Pârvan”, jud.Maramureş – digitalizată; 63. Rona; jud. Sălaj; „Dealul Rákóczy”; nucleu din obsidian; între Rona şi Turbuţa; neolitic; Lakó 1981, p.69 nr. 70; 64. Rona; jud. Sălaj; în apropierea dealului Rákóczy, la 10 m adâncime, în mina de sare din localitate; depozit de bronzuri (celturi, topoare de luptă, vârfuri de lance, topor de luptă cu disc şi spin) – Rona I – din seria celor neprecizate; în 1880 s-au descoperit sau în acest an se aflau într-o colecţie particulară (?); Bronz D sau Hallstatt A1; Lakó 1983 p.84, nr. 63; Luca, Gudea 2010, p.158, nr. 218. 1a2; Roska 1942, p.273, nr.222, 293, nr.98; 65. Ruşor; jud. Maramureş; loc neprecizat; celt (topor) din bronz de tip Şanţ (Ungureni) - Dragomireşti; descoperire în sec. XIX (?); bronz târziu; Roska 1942 p.239-240, nr.61; Kacsó 2007, p.88; Pop D. 2010, p.48; Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

17 66. Satulung; jud. Maramureş; aşezare Coţofeni; perioada de trecere spre epoca bronzului; Kalmar 1983, p.65-66, nr. 51; 67. Satulung; jud. Maramureş; lângă drumul dintre Satulung şi Finteuşu Mic; aşezare Suciu de Sus; sondaje, săpături la început de sec. XX făcute de A. Vende; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.78, nr.143; Kacsó 2003 b, p.116-117, nr.25; 68. Satulung; jud. Maramureş; punct neprecizat; aşezare Suciu de Sus; periegheză E. Kovács; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.78, nr.144; 69. Sălniţa; jud. Maramureş; „Cetăţeaua”; aşezare; cercetări de suprafaţă – G. Ferenczi; fragmente ceramice preistorice – atribuite de Z. Maxim unei locuiri neo-eneolitice; Bobînă 2009, p.13 nr.33; 70. Săsar; jud. Maramureş; „Dâmbul Morii”; aşezare şi un topor de piatră; cercetări de suprafaţă D. Pop, R. Cardoş, Z. Şomcutean; D. Ghiman în 2007; posibil neolitic; Bobînă 2009, p.13 nr.34; 71. Săsar; jud. Maramureş; „Dâmbul Morii”; aşezare Suciu de Sus; periegheză I. Stanciu 1989; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.78, nr.145; C. Kacsó 2003 b, p.117,nr.26; 72. Someş Guruslău; jud. Sălaj; în hotarul satului; fragmente ceramice şi toporaş de bronz descoperite în condiţii necunoscute; epoca bronzului; Lakó 1983, p.88 nr.75; 73. Şasa; jud. Sălaj; „Comoriţa”; topor de cupru de tip Fajsz; la intrarea în sat (?); eneolitic; Lakó 1981, p.69 nr.72; 74. Şişeşti; jud. Maramureş; punct neprecizat pe raza localităţii; topor-ciocan perforat din gresie cuarţitică; descoperire izolată; neolitic; Bobînă 2009, p.14 nr.43; 75. Şomcuta Mare; jud. Maramureş; locul găsirii nesigur; figurină de lut ars cu decor încrustat (?); s-a aflat în fosta colecţie a prefecturii din Careii Mari; epoca bronzului; cultura câmpurilor de urne (?); Arhiva RAR – Institutul „Vasile Pârvan”; jud.Maramureş – digitalizată; 76. Şomcuta Mare; jud. Maramureş; pe teritoriul localităţii; topor din bronz cu disc şi spin; bronzul târziu; Arhiva RAR – Institutul „Vasile Pârvan”; jud.Maramureş – digitalizată; 77. Tăuţii Măgherăuş; jud. Maramureş; „Viile Tăuţi”; aşezare Suciu de Sus sau Lăpuş; periegheză înainte de 1980 făcută de C. Kacsó; epoca bronzului (târziu?); Pop D. 2005, p.79 nr. 171; 78.Tăuţii Măgherăuş; jud. Maramureş; monedă romană republicană; descoperire izolată; La Téne-epoca dacică; Stanciu 1992, p.180, nr.29 a; 79. Topliţa; jud. Sălaj; două sau mai multe seceri de bronz - depozit de bronzuri Topliţa I (seria Uriu-Domăneşti sau Uriu- Ópályi); descoperire din

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

sec. XIX, contextul neclar; epoca bronzului; sec. XIII-XII î. Hr.; Lakó 1983, p.89, nr.83; 80. Traniş; jud.S ălaj; „Şesul” ; în hotarul satului; topor din bronz acoperit cu patină verde; descoperit în 1966; Bronz D – Hallstatt A1; Lakó 1983 p.89, nr.84; 81. Trestia; jud. Maramureş; punct neprecizat în hotarul localităţii; obiecte din calcedonie / locuire (?) sau atelier de prelucrare; cercetare de suprafaţă M.Roska 1942; Bobînă 2009, p.14, nr.45; 82. Tulghieş; jud. Maramureş; „Mestecăniş”; tezaur monetar de aproximativ 500 bucăţi (tetradrahme), din care s-au păstrat 208 monede; în 1939 cu prilejul unor lucrări militare, a săpării unor tranşee; La Téne (a doua jumătate a sec. III-începutul sec. II î. Hr.); Stanciu 1992, p.181, nr.31; 83. Turbuţa; jud. Sălaj; la sud de dealul Mănăstirii, pe un mic platou; fragment ceramic preistoric (neolitic sau bronz ?); periegheză D. Tamba şi I. Bajusz în 1987; neolotic sau bronz (?); Bajusz, Tamba 1988, p.95, nr.16; 84. Vad; jud. Maramureş; „Poduri”; aşezare Suciu de Sus; săpături efectuate de C.Kacsó în 1973, 1975, 1979; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.79, nr. 176; 85. Vad; jud. Maramureş; „Poduri”; aşezare cultura Gáva (?); probabil săpături efectuate de C.Kacsó în 1973, 1975, 1979 (?); Hallstatt; Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 670 bis/IX 2010 – Lista monumentelor istorice 2010 jud.Maramureş, nr. 118; 86. Vad; jud. Maramureş; „Ştiurdina”; aşezare Suciu de Sus; săpături efectuate de C. Kacsó în 1975; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.79 nr.177; 87. Valea Chioarului (Gaura); jud. Maramureş; în localitate; două aşchii de silex şi un fragment dintr-un vas de lut ars, aşezare, locuire (?); s-au găsit înainte de 1885 sau cercetările de suprafaţă Roska 1942 (?); probabil neolitic sau neo-eneolitic; Arhiva RAR – Institutul „Vasile Pârvan”; jud. Maramureş – digitalizată; (probabil aceeaşi cu Bobînă 2009, p.15 nr.46); 88. Valea Chioarului (Gaura); jud. Maramureş; descoperire în localitate; depozit de bronzuri (trei brăţări sau apărătoare spiralate şi 3-5 topoare de luptă, două cu disc au frumoase ornamente spiralate); descoperit în 1879; epoca bronzului mijlociu Bronz A2; Kacsó 2004 b, p.17; Vulpe, Lazăr 2003, p.45 nr. 14, p.46-47; Arhiva RAR – Institutul „Vasile Pârvan”; jud. Maramureş – digitalizată; 89. Valea Chioarului (Gaura); jud. Maramureş; tezaur monetar (?) – „monede barbare” de tip neprecizat, dacice (?); sec. III-II î. Hr. - La Téne; Stanciu 1992, p.182, nr.34; 90. Vădurele; jud. Sălaj; „Curături” sau „Fundătura” sau „Fundătura Cură-

turii”; un fragment de topor sau un topor de aramă tip Jászladány; descoperit în vara anului 1963; eneolitic; Lakó 1981, p.76, nr.97 pl. XXII/5; 91. Vădurele; jud. Sălaj; „Curături” sau „Fundătura” sau „Fundătura Curăturii”; la 1-1,5 km nord-est de sat; aşezare Wietenberg (ceramică); bronz mijlociu (clasic); Lakó 1983, p.90, nr. 87; 92. Vădurele; jud. Sălaj; „Curături”; aşezare Suciu de Sus; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.79, nr.180; 93. Vădurele; jud. Sălaj; între Vădurele şi Someş Guruslău; topor fragmentar (tăişul cu o porţiune din corpul piesei); epoca bronzului sau Hallstattul timpuriu (?); Lakó 1983, p.90, nr.87, pl.XIV/9; 94. Vădurele; jud. Sălaj; toponim „Purceaua”; materiale ceramice, aşezare La Téne D (dacică); sec II î. Hr-I d. Hr (La Téne D); Pop H. 2005, p.115, nr.36; 95. Vălenii Şomcutei; jud. Maramureş; „Valea Rea” sau „Ograda Budenilor”(?); nivelul de locuire neolitic (aşezare?); cercetare de suprafaţă şi sondaj C. Kacsó; I. Emödi, G. M. Iuga – 1990, 1992; G. M. Iuga sondaj de verificare 1992; neolitic; Bobînă 2009, p.15, nr.47; 96. Vălenii Şomcutei; jud. Maramureş; Peştera Valea Rea; depuneri în peşteră, aşezare Suciu de Sus (?); periegheze 1980, 1990, 2003 – G. M. Iuga, C. Kacsó, I. Emödi, J. Dany, G. Szabó, D. Pop; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.79, nr. 181; Kacsó 2004 a, p.71; 97. Vălenii Şomcutei; jud. Maramureş; „Valea lui Ştefan”; aşezare Suciu de Sus; sondaj efectuat în 1980 de G. M. Iuga; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.80, nr. 182; Kacsó 2004 a p.70-71; 98. Vălenii Şomcutei; jud. Maramureş; „Ograda Budenilor”; aşezare Suciu de Sus; sondaj efectuat în 1992 de G. M. Iuga; epoca bronzului; Pop D. 2005, p.80, nr. 183; 99. Vălişoara (Valea Rea); jud. Sălaj; loc neprecizat; toartă de vas şi fragmente de topor de piatră; neolitic; Lakó 1981, p.76, nr. 98; 100. Vălişoara (Valea Rea); jud. Sălaj; loc neprecizat, pe nişte stânci; două topoare din piatră (?); s-ar fi găsit pe nişte stânci din piatră, topoarele fiind identice cu cele din Cozla (?); neolitic; Roska 1942, p.68, nr.43; Arhiva RAR – Institutul „Vasile Pârvan”; jud.Sălaj – digitalizată; 101. Vălişoara (Valea Rea); jud. Sălaj; din hotarul localităţii; ceramică de tip Coţofeni (aşezare); perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului; Kalmar 1983, p. 65-66, nr. 59; Luca, Gudea 2010, p.201, nr.280, 1b; 102. Vălişoara (Valea Rea); jud. Sălaj; „Prâsnel” – la nord de localitate; ceramică Wietenberg (aşezare); epoca mijlocie a bronzului (bronz clasic); Luca, Gudea 2010, p.201, nr.280, 1c.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

BIBLIOGRAFIE: 1. Arhiva RAR – Inst.V.P. – Arhiva Repertoriului Arheologic al României a Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, index de locuiri digitalizat realizat de C.I.M.E.C. pentru judeţul Maramureş şi Sălaj http://www.cimec.ro/scripts/arh/rar-index; 2. Bajusz,Tamba 1988 – I.Bajusz, D.Tamba, Contribuţii la topografia arheologică a văii Someşului.Sectorul Căpâlna-Jibou, în Acta Musei Porolissensis, 12, 1988, p.91-120; 3. Bejenariu 2005 – I.Bejenariu, Stadiul cercetării epocii bronzului şi primei epoci a fierului pe teritoriul Sălajului, în Studii şi comunicări Satu Mare, 22/1, 2005, p.93-98; 4. Bitiri 1971 – M.Bitiri, Aşezarea paleolitică de la Buşag (date preliminare), în Marmaţia 2, 1971, p.7-13; 5. Bitiri 1980 – M.Bitiri, Câteva date privind etapa de sfârşit a paleoliticului superior în nord-vestul României, în Studii şi comunicări Satu Mare, 4, 1980, p.25-36; 6. Bitiri, Cîrciumaru 1979-1981 – M.Bitiri, M.Cîrciumaru, Aşezarea paleolitică de la Buşag şi mediul său natural, în Marmaţia, 5-6, 19791981, p.79-106; 7. Bobînă 2009 – B.Bobînă, Stadiul actual al cercetărilor arheologice privind neoliticul din nord-vestul României (judeţul Maramureş), în Marmaţia 9/1, 2009, p.7-21; 8. Dietrich, Dietrich 2006 – L.Dietrich,O.Dietrich, Locuirea celtică din Transilvania, Banat şi Crişana (stadiul actual al cercetării), în Studii şi comunicări de istorie veche şi arheologie, 57, nr.1-4, 2006, p.9-56; 9. Ferenczi 1976 – I.Ferenczi, Contribuţii la topografia arheologică a văii Someşului ( în sectorul Vad – Surduc), în Acta Musei Napocensis, 13,1976,p.37-50; 10. Foltiny 1968 – St.Foltiny, Einige spätbronzezeit-liche Goldfunde aus Siebenbürgen im Naturhistorischen Museum, în Annalen des Naturhistorischen Museums in Wien, 72, Wien, 1968, p.703-719; 11. Glodariu 1982 – I.Glodariu, Sistemul defensive al statului dac şi întinderea provinciei Dacia, în Acta Musei Napocensis, 19, 1982, p.23-38; 12. Iercoşan 2002 – N.Iercoşan, Cultura Tiszapolgár în vestul României, Cluj-Napoca 2002 13. Kacsó 1972 – C. Kacsó, Contribuţii la problema începuturilor epocii bronzului în nord-vestul României, în Studii şi cercetări de istorie veche, 23, 1972, p.31-44; 14. Kacsó 1977 – C.Kacsó, Contribuţii la cunoaşterea metalurgiei cuprului şi bronzului în nord-vestul României, în Apulum, 15, 1977, p.131-154; 15. Kacsó 1980 – C.Kacsó, Descoperiri din epoca bronzului în depresiunea Sălajului, în Acta Musei Porolissensis, 4, 1980, p.38-46;

22. Kalmar 1983 – Z. Kalmar, Descoperiri Coţofeni în bazinul someşan( Someşuri, Crasna, Almaş), în Acta Musei Porolissensis, 7, 1983 , p. 6168; 23. Lakó 1981 – E.Lakó, Repertoriu topografic al epocii pietrei şi a perioadei de tranziţie spre epoca bronzului în judeţul Sălaj, în Acta Musei Porolissensis, 5, 1981, p.37-120; 24. Lakó 1986 – E.Lakó, Date noi pentru completarea celor trei repertorii privind epoca comunei primitive din Sălaj, în Acta Musei Porolissensis, 10, 1986, p.47-59; 25. Lazarovici 1980 – Gh.Lazarovici, Câteva probleme privind sfârşitul neoliticului timpuriu din nord-vestul României, în Acta Musei Napocensis, 17, 1980, p.13-30; 26. Lazarovici 1984 – Gh.Lazarovici, Neoliticul timpuriu în România, în Acta Musei Porolissensis, 8, 1984, p.48-104; 27. Lazarovici, Kalmar 1982 – Gh.Lazarovici, Z.Kalmar, Discuţii pe marginea legăturilor cronologice şi cultural între grupul Iclod cu cultura Tisa, în Acta Musei Napocensis, 19, 1982, p.221-245; 28. Lazarovici, Németi 1983 – Gh.Lazarovici, I.Németi, Neoliticul dezvoltat din nord-vestul României (Sălajul, Sătmarul şi Clujul), în Acta Musei Porolissensis, 7, 1983, p.17-60; 29. Luca, Gudea 2010 – S.A.Luca, N.Gudea, Arheologie IV. Descoperiri din judeţul Sălaj. Biblioteca Septtemcastrensis, 24, Oradea 2010 30. Mârza 1996 – I.Mârza, Prima semnalare a unor urme rupestre, preistorice în Masivul Preluca (Maramureş), în Acta Musei Napocensis, 33,1996, p.139-140; 31. Matei, Stanciu 2000 – Al.V.Matei, I.Stanciu, Vestigii din epoca romană (sec.II-IV d.Hr.) în spaţiul nord-vestic al României, Zalău-Cluj-Napoca 2000; 32. Pop D. 2003 – D.Pop, Aşezarea din epoca bronzului de la SomeşUileac, jud. Maramureş, în Marmaţia 7/1, 2003, p.83-104; 33. Pop D. 2005 – D.Pop, Câteva consideraţii privind stadiul cercetării culturii Suciu de Sus şi a grupului Lăpuş, în Studii şi comunicări Satu Mare, 22/1, 2005, p.61-92; 34. Pop D. 2010 – D.Pop, Patrimoniul arheologic din comuna Copalnic Mănăştur, în Vatra Chioreană, 4, 2010, p.47-48; 35. Pop H. 1995 – H.Pop, Civil architecture and habitat during Laténe D in the depression of Şimleu, în Acta Musei Napocensis, 32, 1995, 1, p.103118; 36. Pop H. 2005 – H.Pop, Stadiul cercetării epocii dacice în vestul şi nordvestul României, cu special privire la judeţul Sălaj, în Studii şi comunicări Satu Mare, 22/1, 2005, p.107-116;

16. Kacsó 2003 a – C.Kacsó, Contribuţii la topografia arheologica a Depresiunii Lapuşului. Descoperirile de la Suciu de Sus şi împrejurimi, în Revista Bistriţei 17, 2003, p.45-54

37. Popa 1970 – R.Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970;

17. Kacsó 2003 b – C.Kacsó, Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei, în Marmaţia 7/1, 2003, p.105-181;

39. Roska 1942 – M.Roska, Erdély régészeti repertóriuma, I Öskar (Thesaurus Antiquitatum Transsilvanicarum, I, Praehistorica), Cluj 1942;

18. Kacsó 2004 a – C.Kacsó, Mărturii arheologice, Baia Mare 2004;

40. Rotea 1993 – M.Rotea, Aşezările culturii Wietenberg, în Ephemeris Napocensis, 3, 1993, p.25-41;

19. Kacsó 2004 b – C.Kacsó, Pledoarie pentru un corpus al descoperirilor de metale din epoca bronzului în nordul Transilvaniei, în centru şi periferie – Lucrările colocviului naţional Bistriţa, 2004, Cluj-Napoca, p.17-21; 20. Kacsó 2005 – C.Kacsó, Expoziţia “Comori ale epocii bronzului din nordul Transilvaniei” la Muzeul de Arheologie şi Istorie din Baia Mare, în Marmaţia 8/1, 2005, p.421-451;

38. Preda 1973 – C.Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973;

41. Stanciu 1992 – I.Stanciu, Descoperiri din a doua jumătate a mileniului I în. Hr. şi mileniul I d.Hr. în judeţul Maramureş, în Ephemeris Napocensis, 2, 1992, p.169-191; 42. Vulpe, Lazăr 2003 – A.Vulpe,V.Lazăr, Toporul de luptă de bronz de la Bogata de Mureş, în Marmaţia 7/1, 2003, p.43-56;

21. Kacsó 2007 – C.Kacsó, Descoperiri de bronzuri din nordul Transilvaniei (I). Colecţia Ferenc Floth, Baia Mare, 2007; numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

muzeograf

Ioan Botiş

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

Cetatea Chioarului

ste posibil ca, după invazia tătaro-mongolă din 1241, Cetatea Chioarului să fi făcut parte dintr-o reţea de cetăţi din piatră şi cărămidă, refăcute sau atunci ridicate. Cetatea Chioarului (castrum Kewar), a fost construită în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, dar pomenită numai pe la începutul sec. al XIV-lea şi de numeroase ori în secolele XV-XVII. Pe măsura alungării mongolotătarilor, după invazia din 1241, teritoriile de la nord de râul Someş au fost reintegrate regatului maghiar. De prin anul 1245, se poate sesiza o preucupare intensă a regalităţii pentru a readuce Maramureşul sub ascultare. Unii cercetători au acceptat existenţa Cetăţiide Piatră (Chioar), prin dovada oferită de Capitulul din

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Nitra, din 1246, prin care Paul, fiul lui Nicolae din neamul Goth-Keled, a cedat comitelui Ştefan, din aceeaşi familie şi pământul din jurul unei cetăţi, de lângă râul Lăpuş, şi cetatea adiacentă. Hotarul străbătea şi şesul Lăpuşului, care şes delimita din dreapta drumului spre Coaş, până sub dealurile actualului sat Berchezoaia, până la râul Chechiş.

pariţia Cetăţii de Piatră poate fi situată în deceniile 6-7 ale secolului al XIII-lea. Locul ales oferea o serie de factori naturali în sprijinul apărării. Înălţarea Cetăţii de Piatră a fost o intreprindere de mare interes strategic, dictată de nevoia de apărare din timpul lui Ştefan al V-lea (coregent între 1257-1269; rege între 1270-1272). Centrul districtului românesc

Cetatea Chioarului, imagine din colecţia MJIA Baia Mare

cu acelaşi nume, cetatea Chioar în a doua jumătate a sec. al XIV-lea ajunge în stăpânirea voievodului Transilvaniei, apoi a voievozilor maramureşeni, fraţii Balc şi Drag, care o stăpânesc – ei şi urmaşii lor – peste un secol. Cetatea Chioar a cunoscut cea mai mare dezvoltare în secolele XV XVI, când stăpânea un domeniu foarte întins, format din 58-94 de sate.

adislau Kan a încurajat ambiţiile sociale ale elitelor locale, intrând în conflict cu regele Carol Robert. După un conflict militar, în ianuarie 1315 pacea a fost instaurată. După ce comitele de Bereg, Toma Jáki, a reuşit să ocupe Ugocsa, Maramureşul şi Sătmarul.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Regele a obţinut cetatea Ghilvaci şi cetatea Cheewar (neidentificată, eventual Chioar). Luptele au reizbucnit în anul următor, atunci când aceiaşi răsculaţi s-au aliat cu o serie de potentaţi din părţile de nord ale Transilvaniei. Tabăra coaliţiei a luat prin luptă misterioasa cetate Cheewar capturându-i castelanul, pe Desideriu de Elewanth. Dezideriu de Elewanth a rezistat o vreme în Cetatea de Piatră atacurilor trupelor lui Ladislau Kan. Era slovac de origine şi aparţinea primei generaţii de conducători militari ai lui Carol Robert. Ostaş încercat, legat prin interese de cel care l-a numit comandant, a apărat Cetatea de Piatră până în anii 13161318. Devotatul regelui şi ostaşii săi au fost atacaţi şi supuşi unui asediu îndelungat, la o dată care nu se cunoaşte. Reuşind să dea foc structurilor de lemn ale cetăţii, adversarii l-au silit pe comandant să iasă la luptă deschisă, dar a fost înfrânt şi luat prizonier. O diplomă regală din 1319 îi aduce elogii lui Dezideriu de Elewanth şi îi acordă noi moşii; reiese că îşi reluase activitatea militară.

etatea de Piatră nu mai e amintită; e firesc să credem că era încă grav avariată şi nu a reprezentat interes pentru fostul ei comandant. Putem deduce şi faptul că, pe la 1316-1318, când sau desfăşurat evenimentele de mai sus, a avut dimensiuni mici şi a fost vulnerabilă, datorită lemnului intrat în structurile ei şi ale anexelor interioare. Carol Robert de Anjou şi fiul său, Ludovic I, au dat din nou atenţie sporită zonei someşene şi Maramureşului, ca urmare a planurilor de cuceriri în Galiţia şi Moldova. Reconstruirea Cetăţii de Piatră a avut acum o justificare în plus. Cetatea Chioar este plasată într-o buclă largă şi abruptă a Lăpuşului. Nici un fel de element precis, de arhitectură ori de funcţionare, nu

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Cetatea Chioarului, imagine din colecţia MJIA Baia Mare

este cunoscut din epoca noastră. Din singura planimetrie pe care o cunoaştem, datată în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, putem doar să presupunem că nucleul cel vechi sa situat în aşa-numita „Cetate de Sus”. Din reţeaua de ziduri care o populează s-ar putea desprinde, cu oarecare probabilitate, conturul unui turn (donjon?). Începuturile nu îi sunt cunoscute nici din documente scrise. Unii istorici au asimilat-o cu cetatea Cheewar, implicată în evenimentele militare anterioare anului 1319. Este menţionată după 1372 (document fără dată), ca o cetate regală, iar în 1378 este dăruită pe veci fraţilor Balc şi Drag, foşti voievozi ai Maramureşului. Va rămâne în stăpânirea lor întregul Ev Mediu.

espre jurisdicţia asupra locuitorilor castelaniei scrie şi un document care priveşte domeniul privat al Chioarului. În Chioar (ca şi în Banatul montan, Haţeg, Maramureş, teritoriile saşilor şi secuilor) apariţia cetăţilor regale

pare să se fi îndeplinit destul de simplu. Regalitatea nu avea concurenţa unei nobilimi ambiţioase, ci opera cu şi prin intermediul acelor condiţionări, pe care izvoarele începuseră să-i numească şi nobili, fără ca ei să fie cu adevărat dintre aceia. Întocmirile teritoriale româneşti care ocupau Poarta Someşului interziceau intrarea în Transilvania a celor veniţi de pe cursul superior al Tisei, din Pannonia. Identificările de pe teren ale limitelor domeniului Satu Mare au permis avansarea ideii extinderii ducatului românesc din Bihor, al lui Menumorut, până în bazinul inferior al Lăpuşului. În bazinul Lăpuşului se constată evoluţia, în secolele XII-XIV, populaţiei româneşti pe care un document de la 1404 o arată structurată politic în jurul Chioarului. La această dată, domeniul cetăţii avea circa 50 de sate româneşti. „Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa puternică.” (Evlia Celebi, în Călători străini, VI, p.558-559). La vremea aceea, districtul Chioar era împădurit (ca şi Maramureşul) în proporţie de 85%. Cea dintâi pomenire a instituţiei voievodale e din anul 1367 şi atunci în legătură cu voievozii maramureşeni giuleşteni: voievozii Drag şi Ioan, fiii lui Dragomir, obţin cetatea Chioarului de la regele Ludovic de Anjou, drept răsplată pentru colaborarea lor în conflictul cu Bogdan, voievodul românilor din Maramureş şi după 1359 voievodul Moldovei. Giuleştenii vor fi organizat noua „feudă” după exemplul altor cneji şi sate obşteşti pentru asemenea „slujbe credincioase”. În anul următor primei menţiuni, în 1368, e amintit un Gheorghe, fiul voievodului din Chioar (filius vaidae de Köváry), în realitate stăpânul districtului Chioar, locuit

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

21 în marea majoritate de români, cu o tradiţie voievodală puternică. Cetatea de Piatră şi domeniul ei devin astfel, un fief al Dragfieştilor, unde Balc, Drag şi fiii lor, creează o adevărată „domnie” autonomă, recunoscută şi tolerată de regii maghiari atât pentru autoritatea pe care reuşesc să şi-o impună Dragfieştii, urcaţi pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei feudale, recunoscuţi ca atare de puterea centrală, care-i cultiva şi-i onora cu dregătorii superioare, inclusiv aceea de voievozi ai Transilvaniei. Dragfieştii, care, înnobilaţi, mai păstrează totuşi instituţiile româneşti, între care şi pe aceea de voievod, după cum nu renunţă nici la credinţa ortodoxă, ctitorind biserici şi patronând instituţii ecleziastice – biserica şi stavropighia din Peri.

etatea Chioar – datare 1372; formă patrulateră. Suspiciuni pentru existenţa unei clădiri similare unui „palat” există şi la Chioar. Despre Chioar ştim că avea capelă şi capelan în secolul al XVI-lea, fără să putem decât presupune că locul a fost marcat în vreun fel şi în primul secol de utilizare. Despre capela Chioarului (cetate regală până la anul 1378) ni se transmite, mult mai târziu, într-un urbariu de la sfârşitul secolului al XVII-lea, că era plasat în cetatea de sus, respectiv în partea cea mai veche a ansamblului fortificat, şi se descrie ca având o „frumoasă boltă”, în parte deteriorată, deoarece deasupra ei se găsea bucătăria şi locuinţele nobiliare. Sunt semnalate ferestre de sticlă şi podele de cărămidă. Până în epoca premodernă, datorită relativei sale izolări, cetatea Chioar a fost evaluată ca fiind foarte indicată pentru detenţia unor personaje politice importante. Cetatea nu a avut vicecastelan. Organizarea unui district regal al Cetăţii de Piatră (Chioar) a fost impusă de nevoia asigurării unui control direct, de către Puterea Centrală, asupra regiunii Carpaţilor Păduroşi şi a „Porţii Someşului”, ca parte a sistemului de securizare a Transilvaniei, ai cărei voievozi şi mari nobili erau atât de mult înclinaţi spre acţiuni centrifuge. Deşi atestat documentar abia în 1378,

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

bazele lui au fost puse în faza constituirii domeniului regal adiacent. Regalitatea a lărgit atribuţiile cetăţii acordându-i prerogative politico-administrative. Districtul de cetate a continuat, în acest fel, formula comitatului de cetate, dar la alte dimensiuni şi pe măsura altui context istoric.

„Cetatea Chioar este aşezată pe malul râului Someş, pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. În afară de cetatea Devei nu se mai găseşte o cetate aşa puternică.” (Evlia Celebi)

xercitându-şi autoritatea peste „pădurea” Finteuş şi peste părţi din cele ale Chechişului şi Sălajului, Cetatea de Piatră a legat, treptat, cu obştile săteşti relaţii de vasalitate, regrupându-le sub protecţia şi, apoi, sub ascultarea castelanului, ca împuternicit al regelui. Procesul din 1388, dintre nobilii Jakcs de Coşei şi Gragoşeşti reliefează tocmai predicarea unor atari raporturi. În justificarea pretenţiilor lor referitoare la 4 sate, în litigiu, nobilii Jakcs au afirmat că asupra Motişului, Sălsigului, Guruslăului şi Turbuţei, castelanul Cetăţii de Piatră n-a avut jurisdicţie şi, ca atare, ar fi împotriva tradiţiei să le lase adversarilor lor. Cel dintâi castelan cunoscut, Dezideriu de Elewanth, s-a subordo-

nat numai regelui. Ataşat puternic politicii lui Carol Robert de Anjou, el s-a confruntat în Poarta Someşului, în special cu adversarii din familia Guth-Keled reuşind dezvoltarea unui district regal puternic, o adevărată forţă de ordine în teritoriu.

in 1320, regii Angevini au început perceperea urburii de la minele de aur şi argint, iar în 1327 monopolul regal asupra metalelor neferoase a fost extins. Raporturile au fost moderate de însăşi permanenţa a patru comiţi-castelani maghiari care aveau atribuţii miniere prevalente (comites camerae). Chioarul controla aurul strâns la Lăpuş (1393), poate şi exploatările de argint de la Băiuţ. Asocierea vămilor la cetăţi era o stare generalizată, recunoscută şi urmărită ca atare. Ea vine însă dintr-o altă realitate economică: circulaţia de oameni şi bunuri. Toate autorităţile erau conştiente că vama era sursa fundamentală pentru obţinerea de valori monetare. Fără înţelegerea particularităţilor vămilor, o cetate ca aceea de la Chioar ar părea absolut inutilă. Drumul principal dintre Ardeal şi Maramureş trecea la răsărit de cetate. La sud şi nord de cetate, pe acet drum, toponimia înregistrează două „vaduri”. Trebuie să fim conştienţi că cetăţile s-au amplasat într-o geografie economică pe care o stăpânim nedrept de trunchiat. Doar îndată ce se face transpunerea pe rute medievale, o cetate impozitează dintr-o dată circulaţia. Vama de la Chioar este atestată în 1378. În Poarta Someşului au funcţionat, până în 1388, două diviziuni politico-administrative autonome, dar de rang diferit, Districtul cetăţii de Piatră – regal, şi Districtul Arieşului – voievodal. Consecinţele constituirii districtului regal s-au resimţit pozitiv în viaţa obştilor româneşti. Devenind o rezervă strategică importantă şi permanentă acestea au fost sustrase de sub jurisdicţia comitatului nobiliar, şi regele – ca proprietar feudal, a stabilit cu ele anumite raporturi. La început, ele s-au circumscris serviciilor militare de urgenţă. Apoi, pe măsura constituirii şi extinderii domeniului de cetate, a trebuit să fie interesate mai mult vârfurile conducătoare.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

biceiul recuperării armelor, calului şi harnaşamentului după moartea voievodului, judelui şi libertinului, rămas până în preajma secolului al XVII-lea, obicei practicat şi în cazul boierilor făgărăşeni şi cnezilor vasali din Ţara Românească, în aceeaşi perioadă – sugerează ca aceste obiecte au fost înmânate, la investire, ca nişte însemne ale recunoaşterii de către castelanul cetăţii, ca împuternicit al regelui, a unui rang şi a unei situaţii privilegiate valabile numai pentru persoana beneficiarului. Voievodul de district, ales conducătorul tuturor obştilor de către adunarea cnezilor a funcţionat paralel cu castelanul, apoi subordonat acestuia ca unui reprezentant al regelui. Drag şi Balc şi-au asumat atât voievozia cât şi conducerea districtului, după ce au devenit proprietarii domeniului. Justiţia feudală a fost impusă foarte greu pe domeniul Cetăţii de Piatră. Puternica vigoare a „obiceiurilor pământului” a limitat sever posibilitatea dregătorilor feudali de a aduce reglementări străine în viaţa acelor obşti cu sarcini militare permanente. Singurele excepţii au fost satele ungureşti Lăpuşel şi Berchez. Hotărnicia din 1390 a domeniului Chioarului descrie limite ce pornesc de la confluenţa Lăpuşului cu Someşul, ajung până la vârful Gutâiului la hotarul cu Maramureşul, o iau pe creasta munţilor spre răsărit şi coboară apoi din nou la Someş, tocmai la Jibou. Domeniul avea deci o suprafaţă de peste 1.000 km2, iar din 1405 el cuprindea 58 de sate, dintre care 50 româneşti. În Chioar răstimpul dintre 1401-1437 înseamnă expansiunea maximă a relaţiilor feudale, cu particularităţile specifice domeniilor de cetate, deoarece majoritatea aşezărilor făceau parte din domeniul cetăţii Chioar. Domeniul cetăţii s-a constituit până la 1437. Domeniul cetăţii Chioarului, care forma de fapt districtul omonim, înmănunchea, în 1405, 50 de sate româneşti, cu 15 mai multe, 65 în 1566. Dintre acestea două erau ungureşti (3%) şi celelalte româneşti (97%). Această situaţie explică organizarea domeniului cetăţii (districtului) Chioar în mai multe voievodate în secolele XVI-XVII.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Cam 100 de sate româneşti aparţineau la sfârşitul secolului al XIV-lea şi de domeniul cetăţii Chioarului, domeniu identic cu Ţara Chioarului şi a Lăpuşului, cifră ce poate fi raportată, cu o oarecare diminuare şi la nivelul cronologic al anului 1.300. În 1595, Petru Cercel a fost închis la Mediaş, apoi trimis la Chioar şi, în sfârşit, la Hust, reuşind să evadeze abia în 1587, reîncepându-şi periplul spre Veneţia, apoi la papă.

n a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe drumul înnobilării se aflau şi puşcaşii, categorie de ţărani cu obligaţii militare din jurul cetăţilor. Acesta a fost şi cazul boierilor din Chioar, care se bucurau de anumite privilegii, ca şi boierii din Ţara Făgăraşului sau voievozii şi cnezii din Maramureş. O parte dintre aceştia au ajuns în rândurile micii nobilimi, dar altă parte a decăzut în starea de iobăgie. Pe domeniul cetăţii Chioar, ţăranii aserviţi nu se mai numesc în 1553-1566 decât coloni, cu sens de iobagi legaţi de glie. În 1566 sunt amintiţi 12 voievozi în districtul Cetatea de Piatră (Chioar). Documentele consemnează ridicarea unor ţărani aserviţi la situaţia de voievozi prin voinţa autoritară a stăpânului feudal, aşa cum s-a întâmplat, la 1544, pe domeniul Cetăţii de Piatră (Chioar), cu voievozii din Răstoci, Ruşor, Perii Vadului, Şomcuta Mare. În 1545, stăpânul domeniului Cetatea de Piatră (Chioar) era Gaspar Dragfi. Acesta l-a dăruit pe nobilul Dan Buteanu cu Şomcuta Mare (confirmat de împăratul Maximilian). Alături de Năsăud şi Făgăraş, Cetatea de Piatră s-a bucurat de o oarecare autonomie, şi-a putut menţine vechile instituţii cneziale şi voievodale, sub acest nume sau sub altul (de boieri), vreme îndelungată în evul mediu. Districtul Cetatea de Piatră, ca o prelungire a „codrilor” sălăjeni şi maramureşeni, era situat în bazinul mijlociu al Lăpuşului, unde s-a format un district în jurul cetăţii Chioar sau cetăţii de Piatră (Kövár). Aceşti „codri” ocroteau cu grijă obştile săteşti din acele părţi, ferindu-le de desfiinţare şi aservire, după cum s-a întâmplat altora

multe, din alte zone, mai ales din cele lipsite de „codrii”. Este explicaţia lipsei documentelor cu privire la aceste obşti până târziu, în sec.XIVXV, deoarece nu intraseră până atunci în angrenajul relaţiilor socialjuridice feudale pe de o parte, iar pe de altă parte supravieţuirea vieţii obşteşti, tradiţionale până târziu. Districtul peste care „domneau” Dragfieştii, dăruind, la rândul lor moşii şi sate, era alcătuit din satele domeniului Cetăţii de Piatră, conduse de voievozi, dintre care documentele menţionează cu numele patru până la 1544: voievodul din Răstoci, voievodul din Ruşor, voievodul din perii Vadului şi voievodul din Şomcuta Mare; voievozi simpli săteşti, de obşti şi nu de uniuni de obşti. Cei dintâi pomeniţi, la 1526, sunt voievozii Petru şi Toma Hossu, ţărani eliberaţi din iobăgie şi făcuţi voievozi în satul Răstoci, primit în dar de la stăpânul domeniului. Al treilea voievod pomenit în documente, la 1528, este Ioan Dragomir, căruia-i este dăruit pe viaţă satul Ruşor, întemeiat de el. Voievodul din perii Vadului, amintit la 1544, îşi conducea satul în calitate de reprezentant al stăpânului domeniului. Voievodul din Şomcuta Mare, probabil „cnezul” Dan, pomenit la 1548 îşi îndeplinea atribuţiile sub acelaşi patronaj al stăpânului domeniului. Realitatea social-instituţională din districtul Cetăţii de Piatră este relevată de-abia atunci când o conscripţie urbarială, din 1566, înregistrează situaţia reală a domeniului districtului.

ouăsprezece voievodate sunt înregistrate la 1566 în districtul Chioarului, în frunte cu 12 voievozi, ce stăpâneau între 2 şi 14 sate. Cele 12 voievodate se înşiruie unul după altul şi unul lângă altul, acoperind întregul district: 1. Voievodatul lui Dan Buteanu, format din 14 sate, cu centrul, probabil, la Şomcuta Mare, în părţile unde era voievod încă cu 18 ani mai devreme Dan; 2. Voievodatul lui Gheorghe de Copalnic, format din 10 sate, cu centrul la Copalnic; 3. Voievodatul lui Marian, format din 7 sate, cu centrul, proba-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

23 bil, la Boiu Mare; 4. Voievodatul lui Toma din Lucăceşti, cuprindea şapte sate, cu centrul la Lucăceşti; 5. Voievodatul lui Luca din Rimetea, format din şase sate, ce centrul la Rimetea; 6. Voievodatul lui Trifu, format din cinci sate; 7. Voievodatul lui Simion, format din trei sate, cu centrul, probabil, la Lemniu sau Cuciulat; 8. Voievodatul lui Lazăr, format din trei sate, cu centrul, probabil, la Dăbeni; 9. Voievodatul lui Ioan Benea, format din trei sate, cu centrul, probabil, la Colţirea; 10.Voievodatul lui Damian Hossu, format din două sate, cu centrul, probabil, la Mesteacăn; 11. Voievodatul lui Toma Hossu din 1526, format din două sate, cu centrul la Răstoci, satul dăruit părintelui său; 12. Voievodatul lui Teodor Bota, format din două sate, cu centrul probabil la Cerneşti.

ici o judecată logică şi cu atât mai puţin una întemeiată pe cunoaşterea realităţilor nu va susţine că toate cele 12 voievodate au luat fiinţă în ultimele două decenii, abia după formarea Principatului Transilvaniei, pe un loc gol, lipsit de organizaţie politică voievodală. Un cunoscător al realităţilor istorice, al fenomenelor istorice, va înţelege că instituţiile voievodale chiorene au existat multă vreme înainte, voievozii lor schimbându-se prin alegere mai întâi, prin succesiune mai târziu. Voievozii chioreni, mulţi dintre ei, au fost ridicaţi de stăpânii domeniului din rândul ţărănimii, unii chiar din rândurile ţărănimii iobage sau decăzuţi în această stare din situaţia de voievozi a înaintaşilor lor. O subliniază în termeni suficient de desluşiţi pentru a înţelege evoluţia sinuoasă a acestor voievozi Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei la începutul sec. al XVII-lea, afirmând că „au fost de la început în ţinutul Chioarului mai curând boieri (Boerok) de aceia făcuţi nemeşi în fiecare sat, pe care-i cheamă voievozi (vajdaknak). Erau voievozi ca funcţie, dar nu erau asimilaţi întru totul nobilimii

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

decât puţini dintre ei. Majoritatea îndeplineau atribuţii voievodale: administrative, fiscale, judiciare şi militare în numele stăpânului domeniului Cetăţii de Piatră şi stăpâneau efectiv, cu titlu de proprietate personală, un număr de sate, întemeiate de ei sau dăruite de stăpâni, drept răsplată pentru slujbele credincioase. Voievozii din Chioar erau datori să judece neînţelegerile dintre locuitorii de sub autoritatea lor, să aibă grijă ca locuitorii să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de cetate, iar în caz de necesitate să participe la război.

oarte bogat în voievozi, tot atât de bogat era şi în crainici districtul Cetăţii de Piatră. Este adevărat că toţi cei 19 crainici pomeniţi în izvoare sunt din 1566 (18) şi 1581 (1). Conscripţia urbarială din 1566 i-a introdus în circuitul istoric, dar cu certitudine existau şi mai înainte pe domeniul Cetăţii de Piatră. La data apariţiei documentare, instituţia crăiniciei şi cei ce o onorau erau în declin, în situaţia de juzi săteşti. Aveau atribuţiuni fiscale, judecătoreşti, administrative. În urma activităţii de colonizare a satelor în domeniul Chioar numărul satelor a crescut cu şase între 1423-1474, cu opt între 1474-1543 şi cu 42 între 1544-1603. Transformat în a doua jumătate a secolului XVI, într-un district de-

Cetatea Chioarului, foto: Ana Mojolic, DJCPN Maramureş

Cetatea Chioarului, foto: Lucian Petru Goja

pendent direct de principii Transilvaniei, ţinutul Chioarului a căpătat totodată o valoare strategică până acum ignorată. Lupta îndârjită pentru stăpânirea cetăţii, desfăşurată grosso-modo, între 1551 şi 1711, se clarifică prin cercetarea datelor pe teren. După dezagregarea Ungariei medievale în urma bătăliei de la Mohács din 1526, partea superioară a regatului, incluzând o bună parte din Slovacia, a putut fi păstrată, cu greu, în faţa ofensivei otomane, de către Casa de Habsburg. Ungaria superioară romanogermană, fără şansa unei extinderi spre sudul bine stăpânit de otomani prin paşalâcul de Buda, s-a transformat rapid într-un vârf de lance îndreptat la est de Tisa, spre principatul Transilvaniei. Propugnaculul

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ungariei Superioare părea calea ideală pentru lansarea unei ofensive cuceritoare pe direcţia Porţii Someşului. Antrepriza militară era manevrată din umbră de un grup de mari bogătaşi ai sfântului imperiu romano-german, în frunte cu Fuggerii şi Herbersteinii. Pentru ei, Ungaria Superioară trebuia să fie tentaculul îndreptat spre bogata zonă minieră, auriferă, a Băii Mari. De aici rolul decisiv al cetăţii şi ţinutului Chioarului în apărarea frontierei nordvestice a principatului Transilvaniei şi a zonei miniere. De aici, atenta fortificare şi modernizare, precum şi menţinerea organizării militare locale – vestiţii puşcaşi români de Chioar, răsplătiţi cu privilegii nobiliare şi, în primul rând, liberi. În noiembrie 1599, cetatea intră în stăpânirea lui Mihai Viteazul. Stratigrafic, nu se constată, în jurul anului 1600, vreun nivel de distrugere la Chioar. Putem presupune că Cetatea s-a închinat de bună voie Viteazului ca şi celelalte cetăţi ale principatului. Trădarea lui aga Leca, care a predat lui Basta, în 1600, cetăţile Chioarul şi Uioara, a uşurat unirea trupelor lui Basta cu cele ale nobilimii (în septembrie, înainte de data de 18, când a avut loc bătălia de la Mirăslău).

upă cucerirea Ungariei otomane şi ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, soarta Chioarului era pecetluită, funcţionarea sa nefiind subordonată decât ideii apărării frontierei de nord-vest a principatului. Din această pricină, după înăbuşirea ultimei răscoale antihabsburgice transilvane 1703-1711, care folosise ca bază şi cetatea, fapt surprins arheologic, Chioarul a fost dezafectat, dis-

părând dintre fortificaţiile Transilvaniei. Odată cu aceasta s-a produs o structurare a reţelei rutiere a zonei şi a organizării social-administrative a districtului, evidenţiată şi prin cercetările de teren. În 1688, reprezentanţii Transilvaniei au supus ţara împăratului Leopold. Dieta din 1689 (Iernut) cerea ca boierii fugiţi în 1685 din districtul Cetăţii de Piatră să fie prinşi şi aduşi în vetrele lor. În vremea răscoalei curuţilor, Cetatea de Piatră a fost asediată. Căpitanul Cetăţii de Piatră era Michail Teleki. Salvat de Rabutin, venit în sprijinul său cu 2.000 de călăreţi, tocmai de la Sibiu, Teleki a predat în cele din urmă cetatea. În 1738, s-a rupt şi regiunea ce se ţinuse de fortăreaţa cunoscută sub numele Cetatea de Piatră (Kövár) din comitatul Solnocul Mijlociu şi s-a format un municipiu nou, mic şi sărac, sub numele de Districtus Kövár, în semn de recunoştinţă faţă de locuitorii lui cari (...) au făcut patriei în sute de ani servicii esenţiale cu armele. În anul 1994, la Chioar, unele ziduri ale cetăţii au fost desfăcute cu plugul de către localnicii care nu auziseră de vreo lege a monumentelor istorice, pentru spolierea materialelor.

Bibliografie: 1. Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970. 2. George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Peste 200 de ani în urmă, Braşov, 1993. 3. Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol.III. 4. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, vol III, 1986. 5. Sergiu Iosipescu, Ţările româneşti medievale: Lăpuş şi Chioar, în Pro Unione, Anul III, nr.1-2 (5-6), 2000, Editura „Pro Unione”. 6. Valer Hossu, Districtul Chioar – forţă de ordine, în Pro Unione, anul VI, nr.1-2 (15-16), 2003, Baia Mare, Editura „Pro Unione”. 7. Istoria României, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962. 8. Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică, Editura Mega, ClujNapoca, 2005. 9. Valer Hossu, O lance în coasta Maramureşului, în Pro Unione, Anul V, nr.1-2 (13-14), 2002, Editura „Pro Unione”, Baia Mare, 2002.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

25 prof. prof.

CHIOREANA

Rogozsan Ioan Vasile Tőkőlyi Robert-Cristian

ELIA POP (1848-1922) PORTRET DE DASCĂL ŞI OM DE CULTURĂ CHIOREAN Articolul de faţă, conceput în urma studierii documentelor aflate în păstrarea şi administrarea Serviciului Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale, care fac referire la marele om de cultură chiorean ELIA POP (în unele documente ELIE POPU), este structurat în două părţi. Prima parte face referire la activitatea educativă a învăţătorului (şi nu numai), cea de-a doua reliefând contribuţiile sale pe tărâmul culturii chiorene (activitate corală).

igur că meritele sale incontestabile în domeniul coral au mai fost reliefate şi de alţi iubitori de cultură şi artă corală, amintindu-l aici pe distinsul maestru Valentin Băinţan (dirijor o perioadă îndelungată al Corului bărbătesc din Finteuşu Mare) care-l menţionează în lucrarea “Arta corală din Maramureş”, apărută în anul 1982. Despre Elie Pop a mai scris şi distinsul om de cultură maramureşan Vasile Căpâlnean, cel care o perioadă îndelungată a îndeplinit funcţia de director al Filialei Maramureş a Arhivelor Statului. Împreună cu un colectiv de colaboratori cu experienţă în domeniul arhivisticii şi istoriei şi în urma cercetării efectuate printre fondurile şi colecţiile de documente aflate în arhivele maramureşene, au publicat, în anul 1981, un volum de documente intitulat „Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională” ce cuprinde documente create în perioada 1848-1918. Volumul de documente reprezintă un adevărat izvor de cercetare şi cunoaştere totodată a unei perioade importante din istoria modernă a acestor meleaguri [1]. În această amplă lucrare, autorii au cuprins şi documente care fac referire la acţiunile întreprinse de către Elie Pop, în anul 1877, pentru a sări în ajutorul soldaţilor români care luptau, pe câmpurile de bătălie balcanice, pentru apărarea Independenţei de stat. În fine, o altă lucrare care face referire la activitatea neobositului

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

dascăl chiorean a fost publicată de către Simion Ciurte, profesor de istorie la Grupul Şcolar “Ioan Buteanu” din Şomcuta Mare. “Schiţa monografică a învăţământului şomcutean”, căci despre această lucrare este vorba, a apărut în anul 2006 la Editura Enesis fiind concepută pentru şi lansată cu ocazia desfăşurării manifestărilor culturale prilejuite de împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Liceului din localitate. În cele 8 unităţi arhivistice ce alcătuiesc fondul personal Elie Pop se regăsesc informaţii preţioase cu privire la absolvirea Şcolii Primare din Lăpuşul Unguresc (Târgu Lăpuş), situaţia şcolară a lui Elie Pop la Preparandia greco-catolică din Năsăud, numirea lui ca învăţător la Şcoala confesională din Şomcuta Mare, precum şi o diplomă eliberată de către Inspectoratul Şcolar din Zalău, prin care i se acorda dreptul de a preda limba maghiară în şcolile primare [2], participarea învăţătorului Elia Pop la diferite cursuri organizate în ţară (pomicultură, educaţie fizică) [3], recunoaşterea, de către oficialităţile din Şomcuta Mare, activităţii şcolare a învăţătorului începând cu anul 1872 [4], certificatele şi atestatele cantorale eliberate în perioada 1887-1893 pentru învăţătorul şomcutean de către Episcopia greco-catolică din Gherla şi de către Oficiul protopresbiterial din Lugoj [5], protestul pe care învăţătorul Elia Pop l-a înaintat Comisiei Centrale Judeţene de alegeri, cu sediul în Carei, protest împotriva excluderii lui dintre alegătorii şomcuteni cu

ocazia alegerilor de deputaţi din localitate, alegeri desfăşurate în iulie 1896 [6], menţionarea datelor de stare civilă ale membrilor familiei Pop [7], precum şi diploma eliberată învăţătorului pensionar Ilie Pop, cu ocazia alegerii acestuia ca membru de onoare, de către Reuniunea învăţătorilor greco-catolici din comitatele Sătmar şi Ugocea, aparţinătoare de Dieceza Gherla [8]. În plus, de o valoare inestimabilă este şi “Actul fundaţional” întocmit la 2 august 1921 de către Elie Pop, act prin care vine cu un capital fundaţional în ajutorul bisericilor greco-catolice din Şomcuta Mare şi Săpâia, precum şi în ajutorarea elevilor săraci din localităţile chiorene Săpâia, Posta, Remetea Chioarului şi Şomcuta Mare. În acest document se regăsesc şi câteva date despre obârşia genealogică a familiei Popu care, de fapt, a “descălecat” prin secolul al XVII-lea din Mara (Crăceştii Maramureşului, după cum este amintit în document) [9].

