Vatra Chioreana 2012 by vatrachioreana vatra

VATR A

˘ CHIOREANA Revista Þãrii Chioarului n Numãrul 6 (an VII) n Septembrie 2012 n Copalnic Mãnãºtur

V A T R A˘

CUPRINS:

CHIOREANA

Colegiul de redacţie Director fondator: Vasile DRAGOMIR Redactor-şef: Emanuel LUCA Senior editor: Alexa Gavril BÂLE

Vasile DRAGOMIR – Editorial / 04 Adrian BOTA - Aspecte privind epoca romană imperială în zona Chioarului / 05 Nicoleta HAN - Istoria Districtului Cetăţii de Piatră / 17

Secretar de redacţie: Rodica MONE

Klara GUSETH - Aspecte din istoria localităţii Bozânta Mare / 32

Redactori:

Ioan TÎMBUŞ - Statistica populaţiei comunei Copalnic Mănăştur ... / 37

Adrian BOTA, Ioan BOTIŞ, Ana BISZTRICKI-FLORIAN, Ştefan BISZTRICKI-FLORIAN, Marius CÂMPEANU, Emilia LUPŞA, pr. Gheorghe MIHNEA pr. farm. Florian - Ioan OROS, Adrian POP, pr. dr. Ioan TÎMBUŞ

Colaboratori: Ovidiu BOBB, Ioan BOTA, Elena CĂRĂUŞAN, Sebastian CHINA, Alexandru DIMA, Gelu DRAGOŞ, Andrei FĂRCAŞ, dr. Mircea FARCAŞ, Teodor FLOREAN, Anca GOJA, dr. Ioan MARCHIŞ, Camelia OLTEAN, Ioana OLTEAN, Aurel POP, Dan POP, Ioan Vasile ROGOSZAN, Cristian TUREANU.

Fotografii: George BĂSEŞTEANU, Angelo ŞERBAN, Radu SUCIU, Gabriela CUZEPAN, arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (MJIA), colecţia Mitruţ dinRUS;

Ioan Vasile ROGOZSAN - Consideraţii referitoare la populaţia greco-catolică din localitatea Şomcuta Mare ... / 40 Gavril BABICIU - Zona Şişeşti aparţine ţinutului Chioar / 46 Mircea BOTIŞ, Radu BOTIŞ - Chelinţa, un sat din Ţara Chioarului / 50 Gelu DRAGOŞ - Schiţă monografică a comunei Mireşu Mare / 54 Maria Elena OPRIŞ - Consideraţii privind viaţa confesională a satului Coaş (secolele XVI-XVIII) / 56 Marius CÂMPEANU - Monumentele istorice şi memoriale din satul Făureşti / 60 Ioan BUDA ŢEŢU - Pintea Viteazul, primul zburător cu planorul din lume / 63 Mitruţ DINRUS - Trai şi viaţă în satul de pe Fisculaş / 66 Aura COMĂNESCU - Trăsături ale comunităţilor evreieşti interbelice din punct de vedere psihosocial / 69 Alexandru RUJA - Cheile Lăpuşului / 73 Mirel GIURGIU - Ceteatea Chioar (poem) / 74 Oana MARCHIŞ - Rituri de trecere în comuna Groşi / 75

Design şi tehnoredactare: www.vatra-chioreana.org Coperta IV: Emanuel Luca - Portretul maestrului Ştefan Radof (grafică digitală)

Alexa Gavril BÂLE - Semnele Sfârşitului Lumii / 78 Emilia LUPŞA - “Ca să te faci domn, trebuie voinţă, multă voinţă” - Memoriile doctorului Alexandru Micle / 80 Florian Ioan OROS - Măslinul (credinţă şi ştiinţă) / 87 Gheorghe MIHNEA - Maestrul din “târnaţul vilei Reghina” / 89

Această ediţie a Revistei VATRA CHIOREANĂ este publicată de către ASOCIAŢIA “STEAUA NORDULUI TRANSILVANIA” cu sprijinul:

Literatură: Ştefan RADOF, Vasile DRAGOMIR, Emanuel LUCA, Virginia PARASCHIV, Ana BISZTRICKI FLORIAN, Ioan DRAGOŞ, Anca GOJA, Elena CĂRĂUŞAN, Mircea CĂRĂUŞAN, Ovidiu BRÂNDUŞAN, Camelia - Ana BOICIUC, Simona ARDUSĂTAN, Teodor FLOREAN, Mihai GANEA, Carmen MUREŞAN, Gheorghe V. POP, Traian VELEA, Ioan BUDA ŢEŢU / 91-108

Editurii SCRIPTORIUM şi al Consiliului Local şi Primăriei COPALNIC MĂNĂŞTUR;

Adresa redacţiei VATRA CHIOREANĂ 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA. tel. 0740-084852 mail: vatrachioreana@yahoo.com web: www.vatra-chioreana.ro

Acest număr al Revistei Vatra Chioreană a fost tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş.

ISSN: 2247 - 7667

Vatra Chioareană vă invită să publicaţi în paginile revistei sau pe site-ul www.vatra-chioreana.ro materiale despre Ţara Chioarului (istorie, monografii, etnografie, folclor, evenimente culturale, eseu, poezii, proză, fotografii etc.) Materialele se pot trimite pe e-mailul redacţiei (vatrachioreana@yahoo.com) sau pe adresa poştală: 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA.

Redacţia

V A T R A˘

CHIOREANA

Eu n-am mai fost acasă demult, mă gâtuie oraşul ca pe un miel fragil, am uitat cum miroase busuiocul, dar ochii mi-au rămas de copil.

Strada îmi mitraliază auzul, scrâşnetul tramvaiului mi se pare un tril. vorbele îmi sunt gloanţe ascunse dar ochii mi-au rămas de copil.

Noaptea înot într-un lan de secară. Am deveni mai ursuz, mai abil, nu mai ştiu deosebi mărul de pară, dar ochii mi-au rămas de copil.

Nu mi se mai arată nici mama în somn cu zâmbetul ei de înger umil. Dorm ca un vultur la pândă, dar ochii mi-au rămas de copil.

Ies ziua înveşmântat în armură, îmi feresc inima ca pe-un trotil, când mă uit în oglindă văd altă făptură, dar ochii mi-au rămas de copil.

[Mircea Micu – Doar ochii] din volumul "Cu inima în palmă", Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Dac-ar fi cum nu-i

acă aş fi mare spătar şi m-aş bate cu turcii, ori dacă ne-am bate spătarii între noi, după fiecare victoVasile Dragomir rie, spre a marca locul, aş face o revistă. Revista de la Rovine, Revista de la Podul Înalt, Revista de la Preluca Tătarilor ori Revista din Lazu’ Pintii. Poate că peste tot, după apariţia primului număr, s-ar întâmpla ca-n Mănăştur. Dacă o iei dinspre Ruşor spre Centru, tot cam la a treia casă este câte un om publicat. Nici Prihodiştea nu se lasă, nici de Preluca nu ducem dorul, apoi vine Făureştiul la rând şi ne oprim în Berinţa. Acolo-i musai să ne oprim, că vin oameni din Cetăţele, din Şomcuta Mare, să-l vadă pe domnul academician Augustin Buzura, să afle ce cărţi mari a mai scris şi să scrie în revistă despre ele. - Unde-i Emil Hossu? întreabă domnul academician. - La un loc cu doctorul Simion Hereş, zice unul dintre noi, mai timid. - Dar Ştefan? - Care Ştefan? întrebăm noi, prefăcuţii. - Dacă nu-i în târg cu Ludovic Spiess, atunci e cu Emil Hossu. - Cum vorbiţi voi cu mine în triungureşte? întreabă puţin iritat Augustin Buzura. Hai, la treabă, că aveţi de scris! Şi nu uitaţi respectul. Şi transmiteţi-i sărutări de mâini doamnei Marieta Anca. Dacă ar fi cum nu-i şi eu dacă aş fi mare spătar, mi-aş pune logofeţii şi comiţii să facă reviste după fiecare bătălie, după fiecare victorie vremelnică, şi-atunci dumneavoastră, stimaţi cititori, nu le-aţi purta de grijă nici crinului, nici reginei nopţii, nici lupilor de mare, nici gurii leului, aţi merge mai liniştiţi în parlamentul de după casă şi, neapărat, duminica la biserică. Iar ăştia mai mici să pună mâna pe carte.