ACTIVITATEA DIDACTICĂ A ÎNVĂŢĂTORULUI Elia Pop, figura tipică a dascălului transilvan, unul dintre cei mai buni învăţători populari chioreni s-a născut la 27 iulie 1848 [10] în localitatea Săpâia, dintr-o familie de iobagi ce trudeau pe pământurile familiei de grofi Teleki, dar care fiind eliberată de servituţile feudale în anul în care vine pe lume cel care va pune temelia mişcării şcolare în mirificul ţinut al Cetăţii de Piatră, devine liberă pe vechiul ei pământ [11]. Studiind documentele aflate în păstrarea şi administrarea Serviciului Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale aflăm faptul că bunicul marelui învăţător, pe nume Florea Popu, împreună cu fratele său Costan Popu „ juni nobili din comuna Crăceştii Maramurăşului (n.r. azi Mara) în seclulu al XVII-lea tre-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

când munţii au descălecatu şi sau aşezatu pe moşie iobăgească de trei zile în săptămână unde sunt azi comunele Posta şi Săpâia” [12]. Despre localitatea unde a văzut pentru prima dată lumina zilei, Elia Pop spune, în acelaşi document faptul că “ aici erau doar nouă case simple pentru muncitorii cari pregăteau cărbuni ce îi transportau la minele de aur din Baia Mare” [13]. În ceea ce priveşte viaţa religioasă, autorului nu-i scapă nici următorul amănunt “Bisericuţa loru era acoperită cu stufu de pae şi potiru era de lemn” [14]. Florea Popu, bunicul din partea tatălui a fost căsătorit cu Dochiţa Dragoş, din această căsătorie rezultând mai mulţi copii, printre

care şi Vasilică (tatăl învăţătorului) [15]. Acesta îşi va uni destinele cu Maria Cărmăzan, din Remetea Chioarului ce va aduce pe lume doi băieţi: Elia şi Ioan [16], acesta din urmă fiind tipograf prima oară în Gherla, apoi în Cluj, punctul culminant al carierei sale reprezentându-l angajarea în Bucureşti “la monetărie şi la fabrica de timbre a statului” [17].

rimii ani de şcoală sunt urmaţi de către Elia Pop în satul său natal, Săpâia. În anul 1865, la vârsta de 17 ani, părinţii lui, neavând mijloace”tocmai suficiente pentru a continua studiile în şcoli mai înalte” [18] au fost în cele din urmă înduplecaţi de a-l înscrie

Elie Popu absolvă “cu succes eminent”, în iulie 1866, clasa a IV-a normală la “şcola

la “şcola principală românească din Lăpuşul Unguresc” (Târgu Lăpuş) [19] . Aici urmează clasa a IV-a normală pe care, în iulie 1866, o absolvă “cu succes eminent” [20]. În “Atestatul scolasticu” [21] se poate observa situaţia la învăţătură e elevului Elia Popu, care dintr-un număr de 14 materii studiate reuşeşte să se plaseze printre fruntaşii clasei obţinând un număr de 11 calificative de “forte bine” [22] la următoarele obiecte: “Citire”, “Gramatică”, “Ortografie”, “Stil”, “Istoria Patriei”, “Geografie”, “Istoria naturală”, “Economie”, “Caligrafie”, “Desen” şi” Cânt”. Calificative de „bine” obţine la trei materii şi anume “Limba maghiară”, “Limba germană”şi “calculare” [23]. Cu toate că la limba maghiară nu a obţinut calificativul de foarte bine, acest lucru nu-l va împiedica să obţină, 20 de ani mai târziu, la 8 iunie 1886, la Zalău, o diplomă [24] care-i conferea dreptul să predea în şcolile cu limba de predare maghiară. În acest act, aflăm faptul că, prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 17284, s-a format o “comisie care să examineze calitatea de predare în limba maghiară care a avut loc în zilele de 15, 17 şi 18 august. Comisia a fost formată în limba maghiară. Predarea în limba maghiară a luat cu bine, atât vorbit cât şi scris” [25]. În toamna anului 1867 se înscrie la Preparandia română grecocatolică din Năsăud, unde studiază timp de doi ani, primind calificativ “bun” [26] la „purtare morală, aplecare, purtare către junimea şcolară şi pronunci'e”, şi un calificativ „cu diligenţă” la “frecventarea scolei” [27]. Dintre cele 20 de calificative primite la 17 obiecte de învăţământ studiate pe parcursul anilor şcolari 1867 / 1868 şi 1868 / 1869, reuşeşte să obţină doar patru calificative de “forte mulţămit” (la “citit”, “economie”, “tipic şi rit” precum şi la “cantările beserecesci”), 10 calificative de “mulţămitoriu” (la “scienti'a santei religiuni”, “pedagogia si didacteca”, “metodulu elementariu”, “gramateca”, “ortografia”, “fisica”, “desemnu”, “geografia”, “istoria” şi “cunoscerea noteloru”). Restul calificativelor primite, respectiv “destulitoria”, le obţine la “stilu”, “limb'a germană”, “istori'a naturală”, “calculatiune”, “scrisulu frumosu ” şi „geometrie” [28].

principală românească din Lăpuşul Unguresc” (Târgu Lăpuş). Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale, fond personal Elie Pop, dos.1 (1866-1886), f.1

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

27 În urma primirii din partea Direcţiunii şcolii normale şi preparandiale greco-catolice din Năsăud, la 30 iunie 1869 a “Testimoniului Preparandiale” [29], este numit, în anul 1870, învăţător la şcoala elementară din Colţirea, iar mai apoi, pentru o perioadă destul de scurtă, de aproape un an (1871) se reîntoarce pe meleagurile natale spre a-i învăţa pe consătenii lui [30]. Din anul 1872 este numit învăţător la Şomcuta Mare, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 30 august 1873, Episcopia din Gherla, prin Episcopul Michailu Pavelu îi conferă titlul de “docinte al şcolii confesionale a comunei beserecesci Somcuta-mare” [31]. La 6 octombrie 1876, la Gherla, în faţa “Comisiunii esaminatorii” întrunită în baza “Legii de Instructiune din anul 1868 Art XXXVIII” obţine, cu succes eminent, „Atestatu de cualificatiune” [32] pentru şcolile confesionale normale. Pentru îmbogăţirea vastelor sale cunoştinţe nu a pregetat să participe şi la alte cursuri organizate în ţară, cum ar fi, de exemplu, un curs de agronomie organizat la Cluj în perioada 26 august-10 septembrie 1874, pe care l-a absolvit, primind în 26 septembrie un certificat care atestă că aceste cursuri au fost frecventate de către Papp Illés “cu cea mai mare dăruire şi sârguinţă” [33]

unoştinţele dobândite la aceste cursuri, alături de experienţa sa practică în domeniul agriculturii, ţinând cont de faptul că provenea dintr-o familie de chioreni ce era familiarizată cu munca pământului, le va aşterne, mai târziu, pe hârtie, publicând în ziarele vremii o serie de articole în care se preocupă de crearea “grădinilor scolastice” [34], care urmau să joace un rol important în pregătirea tinerimii săteşti, în particular, dar şi în tot ceea ce ţine de viaţa practică socială, în general. În viziunea lui, aceste grădini şcolare trebuiau să cuprindă 1-2 iugăre de pământ [35]. În 5 septembrie 1876, la Şomcuta Mare, primeşte, ca o recunoaştere a meritelor sale didactice şi culturale, un “Atestat Officios” [36],

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

ELIA POP (1848-1922) colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Baia Mare

semnat de către protopop Athanasiu Cototiu, inspector şcolar în acea perioadă, Vichi Nicolau Pap, subprefect şi Georgiu Mic, primar al Şomcutei Mari în care se menţionează progresele realizate în şcoală, dar şi respectul de care se bucură în faţa “poporenilor” [37]. În anul 1877 participă, în perioada 9 iulie-10 august la cursurile suplimentare de educaţie fizică organizate la Cluj, pe care “le-a frecventat cu dăruire şi cu cea mai mare dragoste le-a ascultat şi învăţat”[38], primind, la 11 august un certificat de educaţie fizică. Spiritul său de solidaritate pentru cauza naţională a poporului român l-a făcut să fie, pe tânărul Elie Pop, în fruntea acţiunilor organizate în ţinutul Chioarului cu scopul de a sprijini armata română în Războiul de independenţă din 1877-1878 [39]. Astfel, în noiembrie 1877, oferă suma de 1 florin pentru ajutorarea ostaşilor români

răniţi în război; banii, în sumă totală de 108 florini şi 20 de coroane, au fost strânşi de către Victor Colceriu, student în clasa a III-a normală şi de către Elena Pop, fiica lui George Pop de Băseşti [40]. În 25 decembrie 1877 face un apel către colegii de breaslă prin care-i îndeamnă să adune scame (n.r. faşe necesare bandajării rănilor) pentru fraţii români ce luptau pentru independenţa naţională; numai din Şomcuta Mare au fost trimise doamnei Iudita Măcelariu pentru a fi predate societăţii “Crucea Roşie” o cantitate de “9 chilo şi 80 deka scame” [41]. La 7 martie 1878 [42], în Şomcuta Mare, îşi uneşte destinele cu Iuliana Bozo, născută la 5 iunie 1856; aceasta îi va dărui trei fii: Aurel (născut la 28 decembrie 1878), Vasile (László-Ladislau), născut la 2 ianuarie 1886 şi Váler Iánóş (născut la 3 februarie 1893).

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Iată că pregătirea necontenită a învăţătorului Elie Pop, care dovedeşte o sete neostoită de cunoaştere pe mai multe tărâmuri ale culturii, nu se opreşte aici; după cursurile de agronomie şi de educaţie fizică pe care le-a absolvit, îşi mai adaugă altele care vin să-i completeze valoarea educativă şi culturală pe care o avea la răscrucea dintre secole. Astfel, la 16 august 1887, la Gherla obţine un „Atestat de cualificatiune cantorală” [43]; constatându-se că are un “tonu f. bunu melodiosu” şi răspunzând “forte bine” din “typicu” şi din „cantarile baserecesci” [44] i se recunoaşte dreptul de a fi cantor în orice biserică sătească sau orăşenească. La 31 ianuarie 1890, Episcopia din Gherla îl numeşte “cantor actual a basericei Nóstre gr. cat. din Siomcuta mare in Districtulu Protopopescu alu Siomcutei” [45]. În perioada 1-15 august 1890, frecventează, la Seini, cursul de “cunoascerea notelor, cant figural si manuirea fisharmoniului” [46]. Prin atestatul pe care l-a primit lui Ilie Pop i se recunoaşte capacitatea de a conduce un cor cu mai multe voci [47].

n anul 1893 pleacă la Lugoj pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele muzicale, la şcoala lui Ion Vidu [48]. Aici, în luna august va lua parte la cursul de muzică vocală organizat de către marele maestru; în atestatul eliberat la 1 septembrie se menţionează că „în frecventarea orelor de prelegere precum şi în studiu a fost f. regulat, producând rezultat lăudabil” [49]. În anul 1894 Elie Pop devine membru al ASTREI şi va lupta pentru înfiinţarea unui desperţământ în Chioar [50]. Ideile transmise de această asociaţie au prins rod în sufletul marelui luptător pentru cauza naţională, iar pentru vrednicia sa didactică şi pentru meritele sale incontestabile pe care le-a avut în procesul de culturalizare a maselor a fost premiat, la 4 august 1890, cu prilejul Adunării anuale a desperţământului sălăjan Şimleu ce a avut loc la Supuru de Jos, cu premiul I (o vacă cu viţel) din partea lui Gheorghe Pop de Băseşti [51]. În acelaşi an, învăţătorul se află în fruntea unei liste de 24 de români din Şomcuta Mare iscălind o mo-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

ţiune de protest împotriva procesului intentat memorandiştilor, care a fost trimisă la Cluj [52]. Un alt protest este trimis de către Elie Pop, în 13 iulie 1896, către Comisia Centrală Judeţeană de Alegeri, cu sediul în Carei, în care-şi exprimă nemulţumirea legată de excluderea lui dintre alegătorii şomcuteni, cu ocazia desfăşurării alegerilor de deputaţi din localitate [53]. În anul 1910, cu ocazia alegerii lui ca membru de onoare al Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din comitatele Sătmar şi Ugocea, aparţinătoare la Dioceza Gherla, primeşte o diplomă pentru întreaga sa activitate pe tărâmul educării maselor [54]. După o lungă şi strălucită carieră, se stinge din viaţă la 4 martie 1922, la venerabila vârstă de 74 de ani, lăsând, în urma sa, o bogată activitate în domeniile educaţional, artistic şi politic, sursă de inspiraţie pentru intelectualii chioreni şi nu numai care i-au urmat. Este demn de remarcat faptul că a reuşit, ajutat fiind de un alt dascăl chiorean Teodor Blaga să menţină şcoala românească din Şomcuta Mare la nivelul şcolii de stat din localitate şi să formeze generaţii de tineri care au urmat, la rândul lor, Preparandia din Năsăud, pentru a deveni învăţători sau alte şcoli mai înalte.

ACTIVITATEA CORALĂ: Reuniunea de cântări a plugarilor români greco-catolici din Şomcuta Mare

lia Pop, este considerat a fi întemeietorul mişcării corale în regiunea Chioarului, fiind nu doar un simplu învăţător ci şi dirijor, bun orator, publicist, culegător şi creator de folclor şi alte creaţii literare, luptător pentru drepturile românilor [55]. A fost acel cadru didactic tipic de pe vremuri, bun la toate, capabil şi care a adus cinstire şcolilor şi satelor în care a lucrat. Elie Pop s-a perfecţionat în permanenţă pe parcursul activităţii sale didactice, mai ales într-un domeniu drag lui: muzica. În acest sens, în anii 1886-1887, a urmat la Iaşi cursurile de muzică ale lui Ga-

vriil Musicescu, unul din cei mai mari compozitori ai vremii. Câţiva ani mai târziu, în 1893, a plecat la Lugoj pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele muzicale la şcoala lui Ioan Vidu, prieten şi coleg de la Iaşi. Pe parcursul activităţii sale, a organizat numeroase programe artistice, concerte corale, a fost vătaful formaţiei de căluşari şi a contribuit la înfiinţarea unei filiale a asociaţiei „ASTRA” în zona Chioarului [56].

eoarece în anul 1867 Şomcuta a devenit centru administrativ, limba oficială în district a devenit limba română [57]. Acest lucru a făcut ca numeroşi intelectuali să fie atraşi de zona Chioarului, convinşi fiind de faptul că pot, într-o măsură mai mică sau mai mare, să îşi aducă contribuţia la creşterea nivelului de educaţie al poporului din această zonă, să insufle elevilor şi locuitorilor cunoştinţe dintre cele mai variate în diverse domenii, printre care şi cunoştinţe de muzică. În acest context, Elie Pop, împreună cu alţi tineri intelectuali, a considerat necesară întemeierea unui cor. O primă tentativă eşuată, de altfel, a avut loc în anii 18731874, sub conducerea silvicultorului Ioan Benţescu [58]. Acest eşec nu l-a deziluzionat pe vrednicul învăţător, care, împreună cu alţi intelectuali a luat hotărârea de a crea „ reuniunea de cântări cu statute aprobate de guvern”, reuniune ce urma să susţină „ un cor vocal format din ţărani plugari români” [59]. Cu îndeplinirea acestei misiuni a fost însărcinat învăţătorul Elie Pop. În anul 1888, el a procurat un formular de statut după care a elaborat statutul, atât în limba română cât şi în limba maghiară. Proiectul a fost mai apoi trimis la Budapesta unde a fost aprobat de ministrul Teleky Geza [60]. Statutul este împărţit din punct de vedere structural în VII capitole şi 37 de articole, care făceau referire la scopul reuniunii, modalităţile de atingere a scopurilor, organizarea reuniunii, etc. Astfel, în articolul 2, se preciza că „scopul reuniunei este instruirea şi perfecţionarea tinerimei şi a poporului în cântările vocale besericeşti şi lumesci precum şi în musică”.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Acest deziderat putea fi atins „prin prelegeri şi instruire regulate în cântarea orală şi instrumentală besericească şi lumească”, prin înfiinţarea unei biblioteci în cadrul reuniunii şi bineînţeles, cu ajutorul banilor proveniţi din cotizaţiile membrilor [61].

onducerea Reuniunii era asigurată de un Comitet compus dintr-un Preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar , un casier, un controlor, dirijorul corului, bibliotecarul precum şi 3 membrii aleşi [62]. Preşedintele, reprezenta Reuniunea în toate problemele; conduce şi prezidează dezbaterile în şedinţele comitetului; semnează împreună cu secretarul toate actele, întocmeşte un raport despre starea spirituală şi materială a reuniunii, pe care îl prezintă în adunarea generală [63]. Vicepreşedintele avea ca principală atribuţie înlocuirea preşedintelui atunci când acesta era indisponibil [64]. Secretarul întocmea actele, procesele verbale ale şedinţelor comitetului, ale adunărilor reuniunii şi semna împreună cu preşedintele toate actele [65]. Casierul administra fondurile Reuniunii [66], în timp ce bibliotecarul avea următoarele atribuţii: inventariază toate lucrările literare sau muzicale care se păstrau, precum şi „ alte obiecte ce formează averea reuniunei”. Totodată, el întocmea un raport asupra stării bibliotecii, o evidenţă a folosirii operelor Reuniunii, împrumuta lucrările celor interesaţi să citească, pe o perioadă de până la 20 de zile, cititorii fiind obligaţi să plătească o anumită taxă pe zi dacă depăşeau acest termen [67]. Dirijorul corului avea obligaţia de a instrui regulat coriştii atât în muzică vocală, bisericească şi laică, cât şi în muzică instrumentală. Era obligat să conducă corul în timpul liturghiei, în duminici şi sărbători dar şi la ceremonii, concerte şi alte petreceri organizate „ în favorul reuniunei” [68] . Comitetul avea obligaţia de a convoca o şedinţă lunară, în cadrul căreia urmau a se decide „ despre toate agendele interne ale reuniunei” [69]. Peste toate aceste organe de conducere se afla însă Adunarea Generală, forul superior al Reuniu-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Atestatul eliberat la 1 septembrie 1893 la Lugoj, semnat în partea dreaptă de către maestrul Ioan Vidu, „înveţătoriu şi profesor” al lui Elia Popp Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale, fond personal Elie Pop, dos.4 (1887-1893), f.4

nei, care supraveghea întreaga activitate a acesteia şi hotăra în special în câteva chestiuni, considerate de importanţă majoră: stabilirea repertoriului, stabilirea bugetului, alegerea membrilor comitetului, remunerarea acelor corişti „ ce-i va afla demni pentru diligenţa şi activitatea lor” [70].

euniunea era alcătuită din mai multe categorii de membrii: membrii activi „adulţii trecuţi de 15 ani care vor cânta în corul vocal” [71]; membrii fondatori „sunt aceia care vor contribui odata pentru totdeauna suma de 10 fl. în fondul reuneunei” [72]; membrii ordinari „sunt aceia care contribuiesc

anual cu suma de 1 fl.” [73]; membrii onorifici „sunt aceia pre cari reuneunea alege în adunarea generală aflându-i binemeritaţi pentru sprijinirea morală ori materială a ei” [74]; membrii admişi „ sunt băeţii şi băetele sub etatea de 15 ani, care se întrebuinţează în cor ca sopranisci”[75]. Şedinţa de constituire s-a desfăşurat în decembrie 1889, când au fost alese persoanele care să facă parte din comitet: Nicolae Nilvan, preşedinte; Vasile Dragoş, vicepreşedinte; Simeon Meciu, secretar; Ioan Butean a Tobii, casier, Teodor Blaga, Bibliotecar şi Elie Pop, dirijorul corului [76]. După întocmirea Statutului şi alegerea organelor de conducere,

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Elie Pop a trecut la dulap pentru biDiploma primită ca o recunoaştere a întregii sale activităţi de către învăţătorul pensionar Ilie Pop, bliotecă, constituirea coruinstrucu ocazia alegerii lui, în anul 1910, ca membru de onoare a lui. Acesta era exmente muzicale, “Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din comitatele Sătmar şi Ugocea, clusiv bărbătesc, s-au reparat poaparţinătoare la Diecesa Gherla”. armonizat pe 4 diumul şi cortina voci. Repetiţiile ateatrală din sala Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale, fond personal Elie Pop, dos.8 (1910), f.1 veau loc în fiecare mare a şcolii, s-a seară, câte 2-3 ore înfiinţat un fond mente (sfinţiri de biserici, la înmorîntr-una din sălile şcolii, după care de ajutorare în caz de moarte şi smântări, la adunări ale Astrei) în sâmbăta seara avea loc o repetiţie au încheiat abonamente la cele mai Baia Mare, Şişeşti, Sălsig, Mireşu generală pentru liturghia de Dumiimportante ziare româneşti din ArMare, Tămaia, Pribileşti, Mănăştur, nică. La fiecare voce s-a stabilit un deal „ Gazeta Transilvaniei”, „ Foaia Hideaga, Satulung, Răstoci, Remelider şi s-a întocmit şi un RegulaPoporului”, “Gazeta de duminica” tea [79]. În multe cazuri, concertele ment privind regulile de conduită [82]; totodată, cu banii strânşi s-au erau susţinute împreună cu repreale coriştilor [77]. cumpărat partituri „ scumpe ca pizentaţii teatrale, ceea ce a lărgit reLa repetiţii, dirijorul a instituit periul şi averile de câştigat” [83]. pertoriul corului şi i-a crescut un program de învăţare după prinDupă anul 1900, în condiţiile în prestigiul [80]. cipiul pedagogic „dela uşor la mai care s-a înfiinţat Banca Chioreana, greu şi dela simplu la mai complicat” corul a devenit acţionar prin acţiuni eşi nu toţi membrii repertoriul fiind format atât din de câte 100 de coroane. S-au pus şi reuniunii au consicântece religioase, cât şi din cânbazele unei strânse colaborări între derat necesară atece laice, în special populare şi pacele două instituţii [84]. chitarea cotizaţiilor, triotice [78]. Elie Pop a rămas dirijorul copreferând să le ducă „ în recele morDupă stabilirea unui repertorului până în anul 1903, când, în mânt” [81], s-a reuşit totuşi strânriu suficient de bogat şi variat urma unui conflict cu preşedintele gerea unor sume importante, din (peste 40 de cântece), corul a fost Nicolae Nilvan, s-a retras [85]. Cocare s-au achiziţionat costume căinvitat să cânte la diferite evenirul nu s-a dizolvat, ci a fost preluat luşăreşti şi alte vestimentaţii, un

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

31 de Augustin Ungur, până atunci bibliotecarul Reuniunii, şi învăţător totodată. În timpul dirijoratului său, corul s-a bucurat în continuare de succes. Augustin Ungur a lărgit repertoriul şi a susţinut concerte în localităţile din jur [86]. În 1919, renunţă şi la conducere revine învăţătorul Elie Pop, care a avut o serie de performanţe, corul primind mai multe premii. Elie Pop a condus corul până la moartea sa în 1922 [87]. La împlinirea a 25 de ani de activitate a corului în 1914, Elie Pop a fost însărcinat să scrie o monografie, o istorie a corului [88]. După moartea

NOTE: [1] Vasile Căpâlnean şi colab., Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională, documente 1848-1918, Bucureşti, Ed. Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie 1918, 1981, p.VII [2] Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.A.N. MM), fond personal Elie Pop, dos. nr.1/18661886, ff. 1-5 [3] Ibidem, dos. nr.2/1874-1877, ff. 1-2 [4] S.J.A.N. MM, fond cit., dos. nr. 3/1876, ff. 12 [5] Ibidem, dos. nr.4/1887-1893, ff. 1-4 [6] Ibidem, dos. nr.5/1896, f .1 [7] Ibidem, dos. nr. 6/1908-1909, ff. 1-2 [8] Ibidem, dos. nr.8/1910,f. 1 [9] Ibidem, dos. nr.7/1921, ff. 1-4 [10] Ibidem, dos. nr.6/1908-1909, f.1 [11] Simion Ciurte, Învăţământul din Şomcuta Mare schiţă monografică, Baia Mare, Editura Enesis, 2006, p.30 [12] S.J.A.N. MM, fond cit., dos. nr.7/1921, fila 2 [13] Ibidem [14] Ibidem [15] Ibidem [16] S.J.A.N. MM, fond cit., dos. nr.7/1921, fila 2 [17] Ibidem [18] Ibidem, fila 3 [19] Ibidem [20] Ibidem, dos. nr.1/1866-1886, fila 1 [21] Ibidem [22] Ibidem [23] Ibidem [24] Ibidem, fila 5 [25] Ibidem [26] Ibidem, fila 2 [27] Ibidem [28] Ibidem [29] Ibidem [30] Simion Ciurte, op.cit, p.30

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

lui, corul a fost condus de o pleiadă de dirijori, dintre cei mai capabili meritând să fie amintiţi: învăţătorul Nistor Dragoş (1922-1927) [89],

profesorul Adalbert Rozsnyai (1927-1929) [90], Gheorghe Pop (1946-1956) [91]. Corul suferă modificări importante, atât din punct de vedere structural, întrucât devine cor mixt, cu un număr de corişti de peste 80, cât şi din punct de vedere al repertoriului, ca urmare a noului regim instaurat după al doilea război mondial. Totodată, dintr-un cor care luase fiinţă pe lângă şcoala şi biserica românească din Şomcuta, în deceniile următoare corul a fost subordonat Comitetului Raional Şomcuta pentru cultură şi artă [92].

[31] S.J.A..N MM, fond cit., dos. nr 1/18661886, fila 3 [32] Ibidem, fila 4 [33] Ibidem, dos. nr 2/1874-1877, fila 1 [34] Gutinul, II, nr.2, 1889, p. 2 [35] Ibidem, p.3 [36] S.J.A..N MM, fond cit., dos. nr 3/1876, fila 2 [37] Ibidem [38] Ibidem dos. nr 2/1874-1877, fila 2 [39] Valentin Băinţan, Arta corală din Maramureş, Baia Mare, 1982, p.367 [40] Vasile Căpâlnean şi colab. Op.cit., pp 161162 apud Gazeta Transilvaniei, nr.101 din 25 decembrie 1877 [41] Vasile Căpâlnean şi colab. Op.cit., pp 165166, apud Gazeta Transilvaniei, nr.101 din 25 decembrie 1877, publicată de Al. Matei în Almanahul Tribuna, 1976, pp 7576 [42] S.J.A.N. MM, fond Colecţia Registre stare civilă, Registrul 1714, fila 150 [43] S.J.A.N. MM, fond personal Elie Pop, dos. nr.4/1887-1893, fila2 [44] Ibidem [45] Ibidem, fila 3 [46] S.J.A.N. MM, fond cit.,dos. nr.3/1876, fila 1 [47] Ibidem [48] Valentin Băinţan, op.cit., p.367 [49] S.J.A.N. MM, fond cit.,dos. nr.4/1887-1893, fila 4 [50] Valentin Băinţan, op.cit., p.367 [51] Valentin Băinţan, op.cit., p.367 apud Transilvania, XXI, nr.9, 1890, p.290 [52] Valentin Băinţan, op.cit., p.368 apud Tribuna, Sibiu, nr 89 şi 94, 1894 [53] S.J.A.N. MM, fond cit.,dos. nr.5/1896, fila 1 [54] Ibidem,dos. nr.8/1910, fila 1 [55] Valentin Băinţan, Arta corală din Maramureş, Baia Mare, 1982, p.366. [56] Ibidem, p. 367. [57] Ibidem, p. 365 [58] Elie Pop, Schiţă Monografică. Din analele

Reuneunei de cântări a plugarilor români din Şomcuta Mare cu ocazia serbării iubileului de 25 de ani, în 1914, Gherla, 1914, p. 7. [59] Ibidem, p. 8. [60] Ibidem, pp. 8-9. [61] S.J.A.N. MM, fond Oficiul Protopopesc greco-catolic Mireşu Mare, dosarul 34/1889, fila 1. [62] Ibidem, fila 6. [63] Ibidem, fila 7. [64] Ibidem, fila 7 [65] Ibidem, fila 7. [66] Ibidem, fila 7. [67] Ibidem, filele 5, 8-9. [68] Ibidem, fila 9. [69] Ibidem, fila 10. [70] Ibidem, fila 12. [71] Ibidem, fila 3. [72] Ibidem, fila 4. [73] Ibidem, fila 4. [74] Ibidem, fila 4. [75] Ibidem, fila 4. [76] Valentin Băinţan, op. cit., p 370. [77] Elie Pop, op. cit., p 13. [78] Ibidem, p. 13. [79] Ibidem, p. 14. [80] Valentin Băinţan, op. cit., p.371. [81] Elie Pop, op. cit., p. 9 [82] Ibidem, p. 15 [83] Ibidem, p. 13. [84] Valentin Băinţan, op. cit., p. 372. [85] Ibidem, p. 372. [86] Ibidem, pp. 373-376. [87] Ibidem, p.376. [88] Elie Pop, op cit., passim. [89] Valentin Băinţan, op. cit. p 377. [90] Ibidem, p. 377. [91] Ibidem, p. 380. [92] Ibidem, p. 381.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Memoriile doctorului Alexandru Culcer scrise după dictare de Ersilia Culcer în 1972 Viaţa fiecărui om este un roman. Când povestesc am impresia că smulg uitării un episod din viaţa mea şi, făcându-l să intereseze pe alţii, îl salvez definitiv din negura vremii. (Ersilia Culcer)

lexandru Victor Culcer este descendentul unor familii care se numeau iniţial Colceriu, din partea mamei sale (Sofia Colceriu) şi Lenghel, din partea tatălui (Sigismund Lenghel). Fiind unul din cei doi copii ai cuplului Sofia - Sigismund iar familia Colceriu neavînd descendenţi direcţi de sex masculin, tata a luat numele de familie al mamei sale iar fratele său, inginerul Gheorghe Lenghel a păstrat continuitatea paternă. Din păcate, Gheorghe nu a avut copii din cele

ând m-am făcut mai mărişor şi înţelegeam pe oamenii mari, mama mea îmi povestea, fără ca să o rog, tot ce ştia despre familie, despre neamuri, despre oamenii străini, cu un cuvânt tot ce ştia, era o bună povestitoare. Eu ascultam cu mare atenţie şi mă uitam când la gura ei, când la ochii ei şi înţelegeam tot ce spunea. De la ea am aflat că în ziua în care m-am născut, era târg în comuna Jibou, la care participau ţăranii din satele vecine. Deşi era la începutul primăverii, în ziua aceea – a fost o căldură mare – o toropeală. În după-masa aceleeaşi zile s-a dezlănţuit o furtună groaznică urmată de tunete şi fulgere, ploua cu găleata. Târgul s-a spart şi oamenii fugeau care încotro să-şi găsească adăpost. Someşul mare s-a umflat şi ameninţa satul cu inundaţie – pentru că acest fluviu era aproape de sat – cam la un kilometru depărtare. Tatăl meu şi câţiva săteni erau la târg, mama mea era foarte îngrijorată că nu mai soseau acasă. În casa noastră era servitoare o femeie mai în vârstă cu numele de Lina. Mama era gravidă, după ce îi muriseră cei doi copii pe care îi avusese - în difterie. Ei au murit în aceeaşi oră. Pe vremea

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

doua căsătorii ale sale. Am pus pe Internet textul acestor memorii la 15 iunie 2007, împlinind eu tocmai 66 de ani în Franţa, la Elancourt, unde locuiesc din octombrie 1987. Textul a fost dactilografiat de fiica mea cea mare, Ioana Larisa Chekatchev (Culcer), căreia îi mulţumesc încă o dată aici.

aceea, difteria n-avea leac, nici ser antidifteric nu era. Se făcea de medici traheotomia. Dar cine să facă traheotomie la sate, că pe vremea aceea nu erau medici la sate decât foarte rar – pe atunci era un medic de circumscripţie la Jibou şi acela foarte bătrân.

ama, după cât îmi povestea, era foarte îngrijorată fiindcă soţul ei – tatăl meu, nu mai sosea de la târg. Nici n-a venit în ziua aceea pentru că, după cum îmi spunea mama, podul a fost luat de apele învolburate ale Someşului. Mama şi cu Lina stăteau în bucătărie foarte supărate. În noaptea aceea, după miezul nopţii, m-am născut eu – era 10 aprilie 1897. Lina a ajutat-o la naşterea mea pe mama - care se numea Sofia. Camera în care m-am născut era simplă ca la ţară, avea două paturi, două dulapuri, un divan, o masă şi în jurul ei erau patru scaune. Geamurile aveau perdele de dantelă albă strălucitoare. Între geamuri erau ghiveciuri cu muşcate roşii, roz şi albe. Mama, după naşterea mea, a adormit şi veghea asupra ei şi a mea credincioasa slugă Lina.

Dan Culcer http://familiaculcer.wordpress.com

Dimineaţa, pe la orele nouă, a sosit tata împreună cu ţăranii cu care a plecat din sat. El povestea ce prăpăd a făcut furtuna. Moara de apă a lui badea Lucăcel a fost dusă de valuri. El locuia cu familia lui în moară. Toată familia s-a înecat. Tata, când m-a văzut, a sărutat-o pe mama şi pe mine şi era fericit că i s-a născut un băiat şi că toate s-au petrecut fără nici un accident. Lina a pus pe masă o farfurie cu păpară şi o sticlă de ţuică iar în loc de pâine i-a pus o prescură – fiindcă tata era preot şi primea de la enoriaşii săi, după obicei, prescuri. Eu tăceam lângă mama chitic şi mama mi-a povestit că eram un copil foarte bun, nu plângeam şi ea îşi putea face pe lângă mine toată gospodăria. Nopţile dormeam liniştit. (…)

m fost botezat cu numele de Alexandru Victor şi naşii mi-au fost nişte vecini – o familie de ţărani Mihai Pop şi Ana Pop. Satul în care m-am născut se numea Inău din judeţul Sălaj. Era un sat foarte sărac plin de pelagroşi. Pământul nu aparţinea ţăranilor. Ei aveau o mică grădină în jurul casei. Ţăranii erau iobagii baronului Veseleny. Casele lor erau

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

acoperite cu stuf. În mijlocul satului era un drum prăfos. Tot în centrul satului era şi o biserică veche clădită din bârne de stejar, de culoare brun închisă. În interior mirosea a tămâie. Pe pereţi erau pictate scene din Biblie, picturi primitive. Mai erau şi icoane pe sticlă. Avea biserica un turn înalt şi subţire. Biserica avea acoperişul de şindrilă. Iar în jur era cimitirul satului. In sat trăia un bătrân învăţător care nu mai profesa, cu numele de Ruskai. El avea un copil pitic cu o voce piţigăiată născut anormal, eunucoid – bolnav din cauza glandelor cu secreţie internă. Când tata a sosit ca preot în Inău, el a avut şi funcţie de învăţător al satului.

amenii, din cauza pelagrei, erau slăbiţi, anemici şi copii rahitici. Moartea infantilă era foarte mare. În primul an, tata, văzând marea sărăcie în care se zbăteau ţăranii satului, a făcut o cerere către autorităţile din Jibou, unde a cerut un ajutor concret pentru săteni. După mari insistenţe a primit douăzeci şi cinci de capre, cinzeci de găini şi câţiva cocoşi, cu condiţia ca aceste animale să nu poată fi vândute, de asemenea nici mâncate pentru sporirea lor. Caprele dădeau lapte, găinile ouă şi cloceau pui. În curs de un an de zile, avuţia satului s-a mărit. (Un savant sovietic a făcut experienţă şi a arătat că laptele de capră conţine mai multe vitamine şi e foarte hrănitor). În Inău cu ajutorul dat de tata, a început să dispară pelagra şi rahitismul la copii. Astfel tata a devenit un soi de Popa Tanda şi ţăranii îl iubeau şi îl respectau foarte mult. Tata era adânc mâhnit de moartea celor doi copii, fraţii mei – deoarece, de câte ori mergea la biserică, le vedea mormântul. Acolo el cu mâna lui a plantat doi brazi tineri care azi mai există şi sunt mai înalţi decât turnul bisericii (…).

* Într-o zi cu fratele de abia născut am plecat la bunicii mei – din partea mamei la Mănăştur, ca să-l boteze pe fratele meu. Naş i-a fost o rudă de-a noastră cu numele de Petrovan, care ţinea în căsătorie pe o soră a mamei mele Sofia, căreia noi îi

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

spuneam Lenorca (Eleonora). Casa bunicului era în mijlocul satului Mănăştur. Era situată pe un dâmb. El era primul şi singurul medic din Mănăştur, începând din anul 1867. După ce terminase Institutul de Medicină din Cluj a fost numit ca medic al Minelor de aur din Cavnic, un fel de orăşel minier, în creierii munţilor maramureşeni. El se căsătorise cu fata pretorului (ajuns mai târziu vice căpitan al districtului Chioar) cu numele de Hermina Mihalca. O familie de nobili maramureşeni, care s-a mutat apoi în satul Berinţa, unde au moştenit o mică moşie. Familia Mihalca a avut la Berinţa o casă mare – un fel de conac boieresc. Fratele bunicului, Ioan Colceriu, care era tot medic, a studiat la Cluj şi apoi s-a dus la Viena, unde şi-a luat doctoratul în medicină. El a fost numit medic primar (phizicus) în districtul Chioar, cu sediul la Şomcuta Mare. Aşa se explică numirea bunicului meu de la Capnic (Cavnic) la Copalnic Mănăştur, în postul nou înfiinţat de medic de circumscripţie. Satul Copalnic Mănăştur aparţinea de districtul Chioarului. Bunicul a pus temelie familiei Culceriu în Copalnic Mănăştur. Familia doctorului Alexandru Colceriu, părea foarte fericită, de asemenea avea şi o situaţie materială bună, dar deodată soţia sa Hermina s-a îmbolnăvit şi a murit subit, după ce născuse şapte fete şi un băiat. Doctorul, bunicul meu, a fost nevoit să se căsătorească, deoarece avea familie mare care trebuia educată, crescută. Atunci s-a hotărât să se căsătorească cu sora Herminei, cu numele de Ilinca Mihalca. Cu Ilinca a mai avut patru copii, deci total doisprezece copii. Din doisprezece copii, au rămas în viată şapte fete şi doi băieţi.

ea mai mare fată a fost Sofia, care s-a căsătorit cu Sigismund Lenghel, fiu de ţăran din Remetea Chioarului. După ce şi-a luat bacalaureatul la Debreţin – unde a fost centrul de bacalaureat, a fost numit funcţionar la poştă şi telegraf la Debreţin. Acolo a stat un an de zile. Ca să nu meargă în armată a intrat ca student la teologie în oraşul Gherla. După ce a terminat teologia, înainte de a fi

Dan Culcer, editorul memoriilor tatălui său, dr. Alexandru Culcereste, este critic literar, prozator, poet, traducător şi ziarist român. S-a născut la 15 iunie 1941 la Sulina, dintr-o familie de ardeleni aflaţi în refugiu, după Dictatul de la Viena, ca fiu al mediculului Alexandru Culcer (n. Lenghel, schimbarea patronimului prin preluarea numelui mamei, Sofia Culcer, publicată în Monitorul oficial din 1934 sau 1935) şi al profesoarei de limba română (licenţiata la Cluj-Napoca), Ersilia (n. Gutu). Urmează studii universitare de limbă şi literatură română la Cluj-Napoca. Este fondator al revistei Vatra din Târgu-Mureş (în mai 1971). Emigrează şi beneficiază de statutul de refugiat politic în Franţa din octombrie 1987 până în 1992, cînd obţine cetăţenia franceză. sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Culcer

hirotonisit s-a dus în peţit la toate fetele de măritat din Chioar. Dar nu i-a plăcut niciuna. Tatăl său, Găvrilă Lenghel a aflat că Dr. Colceriu Alexandru din Mănăştur are şapte fete de măritat, deci putea să aleagă pe una din ele de soţie. Tatăl lui Sigismund Lenghel, Găvrilă Lenghel a lui Telente (Teretius) l-a dus pe fiul său într-o zi de târg (mărturie) în peţit la doctorul. Dintre toate i-a plăcut fata cea mai mare a doctorului, Sofia, cu care s-a căsătorit. Atunci s-a hirtonisit la Gherla şi a fost numit preot în Preluca Veche, care era un sat aşezat pe un munte de 1100 metri.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Peisaj din Copalnic Mănăştur © Dan Culcer

atul Preluca Veche avea lungimea de şaptesprezece kilometri, de-a lungul râului Lăpuş, care împărţea în două Munţii Prelucii. În Preluca a locuit într-o casă ţărănească mai arătoasă. Ea era casa parohială. În satul Preluca, preotul făcea şi pe învăţătorul satului, deoarece nu exista învăţător. Sătenii erau oameni sănătoşi, viguroşi, înstăriţi. Aveau un port special. Purtau gubăsură (un fel de palton din lână sură şi miţoasă) – opinci – şerpar foarte lat, unde îşi puneau ţăranii banii, cuţitul, pipa, surcalăul (ac lung cu care curăţau pipa). În cap purtau o cuşmă, pentru că la Preluca era rece – sat de munte unde sufla mereu vântul. Era renumită horinca de Prelucă făcută din grîu. Horincăriile erau ascunse prin păduri ca să nu le găsească (functionarii statului) finanţii, care făceau parte din armată. Iarna era foarte grea la Preluca, zăpada era mare. Prelucanii aveau stâne de oi. Erau bine situaţi. Lupii veneau la stână să răpească oile. De multe ori era luptă pe viată şi moarte între (păstori) ciobani şi haitele de lupi. Ţăranii organizau din când în când adevărate vânători de lupi. Tata avea o puşcă de la bunicu. Cu ocazia unei vânători colective contra lupilor, tata a fost pus să stea la pândă lângă un plop, cu puşca

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

umplută. Deodată a văzut că vine spre el o haită de lupi. Atunci el a aruncat puşca la pământ şi s-a urcat în plopul unde a fost pus. Este o greutate să te urci în plop. Mare viteaz a fost tata. Mai mult cu vorba decât cu fapta. Ţăranii erau mari băutori de horincă. S-a întâmplat aici un caz, ieşit din comun în Preluca. Pe acele timpuri, ţăranii aveau obiceiul să se spovedească la preot înaintea marilor sărbători, precum Crăciunul şi Pastele. La beţie ţăranii se băteau şi se ajungea chiar şi la asasinate. Se înjunghiau cu cuţitele. Astfel s-a întâmplat o crimă. Un ţăran a fost înjunghiat cu cuţitul, dar nu s-a aflat criminalul. În sat au apărut jandarmii pentru a-l descoperi pe asasin. A fost prins un ţăran bănuit de crimă. El a fost dus la închisoarea din Dej. El a fost condamnat pe viaţă, ca unul care ar fi săvârşit crima. Se apropiau sărbătorile de Paşti, mai mulţi ţărani din sat au venit la spovadă. Unul dintre ei a mărturisit că el a fost asasinul şi că cel prins e nevinovat. Atunci preotul Sigismund Lenghel s-a dus la episcopul din Gherla şi i-a spus ce i s-a întâmplat. Dar episcopul nu a permis să divulge autorităţilor pe criminal. Acest lucru a cauzat multă nelinişte sufletească preotului. Aici, la Preluca, tata a avut doi copii Silvia Angela şi Felician - Alexandru. Aceştia au murit în satul Inău de difterie.

altă fată - Silvia - a Dr. Colceriu s-a căsătorit cu preotul Alexandru Marica. Alexandru Marica era din părţile Năsăudului. El a făcut armata la grănicerii din Năsăud – înainte de a intra la teologie. El a urmat ca preot pe tata la Preluca Veche. Preotul Marica a avut şase copii. Dintre care cel mai mare băiat, Felician, s-a născut la Preluca. El a studiat tot teologia şi a devenit preot la Fărcaşa - lângă Baia-Mare. Apoi, de la Preluca a venit la Inău, în locul tatălui meu. La Preluca era renumita horincă cu care preotul s-a obişnuit, bând zi de zi. Aşa a devenit alcoolic şi până la urmă a murit în nefrită. Şotia lui, Silvia, a murit în marea epidemie de gripă spaniolă din 1918. În această familie s-au născut şase copii: Felician, cel mare a ajuns preot în Fărcaşa. Om la locul său, cumpătat. N-a băut, nici n-a fumat. A făcut trei ani la facultatea de medicină din Cluj. Vinca s-a măritat cu un învăţător care a murit în al Doilea Război Mondial. Vinca a fost educatoare. Liviu a studiat teologia la Gherla şi a ajuns preot lângă Gherla într-un sat. El nu a avut copii. El a murit din cauza alcoolismului în ciroză hepatică. Felicia, care a fost funcţionară la poştă, după ce a terminat un curs de poştăşiţă, trăieşte la BaiaMare. Pompei a făcut teologia la Benis şi apoi a devenit profesor de matematică. Lui Pompei i-a plăcut să beie şi a murit la 48 de ani. Un copil al preotului Marica a murit de tînăr.

altă fată a Doctorului Colceriu a fost Veturia, care s-a măritat cu un preot, fiu de ţăran din satul Chiniesti (Chiuieşti? n.r.), de lângă Dej. A fost preot în comuna Stoiceni, unde sunt ape minerale foarte bune, de asemenea şi băi. A avut doi băieţi ambii născuţi în satul Stoiceni. La naşterea celui de-al doilea fiu, Lucian, Veturia a murit din cauza bolii numite „placenta previa”. Nu s-a eliminat placenta, când a născut pe băiat. Unul din băieţi s-a numit Dragutin, el era cel mai mare. El a studiat teologia la Cluj, şi a devenit preot în Galaţii Bistriţei, în locul tatălui său. Dragutin s-a căsătorit cu o fată de ţăran, nepoata patriarhului Miron

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

35 Cristea – care a fost regent, în timpul minorităţii regelui Carol al II-lea. A început şi Dragotin să bea şi a murit la 49 de ani. El a avut două fete. O fată a devenit profesoară de matematică în Galaţii Bistriţei iar alta s-a căsătorit cu un preot (Viorel Tira) (a fost preot în Japa sat). Fata s-a făcut soră medicală. Preotul Viorel Tira are un copil care învaţă foarte bine. Al doilea copil al preotului George cu Venturia Colceriu a fost poet. El s-a numit Lucian. A fost la U.T.C. încă în ilegalitate. A scris poezii cu idei revoluţionare despre viaţa minerilor. El a făcut şase clase de liceu şi o şcoală tehnică de mineri la Baia Mare. Lucian a fost închis, ca unul care avea idei comuniste. El a scris trei plachete de poezii. Din poeziile lui, în număr de 17, au apărut în volumul editat de editura Minerva din Bucureşti adunate de Augustin Deac şi Teodor Pintean. (Poeziile originale se găsesc în Arhiva CC al P.C.R. fondul 96 dosarul nr 152 fila 203). Lucian, acest miner a muncit din greu în diferite mine, a luat parte la grevele minerilor de la Amina (?). A fost închis nouă zile. S-a bolnăvit de tuberculoză şi la vârsta de 36 de ani a murit. A fost îngropat la GalaţiiBistriţei.

leonora, o altă fată a doctorului Colceriu, s-a căsătorit cu preotul din Preluca Nouă, cu sediul la Mănăştur, Gheorghe Petrovan. Această fată a fost adoptată de Dr. Colceriu Alexandru, pentru că a rămas orfană şi de tată şi de mamă. Aşa că de la vârsta de doi ani a fost înfiată de Dr. Colceriu. Preotul Petrovan a fost fiul unui notar cu numele de Ioan. El se ocupa mai puţin de preoţie dar îi plăcea să adune avere. În Mănăştur au fost intelectuali români destul de mulţi. Aceştia au hotărât să facă o bancă rurală al cărei director a fost preotul Petrovan. Banca s-a numit «Rîureana». El, ca preot, a rămas o viaţă întreagă în parohia din Preluca Nouă. La Banca Rîureană erau câţiva români, între care Vasile Lucaci, numit şi Leul de la Şisesti. Mai era şi protopopul Avram, preotul Dragomir – Inga, Pop Stupariu, Fodor Medan. Leonora şi Petrovan

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

au dus o viaţă foarte liniştită. Au avut doi băieţi. Unul era numit Clemente şi altul Virgil. Virgil a murit de tânăr în hemofilie. În timpul unei operaţii – nu i s-a mai putut opri sângele (hemoragia). Aceasta a fost înaintea Primului Război Mondial, când încă nu a fost cunoscută vitamina C, antihemoragică. Nu erau cunoscute vitaminele. A murit pe masa de operaţie. A studiat o şcoală de administraţie, să devină notar. A şi devenit. Eleonora, mama lui Virgil, a devenit melancolică după moartea fiului ei.

lemente a studiat dreptul la Budapesta. În tot timpul liceului a avut note de foarte bine. Când a făcut examenul de cenzură de advocat a primit aşa numitul „Inel regal” care era dat celor mai excelenţi studenţi. Era inelul de aur cu un briliant. Clemi a studiat şi conservatorul de muzică la Budapesta. Cânta la vioară excelent. A dat şi concerte. La Cluj a fost numit preşedinte de Tribunal şi apoi preşedintele Curţii de Apel. A murit în calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Cluj. S-a căsătorit cu fata Doctorului Ostatea, medic de circumscripţie a oraşului Cluj şi medic C.F.R. Fata doctorului Ostatea s-a numit Livia. A studiat la călugăriţe şi a fost educată în spirit bigot şi mistic. A făcut patru clase gimnaziale (pălgari iskola). Clemente cu Livia au avut trei copii. Doi băieţi şi o fată. Dintre băieţi, nici unul n-a semănat cu tatăl lor. Nici unul n-a făcut facultate. Flaviu a devenit tehnician dentar. Apoi s-a lăsat de meserie şi a devenit cântăreţ în corul operei române din Cluj. Mircea a făcut 8 clase de liceu dar nu şi-a luat bacalaureatul. Mircea a ajuns tehnician la Construcţii de case. Fata, Margareta Petrovan, care a moştenit inteligenţa tatălui său, a terminat Facultatea de litere (filologie). A ajuns profesoară de limbă franceză la Liceul Mihai Eminescu din Cluj. Margareta Petrovan s-a măritat cu tenorul de la Opera română din Cluj, Racolţa Alexandru cu care a avut doi copii (o fată şi un băiat). Dar această căsătorie n-a fost durabilă, deoarece Racolţa Alexandru a devenit schizofrenic şi alcoolic.

El are un frate geamăn, medic. Margareta Petrovan a divorţat de Racolţa Alexandru. S-a mai căsătorit încă odată cu Grama, un profesor neisprăvit, dar a divorţat şi de acesta. Copiii ei din căsătoria cu Alexandru Racolţa – un băiat şi o fată - azi sunt de 22 - 24 de ani. Băiatul a terminat conservatorul, este violoncelist şi s-a căsătorit la Timişoara. Fata n-a intrat la Facultate şi azi e muncitoare la Fabrica de bomboane. O altă fată a doctorului Colceriu Alexandru a fost Helena - care era o fată foarte delicată, tăcută. Ea s-a măritat cu învăţătorul, nou venit în Copalnic Mănăştur – Vasile Tîmbuş. Un om care purta ochelari cu multe dioptrii, foarte inteligent şi bun pedagog. Mare vânător. Şcoala elementară era tocmai în casa bunicului Alexandru Colceriu – în două camere din stradă. Bunicul murise şi bunica a dat în chirie cele două camere ca să poată creşte o familie aşa de grea. Lui Tîmbuş Vasile i se spunea Loti Bacsi. Din Mănăştur a plecat ca învăţător la Ocna Dejului. Când s-a făcut România Mare în 1918 el s-a calificat de profesor la matematică. Soţia lui, Helena, a murit într-o boală de inimă – insuficenţă cardiacă. Ea a băut odată o întreagă sticlă de digitalină şi aşa a murit. La Dej, Vasile Tîmbuş a avut o casă foarte frumoasă. Dr. Alexandru Colceriu, a mai avut o fată Rozalia. Rozalia a fost o fată înaltă foarte subţire, şi cu ochi melancolici. O fire tăcută. N-a voit să se căsătorească şi a intrat la călugăriţele din Şimleul Silvaniei. După câţiva ani a ieşit din mănăstire. A stat acasă câţiva ani. Apoi s-a căsătorit mai târziu cu un ungur Ferenc Ivany. Ivany a fost din Oradea. O altă fată a doctorului Colceriu Alexandru a fost Luiza – care însă la 18 ani a murit subit – cred că de inimă. La moartea ei s-a întâmplat un lucru ciudat. Când au văzut-o că e moartă – atunci au început să o scuture şi să plângă după ea. Atunci, Luiza s-a ridicat din pat şi a spus: De ce nu mă lăsaţi să mor, că aşa frumos a fost!?… Apoi a murit. Dr. Alexandru Colceriu a avut doi băieţi: pe Valer Colceriu şi Eugen Colceriu. Valer (zis Vili) a fost

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

cel mai mare băiat. S-a născut la Copalnic Mănăştur şi a făcut liceul la Şcoala piaristă din Cluj. S-a înscris la Facultatea de farmacie din Cluj pe care a terminat-o. A fost un băiat înalt şi era din tinereţe chel. Toată viaţa a purtat mustaţă şi favoriţi. Era un om înalt şi musculos. A lucrat ca ajutor de farmacist la Dej – la farmacia Roth – apoi la Beclean, apoi la Deda. S-a căsătorit cu Etelca Hudoba de Bădiu. Ea a fost fata unui inginer minier cu grad de consilier la Baia Mare. Familia era de origine slovacă. Erau oameni înstăriţi. Casa era pe strada ce ducea din Baia Mare – spre Baia Sprie. Etelca era o fată mică de statură. Etelca a fost orfană de mamă. Mama sa murise din timpuriu. După ce a murit tatăl său, şi-a vîndut averea şi cu banii primiţi a cumpărat o farmacie la Kraidoroet. Eugen era fiul cel mai mic al doctorului Alexandru Colceriu. El a studiat la Blaj. După ce a terminat liceul s-a înscris la Facultatea de Farmacie din Cluj. A fost farmacist la Oroshaza, Dej, Debretin şi la Miskolc. El era un băiat mic, slăbuţ, chel şi purta mustaţă. La Miskolc a cunoscut o femeie, care a fost la un restaurant casieriţă. De acea femeie n-a mai putut scăpa toată viata. Ori unde a plecat ca farmacist – femeia s-a ţinut scai de el. L-a urmărit mereu. A venit după el la Baia Mare, la Dej – la Cluj. Când s-a făcut România Mare în 1918 el a fost numit farmacist şef – la Farmacia clinicilor. Acolo a avut şi locuinţă. Femeia a venit după el. Nu s-a căsătorit cu ea niciodată. El a devenit alcoolic. În farmacie avea mereu alcool şi prepara nişte licheururi foarte bune, mai ales de portocală. Era o fire blândă şi moale. Nu avea energia necesară ca bărbat. Totdeauna ne făcea cadouri, săpun, odol (apă de gură), creme de faţă – făcea pentru toate surorile. Era un om darnic. Mie îmi dădea cămăşi, ciorapi, gulere. Eugen m-a îndemnat să desenez şi să pictez. Mi-a cumpărat acuarele. Îmi dădea bani. Când eram la Budapesta, la Facultatea de Medicină, a venit şi a stat cu mine. Mi-a cumpărat haine, pantofi. A fost un unchi foarte galant şi bun la suflet. A mai fost farmacist la Zalău. Eu i-am făcut o vizită la Zalău. Am luat masa la restaurantul „Tigrul”. Acolo am cunoscut pe Ady

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Endre marele poet maghiar. El a avut foarte multe documente familiare. Era mare iubitor de cărţi. A murit la 45 de ani din cauza alcoolului. La Deva, când a fost farmacist, a căpătat delirium tremens, din cauza alcoolului. A fost dus la spitalul din Lugoj – unde a murit. Acolo a fost îngropat. Fratele lui Alexandru Colceriu, bunicul meu, a fost Ioan Colceriu. Ioan Colceriu a studiat la Cluj, la liceul piarist. Apoi s-a înscris la medicină la Cluj – apoi a plecat la Viena. Acolo a avut ca profesori pe Bilroth – Rokitanski – Skoda, Hebra – Şcoala vieneză era la apogeu. După ce a terminat medicina a fost numit medic şef în Districtul Chioarului cu sediul la Şomcuta Mare, un orăşel cu 12.000 de locuitori. El s-a căsătorit cu fata lui Vasile Pop, care a fost prim casierul din districtul Chioarului. Ion Colceriu purta barbă deasă şi era un om foarte frumos. Era renumit ca medic, fiindcă a studiat la Viena. În districtul Chioarului erau majoritatea români. El a intervenit ca fratele său să fie numit la Copalnic Mănăştur – ca medic de circumscripţie. Postul a fost nou înfiinţat. Ion Colceriu a înfiintat şi o farmacie la Şomcuta Mare. Soţia sa, Virginia, a dat naştere la mai mulţi copii. Copiii s-au numit Victor, Elena, Aurelia şi Leontina. Victor a studiat medicina la Viena şi liceul l-a terminat la Blaj. Victor a venit acasă şi a fost medic la Rodna-Veche, medic al minelor de aur. S-a căsătorit cu Tereza Pop de Băseşti, nepoată a lui Gheorghe Pop de Băseşti. El a fost preşedintele Unirii de la Alba Iulia. Victor a fost membru al societăţii Junimea Română din Viena. A fost unul din autorii apelului făcut de studenţii români din Viena cu ocazia Procesului Memorandului. El a fost şi memorandist (figurează în fotografia memorandiştilor). El a fost delegat din partea studenţilor. De la Rodna, Dr. Colceriu Victor a mers la Tg. Lăpuş, unde a practicat medicina. Nu era medic de stat. Avea o clientelă foarte mare. Cabinetul era cercetat de mulţi bolnavi. Acolo a fost măritată sora sa, Aurelia cu Dr. Pop Augustin, un advocat renumit pe acele timpuri. De la Lăpuş a venit ca medic şef al regiunii miniere Baia Mare. La Baia Mare a funcţionat până la moarte. Dr. Victor Colceriu

a trăit 72 de ani şi a murit de apoplexie – (gută). Tereza Colceriu – soţia lui Victor, a fost preşedinta „Crucii Roşii” din Baia Mare. A murit la Cluj în 1969, în vârstă de 92 de ani. Fata lui Ioan Colceriu, Elena, s-a măritat cu Nistor Ion, care a fost şeful vămii din Fiume. De la Fiume a ajuns şeful vămii la Turnu-Roşu. (…) O altă fată a lui Ioan Colceriu a fost Aurelia. Ea era o fată foarte frumoasă. A făcut liceul la Blaj. A căpătat un certificat unde se scria că e fată genială. Ştia să scrie poezii. A învăţat foarte bine. S-a căsătorit cu Dr. Augustin Pop care a fost cel mai bun advocat din regiune. Ei au avut doi băieţi: Aurel a studiat dreptul – şi după ce a terminat dreptul a murit subit. Celălalt copil a fost Alexandru care a murit în Primul Război Mondial în Volhinia. Socrul lui Ioan Colceriu a fost prim casier al Districtului Chioarului – numit în 1839 cu sediul la Copalnic Mănăştur. În 1848 cu el s-au întâmplat următoarele. Ţăranii din district s-au răsculat. S-au dat lupte la Săcălăşeni, la Cătălina. Căpitanul Districtului Chioarului, care avea moşie şi castel la Coltău – lângă Baia Mare – s-a refugiat de frică la Baia Mare. I-a scris lui Pop Vasile o scrisoare oficială să ducă banii – casieriei la Baia Mare sub pază. În casă erau 18.000 de florini. El a trăgănat să ducă banii. S-au adunat cam 4.000 de ţărani înarmaţi şi n-au lăsat să ducă banii. A fost o manevră. Banii au fost duşi la Năsăud, dar în drum i-au atacat honvezii care l-au silit să ducă banii la Dej. Acolo erau trupele lui Bem. La Dej, Vasile Pop a fost închis, cu învinuirea că el a voit să ducă banii la Urban, la Năsăud. A fost condamnat la moarte. A trăit sub teroarea morţii. Austriecii au învins pe Bem. Austriecii l-au dus pe Vasile Pop la Baia Mare şi l-au închis acum austriecii sub învinuirea că a dat banii honvezilor – armatei revoluţionare. În 1852 a murit Vasile Pop. A fost reintegrat – dar n-a mai trăit mult. Vasile Pop pentru justificarea sa, a scris către administraţia austriacă, că o parte din banii casieriei, a Districtului Chioarului i-a ascuns la Copalnic Mănăştur. Legenda spune că banii au fost dezgropaţi, după ce V. Pop s-a întors la Mănăştur. De aici derivă îmbogăţirea familiei Pop.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

37 drd.

CHIOREANA

Aura Pintea

Memoria - binecuvântare sau blestem pentru supravieţuitorii Holocaustului* “Memoria nu încearcă să salveze trecutul decât pentru a servi prezentului şi viitorului. Să facem în aşa fel încât memoria colectivă să servească eliberării şi nu supunerii oamenilor.” Jacques Le Goff

echii greci acordau memoriei o deosebită preţuire. Ei o premăreau pe Mnemosyne, zeiţa ţinerii de minte, printre titani, dându-i ca părinţi pe Uranus, cerul acoperit de stele şi pe Gea, pământul, ca fraţi şi surori pe Ocheanos, zeul mărilor şi oceanelor, pe Rhea, mama zeilor din Olimp, pe Hyperion, tatăl lui Helios, soarele, şi al Selenei – Luna, pe Thetis, zeiţa apelor curgătoare, pe Themis, zeiţa justiţei şi pe Japet, tatăl nefericitului Pometeu, ca soţ pe însuşi Zeus şi ca fiice pe cele 9 muze. Locuitorii Eladei socoteau că istoria, muzica şi dansul, poezia, astronomia, teatrul, elocinţa – culmi ale spiritului uman – nu se puteau naşte decât din împletirea memoriei, adâncă precum oceanul, întinsă ca cerul, roditoare ca pământul şi nesfârşită ca timpul, cu principiul suprem al creaţiei divine.[1] Pentru supravieţuitorii unor catastrofe precum Holocaustul, memoria este uneori o povară. Retrăirea unor momente care pentru oameni obişnuiţi din ziua de azi ar putea părea drept coşmaruri absurde, este, de fiecare dată o traumă. Antropologul francez Marc Auge spunea că datoria supravieţuitorilor Holocaustului către ei înşişi este de a supravieţui, de a scăpa de amintiri, de prezenţa fără sfârşit a unei experienţe incomunicabile.[2] Cu alte cuvinte, ar trebui să practice uitarea ca exerciţiu de memorie, aşa cum îşi intitula Kevin Carter fotografia care a primit Premiul Pulizer în 1994, fotografie cutremurătoare surprinsă în timpul foametei din Sudan. Trei luni mai târziu, Kevin

Carter se sinucide, ca urmare a depresiei survenite dupa reportaj. Se pare că el însuşi nu a putut pune în practică acest exerciţiu al memoriei, uitarea. Supravieţuitorii Holocaustului au trecut poate prin experienţe şi mai crude, având în vedere că au fost actori participanţi ai unor experienţe inumane, şi nu numai că au învăţat să trăiască cu amintirile lor, dar au puterea să povestească, retrăind de fiecare dată ororile, pentru ca acestea să nu se mai repete. Acelaşi autor, Auge, precizează că ”datoria memoriei este datoria descendenţilor şi are două aspecte: amintirea şi vigilenţa. Vigilenţa este actualizarea amintirii (dar numai supravieţuitorii ar putea să o facă, şi ei sunt cu fiecare zi tot mai puţini) pentru a se aminti trecutul ca un prezent, pentru a se întoarce spre a găsi în banalitatea mediocrităţii forma hidoasă a nedenumitului.”[3]

storicii aplecaţi asupra istoriei imediate, bazate pe mărturiile participanţilor la evenimente în aceeaşi măsură ca şi pe documente, au preluat această datorie, chiar dacă nu au legături de rudenie sau de alt fel cu martori ai evenimentelor istorice şi sunt nevoiţi să provoace amintiri amare celor pe care îi intervievează. Pentru că, “pentru un istoric, totul poate deveni document, de la ruinele scoase la iveală prin săpăturile arheologice şi alte vestigii, până la informaţiile cele mai diverse şi frapante precum registrele parohiale, testamente, bănci de date, statistici, deci devine document tot ce poate fi interogat de istoric în intenţia de a

găsi acolo o informaţie asupra trecutului. Aceeaşi caracterizare a documentului prin interogaţia ce i se aplică e valabilă pentru o categorie de mărturii nescrise, mărturiile orale înregistrate pe care microistoria şi istoria timpului prezent le folosesc mult [4]. Ele au un rol considerabil în conflictul dintre memoria supravieţuitorilor şi istoria deja scrisă, sau “istoria mare”, oficială. Aceste mărturii orale nu constituie documente decât după ce sunt înregistrate; ele părăsesc atunci sfera orală pentru a intra în sfera scrierii, îndepărtându-se astfel de rolul de mărturie din conversaţia curentă. Se poate spune atunci că memoria e arhivată, documentată. Obiectul său a încetat de a mai fi o amintire în sensul propriu al cuvântului, adică nu se mai află într-o relaţie de continuitate şi de apropriere cu un prezent al conştiinţei. “Conflictul” pomenit mai devreme se bazează pe critica adusă surselor orale, adică a subiectivităţii interviurilor martorilor, care este evidentă şi de necontestat. Evenimentele trăite pot influenţa modul în care sunt înmagazinate amintirile, iar timpul scurs de la petrecerea lor până în momentul mărturiei, poate adăuga, prin diferitele prefaceri politice, sociale, culturale alte valenţe. Aici intervine, însă, noutatea în scrierea istoriei, documentele fiind confruntate şi completate cu mărturisiri ale martorilor direcţi, rezultând cea mai democratică istorie, a celor mulţi, reconstituită prin trăirile şi reprezentările individuale. Istoria orală reprezintă astfel încercarea de umanizare a istoriei prin valorificarea informaţiilor oferite de

* După titlul articolului lui Laurence Weinbaum, Where Memory is a Curse and Amnesia a Blesing, A journey through Romania’s Holocaust narrative, revista Institute of the World Jewish Congress, Policy Study nr. 27, 2004, Ierusalim;

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

persoane simple, participante direct la eveniment creându-se o altă perspectivă asupra evenimentului respectiv şi implicit asupra istoriei, cu atât mai mult cu cât se ştie că istoria-realitate a fost o istorie trăită de oamenii trecutului. [5]

e lângă subiectivitatea specifică oricărui discurs, intervine o altă piedică în demersul recuperării istoriei, deoarece restituirea integrală a trecutului este un lucru imposibil pentru oamenii obişnuiţi [hyperthymestic syndrome – sindromul hipertimestic caracterizat de abilitatea de a-şi aminti ce s-a întâmplat în fiecare zi a vieţii lor de adult] (dar Jorge Luis Borges l-a imaginat în Funes, el memorioso – Funes, Omul cu memoria perfectăcare nu era altceva decât un idiot, blocat de propria lui incapacitate de a opera o selectie si a scapa de balast.) [6] şi chiar înspăimântătoare, memoria umană, (spre deosebire de memoria calculatoarelor) însemnând neapărat selecţie: unele trăsături ale evenimentului vor fi păstrate, altele sunt imediat sau progresiv îndepărtate. Aceasta se întâmplă în mod obişnuit, însă la martorii unor evenimente deosebit de traumatizante, subconştientul declanşează procesul de uitare în scopul autoconservării. Memoria nu se opune de fapt uitării, ci termenii care contrastează sunt ştergerea (uitarea) şi păstrarea, memoria fiind mereu şi necesar, o interecţiune între cele două. [7] În cazul Holocaustului, memoria poate fi privită din două perspective antagoniste. Prima, ce asumă o dimensiune eminamente etică: ape-

lând la o formulare diplomatică din latina medievală-, adică aceea de damnatio memoriae [8] (a fi condamnat prin memorie înseamnă a înlătura amintirea despre un eveniment sau un presonaj detestat, aspect ce s-a operat încă din Antichitate şi până în Evul Mediu) şi a doua perspectivă, care este una istorică, reconstitutivă, de re-prezentare în ultimă instanţă, care se poate cuprinde în expresia latină commendatio memoriae, adică de recomandat memoriei, ne-uitării, amintirii şi reamintirii, fapt ce asumă o perspectivă la prima vedere eminamente istorică, dar care se plasează tot în zona eticului, acolo unde memoria poate fi, ea însăşi o formă de justiţie, aplicabil regimurilor totalitare, nazismul şi comunismul. [9] Însă putem privi aducerea aminte a supravieţuitorilor Holocaustului şi având un caracter terapeutic, cu scopul de a dezamorsa o tragedie ce a traumatizat vieţi, rememorarea fiind un act de uşurare, de decompresie a suferinţei, astfel încât comunicarea suferinţei şi a durerii trecute le face mai suportabile pentru supravieţuitori sau “permite folosirea trecutului în vederea prezentului a lecţiilor de nedreptate suferite în trecut, pentru combaterea celor de azi”[10] “o historia magistra vitae” pe care s-a bazat şi părintele istoriei, Herodot. Pe de altă parte, în amintirile supravieţuitorilor se păstrează şi memoria celor dispăruţi: rude, prieteni, cunoştinţe, care altfel s-ar pierde şi nu s-ar regăsi decât în cifrele seci ale statisticii. Serge Klarsfeld, evreu născut în România în 1935, dar care a trăit aproape toată viaţa, inclusiv în perioada celui de-

NOTE: [1] Alexandru Sen, Arta memoriei, teorie şi practică, Bucureşti, Ed. Sigma Primex, 1997, p 6 [2] Marc Auge, Les formes de l’oubli, Ed. Rivages Poches, Paris, 2001, p. 119 [3] Ibidem, p. 120 [4] Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001, p. 216 [5] Doru Radosav, Doru Radosav, “Istoria subiectivă”, în Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferinţa nu se dă la fraţi...” Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 5

al Doilea Război Mondial în Franţa, şi care a făcut un scop în viaţa din urmărirea şi darea pe mâna justiţiei a criminalilor de război – nazişti sau contemporani ca Radovan Karadzic şi Radko Maldic- şi căruia i-a fost acordată Legiunea de Onoare de câtre preşedintele Franţei Francois Mitterand în 1984, spunea: “memorialul deportaţilor evrei îi restabileşte pe cei dispăruţi în demnitatea lor umană. Viaţa a pierdut înaintea morţii, dar memoria câştigă în lupta sa împotriva neantului”[11] Pentru că “trecutul există numai atâta timp cât continuă să fie păstrat în memoria vie” iar “misiunea istoricului, este de fapt, nu să reînvie trecutul restaurând ideea în memoria vie, aşa cum a crezut Freud, ci mai curând să descrie imaginile în care memoria colectivă a trăit odată”[12] istoricii oralişti vor continua să provoace şi să adune amintirile supravieţuitorilor Holocaustului, chiar dacă sunt conştienţi de încercările emoţionale la care îi supun pe aceştia. Atâta vreme cât îi avem printre noi, trebuie să-i respectăm, să-i ascultăm, şi să le păstrăm amintirile şi pentru viitor. Iar memoria lor, va putea lupta mai eficient înpotriva negaţionismului, antisemitismului care din păcate se găseşte încă în mintea multor tineri şi bătrâni deopotrivă, lipsiţi de informaţie sau de dorinţa de a o avea, şi să transformăm blestemul de a fi nevoiţi să-şi amintească ororile prin care au trecut în binecuvântarea de a-şi aminti, pentru folosul descendenţilor, dar şi al celor care le tăgăduiesc experienţele. (Material prezentat cu ocazia Zilei Holocaustului, 9 octombrie 2008).

[7] Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, p. 14 [8] Krzysztof Pomian, Sur l’histoire, Paris, Gallimard, 1999, p. 86; a fi condamnat prin memorie înseamnă a înlătura amintirea despre un eveniment sau un presonaj detestat, aspect ce s-a operat încă din Antichitate şi până în Evul Mediu [9] Doru Radosav, Holocaustul între istorie şi memorie, AIO VII, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2006 [10] Tzvetan Todorov, idem, p. 33 [11] Ibidem, p. 16 [12] Patrick Hutton, History as an art of memory, Hanover and London, University Press of New England, 1993, p. 17

[6] Jorje Luis Borges, Adolpho Bioy Cesares, Cărţi scrise în doi, Editura Polirom, Iaşi, 2008

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

39 prof. prof.

CHIOREANA

Ioan Marin Tămaş Cristina Tămaş

Satul Bloaja / Izvoare - schiţă monografică Aşezare geografică: Localitatea Bloaja (Izvoare) este situată în partea central - sudică a judeţul Maramureş, la 14,6 km de centrul administrativ al comunei Cerneşti. Satul este situat în partea de nord-est a depresiunii Copalnic Manaştur, la sud de pasul Rotunda, la poalele de nord a Masivului Şatra lui Pintea pe cursul inferior al râului Bloaja. Zonele care mărginesc localitatea sunt: Măgura Teiului, Valea Frasinului, Sdircsá, Măgura cu Braz, Pleşka Mare, Poienile Bobului, Sub Arsiţă, Izvoru Roşiu, Dealul Urzicari. Vecinii localităţii sunt: la nord, oraşul Cavnic; la vest, localităţile Şurdeşti şi Plopiş; la sud, localităţile Ciocotiş şi Trestia; la est, comuna Băiuţ.

Atestare documentară: Bloaja / Izvoare, ca localitate este atestată documentar printr-o diplomă emisă pe la anul 1770 sub numele Blosa puszta sau predium Blosa. La fel ca toate aşezările din zonă e mult mai veche, fiind cunoscută înainte, sub numele de "bibesc sau bilosesc", care din punct de vedere etimologic, provine din verbul slav „a albi”= albitor, ceea ce face trimitere la izvorul-alb / limpede, apă-albă / albitoare / curată/ cristalină. Numele de Blosa a fost menţionat pentru primă dată în anul 1715, făcându-se referire la locul unde s-a înfiripat o mică aşezare, pe şesul apei cu acelaşi nume, la marginea pădurii ce străjuieşte hotarul de nord al localităţii Ciocotiş: „omnes sunt walachiae”, au construit-o temeinic, cu braţele şi mintea lor. Aşezarea cunoscută după tradiţie sub numele Blózsa sau după denumirea actuală Balázsszeg / Bloaja, a fost fondată de Andrei şi Luka Kozmucza (Cozmuţa), care, dobândind locul printr-o donaţie, sau stabilit aici venind de la Cerneşti (Csernefalváról) în anul 1770.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

După atestarea documentară de la anul 1770, localitatea Balázsszeg/Bloaja, va cunoaşte următoarea evoluţie a numelui, după cum urmează: ►în anul 1770 este menţionată sub numele Blosa puszta sau predium Blosa; ►în anul 1831 este menţionată sub numele Blosza ►în anul 1850 este menţionată sub numele Blosa ►în anul 1854 este menţionată sub numele Blossa Válya (Valea Bloajei); ►în anul 1857 este menţionată sub numele Blosa; ►în anul 1863 este menţionată sub numele Blozsa ►în anul 1873 este menţionată sub numele Blozsa; ►în anul 1880 este menţionată sub numele Blózsa; ►în anul 1890 într-un document al Afacerilor Interne este menţionată sub numele Balázsszeg, în română Blazsa / Bloaja; ►în anul 1920 este menţionată sub numele Bloaja; ►în anul 1964 este menţionată sub numele Izvoarele. În anul 1898 deţinătorii de moment a localităţi au fost groful Teleki Alexandru (Sándor), Ioan (János) şi George (Géza), familia Lazăr şi Kozmucza.

Evoluţia demografică: Configuraţia etnică şi confesională a populaţiei nu s-a schimbat în decursul timpului; de la început, în marea lor majoritate locuitorii aşezări au fost români, creştini de rit greco-catolic şi ortodox, teoretic nu au avut nici biserică, nici şcoală, aparţinând în totalitate de Cerneşti / Csernefalvához. În anul 1803 a fost construită prima biserică de lemn cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”. În anul 1831, localitatea avea 19 locuitori în totalitate români de

rit greco-catolic. În anul 1850, localitatea avea 39 locuitori în totalitate români de rit greco-catolic. Din punct de vedere administrativ, localitatea a aparţinut de districtul militar al Lăpuşului unguresc/Târgu Lăpuş, în cadrul aşezământului Copalnic Mănăştur. În anul 1857, localitatea avea 54 locuitori în totalitate români de rit greco-catolic, iar administrativ a aparţinut de districtul militar al Lăpuşului unguresc / Târgu Lăpuş. În anul 1869, localitatea avea 78 locuitori în totalitate români, din care 71 de rit grecocatolic şi 7 de rit ortodox. În anul 1873 localitatea a aparţinut administrativ de regiunea Kioar, în cadrul districtului Copalnic Mănăştur. În anul 1880, localitatea avea 77 locuitori, 76 fiind români şi 1 ucrainean, din care 51 de rit grecocatolic şi 26 de rit ortodox. Administrativ localitatea a aparţinut de Comitatul Solnoc-Dăbâca, Districtul Târgu Lăpuş. În anul 1886, există 10 case, iar numărul populaţie era de 79 locuitori, din care 11 de rit ortodox iar 68 rit greco-catolic. În anul 1890, localitatea avea 78 locuitori în totalitate români, din care 68 de rit greco-catolic şi 10 de rit ortodox . În anul 1898, totalul impozitelor a fost de 303 florini şi 10 kraiczari. În anul 1900, localitatea avea 82 locuitori, în totalitate români, din care 54 de rit greco-catolic şi 28 de rit ortodox. Administrativ, localitatea a aparţinut de Comitatul Solnoc-Dăbâca, Districtul Târgu Lăpuş. În anul 1910, localitatea avea 88 locuitori, în totalitate români, din care 62 de rit greco-catolic şi 26 de rit ortodox. Administrativ, localitatea a aparţinut de Comitatul Solnoc-Dăbâca, Districtul Copalnic Mănăştur. Din datele statistice despre localităţile, locuitorii şi situaţia învăţământului confesional greco-catolic pentru parohiile aparţinătoare diecezei de Gherla din 1914, reiese că Bloaja / Izvoar (Balázsszeg) – filie a Cerneştiului, avea o populaţie de

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

100 locuitori, din care 95 greco-catolici şi 5 ortodocşi. În anul 1920, localitatea avea 82 locuitori, 81 fiind români şi 1 german. Administrativ, localitatea a aparţinut de judeţul Solnoc-Dăbâca, plasa Mănăştur. În anul 1927 a fost construită în localitatea o a doua biserică de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”. După recensământul din 29 decembrie1930, populaţia localităţi număra 49 de locuitori de rit grecocatolici. Administrativ localitatea a parţinut de judeţul Satu-Mare, plasa Mănăştur - Trestia. Până în anul 1948, când Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, locuitorii au fost de religie greco-catolică. După anul 1948, locuitorii în marea lor majoritate au trecut la Biserica Ortodoxă. În anul 1956, localitatea număra 92 locuitori în totalitate români de rit ortodox . Administrativ localitatea a aparţinut de regiunea Baia Mare, raionul Târgu Lăpuş. În anul 1966, localitatea număra 112 locuitori, în totalitate români de rit ortodox. Administrativ, localitatea a aparţinut de regiunea Maramureş, comuna Ciocotiş. În anul 1977, localitatea număra 63 locuitori în totalitate români de rit ortodox. În anul 1992, localitatea număra 65 locuitori în totalitate români, din care 63 de rit ortodox şi 2 de rit greco-catolici, aparţinând administrativ de comuna Cerneşti. În anul 2002, localitatea număra 49 locuitori în totalitate români, din care 47 de rit ortodox şi 2 de rit greco-catolici, aparţinând administrativ de comuna Cerneşti. Ocupaţii: Atât în trecut, cât şi în prezent, agricultura a fost şi a rămas ramura de bază a economiei locale. Produsele agricole ocupau un loc important în alimentaţia de zi cu zi a omului, cu toate acestea agricultura era una de subzistenţă, slab dezvoltată. Ţăranii deţineau pământ puţin, cu o productivitate scăzută, pe care îl lucrau în cea mai mare parte cu pluguri şi sapa. Alţi factori, precum clima rece şi fertilitatea scăzută a solului au influenţat agricultura sub toate aspectele ei. În locurile de şes, din lunca râului Bloaja şi chiar pe dealuri, pe parcelele înguste, îngrăşate natural, ţăranii cultivau în special ovăz, orz, porumb, cartofi şi

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

într-o pondere mai mica grâu. Pe dealurile din împrejurimi şi în grădinile caselor se cultiva pruni, meri, peri, gutui, nuci, cireşi şi viţă de vie, toate pentru uz personal. Ca plante industriale se cultivau pentru nevoile casnice şi gospodăreşti: cânepa, inul, floarea soarelui şi tutunul. Se cultivau şi plante furajere ca: lucernă, trifoi şi sfeclă. De o parte şi de alta a râului Bloaja sunt răsfirate grădini de zarzavat care satisfac nevoile locuitorilor. Relieful şi natura solului din comuna Cerneşti, respectiv a satului Bloaja / Izvoare, sunt favorabile pentru creşterea animalelor. Pescuitul şi vânatul au fost şi sunt două ocupaţi practicate ocazional sau ca agrement de locuitorii satului, ele asigurându-le hrană suplimentară sau constituind surse complementare de venit în trecut. Meşteşugurile casnice şi săteşti, fiind îndeletniciri complementare, au susţinut agricultura şi prelucrarea produselor agricole morăritul, construirea locuinţelor sau adăposturilor - sălaşe pentru animale, dulgheritul, repararea uneltelor din fier, războaiele de ţesut etc. Dintr-o notificare de la începutul secolului al XX-lea rezultă că pe teritoriul Bloaja / Izvoare existau două mori. Familiile Lazăr şi Kozmucza (Cozmuţa) deţineau fiecare câte o moară de apă, cu angrenare superioară, care măcinau grânele pentru marea majoritate a locuitorilor. De asemenea, în localitate au funcţionat şi funcţionează încă mai multe cazane de distilat ţuică. Războaiele de ţesut ţărăneşti au avut un rol deosebit în confecţionarea textilelor, prezenţa lor fiind menţionată în fiecare casă din sat, femeile tinere si vârstnice ţeseau pânze şi stofe, confecţionând diferite haine şi accesorii necesare membrilor familiei si gospodăriei. Portul: La Bloaja, costumul tradiţional se mai păstrează şi în prezent şi este cel specific comunei Cerneşti. Pentru bărbaţi, portul tradiţional este: izmene-cioareci, cămaşă, cojoc de piele înflorat sau vestă din stofă, caputuri din stofa de lână, gubă, iar în picioare aveau în trecut opinci sau ghete; cei mai înstăriţi purtau cizme, feciori purtau o traistă de lână sau taşcă din piele şi o curea lată de piele. Femeile purtau cămaşă cu

pumnuşei, zadie pe cap, poale şi catrinţă din postav negru cu broderii viu colorate.

Personalităţi: Personalităţi ale satului: Printre puţinele personalităţi ridicate din rândul ţăranilor sau prin adopţie se numără: Dancos Ioan (primar), Bărbos Carol (notar) şi Ieromonahul Paleu Ioan Irinarh zis „Popa din Bloaja”.

Ieromonahul Paleu Ioan Irinarh

Ieromonahul Paleu Ioan Irinarh s-a născut la data de 12.06.1910 în localitatea Hangu, judeţul Neamţ, într-o familie modestă, din părinţi evlavioşi (Gheorghe şi Ana), unde a avut parte de o bună creştere. De tânăr a intrat în obştea Mănăstirii Nemţ. A participat la cel de al Doilea Război Mondial în calitate de preot pe front, a fost rănit la cap de o schijă, afectându-i mersul, vederea şi vorbirea pentru tot restul vieţi. În timpul perioadei comuniste prin decretul 410/1959 călugării cu vârsta până în 55 de ani şi călugăriţele sub 50 de ani erau obligaţi să renunţe la viaţa monahală, să părăsească mănăstirile şi să revină în lume. Astfel şi părintele Irinarh a fost scos din Mănăstirea Nemţ, refugiindu-se peste munţi în ţinuturile Maramureşului, localitatea Strâmbu-Băiuţ din Ţara Lăpuşului. Aici a fost întâlnit de bunicul lui Viorel Şovrea, un anume Augustin, şi adus în satul Bloaja din comuna Cerneşti. A decedat la data de 05.07.1972 în localitatea Bloaja nr.14, fiind înregistrat la primăria Cerneşti la 6 iulie 1972.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

41 Pr. farm.

CHIOREANA

Florian - Ioan Oros

Plante tămăduitoare. Reţeta Marelui Mir (fragment)

umnezeu şi-a descoperit darurile Sale pentru binele oamenilor. Multe dintre plantele biblice au început să fie culese, pregătite şi sfinţite de creştini o dată la câţiva ani. Ele sunt ingredientele celei mai complexe materii liturgice preparate în Biserica Ortodoxă. Cu toate că le este dăruită tuturor, puţini sunt aceia care-i cunosc taina. Utilizarea Marelui Mir în cadrul Tainei Mirungerii, continuă Taina Botezului. Locul de aplicare (fruntea, ochii, nasul, gura,

olosirea plantelor medicinale se leagă de vechimea vieţii pe pământ. Nu se poate face o separare strictă între hrana oamenilor, extrasă din regnul vegetal şi plantele medicinale, deoarece acestea se întrepătrund în foarte multe situaţii. Pentru întreţinerea vieţii, sursa de hrană a omului primitiv era mediul înconjurător. La început omul a vânat, pescuit şi cules, fără a semăna. Luptând pentru existenţă, omul era uneori răpus de răni sau boală. Deci bolile au apărut odată cu omul, dar tot de atunci datează şi preocuparea pentru tratarea lor. Boala însăşi era privită în contextul unor elemente: astrologice, malefice sau sacre. Astfel produsele naturale au devenit principalul mijloc de tratare a bolilor, până a apărut medicina ştiinţifică. Prin coexistenţa fitoterapiei şi a chimioterapiei, s-a creat o competiţie benefică, uneori folosindu-se sinergic sau complementar. Fitoterapia modernă are la bază medicina populară, dezvoltându-se pe o bază empirică. În prezent fitoterapia a devenit o ştiinţă modernă, o ramură a ştiinţelor medicale.[2] Odată cu dezvoltarea sa intelectuală, implicit ţinerea de minte, omul a reţinut plantele care-l alinau şi-l vindecau şi le-a transmis urmaşilor aceste preţioase informaţii, la început prin viu grai, iar mai apoi prin desene şi în cele din urmă prin scris. Identificarea acestor plante care-l vindecau, a fost un drum anevoios, presărat cu victime, deoarece

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

urechile, pieptul, spatele, încheietura mâinilor, talpa picioarelor) se identifică în mod uimitor cu centrele energetice din acupunctură şi cu zonele reflexogene din presopunctură [1]. Mirul oferă efect binefăcător pentru trup, datorită principiilor active din ingredientele sale şi pentru suflet, deoarece „se împărtăşeşte celor botezaţi puterea şi harul Sfântului Duh, necesare pentru întărirea şi creşterea lor în viaţa duhovnicească şi în virtuţile creştine”.

dintre ele erau şi otrăvitoare. Vindecarea bolilor cu ajutorul plantelor a devenit o îndeletnicire, circumscrisă misticismului şi magiei. Aşa a apărut comoara de cunoştinţe a medicinii populare, o sursă amplă din care s-au inspirat oamenii de ştiinţă în decursul istoriei.[3] Omul s-a luptat în decursul istoriei să desfacă tainele mediului înconjurător. În acest sens poetul Gothe spunea că natura este pentru noi ca o tablă de şah în afara căreia nu putem şi nici nu vrem să acţionăm. Prin ambiţie, perseverenţă şi dorinţă de cunoaştere, omul a folosit natura în interesul său şi al societăţii. Folosirea plantelor medicinale se leagă de prima vârstă a omenirii, dar se realiza instinctiv, cu numeroase elemente întâmplătoare. S-a stabilit de către cercetători, că în epoca metalelor erau cunoscute numeroase plante, care aveau rolul de a vindeca anumite suferinţe.

intre cele mai vechi prescripţii despre boli amintim: cele de pe mormintele sumerienilor (mileniile 7-6 î.d.H.), tăbliţele de lut asiriene (descrieri de tratamente), papirusurile egiptenilor (mileniile 6-5 î.d.H.) - cu mii de reţete, inscripţiile ebraice, manuscrisele chinezeşti (peste 2000 de plante medicinale) etc. Vechile civilizaţii umane şi-au adus aportul la cunoaşterea şi utilizarea unui tot mai mare număr de plante medicinale. Etapa următoare a medicaţiei instinctuale este reprezentată de medicaţia magică. Principalul deţinător

al cunoştinţelor de vindecare era liderul religios. În cadrul ritualurilor mistice, se practica tămăduirea cu plante.

ivilizaţia greco-romană a reprezentat o nouă etapă în dezvoltarea medicinii şi în special a folosirii plantelor medicinale. Figuri celebre ale antichităţii greco-romane au preluat şi dezvoltat cunoştinţe despre plantele medicinale. Astfel Grecia antică l-a dăruit istoriei pe Hipocrate (460-375 î.d.H.) “părintele medicinii”, a cărui idee era că - nevoia l-a învăţat pe om arta de a vindeca bolile. O altă figură proeminentă este cea a lui Galenus (130210 d.H.), care a trăit la Roma cea mai mare parte a vieţii şi s-a ocupat în mod special de fitoterapie. El pune bazele studierii preparării medicamentelor, fiind considerat “părintele farmaciei”. În secolele următoare cei care foloseau remedii din plante se numeau “galenişti”. Au mai contribuit la progresul ştiinţei pentru plantele medicinale, Celsius şi Pliniu cel Bătrân, care aparţineau civilizaţiei romane. Odată cu căderea Imperiului roman medicina greco-romană intră într-un con de umbră. Cunoştinţele despre plante au fost însă preluate de medicina arabă şi bizantină, ajungând la învăţaţii din Evul mediu şi perioada Renaşterii. Între savanţii de renume ai Renaşterii, un loc de frunte îl ocupă Paracelsus. El distingea în plante două părţi: substanţa activă în cantităţi reduse şi substanţa inactivă, cantitativ preponde-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

rentă. Astfel s-a conturat ideea că nu planta întreagă vindecă, ci substanţa activă ce o conţine. În perioada următoare s-au dezvoltat şi izolat din plante un număr din ce în ce mai mare de principii active. După destrămarea Imperiului arab mijloacele de lecuire au ajuns în mâinile călugărilor. În jurul mănăstirilor s-a deprins cultura plantelor medicinale. Călugării au învăţat a trata bolile trupeşti cu ajutorul plantelor. S-au dezvoltat apoi în sec. XVIII - XIX, ajungând mai apoi la fundamentarea ştiinţifică a fitoterapiei.[4] În ţara noastră arta vindecării cu ajutorul plantelor are o bogată şi veche tradiţie. Climatul şi poziţia geografică a ţării noastre ne-a oferit un număr variat şi bogat de plante. Herodot în scrierile sale îi descria pe geto-daci, ca buni cunoscători ai plantelor medicinale şi iscusiţi în folosirea lor pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. Platon a recunoscut şi el valoarea medicinii daco-getice, recomandând-o medicilor greci. Medicii daco-geţi pe lângă bogatele cunoştinţe în domeniu mai foloseau cu succes şi psihoterapia. Exista o învăţătură sacră a vindecării –bolnavul trebuia să-şi înfăţişeze întâi sufletul spre a fi tămăduit. Ideea era că toate pornesc de la suflet şi se răsfrâng asupra trupului, fie bune, fie rele. Îngrijirea sufletului se realiza prin descântece. În cadrul farmaciei daco-getice, plantele au avut un rol fundamental. Împăratul Traian după ce a ocupat Dacia, însoţit de medici militari, a elogiat puterea tămăduitoare a plantelor de pe aceste meleaguri. Medicul grec Dioscoride, din armata lui Nero (sec. I d.H.), ne oferă primele date mai amănunţite despre utilizarea plantelor de strămoşii noştri. Poetul Ovidius, exilat la Tomis, menţionează unele plante medicinale din spaţiul carpato-danubiano-pontic.[5] Multă vreme s-a crezut că “buruienile de leac” au puteri miraculoase, fiind astfel folosite în vrăji şi descântece. Cu timpul, oamenii de ştiinţă au descoperit din tainele acestora. Spiritul de observaţie şi inteligenţa i-au caracterizat pe strămoşii noştri şi implicit pe românii care au moştenit şi au păstrat cu sfinţenie marile virtuţi şi tradiţii ale înainta-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Paracelsus - portret de Quentin Matsy

şilor. Tot datorită acestor calităţi ei alegeau forma cea mai bună sub care utilizau plantele medicinale, începând cu fiertura apoasă şi continuând cu macerarea în vin, oţet sau ulei, la care se adăugau alifii pe bază de unt, untură şi seu.[6] În decursul istoriei creştine, reţeta Marelui Mir a suferit unele modificări. Cea care a ajuns în zilele noastre trebuie analizată în raport cu Bisericile care au săvârşit şi sfinţit Marele Mir. Astfel în sec. IX, Patriarhia din Constantinopol oferea Marele Mir celorlalte Bisericii, rezervându-şi acest drept în mod exclusiv. Acest privilegiu a durat până în sec XVI. Patriarhia Alexandriei şi cea a Antiohiei au pregătit şi sfinţit Marele Mir. Astfel, Patriarhul Constantinopolului, Pahomie, cu ocazia venirii în Ţara Românească, pentru a colecta milostenii, a sfinţit Marele Mir la Târgovişte în anul 1513, în vremea voievodului Neagoe Basarab. În 1517 a fost sfinţit la Curtea de Argeş. În 1643 s-a săvârşit sfinţirea Marelui Mir la Iaşi, de către Patriarhul Ierusalimului, Teofan III, în vremea domnitorului Vasile Lupu. Marele Mir a fost sfinţit pe pământ românesc chiar de patriarhul ecumenic. În Transilvania, Mitropolitul Andrei Şaguna păstra strânse legături cu Mănăstirea Neamţ, în scopul procurării acestei materii liturgice atât de importante. În Rusia, în anul 1675 s-a hotărât la sinodul de la Moscova, ca Marele Mir să fie sfinţit atât la Moscova cât şi la Kiev. Uneori Sfântul Mir a

fost adus în Ţara Românească din Rusia, de la Patriarhia sârbă de Ipek sau de la Patriarhia de Carloviţ. Patriarhul Ierusalimului, Dositei, a sfinţit Marele Mir în anul 1670 cu ocazia călătoriei în Ţările Române, la Bucureşti.[7] Toate aceste mărturii istorice scot în evidenţă ideea că reţeta Marelui Mir a fost preluată de români de la cei ce au păstrat-o cu sfinţenie sute de ani. În acest sens reţeta s-a conturat şi a fost consemnată în scris în cartea - Arhieraticon (carte rituală destinată numai arhiereului în slujirea unei ceremonii religioase). Dintre cele mai vechi amintim: Arhieraticonul lui Ştefan, Mitropolitul Ţării Româneşti (1648-1688) - în slavonă, greacă, română şi Arhieraticonul cu text integral românesc din Mitropolia Moldovei (1705). Pe această linie istorică şi ca o preluare implicită a reţetei Marelui Mir, cel mai actual şi mai aproape de zilele noastre, rămâne: “Arhieraticonul”, Bucureşti 1993.[8] Slujba de sfinţire a Marelui Mir este un eveniment unic în viaţa unei Biserici, ca o manifestare a autocefaliei. Astfel s-a întâmplat şi în 25 martie 1882, la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, pentru prima dată numai de către ierarhi români. Prepararea şi sfinţirea Marelui Mir se face la un interval de 3-5 ani sau de câte ori licoarea sfântă se împuţinează. Până în prezent, în Biserica Ortodoxă, Marele Mir a fost sfinţit de 21 de ori, astfel:1882, 1894, 1906, 1921, 1926, 1934, 1942, 1950, 1955, 1958, 1965, 1968, 1973, 1978, 1983, 1988, 1993, 1996, 2002, 2007, 2010.[9] În acest context prezentat anterior un loc aparte în panteonul “fitoterapiei creştine” îl ocupă MIRUL.

Ce este mirul ? Mirul este un produs aromat foarte apreciat, cu care persoanele avute se ungeau atât în viaţă, cât şi după moarte. Un alt sens este arătat de provenienţa cuvântului din limba slavonă: “miru=lume”, de unde vine şi numirea de mirean (care nu aparţine clerului).[10] În limbajul creştin, mirul poate avea diferite întrebuinţări. Ele sunt în legătură cu materia din care este alcătuit, cu rolul, modul şi timpul utilizării.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

„Mirul” în Biserica Ortodoxă Untdelemn (ulei) - este ulei comestibil extras din seminţele sau fructele unor plante (floarea-soarelui, măsline etc.)[11], considerat unul dintre darurile cele mai preţioase pe care Dumnezeu le face omului prin intermediul naturii. Este în acelaşi timp simbol al belşugului. Este folosit ca aliment indispensabil pentru hrana omului, ca medicament sau balsam şi ca materie de iluminat. În biserică, untdelemnul este folosit în candele, ca simbol al luminii divine şi ca o jertfă adusă din darul pământului, lui Dumnezeu. În cultul Vechiului Testament, untdelemnul se folosea ca materie de jertfă adusă la altar - Levitic 2, 15-16: „Toarnă peste ele untdelemn şi pune pe ele tămâie; acesta este prinos de pâine. Preotul să ardă, spre pomenire, o parte din grăunţe şi din untdelemn cu toată tămâia; aceasta este jertfă Domnului” [12]. Untdelemn sfinţit - este uleiul de măsline sau de floarea-soarelui, care se foloseşte şi se sfinţeşte la Taina Sfântului Maslu sau la slujba Litiei. Untdelemnul este materia prin care se transmite lucrarea sfinţitoare a harului Sfântului Duh. La slujba Sfântului Maslu, se face de către preot ungerea de şapte ori a bolnavului cu untdelemn sfinţit, pentru vindecarea şi curăţirea de păcate. Astfel se transmite lucrarea tămăduitoare a Duhului lui Dumnezeu. La slujba Litiei se aduce la biserică şi se binecuvântează, ca o ofrandă adusă de credincios din darul pământului şi ca un element de bază al hranei omului. Prin ungerea pe frunte cu untdelemn sfinţit la sfârşitul fiecărei slujbe, credincioşii primesc pecetea, ca semn al lui Dumnezeu. Această consacrare are un rol important în viaţa fiecărui creştin, ca semn al proniei divine. „Untdelemnul bucuriei”- ulei sfinţit care se foloseşte la Taina Sfântului Botez. Are aceeaşi compoziţie - numai din ulei de măsline sau floarea-soarelui. Cu el se unge trupul candidatului înainte de a fi afundat în cristelniţă, pentru a fi „ungere de nestricăciune, armă dreptăţii, înnoire sufletului şi trupului” (slujba Botezului).[13]

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Prepararea Marelui Mir sursa: www.basilica.ro

“Alergând după fericire ne pierdem sănătatea, dar Dumnezeu în marea Sa bunătate a pus alături de boală, leacul vindecător dăruit nouă prin plante.” Pr. farm. Florian - Ioan Oros

Sfântul Mir sau Marele Mir Cea mai veche reţetă a Sfântului Mir este cea consemnată în cartea a doua a lui Moise (aproximativ cu 1500 ani î.d.H): „Să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnă aleasă; jumătate din aceasta, adică două sute cincizeci sicli de scorţişoară mirositoare; două sute cincizeci sicli trestie mirositoare. Cinci sute sicli casie, după siclul sfânt, şi untdelemn de măsline un hin... Şi să faci din acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere. Să ungi cu el cortul adunării, chivotul legii şi toate lucrurile din cort, Masa şi toate cele de pe ea, sfeşnicul şi toate lucrurile lui, jertfelnicul tămâierii, Jertfelnicul arderii de tot şi toate lucrurile lui şi baia şi

postamentul ei. Şi să le sfinţeşti pe acestea şi va fi sfinţenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinţi. Să ungi de asemenea şi pe Aaron şi pe fiii lui şi să-i sfinţeşti, ca să-Mi fie preoţi. Iar fiilor lui Israel să le spui: Acesta va fi pentru voi mirul sfintei ungeri, în numele Meu, în neamul vostru. Trupurile celorlalţi oameni să nu le ungi cu el şi după chipul alcătuirii lui să nu vă faceţi pentru voi mir la fel. Acesta este lucru sfânt şi sfânt trebuie să fie şi pentru voi. Cine îşi va face ceva asemănător lui, sau cine se va unge cu el din cei ce nu trebuie să se ungă, acela se va stârpi din poporul său”.(Ieşire 30, 23-33). [12] Prin ungere erau consacraţi preoţii, regii şi profeţii Vechiului Testament: „După aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron şi l-a uns şi l-a sfinţit” (Levitic 8,12) [12]. Ritualurile de mirungere a regilor nu sunt străine de prestigiul uleiului sfânt. Mirul joacă un rol în sacralizarea persoanei regale. Mirul este materializarea unei legături cu cerul. Samuel îl unge rege pe Saul şi Natanael pe David. Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecete a unei împărăţii sfinte. În primele zile ale Bisericii creştine, darurile Sfântului Duh se împărtăşeau prin punerea mâinilor Apostolilor. Efectul ungerii cu Sfân-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

tul Mir este acelaşi pe care îl avea odinioară punerea mâinilor Apostolilor, ca urmaşi lui Hristos-“doctorul sufletelor şi al trupurilor”.[13] Pregătirea şi sfinţirea Marelui Mir este un privilegiu şi o prerogativă a autocefaliei (independenţa unei Biserici), condusă de către episcop. Cu timpul, acest act solemn a fost săvârşit de Întâistătătorul Bisericii autocefale. Nu toţi arhiereii sfinţesc mirul, dar prezenţa lor în ritual este obligatorie, ca semn şi condiţie a unităţii Bisericii. Arhiereii nu fac un simplu act de prezenţă. În slujirea lor se împletesc rugăciunile aduse de întreaga Biserică. Se face sfinţirea Marelui Mir în Joia Mare (joia din săptămâna înainte de Paşti) la Sfânta Liturghie, deoarece cu o zi înainte facem pomenirea femeii păcătoase, care a uns cu mir de mult preţ picioarele lui Hristos şi pentru că se strâng în jurul altarului arhiereii, amintind de sfinţii apostoli la Cina cea de Taină. Marele Mir se foloseşte: la Taina Mirungerii (imediat după Botez), la primirea celor de altă confesiune creştină la ortodoxie sau la reveni-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Prepararea Marelui Mir sursa: www.basilica.ro

rea unui credincios la dreapta credinţă; la sfinţirea sau resfinţirea de biserici; la sfinţirea antimiselor (material fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie).[14]

„Mirul” în Biserica Catolică Se cunosc trei uleiuri sfinte pentru întrebuinţări religioase: mirul, uleiul catehumenilor şi uleiul bolnavilor. Toate trei sunt sfinţite în Joia Mare, de către episcopi, în cadrul unei ceremonii solemne. Numai episcopul este mandatat să săvârşească sfinţirea uleiurilor. Uleiul este semnul abundenţei şi al bucuriei, el curăţeşte (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor); este semn de vindecare, fiindcă alină loviturile şi rănile şi te face strălucitor de frumuseţe, de sănătate şi de forţă. Ceremonia are loc în momentul în care începe drama Patimilor. Materia primă a acestor uleiuri sfinte o con-

stituie uleiul de măsline. Doar mirul necesită un al doilea element: balsamul. Sub această denumire nu a fost una şi aceeaşi substanţă. Iniţial s-a folosit balsam de Iudeea. Acest ulei parfumat era rar şi preţios. A fost apoi substituit după descoperirea Americii, de către balsamul de Peru. Pentru că balsamul era rar şi scump acesta conferea mirului o mare valoare materială. Această cinste deosebită faţă de balsam este evidenţiată şi în Sfânta Scriptură: „Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele Tău” (Cântarea cântărilor 1, 2). În ritul latin, sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă (ungerea cu ulei parfumat) pe frunte, făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Sfântului Spirit”. Această ungere ilustrează numele de „creştin”, care înseamnă „uns”. În Bisericile răsăritene, ungerea cu mir se face după o rugăciune de epicleză, asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea, ochii, nasul, urechile, buzele, pieptul, spatele, mâinile şi picioarele, fiecare un-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

45 gere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt.” Uleiul catehumenilor conţinea numai ulei de măsline. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire.[15] (...) Ungerea bolnavilor exprimă vindecare şi alinare. Este constituit numai din ulei de măsline. [16]

Reţeta magistrală a Marelui Mir Datorită combinaţiei de plante şi uleiuri, prepararea Marelui Mir devine arta unei esenţe omogene şi unice. În prepararea lor este vorba de o reţetă farmaceutică şi o rigoare ştiinţifică. Ea respectă ceea ce în limbaj farmaceutic de specialitate se numeşte - reţetă magistrală - elaborată după arta farmaciei de către magiştrii (maeştrii în farmacie), cei care în vechime se ocupau cu această artă a preparării medicamentelor şi remediilor. În decursul timpului Marele Mir a fost preparat cu instrumentar mai puţin performant. Seminţele erau strivite în teascuri de ulei, plantele erau fierte împreună în recipiente confecţionate în ateliere artizanale de fierărie. Acum câteva secole, Marele Mir era preparat cu multă trudă, mai puţin spectaculos. Vechii preoţi apelau la vindecători, de la care primeau în taină ştiinţa tămăduirii cu plante. Principiul de amestec era acelaşi: plante, vin şi untdelemn. Sunt procurate pentru început plantele. Aceste plante provin din zona tropical-orientală. Nici una dintre substanţe nu este sintetică. Ele însă sunt greu de găsit pe teritoriul României. Cele comune pe care le cunosc tămăduitorii populari cresc şi pe marginea drumurilor. Altele exotice solicită o mare atenţie şi grijă în efortul de procurare şi preparare. Marea majoritate sunt de provenienţă subtropicală sau tropicală. Ele îşi au originea în bazinul mediteranean sau în diferitele regiuni din sudul şi sud-estul Asiei. Ele nu pot fi crescute în afara climei de origine decât în condiţii speciale în sere, care să le ofere medii asemănătoare celor de baştină. Mesagerii consacraţi ai lui Dumnezeu adună din împrăştiere, ierburi şi esenţe din lumea întreagă. Încă din vechime prepararea Marelui Mir avea în com-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

Reţeta Marelui Mir din anul 2010 La prepararea Marelui Mir din anul 2010 s-au folosit următoarele ingrediente*: Hypericum herba - 3,5 kg; Visci herba - 4,725 kg; Rosmarini semen - 3,150 kg; Asarum radix - 3,150 kg; Maioranae herba - 3,150 kg; Inula radix - 3,150 kg; Aristolochia herba - 1,725 kg; Iridis rhizomaIris germanica) - 1,575 kg; Ocimum basilicum herba - 4 kg; Salviae herba - 4 kg; Melissa folium - 4 kg; Extracţie de petale trandafir (Rosa centifolia) - 10 kg; Boswellia carterii (Olibanum) - 8 kg; Aetheroleum cedri - 1 l; Cinamomum zeylanicum - 200 g; Aetheroleum mirti - 250 g; Aetheroleum boswellia carterii - 200 g; Aetheroleum pini - 250 g; Commiphora myrrha - 120 g; Syzigium aromaticum - 300 g; Aetheroleum viola odorata - 250 g; Cistus ladaniferus - 200 g; Myristica fragrans - 200 g; Piper nigrum - 250 g; Pinus palustris - 1 l; Cinamomium cortex - 150 g; Aetheroleum vitiveria zizanioides - 250 g; Aloe vera - 50 g; Zingiber officinale - 120 g; Aetheroleum styrax benzoin - 100 g; Nyroxilom balsamum - 200 g; Toluifera balsamum - 200 g; Tolutanum opobalsam - 200 g; Cupressus sempervirescent - 200 g; Aetheroleum rosae - 500 g; Aetheroleum lavandulae - 250 g; Aetheroleum garanii - 250 g; Aetheroleum citri - 250 g; Styrax - 1 kg; Moschus moschiferus - 100 g; Nardostachys jatamansi - 2 l; Aetheroleum vanilla - 250 g. * http://www.ziarullumina.ro/articole;1664;1;36288;0;Ultima-sfintire-din-comunism.html

poziţie plantele, la care se adăugau cel două vehicule: vinul alb şi uleiul de măsline. Mai târziu au apărut însă uleiurile esenţiale. Multe dintre plante sunt cunoscute ca plante medicinale. Acţiunea lor fitoterapică este determinată şi de prezenţa uleiurilor volatile sau uleiurilor esenţiale, care sunt produse de perii glandulari sau de canalele secretoare sau de pungi secretoare în unele părţi ale plantei. Ele nu sunt simple extracte ale sucului plantelor. Uleiurile esenţiale sunt produse lichide complexe, conţinând substanţe volatile, obţinute din plante

prin distilarea cu vapori de apă sau presare sau extracţie cu solvenţi. Pregătirea lor necesită pricepere, timp şi instrumentar adecvat. Uleiul volatil este un preparat făcut de mâna omului, care este de fapt un concentrat de mai multe substanţe volatile de obicei bine mirositoare. Reprezintă amestecul de diverşi compuşi organici : hidrocarburi (saturate, nesaturate şi aromatice), alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri, terpene, acizi organici etc. Sunt substanţe lichide cu aspect uleios, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici. Uleiurile volatile constituie parfumul caracteristic al plantelor. Datorită proprietăţilor terapeutice deosebite sunt utilizate fie în atomoterapie, fie în arta preparării parfumurilor sau chiar la prepararea Marelui Mir. Conferă mirului un miros plăcut şi permanent. Rezinele produse în canalele secretoare sunt şi ele responsabile de acţiunea fitoterapică. Rezinele sunt produse ale metabolismului secundar, alcătuite din amestec de corpi heterogeni, obţinute prin incizia unor plante, arbori. Rezinele sintetice pot fi

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

obţinute prin policondensarea sau poliadiţia din molecule simple. Secretele formulelor chimice din aromele monoflorale vor ajunge în stăpânirea celor care cu evlavie îl vor chema în rugăciune pe Sfântul Duh. Biserica nu deţine laboratoare de specialitate de preparare a uleiurilor

esenţiale, ci apelează astfel la oamenii de ştiinţă. Se lucrează doar cu substanţe obţinute în laboratoare farmaceutice profesionale. Este foarte important să cunoaştem ordinea de aducere a acestora, timpul de macerare a lor în solvenţii de extracţie şi consistenţa pe care o dă pre-

paratul, precum şi intervenţia celui ce prepară, pentru a permite solventului să pătrundă în celula vegetală, de unde să extragă principiul activ. Până la urmă este o adevărată artă, dar implicit putem spune că este o ştiinţă.