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

05 prof.

CHIOREANA

Adrian Bota

Aspecte privind EPOCA ROMANĂ IMPERIALĂ (sec. II - IV d. Ch) în zona Chioarului

intre individualităţile politice şi etnografice româneşti din nordul spaţiului locuit de români, se remarcă Ţara Chioarului (Districtul Chioarului) situată în nordul Transilvaniei, care însă nu este atât de faimoasă şi de cunoscută ca vecina sa din nord, Ţara Maramureşului. Tocmai de aceea trebuie întreprinse eforturi pentru o mai bună cunoaştere a istoriei ei, mai ales înainte de epoca medievală.

umele de Chioar este menţionat pentru prima dată în Evul Mediu, sub forma „Castrum Kövár” (kö-stâncă, piatră şi vár-cetate, castel) de aici şi numele de Cetatea de Piatră, fiind construită pe Lăpuşul mijlociu, probabil în a doua jumătate a secolului XIII [1]. Prin denumirea de Ţara Chioarului se înţelege, în general, un teritoriu la nordul Someşului mijlociu, unde acesta coteşte înspre nord, dar diferă părerile de detaliu, legate de întinderea şi graniţele acestui teritoriu. Există de asemenea diferite interpretări legate de similitudinile sau diferenţele între Ţara Chioarului şi Districtul Chioarului, precum şi de apartenenţa sau nu a unor localităţi la Chioar. Ţara Chioarului este văzută de către unii specialişti ca o zonă etnografică mai largă decât districtul (domeniul) cu acelaşi nume, compusă din satele aflate în jurul oraşelor Baia Mare (zonă numită fisculaş), Baia Sprie, satele care au aparţinut de Cetatea Chioarului (domeniul propriu-zis al cetăţii, districtul) şi cele dintre Baia Mare şi Seini. Deoarece mult timp hotarul Chioarului nu a fost clar delimitat, au existat conflicte între domeniul Chioarului şi oraşul Baia Mare, existând şi un proces îndelungat în acest sens [2]. Ca să clarificăm situaţia, trebuie să spunem că cercetarea noastră istorică porneşte de la teritoriul satelor care au aparţinut Cetăţii Chioar (districtului Chioar), prezente la V. Hossu în

numărul

/ septembrie 2012

lucrarea „Nobilimea Chioarului” [3]. Am luat în considerare şi zona Chioarului din harta publicată de cei care au făcut cercetări arheologice la Cetatea de Piatră – S. Iosipescu, V. Ursu, T. Ursu (şi colaboratorii), preluată cu unele modificări după cea care a scris în 1972 monografia regiunii, Maria Szentgyörgy [4]. Pe cea din urmă reprezentare apar şi zonele dependente de Chioar, dintre care pe unele strâns legate de acest teritoriu le-am inclus în cercetarea noastră. Este vorba de o fâşie de-a lungul Someşului în partea de sud-vest a Chioarului, în depresiunea Guruslău, cu localităţile Chelinţa, Cheud-Aranyos, Năpradea, SomeşGuruslău, Rona, Vădurele, Turbuţa şi o altă zonă situată în nordul Chioarului, unde sunt localităţile Dumbrăviţa, Rus, Şişeşti, Chechişul Unguresc (Unguraş), Dăneşti, Şindreşti, Şurdeşti. Am inclus aceste teritorii dependente de Chioar în demersul nostru, din motive geografice şi pentru că sunt zone puternic influenţate de Chioar sau au aparţinut în anumite perioade stăpânilor Chioarului [5]. S-a conturat astfel teritoriul studiat de către noi al Districtului (Ţării) Chioarului, situat în dreapta Someşului mijlociu, care în nord se întinde până la zona oraşelor Baia Mare, Baia Sprie (acestea nu aparţin domeniului cetăţii) şi Munţii Gutâi (Cavnicul aparţine Chioarului). În vest şi sud, graniţa Chioarului este una naturală: Someşul, iar în est graniţa dintre Chioar şi

Lăpuş este reprezentată de zona deluroasă exemplificată prin Dealul Şatrei, Dealul Pietriş, estul Culmii Prelucii, Dealul Vimii şi Podişul Boiului. Acest teritoriu corespunde aproape total cu domeniul cetăţii şi districtului Chioar (fig.1 şi fig.2), dar trebuie să reamintim că aceste limite ale Chioarului nu reprezintă graniţe de separare tranşante între civilizaţii. Cele două lucrări pe baza cărora am stabilit clar ce înţelegem prin Chioar, districtul Chioarului, domeniul Cetăţii Chioar, alături de alte lucrări care prezintă realităţi medievale premoderne şi moderne chiorene, menţionează în zonă un număr de sate, unele dispărute altele mai vechi sau mai noi (în jur de 100), în marea lor majoritate româneşti [6].

ronologic, etapa secolelor II-IV d. Hr., este numită, pentru zona învecinată din nordul provinciei romane Dacia, unde este Chioarul, perioada dacilor liberi, probabil datorită prezenţei masive a populaţiei dacice libere în jurul provinciei [7]. În ultimii ani, încercându-se o racordare a Istoriei României la istoria general europeană şi mai ales central-estică europeană, arheologii şi istoricii folosesc pentru perioada secolelor II-IV d. Hr. termenul de epocă romană imperială. Este vorba despre o aliniere la o terminologie folosită în contextul unui sistem cronologic unitar cu referire la Barbaricum-ul european (zona din afara Imperiului Roman), adaptat evoluţiilor zonale. Potrivit acestui sistem, perioada secolelor II-IV d. Hr. se încadrează în principal etapei de final a epocii romane imperiale timpurii – B2 (mai clar între B2a/B2b) şi epocii romane imperiale târzii – C, fiecare cu subdiviziunile sale. (Există şi opinia că fazele C1 şi C2 fac parte din epoca romană impe-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

rială timpurie, iar C3, care corespunde celei mai mari părţi a secolului IV d.Hr. , epocii romane imperiale târzii) [8]. Am înclina pentru folosirea termenului de epocă romană imperială şi pentru că zona Chioarului, fiind situată imediat la nordul graniţei romane de pe Someş, a fost puternic influenţată de civilizaţia romană provincială, putându-se vorbi de o civilizaţie romano-barbară în acest spaţiu [9]. Finalul acestei etape îl constituie ultima treime a secolului IV d. Hr., adică începutul orizontului D1 (cca 380-410/420) corespunzând perioadei premergătoare epocii timpurii a migraţiilor propriu-zise pentru teritoriul României [10]. Punând cap la cap componentele epocii imperiale romane în zona Chioarului, care se pot analiza separat, se poate creea imaginea de ansamblu a acestei perioade. În acest sens trebuie început cu un catalog general al tuturor descoperirilor datate în secolele II-IV din zona Chioarului, romane sau nu, şi trebuie continuat cu eventualele concluzii, interpretări şi discuţii generale privind dezvoltarea acestei epoci în Chioar. Acestea vin să