Sfinţirea şi păstrarea Marelui Mir

oi dimineaţa se extrage Marele Mir în 12 vase de inox, care au fiecare un volum de 25 litri. Ele sunt duse la Reşedinţa patriarhală, când ies ierarhii într-o procesiune solemnă înainte de a intra la Sfânta Liturghie. Fiecare vas de inox în care se află Marele Mir, va fi adus în biserică, de câte doi ierarhi. Vasele de inox se aşează în Sfântul Altar în jurul Mesei sau în faţa iconostasului (cel ce desparte altarul de locul unde stau credincioşii). Slujba de sfinţire a Marelui Mir se întrepătrunde cu Sfânta Liturghie. După rugăciuni şi cereri către Dumnezeu, se toarnă mirul de nard în chipul crucii peste fiecare vas, iar la sfârşitul Liturghiei avem Marele Mir făurit din darurile pământului şi harul divin care se coboară din cer. Fiecare ierarh va primi o amforă din inox de cinci litri şi o va păstra în Altarul catedralei espiscopale. O parte va fi oferit preoţilor pentru Taina Mirungerii (de la botez) iar o altă parte se va utiliza la sfinţirea bisericilor şi a antimiselor.

Sfinţirea Marelui Mir sursa: www.basilica.ro; foto: Ziarul Lumina

Marele Mir se sfinţeşte prin puterea Sfântului Duh. Este un simbol al unităţii Bisericii noastre şi în acelaşi timp legătură neîntreruptă cu Biserica lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE: 1.Tiberiu Răibuleţ, Ana Igyarto Răibuleţ -Acupunctura mijloc de recuperare funcţională, Editura Facla, Bucureşti 1978, pg.231 2. Corneliu Constantinescu -Plante medicinale în apărarea sănătăţii, Editura Recoop, ediţia a IV-a, Bucureşti 1975, pg.3 3. Richard Evans Schultes, Albert Hofmann - Les plantes des Dieux. Les plantes hallucinogènes, botanique et etnologie, Les édition du Lezard, Paris 2005, pg.87-92 4. Catherine Duchanel -Deschideţi poarta sănătăţii, Editura Z 2000, Bucureşti 2000, pg.5-7 5. Ion Pachia Tatomirescu –Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, Editura Aethicus, Timişoara 1997, pg.12-14 6. D. Gr. Constantinescu, Elena Haţieganu-Buruiană –Să ne cunoaştem plantele medicinale, Editura Medicală, Bucureşti 1986, pg.21 7. Pr. Ioan V. Dură –Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română, “BOR” nr. 7-8, Bucureşti 1985, pg. 550-555 8. Nuţiu Florica Elena – Arhieraticonul lui Inochentie Micu-Klein în cadrul literaturii arhieraticonale a secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea: studiu filologico-lingvistic, Editura University Press, Târgu-Mureş 2007, pg. 36-46; 287-292

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

9. Arhieraticon, adică rânduiala slujbelor săvârşite de arhiereu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, pg.190-196 10. Pr. Ion M. Stoian –Dicţionar religios, Editura Garamond, Cluj-Napoca 1994, pg.169 11. http://dexonline.ro/definitie/mir 12. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1991, pg. 102, 116, 122, 739 13. Pr. Ene Branişte - Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, pg. 638-639 14. Pr. Liviu Streza - Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă şi în Bisericile Vechi-Orientale, “Ortodoxia”, nr.2, Bucureşti 1987, pg. 62 15. Jean - Pierre Albert –Miresmele sfinţeniei. Mitologia creştină a aromelor, Editura Grafoart, Bucureşti 2008, pg. 6-10 16. Gheorghe D. Gibă - <Confirmarea> la Romano-catolici şi în confesiunile protestante, “Ortodoxia”, nr. 4, Bucureşti 1988, pg.110-111

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

lect. univ. pr. dr.

Ioan Tîmbuş

Consideraţii asupra mănăstirilor din Protopopiatul Mănăştur în secolul al XVIII-lea

rezenţa în ţinuturile de nord-vest ale Transilvaniei a episcopului unit de Muncaci de origine greco-italiană Ioan Iosif de Camillis a adus pentru regiunea districtului protopopesc de Mănăştur şi prima mărturie de credinţă catolică făcută de Protopopul Teodor de Ruşor împreună cu protopopul Toader de Lemniu şi alţi 12 preoţi ai sinodului eparhial care, printr-o plângere în care amintesc că nu au un episcop propriu de ritul grecesc, recunosc autoritatea lui de Camillis. Acţiunea lui Teodor de Ruşor va strânge în jurul său încă 58 de preoţi cu care se va întruni într-un sinod local la 14 aprilie 1700 şi s-au declarat supuşi ai episcopului de Muncaci. Câteva luni mai târziu, aflând probabil de demersurile lui Atanasie pentru Unire, Teodor de Ruşor pleacă la Alba Iulia, unde îl găsim la Sinodul din septembrie 1700 între semnatarii Cărţii de mărturie împreună cu 40 de preoţi aflaţi în subordinea sa. Credem că o vreme sediul protopopiatului s-a aflat la Ruşor după care, probabil după moartea lui Teodor, a fost mutat pe rând la Coaş şi Mănăştur. În cadrul acestui sediu protopopesc au funcţionat şi primele mănăstiri din acest district. Asupra acestor mănăstiri ne vom opri în demersul nostru, încercând, în lumina documentelor de care dispunem, să reconstituim pe scurt crâmpeie din activitatea lor. Pentru întregul district protopopesc de Mănăştur reprezentativă rămâne mănăstirea din Copalnic Mănăştur (Monostur Kápolnok). Pe la anul 1404 satul se numea Alsó Kápolnok şi din documentele vremii aflăm că era o localitate pur românească. Două decenii mai târziu satul primeşte denumirea de Monostur Kápolnok probabil de la mănăstirea ctitorită aici în intervalul dintre 1404-1425. La începutul secolului

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

al XVI-lea localitatea era încadrată în Domeniul Chioarului, iar în 1405 a fost dăruită fiilor lui Drag (Gheorghe şi Sandrin) şi fiilor lui Blac (Dumitru şi Sandrin). Pe la 1425 localitatea rămâne în favoarea primilor, despre care Z. Pâclişeanu crede că ar fi fost şi ctitorii acestei mănăstiri [1], iar opinia lui este împărtăşită şi de J. Kadár în monografia sa despre comitatul de Solnoc Dobâca [2]. Principele Bartolomeu Dragfi aduce în localitate pe urmaşii unei nobile dinastii sacerdotale (aflată în conflict cu episcopul de Muncaci) pentru asigurarea nevoilor spirituale ale credincioşilor şi pentru a da probabil un impuls centrului monahal de aici [3]. În anul 1501 aflăm aici numele unui preot Ioan, care se stabileşte împreună cu fraţii săi Ilie şi Petre Pop în apropierea mănăstirii. Câţiva ani mai târziu Mănăşturul devine sediul unui voievodat însemnat avându-l în frunte pe Gheorghe Pop [4] de Mănăştur şi în componenţa căruia intra şi Copalnicul, Cozla, Ruşorul, Lăschia, Vadul, Făureştul, Cărpinişul, Cărbunarul şi Berinţa. Existenţa acestui voievodat va impulsiona şi viaţa

religioasă din zonă în jurul centrului monahal de aici, de care credem că au depins mai târziu şi mănăstirile de la Copalnic, Brebeni şi Lăschia. Din cauza mişcării anitiunioniste a lui Sofronie, mănăstirea a fost pe punctul de a fi distrusă de armatele imperiale, numai la intervenţia insistentă a Episcopului Petru Pavel Aron, mănăstirea a fost salvată de la distrugere.

n rol aparte în viaţa acestei mănăstiri l-a jucat şi Episcopul Ioan Bob [5] de la Blaj, originar după tată (Andrei Bob) din această localitate, care în noiembrie 1785 dă o circulară prin care transformă mănăstirea de la Mănăştur în şcoală confesională [6]. Acest demers nu constituie cântecul de lebădă al monahismului în această regiune, deoarece încă din timpul Episcopului Petru Pavel Aron mănăstirea nu mai avea un rol atât de important, iar ceea ce a făcut Bob nu a fost altceva decât o încercare de a o salva şi de a-i da o altă menire, aceea de a forma oameni cu carte; iar de această sarcină se va

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

această Conscripţie aflăm că la 1765 mănăstirea avea doar un singur călugăr care era şi preot că avea o situaţie materială slabă, un teren de pe care se putea aduna până la 4 care cu fân şi un teren arabil de pe care recolta era estimată la aproximativ 4 „gălete” adică 352 litri [9]. În memoria colectivă a satului, cei mai în vârstă îşi mai amintesc că au auzit de mănăstire, dar nici ei nu ştiu locul unde a fost mănăstirea, ci doar auziseră de la bunicii lor de existenţa ei. Credem că după moartea preotului-călugăr care a slujit în ea pe timpul lui Rednic şi Grigore Maior, mănăstirea a intrat în paragină şi s-a distrus.

Episcopul greco-catolic Ioan BOB, originar după tată (Andrei Bob) din Copalnic Mănăştur sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Bob

achita cu bine până în 1948 când învăţământul confesional va fi desfiinţat de statul comunist.

altă mănăstire unită din acest protopopiat ar fi cea de la Brebeni - Brebfalva. Primul document care vorbeşte de o mănăstire la Brebeni este Conscripţia lui Atanasie Rednic de la 1765. Cel de al doilea document referitor la această mănăstire, un Protocol de vizitaţie canonică, aparţine episcopului Grigore Maior fiind datat 1776. Nu cunoaştem astăzi nici locul şi nici data construcţiei acestei mănăstiri. Unii cercetători contemporani plasează data construirii acestei mănăstiri unite după Sino-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

dul de la Blaj [7] din anul 1742. În timpul revoltei lui Sofronie de la Cioara se pare că această mănăstire a fost pe punctul de a fi distrusă, numai intervenţia episcopului unit Petru Pavel Aron a mai salvat-o (deşi în cazul altor mănăstiri nu s-a putut face nimic a se vedea mai jos cazul mănăstirii de la Lăschia). Credem că biserica mănăstirii a fost una de lemn, şi că în timp s-a distrus. La 1764 sau 1765 [8], imediat după instalarea ca episcop unit la Blaj, Atanasie Rednic organizează o conscripţie în vederea evaluări situaţiei bisericilor şi mănăstirilor româneşti din Ardeal cu indicarea confesiuni căreia îi aparţin pentru a recupera terenul pierdut de Biserica Unită în deceniile anterioare. Din

ltă mănăstire din districtul protopopesc Mănăştur ar fi cea din Copalnic (Szurduc – Kápolnak) amintită şi în Conscripţia lui Rednic. Din acest document aflăm că ar fi avut o valoare de inventar de 200 de florini şi că aparţinea uniţilor. Se pare că pe la anul 1774 în timpul episcopatului lui Grigore Maior mănăstirea nu mai avea nici un călugăr. Mănăstirea devine Biserică parohială a greco-catolicilor până în 1948, iar în prezent este folosită de Biserica Ortodoxă. Date despre această mănăstire ar putea fi identificate într-un document descoperit cu ocazia electrificării Bisericii din lemn din Copalnic (fostă proprietate a uniţilor), document care a fost se pare preluat de o delegaţie trimisă de Arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Episcopia Vadului şi Clujului. Un articol din revista Unirea de la Blaj aminteşte că pe data de 10 septembrie 1933 episcopul Alexandru Rusu o vizitează, făcând aici şi o ceremonie de sfinţire a lăcaşului [10]. În Şematismul episcopiei de Maramureş pe anul 1936 (ultimul înainte de 1948) apare precizarea că lăcaşul datează de la anul 1735 [11].

altă mănăstire identificată în Districtul de Mănăştur ar fi cea de la Lăschia (Laczkonya), despre urmele căreia istoricul Zenovie Pâclişanu afirma prin deceniul doi al secolului trecut că s-ar mai vedea. Din documentarul avut la îndemână aflăm că mănăstirea ar fi fost una veche românească şi că ar fi fost construită din lemn. Ca şi

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

49 în cazul mănăstirii de la Berinţa, V. Hossu crede că a fost construită după 1742 deşi afirmaţia lui Z. Pâclişeanu ne duce cu gândul spre o mănăstire construită anterior secolului XVIII, probabil chiar în secolul XVI când regiunea se afla în posesia voievozilor români. Ar putea fi de pe vremea voievodului Pop de Mănăştur sau Bartolomeu Dragfi după cum vom arăta şi mai jos. Mişcarea lui Sofronie de la Cioara în regiunea protopopiatului de Mănăştur a produs mari perturbări în viaţa religioasă locală, multe dintre mănăstiri, între care şi cea de la Lăschia, devin „cuiburi ale agitatorilor celor mai virulenţi şi adeseori înarmaţi” [12], acest lucru explicând probabil intervenţia lui Petru Pavel Aron pe lângă generalul Bukow în încercarea de salvare a mănăstirilor din zonă. Cea din Lăschia nu a putut fi salvată. Cu timpul a fost adusă în interiorul satului, materiale din ea fiind folosite la construirea bisericii de lemn din satul Lăschia, biserică ce există şi astăzi. La 30 septembrie 1786 preotul Gheorghe Roman din Lăschia apare într-o listă de preoţi ce erau interesaţi de revenire la unirea cu Roma [13]. Credem că arhitectura acestei mănăstiri nu se diferenţia prea mult de arhitectura bisericii actuale din Lăschia.

CHIOREANA

Note: [1] Cf. Pâclişeanu Z. – Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, publicat în Cultura creştină, nr 7-8, Blaj, 1919 pg. 160 [2] Cf. Kadár Joszef – Szolnok – Doboka – vármegye monográphiája VI/28 , Dej 1901 [3] Cf. Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, pg. 31 [4] Cf. Pascu Ştefan – Voievodatul Transilvaniei, Vol III, ed. Dacia, 1986, pg. 457 [5] de menţionat că în actul de numire ca episcop a lui Bob figura şi titulatura nobiliară Ioannes Babb de Kapolnok - Monostur (P. Maior – Scrisori şi documente inedite, Bucureşti, 1968 pg. 129-134) [6] Cf. Albu N. – Patru Maior, Scrisori şi documente inedite, Bucureşti 1968 pg. 81 [7] Cf. Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, pg. 204 [8] Data organizării conscripţiei este discutabilă, întrucât Maria Somaşan în Începuturile Bisericii Române Unite, pg. 108 vorbeşte de 1764, iar Z Pâclişanu într-un studiu în Cultura Creştină nr 7-8 / 1919 pg. 154 vorbeşte de 1765 [9] precizăm că găleata sau câbla era o unitate de măsură în toate trei principatele române, diferită ca mărime de la o zonă la alta şi a fost atestată în Transilvania încă de la 1118 iar în Ţara Românească la 1374. 1 găleată = 88 litri în Transilvania sec. XVIII-XIX iar în Ţara Românească în sec. XVI 1 găleată = 1.494,54 litri, iar de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost convertită în bani.

[10] Cf. Unirea, an XLIII nr. 37 din 16 septembrie 1933, pg. 2 [11] Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, Tipografia Dacia, Baia Mare, 1936, p. 49 [12] Cf. Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, op. cit. pg. 224 [13] idem pg. 228

Bibliografie selectivă Albu Nicolae – Patru Maior, Scrisori şi documente inedite, Bucureşti 1968; Enciclopedia de istorie a României, vol II, ed. Meromia, Bucureşti, 2003; Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2003; Kadár Joszef – Szolnok – Doboka – vármegye monográphiája VI/28, Dej 1901; Maior Petru – Scrisori şi documente inedite, Bucureşti, 1968; Meteş Ştefan – Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936; Pâclişeanu Zenovie – Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, publicat în Cultura creştină, nr 7-8, Blaj, 1919; Pascu Ştefan – Voievodatul Transilvaniei, Vol III, ed. Dacia, 1986; Rev. Unirea, an XLIII nr. 37 din 16 septembrie 1933; Somaşan Maria - Începuturile Bisericii Române Unite, ed ALL, Bucureşti, 1999.

Concluzii Existenţa acestor mănăstiri în regiunea protopopiatului de Mănăştur şi-au avut rolul lor bine conturat în formarea religioasă, nu trebuie însă să exagerăm şi nici să micşorăm rolul acestor aşezăminte în dezvoltarea socială şi culturală a acestei regiuni. Din păcate lipsesc documentele privitoare la rolul pe care aceste mănăstiri l-ar fi putut avea în domeniul educaţional şi formator. Excepţia este mănăstirea de la Mănăştur, care spre finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a primit tot sprijinul unuia dintre „fiii locului” episcopul Ioan Bob (1739-1830) care, de la Blaj, a sprijinit mănăstirea transformânduo în şcoală confesională ce a pregătit copiii din întreg districtul protopopesc.

Biserica din Copalnic foto: Zamfir ŞOMCUTEAN

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA Arhim.

Veniamin Micle

Stabilirea în Ţara Chioarului a liber baronului Ioan Micle de Şugatag

obilul Ioan Micle a fost o personalitate marcantă a Maramureşului, care s-a afirmat în viaţa socială şi militară a epocii, evidenţiindu-se ca mare proprietar funciar, viteaz în războaie şi înzestrat cu alese calităţi morale, însuşiri care i-au favorizat accesul la înalte

Ioan Micle de Şugatag a trăit într-o perioadă de mare înflorire şi afirmare a nobilimii româneşti, promovată de Corvineşti, aflaţi câteva decenii în fruntea Regatului maghiar.2 Maramureşul făcea parte din „ţara de sus” a Ungariei,3 iar nobilii maramureşeni luptau sub comanda căpitanului suprem al comitatelor incluse în această unitate administrativă.4 Înainte de a fi guvernator, funcţia a deţinut-o, începând cu anul 1441, Iancu de Hunedoara;5 în această calitate, căpitanul a cunoscut pe nobilul Ioan Micle, tânăr războinic, curajos şi viteaz, care a devenit nelipsit din numeroasele campanii ale temerarului conducător de oşti, în războaiele purtate contra Imperiului otoman. Documentar, Ioan Micle apare prima oară într-un act emis la 27 mai 1446, prin care judele Curiei regeşti Pálóczy László adevereşte că, între Giula, fiul lui Nicolae Micle din Şugatag, şi fratele său Ioan de o parte, şi între Petru Gherheş din Sarasău şi fiii săi, Gheorghe, Simion şi Thivadar de altă parte, s-a încheiat o învoire frăţească prin care se prevedea că, dacă ar muri una dintre familii fără moştenitori, atunci averea ei să o moştenească cealaltă, aşa cum se învoiseră şi părinţii şi strămoşii lor. De asemenea, în anul 1450, la intervenţia mai multor nobili, Ioan Micle s-a împăcat cu Ivanca din Giuleşti, renunţând la dreptul său privind jumătatea moşiei Doroslău, moşia Copăceşti şi a patra parte din moşia Giuleşti, păstrând pentru sine întreaga moşie Hărniceşti.6 Personalitate integră, nobilul Ioan Micle a fost numit, în mai multe rânduri, „homo regius” sau

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

demnităţi încredinţate de însuşi regele Matia Corvin al Ungariei, devenind un simbol emblematic pentru întreaga familie. În epocă, era cunoscut sub numele de „Ioan Micle de Şugatag”, după localitatea unde se stabilise strămoşul său, nobilul Dragoş de Giuleşti.1

„om împărătesc”, adică persoană de mărturie şi încredere, reprezentând autoritatea regală în anumite relaţii sociale. În timpul exercitării mandatului, era autorizat cu puteri regale incontestabile;7 el participa, împreună cu oficialul delegat de autorităţile notariale – conventul, capitlul şi, mai rar, magistratul comitatului – la îndeplinirea unor mandate regale,8 ca stabilirea hotarelor de averi, punerea în posesie a moştenitorilor şi anunţarea citaţiilor la procesele judecate în tribunalele regeşti; apoi, echipa expunea rezultatul în faţa delegatului capitular sau conventual, la reşedinţa capitlului sau conventului respectiv, care ulterior înaintau raport scris regelui, „nadorişpanului” (palatinul regal) sau „ország biroului” (judecătorul Curţii regale).9 În calitate de „homo regius”, întâlnim prima dată pe Ioan Micle de Şugatag la anul 1456, sub numele de „Iohannes filius Nicolai de Swgathagh”, menţionat în mandatul regelui Vladislav al V-lea Postumul (1453-1457), emis la 10 iunie, din Strigoniu, cu ocazia stabilirii hotarelor a două posesiuni, Apşa de Mijloc şi Apşa de Jos.10 În acelaşi an, va participa la războiul pentru apărarea Belgradului, alături de alţi maramureşeni.11 Ajuns pe tronul Ungariei, regele Matia Corvin (1458-1490) s-a bazat iniţial pe „vechea gardă” de fideli şi demnitari ridicaţi de tatăl său, Iancu de Hunedoara;12 mulţi erau nobili din Maramureş, printre care se număra şi Ioan Micle. Suveranul va adopta o atitudine tolerantă faţă de nobilimea românească ortodoxă. Unirea de la Ferrara-Florenţa, înfăptuită în anii 1439-1440, a recunos-

cut, măcar în principiu, legitimitatea cultului ortodox, asigurând cnezilor şi nobililor români o anumită siguranţă în privinţa statutului lor social, ferindu-i totodată de convertiri la catolicism, împotriva voinţei şi a conştiinţei lor.13 Religia ortodoxă devenise „receptă” prin Diploma regelui Vladislav I Iagello din 22 martie 1443, iar nobilii români au început să construiască biserici de zid şi să le picteze, aşa cum arată monumentele păstrate până astăzi.14 Contemporan cu Ioan Micle de Şugatag era şi nobilul Ambrozie de Dolha, ai cărui strămoşi veniseră în Maramureş din Comitatul Ung.15 În timpul revoltelor provocate de magnaţii din Ungaria împotriva Coroanei (1399-1408), Dolhenii au participat la toate luptele contra partizanilor pretendentului la tron, Ladislau Durazzo. Ambrozie era fiul voievodului Seneslau al II-lea care, împreună cu fratele său Bogdan Adeodatus, după victorie, au primit în anul 1405 titlul de liber baron şi trecuseră la confesiunea catolică, având mare influenţă la Curtea regală.16 Ambrozie dobândise un mare prestigiu la Curtea regală încă din timpul regelui Albert (1438-1439), dar viaţa lui s-a caracterizat prin numeroase scandaluri. Cel mai grav conflict l-a avut cu membrii familiei Gherheş de Sarasău. În timpul unei „confruntări”, vărul său, Eustatie Gherheş, cade în Tisa şi se îneacă. Urmările incidentului au provocat un val de proteste care vor actualiza vechi animozităţi.17 Pentru omorul comis, Ambrozie, deşi se afla la Curtea regală, nu s-a prezentat la judecată în faţa Tribunalului regesc, să clarifice cazul. Ca urmare, regele s-a văzut obligat să-l declare căzut din toate dreptu-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

51 rile, confiscându-i întreaga avere, pe care o donează mamei sale, regina Elisabeta.18 Din motive necunoscute, Ambrozie de Dolha ajunge în conflict şi cu nobilul Ioan Micle de Şugatag care, însă, se răzbună în anul 1458. Ajutat de mai mulţi nobili, atacă moşiile lui Ambrozie şi Mihai din Strâmtura şi Botiza.19 Vestea conflictului ajunge la cunoştinţa regelui Matia Corvin care, la 21 mai 1459 emite mandat către Mănăstirea Lelesz să cerceteze plângerea Dolhenilor contra lui Ioan Micle şi ai celorlalţi nobili, pentru faptele comise.20 Conflictul dintre cei doi nobili, Ioan Micle de Şugatag şi Ambrozie de Dolha, nu se stinge, însă primul nu-şi pierde prestigiul în faţa regelui, fiind din nou declarat „om împărătesc”, în anul 1462. Regele Matia Corvin, aflat la Rupea, în fruntea armatei regale, întrunită pentru a se confrunta cu sultanul Mahomed al II-lea care intrase în Ţara Românească,21 primeşte înaintea Scaunului de judecată plângerea lui Ioan Giula, fiul lui Nan Pop, numit şi „popa Iancu din Giuleşti”, împotriva lui Mihai Ştibor. În consecinţă, regele dispune să se cerceteze cazul, delegând ca om al său de încredere pe Ioan Micle, aflat în rândurile oştirii sale.22 În anul 1465, Ioan Micle de Şugatag este declarat iarăşi „om împărătesc”; la 23 aprilie, regele Matia Corvin emite din Buda mandat pentru cercetarea plângerii mai multor nobili împotriva călugărilor din Mănăstirea Sfânta Marie din Remeţi, care le ocupaseră abuziv o mare parte de pământ arabil. În prezenţa delegatului regesc Ioan Micle şi a juzilor nobililor, se audiază o mulţime de martori, care adeveresc în unanimitate fapta nelegiuită a călugărilor, care sunt chemaţi în faţa regelui.23 De asemenea, documentele arată că, în anul următor, 1466, Ioan Micle încheie pace cu influentul curtean Ambrozie de Dolha, reabilitat între timp.24 Confruntarea armată între regele Matia Corvin şi voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei, din anul 1467, este cunoscută sub numele de „lupta de la Baia”. Cauzele au fost multiple; printre ele, în anul 1465, oastea moldovenească eliberase cetatea Chilia, act considerat de rege o adevărată declaraţie de război, iar în 1467, Ştefan cel Mare sprijină răs-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

coala saşilor din Transilvania. Matia Corvin porneşte împotriva Moldovei cu o puternică oştire, numărând aproximativ 40.000 de oameni, dintre care 12.000 mercenari,25 al cărei nucleu îl alcătuia aşa-zisa „armată neagră”, compusă din cavaleria grea şi din pedestraşii mercenari, înzestraţi cu armament greu; la aceştia se adăugau infanteria uşoară, folosită în special pentru misiuni de siguranţă şi de legătură, şi cavaleria uşoară, pregătită îndeosebi pentru acţiuni de cercetare şi hărţuire a duşmanului.26 Antrenat în bătălie, regele Matia este rănit de trei săgeţi. În această situaţie critică, se încearcă o ieşire din încercuire. Chiar din banderiul regelui, mai precis, din faimoasa gardă personală, numită „sumanele negre”,27 făcea parte şi nobilul Ioan Micle de Şugatag. Împreună cu „fărtaţii” săi maramureşeni, salvează viaţa suveranului;28 scoţându-l din linia de foc, îl transportă la Braşov.29 De remarcat că, salvatorii regelui la Baia sunt numiţi „credincioşi familiari ai noştri” (fideles familiares nostros).30 Pentru epoca lui Iancu de Hunedoara, familiaritatea avea un conţinut precumpănitor eroic; în „familia” sa numeroasă, cei mai preţuiţi erau căpitanii oştirii – războinici neînfricaţi pe câmpurile de luptă.31 Mulţi familiari români au slujit dinastia Corvineştilor din tinereţe până la bătrâneţe; ei aparţineau corpului de cavaleri ai Curţii regale (aule regie milites), care în vreme de pace alcătuiau garda de onoare a suitei regale, iar la război, formau garda de corp a suveranului. 32 Precizăm că, în Regatul feudal maghiar exista instituţia numită „liber baronat”,33 care încadra personalităţile ridicate la cel mai înalt rang nobiliar, echivalându-l pe cel de conte, la francezi, sau graff, la germani. Privilegiul respectiv se acorda numai pentru merite excepţionale, dovedite pe câmpul de bătălie. 34 La 17 septembrie 1469, regele Matia Corvin, ca recompensă pentru vitejia dovedită în lupta de la Baia, declară „liber baroni” pe nobilii maramureşeni care i-au salvat viaţa. În această calitate, Ioan Micle se bucura de toate privilegiile acordate acestei stări sociale, însă aparţinând religiei ortodoxe, nu avea posibilitatea să avanseze în funcţii înalte ale Statului. El, de fapt, a rămas în tra-

diţia românească, specific ortodoxă; nu există nici un indiciu că ar fi aderat la catolicism; nici nu era nevoie. Ridicarea sa la înaltul rang de liber baron a fost înfăptuită de regele Matia Corvin, recunoscut pentru atitudinea deschisă faţă de religia ortodoxă. Ioan Micle avea la începutul perioadei Corvineştilor un statut nobiliar bine precizat: era fruntaş local şi se afirmase decisiv prin vitejia militară.35 În anul 1470, Ioan Micle de Şugatag este declarat iarăşi „om împărătesc”. La 24 martie, regele Matia Corvin emite din oraşul Buda un mandat pentru introducerea nobililor Dumitru Şorba din Călineşti, Thivadar, Ştefan şi Mihai din Corneşti în posesia părţilor de moşie din Călineşti şi Corneşti. Totuşi, introducerea nu s-a realizat, din cauza opoziţiei lui Petru, fiul lui Şteţiu din Berbeşti, şi ai altor nobili.36 Ioan Micle de Şugatag devine cel mai mare proprietar funciar din zonă, prin arendarea în anul 1475 a numeroase proprietăţi, între care se includ părţi din averea comunelor Şugatag, Hărniceşti şi Crăceşti, a treia parte a comunei Doroslău, iar din averea comunelor Deseşti şi Nireş câte o jumătate parte, totalizând o suprafaţă de peste 30.000 jughere.37 La 5 decembrie, magistrul comitatului adevereşte că, după moartea lui Ivanca din Giuleşti, văduva sa, Anca de Rednic şi fiul său Gheorghe, au arendat jumătatea moşiilor Şugatag, Hărniceşti şi Crăceşti lui Ioan Micle de Şugatag, unchiul lui Ivanca, în sumă de 400 florini.38 Liber baronul Ioan Micle de Şugatag s-a stabilit în Ţara Chioarului în urma unui schimb de moşii. Un urmaş al lui Drag, fiul lui Sas Vodă, Nicolae Drágffy de Beltiug stăpânea Cetatea de Piatră,39 ocupând mari demnităţi în timpul regelui Matia Corvin.40 În anul 1472 mijloceşte o înţelegere între voievodul Ştefan cel Mare şi rege, care va preceda inaugurarea domniei moldoveneşti asupra ţinuturilor Ciceu şi Cetatea de Baltă.41 Drept răsplată, în anul următor, Nicolae primeşte o donaţie regală, constând din satele maramureşene Bârsana, Iza, Apşa de Jos, Rozavlea, Strâmtura, Şieu, Ruscova, Botiza, Bedeu, Băleşti, Crăciuneşti, Subcetate, Biserica Albă, Bocicoiu, Vişeu de Sus, Vişeu

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

de Jos şi Borşa,42 situate de o parte şi de alta a Tisei, care aparţinuseră odinioară strămoşilor săi.43 La 13 martie 1473 se eliberează mandatul judelui Curiei regale pentru introducerea sa în respectivele moşii, dar s-au manifestat proteste energice din partea autohtonilor.44 Pentru a se apropia de posesiile strămoşilor săi, Nicolae Drágffy realizează la anul 1477, în virtutea dreptului medieval – care permitea schimbul de moşii între membrii familiilor înrudite – un schimb de sate din Chioar cu cele maramureşene ale liber baronului Ioan Micle de Şugatag, ambii descendenţi ai strămoşului comun, Dragoş Vodă Românul.45 Astfel, Ioan Micle vine în domeniul lui Drágffy din Ţara Chioarului, un străvechi ţinut al bazinului Baia Mare,46 zonă cu o populaţie majoritar românească,47 unde trăiau de aproximativ un secol rudeniile sale colaterale. Localitatea unde s-a stabilit liber baronul Ioan Micle de Şugatag cu familia, a fost Surduc-Copalnic, înfiinţată înainte de anul 1405,48 şi pentru care a cedat lui Nicolae Drágffy satele Şugatag, Nireşul de Jos şi Nireşul de

Sus. Ioan Micle s-a strămutat aici cu fiii săi, Lupşa, Mihai şi Giula,49 devenind stăpânul absolut al întregului teritoriu, încât s-a născut în sat zicala: „A Miclii îi piatra şi apa!”,50 despre care se spunea că este „de dincolo de deal”,51 adică venit din Maramureş. Gospodari şi cu tradiţii creştine păstrate de la înaintaşi, membrii familiei Micle desfăşoară la Surduc-Copalnic o vastă activitate de modernizare a localităţii. Giula, fiul lui Ioan Micle, apare la anul 1505 ca un fervent susţinător al aşezământului monahal din Copalnic-Mănăştur.52 În vatra satului, „peste râu”, la locul numit Valea Domoşii, exista un Schit, unde trăia un călugăr ortodox. Aici, membrii familiei Micle clădesc în anul 1534 o biserică de piatră.53 Precizăm că, starea excepţională de „liber baronatus” a fost anulată prin Dieta Transilvaniei din anii 1550-1551, deoarece Ardealul nu mai avea rege, nici nadorişpan, nici judecător de ţară, singurii care aveau dreptul să decidă în chestiuni litigioase privind purtătorii acestui titlu.54 Deşi privilegiul a fost anulat, 17

NOTE:

Idem, p. 85. Idem, p. 86. 19 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 24-25. 20 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 248, p. 425. 21 Idem, p. 448, nota 1. 22 Idem, doc. 261, p. 445-448. 23 Idem, doc. 272, p. 465-469. 24 Idem, p. 425, 477. 25 Gheorghe Vlad, Maramureşenii şi Matei Corvin. Bătălia de la Baia – 1467, în „Maramureş – vatră de istorie milenară”, vol. III, Cluj-Napoca, 1997, p. 62. 26 Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 298, cf. Gheorghe Vlad, art. cit., p. 61, nota 1. 27 Liviu Tătaru, Familiile nobile maramureşene Iuga şi Vlad de Sălişte, în „Maramureş – vatră de istorie milenară”, vol. V, Cluj-Napoca, 2004, p. 66. 28 Valer Hossu, Nobilii Micle de Maramureş, ostaşi ziditori în cuvânt, mss. f. 2. 29 Gheorghe Vlad, art. cit., p. 63. 30 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 289, p. 498. 31 Ioan Drăgan, op. cit., p. 245. 32 Idem, p. 353-354. 33 Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 43. 34 Idem, p. 29. 35 Ioan Drăgan, op. cit., p. 354. 36 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 290, p. 500501. 37 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 26. 38 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 306, p. 527. 39 Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Baia Mare, 2003, p. 19. 40 Ioan Drăgan, op. cit., p. 351. 41 Gheorghe Vlad, art. cit., p. 63. 18i

1 Pr. Ion Bârlea, Contribuţii la istoria Maramureşului, după manuscrisul fostului arhivar Gheorghe Petrovay, Sighet, 1929, p. 24-26. 2 Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, Bucureşti, 2000, p. 340. 3 Idem, p. 403. 4 Idem, p. 243. 5 Idem, p. 367-368. 6 Ioan Mihályi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, doc. 199, p. 339340. 7 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 3. 8 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în vol. „Nobilimea românească din Transilvania”, Satu Mare, 1997, p. 82. 9 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 3-4. 10 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 229, p. 389392. 11 Ioan Drăgan, op. cit., p. 389. 12 Idem, p. 303. 13 Idem, p. 184. 14 Idem, p. 183-184. 15 Dr. Ioan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în vol. „Nobilimea românească din Transilvania”, Satu Mare, 1997, p. 49. 16 Alexandru Filipaşcu, Patronime maramureşene. Genealogia familiei de Dolha şi Petrova (Nobili maramureşeni, urmaşi ai dacilor liberi), ediţie îngrijită şi postfaţă de Livia Piso-Filipaşcu. Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Bucureşti, 2003, p. 114.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

totuşi articolul respectiv precizează că: „Se menţine nobilimea în libertăţile sale de nobili obişnuiţi”,55 motiv pentru care, aceste puţine familii cu privilegii date de regii Carol Robert de Anjou, Ludovic cel Mare, Sigismund de Luxemburg şi Matia Corvin, descendente din vechii liberi baroni, au continuat să se numească „baronaşi” şi „nobili de frunte”.56 Anul morţii liber baronului Ioan Micle de Şugatag nu se cunoaşte, însă a lăsat numeroşi urmaşi. În anul 1650, documentele atestă în Surduc-Copalnic şaptesprezece familii Micle;57 ulterior, fiind înregistrate patruzeci şi cinci.58 Descendenţii săi au cunoscut o înmulţire considerabilă, încât spaţiul devenise tot mai necuprinzător. În aceste situaţii sociale, unii membri s-au orientat spre alte localităţi, unde s-au stabilit prin căsătorie, procurarea de noi proprietăţi, ocuparea unor funcţii sau chiar prin relaţii diplomatice.59 Astăzi întâlnim descendenţi ai familiei Micle în tot cuprinsul Chioarului, precum şi în alte zone ale ţării, unde s-au răspândit de-a lungul secolelor. 42

Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 300, p. 517518.. 43 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 28. 44 Ioan Mihályi de Apşa, op. cit., doc. 300, p. 517519; doc. 319, p. 548-550. 45 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 28. 46 Ioan Chioreanu-Oaş, Ţara Chioarului „Cetatea de Piatră”, în „Maramureş – vatră de istorie milenară”, vol. III, Cluj-Napoca, 1997, p. 441. 47 Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura poporului român, Sibiu, 1898, tomul I, p. 810. 48 Econom. Ştefan Suciu, Monografia satului Copalnic şi Arborele genealogic al familiei Suciu, mss., Baia Mare, 1978, f. 1. 49 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 28. 50 Econom. Ştefan Suciu, mss. cit., f. 4. 51 Idem, f. 1. 52 Idem, f. 4. 53 Idem, f. 10. 54 Pr. Ion Bârlea, op. cit., p. 27. 55 Idem, p. 28. 56 Prof. Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 68. 57 Valer Hossu, op. cit., p. 109. 58 Ioan cav. de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, ediţia a III-a, coordonată şi completată de Vasile Iuga de Sălişte, cu Prefaţă de prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, 2005, vol. I, p. 27. 59 Ioan Drăgan, op. cit., p. 332. Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

53 prof.

CHIOREANA

Emilia Lupşa

“Mai trăiesc şi năcăjesc!” - scrisori de pe front din arhiva de suflet a doamnei dr. Puşa Cândea

ste cunoscut de către locuitorii acestui ţinut că printre primele familii care s-au stabilit în zona Copalnic Mănăştur din timpuri străvechi, a fost familia Dragomir. Recent am avut plăcerea să răsfoiesc o parte din corespondenţa familiei, păstrată cu sfinţenie de d-na doctor Puşa Cândea, urmaşă a acestei familii,

ersonajul despre care vreau să povestesc este Sabin Dragomir, unul din cei cinci copii ai preotului Ioan Dragomir şi ai preotesei Maria Dragomir, născută Marincaş. După absolvirea Şcolii Normale, Sabin Dragomir (foto 1) a devenit învăţător în satul Năpradea din Sălaj. Aici o cunoaşte pe viitoarea soţie, Emilia Bran (foto 2), o tânără funcţionară la poşta din aceeaşi localitate, în anul 1905. Se vor căsători în anul 1908, aşa cum rezultă şi din invitaţia de nuntă păstrată în arhiva familiei până azi (foto 3). Despre viitoarea doamnă Dragomir, Emilia Bran, trebuie spus că era fiica lui Ioan Bran din Unimăt, judeţul Satu Mare, unul dintre cei 300 de români memorandişti care au plecat la Viena să susţină cauza românilor. La mai puţin de un an, în tânara familie Dragomir se naşte primul moştenitor, şi singurul, fiica Lucia Dragomir, mama d-nei Puşa Cândea pe care am amintit-o ca posesoare a acestei arhive personale de scrisori şi fotografii vechi de peste o sută de ani. Viaţa şi fericirea acestei familii este întreruptă brusc de izbucnirea primului război mondial, deoarece tânărul învăţător este concentrat şi trimis pe front (foto 4). Din această perioadă datează corespondenţa pe care vreau să v-o supun atenţiei, ca să aveţi cât de cât o imagine, mai ales cei tineri, asupra condiţiilor pe care au trebuit să le suporte soldaţii români, asupra gândurilor şi preocupărilor acestora. Ele pot părea minore, banale, dar i-au ajutat să depăşească clipele grele,

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

familie despre care s-ar putea scrie cel puţin un roman. Am considerat că ar fi de interes pentru cititorii acestei reviste prezentarea unui crâmpei de viaţă, a poveştii unuia dintre înaintaşii domniei sale, ilustrată de corespondenţa din primul război mondial, adresată soţiei.

să-şi aline dorul de casă şi de cei dragi până la terminarea războiului, de unde Sabin nu se va mai întoarce. S-au păstrat peste 40 de scrisori şi cărţi poştale ale lui Sabin Dragomir către soţia sa, scrise atât de el cât şi de camazarii săi de arme când acesta era rănit. Povestea se sfârşeşte brusc la începutul anului 1915. Învăţătorul Sabin Dragomir, feciorul preotului din Mănăştur, cade în luptă pe meleaguri străine, lăsând în urma sa o soţie tânără şi o fetiţă de doar 7 anişori (foto 5).

amilia Dragomir insistă ca văduva lui Sabin să vină să locuiască mai departe la Mănăştur, în casa părintească a soţului ei (foto 6), o primeşte cu dragoste şi căldură, Emilia îşi recapătă cât de cât pofta de viaţă, iar mai târziu va înfiinţa, în anii de după război, primul oficiu poştal din Copalnic Mănăştur, dotat cu telegraf, pe care îl stăpânea cu măiestrie. Lucica, orfana de război a lui Sabin Dragomir, creşte alături de familia tatălui ei, devine educatoare, moştenind şi profesia tatălui ei pe care aproape nu şi-l mai aminteşte. Mama Luciei, Emilia Dragomir îl păstrează în sufletul ei, străduinduse să-i dea o educaţie aleasă moştenitoarei acestuia, fiind foarte apropiată de cumnatele sale, cele două surori ale soţului ei, acestea neavând urmaşi. Doamna Lucia va vea la rândul ei doi copii, o fată şi un băiat, în urma căsătoriei cu avocatul dr. Alexandru

Foto 1: Sabin Dragomir arhiva dr. Puşa Cândea

Micle, despre care s-a mai amintit în numerele trecute, dar care ar merita în numerele următoare un spaţiu mai amplu. Spun acest lucru, deoarece este puţin cunoscută atât activitatea politică care i-a adus ani grei de temniţă, verticalitatea de care a dat dovadă în profesie şi în activitatea sa politică de membru al PNŢ, sacrificând chiar averea familie pentru crezul său politic. Fiica d-nei Lucia Micle, născută Dragomir, este d-na dr. Puşa Cândea, născută Micle, păstrătoare a acestei corespondenţe şi a multor altor amintiri pe care încă nu le-a cercetat nimeni şi care sunt o adevărată comoară prin momentele de viaţă autentică păstrate şi prin românismul şi patriotismul care răzbat din ele.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA când nu scriu lucruri de acelea cari emoţionează pre om, căci acele nici mie nu-mi pre plac deoarece îţi face vremea să treacă şi mai cu greu. Ştii, eu simţesc şi tac! Vă sărut dragă pe amândouă cu toată dragostea mea. Spune dragă la Lucica să fie bună şi să nu plângă. Cu sănătatea cum o mai duci? Nu îmi scrii nimic! Te simţeşti bine ori doară din contra şi nu mi-ai scris nimic. Îmi pare rău că mama e mai mult bolnavă decât sănătoasă spune din partea mea sărutări de mână! Vă sărută pe amândouă iubitor, Sabin Dés la 7/VIII ‘914

Foto 2: Emilia Bran arhiva dr. Puşa Cândea

* Emilia dragă! Azi am fost îmbrăcat – amu sunt cătană la împărăţie. Te sărut cu pe Lucica cu tot. Sabin Dés la4/VIII ‘914 * Emilia dragă! Ţi-am primit amândouă epistoalele şi mă bucur că poţi învinge cu toate greutăţile de pe acasă. Eu, dragă, nu-ţi pot da socoteală despre tot ce cheltuiesc, nici eu nu ştiu pe ce îmi trec banii, numai văd că sunt fără ei. Apoi în ce priveşte vinderea din grâu şi cumpărarea vacei, fă tu cum vei cugeta că va fi mai bine, însă totdeauna ia în considerare să nu ne îngreunăm că şi aşa abia ne mai mişcăm de greutăţi. După cum zic, făţi socoteala şi întreab-o şi pe mama să vezi ce zice – eu din partemi te las în voia liberă. Fă cum vei potea – vinde şi din grâu – dar griji să nu dai mult şi nici lesne. Scuză-mă că îţi scriu aşa puţin şi pe fugă deoarece în 6 VIII au venit rezerviştii şi atâta lucru avem aici în cancelarie de nu ne vedem capul, apoi şti, aicea trebuie să scrii după comanda cătunească. Mă întrebi că mie nu mi dor de voi, apoi Emilia dragă, ştii că nici-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

* Dragă Emilia! Aşa să vede tu mă uiţi cu totul. Azi am primit o corespondenţă din Mănăştur în care îmi scriu fetele (n.a. surorile) că Alecsandru nu pleacă până în 28 aug. şi după plecarea lui, fetele te vor cerceta. Nu mi-ai scris nimica cum stai cu economia? Eu posibil voi rămâne aici în Dés la înstruirea regutelor. De altcum mă aflu bine sunt sănătos dar în schimb nu am bani şi sunt tot flămând. Te sărută dulce şi de multe ori cu pe Lucica cu tot, al vostru Sabin Dés la 22 /VIII ‘914 * Dragă Emilia! Sunt tot aşa cum m-ai lăsat – încă nici o schimbare. Piciorul ziua se umflă-noaptea se desumflă. De curentul ăst mare ce-i aici în cancelarie am răguşit mai nu pot vorbi. Schimbări încă nu-s-prin urmare ceva nou nu-ţi pot scrie. Două companii la noapte se vor duce de la celelalte locuri – unde nu se ştie încă. Noi vom rămâne încă multă vreme aicea. Griji că plata trebuie să o capeţi întreagă – aşa am auzit eu aici, în doi. Azi voi scrie la Înspectorat. Cum ai ajuns acasă? Nu ai măcar ceva la poştă? Lucica ce mai zice? Vă sărut cu drag pe amândouă, al vostru Sabin Dés la 1/IX ‘914 * Emică dragă ! Azi după ameazăzi ţiam primit epistola din 30 în care îmi scrii despre împrejurările de pe acasă. Imi

pare bine că ţiai putut băga servitor şi paremisă nici nu aşa scump după împrejurările de acuma. Imi scrii că ai bagat cosaşi la luhăr, bine ai făcut – la Treza ia părea rău când va vedea că ce car de fîn ar fi avut. Dar una e de însămnat cu Treza nu e mai de făcut tîrg. Dacă vei potea luhărul îl dă în rupt ca să ţil uşte nu cumva tu să nu capeţi oameni şi să putrezească pe jos. Pe stogul cel de grâu griji să puneţi paie nu cumva săl strice ploile. In ce priveşte îngrijorarea ta pentru pachet respective pentru conţinutul lui fii sigură că nu lam mîncat cu compania deoarece nu prea am acuma pretini, căci colegi respective camarazi de acum sunt în cea mai mare parte oameni tineri şi necăsătoriţi nu ca mine bătrîn şi cu familie. Azi după amiazi eu şi cu un pretin director la şcoala de stat din Lăpuşul Unguresc am căpătat de pedeapsă un « futó lápás » pînce neam togmit şepcile în cap cînd a fost comandat « vigyazz » - Dar nu ne-am obosit căci am fugit numai aşa de tare ca Lucica, de a rîs şi colegii de noi. No da să o trăznească Dzeŭ cătunie – mi foarte urît de ea – de maş vedea odată acasă căci aicea ne prostim tare rău. * Emilia dragă! Dela ultima noastră convenire socială te sărut cu pe Lucica cu tot Dés la 3/IX ‘914 Al vostru Sabin

Foto 3: Invitaţia de nuntă arhiva dr. Puşa Cândea

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Foto 4 arhiva dr. Puşa Cândea

* Emilia dragă! Îţi scriu până pot scrie căci ştiu că va veni vremea când nici în 2 săptămâni nu ţi-oi putea scrie. Dar te rog ca şi când nu ti-oi putea scrie încă să fii liniştită. Te sărut cu pe Lucica cu tot. Eperjés la 5/IX ‘914, al vostru Sabin * Emilia dragă! Azi dimineaţă am trecut graniţa ţării noastre şi am intrat în ţinutul frumos cu păduri de brad cu văi frumoase şi răcoroase. Aşa cred la noapte în ceva vreme vom ajunge la graniţele rusiei. Eu sunt bine şi sănătos. Te sărută dulce cu pe Lucica cu tot al vostru Sabin Satovalyanyhely1914 IX/5 * Dragă Emilie! Suntem în Rusvaruska. De eri sară amari sună tunurile şi puştile de parcă să prăpădeşte toată lumea. Acuma am înconjurat o trupă de ruşipe după amiazi aşa cred vor fi în mâinile noastre dacă ne ajută Dzeŭ. Până acum sunt bine şi sănătos

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

mulţămită lui Dzeŭ şi doară voi scăpa în pace. Fii liniştită şi te roagă bunului Dzeŭ. Te sărută Sabin 9/IX 1914 * Emilia dragă! Ţi-am scris alaltă eri că sunt aici unde am convenit cu părintele Isaicu şi m-am rugat să mă împrumute cu 40 cor. Pentru eventualitate îţi comu-

Foto 6: Casa părintească (Copalnic Mănăştur) arhiva dr. Puşa Cândea

nic cazul căci la caz de lipsă să-mi acoperi spesele. Eri am fost condus cale de o zi şi azi m-am reîntors aici – tot azi vom pleca mai departe... Mai trăiesc şi năcăjesc. Te sărută cu drag cu pe Lucica cu tot. Al vostru Sabin Sărut mâinile 17/IX 1914

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Foto 5: Emilia Bran şi Lucia Dragomir (la 7 ani) arhiva dr. Puşa Cândea

* Emilia dragă! De patru zile mam pierdut de compania mea. Azi după multă foame şi obosală am găsito. Să fii de tot liniştită deja am trecut peste pericol cel puţin încă nu iute voi ajunge în linia de foc. Simţesc că numai rugăciunile tale mau scăpat de la atâtea pericole şi năcazuri peste care am trecut. Roagă-te roagă şi mai departe la bunul Dzeu să mă ferească de năcaz. Te sărut dragă cu pe Lucica cu tot de multe multe ori. Spune la Lucica să se roage şi ea lui Dzeu pentru tătuca. Servus dragă! Sabin 1914 IX/20 * Emilia dragă! Dacă vei primi şi corespondenţa aceasta şă şti dragă că suntem la graniţa rusiei şi facem întărituri şi şanţuri şi aşteptăm duşmanul. Azi am dat foc asupra unei maşine de sburat. Până acum ţiam scris în toată ziua de azi nainte nu cred să-ţi mai pot scrie. Te sărută dulce cu pe Lucica cu tot al vostru Sabin La 8/XI 1914

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

*** Prea stimată Doamnă Epistola trimisă de dumneavoastră o am primit – de nu aşi fi sigur de soartea lui Sabin- cu mare înduioşare însă cu ştiinţă sigur de Sabin că trăieşte vă rog fiţi liniştită şi nu vă supăraţi. În 16 a sosit de pe câmpul de luptă medicul regimentului 52. îndată ce l-am văzut am întrebat de el – mia răspuns că Sabin e rănit la un picior şi în partea de jos a coapsei, însă rana nu e periculoasă, râdea când ia legat rana. Poate e în spital în Germania, de acolo nu îi lasă iute acasă. Vă sărut mâna, Mureşan 2/XII 914 *** Stimată Dnă! Am primit poştala. Sabin s-a rănit la o mână şi la un picior, rănile nu au fost grele ca să fie ceva primejdios. Va fi sigur şi ceva spital şi fiindcă e rănit la mână nu va putea scrie. Fii liniştită şi dă mulţumită lui Dzeu azi mâine va veni acasă, deoarece înapoi nu va mai veni. Sărut mâinile şi salut călduros ss indescifrabil *** Resp. Doamnă! Scuzaţi-mi îndrăzneala. Vin cu o rugare: Vă rog am scrie că colegul Sabin unde e şi cum e? Unde a fost vulnerat? Eu de la Telkinie nu mam întâlnit cu el. Sărut mâinile Ionuţ Moldoveanu - înv. 3 iunie 1915

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Veronica Szinkulics

Femei în cotidian

ema abordată nu este tratată exhaustiv, datorită elementelor intervenite în diferitele perioade. Percepţia materială (practică) şi ideală (estetică) pune accent pe faptul că între cele două există o puternică relaţie evidentă în modul de derulare a vieţii, raportate la cotidian prin prisma femeii. Ţinutul Chioarului, un spaţiu vast, în care cu uşurinţă poţi să vorbeşti despre muncă, despre educaţie, despre arta şi cultura tradiţională, despre trecut, despre prezent. Paternurile precum munca, timpul liber, nucleul familiei, al comunităţii, cristalizează idei şi percepţii devenite cu timpul tradiţii şi obiceiuri. Toate acestea sunt legate între ele şi probabil unele nu ar exista în forma actuală fără prezenţa femeii. Femeia mamă, femeia muncitoare, soţia, vecina, în oricare ipostază şi în orice moment al zilei, o găsim în mijlocul evenimentelor, responsabilă şi tenace, ducând-şi cu succes la final îndatoririle. Adela Xenopol afirma în 1879 că femeia nu este inferioară bărbatului, cum încearcă unii să acrediteze. Femeile române, credea ea, s-au deşteptat, sunt pe aceeaşi treaptă morală cu bărbaţii; căci „femeia are aceeaşi capacitate şi e capabilă de aceeaşi activitate cu bărbatul” (Adela Xenopol, pseudonim Dochia, în Femeia Româna, anul II, 1879). Cum educaţia era criteriul de bază pentru dobândirea unei poziţii în cadrul diviziunii socialiste, mama educă şi transformă copiii. Susţinem ideea că mama şi-a vegheat conştiincioasă şi tenace copiii, iar aceştia, devenind oameni de vază ai ţinutului, confirmă acest lucru cu fiecare premiu câştigat, cu fiecare recunoaştere publică, cu fiecare apreciere care le este adusă. Conform Constituţiei din anii 1952, 1965 şi 1986, munca este privită ca o datorie de onoare a tuturor membrilor societăţii, indiferent de sex. Munca liberă, despovărată de exploatare, constituie însăşi baza

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

dezvoltării. Aceasta atrage după sine răsplata pentru muncă (Ordinul Muncii, Erou al Muncii Socialiste), dar şi pedepse pentru nemuncă. Odată cu înlăturarea „orânduirii burghezo-moşiereşti”, se stopează furtul muncii, conform principiului marxist „fiecăruia după munca sa, de la fiecare după capacităţi” (Teză adoptată la congresul al X-lea al PCR din august 1969). Două sunt ipostazele în care femeii îi sunt recunoscute meritele: în muncă şi în implicarea în cultura zonală.

“... chiorenii sunt asemenea anotimpurilor. Îmbracă haina tradiţiei cu mândrie în funcţie de specificul anotimpului, iar la hotarul dintre vremi îşi deschid sufletul spre nou, spre inovaţie, spre modernitate, reuşind să îmbine armonios conceptele tradiţietrecut, modern-prezent.”

emeile muncesc alături de bărbaţi şi sunt prezente în toate domeniile de activitate. ,,Peste tot, pentru muncă egală, ele primesc salariu egal cu cel al bărbaţilor. De asemenea, spre deosebire de trecut, lehuzelor li se acordă concediu de maternitate plătit. (…) S-au achitat peste 1.770.000 de lei pentru 82.365 de zile de concediu de maternitate” (Pentru Socialism, X, 15.08.1959, p.1); …1183 de mame care au născut al 10-lea copil au primit premii în valoare de 23.940.000 de lei vechi (Pentru Socialism, III, 09.03. 1952, p.2). Bunăstarea vieţii comunităţii este întreţinută de munca permanentă, ,,de hărnicia chiorenilor, care muncesc fie pe ogoarele patriei, fie la C.A.P., unde smulg pământului roade bogate, fie la mina de bento-

nită, la prestările servicii (tapiţerie, tâmplărie, zugrăvit, transport, construcţii), la diferite unităţi economice din Baia Mare” (Pentru Socialism, 28 iunie 1978, p.3). Conform documentelor, femeile se constituie în brigăzi şi participă la munci de selecţionare a seminţelor, confecţionarea rogojinilor.

atorită preocupării pentru munca bine făcută, numeroase femei îşi însuşesc meserii nepracticate în trecut: sudor, strungar, miner, mecanic de locomotivă, turnător. Numărul femeilor care au absolvit diferite şcoli de calificare profesională a depăşit 30 000. Creşte numărul femeilor care conduc tractoare, în şcolile de tractorişti învaţă 1200 de eleve. (Pentru Socialism, III, 09 martie 1952, p.3). Din punctul nostru de vedere,

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

considerăm că până în epoca modernă capitalistă, care generalizează relaţiile de piaţă şi economiile monetarizate, în care toate activităţile se raportează la bani şi totul se calculează prin bani, relaţia între cele două sexe presupunea firesc o cooperare strânsă, productivă, fiecare contribuind cu forţele proprii la subzistenţă ori bunăstare. Din momentul în care unele munci încep să fie plătite iar altele nu, cel care făcea rost de banii necesari procurării prin schimb a produselor şi serviciilor, capătă o ascendenţă indiscutabilă. Cum în mod tradiţional femeile lucrau în gospodărie iar bărbaţii înafara ei, munca celor din urmă devenind remunerată, cei care o prestau au putut să procure cele mai importante resurse indisponibile din producţie proprie, prin cumpărare. ctivitatea bărbaţilor a dobândit recunoaştere mai mare, a devenit mai importantă şi preţuită social. A fi salarizat şi a avea bani a devenit un atu central în relaţia dintre cele două sexe, aspect care, alături de altele, a accentuat subordonarea femeilor faţă de bărbaţi, generând discriminare. Pentru distingerea clară a celor trei termeni menţionaţi, aducem precizările următoare: „stereotipul reprezintă componenta emoţională a atitudinilor individuale şi colective în timp ce prejudecata reprezintă componenta cognitivă, iar discriminarea componenta acţională a acestor atitudini.” (Lips, Hilary – Sex and gender, 2001, p. 121-130). Viorica Maricaş, responsabila secţiei de croitorie din cadrul Cooperativei ,,Înaintea”, declară că 29 de femei din localitatea Şomcuta Mare, datorită abilităţilor extraordinare de mânuire a maşinilor de cusut şi-au

găsit un loc de muncă. Femeile sunt avantajate de existenţa secţiei datorită faptului că sunt scutite de naveta spre un alt loc de muncă mai îndepărtat. Datorită priceperii, Ana Sima, Maria Cioară, Sandală Dale, Ana Isa, Voichiţa Sima, Rodica Sima execută salopete, pantaloni de doc, rochiţe de vară, dar muncesc şi pentru export – garnituri de pat pentru Germania (Pentru Socialism, 4 iulie 1986, p.2).

ugenia de Reuss Ianculescu, în „Femeia română şi politica” în Drepturile femeii, 2001, consideră femeia ca o fiinţă de sine stătătoare, nu ca un obiect în veşnica stăpânire a altora şi veşnic condusă de alţii. Autoarea vorbeşte despre feminism nu ca fiind vorba de mândrie sau de libertatea de a iubi, ci ca fiind un drept legal, economic şi politic. Datorită documentelor care atestă implicarea femeii în susţinerea şi promovarea culturii, putem considera ţinutul Chioarului ca fiind un ,,premiant virtual” al unui concept de viaţă în care natura şi-a transpus bogăţiile, frumuseţea şi puterea în oamenii locului, modelându-i în oameni darnici, credin-

cioşi, harnici, păstrătorii mesajelor devenite tradiţii, dar în acelaşi timp gata să-şi adapteze traiul conceptelor actuale fără a aduce atingere valorilor dobândite. Numeroasele participări la Festivalul Cântarea României, înfiinţarea echipei de dansuri, solista de muzică populară Viorica Tămaş, renumitul Cor mixt, varietatea de costume tradiţionale, broderiile Reghinei Ghiţiu, decoraţiile femeilor din regiune, Maria Şchiopul, colectivistă din Mireşu Mare decorată în anul 1960 (Pentru Socialism, 9 martie 1960), Festivalul Plăcintelor şi al Cositului, Danţul coşercilor, plasează femeia în idealul estetic, gata să-şi pună în valoare talentul şi frumuseţea participând astfel la o promovare reală şi de valoare a ţinutului.

a Adunarea femeilor din Baia Mare în cinstea Congresului, peste 800 de gospodine, învăţătoare, muncitoare, femei din toate domeniile şi din tot ţinutul, şi-au exprimat hotărârea fermă de a lupta pentru apărarea păcii, în sala cinematografului Carpaţi. Un grup de femei a înmânat prezidiului adunării un cadou al femeilor din regiunea Baia Mare trimis Congresului Popular constând într-un drapel albastru cu simbolul păcii, porumbelul alb, lucrat cu grijă. Tovarăşa Maria Zidaru, a dat citire mesajului adunării adresat Congresului Popoarelor (Pentru Socialism, 14 decembrie 1952, p.3). Putem concluziona că chiorenii sunt asemenea anotimpurilor. Îmbracă haina tradiţiei cu mândrie în funcţie de specificul anotimpului, iar la hotarul dintre vremi îşi deschid sufletul spre nou, spre inovaţie, spre modernitate, reuşind să îmbine armonios conceptele tradiţie-trecut, modern-prezent.

Bibliografie: 1. Adela Xenopol, Femeia Română, anul II, nr. 91, 11, ianuarie 1879 2. Eugenia de Reuss Ianculescu, Femeia română şi politica în Drepturile femeii, anul II, ianuarie şi februarie 1913 — în Mihăilescu, Bucureşti, 2001. 3. Suzana Gâdea, Raportul Consiliului Naţional al Femeilor din Republica Socialistă România, Femeia, nr. 7, 1967 4. David A. Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti, Polirom, Bucureşti, 2006 4. Lips, Hilary – Sex and gender, Mayfield Publ. Company, London – Toronto, Fourth edition, 2001 5. Pentru Socialism, 1952, 1960, 1973, 1975, 1986, 1988, 1989.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Pierre Dutron

n Wallonia, în Belgia francofonă şi germanofonă, măştile sunt personaje umane care se deghizează, păstrându-şi însă aspectul uman. Lucrurile nu se petrec la fel la carnavalurile din Bavaria, Austria, Europa Centrală, inclusiv în Maramureş, unde întâlnim măşti zoomorfice precum lupi, capre, cerbi, urşi, dihori, cai şi alte lighioane din păduri, care se joacă între ele sau cu trecătorii-spectatori. În ciuda acestei diferenţe de simbolistică vie şi de semnificaţie, există un punct comun în tradiţiile noastre: masca se opune religiosului. Masca nu este văzută cu ochi buni de către Biserica catolică română care, la începuturi, a încercat să o interzică, apoi a încercat să o recupereze, fără să reuşească vreodată cu adevărat. Urmaşe ale bacanalelor din Grecia antică, carnavalurile sărbătoresc peste tot în lume trecerea din iarnă în primăvară, sau pur şi simplu sfârşitul iernii, victoria omului asupra frigului, iar simbolic – victoria binelui asupra răului. În anul 743, sub domnia lui Pépin cel Scurt, tatăl lui Charlemagne, un conciliu de Episcopi a decis că e imperios necesar să interzică practicile păgâne din regiunea Leptinnes (la 45 km de Binche), foarte la modă pe atunci. Mai târziu, în 1645, papa Paul II, în tentativa de a « creştina » aceste sărbători păgâne, le-a dat numele latinesc de «carnis levanem», adică dreptul de a consuma carne. De aici cunoscuta sărbătoare Mardi Gras : în ajunul Miercurii Cenuşii, prima zi de post, dar şi apogeul celor trei zile de ospăţ care preced postul Paştelui.

ă propunem în cele ce urmează o succintă trecere în revistă a utilizării măştilor cu ocazia diverselor carnavaluri din Belgia, cu insistenţă asupra celui de la Binche.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Peste tot în Belgia, inclusiv la Binche, măştile sut purtate de către personaje care intrigă, care înspăimântă sau care îi tratează cu dispreţ pe trecători ori pe spectatorii atraşi de spectacolul sărbătorilor şi alaiurilor carnavaleşti. Măştile joacă un rol ancestral şi tradiţional, dar şi social, căci ele pot fi semne de recunoaştere a unor ierarhii politico-civile. Măştile se deplasează însoţite de o muzică zgomotoasă şi de o gălăgie care transmit bucuria populară. Însă o asemenea muzică nu are nici o semnificaţie în afara acestor manifestări de bucurie dezlănţuită.

a Binche, tradiţia s-a schimbat puţin : măştile sunt mai curând prezente în faimoasa formă a aşa-numitelor « Trouilles de Nouille» : aceste personaje mascate se plimbă pe străzile oraşului după căderea întunericului şi îi « agaţă » pe trecătorii care au ales să nu se mascheze, cerându-le un pahar de ceva dacă vor să nu divulge detalii picante din viaţa lor. Aici, personajul principal este Gille, însă adesea oamenii poartă măşti fără nici o legătură tematică cu acesta. E interesant de observat că personajul Gille – masca sa – nu iese pe străzile oraşului decât în zorii zilei de Mardi Gras, când se face rondul de dimineaţă, înainte de deschiderea porţilor primăriei şi când toţi sunt identici, exact aceeaşi mască regăsindu-se pe faţa tuturor. E o mască veselă, senină, fără urmă de răutate sau agresivitate. Şi aceasta pentru că numai la Binche, nicăieri în altă parte, masca are semnificaţia ştergerii oricăror ierarhii sociale. Toţi bărbaţii care o poartă (femeilor nu le este permis) sunt astfel egali şi anonimi, uniţi împotriva diferenţelor artificiale create de scindările civilizaţiei şi ale organizării unei societăţi în sânul căreia trăiesc tot restul anului. În

desen: Emanuel Luca

Măşti şi carnavaluri: din Binche în Maramureş

Stabilit la Cavnic în martie 2008, împreună cu soţia lui de etnie rromă, localnică, Pierre Dutron s-a alăturat de la bun început echipei de la Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, unde face corectarea traducerilor în limba franceză a publicaţiilor acestei venerabile instituţii conduse de dr. Mihai Dăncuş. Este membru al consiliului de administraţie al Muzeului şi preşedintele Asociaţiei non-guvernamentale «Prietenii Muzeului» din Sighetu Marmaţiei, din care face parte încă de la înfiiţarea ei şi care are ca obiectiv principal înfrăţirea oraşelor şi muzeelor din Sighetu Marmaţiei, respectiv Binche.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

mai grea perioadă a anului, el incarnează spiritul rebel şi perseverent al celor care refuză fatalitatea şi nu vor să se supună unicelor divinităţi revelate de religiile dominante sau de grupările parapsihologice adesea sectante. Pe tot parcursul iernii, Gille din Binche este rebel şi aşa va rămâne inclusiv pe parcursul celor trei zile de fast şi festin, când va culmina cu ieşirea din ziua de Mardi Gras, cu masca de ceară, cu ochelarii şi cu mustăţile inconfundabile, Gille printre Gilli, anonim printre anonimi, om printre oameni.

Brondoşii din Cavnic (Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de Iarnă Sighetu Marmaţiei) arhiva Pierre Dutron

această zi de sărbătoare populară în care ei sunt centrul evenimentelor, fiecare Gille în parte afirmă o dată în plus că e unic în lume şi că nici o clipă nu avem dreptul să uităm valorile umane autentice, care trebuie să domnească printre oameni.

dată ajuns la Sighetu Marmaţiei, cu ocazia Festivalului Datinilor de iarnă, am remarcat costumele populare din zonă, măştile diverselor personaje, brondoşii din Cavnic, aceşti draci care i-au învins pe tătari. Ceea ce mi-a reţinut atenţia în mod special este muzica, ritmurile care însoţesc carnavalurile, şi care mi-a trezit amintirea acelei muzici şi a acelor ritmuri specifice carnavalurilor din Belgia. Bătăile tobelor într-un ritm cadenţat şi codificat specific Maramureşului mi-a amintit de aceleaşi bătăi de tobe care însoţesc tropăitul saboţilor de lemn purtaţi de Gille la Binche.

fie sterp. Purtându-şi costumul caracteristic ancestral, Gille din Binche duce mai departe lupta binelui (omul) împotriva răului (demonul iernii).

rin lupta înverşunată împotriva răului reprezentat de iarnă, prin încăpăţânarea cu care îşi duce la bun sfârşit eforturile în cea

semeni unui personaj care se întoarce la Sighet an de an cu ocazia solstiţiului de iarnă, Gille poartă masca smereniei, marcând victoria sa asupra timpului. Iată de ce consider că există o importantă similitudine de semnificaţii şi de simboluri în manifestările pe care le-am trăit la Sighetu Marmaţiei la Festivalul datinilor de iarnă şi cele de la Binche. În ciuda celor 1860 km care ne despart, asistăm la aceeaşi manifestare a refuzului fatalităţii şi a mântuirii divine. Şi aici şi la Binche, suntem în faţa aceleaşi atitudini asupra căreia merită să ne orpim atenţia şi să o aprofundăm în studiile noastre comparative. Traducere din franceză: Rodica MONE

entru mine, etnolog de teren, cum îmi place să mă autodenumesc, e evident că Gille este prezent nu doar în Belgia, ci şi aici, în Maramureş şi în toată Europa Centrală, de altfel; cu fiecare cadenţă a tobelor sau a saboţilor de lemn, el alungă spiritele malefice ale iernii care au făcut ca pământul să

Gille din Binche (Carnavalul din Binche, Belgia) arhiva Pierre Dutron

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Mircea Crişan

Parikal, nepotul OZN-ului şi alţi căvnicari celebri

-am provocat pe căvnicarii internauţi să adune la un loc toate poreclele, cuvintele neaoşe, denumirile ciudate şi întâmplările haioase care au intrat în „tradiţia locală”. În mai puţin de o săptămână

s-au adunat peste 600 de comentarii pe Facebook. Lectura acestora e cât se poate de captivantă şi surprinzătoare din perspectiva imaginaţiei şi umorului de înaltă calitate de care dau dovadă oamenii din Cavnic.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Foto: Silviu Gheţie

ocuitorii oraşului Cavnic sunt una dintre cele mai interesante „specii” de maramureşeni, în sensul bun al cuvântului. Spunem asta pentru că au un umor, o ironie şi autoironie cum rar ţi-e dat să-ntâlneşti. Pe Facebook este un grup „I Love Cavnic”, iar în ultimele zile s-a muncit serios. Asta pentru că i-am provocat pe căvnicarii internauţi să adune la un loc toate poreclele, denumirile trăznite, întâmplările haioase şi nu în ultimul rând cuvintele care dau locului o notă de „autentic” şi „inegalabil”. În mai puţin de o săptămână s-au adunat peste 600 de comentarii. Înainte să facem dovada umorului şi imaginaţiei celor din Cavnic, vă spunem că în tradiţia locală se spune că primul om ajuns pe lună a fost un căvnicar. Asta pentru că „şi-au pus guşile una peste alta iar unul a ajuns pe lună”. Dacă nu v-aţi prins deja, căvnicarii sunt porecliţi „guşeţi”, iar asta se explică prin faptul că din cauza lipsei iodului din apă, pe vremuri erau foarte mulţi oameni cu guşă. Poate n-ar fi ajuns să ne binedispună cuvintele, poreclele şi denumirile din Cavnic dacă n-am fi constatat că celor de aici nu li se pare nimic ciudat să aibă „Poiana al Doilea”. Oamenii aşa s-au obişnuit cu denumirea încât nu sesizează nimeni dezacordul, cum de altfel nici „cobor în jos” nu-i ciudat, pentru că în Cavnic „jos” are valoare de „centru”. Iar seria ciudăţeniilor continuă. Lângă blocul de lângă parc este un loc numit „bara verde”, punct strategic de întâlniri după cum ne-au relatat căvnicarii pe Face-

book. Doar că deşi între timp bara a fost vopsită în albastru, căvnicarii îşi dau întâlnire tot la „bara verde”. După ce şi-au amintit câteva denumiri de locaţii (mai ciudate „Blocul cu nuci”, „Ţurănaş” – lângă fostul bazin, „Săhălbuţă” – o zonă din partea de sus a oraşului )

u trecut la porecle. În topul inventarului de porecle sunt: „Măriecurdehier”, „Cacahafâna” şi „Ţucă-l Tata, adă-l la fereastă”. Revenim imediat la porecle dar să nu pierdem „firul epic” vă spunem denumiri de echipe de fotbal: “Dilăii”, „Cim Bom Bom”, „Cumetrii”, „Gla-

diatorii”, „Talent” „London Boy’s”, „Gherila PTM”, „Certati cu legea”, „Electro Dan” etc. De menţionat că “da, Curosu şi Cărălaba joacă la Talent, iar căpitan de echipă e Bubu”. O altă ciudăţenie (cam macabră e drept) este că toţi oamenii din zona Berăriei ajung în Rai. Asta pentru că cimitirul este în cartierul numit “Rai”.

nul dintre căvnicarii internauţi a salutat ideea inventarierii poreclelor din oraş spunând “asta se ştie…la porecle, noi cei din Cavnic suntem de departe pe unul din locurile fruntaşe”. Ba mai

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

mult, tocmai pentru că poreclele sunt cât se poate de originale, cineva a scris că ar fi de maxim interes un catalog cu porecle şi cu pozele şi explicaţiile aferente. În general, căvnicarii nu se supără din cauza poreclelor, de multe ori acestea fiindu-le chiar utile pentru a fi mai uşor identificaţi în comunitate. Mulţi îşi spun şi la telefon porecla pentru că după numele de familie nu-i prea cunoaşte lumea.

cum citiţi pe îndelete câteva porecle de bărbaţi din Cavnic: Limbă, Oaia, Berbecu, Pele, Lulu, Luţu, Bumi, Pira, Găteju, Aladin, Ursu, Vulpea, Ţâţosu, Fluieru, Găina, Chinezu, Gari, Cârlig, Liptie, Badogu, Ţac Pac, Facem Facem, Cucuruzu, Ciurigău, Pârţu, Porodeală, Picioica, Cartaboş, Mâţu, “Cacatu – scuze”, Sarmala, Ţâdula, Ochiu 1, Ochiu 2, Tepşa, Şurubu, Gonzo, Petic, Miel, Pinochio, Laboşu, Boacănă, Codaţ, Şperlu, Cotoc, Curioasa Vecină, Mimoiu şi Mimeta (soţ-soţie), Jardel, Rygly, Canta, Broasca, Bilucă, Bilă, Pilu, Pâca, Fotică, Spirică, Răntaşu, Şchiţu, Şpiţu, Mâhu, Ţâle (ceteraşu), Şunca, Şniţelu, Ţălănel, Blidu, Tyson, Puţa, Pupu, Pupa, Fantarizu, Şuşteru, Peştele, Sula, Suli, Plumbu, Ptitoaia, Beşina, Linghişpiru, Ptişolca, Ceapulă, Şepticu, Şerifu, Fasolea, Papăţâţă, Bighi, Bricheta, Banana, Botezatu, Faraonu, Gâga, Ciotu, Cărălaba, Ptisoc, Bibicu, Birlicu, Fraţii Pedală, Pateu, Tamango, Tractoraşul, Robocop, Spionu, Zmoala, Măgaru, Gâscanul, OZN-ul, Zambi, Cântăreţu (sau fiu satului), Jumbo, Hornaru, Goabălă alias 24, Pafta, Pancova, Hâdu, Câcă, Cioara, Gentile, Poşoş, Foca, Ciolanu, Cotu, Ciontu, Pucu, Bodo, Aşchiuţă, Maţu, Maimuţa (sunt doi cu porecla asta), Guţă, Pârciu, Husein, Alibaba, Veribancea, Ciurigău, Jupânu, Guşteru, Metăru, Eicopteiu, Broasca, Ţuţu, Ţunţi, Cocoşu, Zoro, Petic, Picaciu, Bizonu alb, Cişpicu, Ikebana, Măsuţă, Lindic.

n cazul altora, cei care şi-au amintit poreclele au dat explicaţii cât se poate de siropoase. De exemplu, “Parikal este nepotul OZN-ului”, “Ursu-n poşetă – de pe Valea Albă”, “Ponei – dar pe el nu-l prea ştie lumea”, “Ştiutoru – de pe Valea Albă”, “Truman socrul

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

lui Berbecu”, “Cipri Ceapa stă pe alee”, “Cap de leu – şofer pe ambulanţă”, “Marius BRP (numărul maşinii n.red) sau “rupalău” cum i se zice la fotbal”, “Moş Cucoaielate – strigam aşa după el şi fugea cu lopata după noi”, “Mişu Bălosu stătea la stadion”, “Luţu-Corău – prietenul nostru fotbalist”, “Companie-n Mălai – paza de la bancă”. Căvnicarii internauţi au spus şi că cineva din administraţia locală duce-n spate nu una ci două porecle: “Lopata” şi “Pantera Roz”. Sunt însă şi căvnicari cu 3 porecle: “hoaca-gujmi-năsosu”. Ba mai mult, Andrei ZBG (ZBG e numărul lui de la maşină n.red) s-a “autodenunţat” în privinţa poreclelor: “nu mi-e ruşine cu EVREU în Cavnic, SIMBA în Baia Sprie, ZBGULE prin Baia Mare”. Printre porecle mai sunt şi formulări gen “Fondi Groparul”, “Nelu Bomba”, “Ghiţă Urzâca”, “Dani Cantorul”, “Pitiu Chelu” iar în Handal (partea de sus a oraşului unde sunt mulţi maghiari) este şi “Ceklafeju (cap de sfeclă)”. O altă ciudăţenie cât se poate de simpatică este că cineva poreclit “Pompieru” este de fapt poliţist, iar oamenii de la bloc erau numiţi „blocureni” de cei de la case.

Porecle de baruri Chiar şi barurile din Cavnic au porecle. De exemplu, discoteca din zona Ieştior (sau Erştiol) este “La Fâşie”, aluzie la “Fâşia Gaza”, nu de alta dar aici erau frecvente bătăile între cei din partea de sus a oraşului cu cei mai de la centru. O altă crâjmă era “Scândura” că era făcută din scânduri, iar o alta era “Urjenţa” (că acolo dădeau minerii pe gât câte un pahar în drum spre “locală” – autobuzul local ce ducea muncitorii la lucru). Mai trist pentru proprietarul unui bar era că se încetăţenise vorba că “mergem la o cafea la Pişto”. Doar că “Pişto” era fratele proprietarului barului, deci reclama nu i se făcea celui care făcuse investiţia. De câţiva ani căvnicarii nu mai prea spun că merg “la Pişto”, dar lumea aşa se obişnuise. Cum de altfel unii se obişnuiseră şi să urce o treaptă de lemn când comandau ceva la bar. Amuzant a fost în primele luni după ce barul a fost modernizat, că unii păşeau instinctiv să urce treapta de la bar, doar că aceasta dispăruse, iar cei în cauză se dezechilibrau şi chiar cădeau. De asemenea, barul din Casa de cultură a fost poreclit “Groapa”, pentru că-i la subsol.

m mai aflat că există porecle date şi unor familii întregi. Aşa că există „familia Arici”, „familia Prinţu”, „familia de Zmei”, „familia Ţâţoşilor”, „familia Slănina”, „familia Ciubucilor”, şi nu în ultimul rând „familia Coiu de pe Valea Albă”. Căvnicarii ce au făcut inventarul poreclelor şi-au amintit şi că mai demult era în oraş „<omul care-aduce ploaia> – era un om slab, cu barbă şi veşnic în costum alb şi inele ciudate” şi “unul Pavele căruia îi plăcea să bea parfum de la tutungerie”. De asemenea, tot în poveştile locale este şi un bătrân ce locuia în zona Şuior, poreclit Şpecula şi care avea un cal ce oprea fără comandă în dreptul crâşmei “la Mariana”. După ce se îmbăta bătrânul, prietenii de pahar îl puneau în ştraf iar calul îl ducea până-n curtea casei. În Cavnic există şi porecle pentru femei sau fete, dar acestea sunt mult mai puţine comparativ cu poreclele bărbaţilor. Aşa că printre reprezentantele sexului frumos le regăsim pe: Drujba, Puşa, Ciurikoty, „baba cu caprele – de lângă liceu” sau „Mărie cu Ţaptii”, Iulia Buletinu, Sula, Bomba, Diana Dopu, „Veta Biriş – mama ţâţoşilor”, Baloo, Neagra şi Ana din Beci (cu menţiunea că internauţii n-au răspuns dacă-i varianta locală a Meşterului Manole). O altă explicaţie haioasă dată de cineva pe grupul I Love Cavnic a fost în momentul în care a descris unde este o locaţie cu nume ciudat din oraş: „Valea Căcatului este la Roată unde stă Drujba”.

ste absolut surprinzător faptul că deşi unele porecle din Cavnic sunt şocante când le auzi pentru prima dată, celor de aici nu li se mai par ceva deosebit, pentru că sunt aşa de obişnuiţi cu ele de parcă ar spune simplu „Ion”, „Gheorghe” sau „Ana”. E drept că unii mai zâmbesc din când în când dar nu cu răutate sau zeflemitor. E drept şi că unora dintre cei porecliţi nu le prea place cum li se spune, însă în majoritatea cazurilor oamenii trec peste asta făcând haz de necaz. Important este că în Cavnic oamenii chiar au simţul umorului şi vrând-nevrând poreclele, gafele sau întâmplările haioase fac parte din viaţa lor.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Sorin Grecu

„Diamantele nopţii” sau Povestea vieţii şi suferinţelor unei mari poete Se numeşte Valeria Demian şi trăieşte în localitatea Frâncenii Boiului din judeţul Maramureş. Recent a împlinit 84 de ani. De ani de zile zace paralizată şi oarbă pe un pat, îngrijită de o nepoată care-i e şi asistent social. În rest, radioul şi poezia sunt singurele sale ferestre spre lumea dinafară.

m ajuns la gospodăria femeii după o îndelungată orbecăială pe dealurile comunei Boiu-Mare. Valeria ne aştepta, îmbrăcată de sărbătoare, pentru că-i trimisesem „poruncă”, printr-un vecin care avea telefon celular. După ce prezentările au fost făcute, bătrâna a început să ne relateze, direct în versuri, una dintre cele mai tulburătoare şi triste poveşti pe care le-am auzit vreodată. „Cu slova scrisă şi nescrisă întipărită-n capul meu m-ajut ca să-mi revăd viaţa. Mi-a fost bine – dar şi rău. Copilăria fericită avui în casa părintească, căci tata – om foarte deştept - ştia să ne înveselească. Io năzuiam către cultură – iar tata mă încuraja mai cumpărându-mi câte-o carte... N-am mers la şcoală mai departe. Tot visul meu s-a spulberat când s-a dezlănţuit războiul şi toate-n casă s-au schimbat. Pe tata şi pe fraţii mei pe amândoi i-a-ncorporat. Eu am rămas numai cu mama şi un băiat din sat, argat. Adio şcoală şi cultură, adio trai civilizat... Aicea, firul meu se rupe. Se-nnoadă iarăşi, mai tărziu, pe când aveam la şcoli copii – iar tata, dus dintre cei vii. Mama muri paralizată... Cu moarte toate se sfârşesc. Îs oarbă, surdă şi bolnavă - şi tot aş vrea să mai trăiesc.” Intervine Valerica, nepoata bătrânei: „Mătuşa e o femeie foarte inteligentă. Necazu şi neşansa ei au fost că n-a urmat şcoala. Dar întotdeauna i-a plăcut să citească. Orice gen de cărţi. De la cărţi poloţiste pînă la romane de dragoste. Favoritul său rămane romanul Diamantele negre, scris de Jokay.”

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Nenorocirile

evine bătrânica, pentru a sublinia parcă vorbele nepoatei: „Aşa mi-am derulat viaţa până prin anii 70, când parte-avui de acel calvar, fiind zdrobită de un car. Mi-am betegit şira spinării şi am rămas fără auz. Puteam să mor, dar n-am murit, că mai aveam de suferit... Copiii mei s-au însurat, luându-şi slujbe la oraş. Mi-era casa îndestulată, mergeam cu sporul ca pe roate. Dar în iarna lui 87 mi-am fracurat piciorul drept... Trei luni am stat paralizată, nu m-am putut urni din pat. Doar Gusti mă purta în braţe, el îmi dădea şi de mâncat. Şi-au mai trecut vreo câţiva ani, până prin 96, a doua zi de Anul nou, ziua nefastă-ntunecoasă. Chiar cum priveam televizorul când simt o fulgerare-n creier - şi văd că a-nnegrit decorul. În casă, întuneric beznă. Nu vedeam scaune sau pat. Mă prind cu mâinile de cerşet - şi nu ştiam ce s-a întâmplat. Când vine soţul de afară, întreb: de ce s-a-ntunecat? El râde, da băuta-i ceva? Ori poate te-ai scrântit de cap? El îmi aduce-o aspirină, şi-mi zice: culcă-te puţin. Încearcă să dormi, că bine-a fi. Când te-i trezi, ţi-i reveni. Dar nu mi-am revenit vreodată - şi-aşa-mi trăiesc viaţa.toată. El a plecat şi m-a

Eu merg pe drumul luminos. Eu merg şi nu mă mai întorc... Copiii mei, pe voi vă rog să trăiţi în armonie, cum eu trăit-am cu-al meu frate. Vă rog să nu vă duşmăniţi. Viaţa omului e scurtă şi-ar fi păcat s-o irosiţi. Ca moştenire v-am lăsat gândirea mea dintr-astă viaţă. E scrisă-n versuri şi în proză. Se află-ntr-un caiet, pe masă... Şi-aş mai dori, la-nmormântare să nu purtaţi haine cernite. Destul mi-a fost cernită viaţa până şi-n ultimele clipe

lăsat în bezna asta-ntunecoasă. Copiii m-au lăsat şi ei, se ceartă pe moştenire. Eu sunt o piedică-ntre ei. Când voi muri va fi mai bine.” Nedreptatea popii „Aţi stârnit ceva vâlvă-n sat”, ne spune nepoata care dispăruse din încăpere pentru câteva minute, fără so observăm. „Lumea se-ntreabă ce căutaţi la lelea Demian şi nu la alte persoane mai cu vază. De altfel nici măcar părintele nu a menţionat-o în monografia satului, pe care a tipărit-o recent.” Intervine bătrânica, de data asta lăsând vorbirea în versuri deoparte: „M-o scos din monografie pentru că nu i-am făcut cadou o farfurie de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, de o mare valoare, pe care mi-o tot cere de la o vreme. Nu m-am supărat pe el. Cum îi posibil să nu ştie preotul că la numărul 34 este o femeie oarbă, surdă şi paralizată care nu face rău la nime’?”

poi îşi continuă confesiunea: „Sunt ca viermele din rădăcina hreanului. Aici în casă sunt obişnuită şi, chiar dacă se oferă cineva să mă transporte, nu ies în sat cu nici un preţ. La oraş, la copii nu mă duc. Acolo se împiedică oamenii unii de alţii mai repede decât aici, la ţară. Eu m-am împăcat cu viaţa asta şi am lăsat un testament pe care vi-l împărtăşesc: Eu merg pe drumul luminos. Eu merg şi nu mă mai întorc... Copiii mei, pe voi vă rog să trăiţi în armonie, cum eu trăit-am cu-al meu frate. Vă rog să nu vă duşmăniţi. Viaţa omului e scurtă şi-ar fi păcat s-o irosiţi. Ca moştenire v-am lăsat gândirea mea dintr-astă viaţă. E scrisă-n versuri şi în proză. Se află-ntr-un caiet, pe masă... Şi-aş mai dori, la-nmormântare să nu purtaţi haine cernite. Destul mi-a fost cernită viaţa până şi-n ultimele clipe.”

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ana Bisztricki Florian

prof.

Cântecul liric din zona etnografică Preluca Veche (fragment)

ocalitatea Preluca Veche este atestată documentar din anul 1603 sub numele de „Pagus Praelukafalva” (Coriolan Suciu – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol.II O-Z, pg. 60) ca localitate ce aparţinea direct Cetăţii Chioarului, localitate izolată din punct de vedere geografic, o comunitate închisă, puţin menţionată în documentele istorice. În 1650 localitatea este cunoscută sub numele de Preluca iar în anul 1850, sub numele de Haragoş, tradus din maghiară ca „supărăcios” sau „mânios”. În 1911, localitatea purta numele de Preluca Bătrână sau Satul Bătrân, iar din 1915, numele său este Preluca Veche. De aici, prin anul 1700, se produce fenomenul „de roire” (Ştefan Pascu- Voivodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj Napoca, pg. 56) a unor locuitori spre părţile de vest ale zonei, întemeindu-se astfel localitatea ”La Pădure”, azi, cunoscută sub numele de Preluca Nouă care, pe la 1800, are paFoto: Emanuel Luca rohie separată şi, prin urmare, devine localitate de sine stătătoare. Tradiţia orală situează întemeierea satului Preluca Veche în anul 1200, când doi fraţi, Florea şi Nechita, într-o luptă victorioasă împotriva tătarilor, sunt răsplătiţi prin înnobilare şi prin danie regală cu pământurile împădurite ale Dealului Preluca. Conştiinţa superiorităţii sociale a acestei comunităţi i-a determinat pe prelucani să nu accepte obiceiurile străine, considerându-le că erau nepotrivite cu rangul nobiliar. Aşa se poate explica conservarea în timp a faptelor de cultură arhaică. Dintr-o însemnare de pe un Apostol tipărit în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Racoviţă, găsit în urmă cu câţiva ani, în arhivele bisericii din localitate, s-a putut constata faptul că titlul de nemeş era adăugat înaintea numelui. Însemnarea era făcută de „nemeş Florian Mihaiu, fecioru lui Florea Român din Preluca”. Această zonă etnofolclorică ce poartă încă în spaţiul său aura mitului şi a legendelor, se află la limita sud estică a Ţării Chioarului, în vecinătatea Ţării Lăpuşului, într-un ţinut deluros, acum accesibil, fapt care

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

atrage după sine atât curiozitatea cotidianului, exuberanţa căutărilor de tezaur popular în forma sa pură cât şi organizări festive în spaţii care până nu demult, îşi aveau rostul libertăţii lor. Fiind o zonă geografică impresionantă, Platoul Prelucilor oferă cu generozitate o privelişte cu adevărat spectaculară, exprimată ciclic, cu rol antrenant pentru comunitate şi pentru cei ce-şi doresc trăirile totale. Te miră şi te dezmiră, aici, iureşul culorilor, trecute prin sita anotimpurilor care etalează în zare, o fâşie de dor din timpuri bătrâne şi care constituie pentru cei interesaţi, expresia vieţii în imensitatea ei simplă. Locurile care leagă comunitatea satului de lume poartă numele de: Vârfu’ Florii, Şt’iurd’ina, Opcin’e, Valea Ră, Crămânari, Zăpod’e, Coln’ice, Dâmbu’ l’ Dumn’itru, Vârfu’ Palt’inului, locuri din care se zicea cântecul din frunză, din fluier sau se horea cu inima largă cât cele patru zări. Obiceiurile şi tradiţiile de aici reprezentau pentru zona etnografică Preluca Veche, până nu demult, o realitate statornică şi indestructibilă, organizată după conceptele fundamentale: lumea ca spaţiu, neamul ca entitate şi timpul ca „un dat”, formând fiecare în parte şi împreună un mod de prezentare a unei comunităţi originale prin portul popular cu motive florale sau geometrice, specifice zonei Chioar, prin suita întreagă de datini şi obiceiuri: colindul de Crăciun, formele de ceremonial speciale de „fărtăţâie,” „uspăţu de daruri,” clăcile, vergelul, acele speciale „roate la stânga”cu care prelucanii, pe bună dreptate, se mândresc, şi, nu în ultimul rând, cu cântecul, acea „hore” care se zicea la început, hore „de lume şi de urât. „Apoi, a apărut şi aici acel „duinu” sau „daina”, de multe ori, rostit ca un refren, ca formulă de încheiere pentru hori sau acele versuri care explică apariţia termenului de doină: „Cine-o zâs daina dintâie? Da, on pruncuţ m’nic în faşie, L-o lăsat mă-sa durn’ind, L-o aflat doină zâcând...” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani)

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

xistau multe forme de manifestare a cântecului. Se cânta „din gură”, din fluier, din frunză sau în piaptănul pe care-l purtau fetele în păr ca obiect de podoabă şi acesta din urmă scotea sunete „tare mândre” după cum mărturiseşte spontan şi firesc Florian Rozalia, o vârstnică informatoare: „Cu fluieru să cânta când stăteau oamenii la oi şi nu numa atunci...cântau când mereu pân păduri, pă dealuri, pă tăt’e cărările, să hore în frunză, să nu le f’ ie urât...amu nu horeşt’e n’ime, nici păcurarii cu fluieru...că beu cât’ e on fărtai şi dorm su’ cele tufe... „ Horea era concepută ca în orice spaţiu, dintr-un sentiment viu, dintr-o stare ce iese din sine şi se contopeşte cu elementele realităţii. Cântecul păstra ceva din fiinţa creatorului iar acesta, purta în trupul său, elementul nemuritor care s-a revărsat în spaţiu cutreierându-l, imprimându-l, cu imaginea cântecului. Gândind trecutul prin firea cântecului, descoperim încă oameni care locuiesc în el, aşa cum ar locui într-un spaţiu sacru, dând impresia că unul l-a conceput pe celălalt. Creaţia poetică populară începe din această contemplare activă care-i dă forma prototipului, o nuanţă interioară a unei stări paşnice şi echilibrate. Fiecare cântec îşi poartă încă delicat sufletul său şi de aceea el este realitate prezentă, ascunsă în spaţiu şi-n sufletele celor iniţiaţi, mai mult chiar decât o manifestare activă. Modelul de cântec apare neexplicat de cel care-l ştie, dar mereu actualizat prin altă creaţie, într-o altă variantă. Variantele sunt realizări individuale care exprimă un moment istoric, o evoluţie în timp sau particularităţile unei zone folclorice. Creatorul popular improvizează poezia şi-o cântă pentru că ştie să atribuie imaginii şi cuvântului acele virtuţi magice care lucrează asupra evenimentului poetic. Ca formă, cântecul din această zonă are structură simplă, omogenă, cu versuri scurte, cu exprimări nuanţate, bogate în imagini artistice, cu un conţinut variat de motive, teme şi simboluri. Textele lirice, în ansamblul lor, exprimă foarte plastic, rostul cântecului în viaţa comunităţii şi valenţele sale multiple. În realitatea pe care o reprezintă, ele ilustrează caracterul oamenilor de aici, specificul spaţiului, ritmul timpului, pentru că o creaţie autentică nu aparţine numai timpului sau numai spaţiului ci deopotrivă celor două dimensiuni.

V A T R A˘

CHIOREANA

Antologie de texte lirice populare Culegător: prof. Ana Bisztricki Florian

Horea despre hore Tragănă, mândră, tragână, Frunză d’e gorun galbână, Că şi io mn’i-am trăgânat, Frunză d’e gorun uscat. I-auz, dragă Măriuţă, Cum t’e strâgă bad’ea-n frunză, În frunza stânjarului, D’i pă loitrea carului. - Tragână, mândruţă, iară Horea care-ai tras asară! - Şt’i-o focu care-am tras Că nu văd lumea d’e năcaz Şt’i-o focu care-am zâs Că nu văd lumea d’e plâns. Refren: Ei, hai , frunză galbână, Io mă culc, tu mă leagână! Informator: Florian Rozalia, 87 de ani; Localitatea Preluca Veche, 2010

Vai d’e min’e ce-am ajuns! Să port lacrimi în ascuns D’in in’imă să jălesc, Şi d’in gură să horesc Să horesc tătă zâua, Să-m’ astâmpăr in’ima. N’ci noapt’ea nu poci să tac Că horile mn’i-s în cap. Nu horesc d’e gazdă mare, D’e horesc d’e supărare; Nu horesc de p’e mult bin’e, D’e horesc că n-am pă n’ime; Că pă cin’e am avut Pus-o spat’ile la lut Şi faţa la iarbă verd’e, N’ici m-aud’e, N’ici mă ved’e C-am avut mamă şi tată, M-o ţânut ca banu-n ladă, Banu-n ladă mucezăşt’e Ş-a’ mn’eu tată putrăd’eşt’e, Mamă nu-i, n’ici tată nu-i, Am rămas a’ n’imănui Informator: Dăncuş Ana, 70 de ani Localitatea: Săhelbe

Care om horeşt’e mult Zâce lumea că-i bolund. Nu-i bolund, că-i supărat, D’e mult’e răle-i mâncat. Nu-i bolund, că-i năcăjit, D’e mult’e răle păţât. Foto: Felician Săteanu (Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Maramureş)

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Vai, aproape-s d’e urât, Ca pt’icioru’ d’e pământ! Vai, aproape-s d’e năcaz, Ca năframa d’e obraz! Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea: Preluca Veche, 2010

Cin’e nu-i mâncat d’e mult’e După min’e nu să uit’e. Cin’e nu-i mâncat d’e răle, Nu horească hori d’e-a’ mele. D’e năcaz, mânca-l-ar focu’, M-am îngălbin’it ca socu’. D’e năcaz, mânca-l-ar para, M-am îngălbin’it ca ceara. Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea: Preluca Veche,2010

Foto: Felician Săteanu (Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Maramureş)

Cântece de jale, înstrăinare, însingurare şi nenoroc Foaie verd’e, foi d’e nuc, Mai am astâz’ şi mă duc. Mai am astâz’ mai am mân’e, Io mă duc codru rămân’e Plânje frunza după min’e, Plânje frunza şi iarba, Şi măicuţa, săraca. Plânje, plânje şi sust’ină C-are-o fată mai streină. - Streină-s, maică, streină, Apa-i mare, nu mă mână! Şi aşe-s, maică, d’e săracă, Apa-i mare, nu mă-n’eacă. Streină-s, maică, streină, Ca garoafa d’in grăd’ină. N’ci garoafa nu-i streină C-are flori şi rădăcină. Şi mai face vara flori Şi îs mai mult’e surori. - Pun’e maică, perna-n pat D’e strein’i m-am săturat Că streinu-i ca şi st’inu’, Mai amar d’ecât pelinu’ Că pelinu face floare, Streinu’ n-are crezare; Pelinu’ face sămânţă, Streinu’ n-are cred’inţă. D’e-ai face d’in apă d’in, Streinu’ îi tăt strein. D’e ai face d’in pt’eatră pân’e, Streinu-i, strein rămân’e! Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea: Preluca Veche, 2010

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Cântecul de aici reprezintă imaginea unei existenţe colective specifice, în care fiecare membru are rolul său bine definit şi cunoscut, ceea ce nu înseamnă o uniformizare ci o interesantă varietate a unei comunităţi. Cultura orală şi cea tradiţională a acestei comunităţi mici, exprimă identitatea şi „acea apartenenţă la neam” despre care vorbea Mihai Pop în studiile sale de cercetare folclorică, starea de spirit a acesteia şi relaţiile ei cu membrii altor comunităţi. Structura comunităţii este bazată şi astăzi pe acestă „ierarhie dintre neamuri”. Ei trăiesc acolo, pe vatra pe care au trăit strămoşii lor, le poartă numele, continuă tradiţia în măsura în care prezentul permite acest lucru, se conduc după aceleaşi norme exprimate atât în sfera trascendentului cât şi în cea a credinţei şi a legăturii cu natura. Tradiţia orală dezvăluie un repertoriu de hori cu melodii lente, specifice şi mai puţin cântece ritmate sau de joc. Unele texte sunt o îmbinare epico – lirică, texte care se regăsesc în mai multe variante, în funcţie de modul în care au fost memorate, unele constituie doar fragmente de cântec, altele au primit în timp caracter novator, îndepărtându-se de sursa primară. Se dovedesc a fi foarte buni informatori persoanele vârstnice, puţine ca număr, care posedă o memorie uimitoare şi care sunt fascinate de faptul că spusele lor mai trezesc interes. Ei reprezintă, într-un fel sau altul, imaginile istoriei, pilonii socialului, onoarea comunităţii; un fel de eroi, în care vorbesc legendele şi miturile sau cântecul îmbrăcat în haina trecutului. Textele conservate, memorate de aceşti oameni, sunt bogate în imagini descriptive, în secvenţe dialogate, în explicaţii narative detaliate. Un exemplu elocvent este cântecul Pă su’ d’ie pă su’ coastă care ilustrează motivul nevestei deosebit de frumoase, cu un destin învăluit în tragism. O altă tematică centrată pe viaţa de familie, pe conflicte şi tensiuni, pe forme de infidelitate şi neîncredere în iubire, se găseşte în textele: Asară, pă valea sacă sau La fântână, la cetate, un amestec de epic şi liric, o atmosferă sumbră, destine frânte din pricina căsătoriilor nereuşite care nu mai pot fi refăcute. Secvenţele lirice ilustrate în repetiţii şi-n explicaţii alegorice sunt frecvente. Ele surprind deopotrivă momentele cruciale ale vieţii: nunta şi moartea. Textele Când eram la mama me sau La fereastra d’e oiagă surprind tristeţea fetei căsătorite împotriva voinţei ei. Ultimul text este reconstruit într-o manieră nouă, preluând versuri dintr-un cântec epic şi care ilustrează o anumită dezordine provocată

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

de legi care nu sunt coordonate de iubirea sinceră şi care determină în cele din urmă, plecarea de acasă. Persoanele implicate sunt profund marcate de sentimente contradictorii, fie regret pentru că şi-a abandonat familia, fie hotărârea de a înfrunta pericolele şi ameninţările, de a se apăra împotriva imoralităţii. Sufletul liric e implicat în conflictele socialului, ale legilor de familie, ale autorităţii justificate sau nejustificate a părinţilor. Frumuseţea fetei e secerată de străinătate, în chip brutal, iar exprimarea nu mai are nevoie decât de cântecul de jale: „Spune, mamă, adevărat”. Familia este universul moral care construieşte destinul tinerilor sau de multe ori, călăuzit de legile materiale ale averii, dărâmă aceste destine. Predomină în texte lirice ale comunităţii un aspect al sufletului interiorizat în suferinţă, marcat de nenoroc, de povara înstrăinării din pricini diverse, un dor neostoit, un dor al sufletelor sensibile dar pregătite să îndure, forme nemăsurate de jale, forme imprecative din pricina iubirii, forme de drag ascunse din pudoare, ascunse de ochii lumii, dragoste controversată, despărţiri nevinovate sau neexplicate. Un alt aspect este ilustrat apoi în textele în care „gura satului”, reprezentată prin vecina sau prin unul din părinţi, este o forţă care risipeşte dragostea. Alte cântece exprimă povara gingaşă a dorului sau cea amară, poveri sinonime cu străinătatea, cu plecarea ce instalează golul ca fenomen suprem, în universul familiei: Du-t’e, dor pă su’ răzor, Doru mn’eu, bad’e, cu-a’ tău, La fântână, la izvor şi în cântecul de cătănie D’e und’e cătana pleacă. O altă formă de cântec, este cel în care dragostea şi înstrăinarea, din motive diverse, reprezintă o formă de viaţă, special aleasă de creator, pentru a cumula trăirile antitetice într-una singură. Astfel, fata, nevasta sau feciorul, uneori, sunt privaţi de libertate pentru a fi salvaţi de iubirile nepotrivite sau de cele care nu sunt în concordanţă cu principiile familiei: M-o mânat mama la d’ie”, Bad’e, pântru ot’ii tăi; soţia vândută, pentru că sentimentul de iubire a devenit obişnuinţă sau o formă „de urât”, pentru că „plecarea în lume” sau îndepărtarea poate determina starea de dor şi implicit o formă de conservare a iubirii: Băd’iuluţ cu pană albă. Iubirea poate fi un discurs retoric, justificat de creator, exprimat atât în priviri cât şi în gestică. O altă formă de cântec este cel care satirizează frumuseţea, punând-o în contrast cu urâtul şi justificând efectele pe care le poate avea: Însura-m-aş însura. Alteori frumuseţea nu aparţine numai iubirii deoarece raţiunea este mai puternică decât sentimentul şi acest aspect pare să razbată în unele din cântecele lirice din Preluca. Individul este marcat de logica sentimentelor, de uzul raţiunii, fapt care atribuie creaţiei o anume seriozitate iar creatorului un caracter in-

Fă-mă, Doamn’e, ce mi-i face, Fă-mă pasăre măiastră Să zbor la maica-n fereastă Măicuţa m-a hâşăi, Io, d’e-acolo, n-oi fugi Până când i-oi povesti Cum mă poartă strein’ii. Strein’ii cină la masă, Io cin’ez umblând p’ân casă Şi plângând pă după masă. Strein’ii, la masă cină, Io ţâii sfeşnic şi lumn’ină. Dacă gată d’e cinat, Io am vasă d’e spălat Şi prunc mn’ic d’e legânat. Ieu cuţâtu’ să -m tai pt’ită Cu lacrimn’i învăluită Da’ d’e lacrimn’i nu bag samă Că le şt’erg cu ce’ năframă Da’ mn’i mn’ilă d’e obraz Că rămân’e fript şi ars. Informator: Florian Rozalia, 78 de ani Localitatea Preluca Veche, 2010

Săraci cărările mele, A creşte iarbă pe ele! Pă cărarea d’e la joc , Creşt’ea-n urmă, bosâioc; Pă cărarea d’e la fet’e, Creşt’ea-n urmă, iarbă verd’e; La’ să crească, să-nflorească, Mândra, cu boii, le pască! Or ceşt’e şi-or înflori, Io, la t’in’e, n-oi vin’i. Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea Preluca Veche, 1998

Cin’e n-are mult urât, Vie la min’e să-i vând Că nu i-oi da măsurat D’e i-oi da caru-ncărcat, Că nu i l-oi măsura D’e cu tătu i l-oi da Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea Preluca Veche, 1998

Sănătat’e bună, mamă, Ţ’am lucrat bugăt pomană Şi pomană, şi d’esculţă, Pântru patru perinuţă Da’ tu când t’e-ai măritat Două cară - ai încărcat, Două cară şi-o căruţă Ţ-o-ncărcat a ta măicuţă Informator. Florian Rozalia, 71 de ani Localitatea Preluca Veche, 1998

Foto: Emanuel Luca

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Cântece de cătănie Iubeşt’e, fată, iubeşt’e, Că n’ime nu-ţ’ porunceşt’e. Iubeşt’e, şi bun, şi rău Că nu şt’ii care-i a’ tău! Că şi io am iubit odată, O fată d’in a’ mn’eu sat... O plecat şi m-o lăsat, Pă motiv că îs soldat. Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea: Preluca Veche, 2010

Şt’ii tu, mândră, ce ţ-am spus Când d’e-acasă, io m-am dus Că io mă duc, mândră, mă duc, În armată, nu la plug, Că mă duc, mândră, d’e-acasă, În armată, nu la coasă. Când e-acasă am porn’it, Ai tăcut, n-ai zâs n’imn’ic. Da’ amu vezî, mândră, bin’e Că nu mai sânt lângă t’in’e. Du-t’e, cart’e, sănătoasă Şi adă-m’ vest’e frumoasă! Dacă-i ajunge, t’e lasă La mândruţa, drept pă masă, Pă t’in’e să t’e cet’ească, Alta-n loc să-m’ t’ipărească, Mai frumoasă şi mai scrisă Şi mn’ie pă vânt trimisă Că p’ân poştă vin’e-o lună Şi pă vânt, o săptămână Informator. Nechita Constantin (Silard), 67 de ani Localitatea : Preluca Nouă, 2008

H`iu-ai, maică, blăstămată, D’e ce nu m-ai făcut fată Să torc ca t’ine la vatră. M-ai făcut, mamă, fecior Neampţului d’e ajutor M-o jurat neamţu sub steag Şi d’efel nu m-o lăsat, Până nu m-o scos d’in sat. Io, d’in ot’ii am lăcrimat Şi d’in gură-am cuvântat: Rămâi, iubitule sat, Nu-i năd’ejd’e de-nturnat Ba, poat’e c-oi mai vin’i Opt ai dacă-oi împlin’i. Pân’ atunci îi vreme lungă, Cin’e poat’e să ajungă? Mai ieşi mândră pân’ la cruce Şi vezi neamţu’ cum mă duce. Satu’ mn’eu rămân’e-n faţă, Io mă duc pă drum cu ceaţă. Satul meu rămân’e-n dos, Io mă duc pă drum în jos. Informator: Nechita Nicolae, Localitate: Preluca Veche, 2006

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Foto: Felician Săteanu (Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Maramureş)

teriorizat, o anume duritate îmblânzită dar mereu strunită de sensibilitatea cântecului şi uneori de o anumită stângăcie a omului simplu, ascunsă în inocenţă. Şi, totuşi, este uimitor faptul că are tăria şi statornicia lui. Sunt evidente în cântec, acele atribute pentru localnici, de „mânioşi, supărăcioşi”, cu care erau nominalizaţi în traducerile vechi. Ele se regăsesc exprimate plastic în formele diverse ale cântecului. Răzbate sufletul mâhnit, nemulţumit, căutătorul lumii eterne cu formele ei de iubire şi când această căutare eşuează, sufletul nu este marcat de renunţare, mai degrabă de o cruntă tristeţe şi de o apreciabilă dârzenie cu irizări de duioaă melancolie. Omul este marcat în căutările sale, nu de savoarea şi împlinirea în iubire ci mai degrabă de o căutare permanentă, îndârjită, de o altă formă, de un alt univers, o căutare tipică eroului de poveste. Când împlinirea devine obişnuinţă, viaţă banală, creatorul conştient e pregătit să înfrunte răul, nu singur ci alături de mândra care a devenit nu numai un partener al binelui ci şi al greului din viaţă, văzut ca o stare de rău. Această idee este plastic exprimată în cântecul ce exprimă un destin aspru, cu nuanţă satirică, un fel de haz de necaz: Vină ciumă, ie-mă, du-mă. Alte aspecte sincer satirizate sunt comoditatea, dezinteresul, viciul, infidelitatea. Odată afirmate, aceste defecte, prin eroii populari, ele reuşesc să se impună, anulând virtuţile. Intuite de comunitate, ele pot fi corectate numai prin ironie fină sau prin aluzii directe care pot fi conştientizate: Săracu’ bărbatu’ mn’eu, Băd’iţă cu patru boi, Mă dusăi la plug pă coastă. S-au identificat cântece de cătănie şi de război, creaţii lirice în care timpul istoric îşi cântă tristeţea şi înstrăinarea de lungă durată dar şi dragostea, rămase în urmă: dorul de coasă, de măicuţă, de mândră, de casa natala şi de sat. Plecarea înseamnă iniţierea în experienţa înstrăinării, prezentul dur marcat de focul suferinţei, al războiului şi al morţii. Toate aceste circumstanţe, specifice atmosferei dramatice, sunt exprimate în cântece ample cu structuri dense, cu tablouri în care predomină scene de luptă, pustiul şi încremenirea timpului de acasă, tristeţea părinţilor, uitarea iubirilor sau păstrarea lor în amintire, dublate toate de reflecţii lirice, de remuşcări şi de mustrări. Textele sunt construite în manieră riguroasă cu migală de artist, cu detalii semnificative, care exprimă lamentaţia, iubirea, jalea amplificată „cu rafinament în mişcare de propagare în cercuri din ce în ce mai largi ca într-un ceremonial de rituri lente şi severe” (Graiul şi etnografia Zonei Chioar, pg. 439, coordonatori Gheorghe Pop şi Ioan Chiş Şter).