numărul

/ septembrie 2012

completeze, să confirme sau să infirme părerile şi ipotezele emise până acum. Catalogul descoperirilor chiorene din secolele II-IV va fi unul mai degrabă concis, deoarece detaliile şi anumite interpretări şi păreri legate de anumite puncte, descoperiri, vor fi prezentate după precizarea acestor descoperiri. Acest catalog va cuprinde numărul de ordine, localitatea de descoperire şi eventual comuna (oraşul), judeţul, punctul topografic, categoria de descoperire, cercetările sau contextul descoperirilor întreprinse, datare şi bibliografie. În cazul unor informaţii lipsă nu se va marca respectiva categorie. Numărul localităţilor corespunde cu cele din fig. 3. 1.Bârsăul Mare, comuna Gâlgău; jud. Sălaj; „Cetate” sau „Cetăţeaua”; unul sau două turnuri romane de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971 şi o mică săpătură; epoca romană; Ferenczi 1991, p.137; Matei, Lakó 1979, p.123; Luca, Gudea 2010, p.31, nr.18,1a; 2.Bozânta Mică, comuna Recea; jud. Maramureş; „Grind”; aşezare (locuinţe, gropi, şanţ, două

monede); periegheză I. Stanciu 1990 (1991, 1992?), din 2009 cercetări sistematice coordonate de I. Stanciu, cu participarea lui Bogdan Bobînă, Marius Ardealean, Raul Cardoş, Dan Pop, Dorian Ghiman, Zamfir Şomcutean; epoca romană Barbaricum, sec. II-IV d. Hr.; Stanciu 1995, p.142, nr.9B; Matei, Stanciu 2000, p.37, nr.29 (47), Stanciu et alii 2010; 3.Bozânta Mica, comuna Recea; jud. Maramureş; „La huci”; aşezare; periegheză I. Stanciu 1990 (1991?); epoca romană - Barbaricum, sec. II-IV d. Hr.; Stanciu 1995, p.142 nr.9A; Matei, Stanciu 2000, p.37, nr.29 (46); 4.Bozânta Mica, comuna Recea; jud. Maramureş; „Unchiu Popii” aşezare ; periegheză I. Stanciu 1992 ; epoca romană - Barbaricum, sec. II-IV d. Hr.( III-IV d. Hr.); Kacso 2011 p.428 5.Cetăţele, comuna Şişeşti; jud. Maramureş; „La Parhon”; aşezare; periegheză G. M. Iuga; epoca romană - Barbaricum; sec. II-IV d. Hr.; Stanciu 1992, p.174, nr.8; Matei, Stanciu 2000, p.41, nr.43 (75); 6.Ciocmani, comuna Băbeni;

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

07 jud. Sălaj; „Mănăstire”; turn roman de observaţie şi semnalizare; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988, p.258; Luca, Gudea p. 57, nr. 61 3b; 7. Ciocmani, comuna Băbeni; jud. Sălaj; „Pe coastă”; aşezare; cercetare de suprafaţă D. Tamba şi I. Bajusz în 1987, 1988; epoca romană, sec. II-IV d. Hr.; Pop H. 1997, p.469, nr. 9 I; Luca, Gudea 2010, p.57, nr. 61 3a; 8. Ciolt, oraşul Şomcuta Mare jud. Maramureş; Cioltişor (II) ; aşezare; staţiunea a fost semnalată de elevul Sebastian Ciolte, iar apoi cercetată (prin periegheză) de C. Kacsó şi D. Pop în 2000 şi C. Kacsó şi Z. Şomcutean în 2002. În 2008 periegheze C. Kacsó, D. Iştvan, Z. Şomcutean; epoca romană - Barbaricum, sec. II-IV d. Hr; Kacso 2011, p 531532 9. Ileanda (comună); jud.Sălaj; „Ciuha”; turn de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988 p.260; Luca, Gudea 2010, p.98, nr.138, 2d; 10. Ileanda (comună); jud. Sălaj; „Coama Pietrar”; turn roman de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971;

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

epoca romană; Ferenczi 1991 p.137; Luca, Gudea 2010, p.98, nr.38, 2a; 11. Ileanda (comună); jud. Sălaj; „La Căsoi”; turn roman de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988, p.260; Luca, Gudea 2010, p.98, nr.138, 2e; 12. Ileanda (comună); jud. Sălaj; pe vârful dealului „Toaca Glodului”; turn de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1991, p.137; Luca, Gudea 2010, p.98, nr.138, 2c; 13. Ileanda (comună); jud. Sălaj; „pe un umăr de deal apusean” al vârfului Toaca Glodului; turn roman de semnalizare şi observaţie; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1991, p.137; Luca, Gudea 2010, p.98, nr.138, 2b – apare la răsărit de Toaca Glodului (?); 14. Lăpuşel, comuna Recea; jud. Maramureş; „Ciurgău”; aşezare (şase complexe - cinci gropi şi o constructie de suprafaţă, ceramică); periegheze C. Kacsó, in 1977, I Stanciu la sfârşitul anilor 80 iar apoi săpături sistematice

1992-1994 C. Kacsó, I. Stanciu, iar în 2000 a participat şi Dan Pop; epoca romană - Barbaricum sec. IIIV d. Hr.; Stanciu 1995, p.150-151, nr.18A; Matei, Stanciu 2000, p.6263, nr. 81 (151); Kacsó 2004a, p.73; Kacsó 2011, p.430-432 ; 15. Lăpuşel, comuna Recea; jud. Maramureş; „Tedeş”; aşezare; periegheză I. Stanciu 1992; epoca romană - Barbaricum; sec. II-IV d. Hr.; Matei, Stanciu 2000, p. 63, nr. 81 (152); Kacsó 2004a, p.75; 16. Lăpuşel, comuna Recea; jud. Maramureş; „Mociar”; aşezare (?); periegheză I. Stanciu 1989 (?); epoca romană - Barbaricum sec. IIIV d. Hr.(?); Stanciu et alii 2010, p.35 cu nota 6 (?). Aici s-ar putea să se fi strecurat o greşeală.(?) 17. Lemniu, comuna Letca; jud. Sălaj; la 400-500 m nord-nordest de „Ştiubei”; clădire militară romană (?); periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană (?); Ferenczi 1976, p.43-44; Luca, Gudea 2010, p.105, nr.146, 3a; 18. Mesteacăn, comuna Valea Chioarului; jud. Maramureş; „Dealul Mesteacănului” sau „Secătura” („Săcătura”); turn roman de observaţie şi semnalizare; cercetare C. Torma (?); periegheză I. Ferenczi