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

69 Tristeţea din sufletul recrutului înstrăinat este marcată de repetări obsesive cu rol imperativ: „căpitan’e, căpitan’e” sau repetiţii dramatice exprimate prin verbul „rămâne”, replieri într-un spaţiu mic, îngust şi ostil: „cazarmă, cufăr”, prin strigarea deznădejdii în horea de război sau de înstrăinare, dând impresia de viaţă trăită nu numai de cel implicat ci şi de ceilalţi. Răzbate de aici caracterul dens, colectiv, al creaţiei populare. Unele texte sunt conCântecul liric struite pe monologul plugarului recrut. El îşi deschide sufletul în lumina frumuseţii sale morale. nu caută În glasul lui se împleteşte deopotrivă glasul comuperfecţiunea nităţii de plugari, al pământului, al iubirii şi al pentru că el este ţării: ”Frunză verd’e lemn uscat” sau „Cântă cucu eliberat de pă fântână”. destin, Numerose creaţii lirice poartă şi amprentă epică. Ele au personaje tipice, pătimaşe, frumoase este el însuşi, şi nestatornice, adesea controversate în atitudine fără anotimp, şi-n comportament. Modelul de cântec apare ca un o permanenţă destin, neexplicat de cel care-l ştie, dar actualizat ce renaşte din de fiecare dată în variante, ca realizări particulare ale modelului iniţial şi care exprimă un anumit simplitatea sa. moment istoric, o evoluţie a sa în timp şi specificul zonei căreia-i aparţine. Creatorul popular ştie să improvizeze poetic, are harul cântecului, pentru că el atribuie imaginii şi cuvântului acele virtuţi magice care lucrează asupra evenimentelor. Cântecul sau horea este creaţia lirică orală care nu marchează evenimentele cruciale ale vieţii, este horea zilei, a cotidianului, horea care împrumută ceva din personalitatea creatorului, din felul lui de a fi, din sensibilitatea sa. Cântecul este sufletul omului rostit acolo unde trăieşte, de aceea oamenii reţin şi cunosc tocmai cântecul care le reprezintă mai bine sufletul. Generaţiile marcate de evenimentele istorice zbuciumate cunosc cântecul de jale, de nenoroc, de despărţire, cântecul existenţei zbuciumate, uneori cu influenţe nostalgice şi patetice, de revoltă şi resemnare, declin, lamentaţii, influenţate şi de elemntele străine de lumea satului, de contactul cu alte lumi, mai bune. Când dorinţele devin împlinire, purtătorul de cântec, este marcat de dorul vieţii trecute. S-au identificat cântece lirice în esenţa lor şi cântece epice cu secvenţe narative tulburătoare, având ca tematică evenimente istorice reale şi dramatice, întâmplate în acest spaţiu, în perioada comunistă: Foaie verd’e spic, mohor este cântecul care ilustrează, în accente epico - lirice marcante, o întâmplare dramatică, ce a frânt destinul unui tânăr fecior al locului, Ionuc al lui Petrea lui Ilie, de 18 ani, din localitatea Dealu Corbului, care a fost împuşcat “la o margine de sat” şi îngropat într-un loc ce nu poartă semnul crucii, “îi numa pământ n’et’ed”, pentru că atitudinea lui a fost una de răzvrătire împotriva regimului comunist. Fata care l-a iubit a fost creatoarea acestui cântec. Ea îşi spune durerea într-o limbă simplă, înălţând prin cântecul ei, semnul crucii, drept simbol de iubire curată, simbol de care a fost frustrat acest tânăr. Există variante de cântece prin care se permit o riguroasă privire analitică, istorică şi socială asupra comunităţii de aici, o cronologie a tipurilor ce se corelează cu modificările din viaţa colectivităţii şi cu atitudinea acesteia şi variante de cântece care aparţin modelului „poematic” caracterizate prin particularităţi stilistice valoroase şi prin complexitatea relaţiilor interumane. Generaţiile mai tinere poartă în suflet cântecul de dragoste, cu nemărginit dor de viaţă. Acesta pare să fie cântecul lor. Apoi, sunt acei oameni speciali care îmbrăţişează un univers de sentimente iar cântecul lor e universul însuşi. În aceste cântece este viaţa, aşa cum este ea, fără evenimentul festiv şi organizată după legi anume, ci spontan, atunci când timpul le dă şansa şi creatorul le dă viaţa. Cântecul liric nu caută perfecţiunea pentru că el este eliberat de destin, este el însuşi, fără anotimp, o permanenţă ce renaşte din simplitatea sa.

V A T R A˘

CHIOREANA

Cântece de dragoste şi dor Asară, pă valea sacă, Mn’i-am găsât o mândră dragă, Şi d’e dragă ce-m era, Sara nu put’em cina. Măicuţa-m pun’e d’e cină, Io oftam d’i la in’mă. - Lasă, Gheorghe, cărarea D’i pă su’ fereasta mea, Ori o mută, ori o strâcă, Io nu ţ’-oi h’i ibovn’ică. Ibovn’ică ţ-aş h’i fost Da, tu eşt’i un băiat prost. N’e-am iubit, bad’e, p-ascuns Cin’e n’e-o văzut, n’e-o spus. Şi măicuţa mân’ioasă, M-o luat, m-o-nt’is în casă. Tătă zâua stau în casă Cu coat’ile pă fereast’ă Şi mă uit la Gheorghe-n coastă.. Gheorghe săcera la grâu Cu batista me la brâu. - Ia, Gheorghe, batista-ţ’ pt’ică! - Hai, mândră, d’e mn’i-o răd’ică! - La să, pt’ice că-i murdară! - Hai, mândruţă d’e mn’i-o spală! Informator: Florian Rozalia, 87 de ani Localitatea Preluca Veche, 2010

Doru mn’eu, bad’e, cu-a’ tău D’e s-ar face sirisău! Sirisău cu pânză nouă, Să tăiem de’luţu-n două, Să să vadă sat cu sat, Să văd şi oi ce-am lăsat. Să să vadă rât cu rât, Să văd şi io ce-am urât. Am urât on brădunaş Şi-am iubit on ciung uscat. Lăsa-oi ciungu’ la dracu Iubi-oi bradu’ săracu’ D’in brăduţ mn’i-oi pun’e pană, Da, ciunguţu’ nu-i d’e samă D’in brăduţ pană mn’i-oi pun’e, Da d’in ciunguţ, nu-i d’i und’e. * La fântână, la izvor Să-ntâln’eşt’e dor cu dor Să sărută până mor Şi fac legea fet’ilor. La fântâna d’e su’ fag, Să-ntâln’eşt’e drag cu drag, Să sărută până zac, Legea fet’elor o fac. Legea fet’ii aşe-i făcută: Strânge-o-n braţă şi-o sărută Şi-i dă drumu’ să să ducă! Legea fet’ii aşe să face, Strânge-o-n braţă şi-i dă pace. Dac-o leşi n’e sărutată Ie să duce supărată. Informtor: Florian Rozalia, 67 de ani Localitatea: Preluca Veche, 1990

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Legende din Ţara Chioarului Poveşti din vremea tătarilor

e pe vremea tătarilor s-au păstrat o mulţime de poveşti. Mai ales de la ultima invazie care a avut loc în 1711. În Cetăţele se vorbeşte că ar fi fost pe acele vremuri o fată foarte frumoasă. O chema Titiana, era înaltă şi avea un păr lung până-n călcâie, blond. Ea avea o soră geamănă care era brunetă, dar nu era atât de frumoasă. Venind dinspre Bistriţa înspre Lăpuş, tătarii au auzit de fata frumoasă din Cetăţele, şi un pâlc a venit s-o ia. Când au auzit că vin tătarii cele două surori au fugit să se ascundă. Casa lor era pe locul unde-i zice acuma Clăiţă, sub Măgură. Unii oameni ziceau că de fapt casa lor a fost pe dâmbu în Tertiul Văleanului. Pe acele vremuri casele aveau două uşi, una mare în faţă şi una mai mică în spate, pe unde fugeau în caz de pericol, când veneau tătarii ori alţi invadatori. Se zice că fata cea brunetă a reuşit să fugă pe uşa din spatele casei şi s-a ascuns într-o holdă de cânepă, departe de casă. Titiana n-a apucat să iasă pe uşă şi s-a ascuns într-un sârâiac, o ladă mare în care se ţinea grâul.

ătarii, venind şi găsind casa goală, au început s-o caute pe Titiana. O vecină, care era invidioasă pe frumuseţea Titianei, le-a zis tătarilor că le-o găseşte ea. S-a dus pe un dâmb din jos de casă şi a început să strige: „Titiană, Titiană, ieşi de unde eşti, ieşi afară că tătarii s-o dus din ţară!” Titiana, încrezându-se în ceea ce a spus vecina, a ieşit, iar tătarii au prins-o şi au dus-o.

Stejarul de la Dâmbul Stărp Până prin anii ’70 în locul numit Dâmbu Stărp se afla un stejar mare, bătrân. Bătrânii acelor vremuri spuneau că acest, stejar avea vârful uscat şi doar o creangă laterală în vegetativ, adică verde. Această creangă era la orizontală şi la circa 2 m înălţime faţă de pământ, fiind folosită în trecut ca “spânzuratoare”. Comunitatea locală (consiliu curatorilor ), avea dreptul la “JUDECATA” capitală a celor care încălcau, canoanele bisericii, aceştia fiind spânzuraţi de creanga acestui stejar. “Dreptul la judecata” capitală spune tradiţia este simbolizat şi de cele 4 turnuleţe de la baza turnului bisericii din lemn de stejar din Şurdeşti. Acest drept îl aveau toate bisericile care au cele 4 turnuleţe, atât de zona Lăpuşului cât şi a Maramureşului istoric. Într-o zi din vara anului ’68 eram în vacanţă ca student şi coseam iarba, eu împreună cu: Măran Nicolae (Măranu, decedat), Mureşan Gheorghe (a Anii, decedat), Făt Gavrilă (a Pontii, decedat), Făt Gheorghe (a Vilmii, decedat) şi Coroian Vasile (Ţâlea, care trăieşte şi astăzi) în locul Dâmbu Stărp. Am văzut şi acest stejar şi am reţinut legenda acestuia, relatată de cei nominalizaţi mai sus. Cel ce scrie această legendă, prof. Gheorghe Făt am transmis-o multor generaţii de elevi ai şcolii din sat şi a altor cetăţeni aflaţi în vizită la biserica monument istoric. Mai precizez că erau condamnaţi la moarte prin spânzurare acei localnici care făceau crime, adultere, furau, adică încălcau cele 10 porunci. Se vorbea de unul care a fost spânzurat pentru că trăia cu nevasta fratelui lui... Povestea spânzurătorii de la Dâmbu Stărp s-a transmis din generaţie în generaţie, din moşi strămoşi. Şurdeşti, 26.07. 2009 Prof. Gheorghe Făt

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

ot aşa, pe la începutul anilor optzeci am auzit o poveste în Cavnic. Se spunea, minerii mai bătrâni povesteau aceasta, un bărbat ar fi avut o nevastă foarte frumoasă. Un tătar a prins-o, a legat-o şi a urcat-o pe cal şi s-a dus cu ea. Bărbatul nu era acasă şi auzind că un tătar i-a luat nevasta a zis către cel care i-a dat vestea: „vai de capul lui tătar, nu ştie ce şi-o luat...”. Nevasta frumoasă era şi foarte rea... rea de gură.

ând veneau tătarii, veneau în pâlcuri, se împrăştiau pe sate după pradă. De multe ori pâlcurile se băteau între ele de la pradă. În septembrie 1717 o hoardă mare de tătari, după ce a prădat câmpia Someşului, pe Valea Cavnicului s-a îndreptat spre Maramureş, voind să treacă înspre Moldova. Erau încărcaţi de prăzi, încă pâlcuri se răsleţeau pe sate jefuind, şi aprinzând case şi şuri. La ieşirea din Făureşti pe un câmp, unde acuma este o răstignire, s-a dat o primă bătălie, între tătari şi localnici. Tătarii au înaintat apoi înspre Şurdeşti, pe pârâul Pugna, care este mai jos de biserică (prin anii ‘70 pe acest pârâu mergea apă la morile lui Ignătuc şi a lui Vasalie din Moară. Ignătuc era evreu şi mai era o moară evreiască, trei mori erau în zonă, două a evreilor şi una a unui român). La Pugna tătarii au fost aşteptaţi de şurdeştenii organizaţi de Teodor Crăciun, fost căpitan al lui Pintea Viteazu. Pe lângă şurdeşteni mai erau ţărani şi din celelalte sate din zonă. O căpetenie a grupului era din Cetăţele. Bătălia de pe Pugna a fost deosebit de sângeroasă, zice-se că pe pârâu nu mai curgea apă, ci numai sânge, iară câmpurile din jur erau pline de morţi. Scăpând de la Pugna tătarii au intrat în Cavnic, voind să treacă dealul înspre Budeşti. Acolo unde era o vale îngustă, în defileu, la Piatra Scrisă, unde au fost aşteptaţi de ţăranii din Şurdeşti, Budeşti, Călineşti, de pe văile Cosărului, Marei, Izei şi de pe Vişeană, conduşi tot de Teodor Crăciun. Ţăranii tăiaseră copacii de pe coastele ce mărgineau defileul, nu-i tăiaseră de tot, rămânând în picioare şi aduseră bolovani mari pe care-i sprijiniseră cu pene din lemn. La intrarea în defileu au fost întâmpinaţi de un grup mai mic de români care s-au luptat doar formal cu tătarii, după care i-au lăsat să intre-n defileu, la care-i mai zicea pe acele vremuri şi Valea Îngustă. Ţăranii aflaţi pe cei doi versanţi au împins copacii care căzând unul peste altul, au căzut şi peste tătarii de jos. Peste ei au dat drumul şi la bolovani. A fost mare măcel, mulţi tătari murind.

ătălia de la Piatra Scrisă a fost organizată şi condusă tot de Teodor Crăciun care trebuia să primească drept răsplată domeniul Careiului Mare. Aici a fost o încurcătură pe capul lui Teodor Crăciun, din Şurdeşti, fost căpitan în ceata lui Pintea Viteazul era pus preţ, se oferea recompensă pentru prinderea sau uciderea lui. Domeniul a fost luat tot de un haiduc, ungur, pe nume Naghi Caroi, ceva şef, căpitan al haiducilor unguri, care însă n-a participat la nici o luptă cu tătarii din câte s-au dat pe Valea Cavnicului. El a zis către autorităţile imperiale că şi haiducii unguri de sub comanda sa ar fi luptat cu tătarii, că au fost

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

amestecaţi unguri cu români. Fiind ungur a avut crezare şi a fost înnobilat, dându-i-se domeniul amintit drept recompensă pentru faptele de vitejie în confruntările cu hoarda tătară.

um a zis Naghi Caroi s-a băgat şi în istorie, unde se spune că românii cu ungurii i-ar fi bătut pe tătari la Cavnic, dar n-a fost nici un ungur, ne spune domnul Gheorghe Făt, profesor de matematică la Şcoala generală din Şurdeşti, de la care am aflat datele referitoare la bătăliile de la Pugna şi Valea Îngustă. Domnia sa ne mai spune că totuşi lui Teodor Crăciun i s-a dat titlul de nemeş, ceea ce înseamnă om protejat al împăratului de la Viena. Drept urmare, autorităţile ungureşti n-au îndăznit a face nici o presiune asupra românilor din zonă. Mai departe domnul prof. Făt Gheorghe ne povesteşte: „În 1910, bunicul meu (născut în 1880), Făt Onuţ a Recatii şi Goloman Crăciun, a lui Gheorghe de la Crăciun, o mărs la târg în Baia Mare. Târgu era în Centru Vechi, ei stăteu lângă o cramă şi beau în faţa Casei Iancului de Hunedoara, vorbeu româneşte; o vinit un cender şi i-o întrebat de ce vorbesc româneşte, ei n-o răspuns, i-o băgat în beci şi i-o întrebat de unde îs. Din Şurdeşti, o răspuns. Cenderii s-o întrebat dacă spun adevărul şi după o vreme o vinit şi le-o dat drumu. Şurdeştenii, în urma luptelor cu tătarii din 1711, erau protejaţi direct de Curtea de la Viena, fapt de care s-a ţinut cont şi după 200 de ani.” Alexa Gavril Bâle Alexandra Costin

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Restituiri foto Corul bisericesc ortodox din Făureşti (1937) condus de învăţătorul Crişan Gheorghe din Plopiş

Colecţia Vasiac Gavril

Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Vasiac Ilie (a Floarii), Paşca Vasile (a lui Nicolae de pe Valea Onichii), Paşca Mihai (a lui Pavăl). Rândul al doilea: Leş Vasile (a lui Ignat), Paşca Gheorghe (a lui Găvrilă), Paşca Alexandru (a fătului), Greblea Emil (notar), părintele Hereş Vasile, Crişan Gheorghe (învăţător-dirijor), neidentificat (plutonierul de jandarmi), Şovrea Ioan (de pe Săci), Paşca Găvrilă (a Valerii), Leş Pavel (a diacului). Rândul al treilea: Vasiac Mihai (a Floarii), Pop Alexandru (Oloiu), Coroian Nicolae (a Pintii), Paşca Augustin (a fătului), Bilţ Nicolae (a lui Pavălu’ Mării), Paşca Aurel, Cozma Alexa (a lui Gheorghe), Paşca Gheorghe (a Irinii). Rândul al patrulea: Vasiac Costan (din Zăvoi), Şovre Onuţ (a fătoii), Ionce Gheorghe (a lui Todoruţ), Vasiac Găvrilă (a Floarii), Roman Petre (a lui Ionaş), Bilţ Vasile (a lui Nicolae). [Marius CÂMPEANU]

Corul mixt al Parohiei Ortodoxe Făureşti (înfiinţat în 14 octombrie 1958)

Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Coroian Rozalia, Paşca Rafila, Pop Lenuţa, Cozma Ana, Vasiac Rafila, Paşca Rodica, Bilţ Fulvia, Paşca Iliţa, Paşca Mărişcuţa, Coroian Lenuţa, Bărbos Maria, Paşca Ana, Cheşei Tegluţa. Rândul al doilea: Leş Florica, Manciu Maria, Leş Maria, Leş Paulina, Paşca Maria, Paşca Maria, preoteasa Gherghel Emilia (dirijoarea corului), părintele Gherghel Alexandru, Roman Eleonora, Tămaş Ana, Vasiac Maria, Bilţ Rizuca, Cheşei Mărioara, Coroian Lenuţa. Rândul al treilea: Cozma Ilie, Danciu Vasile, Coroian Pavel, Goja Todor, Bilţ Nicolae, Bărbos Ioan, Paşca Nicolae, Paşca Pante, Paşca Gavriil, Paşca Gavriil, Paşca Nicolae, Paşca Gheorghe, Cozma Pante, Paşca Pavel, Pop Pante. Rândul al patrulea: Vasiac Augustin, Paşca Gheorghe, Bărbos Teofil, Lupan Ţiprian, Bilţ Simion, Coroian Gavril, Tămaş Nicolae, Mureşan Ioan, Pop Pavel, Leş Todor, Leş Nicolae, Gherghel Ilie. Rândul al cincilea: Babici Gavril, Ionce Todor, Leş Axente, Danciu Dumitru, Coroian Paşcu, Roman Gavril, Leş Gavril.

[Marius CÂMPEANU] numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Luana Măguţ

Pe “Tabor”, la Mănăstirea Bârsana - 110 ani de la înfiinţarea Corului din Copalnic Mănăştur -

rumul peste munte şerpuieşte anevoios, când îngustat, când învăluit în nori de praf, şi pare că am pornit în pelerinaj asemeni bătrânilor, cu desaga în spate, în pas aşezat, cu gând să ajungem mâine, înainte de rugăciunea de seară. Cu toate acestea, şoferul ne lasă cu punctualitate după două ceasuri la poarta mănăstirii scăldată în soarele dimineţii, pe un deal îmbrăcat în verdeaţă. Urcuşul răsucit al aleii şi treptele ce duc la intrare lasă lumea de jos în valea strâmtă a Izei şi ne ghidează printre flori şi siluetele elegante ale construcţiilor mănăstirii spre vocile discrete ale măicuţelor care slujesc deja utrenia în altarul de vară. Ne căutăm nerăbdători locurile, privind cu puţină emoţie la oamenii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, care aşteaptă în umbrele lungi ale dimineţii începutul Liturghiei. Preoţii dau Binecuvântarea Mare, primul răspuns sună bine, al doilea e în armonie... de acum toate vin de la sine, vocile corului răsună împreună, sub atenta supraveghere a dirijorului Bolbos Aurel şi a Maicii Stareţe, Stavrofora Filofteia. Soarele a alungat deja toate umbrele şi ultima priceasnă însoţeşte oamenii pe alei, spre ieşire. Cu încântare şi mulţumire, răsuflăm uşuraţi primind zâmbetele care ne înconjoară şi abia acum începem să privim mai cu atenţie locurile. Ne lăsăm ghidaţi spre terasa încărcată cu flori unde ne aşezăm bucuroşi să

numărăm sărmăluţe de post, cum nicăieri nu găseşti mai bune, şi parcă abia acum începe să se simtă amiaza. Părintele întreabă o măicuţă de la bucătărie unde este maica stareţă şi, în loc de răspuns, aceasta se întoarce cu şorţul în brâu şi mânecile suflecate de deasupra vaselor. Aici, în oaza de linişte a călătorului venit din exterior, viaţa decurge firesc, iar munca, deloc uşoară, pare făcută de numeroase cete nevăzute, nu doar de zece măicuţe din mâinile cărora înfloreşte întreaga aşezare.

ăicuţa Macrina ne povesteşte istoria mănăstirii, cu hramul Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, fondată în 1993 pe urmele vechii aşezări de călugări desfiinţată în anul 1791. Construcţiile noi s-au înălţat treptat, urmând aceeaşi arhitectură care transpune modern stilul maramureşean al bisericilor de lemn, îmbinând armonios lemnul cu piatra de râu, acoperişuri cu şindrilă de brad şi construcţii supraetajate într-un ansamblu elegant. Fiecare primim cu mulţumire urarea măicuţei şi invitaţia de a reveni să mai slujim împreună în cântări şi altă dată. Privind încă o dată în jur înainte de a coborî din acest loc de deasupra lumii înapoi pe drumul ce şepuieşte anevoios peste munte, luăm cu noi spre casă cuvintele citite de dimineaţă la slujba Schimbării la Faţă: „Doamne, bine este să fim noi aici“ (Matei, 17:4).

Pr. Oros Florian alături de corul Bisericii din Copalnic Mănăştur, îndrumat de d-l Bolbos Aurel, la Mănăstirea Bârsana (Schimbarea la Faţă, 06.08.2011)

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Alin Dunca

Elemente turistice propuse pentru valorificarea potenţialului turistic al zonei

otenţialul turistic, atât natural cât şi antropic al Munţilor Gutâi este unul bine dezvoltat, însă are şi unele deficienţe şi neajunsuri în ceea ce priveşte unele amenajări care ar putea fi modernizate, sau unele dotări cu ajutorul cărora turismul în zonă s-ar dezvolta mai bine şi informaţiile turistice ar fi mai uşor de accesat. Unul dintre elementele propuse de mine în lucrarea mea de licenţă pentru valorificarea optimă a turismului în zonă este acela de a înfiinţa un centru de informare turistică la nivelul Munţilor Gutâi, pentru ca turiştii să aibă toate informaţiile necesare în ceea ce priveşte cazarea, transportul, obiective de vizitat, monumente naturale şi antropice, oferte ale operatorilor locali, excursii, evenimente ale comunitaţii locale. Cerinţele minime pentru conceperea acestui centru de informare turistică sunt acelea de a avea un spaţiu bine dotat adică: un infopoint, un birou şi o sală în care turiştii să poată consulta diferite pliante, broşuri, hărţi, şi de asemenea acces la internet pentru o mai bună informare. Acest centru ar putea lua naştere doar cu ajutorul autorităţilor, Consiliului local Baia-Mare şi prin intervenţia Centrului de Informare Turistic judeţean Maramureş, prin sprijin financiar şi printr-o publicitate care să asigure rentabilitatea sa.

n alt element propus pentru dezvoltarea zonei turistice a Munţilor Gutâi este de a ramifica unele trasee turistice, sau de a crea altele noi, deşi putem spune că cele deja existente sunt bine amenajate, şi într-un număr destul de mare. Marcarea de noi trasee se poate face cu ajutorul centrelor de voluntariat şi al salvamontului. Ca şi infrastructură de cazare propun valorificarea la maxim a platourilor cu o planitate ridicată care poate fi valorificată pentru unele amenajări. Platourile vulcanice sunt perfecte pentru amenajări cum ar fi: refugiile turistice, unele cabane mici, şi locuri pentru camparea corturilor. În ceea ce

priveşte unităţile de adăpost deja existente, ar trebui luate măsuri de modernizare pentru unele cazuri de cabane de vânătoare şi cabane silvice, de exemplu cabana de vânătoare de lângă Şura Pintii, sau cabana silvică de la Fântâna Rece. Principala propunere de infrastructură turistică este însă construirea unei pensiuni agroturistice la nivelul localităţii Plopiş, care este amintită în itinerariul multor trasee turistice, această pensiune fiind foarte importantă pentru o zona cu potenţial natural, dar mai ales cultural şi etnografic cum are satul Plopiş.

e ce am ales Plopişul, şi nu un alt sat? În primul rând, pentru că este foarte bogat în tradiţii şi folclor, oamenii mergând încă în costum popular la biserică, la jocuri populare la marile praznice de peste an şi la multe alte activităţi cu impact etnografic. În al doilea rând, pentru că am vizitat aceste locuri şi am fost surprins de frumuseţea cadrului natural, de omenia pe care localnicii o au, şi nu în ultimul rând, de biserica de lemn cu care plopişenii se pot mândri, aceste lucruri putând fi puncte tari într-o analiză SWOT pe care o facem în vederea construirii unei pensiuni agroturistice la nivelul acestei localităţi. Alte puncte tari ar mai fi faptul că: biserica din Plopiş este inclusă în patrimoniul UNESCO, localitatea Plopiş este situată în imediata apropiere a unor oraşe (Baia Mare, Cavnic), fluxul de turişti putând creşte astfel. Există însă şi puncte slabe, cum ar fi: infrastructura precară în transport (căi de acces nemodernizate, insuficienţa indicatoarelor turistice) şi nepromovarea valorilor locale de către autorităţi aşa cum ar trebui (lipsa unui centru de informare turistic, participarea la diferite târguri cu specific tradiţional organizate în ţară). În concluzie, putem spune că principalele activităţi în jurul cărora ar trebui să se învârtă promovarea zonei sunt cele tradiţionale, promovarea imaginii de a trăi viaţa la ţară.

Foto: Emanuel Luca (Valea Cavnicului, vedere din Prihodişte)

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Vasile Dragomir

Monumentul eroului vândut

n Centrul Vechi al oraşului, în părculeţul cu castani sălbatici, se află un obelisc, un monument mare şi negru, pe care scrie în rusă şi-n română „Monumentul ostaşilor sovietici eliberatori”. Textul nu ar fi mincinos, cu o condiţie – ei nu ne-au eliberat când au intrat în ţară, ci 14 ani mai târziu, când au plecat din ţară. Două lucruri nu puteam înţelege – cum se face că două obiecte atât de paşnice, de utile şi de nevinovate, secera şi ciocanul, se transformau într-un semn satanic, prin simpla lor alăturare? Şi al doilea – cine aducea, aproape zi de zi, flori proaspete la monument? Ce bătrână uscată sau moşneag tremurând? Ca ziarist mă gândeam chiar să organizez o pândă, să aflu cine-i persoana şi să-i iau un interviu. Trecuseră doi ani de la căderea comunismului şi cineva totuşi mai ducea flori la monumentul soldaţilor sovietici eliberatori. Auzisem că înainte de Revoluţie, paznicul cimitirului avea sarcină de partid să ia flori proaspete de pe morminte şi să le aducă la monument dimineaţa, când ieşea din schimb. Probabil este acelaşi paznic şi nu i-a anulat nimeni sarcina. Tocmai când meditam la sufletul nemuritor al ostaşului sovietic îl aud, în spatele meu, pe Misi Parkovici: - Eu nu mă pot uita la statuia asta că mi se face foame, o foame dureroasă. Iar când mi se face foame şi vreau să beau un whisky, mă duc un pic mai încolo şi strig: Trăiască marele artist Marcus Măcinatu şi prietenia lui cu Mikadoul! Vezi, acolo sus, la fereastra cu iederă are atelierul. La celelalte două ferestre, unde se văd borcanele mari cu castraveţi este cămara, are castraveţi că ar putea hrăni tot Centrul Vechi. Jos, sub magazinul cu pălării, în beci, are un butoi cu 1000 de litri de vin. Vinul, îl aduce de patru ori pe an, de la Cicârlău, cu maşina pompierilor. Bagă tulumba pe ferestruică şi goleşte cisterna în butoi. Hai cu mine să strigăm. - Domnu’ Misi, eu nu strig. - Las că strig eu şi pentru tine. Trăiască marele artist Marcus Măcinatu şi prietenia lui cu Mikadoul!... Dacă are musafiri, îmi zice Misi, îmi coboară banii cu sfoara, dacă nu, mă invită sus, la discuţii. - Ce discuţii? Îl întreb jenat că ar putea să mă vadă vreun cunoscut „dând serenade” sub geamul sculptorului. - Ce discuţii? Intelectuale, evident. Eu îi povestesc cum este viaţa în cavou, ce antichităţi mai vând ţiganii, ce clădiri mai revendică grofii unguri etcetera, iar el îmi vorbeşte despre volume, că o statuie e făcută din volume. - Niciun semn, zic eu arătând spre ferestre. Poate nu-i acasă.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

- E acasă, dar are musafiri importanţi. Înseamnă că îmi trimite banii prin Lesy. - Cine-i Lesy? - Vai de mine, eşti ziarist şi nu ştii cine-i Lesy! E căţeaua lui, uite-o că vine draga de ea. Bine că am biscuiţi în rucsac, avem aceleaşi gusturi, biscuiţi „Piknic” cu cacao. Căţeaua, doberman, era uriaşă dar avea o privire blândă, ba chiar ceva din expresia hâtră şi prietenoasă a stăpânului. Îşi întinse botul spre Misi, acesta îi luă pachetul de ţigări din gură şi îi dădu un biscuite. În pachet erau bani cât pentru zece mese copioase şi un bilet: „Te rog să mă scuzi că nu te invit sus, pe tine şi pe prietenul tău dar mi-au venit nişte oaspeţi din Italia şi trebuie să am grijă de ei. Treceţi pe la mine săptămâna viitoare”. - Ştiu, zice Misi, i-a venit poetul ăla din Italia care locuieşte la vărsarea fluviului Po în mare şi trăieşte din ce-i aduce fluviul, gâşte, raţe, peşti, televizoare, până şi-o rulotă i-a adus. Ăsta este un poet de la care am ce învăţa. - Scuze, ai zis cumva că locuieşti într-un cavou? - Da, în cavoul familiei Haţeganu, un medic renumit, de demult. Cavoul este pentru mine un fel de moştenire de familie, doctorul neavând urmaşi direcţi. - Şi care-i legătura? - Legătura e simplă, Parkovici ţiganul, bunicul meu, i-a fost doctorului vizitiu, iar Parkovici Severus, tatăl meu, i-a fost şofer. Doctorul Haţeganu zicea către tata că face parte din familie, deci cavoul este, subliniez, un fel de moştenire de familie. La parter e salonaşul, acolo îmi primesc eu musafirii, iar la subsol este dormitorul, nu trebuie să fac foc nici iarna. - Să nu-mi spui că ai şi WC. - WC-ul e public, îmi zice Misi atât de natural încât nici nu îndrăznesc să râd. - Hai să dăm o tură prin centru, să mai facem nişte bani şi-apoi mergem la Vinclu să mâncăm. Îl întâlneam rar pe Misi, venea la redacţie cu poze haioase de la meciurile de fotbal şi de handbal – era şeful galeriei, şi la alegerile pentru Parlament le-a cerut candidaţilor ţărănişti să-i cumpere o tobă mare, goarnă, o morişcă, o portavoce şi o bicicletă. „Trăiască Regele Mihai, votaţi Ion Raţiu preşedinte!” striga prin oraş cât îl ţinea portavocea. Înalt, brunet, cu ochi verzi, ironici adesea, părea că se îmbracă de la garderoba teatrului. Ba o bască fistichie, ba un pantalon bufant, îl făceau să pară un Gavroche balcanic. Făcuse puşcărie, în regimul trecut, pentru că furase o şuncă afumată din beciul unui bloc de ştabi.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

A dus-o acasă, a mâncat-o cu copiii, apoi a pus oasele într-o pungă şi s-a dus cu ele la miliţie. În puşcărie s-a dat „pisic”, adică bolnav psihic, să nu fie scos iarna la muncă. „Stau la căldură şi le citesc toată biblioteca, dacă tot m-au băgat aici”, mi-a spus când l-am cunoscut. - Ai maşină, domnule Duca? Mă întrebă iscodind parcarea. - Nu am. - Nici eu, sunt un ţigan atipic, deşi ţi-am spus, tata a fost şofer de Popedă, nu de camioane, ca alţii. Mie mi-au plăcut cărţile şi caii. Lui fiu-meu, ăsta care are doar 16 ani, îi plac la nebunie. Mănâncă vazelină pe pâine. Nu este maşină în oraşul ăsta pe care să n-o poată fura. Le fură şi le abandonează, aşa ca să ne distrăm. Într-o zi a furat maşina poliţiei, a dus-o în parcarea unui bloc, a luat husa de pe altă maşină şi a acoperit-o pe cea furată. Vine acasă şi-mi zice: Tată, hai să ne cumpărăm seminţe, să ne aşezăm la umbră, pe băncuţă în parcul din faţa poliţiei, să-i vedem pe gabori cum se agită! O săptămână am mâncat seminţe până ni s-a acrit gura şi tot n-au găsit maşina, dar l-au schimbat pe comandant. Dacă Augustus al meu schimbă la 16 ani un comandant, ce va face când va avea 46, ca mine? - Probabil puşcărie va face. - Hai să schimbăm subiectul, să ne amuzăm. Fii atent Misi scoate portavocea din rucsac şi începe să strige: Keziciocolom Gall Erjebet groful! Boldoc uievet Papp Şandor groful! Vivat Tisa Pişta! Vivat Koşut Loioş! Ionapot kivano groful! Eghe şeghit Teleky groful! Rând pe rând se deschideu ferestre şi balcoane, apăreau bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai în vârstă care fluturau batiste şi ne aruncau plicuri cu forinţi. Misi culegea plicurile din zbor şi îmi zicea cu voce scăzută: Nu te jena, dă-i dracului că-s grofi, au bani destui. Apoi privea în sus şi striga: Kiosonom, Kezi Ciocolom groful! - Ai mai făcut aşa ceva? - Fac o dată pe lună, că sunt băiat simţit, dar după cum văd, sumele din plicuri sunt tot mai mici, aşa că va trebui să mă las. Acum putem merge la restaurant. - Cu sculptorul care-i treaba, de ce îţi dă atâţia bani? - Îmi dă partea mea de comision, în rate. - Comision pentru ce? - Eu i-am găsit cumpărător pentru monumentul din Centrul Nou, ăla căruia fraierii îi ziceau spânzurătoare. - Cine l-a cumpărat? - Împăratul Japoniei, Mikadoul.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

- Mă iei peste picior? - Domnule Duca, eu te respect, doar ne cunoaştem din puşcărie. Uite cum a fost: într-o zi, în timpul campaniei electorale eram în Centrul Nou şi strigam în portavoce: Trăiască Regele, votaţi Ion Raţiu preşedinte, votaţi Partidul Naţional Ţărănesc! În ganguri făceau politică vechii securişti şi bătrânii activişti. Când m-au auzit au început să vină la mine, ca gândacii negri de apă, câte unul, câte doi, să mă lovească pe la spate în rinichi scurt şi îndesat şi să mă înjure de mamă printre proteze. Eu m-am aruncat pe spaţiul verde strigând – săriţi că mă omoară bulangii, moarte securiştilor, vă fut muman cur şi alte chestii, ca la pârnaie. Ei dădeau de jos cu bocancii la ficat. Mie îmi ţâşneau lacrimile de durere şi se aşezau pe flori ca boabele de rouă. De sus, din balcoane eram luat la ţintă de nevestele securiştilor, cu ouă. Copiii securiştilor şi activiştilor aruncau cu pungi de apă. Unul dintre ei, la nervi şi la repezală şi-a umplut punga din acvariu, altfel numi explic de unde a apărut pe spaţiul verde un peştişor roşu. A murit săracul din cauza impactului, a dat de două ori din coadă şi-a murit. Mă simţeam pierdut, când cine crezi că vine spre mine fotografiind scena? Un japonez mic. În momentul ăla, securiştii, cât erau ei de mari şi de mulţi au luat-o la fugă, înapoi în ganguri. Japonezul mă ajută să mă ridic şi mă întrebă într-o engleză de aia ca rămasă după bombardament, ce se întâmplă. Credea că sunt străin, dar auzindu-mă cum înjur a dat-o şi el pe româneşte. I-am explicat care-i treaba şi i s-a făcut milă de mine, că tot eram gălbenuşuri. M-a dus la hotel, mia dat costumul ăsta tirolez, apartul de fotografiat pe care-l vezi la mine, o sută de dolari pe care nu-i mai am şi m-a invitat pe terasă la un ceai. De acolo am stat şi am privit cum apune soarele în Arcul Solar, monumentul lui Marcus Măcinatu. Japonezul mi-a spus că-i place lucrarea şi că ele este consilierul înpăratului pe probleme de cultură. I-am zis scurt: for sell, adică de vânzare că tot se dărâma şi primăria nu avea bani de reparaţii. El a zis că-i OK şi l-am dus la sculptor. După câteva zile au bătut palma şi duşi au fost. - Cine? Întreb eu năucit de ritmul povestirii. - Japonezul şi monumentul. Mi se făcuse foame, mi se făcuse sete şi mi se făcuse o jenă teribilă faţă de japonezul ăla pe care nu-l cunoşteam. - Auzi Misi, în rinichi, în coaste şi în ficat te-au lovit bătrânii securişti? - Da, şi-n morţii mamii lor. - Atunci hai să comandăm câte o ceafă. (Fragment din romanul “Ceara şi evlavia naţiunii”)

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Florica Bud

“caravană trecândă printr-o Evropă pustie” Cobai pe linia zero nud întins urmărind paralela patruzeci şi cinci încerc să fac farmece soarelui pe care mi-l închipui un pui de planetă golaş cu încărcătură genetică deficitară la capitolul trei a cărţii sfinte. nostalgic înveterat al exploziilor solare la prima mână i se scurg ochii şi craterele golaşe după unica picătură de lapte menită să îi şteargă din minte agresiunea de a fi înţărcat prea devreme. mereu flămând mimează saţietate din spaimă divină nu din alte convingeri. când puiul planetă se înnourează mă retrag şi eu între vietăţi cobai aflat pe linia zero caravană trecândă printr-o Evropă pustie refuzând dialogul propus de acristin ca.şi.cum.planetele.sori. pot.să.ia.parte.şi.ele.la.cină.

uneori. alchimie confuză ce ne cheamă alungându-ne…

Oglindă în Timp vijelia mi-a smuls doar o frunză restul putrezesc amorţite zadarnic mă dor când în suflet am frig şi în ram oseminte. zac trunchi hieratic aşteptând să fiu însumată naturii moarte memorie opusă vastei oglinzi Oglindă în Timp. păstrez tăcerea în pământul sacru ca pe un moment Reqviem când frenetic aluneci în stropii neprelinşi murmurând butaforic eterne cuvinte ce dor căci în suflet am frig şi în ram oseminte.

În căutare de arginţi Alchimie confuză păşesc pe cuie fachirice şi număr ruine pe care să pot plânge în timp ce triez dintre motive doar pe cele ce dau năvală necontrolabil peste mine. am urât cuvântul... pui încă de la începuturi din ziua primului pătrar ce opunea fiinţa curgerii timpului zglobiu prelins pe lângă ea rusalcă neştiind cum să-i fie pavăză dar silită să i se închine. mint... de fapt ador alintul... pui rostit de Alifteri la ora întârziată dintre polii aflaţi milimetric aproape şi totuşi înverşunaţi

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Afinit alunecă în spatele unui cerc mim al mişcării concentrice căzând buimac între roţile pegasului imaginar ce lipsit de vână depăşeşte faza de rotondă. prin gestul următor înnobilează razele umbrei ridicându-le la rang de diametru. ranchiunos numără clipele ce scad necontrolat în progresie geometrică. nemulţumit de restul obţinut prin două căi onorabile pâna la prima probă refăcute prin calculul de mână şi cel tehnic avansat se retrage în baza de date. în răstimp omenirea se ridică imponderabil spre... ceruri în căutare de arginţi cu chip cioplit de sfânt.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Anca Goja

... şi moartea va sosi în somn

fost pentru prima oară când ziua lui de naştere nu i-a adus nicio bucurie. Împlinea 50 de ani şi, în loc să se gândească la viitor, încerca să facă un bilanţ al existenţei sale de până atunci. Nu era ceea ce şi-ar fi dorit. Nu aşa îşi imaginase că va arăta viaţa lui. Meseria de contabil, care la început îl atrăsese, a ajuns să i se pară plictisitoare, monotonă. În plus, câştiga modest, destul cât să ducă un trai decent, dar fără să îşi permită nicio extravaganţă. Viaţa de familie şi-o ratase. Avusese o soţie, o femeie frumoasă pe care o iubise mai mult decât pe sine, dar timpul rosese toate sentimentele frumoase, rămânând numai zgura, până când au hotărât că cel mai bine e să se despartă. Copii nu avea. Încerca să găsească o realizare importantă a sa, petrecută pe parcursul ultimilor 50 de ani, dar gândul nu i se agăţa de nimic. Simţea că propria sa viaţă îi scapă printre degete. Cu cifrele era mult mai simplu. “Dacă ai ajuns să cunoşti câteva reguli, ştii că ele se vor aplica mâine, la fel ca azi. Aceleaşi, întotdeauna. Cifrele sunt mult mai uşor de stăpânit. De ce nu e şi viaţa mea o pagină plină cu cifre?”, se întrebă Sabin, lovind cu pumnul atât de tare în tăblia mesei din bucătărie, încât cafeaua cu lapte simţi nevoia să evadeze din ceaşcă. “Aş putea să retrăiesc trecutul”, se gândi el, în timp ce desena cercuri cu degetul arătător în balta de cafea de pe masă. “Am fost fericit de câteva ori, am avut momente bune. Sunt ale mele, îmi aparţin… de ce să nu profit? Ia să vedem… Am fost un copil fericit, am avut o copilărie minunată. Pe atunci trăiau şi părinţii mei, aveam mulţi prieteni, mă jucam toată ziua, nicio problemă nu îmi umbrea existenţa… Îmi amintesc de prima zi de şcoală. Dis de dimineaţă, mama m-a îmbrăcat în uniformă, mi-a pus în mână un buchet frumos de flori şi m-a condus la şcoală. Clădirea şcolii mi se părea imensă, era cam de trei ori mai mare decât grădiniţa, şi era întunecată ca o închisoare. Eram puţin speriat, cu atât mai mult cu cât curtea şcolii era plină de necunoscuţi. Doamna învăţătoare a venit la noi, mi-a zâmbit, m-a mângâiat pe creştet, m-a întrebat cum mă cheamă şi mi-a spus că ne vom cunoaşte mai bine în clasă, după ceremonia de deschidere a anului şcolar. Pe urmă, plictisit să tot aştept, surescitat de importanţa momentului pe care îl trăiam, am început să mă joc cu degetele mamei, imaginându-mi că sunt nişte soldaţi pe câmpul de luptă. Fugeau, trăgeau cu mitralierele, scoteau strigăte de luptă, cădeau răniţi şi se ridicau din nou, decişi să obţină victoria. Prins în tumultul luptei, de abia târziu mi-am ridicat ochii, observând cu spaimă că posesoarea degetelor era învăţătoarea şi nu mama, aşa cum crezusem. Îmi zâmbea înţelegătoare, dar eu m-am simţit umilit, distrus că îmi deconspirasem cele mai ascunse trăiri în faţa unei necunoscute. Bosumflat, i-am întors spatele şi am luat-o la fugă, refugiindu-mă în braţele mamei”.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Sabin fugi cu totul din amintirea care îi lăsase un gust amar şi se refugie în braţele străbunicului. Era un bătrân cu părul alb ca vata, cu ochi de un albastru limpede, adânc şi cu un chip blajin, mereu zâmbitor. Îşi iubea la nebunie strănepotul şi nu i-ar fi refuzat nimic. Cel mai mult îi plăcea să ia parte la jocurile lui şi să îl alinte în timp ce îi spunea poveşti despre indieni, căutători de aur şi cowboys neînfricaţi. Le ştia dintr-o colecţie veche de cărţulii de buzunar, pe care o ţinea în pod, şi pe care, pe vremuri, o devorase cu nesaţ. Acum, istorioarele citite se amestecau cu propria imaginaţie, căpătând noi întorsături, iar vitejii americani treceau prin alte şi alte peripeţii de fiecare dată când micul Sabin se ascundea în braţele veştejite ale bătrânului, ascultând. Nu era la casa străbunicului, ci în casa părinţilor în ziua când i-a auzit pe aceştia vorbind îngrijoraţi despre starea sa proastă de sănătate. Ar fi vrut să meargă la el la spital, să îl mângâie şi să îi spună să fie tare ca un cowboy care nu se sperie atunci când e rănit de glonţ, ci, din contră, luptă cu şi mai multă vitejie. Nu a mai ajuns, însă, să îl vadă, căci după două zile bătrânul a murit. Ziua aceea a fost scăldată în lacrimi. Sabin îşi amintea perfect senzaţia de sfârşeală, durerea de cap şi neputinţa de a opri valurile de lacrimi care îi inundau faţa de fiecare dată când îşi amintea ochii zâmbitori ai străbunicului său. Ochi de acum reci şi pe veci închişi. “Mda… nu am fost prea fericit când eram copil. Am trecut prin multe încercări. Prea multe pentru un suflet atât de fraged. Mi-a fost mai bine câţiva ani mai târziu. Atunci am întâlnit-o pe Magda. Ce fericit eram! O priveam în ochi şi simţeam că privirea ei senină îmi invadează nu numai sufletul, ci şi întregul trup. Era o senzaţie fizică. Nu îmi doream decât să o pot privi zi şi noapte, să îi mângâi degetele fine şi prelungi şi să stăm de vorbă despre câte în lună şi în stele. Era singura în faţa căreia simţeam că îmi pot deschide sufletul, singura faţă de care nu aveam niciun secret. Am ştiut încă din primele zile că suntem meniţi să fim împreună şi îi mulţumeam Cerului că a făcut în aşa fel încât să ne găsim. Cum am ajuns să ne urâm, nu mi-am putut explica niciodată. Pe ea o enerva fiecare gest al meu, ajunsese să o scârbească orice vorbă a mea, nu suporta nici să mă audă respirând. Pleca de acasă cu zilele, locuia la mama ei şi pe la prietene, iar când revenea acasă era bosumflată şi irascibilă. Eu m-am simţit frustrat, vedeam că încercările mele de a-i face pe plac sunt din start sortite eşecului, observam pe chipul ei neplăcerea de a mă avea în preajmă şi toate acestea mi se păreau nedrepte. Până la urmă, am acceptat să divorţăm, convins că nu am cum să o ţin alături prin forţă. Viaţa noastră împreună devenise un iad. Amintirile sunt menite să fie frumoase... adevărul e, de fapt, mult mai crud”, concluzionă Sabin. “Mintea noastră refuză să reţină partea urâtă a realităţii şi caută