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988, p.259-260; Stanciu 1992, p.176, nr.16A; Stanciu 1995, p.153, nr.20B; 19. Mesteacăn, comuna Valea Chioarului; jud. Maramureş; „Ştiubei” la întâlnirea hotarelor satelor Văraiu, Lemniu şi Mesteacăn; turn roman de observaţie şi semnalizare; cercetare C. Torma (?); periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988, p.259-260; Stanciu 1992, p.176, nr.16A; Stanciu 1995, p.153, nr.20B; 20. Mesteacăn, comuna Valea Chioarului; jud. Maramureş; „la 400-500 m spre vest de primul turn semnalat” (nr.16); turn roman de observaţie şi semnalizare şi posibil cuptoare de redus minereu (?); cercetare C. Torma (?); periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1988, p.259-260; Stanciu 1992, p.176, nr.16A; Stanciu 1995, p. 153, nr.20B; 21. Mesteacăn, comuna Valea Chioarului; jud. Maramureş; „La Parhon”; aşezare (locuinţă, o monedă şi prelucrarea fierului) (?) ; periegheză în 1976 C. Kacsó, V. Zirra, R. Harhoiu, G. M. Iuga, M. Blaga iar apoi săpături sistematice G. M. Iuga în 1978, 1979; epoca romană sec. II-IV d. Hr.; Iuga 1979, Iuga 1980; Matei, Stanciu 2000, p.67, nr.90 (163); 22. Perii Vadului, comuna Ileanda; jud. Sălaj; „pe teritoriul satului, în dreapta şoselei naţionale”; turn roman de observaţie şi semnalizare; descoperit în 1882; periegheză I. Ferenczi 1969; epoca romană; Ferenczi 1969, p.101; Luca, Gudea 2010, p.142, nr.186, 2a; 23. Prislop, comuna Boiu Mare; jud. Maramureş; punctele învecinate „Ograde” şi „Valea Boului”; aşezare; periegheză efectuată în 1976 de C. Kacsó, V. Zirra, R. Harhoiu, G. M. Iuga, M. Blaga iar apoi săpături G. M. Iuga în 1984, 1988; epoca romană - Barbaricum, sec IIIV (III-IV) d. Hr.; Iuga 1979-1981, p.152, fig.1, 2; Kacsó 2004 a, p.70; 24. Răstoci, comuna Ileanda; jud. Sălaj; „Lazuri”; aşezare; în 1987 descoperiri făcute de D. Tamba şi I. Bajusz cu ocazia unor lucrări agricole; epoca romană sec. II-IV; Pop H. 1997, p.473, nr.32 I; Luca, Gudea 2010, p.152, nr.210, 1a;

numărul

/ septembrie 2012

25. Săsar, comuna Recea; jud. Maramureş; „Dâmbul morii”; aşezare; periegheză I. Stanciu 1989; epoca romană - Barbaricum, sec. II-IV d. Hr.; Stanciu 1992, p.179, nr.25; Matei, Stanciu 2000, p.78, nr.123 (231); 26. Şoimuşeni, comuna Letca; jud. Sălaj; „Pe Cărămidă”; burgus roman (?) două monede şi resturi ale prelucrării minereului de fier; descoperirea de către elevii din localitate a două monede, ţigle, cărămizi în 1958 şi mai târziu periegheză Al. V. Matei în 1975; epoca romană - sec. II-IV d. Hr.; Mitrea 1961, p.152, nr.48; Vlassa 1964, p.1964, p.141, II, 1,2; Matei 1979 b, p.485-486; Luca, Gudea 2010, p.185-186, nr.252, 1a; 27. Şoimuşeni, comuna Letca; jud. Sălaj; „Piatra Cozlei” (între Şoimuşeni şi Cozla); rămăşiţele a două turnuri romane; periegheza 1968, 1969, 1971 efectuată de I. Ferenczi; epoca romană; Ferenczi 1988, p.258; Luca, Gudea 2010, p.185186, nr.252, 1b; 28. Topliţa, comuna Letca; jud.Sălaj; „La Preluciţa”, în nordvestul satului; posibil turn roman; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971, care a efectuat şi un mic sondaj; epoca romană; Ferenczi 1988, p.259; Luca, Gudea 2010, p.189, nr.257, nr.2a; 29. Vad, comuna Copalnic Mănăştur; jud. Maramureş, în vestul acestei localităţi; trei monede Gordian III (depozit monetar); descoperire izolată, întâmplătoare, înainte de (sau în anul) 1896; epoca romană - Barbaricum; Mitrea 1967, p.200, nr.68; Stanciu 1992, p.182, nr.339; Matei, Stanciu 2000, p.84, nr.11 (269); 30. Vădurele, comuna Năpradea; jud. Sălaj; „Fundătura” sau „Curături”; aşezare; descoperire întâmplătoare în 1963 şi apoi periegheză 1995; epoca romană sec. II-IV d. Hr.; Pop H. 1997, p.474, nr.37 I; Matei, Stanciu 2000, p.85, nr.148 (276); 31. Vălenii Şomcutei, oraşul Şomcuta Mare; jud. Maramureş; „Ograda Budenilor”; aşezare; periegheză C. Kacsó, I. Emödi în 1990 iar apoi sondaj de verificare al G. M. Iuga în 1992; epoca romană - Barbaricum, sec. II-IV d. Hr.; Kacsó 2004 a, p.71; 32. Vălişoara (Valea Rea), co-

muna Letca; jud. Sălaj; „Piatra deasupra Văii Rele”; două sau trei, posibile turnuri romane; periegheză I. Ferenczi 1968, 1969, 1971; epoca romană; I. Ferenczi 1988, p.258; Luca, Gudea 2010, p.201, nr.280, 2a; 33. Vima Mică (comună); jud. Maramureş; „Dealul” sau „Măgura Vimii”; posibil turn roman; periegheză I. Ferenczi1968, 1969, 1971; epoca romană; Ferenczi 1991, p.135-136.

in cele 33 de puncte identificate, 14-15 sunt aşezări; restul, adică 17 fiind elemente de apărare romane aflate pe graniţa romană-limes, situată imediat la nordul Someşului (unele pot cuprinde 2 sau 3 turnuri), iar un singur punct (Vad) este strict descoperire izolată monetară. Aşezările au o pondere de circa 45%, elementele de apărare romană reprezintă 52%, iar depozitul monetar de la Vad cca. 3%. Nu există nici o descoperire funerară. La o privire pe hartă (fig. 3) se observă o concentrare a acestor elemente de apărare romană avansată din sudul Chioarului (zona graniţei-limes) în trei zone. O primă zonă este cea a sistemelor de apărare de pe Culmea Prâsnelului-Ciocmani, Piatra Cozlii, Şoimuşeni, Vălişoara, care controlau depresiunea Guruslău şi prin extensie valea Someşului, după ce acesta cotea într-un unghi ascuţit către nord. Aceste fortificaţii formează aproape o linie dreaptă pe direcţia nord-est, sud-vest, având şi o bună vizibilitate între ele, şi cu sudul Someşului. A doua zonă este cea a elementelor de apărare din zona Mesteacănului, care cuprinde turnul din nord-vestul Topliţei, cele 2 sau 3 turnuri din localitatea Mesteacăn şi eventual cel aflat la 400500 m nord nord-est de Ştiubei, Lemniu. Înspre nord au o bună vizibilitate până aproape de depresiunea Băii Mari, dar semnalele lor sunt văzute şi de turnurile de pe Culmea Prâsnelului sau de cele din sudul Someşului. Ultima zonă reliefată este zona Ileanda, unde elementele exterioare de apărare reprezentate poate de turnurile de la Perii Vadului „Ciuha” şi „La Căsoi” se întâlnesc cu linia interioară de fortificaţii, devenind de la

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

Ileanda spre est o singură linie de elemente de apărare. O poziţie singulară o are turnul de pe „Dealul Vimii”, cu o deschidere excelentă spre nord, vest şi sud. Dacă cercetările ulterioare vor confirma existenţa acestui turn, e posibil să avem o continuare a liniei exterioare de turnuri de pe limesul roman, pe Culmea Brezei către est. Confirmarea existenţei acestui turn nu ar face surprinzătoare eventuala reliefare a altor elemente de apărare romane, existente pe Masivul Preluca. Trebuie precizat că la aşezările din zona sudică a Chioarului am specificat doar că sunt de epocă romană, fără să amintim că sunt în Barbaricum, deoarece această zonă a fost inclusă de romani în sistemul limesului (graniţei), până la plecarea acestora. Este vorba de aşezările de la Ciocmani, Vădurele, Mesteacăn, Răstoci, care deşi sunt în nordul Someşului, nu putem spune că sunt în zona barbară. Este o zonă cu caracter aparte, specifică, unde aşezările din epoca romană pot fi numite aşezări de epocă romană-zona limesului, în cazul în care sunt contemporane cu turnurile romane sau îşi încep exis-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

tenţa în perioada existenţei turnurilor. Mai e de văzut când se dezvoltă aceste aşezări, căci, dacă apar doar spre sfârşitul secolului III d. Hr., după plecarea romanilor, reprezentând o coborâre înspre fosta provincie a comunităţilor barbare din nord, atunci toată pledoaria noastră de mai sus trebuie regândită.