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

79 de fiecare dată să exagereze senzaţiile plăcute şi sentimentele de satisfacţie şi împlinire pe care le-am avut la un moment dat. Cu timpul, umbrele dispar şi rămâne doar lumina. E micul şiretlic al naturii, prin care caută să ne facă să mergem înainte. Mi-ar fi greu acum, dacă nu chiar imposibil, să găsesc o amintire sută la sută pozitivă”, gândi el. “Un moment din trecut absolut fericit, pe care să îl retrăiesc. Viaţa are suişuri şi coborâşuri, iar în cazul meu coborâşurile au fost mai multe decât urcuşurile… Dar nu are niciun rost acum să cad în butoiul cu melancolie. Ce a fost a fost. Trebuie să gândesc pozitiv. Cu siguranţă, mai am multe momente fericite de trăit. Am împlinit doar 50 de ani. Am viitorul în faţă. În mod cert, va fi mai bun decât trecutul. Numai că nu am fost niciodată prea răbdător. Nu mi-a plăcut să aştept. Aş vrea să trăiesc acum viitorul cel bun care mă aşteaptă. Ce ar fi dacă… Nu poate fi atât de greu. Au existat oameni mai puţin inteligenţi decât mine care au făcut acest lucru. Ba chiar au câştigat bani din asta. Nu sunt vrăjitor… mă gândesc doar la viitorul meu. Nimic nu mă împiedică să îl trăiesc acum”, îşi spuse Sabin, în timp ce privirea îi căzu pe titlul unei ştiri de pe prima pagină a ziarului aruncat pe masa din bucătărie: “Primul mall din oraşul nostru va fi inaugurat peste două zile”. “Aş putea face o încercare simplă, să îmi testez puterile. Nu poate fi greu, doar ştiu foarte bine cum decurg astfel de evenimente. Am participat de multe ori la deschideri oficiale, inaugurări, vernisaje, dezveliri de monumente şi alte ocazii în care mai marii oraşului rostesc discursuri şi se dau în spectacol, adunând voturi. Cu siguranţă, de data aceasta vor participa primarul, investitorul, cei doi consilieri locali economişti, membri ai partidului majoritar şi, fiind un eveniment important, prefectul. Fiecare dintre aceştia, mai puţin consilierii, vor rosti câte un discurs. Primarul va vorbi primul: “Este o mare bucurie pentru cetăţenii oraşului nostru să asiste astăzi la deschiderea primului mall din judeţ. Prin faptul că în instituţia primăriei am redus birocraţia şi prin facilităţile create de consilierii locali prin hotărârile luate, am încercat să atragem cât mai mulţi investitori în oraş, spre a relansa economia prăbuşită odată cu închiderea marilor uzine. Iată că primele rezultate au început să se vadă, astăzi fiind inaugurată cea mai mare investiţie din ultimii 20 de ani din oraşul noastru. Sperăm ca şi alţi investitori să ia exemplul domnului Vraja, iar oraşul nostru să se poată lăuda, în următorii ani, cu cât mai multe astfel de obiective”. Aşa. Un limbaj de lemn, nu prea elevat, cu repetiţii, fără să spună prea multe… la aşa ceva te poţi aştepta din partea primarului. Iar domnul Vraja va vorbi despre efortul său: “Ne pare bine să inaugurăm astăzi mallul pe care toţi concetăţenii noştri îl aşteaptă de un an de zile. Este o investiţie importantă, cel mai mare efort financiar depus de firma noastră până în prezent. Sperăm că atât gospodinele, cât şi tinerii din oraş vor fi mulţumiţi de oferta noastră. 50 de firme şi-au găsit adăpost sub acoperişul nostru, oferind o gamă variată de produse, de la încălţăminte şi îmbrăcăminte la jucării şi produse alimentare, precum diferite po-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

V A T R A˘

CHIOREANA

sibilităţi de petrecere a timpului liber. Cu siguranţă, fiecare va găsi ceva pe gustul său în incinta noului mall”. Un discurs concis, cu date exacte, nici nu ar putea fi altfel luarea de cuvânt a unui om de afaceri prosper. Cel mai puţin consistent va fi discursul prefectului, care are mai degrabă un statut de invitat: “Ne bucurăm că avem, în sfârşit, ocazia să vizităm şi în oraşul nostru un mall aşa cum există în străinătate sau în marile oraşe ale României. Poate, în timp, astfel de complexe comerciale se vor deschide şi în alte oraşe ale judeţului nostru. Cu siguranţă, acest lucru va depinde de mersul economiei în general şi de evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei. Instituţia Prefectului va încerca să creeze condiţii cât mai prielnice dezvoltării unor astfel de afaceri, benefice pentru economia judeţului”. Apoi, primarul va tăia panglica, presa va face fotografii, iar într-o îmbulzeală generală primii cumpărători vor da năvală în magazinele din incinta mallului. Vor pipăi produsele, vor compara preţurile, vor da declaraţii pentru televiziunile locale, mult mai puţini vor cumpăra efectiv…” Sabin vedea totul parcă aievea, în mintea sa evenimentul desfăşurându-se pe repede înainte, dar cu exactitate şi claritate. Se vedea pe sine plimbându-se printre rafturi, alegând cele trebuincioase gospodăriei, ferindu-se scârbit din calea celorlalţi cumpărători, înnebuniţi să ajungă primii la produsele cu preţ redus. În mintea lui Sabin, totul era foarte limpede. Peste două zile, la ora 11 dimineaţa, Sabin era una dintre sutele de persoane care aşteptau nerăbdătoare inaugurarea mallului. Reuşise să ajungă chiar în faţă, pentru că îşi dorea să audă discursurile rostite de oficialităţi. Îşi luase cu sine filele unde îşi notase vorbele pe care el le imaginase cu două zile în urmă, ca să verifice dacă ele se potrivesc întocmai. Evenimentul a început cu întârziere. Primarul fusese la o şedinţă şi a ajuns la inaugurare de abia la 11 şi 20 de minute. El a fost cel care a rostit primul discurs. Îşi drese vocea şi spuse: “Este o mare bucurie pentru cetăţenii oraşului nostru să asiste astăzi la deschiderea primului mall din judeţ. Prin faptul că în instituţia primăriei am redus birocraţia şi prin facilităţile create de consilierii locali prin hotărârile luate, am încercat să atragem cât mai mulţi investitori în oraş, spre a relansa economia prăbuşită odată cu închiderea marilor uzine. Iată că primele rezultate au început să se vadă, astăzi fiind inaugurată cea mai mare investiţie din ultimii 20 de ani din oraşul noastru. Sperăm ca şi alţi investitori să ia exemplul domnului Vraja, iar oraşul noastru să se poată lăuda, în următorii ani, cu cât mai multe astfel de obiective”. Vorbele primarului erau exact cele pe care şi le notase Sabin. Acesta jubila. Următorul discurs fu rostit de investitor. Apoi vorbi prefectul. Totul decurse întocmai cum prevăzuse contabilul. Apoi fu tăiată panglica, cumpărătorii înnebuniţi se îmbulziră spre magazine, Sabin îşi făcu loc printre ei pentru a cumpăra alimentele care îi trebuiau în bucătărie… dar era bucuros, pentru că tocmai aflase că poate să ghicească viitorul. De acum nimic nu va mai sta în calea fericirii mele, îşi spuse Sabin.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Odată ajuns din nou în liniştea casei, Sabin s-a lungit pe canapea şi a închis ochii. Peste câteva zile va fi sfârşitul lunii. Ziua de salariu. Îl vedea pe patron umblând conspirativ prin fiecare birou al firmei şi convocând, cu voce scăzută, pe fiecare angajat în parte la o şedinţă. Cu o figură foarte gravă, îl cheamă şi pe Sabin, spunându-i doar că este vorba despre o problemă foarte importantă pentru firmă. În sala de şedinţe e lume multă. Fiecare se întreabă despre ce o fi vorba. Se fac presupuneri, unii sunt îngrijoraţi. Patronul intră ultimul în sală şi le spune că i-a convocat în mod extraordinar pentru a le da un exemplu. Un exemplu de conştiinciozitate, de seriozitate, de profesionalism. Acesta este Sabin, a anunţat patronul, iar faţa i s-a luminat într-un zâmbet. Sabin, extrem de surprins, se ridică în picioare şi se alătură patronului, în faţa rândurilor de scaune pe care stau colegii săi. În continuare, patronul rememorează toate ocaziile în care Sabin s-a dovedit a fi salvatorul firmei, în care el a avut grijă ca salariile să ajungă la fiecare dintre angajaţi, în care s-a ocupat de plata facturilor, ceea ce a asigurat bunul mers al companiei. “De aceea”, spune patronul, “noi, consiliul de administraţie, am hotărât ca astăzi, într-un efort comun, să ne exprimăm recunoştinţa faţă de colegul nostru într-un mod concret: acordându-i, drept premiu, întregul fond de salarii pe această lună. Felicitări, domnule Sabin!”, a mai spus patronul, strângându-i cordial mâna. Întreaga sală izbucneşte în aplauze, se aud urale, femeile mai sensibile lăcrimează, bărbaţii se apropie de Sabin să-i strângă mâna, se ciocnesc pahare de şampanie… Sabin deschide ochii. Acesta este viitorul, îşi spuse el, şi adormi cu zâmbetul pe buze. A doua zi, Sabin şi-a făcut treaba la serviciu în mod obişnuit. A întocmit situaţia salariilor, a tipărit fluturaşii, a calculat sumele individuale şi a scos suma totală din bancă. La sfârşitul programului, a luat toţi banii din seif şi i-a îndesat în geanta sa de piele. Erau salariile celor 40 de angajaţi ai companiei la care lucra. Salariile care i se cuveneau. A luat un taxi şi s-a îndreptat spre reprezentanţa Mercedes, alfată la ieşirea din oraş. Nu a stat mult pe gânduri, ştia exact ce îşi doreşte. Visa să aibă maşina aceea de câţiva ani. A plecat de acolo la volanul propriului său autoturism. A trecut pe la Ioana, amanta sa, care, văzând Mercedesul cu vopseaua strălucitoare şi scaune din piele, s-a îmbrăcat mai repede ca niciodată. Au petrecut o seară de vis în cel mai fiţos restaurant din oraş, mâncând icre negre şi bând şampanie franţuzească din pahare de cristal. Apoi au mers la singurul hotel de cinci stele din oraş, unde au continuat petrecerea, dimineaţa găsindu-i îmbrăţişaţi în imensul pat cu apă al apartamentului de lux. Peste câteva zile, Sabin era din nou acasă, într-o dispoziţie melancolică. Stătea pe balcon şi bea un pahar de whisky cu gheaţă, imaginându-şi propria înmormântare. Ştia că va muri peste mulţi ani, în somn, pe nesimţite. Va avea parte de o înmormântare fastuoasă, sutele de oameni vor încăpea cu greu în cimitir. Sabin vedea totul de parcă s-ar fi aflat deasupra, într-un eli-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

80 copter. La o tribună ridicată special în acest sens vorbesc, pe rând, primarul oraşului, patronul său, fosta soţie şi iubita. Cu toţii îi laudă calităţile, sufletul plin de bunătate, numeroasele realizări din timpul vieţii. Publicul – rude, prieteni, colegi, dar şi numeroşi necunoscuţi – lăcrimează, udă batiste, aprobă cele spuse de vorbitori, îşi exprimă regretul pentru trecerea prea devreme în lumea umbrelor a celui care a fost inegalabilul Sabin. Apoi, pe rând, într-un şir nesfârşit, cei care îl regretă se perindă prin faţa coşciugului din lemn de nuc, în care stă, parcă viu, cadavrul lui Sabin, acum cu părul albit de bătrâneţe, strălucind în soarele călduţ de primăvară. Depun câte un crin sau un trandafir alb şi varsă lacrimi amare peste mâinile lui albe, cu unghii curate, ireproşabile. Două astfel de lacrimi se preling şi din ochii lui Sabin şi se scurg exact în paharul cu whisky. Ce înmormântare înduioşătoare, îşi spuse el, şi îşi suflă zgomotos nasul în batistă. A doua zi dimineaţă, Sabin s-a hotărât să îşi trăiască din plin viaţa. Mai are ani mulţi până când să poată fi considerat bătrân. Se va duce la mare, să îşi ofere un sejur plăcut pe litoral. Se urcă în Mercedes şi porni. “Acum ştiu exact cum o să mor. Voi fi bătrân şi moartea va sosi în somn, pe nesimţite. Nu trebuie să mă mai tem de nimic. Vor mai trece mulţi ani până atunci”, îşi spuse el şi acceleră. Conduse cu viteză câteva ceasuri bune, până când îl apucă somnul. Dar nu opri, era nerăbdător să ajungă pe litoral. Se visa stând pe nisip, la soare, împreună cu o femeie frumoasă. “Sunt destule pe plajă”, îşi spuse el, şi mai luă o gură de cafea. Într-o clipă, văzu apropiindu-se de el, în viteză, un TIR. O să mă ocolească, îşi spuse, nu se poate altfel… Dar maşina cea imensă se apropie, se apropie şi intră cu totul în el. Ultimul sentiment pe care Sabin l-a trăit a fost cel de uimire. Nu i-a fost deloc frică, pentru că nu credea că aşa ceva se poate întâmpla. O clipă de şoc şi gata… Înmormântarea a fost amânată mai mult decât era permis în general. Autopsia, apoi ancheta cu privire la accident şi cea referitoare la delapidarea companiei au făcut ca înmormântarea să pară prea puţin importantă. S-a petrecut, totuşi, într-o zi întunecată, ploioasă, în care lutul din cimitir se lipea enervant de pantofii celor câţiva participanţi la înmormântare. Aflând că au rămas fără banii de salarii, colegii lui au refuzat să îi spună adio. Cei care, totuşi, au venit, au pus mână de la mână şi au cumpărat o singură coroană. Cei doi gropari, melancolici din cauza vremii şi a meseriei pe care şi-o aleseseră, îşi petrecuseră toată dimineaţa bând horincă. În momentul când trebuiau să coboare sicriul în groapă, unul dintre ei a scăpat frânghia din mână şi coşciugul a căzut cu un pocnet surd pe fundul gropii. Dintre scândurile desfăcute se vedea cadavrul, stâlcit în accident şi tăiat la autopsie, acum rupt tot din pricina şocului. La vederea sa, poate şi din cauza mirosului greu de suportat, Ioana, fosta amantă a lui Sabin, a vomitat în groapă, regretând pe loc decizia de ultim moment de a veni la înmormântare. În balta formată pe fundul gropii, mizeria ei se amesteca cu viscerele împrăştiate ale contabilului.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan Dragoş

“...în odaia de dincolo de cuvinte” „Tu îmi procuri heroina cuvintelor ei stau la pândă să prindă-n flagrant clipa sevrajului cine se scoală de dimineaţă e obosit şi nu ajunge departe mă joc cu focul în zilele acestea prin decolteul cuvintelor te privesc şi mă minunez nu mai este loc şi timp pentru o poezie contracte adrese acţiuni în instanţă note de evaluare studii de oportunitate de parcă poezia nu înseamnă acelaşi lucru trebuie să te văd te uit de la mână până la gură meşterul casei vecinului îţi toacă nervii are mereu ceva de reparat de demontat sau de înlocuit prin casă nici o unealtă care produce zgomot nu lipseşte din trusa lui fructele ard de-a binelea în anotimpul de sticlă s-au dezbrăcat degetele cu nevinovăţie şi nemăsură te joci cu focul în zilele acestea îmi spui scrii ceea ce nu poţi trăi chiria şi hârtia s-au scumpit zilele şi nopţile cu socotelile lor impecabile pregătite cum chibritul la marginea cutiei să scapere” [sevrajul chibritului]

„Lacom de glorie setos de primejdie la capătul străzii nu te aşteaptă nici un avertizor zgomotele au luat-o la dreapta / primejdiile la stânga sfiala de pe marginea drumului nu ştii de începe azi se termină procese verbale note de constatare grăbite să adune ce dă fiecare lacomi de glorie setoşi de primejdie atâtea minuni deodată fără nici o somaţie grafice privind dinamica şi randamentul fiecare caută o poziţie nouă şi mai eficace de tragere pereţi stâncoşi pentru ambiţiile alpiniştilor casei după regulament viaţa intimă se va împărţi între orele de reverie sumare şi funcţionale

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

ore de somn sau zacere fără perspective cu pauze pentru privirea pe fereastră la zidul din faţă cenuşiu şi întins ca o sahară odihnitor şi neacaparant cu libertate de tencuială şi umbre unghiulare vinurile vor fi excelente spune mircea împânzite de firele păianjenilor adevărat sânge din sângele mântuitorului printre oameni se vor afla întotdeauna misionari devotaţi care înarmaţi cu cărţi de înţelepciune vor mântui suflete / le vor aduce pe calea cea dreaptă până la funcţionarea ireproşabilă” [tablou cu trompeţi şi efecte tranchilizante]

„Măturătorul cumsecade ne îndrumă paşii ştie încotro se duc pâraiele înaintăm hotărâţi şi fericiţi unul după altul ne-au prezis în cuvinte stăruitoare în detaliile cerului simt că mă vindeci alteori timpul trece anevoie / fără istorie pâine şi jocuri printre holograme ca într-un labirint auzul văzul mirosul un mănunchi de fire magnetice tălpile zguduite de desenul de pe covor chiar şi cei străini de nectaruri fac miere după ce se-ating de tine scrie în interiorul unui poem aşa se face că-mi pierd capul îngerul păzitor umblă prin poeme de-a lungul şi de-a latul în odaia de dincolo de cuvinte dacă banda s-ar putea da îndărăt până la semn degete libere sub cort viitoare dovezi şi un mănunchi de fire magnetice întinde pătura trage pătura obsesia zilnică / cât ţi-e pătura un calcul algebric încurcă pomi fişa postului / ceai de muşeţel leagănă ferestrele sărbătorile ne ţin răsuflarea încerc până unde pot privi văd pereţii celulelor în care condamnaţii desenează scene de dragoste” [scene de dragoste în fişa postului]

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan Groşan

Le tour de France

avendish, Contador, Vo„Eurosport”, aflăm tot felul de informaţii Visez la un Tur al Ro- despre zonele şi localităţile prin care eckler, fraţii Schleck, Basso, Kloden, Evans... mâniei ajuns pe şosele trece plutonul, despre castelele şi cateSunt nume pe care, spre impecabile în Maramu- dralele superbe de pe traseu, despre redeosebire de cel al tuciuriului Nicoliţă, reş, la Copalnic Mănăş- ţetele de mâncăruri specifice fiecărei le întâlnim doar de două sau trei ori pe tur, de unde Emanuel regiuni etc. (Şi-mi aduc aminte de o rean, când „Il Giro” (Turul Italiei), „La Vu- Terzian să transmită o plică ţinând de naţionalismul agresiv, elta” (Turul Spaniei), dar mai ales „Le reţetă a locului pe care perfect surprins de Lucian Pintilie în filTour” (Turul Franţei) ni le aduc pe micul ştiu s-o fac şi cu ochii în- mul „Balanţa”, replică rostită inimitabil ecran, la „Eurosport”. Şi ce e mai semde Dorel Vişan: „În timp ce noi ţineam chişi: ciolan afumat de nificativ pentru dezechilibrul grotesc al de secole piept turcilor, ăia din Occident informaţiei, petru felul cum se livrează porc cu fasole. construiau catedrale! Păi îmi bag picioapublicului românesc, decât faptul că rele în catedralele lor!”). aceste trei mari evenimente sportive anuale ocupă în gaSigur, Turul Franţei nu e un tur al îngerilor. An de zetele noastre de sport câteva rânduri, acolo, în vreme an au fost depistaţi pozitiv ciclişti crezuţi pînă atunci ce entorsa nu mai ştiu cărui fotbalist de la „Steaua” fără pată, an de an staffurile medicale al echipelor îndintr-un amical cu echipa Zestafoni (?!!) se lăfăie pe câte cercau noi stimulente cu speraţa că nu vor fi prinse, an două pagini? Se cultivă într-o veselie falsele valori, con- de an enorme interese financiare apăsau pedalele bicifruntările de doi bani, se ridică socluri pentru fotbalişti cletelor, an de an au fost victime – nu numai cu rupturi fără cap, sunt mediatizaţi conducători şi patroni de clu- de tibii sau clavicule, ci de-a dreptul letale. Dar măreţia buri care nu şi-ar lua bacalareatul dlui Funeriu nici întrecerii a rămas, neştirbită. peste un secol ş.a.m.d. ş.a.m.d. Până atunci, visez la un Tur al României ajuns pe Revenind la grandiosul spectacol ce se desfăşoară şosele impecabile în Maramureş, la Copalnic Mănăştur, de la începutul secolului trecut încoace, Turul Franţei de unde Emanuel Terzian să transmită o reţetă a locului nu e doar un simplu circuit de ciclism, ci şi un tur cul- pe care ştiu s-o fac şi cu ochii închişi: ciolan afumat de tural şi, nu în ultimul rând, unul... culinar. Graţie co- porc cu fasole. mentariilor lui Emanuel Terzian şi ale colegilor lui de la

Dana Pop

Drumeţind sub podul cerului chiorean

upă ce mi-am potrivit paşii cu ritmul prăvălirii dinspre vară al lui Gustar, mi-am luat picioarele la spinare şi am pornit spre oameni şi locuri, spre ape de început curgătoare şi spre pământuri, care se vor desface în amintiri. Doar aşa îmi voi putea umple desaga, de drumuri şi de lumi tainice. În Ţara Chioarului nu se poate ajunge oricum. Trebuie să înveţi tăcerea pământului, glasul ploilor, poveştile din ascunzişurile pădurii, neliniştea pietrelor ajunse în râuri, freamătul busuiocului din grădini, drumul melcilor spre veşnicie, clipele din rugăciunile nopţii şi liniştea albastră a cerului. Doar aşa poţi înţelege vatra locurilor, cântărind în balanţa bunătăţii şi a sfinţeniei, viaţa, care face rotocolul vremii, într-o mărturisire de pătrundere a gândului curat şi a basmului care trece din „a fost odată ca niciodată”, în este...aici, ca niciodată...sau ca întotdeauna. După neobosite cărări prin ierburile înalte de la marginile de hotar ale satului chiorean mi-am aşezat ostoirea pe un trunchi vechi de copac, ce-şi măsoară statornicia prin semnele de vânt, ploaie şi trecere, îngăduite de timp. Aici, odihna şi munca, locuiesc pe aceeeaşi cărare. Din palma hotarului muncit se poate

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

adulmeca truda iar din căuşul duminicii, se soarbe liniştea înrâuratelor gânduri. Aici, oamenii aşteaptă o rânduială fără arginţi, aici se ascultă vremea, aici se strânge durerea cântecului necântat, aici se înţelege neînflorirea florii, aici cocoşul îşi aşteaptă cântecul în blidul din grindă, aici se prăvălesc în poeme nescrise chipurile strămoşilor, aici ploile bune vor şterge răul, aici vorbele nevorbite se prefac în înţelesuri, aici marginea de zi poate să răstoarne lumea. Nimic nu se pierde şi nimic nu aşteaptă. Timpul, poposind la poarta înţelepciunii caută cheia de lemn, încrustată cu rozetă, pentru a deschide cu mlădiţa de gând, speranţa, nădejdea şi psalmul din şoapta blândă a Luminii. În Ţara Chioarului, dorul nu are hotar. În Ţara Chioarului, sub fiecare fir de iarbă este un umblet... şi va răspunde mereu câte un soldat plecat, al cărui glas veghează la fiecare început de veşnicie sau câte un străbun, într-un ceas de smerenie, pentru a întregi istoria neamului. Stau şi privesc veşnicia, care, aşa cum spunea un mare poet, „e la ea acasă”. Deja mi-e dor! Mi-e dor de dorul de păduri, cărări, ape, dimineţi, oameni, poveşti, duminici ...şi dor de ducă spre Raiul în care se nasc mereu îngeri. Şi e atât de bine!

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Gelu Dragoş

corăbiile de cuvinte SEMN DE ÎNTREBARE Astăzi parcă retrăiesc ziua de ieri, când nimic bun nu mi s-a întâmplat. Ziua de ieri e cea care mă apasă, ziua de azi e cea care mă-nfioară. De ceva timp Azi - nu-mi prevede nimic bun pentru zilele de mâine… - Dumnezeule, oare când voi putea deosebi zilele între ele?! Ziua de ieri - de ziua de azi, de ziua de mâine, de ziua de poimâine De ultima zi… - Dumnezeule, oare când voi putea înţelege rosturile zilelor mele? Când anotimpurile pierdute vor reveni în inima mea?! Când marea cea mare va creşte pe munte?! Când tu frumoasă viaţă, îmi vei zâmbi şăgalnic? Când Tu, Iisuse, te vei scurge pe cruce şi pentru mine?! Când Tu, Iisuse, îmi vei fi preambulul zilei de mâine?! Şi iar mă întorc la strigătul meu de-nceput, un fel de semn de întrebare existenţial: Eu nu găsesc cărarea spre linişte şi pace, spre a Ta iubire, dragoste şi mângâiere! Surâsul Tău îmi deschidea poteca spre ziua ce urma să vină, dar azi, bolnav observ: Ziua de mâine - îşi închide aripile, se scurge în nisipul clepsidrei, al timpului ceresc!

CONSTATARE

PĂRINŢII MEI

Demult nu-mi mai găsesc cuvintele Deşi vocabularul limbii române e generos Poate de aceea, asemenea lui Daniil Sihastru Stau la hotarele singurătăţii. Nu plâng, fiindcă nu mai am lacrimi Nu mă lamentez, că nimeni nu m-ascultă Stau amorf, cu gândurile mele multe. Nici apa cristalină nu mai este ce-a fost odată. Acum cu cât beau mai multă şi setea-i mai mare. Să mă înec în vin mi-a spus medicul că nu-i bine Ar mai fi o soluţie, dar nu-i place Celui de Sus; Aşa că stau în continuare amorf şi mut. De fapt, demult nu-mi mai găsesc cuvintele! În fapt, demult nu-mi mai regăsesc fericirea!

e patru august şi s-a luat curentul la lucăceşti se-ntâmplă frecvent asta doar la gaz electricitate telefon facturile-s umflate ca de obicei tata stă pe trunchiul din curtea casei priveşte cu mult drag lumea ce trece grăbită cândva alerga mult pentru sat şi săteni era brigadier de câmp şi era chipeş şi harnic acum se mişcă din ce în ce mai greu doar ochii albaştri intens i-au rămas vii asemenea unei copile de trei ani neastâmpărate mama şi ea era frumoasă vorbăreaţă şi curtată azi ea m-a rugat s-o plimb pe afară de astă iarnă s-a săturat să stea doar pe pat acelaşi pat cu aşternuturi schimbate zilnic lumea e din ce în ce mai grăbită şi are necazuri doar rudeniile şi babele de-o seamă cu ea o mai caută s-au dus vremurile bune şi bătrâneţea apasă m-a rugat să o mai plimb pe-afară când va veni şi ioan o vom scoate să vadă lumea găinile din curte şi soarele este printre puţinele ei vise de-acum

LITERE MICI ÎN PROPOZIŢII MARI? românul românul românul românul românul românul

numărul

asudă din greu în spania se apleacă din greu în italia munceşte din greu în germania roboteşte din greu în franţa se umileşte din greu în anglia trăieşte din greu în românia

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Alexa Gavril Bâle

Cerbul domnului învăţător (fragmente de roman)

rimarul veni în sat într-o duminică pe la amiază. Lumea ieşea de la biserică. Femeile stăteau în biserică înapoi şi era primele la ieşire. Bărbaţii, cu clopurile în mână, vorbeau încetişor. Preotul îi anunţase după predică să meargă la şcoală că vrea primarul să le comunice ceva. Lângă primar, un locotenent tânăr în uniformă. Aranjat, vestonul călcat la dungă. Şi pantalonii. Pe epoleţi, semnul de armă arăta că este de la fanfara. Sub braţ ţinea o goarnă militară. - Oameni buni, începu primarul, aranjându-şi cu două degete nodul cravatei, este ordin, l-am primit, notă telefonică, alatăieri, că trebuie să alegem un gornist, adică un boactăr, un om de serviciu la primărie, din fiecare sat, care să vă spună ce ordine vin. Care credeţi că sunteţi buni de plămâni veţi da probă cu domnul locotenent, adică tovarăşu’ Lăcrineanu, care este de la regimentul din oraş. Plata nu este mare, vă scutim, pe care veţi fi trompetist,

de impozitul pe o jumătate de an. Patru bărbaţi tineri ieşiră din mulţime. În spatele lor, Petriuca. Bătrân. Îmbrăcat curat, în izmene albe, cămaşă de cânepă şi laibăr din lână neagră. Călcat şi el precum militarul. - Mneata ce vrei, bade? îl iscodi primarul. Eşti cam bătrân să urci pe toate dealurile cu taşca plină de anunţuri. Primul bărbat, Lucianu lu Petru Tomii, stătea cu goarna locotenentului în mână. Acesta îi făcu semn să sufle. Trase aer în piept. Oamenii auziră un bâzâit scrâşnit, de parcă bietul ar fi alunecat pe pietriş. - Nu-i bine, decretă locotenentul stergându-şi pantofii cu batista. Doar al treilea din rând reuşi să mişte lucrurile. Goarna se auzi până la hotar. - Bun, îl admise militarul. Mata te pricepi, după cum văd... numa’ că trebuie să-ţi faci rost de goarnă. Noi nu avem în magazie. Doar goarna regimentului o avem pe inventar. Foficu ridică din umeri. De unde goarnă? Bătrânul se apropie. Sfioşenia ce i se citea pe chip îl făcu pe locotenent să nu-l respingă din nou: - Ie goarna, bade, şi să vedem ce poţi! Bătrânul refuză instrumentul pe care i-l întinse ofiţerul. Îşi scoase goarna lui de sub laibăr.

* **

Foto: Radu Oros

âinele începu să urle, se îmblătea în lanţ voind să scape. Luţă, închis în coteţ, se apropie din nou de crăpătură. Lumina pătrundea prin ea întro firavă rază în care se vedea praful plutind. Puse urechea şi ascultă atent. Dinspre şcoală se auzea boncăluind. Cerbul se tânguia. Din muget i se putea ghici disperarea. Îl cuprinse mila. El ştia că la opt seara, opt şi jumătate, dacă va întârzia la o bere taică-său va sosi acasă şi va deschide uşa coteţului. El îi va explica atunci că nu este cu nimic vinovat. Taică-său poate-l va crede, dacă nu, îi va spune că altădată să vadă cu cine se joacă şi ce face, că este sătul de trăznăile lui. Bomboanele de mentă pe care i le aducea în fiecare zi, îl vor convinge că părintele l-a iertat. Dar cerbul? Bietul animal nu va scăpa nicicând. Prin peretele coteţului boncăluitul se auzea abia ca un scâncet. Era închis. Cine să-l elibereze? Ţarcul domnului învăţător era închis cu lacăt. Asi-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

gurat bine. Ţinea la mândreţea de sălbăticiune. Îl cumpărase în urmă cu doi ani, mai bine spus îl căpătase, dând în schimb doi litri de horincă de pere nintoşe. Pe atunci, Văsălica era prin clasa a cincea, căci era înspre sfârşitul verii, vacanţa era pe terminate, urmând să treacă într-a şasea. Vara aceea fusese ploioasă. Câmpul mustea de apă. Oamenii cu greu au reuşit să facă fânurile iar acum otăvile se amestecau cu noroiul. Cerbul se împotmolise într-o malştină, sub poala Mogoşii, la Tău lu Ţuroaiei. Ionu lu Zehie cu Cornelu Luchii veneau de la stână. O oaie-şi rupse un picior. Oaia lui Ion. Ciobanii i-au trimis vorbă să vină după ea, că nu se poate ţine de turmă. Le era frică să n-o prindă lupii. Ion era fârtat cu Cornel. Un leat, au făcut armata împreună, la grăniceri, lângă Lipova. Coborau cu raniţele grele-n spate. Oaia o tăiase Cornel, o jupuise, atârnând-o de un fag. Era mare meşter la jupuit. Piciorul fracturat vineţise tot. Pulpa aceea au aruncat-o la câini. Restul au împachetat şi au pus în raniţe. Ion se gândise să vândă carnea la Cavnic. Minerii cumpărau orice. Era rău de carne. Când ieşiră din pădure, către hotarul satului, voind s-o ia pe un colnic, auziră un muget uşor. Nu era de vacă. Venea din dreapta. Acolo era Tăul Ţuroaiei, înconjurat de mlaştină. Pe drum, tot de la stână veneau Alexandru lu Ionu Reghinii şi Petrea Papucului. Caşii îi înveliseră cu două cergi, peste care îngrămădiseră cetină. Să nu-i ude ploaia.

* **

estea o răspândi Petriuca. Suflă în goarnă de pe Dâmbul Cucului. Lui îi spusese Alexandru care venise cu caru acasă. Dacă ar mai fi stat, apa iar fi muiat caşul. Ploua într-una. Băgă carul în şură. Nu-l mai descărcă. Luă o funie, şi înapoi către Tăul Ţuroaiei. Rămăsese înţeles cu ceilalţi să sentoarcă repede. Aveau nevoie de încă o funie. Două erau la car. Oamenii ce-şi aveau casele sub Dealul Cucului alergară către Tăul Ţuroaiei. Rar puteai vedea cerbi. În iernile grele, coborau până la clăile de fân de lângă case. Veneau noaptea, mâncau ce mâncau, mai mult scălmânau fânul cu coarnele. Dimineaţa, omul îşi vedea claia sfârtecată, fânul împrăştiat pe zăpadă şi urme ca de junincă, urme adânci, care coborau din pădure. Erau urme de cerb. Văsălica alergase, ţinându-se după urme. Pe cărări, grupuri de oameni, bărbaţi, femei, mai la urmă, copii. Ionu lu Zehie tocmai îi petrecuse un capăt de funie pe după grumaz. Când au ajuns, făcea nodul, stând departe, cât să nu-l ajungă cu coarnele. Cu celelalte funii îi legară picioarele dinainte. Pe Alexandru îl atinse cu vârful coarnelor. Fruntea îi sân-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

gera abundent. Se şerse cu dosul mâinii. Apoi săpară pe lângă picioare. Scoteau glodul cu două lopeţi. Ion era la cele din faţă. Se ferea tot timpul. Cerbul întorcea furios capul spre el. Scăpând din mlaştină, animalul voi să fugă către pădure. Se împiedică în funii. Căzu în bot şi-şi crăpă buza de sus într-o rădăcină. Sângele se amestecă în apa de pe frunze. Ion petrecuse funia de la grumaz după trunchiul unui cireş pădureţ. Nu o înnodase, şi patru bărbaţi trăgeau de capătul ei încercând să apropie animalul de trunchiul scorţos. Funiile de la picioare erau prinse de doi carpeni rămuroşi. Legat din trei părţi, cerbul nu mai putea fugi. Văsălica numărase peste cincizeci de oameni, bărbaţi numai, fără femei şi copii, adunaţi la Tăul Ţuroaiei să vadă sălbăticiunea. Şi încă mai veneau pe cărările ce urcau din sat. Prunci veneau mulţi.

* **

ocotenentul examină goarna pe care Petriuca o scoase de sub laibăr. Lovi alama cu unghia şi dădu din cap mulţumit. I-a înapoiat-o: - Ia să vedem ce poţi, bătrâne... Petriuca îşi umezi buzele cu limba, lustrui muştiucul de mâneca largă a cămăşii. Trase aer în piept şi închise ochii. Satul răsună, peste case se prăvăliră sunetele unui vechi marş militar. Bătrânii care făcuseră războiul luară poziţie de drepţi, locotenentul examinator sări de după masă pocnindu-şi călcâiele pantofilor de gală. Primarul se ridică mai greoi. Avea burtă mare.

* **

e la începutul lui septembrie, cum terminau cu făcutul fânului, până să înceapă culesul poamelor, oamenii-şi trăgeau clăile către casă. De cele rămase pe hotar nu se alegea nimic. La început veneau oile. Stăureau pe sub pădure, unde voia omul să îşi facă holdă. Le strângeau păcurarii de la două stâni. Se îmbătau. Toţi aveau pe lângă merinde câte o uiagă de horincă. Se îmbătau şi uitau de oi. Oile se adunau roată pe lângă claie. Mâncau, cum ar mânca iarna din iesle, smulgând fân din pântecul fârciturii. Rămâneau nişte gropi cât pumnul unui bărbat ţeapăn. Urmele boturilor lacome. Mai mult fân împrăştiau, trăgându-l sub picioare. Îl călcau şi vacile, simţind miros de oaie nu-l mai mâncau. Mai târziu, în octombrie, veneau căprioarele. Le vedeai pe sub pădure, până aproape de sat, printre huciuri. Ciopoarei de câte trei, patru, su-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

pravegheate de un ţap viguros. Ele nu stricau mult fân. Mâncau puţin, smulgând din claie, mereu atente la pericole. La cel mai mic zgomot, dispăreau în tufişuri. În noiembrie cerbii făceau prăpăd. Mănâncă, mănâncă mult, cât o vacă. Şi-s şi ciutele cu ei. Cât nu mănâncă, împăştie. Împung clăile cu coarnele. Un om din sat găsise, cu vreo doi ani în urmă, două coarne de cerb împlântate într-o claie. În aprilie le schimbă. Coarnele vechi încep a li se clătina în cap. Îi mănâncă rădăcina lor. Ca să se scarpine, împung haturile, tufişurile şi chiar copacii. Dacă întâlnesc la acea vreme o claie, mai bine. Claia nu-i răneşte la cap. Copacii le pot lăsa zgârieturi adânci. În haturi sunt bolovani. Mulţi au aflat coarne de cerb prin pădure. Altele noi le cresc până-n iulie. În septembrie-s rămuroase. Ajung groase la rădăcină şi ramurile se ascuţesc. Arme bune de luptă. Sub coastele munţilor se dau lupte pentru ciute. Răsună pădurile. Se-nfierbântă sângele în venele cerbilor. Mirosul de ciută-n călduri, pe care vântul îl poartă în toate părţile îi înfoacă. Scurmă pajiştile poienilor iar tufişurile rămân zdrenţuite. Ţăranii ştiu că-n septembrie începe boncăluitul cerbilor. Sunt ani când se amână până-n octombrie, către mijloc. (...)

* **

ncă nu începuse colectivizarea. Noua orânduire se impusese la sate doar până la nivelul de întovărăşiri. În fiecare zi soseau noi ordine de la judeţ. Şi câte două într-o zi. Dimineaţă anunţaseră că tot satul trebuie să iasă la prestaţie pe Calea Morii, drumul ce lega satul de centrul de raion. Cei care aveau animale de tras, veneau cu carul. Li se pontau două zile, la o zi. Ei aduceau piatra de la râu, pe care o scoteau cei care veneau doar cu braţele. La amiază sosise alt ordin: nu se mai repara Calea Morii, ci prestaţie se va face la tăiat lemne în pădure pentru sediul raionului, aflat în construcţie. Ieri anunţaseră că americanii au aruncat din avion nişte goange, cărora li se spunea, pe hârtia de la centru, „gândaci de Coloradooo” – aşa accentua Petriuca strigând peste sat. Goangele mâncau frunzele cartofilor care se uscau. Care om vedea Coloradooo, era obligat să-l ia şi să se prezinte cu

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

el în borcan la raion. Raionul dădea doi lei şi cincizeci pe fiecare insectă. Un pachet de „Naţionale” costa un leu şi cincispreceze bani. Un funcţionar de la protecţia plantelor prelua capturile. Le număra, prinzându-le cu trei degete din cutiile de conserve în care le aduceau oamenii. Degetele rămâneau murdare. Insectele secretau un lichid galben-verzui, cu miros acrişor. Clorofila digerată.

* **

rin oraş circula o glumă pe seama inginerului Băbuţ. De fapt, două. Le povesteau minerii când ieşeau din şut şi stăteau la o bere. Bufetul era neîncăpător. Avea multe mese din tablă, albe, cu vopseaua scorojită pe alocuri. Câte patru stăteau la masă, iar când era înghesuială şi câte şase. Aduceau scaune de afară, de pe terasă. Mihai Dulde, şef de brigadă, închină către cei patru ortaci cu care, de o jumătate de ceas, ieşise din schimbul doi: - Hai să trăim şi noroc bun! Să ne dea Dumnezeu sănătate, să putem munci, să facem planul şi să fim stăpâni şi de neveste... să vă spun una cu Băbuţ. Într-o după-amiază are musafiri. Ceva neamuri de-ale lui nevastă-sa, Norica, doctoriţa, de pe la Satu Mare. Îl trimite pe Băbuţ după pâine. Nu se aşteptaseră la musafiri şi i-au prins fără pâine. El ia plasa, banii, iese pe uşă şi pleacă. Peste o jumătate de oră dă telefon de la orizontul 200 din mină: “Norică, descurcă-te cum ştii, s-o ivit o problemă importantă la mină. A trebuit să cobor la 200.” A închis repede să nu audă ce-i zice Norica. Nu apăruse nici o problemă, numa aşa era el. Sucit. A coborât în mină doar ca să verifice schimbul... Sorbiră toţi din berile adăpate. Fum să-l tai cu cuţitul. Hărmălaie din care nu se înţelegea mare lucru. Ion Culde II îşi aprinse un “Carpaţi” fără filtru: - Măi, mi-o spus amucare cum zice Băbuţ către nevastă-sa, către doctoriţă, noaptea când se apropie de ea: “Norică, întoarce-te puţin pe spate... am nevoie de tine... puţin...” După fumul de ţigară, Culda II sorbi o gură de bere. Ceilalţi râdeau.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Angela Bohăţel

spre mine-i departe, spre tine-i târziu Neînceput de lume Se sfarmă universul. De gene îi atârnă Amare, negre lacrimi ca nişte lilieci Şi-n ascuţite unghiuri îi cad şi se sfărâmă Pe caldarâmul vieţii pavat cu inimi reci. Se-nalţă iar abisuri şi lumi se-ngrămădesc Amăgitoare drumuri să-mi pună la picioare, Copaci sinucigaşi în gări se-adăpostesc, Păianjeni osteniţi ţes plase de salvare Că vine-o noapte stearpă ce nu va naşte zori. Cerul topit se scurge şi cade peste mine, Îmi macină destinul un vânt în aspre mori Şi-un roi de stele cade pe drumul înspre tine. Mi-aş pune o dorinţă şi aş pleca de-ndată Să-ţi cumpăr amintirea din târg de la iudei Dar văduvă de trenuri e linia ferată, Şi pe obrazul tău coboară umbra ei. Azi stai înţepenit, nu faci nici o mişcare Ai vrea să se termine, s-aleg eu un final În care-s azi ispită şi mâine renunţare

Iar tu rămâi mereu în iadul personal. N-a mai rămas nici timp, nici lume, nici iubire, Toate-s la locul lor şi toate sunt pe dos. Îmi iau-napoi nimicul, acum, la despărţire, Păstrează-ţi sufletul, eu mă întorc pe jos.

Harta Spre mine-i departe, spre tine-i târziu, mi-s paşii înceţi, tremurânzi şi cărunţi mai pot doar o hartă greşită să-ţi scriu cu munţii suind prin neguri abrupţi şi drumuri zălude prin iarbă crescute, dar stau şi privesc cu credinţă deşartă un amurg second-hand dosind pe tăcute secunda furată din ceasul de piatră. Se sfâşie drumul în albe răscruci, cuvinte, fluid se scurg dintr-o rană, rămâne-vom goale cuiburi de cuci ascunse-n zăpada de iarnă orfană.

Teodor Florean

sub cerul înalt şi fără de scuturi Aprilie

Poveste fără de iubire

Aprilie bate încet la poarta sufletului meu Cu feţe tinere şi crude Ascunse în glia Întoarsă de pământ Şi-n noianul larg şi necuprins De flori de câmp

Îţi aminteşti cum ziua Abia se născuse Din mersul tânăr şi confuz Al dimineţii Şi răsăreau Atâtea dughene cu flori Pe margini de trotuare.

E timpul când arborii mustesc Proeminent în sevă Şi sângele E mai fierbinte în trupuri Vă îndemn Să nu vă pierdeţi speranţa în primăvară Indiferent de vârstă Să visaţi la fluturi.

Printre rânduri Îţi transmiteam că sunt toate Ale tale Astenii de anotimp Îmi fremăntau necontenit Liniştea şi corzile vocale.

Ramuri de sălcii Pe ramuri de ape Se văd ca-ntr-o misterioasă oglindă Ce nu-mi scapă niciodată privirii Până când ziua îmi spune Că seara e aproape Şi mugurii cruzi în frunză se schimbă

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Sub cerul înalt Şi fără de scuturi Ploile, blândele ploi în torente, Spălau ale iernii rebuturi Forfota străzii Era grea şi îngrozitoare Părea că păşim praguri de timp Fără sfârşit şi începuturi Cu toate că nu e devreme Şi nici nu e târziu Doar în primăvară te mai am Şi în posibile iubiri

Cuvântul şi necuvântul Se făcu iarbă şi cer Şi previziunile rămân Incertitudini Fără speranţă. Imaginaţii nebune Şi aşteptări la zăvoare de uşi Disociaţii morale Maturizate pe o clanţă Docilă şi fermă Femeia în timp Ne mai trimite, Dacă nu temporar, Definitiv în vacanţă.

Plecarea Sunt freamătul Unor idei temporare Risipite pe aripa timpului Necercetat de cunoştinţă Paşi deveniţi Pierzare şi trecut În fiecare din noi Se naşte o plecare Dinspre fiinţă Înspre un absolut

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Igor Ursenco

Thriller serotonin

cum sau niciodată, îmi zic mie însumi ca şi cum m-aş adresa unui dublet eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskyan ce revine periodic la locul crimei din tinereţea sa intens agitată. Cu ochii larg deschişi, pe alocuri ruginiţi de atîta lumină depozitată pe irişii expuşi, urmăresc cum în venele elastice îmi creşte constant nivelul admis de serotonină, fără a mai pomeni de cheagurile de sînge ce marchează (pentru unele persoane terestre!) renaşterile spirituale ratate. Şi, Doamne, e vorba chiar despre serotonina adevărată: acel hormon insignifiant, secretat direct în sistemul nervos central şi declarat oficial responsabil de neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii. Or, cunoscut lucru, nivelul de serotonină în compoziţia sîngelui persoanelor îndrăgostite şi al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai scăzut decît în cel al subiecţilor “normali”. Odată şi odată trebuie să fac dezvăluirea, aşadar. Altfel simt că voi exploda. Mai exact că îmi va exploda şi ultima rezervă de îndemînare mortală, inevitabil latentă în toate corpurile terestre perisabile. Probabil aşa se simt toţi acei care iau ilegal cu sine, în Ziua Judecăţii de Apoi, o taină străină ce nu le uşurează sub nicio iotă purificarea premergătoare următoarei reîncarnări! Timp de douăsprezece ori – pe toată durata anului calendaristic –, exact în perioada cînd luna îşi iese din matcă relevîndu-şi petele întunecate (de la resturile de serotonină neutilizate, rămase peste zi? Nu m-aş mira dacă oamenii de ştiinţă vor fi avansat şi acestă teorie!), Adono Costenar îşi consumă din plin beneficiile rezultate de la porecla ”supraterestru”, fără a poseda însă şi symbola: parola secretă (pentru atîţia muritori ignoranţi!) de trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibile. Aici observaţiile mele au atins cote perfect statistice! În timp ce sîngele oamenilor, înnobilat de dramele zilnice, obişnuieşte să curgă vertical din corpul femeilor în perioada ciclului, iar pe bărbaţi îi trage la podea constant din patul conjugal sau din micile tocmeli zilnice cu moartea (uneori şi cu iubirile pierdute la cărţi), la Costenar plasma roşiatică e distribuită variabil, scăldată preponderent în O3. Sîngele lui, lichefiat pînă la o stare gazoasă de o substanţă necunoscută încă ignoranţilor tereştri, porneşte de la tălpi, apoi se pierde pe parcursul funcţionării pulmonare, se întăreşte ceva mai spre creştet, pentru a căpăta forma alungită a capului devenită deja familiară: ca într-un mausoleu mirific cameral. În aceste zile speciale (pentru noi toţi, dar cu motivaţii atît de diferite sificiente să ne despartă ontologic!), văd cum omul meu iese – sau mai curînd ieşind – de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş, pe care o popu-

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

lează exclusiv împreună cu un papagal intens colorat şi un porcuşor de Guineea. Nu e nevoie să faci eforturi susţinute pentru a-l urmări. Personal ştiu că are privirea mai mult aţintită spre cer decît spre realitatea terestră, ieşită abrupt şi prea direct din propriul său umăr ireal. Vecinii săi expuşi − în modul animalic cel mai literal posibil − complexului Oedipus ori altor handicapuri iraţionale transmise de regulă prin contaminare socială, nu pot înţelege pînă la capăt două lucruri esenţiale: 1) ”de ce?”, la calităţile sale corporale şi mentale excepţionale, Costenar e un tip (încă) singur şi, bineînţeles, 2) ”cum de nu?” şi-a identificat Maya sa tangibilă, zeiţa feminină supremă cu funcţii preponderent de alăptare şi instrucţie (familiare încă vechilor greci pragmatici) şi doar pe plan secundar responsabilă de existenţa umană iluzorie (ca la vişnuiştii indieni)!

ar cine ar putea recunoaşte cum e să deţii – în aceeaşi palmă care bate şi mîngîie cu perpetuă fatalitate erodată – diferitele capete ale fenomenului ”Maya” şi, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii posedat de ”complexul lui Actaeon”. Actaeon, vînătorul legendar care, întîmplător şi la fel de proscris, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeiţa grecilor antici cu numele Diana. Legenda spune că, ”mînioasă, zeiţa l-ar fi transformat imediat într-un cerb”, ţintă accesibilă animalelor de pradă şi, mai ales, vulnerabilă obiectelor ascuţite: pornind de la săgeţile făurite şi încheind cu naturalii colţi de fiară. Sub această înfăţişare nouă şi inedită, nefericitul vînător a fost sfîşiat cu o cruzime turbată de către propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron, rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde şira spinării oricărui vis e frîntă adesea. Dar aşa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te rănească la capătul experienţei sau a utilizării lui prea îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puţin periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta solitudine. De aceea, printre lucrurile personale şi instrumentele ce îl ajută să îşi practice – cu decenţă zilnică presupusă – meseria sacră de meteorolog, inclusiv un trautónium moştenit de la părinţii decedaţi cu mulţi ani în urmă, Adono le-a permis acces nelimitat doar papagalului şi porcuşorului de Guineea. Primul are ”viză de reşedinţă pemanentă” în colivia cu grilaj metalic, iar al doilea – într-o cutie obişnuită de carton. Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet!) nu dă mai puţină valoare prieteniei circulante între toate forţele şi regnurile naturii. Într-o seară dintr-acele care încep să mustească de serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniştit prin cuşca sa lucioasă. Deja îmi imaginez cum îşi scoate gîtul, parcă pansat

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

89 cu pene colorate, printre una dintre zăbrelele lărgite ale coliviei metalice, strigînd sacadat în faţa ecranului deja stins: ”Te-Ve...Tiiii-Vi...Ti-Viiii...”. Acum ştiu că e timpul să îmi scot luneta... În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele deja familiare ale emisiunii ”National Geographic”, văd prin geamul lustruit cum Adono Costenar îşi prepară cafeaua ritualică de seară. Cînd sorbeşte conţinutul negru al ibricului abia luat de pe foc şi turant direct în ceaşca de culoare mov, o grimasă involuntară îi străbate faţa: cafeaua nu e atît fierbinte, pe cît e de concentrată. Va încerca şi astăzi să dilueze cumva lichidul dens şi amar. Costenar dechide uşa frigiderului şi, cu cealaltă mînă rămasă liberă, caută (nu fără o doză de disperare aristocratică evanescentă) acea cutie familiară din carton, pe care scrie cu litere de-o şchioapă cuvîntul “Lapte”. După modul în care o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte. Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei lovite de pereţii solizi ai coşului de gunoi: ambele goale. Nu fără o anumită doză de satisfacţie îl urmăresc apoi cum iese grăbit la non-stopul din colţul străzii, de unde îşi cumpără altă cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină îşi răsfrînge efectele halucinogene direct pe creştetul bărbatului, ca o steatoză de lumină – aşa cum se întîmplă la depunerea masivă de grăsime şi rezultată prin degenerarea unui ţesut uman.