ontemporane sau nu cu sistemele de apărare romane, aceste aşezări din sudul Chioarului, ca şi cele din restul acestui teritoriu, arată că zona chioreană a fost locuită în epoca romană imperială. Care a fost viaţa acestor comunităţi în secolele II-IV este greu de spus pornind de la descoperirile actuale foarte puţine şi de la interpretarea unor indicatori cronologici cum ar fi ceramica şi monedele. Totuşi, acestea pot oferi anumite răspunsuri considerate puncte de plecare, nu adevăruri obiective. Alături de aceste urme materiale, izvoarele literare pot aduce anumite date, însă nu există nici aici certitudinea şi siguranţa referitor la teritoriile chiorene. O trecere în revistă a istoriei

Chioarului în secolele II-IV d. Hr. este necesară pentru a avea o imagine de ansamblu, în urma studierii şi cercetării izvoarelor scrise, descoperirilor arheologice şi limesului roman. În secolul I d. Hr,. situaţia Chioarului pare necunoscută, deoarece nu prea sunt descoperiri din această perioadă. Am spus când am prezentat descoperirile chiorene de la începuturi pâna la epoca romană (Începuturile civilizaţiei umane în zona Chioarului din Vatra Chioreană nr.5/2011) că această zonă, sau partea ei sudică, pare să fie limita nordică a unei uniuni de triburi dacice din zona depresiunii Şimleului (Sălaj), unde avem mai multe fortificaţii dacice la Marca, Mirşid, Moigrad, Şimleul Silvaniei, etc. Probabil în nordul acestei uniuni de triburi, cetatea dacică de la Cheud, din Chioar, apăra această uniune în zona Someşului mijlociu, existând în nordul râului şi două sau trei aşezări dacice la Vădurele şi Răstoci, precizate de altfel şi ele de către noi. Pornind de aici, se poate afirma, deşi nu este însă clar, că nici statul lui Decebal nu a inclus zona Chioarului, zonă care a

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

continuat să fie un teritoriu de graniţă a acestui stat în nord. Faptul că dacii s-au oprit la Someş, înspre nord, se datorează poate presiunii celtice dinspre nord-vest, existând poate un centru de putere celtic în zona Carei sau în nord-estul Ungariei. Lipsa descoperirilor La Téne dacice din centrul şi nordul Chioarului arată, poate, că teritoriul chiorean a fost un fel de „no man’s land” între statul lui Decebal şi posibilul centru politic celtic din nord-vestul României. Pe de altă parte, această lipsă a descoperirilor poate să fie urmarea puţinelor cercetări arheologice şi istorice în zonă, deoarece în zona aflată la vest de Chioar, în zona Codru, în localităţile Oarţa de Jos - Oarţa de Sus, avem identificate comunităţi dacice care posibil au continuat să vieţuiască şi în secolele II-IV d. Hr. [11]. Posibila dominaţie celtică, sau doar influenţă celtică din zona Chioarului, poate fi susţinută prin tezaurul de la Tulghieş sau prin harta lui Ptolemeu, care plasează în zona Porolissum pe taurisci (trib celtic). Aceste comunităţi celtice vor rămâne probabil în nord-vestul României de azi până în epoca romană, fiind cei numiţi de S. Dumitraşcu celţi remanenţi, identificaţi în zona Careiului. Ceea ce trezeşte curiozitatea mai tuturor specialiştilor este faptul că zone întregi în nord-vestul României de azi, inclusiv Chioarul, se situează între linia fortificaţiilor sudice dacice amintită deja în zona Sălaj şi linia fortificaţiilor nordice dacice de pe Tisa Superioară (Zemplin, Malaja Kopanja, Solotvino, Onceşti). E posibil ca între cele două linii să avem acea enclavă celtică amintită mai sus, dominată sau controlată de celţi, dar posibil locuită şi de daci.

egiunile ocupate de romani în 106 d. Hr. au reprezentat, se pare, majoritatea teritoriului care se aflase sub autoritatea lui Decebal, astfel că zona Chioarului a redevenit teritoriu de graniţă, sau aflat în imediata apropiere a graniţei, în nordul Daciei romane. Istoricii, arheologii şi cercetătorii vedeau graniţa romană pe cursul Someşului. D. Tudor era de părere că de la Tihău până la Căşei este posibil ca graniţa să urmeze cursul Someşului, socotind că

numărul

/ s e p t e m b r i e 2 0 11

era lipsită de fortificaţii [12]. M. Macrea spunea că de la Tihău graniţa „urma spre est cursul râului Someş până la castrul de la Ilişua” [13]. I. Ferenczi a studiat însă situaţia, cercetând la faţa locului traseul graniţei de nord a provinciei Dacia (Dacia Porolissensis). El stabileşte o nouă linie de graniţă în această porţiune, la nordul Someşului, care trecea probabil peste Culmea Prisnelului, posibil Masiviul Prisaca (Ţicău), continua prin Podişul Purcăreţ - Boiu Mare - Jugăstreni, posibil şi prin Masivul Preluca, atingând Dealul Vimii, iar apoi ieşea din Chioar spre est şi ajungea la Culmea Brezei. Frontiera se continua spre est, până la Munţii Ţibleş şi Munţii Rodnei [14]. Astfel, toată zona deluroasă sudică a Chioarului era controlată de romani, având în faţă zona din nordul Chioarului dominată de culoarul depresionar Baia Mare - Copalnic Mănăştur. Se observă cât de bine au valorificat romanii condiţiile geografice prin controlarea ariei deluroase din sudul Chioarului, de unde ţineau sub observaţie zona depresionară din nord.

rovincia romană Dacia a avut drept urmare aceiaşi vecini barbari care se aflau la limitele statului lui Decebal, în nord ei fiind probabil, conform izvoarelor literare, dacii liberi, celţii, posibil burii (sau alte populaţii germanice) şi spre nord-est costobocii. Dintre aceştia, cea mai mare probabilitate de a locui Chioarul, pe baza izvoarelor scrise şi arheologice, o au dacii liberi. Există problematica dacilor mari; astfel, C. Opreanu schimbă total perspectiva în legătură cu „dacii mari” (megaloi dakoi) pomeniţi de Oracolele Sibiline [15]. Aceştia sunt consideraţi de Dumitraşcu un neam din familia dacilor liberi [16], iar mai târziu îi pune în legătură cu acţiunea lui Sabianus de supunere a 12.000 daci din vecinătate (promiţându-le că le va da pământ în Dacia), situându-i la nordul provinciei Dacia, probabil undeva în Maramureş [17]. Opreanu, pornind de la comparaţia cu noţiunea de Megalé Germania (Germania Magna), consideră că megaloi dakoi sunt locuitorii unei Dacia Magna, adică o zonă locuită

de daci dar necuprinsă în Imperiul Roman [18]. De altfel, şi arheologic cultura materială în întreg bazinul Tisei Superioare, care cuprinde şi Chioarul, este socotită ca dacică până în perioada războaielor marcomanice (166-180) [19]. În timpul împăratului roman Commodus (180-192), care face pace cu mai multe populaţii din afara Imperiului [20], există însă două informaţii care pot fi relevante pentru Chioar. Prima este cea în care împăratul roman i-a silit probabil pe buri, sau pe alţii „să jure” că nu vor mai locui şi nu-şi vor mai paşte vitele la ei în ţară, adică la 7,4 km de limesul dacic (DC LXXII, 3,1,2). S. Dumitraşcu respinge posibilitatea existenţei unei ţări a burilor la 7,4 km de graniţa romană, situându-i la nordul Carpaţilor nordici, în sudul Poloniei [21], dar acceptă o apropiere a acestora în secolul II d. Hr. de graniţele Daciei romane [22]. N. Gudea îi aşează la nord de dacii din nord-vest, dar tratativele cu Commodus îi arată ajunşi la frontierele de nord-vest ale Daciei Porolissensis [23]. C. Opreanu consideră că burii, ca şi lacringii şi asdingii pot fi atestaţi începând cu războaiele marcomanice la nordul Daciei [24], fără să spună clar cât de la nord, dar probabil mai la nord de Chioar. Arheologic burii sunt o necunoscută, aşa că situaţia lor e cu totul neclară. Nu este clară deloc poziţia burilor (germani), care nu sunt identificaţi arheologic, dar par a domina o bună parte din nord-vestul României de azi. Au fost aliaţii lui Decebal şi apoi în izvoarele literare din timpul lui Commodus au fost obligaţi (ei sau alţii?) să nu mai locuiască şi să nu-şi mai pască vitele la ei în ţară (?) pe un teritoriu de patruzeci de stadii – circa 7,4 km de la graniţele Daciei romane. Teoretic, această „ţară” se putea afla în nordul provinciei romane, în zona Chioarului, porţiunea de 7,4 km fiind aproape zona dominată de romani în sudul Chioarului - adică teritoriul controlat prin linia exterioară de turnuri de semnalizare şi observaţie de pe limesul (graniţa) romană – aflată la nordul Someşului. Să fie acea „ţară” a burilor, chiar temporară, în centrul şi nordul Chioarului este tot teoretic posibil, dar cunoscând sistemul graniţei romane este practic aproa-

Copalnic Mănăştur / Şişeşti

V A T R A˘

11 pe imposibil. Nu poate fi lăsată o populaţie duşmănoasă aşa aproape de limesul roman. A doua informaţie din timpul împăratului Commodus este oferită tot de Dio Cassius care spune că „Sabinianus (legatulguvernatorul celor trei Dacii în anul 180 d. Hr.) a supus şi douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate, care fuseseră alungaţi din ţara lor de baştină şi erau gata să dea ajutor celorlalţi, făgăduind că le va da pământ în Dacia noastră” [25]. Există teoretic posibilitatea ca printre cei 12.000 de daci din vecinătatea Daciei romane, care au fost supuşi şi cărora li s-a făgăduit pământ, să fie şi daci din Chioar, mai ales că arheologic zona nu prea pare că a fost locuită în secolele IIIII d. Hr. ( sigur, poate fi de vină faptul că zona e slab cercetată şi sunt puţine descoperiri). Această lipsă a descoperirilor se poate datora şi acţiunii lui Sabinianus. S. Dumitraşcu crede că cei 12.000 de daci sunt daci estici, din Ucraina vestică, sau costoboci alungaţi de goţi sau de alte neamuri împinse de goţi (vandali?), din ţara lor de baştină [26] şi care erau gata să-i ajute pe dacii mari din nordul Daciei romane, în timp ce N. Gudea consideră că ar putea fi vorba de dacii din nord-vest, clienţi ai romanilor, care ar fi fost siliţi, datorită presiunii unor populaţii germanice (buri, asdingi) împinse tot de goţi, să treacă în Dacia romană [27]. I. Piso consideră că în 180 d. Hr. romanii erau în conflict cu o parte a dacilor liberi [28] „care erau gata să dea ajutor celorlalţi”. Acţiunea lui Sabinianus este însă importantă pentru că arată că în preajma Daciei romane, deci şi în Chioar, existau daci numiţi liberi (mărginaşi, din vecinătate). Cele două informaţii din izvoarele literare au o mai mare probabilitate de a se fi referit parţial sau total la zona Chioarului, decât orice alte informaţii apărute în diverse alte izvoare istorice.

n ceea ce priveşte descoperirile arheologice, sunt doar 3 situri cercetate mai temeinic prin săpături sistematice care au fost publicate, şi anume: Bozânta Mică „Grind”, Lăpuşel „Ciurgău” şi Mesteacăn „La Parhon”. Conform lui C. Kacsó, săpături au mai fost făcute şi la Pri-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

slop „Ograde” şi „Valea Boului”, precum şi un sondaj de verificare la Vălenii Şomcutei „Ograda Budulenilor”, făcute de Georgeta M. Iuga [29], dar care sunt inedite (nepublicate), fiind menţionate doar anumite informaţii. În rest, multe descoperiri s-au făcut prin cercetări de suprafaţă sau descoperiri întâmplătoare. Pentru zona Chioarului nu avem nici o dovadă clară, poate cu 2 excepţii, că există locuiri în prima jumătate a secolului II d. Hr., iarăşi cauza poate fi lipsa cercetărilor, dar şi urmarea vuietului şi tăvălugului roman soldat cu cucerirea Daciei. Totuşi, poate fi presupusă o continuitate de viaţă pentru aşezările de la Răstoci şi Vădurele. La Răstoci în punctul „Lazuri” s-au descoperit urme La Téne geto-dace, dar şi ceramică de secolele II-IV d. Hr. Descoperiri de aceeaşi factură s-au făcut şi la Vădurele, dar aici situaţia este diferită, existând urme dacice în punctul „Curături” („Fundătura”) şi în punctul „Purceaua” şi urme din secolele II-IV d. Hr. numai în punctul „Curături” („Fundătura”). Indiferent că există una sau două aşezări la Vădurele care posibil au continuitate de locuire din epoca La Téne dacică până în secolele II-IV d. Hr., esenţa este că poate exista o asemenea continuitate. Continuitatea La Téne (epoca dacică) – secolele II-IV d. Hr. este mai mult presupusă, ambele aşezări, Răstoci şi Vădurele fiind pe limes, adică în zona dominată de linia exterioară de turnuri romane de observaţie şi semnalizare, care oferă protecţie. Localităţile din această zonă contemporane cu turnurile sunt denumite de noi de epoca romană-zona limesului. Aşadar cronologic, cele două aşezări pot fi încadrate şi secolului II d. Hr., dacă acolo a avut loc această continuitate de viaţă. De altfel, foarte importante, inclusiv pentru stabilirea cronologiei, sunt descoperirile monetare chiorene din această epocă, în total opt. Două sunt inedite: una de argint, alta de bronz de la Bozânta Mică „Grind”, din timpul lui Marcus Aurelius (161-180) (pe monedă apare soţia sa, Faustina II), respectiv Severus Alexander (222-235) (pe avers are chipul mamei împăratului-Iulia Mamaea). Prima ar putea fi datată în anii 176-180 d. Hr., fiind urmă-

torul pas cronologic din zona Chioarului, după posibilele aşezări de secolul II d. Hr., iar a doua în 232 d. Hr., deşi au putut fi folosite probabil şi după această dată. Alte monede sunt cea de la Mesteacăn (Constantinus II – 337-340 d. Hr.) şi cele două de bronz de la Şoimuşeni şi anume din timpul lui Diocleţian (284-305 d. Hr), respectiv Theodosius (379-395 d. Hr.). Probabil că cele mai cunoscute sunt cele 3 monede de la Vad, un posibil tezaur, din timpul lui Gordian III (238-244 d. Hr. ). În timp ce monedele de la Mesteacăn şi Şoimuşeni provin din zona sudică a Chioarului, plină de turnuri de semnalizare şi observaţie romane, celelalte din Bozânta Mică şi Vad sunt din nordul Chioarului, o zonă controlată probabil de romani, dar fără o prezenţă efectivă a acestora. Dintre toate monedele, doar cea de la Bozânta Mică „Grind” din timpul lui Marcus Aurelius este datată în secolul al II-lea, cu posibilitatea de folosinţă mai târzie, în rest, celelalte 7 monede sunt de secol III-IV d. Hr. Nu numai monedele, dar şi ceramica indică mai degrabă că locuirile chiorene se pot data în principal în secolele III-IV.