înd intră în casă, Costenar e deja ameţit de-a binelea. Porcuşorul de Guineea e unica fiinţă care îl întîmpină, strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par parteneri egali din acelaşi ecosistem natural ori film existenţial. Încercarea repetată (şi puţin neghioabă, aş zice!) a lui Adono de a-şi turna lapte, direct din cutie, peste cafeaua neagră şi demult răcită, coincide cu efectele somatice de vîrf produse de luna plină. Pot jura că omul meu gîndeşte şi acţionează în transă. Spre (parţial!) marea mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcuşorul de Guineea aproape tot conţinutul tetrapacului. Imediat văd cum papagalul generează un zgomot gutural suficient de alert pentru a atrage atenţia a două patrule de poliţie, dar insuficient încît să fie de real folos partenerului său cu blană linsă şi lucioasă. În doar cele cîteva secunde care urmează incidentului neprevăzut, Costenar se pomeneşte lungit pe podea, înainte de a atinge spătarul de lemn al scaunului cu vîrful degetelor de la mîna dreaptă. Toată nebunia selenară care a urmat în continuare s-a desfăşurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută cu recuzita necesară pentru acţiunea incredibilă care a urmat. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît reproducerea evenimentelor nu ar face decît să imite rîgîiala postoperatorie care concurează consumul unei halbe de bere răcoaroasă. Mai întîi a apărut o nălucire, parcă rătăcită din metamorfozele magice ale poveştii ”Cenuşăreasa”, dar cu o tentă neşteptată mai curînd eroică decît erotică: porcuşorul de Guineea, bietul animăluţ de

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

V A T R A˘

CHIOREANA

companie solitară, pare cuprins parcă de un soi de letargie cosmică generală, urmată imediat de o convulsie artistică parţială. În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu aceeaşi viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele umană. Eu însumi am fost nu puţin scandalizat, văzînd cum piticania repulsivă se transformă (direct pe retina mea dilatată de uimire sau de excitare, e o chestie care mă depăşeşte!) într-o blondă apetisantă şi sexy, valabilă în toate etapele de cumpănă ale masculinităţii. La rîndul său, ochii languroşi ai demoazelei, despre care cîteva clipe în urmă nu ai fi zis nici mort că puteau aparţine unui animal cu blană linsă şi lucioasă, acum străpung ca nişte faruri de Ferrari FXX întunericul format pe cale artificială. Ce mai? Alte falii de accesibilitate semantică echivocă într-o minte capitonată cu naraţiuni publicitare de gust îndoielnic! Dar nu la fel păţeşte pe cîmpul războiului şi recrutul visător, care poate confunda cu uşurinţă steaua de Mareşal cu cea de Sergent începător? Acum ţine-te bine, frate! Minunile abia îşi încep marea lor paradă, mai exact să se dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceaşca plină de cafea concentrată (pe care Costenar nu a reuşit să o dilueze în cele din urmă) apare o altă nălucire, la fel de erotică, care treptat se încheagă în trupul nud al unui negru african. Ştiu că în acest caz nu pot să greşesc prea mult: forţa lui impresionantă dar genuină dublată de nările umflate care filtrează aerul din jur ca un mecanism german autentic îmi amintesc pe dată de eroii mei preferaţi din lecturile romanelor cu sclavi, iniţiate încă pe timpurile copilăriei mele neautorizate de partidul comunist. Or, emanciparea bruscă se pare că comportă şi ea nişte riscuri specifice, chiar dacă istoricienii profesionişti atrag atenţie mai mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la blondă cu aceeaşi repeziciune cu care s-a ”materializat” din ceaşca cu cafea: precum Afrodita din spuma mării. Aceasta, adică blonda naturală – şi nu zeiţa greacă a frumuseţii! –, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate planurile maciste ale specimenului mascul. În mentalitatea sa originară bestială, negrul desigur nu înţelege care e motivul acestui rîs obraznic şi totodată nu mai puţin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită în jur şi zăreşte colivia. Tipul zîmbeşte cu o doză absolut permisivă de nedumerire, luminînd toată camera cu sclipirea intensă a dinţilor săi albi, care nu au cunoscut cariul industrializării forţate. Cu degetele mîinii desfăşurate direct peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negroidul îl scoate rapid pe bietul papagal din cuşcă, punîndu-l, cu aceeaşi dexteritate nativă, în zona sa genitală intimă. La fel de fulgerător, papagalul îşi lungeşte extremităţile şi se transformă într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creţ şi vopsit în mai multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid îşi pîlpîie rapid irişii pigmentaţi

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

cu galben: acum priveşte mult mai neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc organ sexual.

ucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această scenă (mai curînd incitantă decît melodramatică!) putea să fie doar unul cu putinţă, fapt care s-a şi întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul ţăndărilor împrăştiate în jur au avut un efect cel puţin tonifiant, dacă nu chiar hagiografic: evident pentru “eroul” meu lovit de efectele lunii pline. Imediat cum se trezeşte din transa de o jumătate de oră, Adono face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimile picături de lapte, pe care porcuşorul de Guineea tocmai reuşeşte să le lingă cu dexteritate nebănuită la un reprezentant al rozătorilor. Aşa cum stă lungit, Costenar ridică cutia goală şi o aruncă la coşul de sub chiuvetă. Acum trezit şi revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos. Abia atunci observă că uşa de metal a coliviei e deschisă. Papagalul umblă neliniştitit dintr-un colţ în altul, repetînd fără răgaz ”lu-na... luuuuu-na...lunaaaaa...”.

acă l-ar privi mai cu atenţie, Costenar ar putea remarca, fără legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar înţelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui (terestră, acum

pot spune exact). Încă ţinînd ceaşca goală în mînă, Costenar priveşte repede afară. Rămîne uimit pentru o clipă, aş putea spune că chiar imobilizat (mental): din colţul de jos al lunii curge o substanţă lichidă, cu reflexe şi spumoase de lumină albă-albă. Cu ochii larg deschişi urmăresc şi eu, mai curînd imobilizat (în transă!?!), cum bărbatul urcă de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş. Ajuns chiar pe acoperiş, îl văd pe Costenar cum îşi întinde iute ceaşca sa mov, pictată cu motive pastorale, marginile căreia, preţ de numai două secunde, debordează de cel mai pur lapte natural. Atunci îmi caut şi eu, instinctiv, vasul mic de porţelan din care îmi sorbesc de obicei dejunurile frugale şi, mai ales, solitare. Cu vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de toarta tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să deschid geamul ermetic al camerei de la subsol. Dar imediat mă văd obligat să renunţ, realizînd că noi doi – eu şi Costenar – am atins evoluţii diferite ale aceleaşi maladii şi, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă surprind că reflectez aproape cu voce tare: ”n-ar fi rău deloc, fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi găsesc o chirie la un alt etaj şi într-o altă clădire şi, cine ştie, poate într-o altă viaţă”..!

Vasile E. Lupşe

Străin secat de iluzii Toamnă într-un sat cu un singur număr de casă Rouă picură dimineaţa Copacii verzi urcă-n albastru, nămoluri calde ies la suprafaţă, învăluire uimitoare-n amiază stătătoare, clocotitoare-n urechi.

Străină secată de iluzii viaţa Străin secat de iluzii nu mă tem de viaţă şi nici ea de mine fugară ca egalităţi sufletistă fără cap suferind ca spontaneitate amărâtă copila căruntă conglomerat nefericirii râsul bosumflat sera de la cer la pământ nuca prinsă de carii.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Poetul la poet Nu-mi scrie nimeni mă citesc pe mine distribuitor de saluturi transpirând albe perlate respiraţia mamei de acasă Coruia douamiistă poetică expresie Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord curea încrustată timbru uscat.

Neprescurtare Scriu cuvintele întregi şi dincolo de iniţiale şi fără orice fel de puncte cuvinte-titluri ca să nu fie pierdute înălţimi prea uşoare şi să se supere mâine fete nedestrămate par a nu uita să nu se supere mâine.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Adrian Pop

uneori, dincolo de versuri

Poem octombrăratec

Lacrima profetului. Solie poetului

Din frunze ce se-nchid în amănunte De prin păduri ce-şi stivuiesc tăcerea O vietate dintr-un vârf de munte Începe-n lume-a şti ce e durerea Departe de tumultul casei unde Mijise ochi şi-şi începuse rostul Domesticit nicicând n-a fost să fie Deşi în lume rătăcea ca prostul Trecând peste iluzia de-o clipă Tribut plătit încrâncenării sale A retrăit un anotimp cu zâne În burguri falnice, medievale Un soi de anamneză nelăsată În voia sorţii de mulţimea caldă Îi face pe-amândoi să mai revadă Un vultur, ce-n lumină blând se scaldă Un negrăbit urcuş al luminării Îşi face loc, tot mai adânc, sub pleoape Spre peştera tăcerii şi-a durerii Ce e, mereu, cu câte-un pas aproape Iar drumul, din triunghi către spirală Îşi cere propriul drept către răbdare E toamnă, bucuraţi-vă prieteni, Vine o iarnă pentru toţi, cu Soare!…

pe vremuri cînd ţeseai izvoade şi reuşeai în gînd să-ţi plimbi greşeala de-a tăcea prea tare urmînd o lebădă cu nimbi

Terestru plai, transmitem din rai... am regăsit sub stîncă un poem din alte vremi venind cu multă trudă doar cîteva cuvinte din blestem şi-un epilog rostit în chip de rugă… rotită-n creste ori ferită-n văi e ultima pendulă ce măsoară cortegiul suplu-al fluturilor săi rămaşi din lumea umbrelor pe scară… iar adăpost din frunze şi-ntrebări îşi vor clădi mai jos sub coastă nerisipiţi de vînt şi negre zări urca-vor iar spre nemurire-albastră…

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

neasemuit păreai, cum nimeni pe lac, sub sălcii, ca din sfinţi erau doar oamenii pe care ai coborît să îi alinţi şi nu e-ntîmplător că, poate, e rima scoasă din tenebre un nouă ori un şase veşnic nu vor veni să te întrebe… îşi amintesc cei mulţi de tine şi au nevoie să le spui Dincolo, dacă trec cu bine… urca-vor spre profet … statui? …

Dincolo de versuri Uneori, dincolo de versuri, sînt cioburi fierbinţi de lumină… ostoite de şuiere ce nu-şi uită menirea… eoni săgetaţi de eoli … aşteptarea penelopelor, trufia amazoanelor, ochii închişi ai profetului, aedul cu lira coborînd în infern… ispita rimei pe calea de tren cu traverse sparte şi linii paralele pădurile nebune cu licurici adăstînd potecile necălcate, aşteptînd… pînă cînd…

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Radu Suciu

Ferestrele uitate (fragmente de roman)

ă amuză faptul şi iscodirea lor. Ne cred naivi fără pereche. Ne mint, ne înşeală când le pică, surâd de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Stau sobre, neclintite, încrezătoare-n puterea lor de a convinge, că ele sunt de neînţeles pe lume şi că bărbaţii toţi sunt nişte mari rataţi, ce le bat, le înjură, le oglindesc faptele. Pe bună dreptate, astea or fi meritele lor, iar dacă odată în viaţă ar asculta de un bărbat înţelept nu ar mai fi atâtea căsnicii răpuse, iar iubita nu v-aţi mai găsi-o într-alt pat. De mic cutreier lumea-n lung şi-n lat şi tot mică îmi pare. Mereu, oriunde mă găsesc dau peste o uitată cunoştinţă. Mă bucur că pe orice petec de pământ nu sunt aşa străin în straie şi-n limbă, şi-mi găsesc mereu tovarăşi, chiar dacă în jurul meu oameni nu există şi dau mereu doar peste căţei derbedei de pe maidan lătrând în eglezeşte. Eram porcul pe care femeile îl aşteptau de-o viaţă. Eram monstrul care le strivea visele sub tălpile mele cu platfus. Tânjeau să mă cunoască, doreau să plângă, să râdă, să se chinuie, să simtă cu adevărat că trăiesc, doreau ca o dată în viaţa lor să simtă durerea, ca arse pe rug. Din coapsele lor curg dulceţuri, din coapsele lor curge rom, din coapsele lor vă înfruptaţi voi toţi veseli, bărbaţi fără cruce. Fiţi blestemaţi cei care nu înţelegeţi şi ultima curvă ce vă dăruie plăceri. Nu merită să le iubiţi, să le plângeţi, să ajungeţi la suicid. Prostiţi-le, minţiţi-le, înşelaţi-le, nu în felul în care o fac ele, ci mult mai frumos decât şi-ar putea închipui o biată hoaţă. De-aş fi ca alţii, mai prostuţ, să primesc acel dar de la o iubită, cum îl primiţi mulţi dintre voi, pe o tavă de argint, servind minciuna, îmbrăcată în cămăşi de viţă de vie, iar voi toţi savurând-o în tihnă, înfruptându-vă hulpav din ea precum v-aţi bucura de un adevăr. Ele toate m-au iubit, deşi mereu erau nişte trişoare, încercând să mă strivescă sub cupola minţii lor bolnăvicioase. Nedorind să fiu părtaş la vre-un delict de-al lor; pe câte una care îmi era mai dragă o schinjuiam pasionat, mirându-mă cum poate geme o vulpe deşirată în neant. Mi-aş dori să fiu acel smintit printre nebunii cronici, să mă plimb pe coridoarele pline de urină, să privesc amorţit nebunul ce se uită fascinat la tavanul mucegăit, vorbind cu îngerii Domnului într-o altfel de limbă înţeleasă doar de îngeri şi el.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

in când în când sunt strigat pe nume şi nu pe acel nume familiar care îl port cu atâta mândrie precum un păun. Din când în când sunt strigat pe nume: Nebunul, şi-ntorc capul şi privirea pierdută. Mă aflu debusolat într-o lume cu oameni ipeni şi curaţi. Visam să fiu acel bolnav dintr-un ospiciu antic, să umblu desculţ, gol puşcă, cu ceară în urechi, pielea mirosindu-mi a nebunie diavolescă, să pot să zbier orice silabă tare, să pot să-mi frec iscoada sfântă, ignorând acele vedenii monstruoase cu care trăiesc, privind surâzând asemeni nebunului ce sunt, spre boala mea şi-acelora ca mine, ştiind că nebunia nu-i o boală, puţini sunt cei fericiţi să o aibă, bucurându-se de forma ei. De-aş fi adunat toate tâmpeniile scrise maimuţelor fără scalp azi eram un poet tot la fel de sărac dar purtam şi eu alte zdrenţe mult mai moderne timpului meu de pus la proţap. Mereu mă bucur de un noroc fără pereche că ultima de pe pământ pe mine m-a găsit pe lumea asta, să-mi calce sufletul cu tocurile tăioase din badog, să mă privească răpus sub noptiera cu lampă vagă, lingâdu-mi carnea sufletului, tocată măruntaie, privindu-mă triumfătoare, în gândul ei: am mai răpus o bestie ce avea să procreeze aceeaşi progenitură de bărbat. M-a omorât cu un ultim glas, şoptindu-mi: “ai fost cel mai prost în toate din toţi pe care i-am încercat.” Dacă joci rolul omului bun lumea toată te va sfâşia precum o fac hienele cu prada prinsă, devorându-ţi şi ultimul şfanţ de bunătate. Dacă joci rolul nebunului neştiutor lumea toată te va ignora şi va trece pe lângă tine. Dacă joci rolul naivului toţi te vor încăleca, vor sta la coadă întrecâdu-se care să te prostescă mai tare. Cine a spus că trişor nu e bine a fi? Întotdeauna vei fi apreciat şi lăudat. Lumea iubeşte ridicolul, adoră vulgaritatea, venerează răul. Aşa că, fiţi acele personaje negative în timpul misiunilor existenţiale şi buni cu voi înşivă. Viaţa mi se tot schimbă, mutându-mă dintr-o ţară în alta, dintr-un loc în altul, dintr-o cameră în cealaltă, de la o iubită la alta, de la o amantă la alta, de la un prieten la altul, călătoresc mult, mă odihnesc puţin, de prea puţine ori mai ajung să savurez câte o noapte albă, să beau un pahar de tărie bun, lingâdu-mi mustaţa de gustul ei impunător, scrâncind din dinţi, şoptindu-mi: asta-i viaţa păunului plin de culori.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

er mereu Domnului mai multă suferinţă decât orice pământean, pentru că greului vieţii, mereu îi surâd şi mă joc cu el. Sunt masochist desemnat, deci ador traumele vieţii. Plin de răni mi-aş dori să fiu, mereu istovit, cu crucea Golgotei în spate, să fiu pus în juguri la fel ca măgarii, să fiu târât prin mlaştini, murdar şi zdrenţuros, să-mi fie îmbibată până şi moartea în eterul distrugător, să-mi aduc aminte totuşi cu drag de viaţa de aici, ducându-mă către cea de apoi, schilodit, am fost unealta şi catârul cel sfânt al lui Dumnezeu. Am fost conceput de o femeie fără exterior, fiind toată creată din suflet şi inimă bună şi un bărbat frumos ca un soare, zvelt şi voinic, falnic şi verde, precum un brad. Iubindu-se cei doi în neştire, s-a dovedit că ovulele şi spermatozoizii, în aceea zi de sărbătoare, au dansat, au băut, s-au simţit bine şi au comis acel dulce păcat, am ieşit eu, derbedeul, nu din pântecele acelei femei bune, ci din pântecele acelui bărbat, semănând leit cu el, doar că el are altă vârstă spirituală şi eu tocmai sunt învelit într-un scutec. Când plânge acel bărbat plâng şi eu asemeni lui, cu aceleaşi urlete ameţitoare. Când se mai îmbată, mă îmbăt şi eu, noul venit pe lume. Când o înşeala pe mama, o înşel şi eu. Ăsta mi-e tatăl, ăsta sunt eu. Biata femeie rămâne tot bună, spălându-ne nouă, mie pielea în băi de tărâţe, iar lui vestonul plin de fapte nesăbuite. Aşa i-a fost dat femeii să chinuie: şi cu un artist, şi cu un copil zvăpăiat. Voi, talentaţii, voi, minunaţii, tornade ale scrisului ales, voi cei care seduceţi până şi umbra, voi care sunteţi de neatins, voi care ne tulburaţi gândurile cu marea voastră tâlcuială, creând mereu rând după rând neobosiţi şi veseli, alteori trişti. Ne mai luaţi şi din iubite, că voi deţineţi supremaţia cuvântului, orânduirea versului frumos. Pictând soţiile altora nud în poeziile voastre, pline de adevăr. De ce nu vă e milă de noi cei de rând, coloşi ai poeziei, fiind aşa mulţi, atât de buni, de neînvins, de ce nu vă gândiţi şi la noi? Daţi-ne pace şi nu mai murmuraţi cu vocea gândului vre-un vers de izbândă când a voastră e lumea şi Domnul. Voi nu sunteţi traşi la răspundere, deşi comiteţi delicte cu nemiluita iubind mereu femeia altuia în poezia voastră înălţătoare şi gravă. Şi Domnul tot vă iartă, şi aveţi norocul de a vă alege voi, ori raiul, ori iadul. Mi-ai spus că devenim banali odată ce repetăm frumosul, domnişoară cu licăreli în priviri, frumoasă ca ziua, tăioasă ca noaptea, caldă ca vara, rece ca iarna, îmbracată mereu şi-n vară şi-n iarnă, uitând că şi celelalte anotimpuri au un veşmânt, au un cânt la fel de frumos ca şi cele pe care te-ai obişnuit să le porţi. Între vară şi iarnă, să nu uiţi, mai e şi o toamnă, o primăvară de temut, şi când vei şti să îmbraci şi anotimpurile rămase, caută-mă atunci, dacă nu, nu doresc să mă mai cauţi vreodată. Iar atunci vei inţelege de ce nu putem fi banali, de ce poeţii sunt altfel decât ceilalţi oameni, deşi sunt şi ei făcuţi tot

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

din carne şi patimi. Vei şti că ei au strălucirea, şi ei te iubesc cu alte mâini, cu alt suflet şi altă inimă, plină de culori diafane pictate pe scoarţa terestră a scalpului peşterii lor. Dar, tot banali suntem şi noi, îţi dau dreptate, fragedă doamnă; de multe ori ne repetăm în idei, ne încurcăm în viaţa noastră şi-n propriile curse puse de noi, ne împiedicăm de multe ori în pragul de la uşă treji, plutim în fiecare anotimp din zi, iresponsabili suntem şi noi, catalogaţi banali. Uităm să ne mai întoarcem la neveste, uităm întotdeauna copiii la creşe, uităm gustările pe plita de aragaz, suntem un pericol şi pentru noi înşine, domniţă scumpă. Poeţii sunt făcuţi să rămână orfani, vieţuind singuri printre tirani, n-o să-i înţeleagă nicicând oamenii ca voi. Ăştia-s poeţii, pleve sensibile, sentimentale, ai lacrimii vieţii scurse pe lumea incoloră a unei luni de mai.

rai o umbră când te-am întâlnit, plină de gropi în faţă. Păcăleai orice trecător astupându-ţi şoselele feţei cu acel bitum femeiesc. Aveai atâtea răni în piept, erai atât de mutilată şi ochii iţi stăteau pieziş, spălăciţi de-ai vieţii soartă şi toţi încă te iubeau aşa, ruină ruginită ce aveai atâtea mărăcini, urzici în gânduri. Mă împiedicam adesea în scaieţi mari cât mine şi mă ustura amarnic pană ce pielea îmi roşea. Primeai mereu cadouri scumpe, ciocolate fine, pe gustul meu, ce mi le dăruiai la rându-ţi mie. Şi erai pătată tare şi de multe mâini îmbrăţişată, de multi bărbaţi atinsă şi ţie îţi plăcea aşa. Nu ai lucrat o zi în viaţa ta şi ei toţi luptau pentru ruină, ei toţi doreau să te întreţină, iar tu le zâmbeai firesc, în parte le făceai orarul şi lista cu cele necesare. Iar ei ştiau unul de altul, dar te iubeau nespus şi nu puteau a-ţi opri vreunul glasul şi jocul, ei te iubeau şi tu îi iubeai pe fiecare în parte jucând şi schimbând menuetul vieţii, lejer, precum îmbrăcai acea lenjerie ispititoare cu multă încredere în tine. Ştiai că viaţa de vampă nu va dura o veşnicie, dar nu-ţi păsa şi nu te oboseau vizitele lor, ale acelora care erau şi aveau să vină încă. Vei sfârşi eroină, te vor plânge mulţi şi cei care s-au bucurat de tine, şi cei care se vor naşte şi vor auzi de tine, vei rămâne un simbol, o legendă mereu vie de care bărbaţii îşi vor aminti cu dor, iar femeile cu neputinţă şi ură, că nu au putut juca niciodată rolul tău de soţie şi ruină în acestă viaţă. E o invidie părtinitoare, iar tu de acolo de sus veghind, nu ai lăsat nici o discipolă sub soare să mintă, să înşele precum o făceai tu în timpurile tale glorioase. Erai atât de admirată şi asta te chinuie şi nu-ţi dă pace, te bântuie ura că n-ai lăsat decât suflete moarte şi ai îngropat mereu inimi vii în pământul ce nu cunoaşte iubirea acelora care s-ar fi sacrificat oricând pentru tine fecioară. Asta ţi-e plata, du-ţi pedeapsa dreaptă şi demnă şi nu uita că acel copil cu ochi de căprior şi plete arămii, tu l-ai iubit, tu l-ai avut şi ai plecat cu inimă rea că nu ai putut îngenunchea o nouă generaţie. Ai început să zbieri, să dai în dreapta şi în stânga. De ce doar copiii sunt în stare să facă ruinele să plângă de dor şi de iubire şi bărbaţii maturi sunt incapabili să umple golul copilului?

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ana Bisztricki Florian

Ce molcomă desfăşurare... ÎNSPRE LEGENDĂ Mă-ntorc înspre legenda mea cu zâmbet de copil adormit pe-o raza de stea În nelămurirea sa albastră, zace-n cuvântul argint o lamură dintr-un gând nerostit O aripă poartă culori despre înger, alta, cu fibra de timp lămurită miroase a braţ de pământ vinovatul, de fapta - cuvânt Între coborâre şi înălţare, cumpăna unei legende uitate poartă amprenta verticalităţii.

ATÂT ERA… Atât era. Ea, Un petic de cer Închis în mocirlă… Al cui era cerul ? Când Dumnezeu Zâmbea albastru, Trist, încătuşat de uitare, Au venit ei… Şi-n goliciunea oarbă De suflet, l-au călcat, Încercând să ucidă Albastrul divin. Dar Dumnezeu N-a murit ! A înflorit mai înger într-un petic de cer ce-şi purta iubirea logodită cu atributele uitării…

UNDEVA În iarbă, Înfrăţită cu furnicile Miezul fiinţei mele, Ar putea fi absorbit de Univers.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

În legănarea pioasă a ierbii, Un greier se răsfaţă în cântec. Undeva, Se naşte toamna Într-o frunză. Într-un nor, Se-ntâmplă o lacrimă. Pe pământ se răstoarnă lumina. În umbra fiinţei mele, Gândul se- ntoarce-n Cuvânt.

ÎNTÂMPLAREA FIINŢEI

Cu care-ai minţit! Toamna s-adună, Toamna se pleacă, În verbele toamnei, Cuvântul se-neacă.

DESCÂNTEC DE JOC Timpul din pasul tău stâng Mă apasă-n joc nătâng. Încerc pasul înapoi Din el moare clipa-n noi

Prea mult, Prea mult eu! Poate un Lucifer Ce şi-a-nmuiat aripa în revoltă, Ispitindu-se prin alţii pentru sine, Rătăcindu-se de sine pentru alţii, Frângându-şi aripa de zbor prea-ndrăzneţ Şi răstignindu-Te pe Tine la răscruci.

Nu-nţeleg nimic şi-ncerc Să iau clipa îndărăt,

Ce palidă devine aducerea aminte!

Când eu plâng în pasu-ţi stâng!

Doar Tu, Doamne, ştii Întâmplarea fiinţei mele!

TANDREŢE

DECLIN DE TOAMNĂ Ce molcomă desfăşurare! În timpul cuminţit Se adună, se pleacă În clipe fugare Verbele toamnei. Se declină molcom melopeele, Se pierd în valsul toamnei. Toamnă frumoasă, Toamnă nebună! Cu valsu-ţi de frunze Dansezi în furtună! Toamnă în timp, De timp cuminţit, Ia-ţi verdele palid

Să o-nalţ în cânt sublim, Dinspre nor, înspre senin. Să-ţi iau palmele alint, Să te-nchid într-un descânt, Nerostit de vreun cuvânt, Ne-ntinat de nici un gând,

Sprijinită de pleoapa amurgului Râde ziua în braţele toamnei. Despletită tandru, se scaldă în timp Şi-şi usucă trupul cu lumina ochilor mei. - Mi - eşti dragă că semeni cu Universul! mi-a spus apoi copacul… Dar frunzele au lăcrimat pe timpul nostru Şi l-au întors spre toamnă. Fără timp, fără timp Semeni cu Universul! Doar tu, dezbrăcată de timp, Eşti unică, tu, filă de Univers!

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan B. Marcus

Cântec despre iubire şi iertare Nu mai pot cu tine să mă-mpac

Nu-i zadarnic lumea s-o iubeşti

Nu mai pot cu Tine să mă-mpac sau să cred că Te-aş putea ierta pentru că-ntr-o viaţă de damnat ai sădit seminţe dintr-o stea.

Nu-i zadarnic lumea s-o iubeşti credincios tovarăş să o ai pe drum când pe marea vieţii încă mai pluteşti şi corăbierul ţi-e prieten bun.

M-ai aprins precum o lumânare care noaptea arde în fereastră luminând a vieţii grea cărare pentru cei flămânzi să Te cunoască.

Ca un far în mijlocul furtunii lucruri şi fiinţe te-nsoţesc arătându-ţi care-i rostul lumii şi cât toate-n viaţă preţuiesc.

De aceea-s azi străin de toate şi mă-mpac atât de greu cu mine pentru că pe drumul înspre moarte doar iluzia că Tu exişti mă ţine.

Iar de-s ochii limpezi ca să vadă şi cămara inimii ţi-e plină o să simţi cum lumea-ţi cade dragă şi cum tu devii în ea lumină.

Toate le primesc cu împrumut

Câţi ochi avizi de-ai zilei zori

Toate le primesc cu împrumut lucruri şi-ntâmplări deopotrivă din augusta mână care-a vrut poarta veşniciei s-o deschidă.

Câţi ochi avizi de-ai zilei zori cu pleoapele de lacrimi pline te roagă clipă să cobori din pacea nopţilor senine.

Ne-nsemnate-s toate câte vin ochii să ni-i umple de mirare câtă vreme-s pline de venin sau de voluptăţi fără hotare.

Să pui pe buze-un cântec nou despre iubire şi iertare un stins şi-nmiresmat ecou ce arde-ascuns în fiecare.

Iar dacă ceva rămâne-n urmă semn al vreunei bucurii furate gheara nemiloasei morţi o curmă sau le ia cu împrumut pe toate.

Câţi ochi ar vrea să fiţi de-o seamă când puntea visului o treci s-asculte noaptea cum te cheamă sau cum te lasă toate reci ?

Spune-mi vântule de seară

Frumoase trupuri ce umbriţi cărarea

Spune-mi vântule de seară ce stârneşti în valuri norii înspre ce tărâmuri iară sufli ca să-ntâmpini zorii?

Frumoase trupuri ce umbriţi cărarea de-al frumuseţii astru luminată al vremii val vă-mbracă în uitarea ascunsă-n formele de altădată.

Oare zarea vrei s-o-nvălui în parfumul brizei tale sau iubiţilor te dărui să-ncălzească trupuri goale?

De-o pricepută mână modelate pe-albastrul cerului sunteţi un vis în care timpul năruie palate clădite pe-al iluziilor Abis.

Câte lacrimi şi suspine din cuprinsul nopţii reci le aduci mereu cu tine ca să nu se piardă-n veci?

Din armonia formelor perfecte v-aţi risipit prin tot ce ia Fiinţă umplut-aţi sufletele cu regrete şi ochiul Providenţei de căinţă.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Mircea Crişan

te iubesc în nuanţe ***

***

la nivel teoretic dragostea nu-i decât intimitate în varianta ei cea mai complexă

noi cei care ne iubim uneori incomod să cerem cerului să ne mai toarne un rând şi să ne toarne torenţial unul spre altul să putem să ne dăm seama că-i mult mai incomod să nu ne iubim uneori

*** mi-a plăcut enorm când am aflat că Dumnezeu se simte dator să te ajute şi chiar să-ţi deschidă drumuri dacă ai curajul să porneşti pe căi nebătătorite şi chiar dacă atunci nu ştiam mi-a venit să-mbrăţişez cerul când am început să-ţi spun cât te iubesc

*** treci zilnic prin tot ce-i epavă în mine pentru că doar tu ai darul să-mi arăţi că lucrurile nu se iau de la capăt ci se continuă şi se visează dincolo de somn şi de înjumătăţire apropo dacă ne mirăm deodată de cât lemn este în copac sau cât nefiresc e în noi nu înseamnă că înjumătăţim minunea

*** ca într-o consolare te iubesc pe nuanţe şi mi-am asumat asta la fel de indignat că nu numai aici pot să te am tern şi etern

Alexandru Subţirelu

sunt un călător

numărul

Sunt călător

Omule

Geneză

Sunt un călător prin al lumii sobor. Cu al meu dor mereu urc cobor şi văd cum trece clipa vieţii ca şi roua dimineţii

Omule, ia aminte destinul nu te minte. prin universul vieţii tale vor fi furtuni va fi şi soare, dar viaţa merge înainte purtându-ţi crucea cu luare-aminte

Când universul cântă cu mii de orchestre simfoniile celeste, atunci din jocul magic al muzicii şi luminii, se nasc lotuşii şi măslinii.

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

Aurel Pop

Dialog cu prozatorul Ion Boloş “De altfel, mineriadele depun mărturie că revolta din 1989 nu ne-a schimbat şi că în codul nostru genetic există o iertare apropiată extincţiei biologice”. Aurel Pop: Domnule Ion Boloş, permiteţi-mi „să vă consult” eu, de data acesta pentru că am observat că aţi trăit şi trăiţi intens fenomenul literar, dovadă vârsta la care aţi debutat revuistic (19 ani) cu proză în revista bucureşteană „Luceafărul” (1968) apoi anul acesta împliniţi vârsta cristică de la debutul editorial cu volumul „Fântâna vulturilor” (1978), acel debut răsunător încununat cu Premiul de debut al Editurii Dacia, urmat de romanul „Întoarcerea fiilor” (1982), alte apariţii editoriale. Mergând pe mâna lui Radu G. Ţeposu, criticul literar care remarca tematica romanelor dvs.: „obsesia trecutului, a genealogiei, a interiorităţii tulburi” iată „procedeele la îndemână” pe care le-am putea folosi în acest interviu pentru a lumina „faţa nevăzută” a acelei perioade. Ce ziceţi de „întoarcerea” filelor acelor ani? Ion Boloş: Să luminăm părţile care se pot lumina precizând că de la începuturile literare şi, mai ales, după debutul din revista “Luceafărul”, având girul scriitorului Fănuş Neagu (“D-zeu să-l odihnească în pace!”) care m-a publicat fără să mă fi văzut vreodată şi pe care nu l-am întâlnit nici măcar fortuit până în 1983 când, aşteptând să fiu confirmat ca membru al Uniunii Scriitorilor, am avut şi el şi eu de îndurat tactica comunistă prin care, când urma să te desparţi de un dinozaur, fie el politic sau literar, îi acordai un premiu şi te despărţeai, cum s-a întâmplat cu Mihai Beniuc, de care jumătate sala se despărţea în tăcere, pe când cealaltă jumătate “beneficia” de apostrofările şi chiar injuriile adresate de Fănuş Neagu şi celor din prezidiu. Întâi intuitiv şi sub povaţa tatălui, am urmat cele două căi, studiind medicina precum şi cea de scriitor într-un context cultural şi ştiinţific reprezentat de Centrul Universitar Cluj Napoca, centru reprezentativ pentru toţi transilvănenii. Aşadar, am abandonat colaborarea cu “Luceafarul”, care, între timp se manifesta tot mai dogmatic comunist, având conduceri numite de partid, începând să frecventez “Cenaclul Echinox”, concomitent cu cel de pe lângă revista “Tribuna” comparând şi apreciind ce era de apreciat în ambele tabere. Cât despre regretatul şi impetuosul critic şi social şi literar al societăţii post comuniste pe care-l reprezenta Radu G. Ţeposu, menţionez că am redebutat în revista “Echinox” în acelaşi număr şi pe aceeaşi pagină, putând confirma că “m-a citit bine” în întregul meu demers literar. În paranteză fie spus, nenorocirea care l-a lovit pe Radu G. Ţeposu este o tactică tipică societăţii comuniste care se debarasează de oamenii incomozi prin binecunoscuta metodă a “sinuciderii”, lucru care i s-a întâmplat şi promiţătorului critic. De altfel, metoda se pare că a fost folosită şi la decesul altui critic renumit – şi îl numesc aici pe Laurenţiu Ulici - la care nu s-a putut preciza niciodată cât a fost accident şi cât a fost intenţie. Am ramas noi, transilvanenii în bătaia vântului prin moartea celor doi critici, de cărţile noastre

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

ocupându-se accidental critici care, îndeobşte, se aflau grupaţi în jurul celor care trăiau şi scriau în Bucureşti. Apropo de “Întoarcerea fiilor”, trebuie să vă spun că a cunoscut cel mai mare tiraj scoţându-se 30.000 exemplare. Aveam două cărţi şi pentru a fi primit în Uniune trebuia să fi publicat cel puţin trei cărţi, încât am renunţat pentru moment la editura clujeană, dând asaltul la cel puţin două edituri bucureştene. A. P.: Cu permisiunea dvs. voi da alt sens titlului cărţii; aşa că povestiţi-mi câte ceva despre „Vizitele necunoscutei” (1983) pentru ca tinerii cititori ai revistei „Citadela” să cunoască condiţiile în care scriitorul Ion Boloş a creat în perioada regimului totalitar. Sunteţi „tare de inimă”? Vă întreb în calitatea dvs. de specialist cardiolog. Aţi reuşit să descoperiţi intenţiile „necunoscutei”? N-aţi încercat să „consultaţi” CNSAS-ul să vedeţi dacă „vizitele” acelea au lăsat urme în arhivele securităţii? I. B.: Venise perioada de îngheţ total ideologic şi doctrinar iar cenzura se manifesta mai acerb ca niciodată, taman când încercam marea cu degetul la editurile din capitală. În acest context, am fost nevoit să asaltez editura “Albatros”, condusă de Mircea Sântimbreanu, cu cel puţin cinci manuscrise ca să reuşesc totuşi să public ceva. Am imaginat tot felul de strategii pentru a îmbuna referentul, care trebuia să dea verdictul ca o carte să poată fi publicată sau ba. În acest context, am cunoscut pe cel pe care îl consider că a fost un şoim al patriei devotat, un utecist înflăcărat şi un critic îndoctrinat în cel mai înalt mod cu putinţă. Referatele întocmite la trei dintre manuscrise stau mărturie – aşa cum spunea Mircea Scarlat, că s-ar fi păstrat în arhiva editurii şi din care a reieşit, sub pretext de contestare publică că nu-i posibil să public la o editură pentru tineret la care, indignarea cititorilor, “avant la lettre” s-ar fi manifestat faţă de oricare dintre eventualele manuscrise publicate. Am adus în discuţie, atunci, un referat întocmit de Mircea Iorgulescu (critic decedat recent la Paris), prin care îi demonstram lui Mircea Sântimbreanu necesitatea deferirii manuscrisului altui referent decât cel pe care-l consideram “gropar al literaturii tinere româneşti.” Cu mare greutate, am reuşit din 300 de pagini să selectez volumul de povestiri “Vizitele necunoscutei”, care, în sfârşit, a fost acceptat şi faţă de care s-au manifestat favorabil, ulterior o serie de critici pe a căror bază am fost primit în Uniunea Scriitorilor. Aceea a fost perioada cea mai crâncenă în viaţa scriitorului Ion Boloş, perioadă în care, am impresia, că unele referate s-au îndreptat şi spre departamentul organelor care supravegheau în plan literar ceea ce se scria în România. Ca manifestare accidentală, trebuie să atrag atenţia asupra unei întâmplări care, peste timp, îşi va fi

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

CHIOREANA

dezvăluit rădăcini incredibile: casa în care am semnat contractul cu editura Albatros, aflată pe strada Baia Sprie din oraşul Baia Mare, se afla vis-à-vis de ceva care părea un magazin, mereu cu jaluzelele trase, şi faţă de care am manifestat curiozitate pe degeaba, până după 1989 când firma “Crescent” şi-a dovedit adevărata semnificaţie în tenebroasele afaceri securistice. A.P.: Eroii din povestirile dvs. sunt „predispuşi la reflecţii nostalgice, sînt nişte inadaptabili” De acestă dată vin şi vă-ntreb: pornind de la titlul romanului „Călători, ca apele” (1986) apărut acum un sfert de veac. „Apele” au trecut, iar noi suntem „călători” într-o Românie debusolată. S-a adaptat scriitorul Ion Boloş la vremurile pe care le trăim, vă menţineţi acea stare incomodă pentru cei din jur remarcătă de Radu G. Ţeposu în scrierile dvs.? Vom rezista oare în goana după senzaţional? (dosare întocmite de secu, lovituri sub centură, etc.) Cum vedeţi prezentul şi viitorul literaturii româneşti? I.B.: Am reuşit să public la editura “Dacia” un roman din viaţa adevarată a unui medic de ţară, faţă de care totuşi, când cineva de la revista “Steaua” din Cluj a scris despre acest roman, un redactor mi-a atras atenţia că, din momentul în care despre cartea mea a scris respectivul, să nu mă aştept să mai public ceva. Lucru perfect adevărat, căci n-am mai reuşit să înduplec nicio editură să-mi mai publice vreo carte. A.P.: „Iubeşte-ţi clipa” ne spuneaţi în 1991. După tot ce s-a întâmplat în cei 20 de ani, acum în 2011 vă menţineţi acea recomandare? I.B.: “Iubeşte-ţi clipa” nu este o recomandare precum nu este niciun îndemn vis-à-vis de romanul “Trăieste-ţi clipa” a lui Saul Bellow. Şi totuşi semnificaţia cărţii rezuma în faptul că nu este suficient numai a trăi viaţa, care, deseori, înseamnă numai a supravieţui şi duce spre axioma că, “dacă nu ţi se oferă condiţii să iubeşti viaţa, atunci se pune problema suprimării ei, desigur în funcţie de exigenţele fiecăruia”. În carte se lasă totuşi o portiţă, prin care se sugerează abordarea unor eventuale alte căi de urmat, păstrându-se în acelaşi timp înteresul nemanifestat public pentru o cale care, pe moment ţi-a fost interzisă. M-am întors astfel, pe calea medicinii abordând perfecţionarea în boli interne prin specializare şi examen de primariat concomitent cu un curs în specialitatea cardiologie, devenind specialist în Cardiologie şi ulterior medic primar în cardiologie. În acest moment, ar putea unii să întrebe cum poate cineva să reziste unei astfel de suprasolicitări. Nu le recomand aceste căi celor care nu se pot sustrage unor obligaţii sociale, unor agape şi oricăror altor stimuli de distragere faţă de căile alese. A.P.: „În numele tatălui”, ultima apariţie editorială (2010), titlul op-ului l-ar putea duce pe cititor pe o pantă greşită? De ce ne-am îmbolnăvit oare: de iertare sau neiertare? I.B.: “În numele tatălui” a fost un roman respins de Editura “Eminescu” după ce, iniţial apăruse în planul editorial din 1982, la Eminescu, sub titlul “Vulturii deasupra noastră”. Are cel puţin o dublă semnificaţie: pe de

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

98 o parte, rememorare, fără uitare, iar, despre iertare ori neiertare, răspunsurile trebuie căutate în comportamentul părinţilor noştri, care, între timp s-au stins şi nu mai pot depune mărturie. Romanul a fost scris cu intenţia să nu ne uităm istoria, mai ales a suferinţei care nu trebuie repetată la un popor veşnic plecat sub vremuri. Există câteva aparent întâmplări incredibile, prin care, cartea sugerează posibile rezolvări a unor situaţii trăite şi suferite de către oamenii acelor vremi şi care nu se pot aplica în cazul unui popor lipsit de reactivitatea care s-ar fi putut observa în cazul altor popoare din jurul nostru. De altfel, mineriadele depun mărturie că revolta din 1989 nu ne-a schimbat şi că în codul nostru genetic există o iertare apropiată extincţiei biologice. A.P.: Să vorbim „despre societatea ... „ pe care noi românii nu ştim să ne-o etalăm în faţa popoarelor Europei, mediatizarea negativă, avem o literatură care pătrunde greu datorită frecuşurilor dintre noi: scriitorii pe de-o parte, politicienii pe de altă parte. E oare produsul nostru cultural competitiv exportabil pe piaţa europeană ? I.B.: Cât despre “Societatea…post vitelor eroine” consider că, pe grupuri de populaţie nu ne-am dezbarat de obiceiurile de a ne pleca mereu sub vremuri precum supuşii de altădată nevoiţi să facă orice pentru a supravieţui. În legătură cu aceasta carte, după un fragment citit în Cenaclul de pe lângă revista “Tribuna” şi faţă de care oficialii s-au delimitat într-un mod categoric, dar care pentru ceilalţi a stârnit hohote de râs homerice, din partea prietenilor, mi s-a atras atenţia că nu sunt sub protecţia unor ambasade occidentale, cum erau unii dintre dizidenţii literari ai capitalei şi că ar fi preferabil să nu mai citesc asemenea proze satirice, dacă n-am cumva intenţii suicidale. Legea sponsorizării sub o altă formă sau alte prevederi ar ajuta enorm, dar în contextul post 1989 nu pot să nu-mi aduc aminte de dezamăgirea exprimată de Laurenţiu Ulici în legătură cu inflaţia de literatură proastă, publicată, în special, de exponenţii colaterali unor politicieni cu posibilităţi financiare enorme. Cât despre vârfurile literare, posibile a fi exportate, trebuie să ne străduim mai mult. A.P.: Credeţi că traducerea operelor e salvarea ieşirii din criză? I.B.: Traducerea operelor poate fi o cale de salvare şi ieşire din criză, depinzând de cel care face selecţia şi în numele cui sunt traduse anumite cărţi. Ca în vremurile de dinainte de 1989 au apărut o serie de activişti culturali care devin “scriitori reprezentativi ” prin autopromovare. A.P.: Trăind aici în Nord, suferiţi de complexul provincialismului? I.B.: Trăiesc în Nord, dar consider că, dacă ai o cale, ea trebuie străbătută, fără a da prea mare atenţie etichetărilor, adăugând că o carte se scrie o singură dată, în condiţii de mobilizare totală, de cunoaştere deplină, şi, în acest context, aş spune că “despre societatea…” nu aş reuşi s-o mai scriu cum am făcut-o atunci. A.P.: Ce proiecte literare aveţi pe masa de lucru?

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

99 I.B.: Aş dori să-ţi spun despre proiectele pe care le-am avut înainte de 1989: ca strategie, urma ca pentru fiecare carte publicată oficial să existe un contraroman care să reflecte “ adevărul şi calea” şi care ar fi urmat să fie publicate după… Poate că n-ar fi cazul ca, în contrapunere faţă de numeroşi cetăţeni care nu puteau să aprecieze că această societate comunistă va dispărea şi că, selecţia contraproductivă, ideologia primitivă cu supunerea necondiţionată faţă de un conducător care îşi pierduse spiritul autocritic, această cale nu poate dura. Poate că “vinovat” de toate îndoielile mele ar fi fost vinovată “picătura chinezească” pe care o reprezenta veşnica îndoială sădită de tatăl meu faţa de societatea existentă şi, mai ales, faţă de oamenii care o reprezentau; de la el, care cunoscuse războiul, îi întâlnise pe americani, suferise la întoarcerea acasă, trăise drama cotelor, a colectivizării şi, care cu ultimele puteri, mai credea că societatea în care trăia nu va dura. A.P.: M-aţi convins, … şi totuşi insist; ce aveţi pe masa de lucru ? I.B.: Mă gândesc să mai scriu doar după un imbold – impuls dat de realitatea înconjurătoare sau oferit de interior. A.P.: Credeţi în fenomenul de generaţie ? I.B.: Cred doar în destinul fiecăruia; că pe urmă vin constatatorii, grupează creatorii în generaţii, aceasta fiind ocupaţia lor de baza. A.P.: Scriitorul român poate trăi în România numai din scris? I.B.: Cei din jurul Uniunii Scriitorilor, probabil, practicându-se obiceiul împrumuturilor consistente de dinainte de 1989, ar putea să trăiască din scris; pentru cei din provincie, există avatarul unui alt tip de scriitor, care să presteze o anumită profesie şi să scrie în acelaşi timp. A.P.: Există corupţie în cultură? I.B.: Există favoritism ca şi politici perfide de promovare. A.P.: Sunteţi membru al USR, cum vedeţi disputele de la vârf din sânul Uniunii? ... dar cel de pe plan local dintre revistele „Acolada” şi „Poesis”? I.B.: Dacă disputele din vârful USR sunt menite să clarifice, să pună în valoare proeminenţele literare, n-au decât să existe. Cât despre disputele dintre o revistă şi alta, mărturisesc că atâta timp cât servesc la promovarea valorilor adevărate, contează mai puţin. A.P.: În Satu Mare apar revistele literare: „Acolada”, „Citadela”, „Poesis” şi „Poesis Internaţional”. Credeţi că se scrie mai mult decât se citeşte? Este Satu Mare un punct distinct în geografia literară naţională? I.B.: Da, cred că uneori se scrie mai mult decât se citeşte. Cât despre Satu Mare, aşteptăm confirmarea în parte pentru fiecare creator, recunoscându-se particularităţile eventual, distincte ale literaturii din Satu Mare şi ale importanţei acesteia.

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

CHIOREANA

A.P.: În proză puteţi să-mi daţi un nume din acest Nord-Vest, pe lângă cele existente, care au ceva de spus şi promit? I.B.: Trebuie să recunosc lipsa de informare în privinţa vreunui prozator în devenire; aş dori să se scruteze singur şi să se compare atât cu cărţile clasice - incontestabile ca valoare – cât şi cu cele care se publică în prezent. A.P.: Dacă până mai ieri se bătea „moneda” pe termenul de generaţii (în timp) mai nou se vorbeşte tot mai des de geografii literare (de spaţiu). Care sunt termenii: în timp sau de spaţiu care ar putea emite o scară a valorilor literare? I.B.: Aş dori ca termenul de spaţiu să se definească ca spaţiu literar conturat prin cărţile publicate. Cât despre timpi sau abordări de tip modernism, postmodernism, impresionism sau alte isme pe lângă cele clasice, pot servi unui anume subiect, pentru anume personaje, în totalitate servind o operă şi situând-o într-un context de autenticitate a valorilor. A.P.: Atât eu, cât şi dvs. venim din acel spaţiu geografic (Maramureş) care a dat şi dă nume de referinţă în proza românească, amândoi trăim în Sătmar de zeci de ani, cunoaştem fenomenul literar din ambele spaţii geografice. Care dintre cele două spaţii literare vă atrage? I.B.: Mă servesc de posibilităţile Sătmarului abordând literatura din ambele spaţii geografice. Sunt însă, dezamăgit că “raiaua turcească” cum o numea Sadoveanu, vorbind de Bucureşti, a reuşit să compromită nume literare care, se pare n-au rezistat tentaţiei de colaborare cu securitatea. A.P.: Scriitorii zilelor noastre sunt extrem de ocupaţi. În asemenea împrejurări au ei timpul necesar să-şi arunce privirea spre noua promoţie de scriitori? I.B.: Aş dori să existe acea critică de întâmpinare, atât de necesară şi încurajatoare faţă de debutul revuistic sau/şi editorial. A.P.: La care întrebare aţi fi dorit să-mi răspundeţi şi nu v-am pus-o? I.B.: Aş fi dorit să răspund asupra motivelor sustragerii sau neimplicării în întâlniri dintre scriitori şi aşa-zişii organizatori locali: uneori imi displac “participanţii”, din motivul neiertării asupra colaborărilor cu secu, iar alteori asupra organizatorilor locali care azi se dau mari democraţi, pe când ieri, erau cei mai devotaţi slujitori ai propagandei dogmatice comuniste; poate că din acest motiv, ar exista premiza să fiu judecat fie că aş trăi într-un timp trecut, dar dacă acel trecut luminează şi dă seama de moralitate sau imoralitate, suntem nevoiţi să abordam rădăcinile unor întâmplâri pe care le trăim… Să nu uit că mă deranjează iresponsabilitatea care trece superfluu peste adevărul din trecut la fel cum azi abordează superficial, dezarmându-i pe cei care, în context ar dori să abordeze corect realitatea… A.P.: Vă mulţumesc

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

100

CHIOREANA

Anca Goja

Ioana Ileana Şteţco înalţă imn Cuvântului

n cea mai recentă carte a sa, intitulată „În doze suportabile, iubirea”, poeta Ioana Ileana ŞTEŢCO ridică un imn de slavă Măriei Sale, Cuvântul. Început al lumii, esenţă a Universului, acesta se naşte greu, chinuit, cu dureri şi cu sânge, la fel ca orice prunc, hrănindu-se din viaţa celui însemnat, a poetului: „Scriu dintotdeauna un singur poem/ şi cei ce mă ştiu/ de pe străzi, de prin vitrine,/ surprinşi se arată la vederea/ unei bufniţe albe.// Ei sunt încredinţaţi că/ nu se poate schimba nimic,/ cuvinte, litere, puncte, variante de stil,/ altă formă a golului, altă formă de viaţă.// Şi nu văd, nu aud, nu înţeleg/ cum se preschimbă toate formele,/ cum, de fapt, creşte un singur poem/ udat la rădăcină cu viaţa noastră lichidă (...)” („O bufniţă albă”).

upta e pe viaţă şi pe moarte, iar mâna, mâna care scrie, „sapă cu unghii rupte cu inconştienţă/ carnea poemului galbenă”. La urma urmei, nu e uşor să îl găseşti pe el, Cuvântul potrivit, dintre atâtea cuvinte dornice să se aştearnă pe pagină, să îi alegi locul cel mai bun pentru a-l face să aibă sunetul de cristal şi înţelesul adânc: „Să iei din Cuvântul greu înţelesul de seară,/ prospeţimea de dimineaţă şi, mai ales,/ să laşi înţelesului libertatea şi forma dintâi,/iar - el - într-aripatul să se lase momit/ deasupra orgasmului din cuvinte multiple,/ cuvântul şi greutatea lui, o singură fiinţă”. („Legământul cel nou”).

âteodată, cuvintele sunt străluminări în mintea celui însemnat, adevăruri dictate de cel nevăzut, care schimbă ordinea lumii: „Soldatul aruncă cuvinte la ţintă, cuvintele/ explodează în soare,/ cuvintele explodează în creier, aşa se fac revoluţiile, aşa se schimbă rânduiala în bibliotecă” („Revolta cărţilor”). Cuvântul, cartea, biblioteca sunt zeii la care ar trebui să ne închinăm, divinităţile faţă de care muritorii de rând rămân adesea şi pe nedrept nepăsători: „Biblioteca se învârte după soare/ în cer se scrie o singură carte/ şi soarele e biblioteca incandescentă/ în care ard la cote înalte metafora şi verbul,/ ne dăruie căldură şi viaţă, lumină şi timp,/ inversăm polul gândului şi tot acolo ajungem”. Uneori, trecerea timpului le ia cuvintelor strălucirea, le şterge prospeţimea, iar ele zac uitate în manuscrise îngălbenite, precum nişte haine uzate: „Haină cârpită în prag de iarnă,/ poemele în dulap, copiii închişi în colivie,/ lasă-i să zburde, lasăi să crească,/ se întorc către seară, se-ntorc la chindii/ cu hainele rupte, cu litera vie”. („Poeme şi haine vechi”).

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

dată scrise, trimise în lume, cuvintele îşi au viaţa lor, mai mult sau mai puţin fericită. Sunt băgate în seamă sau nu, înţelese sau nu, iar destinul lor este şi destinul celui care le-a dat viaţă: „Timpul se comprimă şi nu mai visez,/eşti suma cărţilor tale, eşti suma viselor tale,/ nu insista, nu eşti mai mult, nu insista să mori tânăr,/ eşti cartea de răspuns la întrebări nepuse,/ o carte tânără, de dragoste.// (...) Iartă ca şi copiii, iartă ca şi piatra,/ Te iartă trădatele cuvinte pribege prin lume,/ neadaptate şi cernite în lumea globală”. (...) („Iertarea, la timpul prezent”).

el mai complex şi mai reuşit poem din această serie, o adevărată ars poetica este, însă, cel intitulat „Camerista”. Metaforă a celui însemnat, camerista deretică prin pensiune – viaţa sa, tratând Cuvântul cu iubirea cuvenită Fiului Domnului: „Orice cameristă când se respectă/ spală picioarele Cuvântului mai întâi, mai apoi îşi spală obrazul/ şi iese în pensiune la agăţat fără ruşine”. Cuvântul are materialitate, el trebuie lustruit până la os, osul său de fluier care îi cântă slova în sunete înalte, ce astâmpără setea, chiar şi pe cea de iubire. Cuvintele sunt fermecate, şi sunetele lor reuşesc chiar să păcălească moartea: „Cântă singure, şi mulţimile sunt în delir,/ melodii mai uşoare spre dimineaţă/ când se culcă-n poem pe perina cea răvăşită/ din mintea ta,/ şi nu tac în ruptul capului nu tac/ până ultimul sunet insinuează trupului tău/ scorburi muzicale,/ ascunzători de sunete hoaţe/ care astupă singure gura tunelului,/ la întoarcere moartea să nu le găsească”. Iar în final, poemele sunt strânse în carte, ce porneşte prin lume, lăsând în urma sa o dâră de nostalgie: „La volum potrivit cuvintele se înveşmântă de iarnă,/ prin colţuri cuvinte lichide anunţă inundaţii,/ vine camerista în vârful picioarelor,/ închide robinetul, dă cu mopul încet/ să nu se trezeacă praşcăii din somnul de jos/ strigând:/ Afară din pensiune carte fără vecini!// Apoi ne strângem la cafeluţă-n oficiu,/ o bârfă selectă între noi, cameristele - / cât de largă-i lumea şi cerul cât de înalt!/ Bârfim ca fetele la o carte prea mult amânată,/ o carte înaltă cât necositele ierburi/ dimprejurul pensiunii (...)” O poezie cerebrală, densă şi grea, în cea mai recentă carte a Ioanei Ileana Şteţco, din loc în loc presărată, precum scurte guri de oxigen, cu poeme muzicale, de inspiraţie folclorică, ce arată că, deşi coborâtă printre băimăreni, cea însemnată a rămas, în fibra fiinţei ei, tot o fiică a Borşei.

Copalnic Mănăştur / Şişeşti