aterialul cel mai important calitativ din aceste descoperiri este fără îndoială ceramica, ea fiind şi cea pe baza căreia au fost încadrate cronologic obiectivele. Aceasta este de două tipuri: la roată şi lucrată cu mâna. Cea lucrată la roată este ceramică fină cenuşie (inclusiv cu ornamente ştampilate), ceramică fină cărămizie şi ceramică zgrunţuroasă cenuşie sau brun cărămizie. Al doilea tip de ceramică, cel lucrat cu mâna, este considerat de specialişti mai bun de folosit pentru încadrări în anumite medii culturale, sau pentru a indica etnia, deoarece acest tip de ceramică este mai tradiţional, mai specific, mai conservator [30]. Astfel, ceramica fină cenuşie lucrată la roată cu decor ştampilat de la Mesteacăn, Lăpuşel – „Ciurgău” sau Bozânta Mică „Grind” este datată de I. Stanciu în secolul III şi prima jumătate a secolului IV [31]. Acelaşi specialist datează aşezarea de la Lăpuşel „Ciurgău” în perioada cuprinsă

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

zarea e apărută, sau se dezvoltă după plecarea romanilor (în jurul anului 271), deci nu se înscrie în tipologia aşezărilor de epocă romanăzona limesului, deşi geografic se află în zona turnurilor romane. În mod sigur, eventualele cercetări viitoare pot aduce răspunsuri mai clare, adică, dacă nu cumva avem şi urme de locuire mai clare de secolele II-III d. Hr.

între sfârşitul secolului II d. Hr. şi secolul IV d. Hr. [32]. La Bozânta Mică „Grind”, având atât ceramică fină cenuşie lucrată la roată cu decor ştampilat, cât şi monedele inedite din timpul lui Marcus Aurelius şi Severus Alexander (Iulia Mamaea), putem presupune o continuitate de viaţă de la sfârşitul secolului II d. Hr. şi până în secolul al IV-lea d. Hr. în cazul în care nu cumva există orizonturi cronologice distincte în aşezare. O altă aşezare încadrabilă cronologic este cea de la Mesteacăn „La Parhon” tot printr-o monedă, din timpul lui Constantinus II, undeva în a doua jumătate a secolului IV d. Hr. Observaţia lui I. Stanciu arată că aici se dovedeşte

numărul

/ septembrie 2012

că ceramica cenuşie fină ştampilată şi cea fină cărămizie persistă şi în a doua jumătate a secolului IV, mai ales că se pare că nu există orizonturi cronologice diferite. Poate exista, spune I. Stanciu, o caracteristică a secolului IV d. Hr., şi anume motivele ornamentului ştampilat alcătuit din triunghiuri, care se întâlneşte la Mesteacăn [33] (pl.1, 8). Pornind de la această aşezare, se poate generaliza ideea că acest tip de ceramică se foloseşte şi în celelalte aşezări chiorene mai târziu de prima jumătate a secolului IV d. Hr. Cum datarea de la Mesteacăn arată a doua jumătate a secolului IV d. Hr. şi posibil începutul secolului V (D1), se pare că aşe-

atarea locuirilor chiorene mai ales în secolele III-IV d. Hr., indică o posibilă coborâre dinspre bazinul Tisei Superioare a unor grupuri noi de populaţii care se vor aşeza pe lângă băştinaşii daci liberi. Acest proces a început, se pare, după războaiele marcomanice (166-180) [34], fiind vorba de elemente dacice, germanice, cum ar fi diverse grupări vandale (?) sau combinate daco vandale (dacringi?) . Pot fi şi daci liberi veniţi din alte părţi, interpretare care poate decurge din textul lui Dio Cassius cu acei „12.000 de daci din vecinătate, care fuseseră alungaţi din ţara lor de baştină şi erau gata să dea ajutor celorlalţi”. Aceşti daci au fost supuşi de guvernatorul Sabinianus, acesta promiţându-le pământ în Dacia romană [35]. În faţa neclarităţii izvoarelor scrise, tot arheologia este importantă, mai ales când este supus cercetării un teritoriu mai mic, cum este Chioarul. Astfel, I. Stanciu arată aspectul unitar al ceramicii de la Lăpuşel „Ciurgău”, ponderea importantă a vaselor lucrate cu mâna şi faptul că unele fragmente ale acestei ceramici pot fi legate de ceramica dacică [36]. Pentru mulţi dintre arheologi şi istorici, după războaiele marcomanice (166-180), dacii, deşi sunt în continuare elementul de bază din bazinul Tisei Superioare, nu mai constituie singurul element, deoarece din nord coboară elemente germanice purtătoare ale culturii Przeworsk (grupurile vandale). Acest lucru se întâmplă şi în Chioar, unde există ceramică Przeworsk [37]. R. Gindele afirmă că în valea Someşului contextele culturale (cuprinzând ceramica lucrată cu mâna) cu caracter germanic se concentrează în zona de dealuri, zonă care cuprinde, spre exemplu, aşezarea de la Lăpuşel –

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

13 „Ciurgău” (dar ea se află într-o depresiune, nu în zonă de dealuri), iar contextele daco-germanice în zona câmpiei mlăştinoase din nordul Someşului [38]. Poate că e prea devreme de tras concluzii, dar o certitudine se desprinde şi anume aceea că, după războaiele marcomanice (166-180), au pătruns în Chioar elemente germanice, foarte posibil grupări ale vandalilor. În jurul anului 170 d. Hr. sunt menţionaţi asdingii, iar posibil înaintea lor au venit lacringii şi victoalii [39]. În ce măsură spaţiul Chioarului a fost dominat sau locuit de presupuşii victoali din zona Someşului inferior [40], înaintaţi spre sud pe valea Someşului, nu ştim, însă se poate afirma aproape sigur că acest spaţiu a devenit, odată cu războaiele marcomanice, o zonă de interferenţă daco-germanică (dacringi?). Dintre elementele germanice prezente i-am putea aminti pe buri (?), vandali (?), heruli (?), victoali (?), iar peste toate aceste realităţi se va aşeza o puternică influenţă provincial-romană. În mod evident, după plecarea romanilor unele dintre aceste comunităţi umane chiorene s-au îndreptat spre fosta provincie, iar eventualele elemente vandale au coborât probabil către zona Crişanei. Alte comunităţi chiorene însă, probabil romanizate sau în curs de romanizare, au putut rămâne pe loc. O posibilă astfel de comunitate este cea din zona Şoimuşeni, unde s-au descoperit 2 monede de bronz de la Diocleţian şi Theodosius I, în zona unui posibil burgus roman devenit după plecarea romanilor fortificaţie. Mai ales ultima monedă poate arăta în Chioar un orizont de locuire de la sfârşitul secolului IV d. Hr., începutul secolului V d. Hr. (etapa D1). Putem include aici şi aşezarea de la Mesteacăn, dar informaţiile sunt încă extrem de puţine. Organizarea acestor comunităţi dacice, a comunităţilor romanizate sau aflate în curs de romanizare sau daco-germane chiorene cuprindea probabil atât elemente sedentare (în genul obştilor săteşti sau teritoriale), cât şi organizaţii de tip tribal [41], cu o coeziune destul de efemeră. De aici provin şi limitele imprecise ale teritoriului pe care îl ocupau, într-o perioadă sau alta. Arheologul I. Stanciu presupune un

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

sedentarism, ceea ce nu înseamnă că nu erau mişcări de populaţii sau pendulări pe un anumit teritoriu. Ne putem gândi la un sedentarism cel puţin la comunităţile din sudul Chioarului, controlate de romani, cele de epocă romană-zona limesului, unde este probabilă o continuitate a vieţuirii din La Téne, cel puţin la două dintre ele, mai ales că în aceeaşi zonă avem şi monedele de la Diocleţian şi Theodosius I.

n ceea ce priveşte relaţiile juridice ale acestor comunităţi barbare cu Imperiul, situaţia generală este prezentată de C. Opreanu [42], fiind confirmată de izvoarele scrise care atestă dorinţa unor populaţii barbare, spre exemplu aceea de a primi „receptio” în Imperiu. Sistemul acestor relaţii juridice se bazează pe: „deditio”, „foedus-ul”, luarea de ostateci, recunoaşterea conducătorilor barbari (regilor), plata subsidiilor [43]. Credem că acest tip de relaţii nu a fost pus în aplicare în Chioar, deoarece aici nu prea este posibil să fi existat vreun rege (nu există vreun mormânt princiar), un conducător barbar (poate „ţara” burilor?), zona chioreană fiind foarte aproape de limes şi deci atent supravegheată de romani, care nu tolerau populaţii agresive aşa aproape de Imperiu (de provincia Dacia). Nici stipendii nu prea este posibil să fi fost plătite populaţiilor barbare chiorene, deoarece lipsesc marile tezaure considerate rezultatul stipendiilor, deşi depozitul monetar de la Vad, putea cel puţin teoretic, să aparţină unui tezaur. Mai degrabă monedele chiorene au ajuns în zona cercetată de noi prin comerţ. Acesta era vital atât pentru barbari, cât şi pentru Imperiul roman, care, spre exemplu, îşi aproviziona prin acest comerţ trupele de la graniţă. Zona limesului roman, atât cât a existat (sec. II-III d. Hr.), a avut astfel cel puţin o dublă semnificaţie, şi anume o diferenţiere juridică şi o zonă comercială importantă atât pentru barbari, cât şi pentru romani. Chioarul prin descoperirile datate din secolele II-IV nu prea arată ca o zonă militarizată, în nordul Someşului existând totuşi acele turnuri de pază şi observaţie şi un posibil

burgus la Şoimuşeni. Concomitent, în aceeaşi zonă a turnurilor exterioare a graniţei romane-limesului, situată până la cca. 10 km în nordul Someşului, existau aşezări ale localnicilor (numite de epocă romană-zona limesului), astfel că se creionează un tablou dominat de normalitate şi de o vieţuire posibil de tip provincial roman, sau puternic influenţată de civilizaţia provincială romană. De aici, concluzia că teritoriul chiorean, ca orice zonă de graniţă, a avut elemente diverse: în sud, clar control roman până la limita turnurilor înaintate de pe graniţă, zonă unde posibil au fost şi aşezări de epocă romană-zona limesului, iar în nord, posibile locuiri ale barbarilor, cel puţin unii dintre ei coborâţi pe linia Someşului dinspre nord-vest. Se şi detaşează două microzone de locuire datate în secolele II-IV d. Hr. în zona Chioarului, şi anume una în nord, în depresiunea Baia Mare pe Lăpuşul inferior, şi alta în sud, în zona din dreapta Someşului. Aşezările din microzona nordică sunt în general pe terasele râului Lăpuş, cu posibilitate de mobilitate către est pe râul Cavnic. În zona sudică deluroasă, aşezările sunt formate în văile create de ape în aceste dealuri calcaroase, iar cele de la Mesteacăn sau Vălenii Şomcutei pe o cale naturală de acces nord-sud peste podişul Purcăreţ Boiu Mare - Jugăstreni, pe un posibil drum care făcea legătura între Depresiunea Baia Mare şi zonele din sudul Someşului. Fiind o porţiune componentă a limesului roman, sau în imediata lui apropiere, Chioarul făcea parte din acea „zonă de contact” [44] lată de circa 200 km în faţa limesului roman. Această zonă a apărut prin studierea materialului arheologic pe zone întinse în faţa limesului roman din Germania. Este o zonă cu prezenţă intensă romană, fără sau cu puţini conducători locali, fără morminte princiare, cu o economie monetară limitată, poate chiar pieţe sau o categorie de negustori [45]. Pornind de aici, C. Opreanu face analogie cu zonele din faţa limesului dacic şi constată o situaţie asemănătoare în nord-vestul Daciei romane (incluzând Chioarul) şi în Muntenia. Relaţiile „clientelare” cu aceste zone au fost privite din

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

începuturi de drum. Fiind în „zona de contact” cu un rol important economic, sau fiind o „zonă tampon” supravegheată militar, Chioarul este locuit mai ales în secolele III-IV de către dacii liberi, dar alături de care se vor aşeza, probabil mai ales după războaiele marcomanice (166-180), unele elemente germanice, toţi aflaţi sub influenţa puternică a civilizaţiei romane provinciale. După plecarea romanilor, e posibil să se fi accentuat procesul de mişcare a populaţiilor de la nordul Chioarului sau din nordul Chioarului, spre sud către fosta provincie, dar nu poate fi exclus şi fenomenul invers.

Aspecte din timpul săpăturilor arheologice de la Bozânta Mică, punctul Grind, campania 2011 (arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş)

punctul de vedere al romanilor ca un proces de integrare economică a lor [46]. Teritoriul Chioarului în secolele II-III se încadrează perfect în caracterizarea acelei „zone de contact” văzută ca o periferie a lumii romane situată dincolo de limes [47]. Pornind de aici, C. Opreanu consideră că această „zonă de contact” era interesantă pentru romani mai ales din perspectivă economică, pentru aprovizionarea trupelor romane [48]. Treptat, „zona de contact” se integrează economic lumii romane, fapt care va duce la o modificare în structura societăţii dacilor liberi din imediata apropiere a limesului. Poate de aceea, după plecarea romanilor, contactul dintre populaţia fostei provincii romane Dacia şi dacii liberi, sau populaţia daco-germană chioreană, va însemna o contopire lentă între două zone şi populaţii între care decalajul economic şi cultural va fi poate mai mic [49]. Pe de altă parte, V. MihăilescuBîrliba studiind practic datele numismatice din zona frontierei de nord-vest a provinciei Dacia, în care a fost inclusă şi zona de vest a Chioarului, acceptă rolul important

numărul

/ septembrie 2012

economic al Porolissumului şi probabil importanţa beneficiarilor consulari de la Căşeiu în relaţiile cu barbarii din nordul Daciei romane, dar nu constată în epoca romană o expansiune economică pe limes [50]. La această concluzie ajunge comparând descoperirile monetare din zonă înainte de cucerirea romană şi după. Astfel, valoarea acestor descoperiri e mai ridicată înainte de venirea romanilor, nefiind deci vorba de o expansiune economică după cucerirea romană [51]. Rezultă concluzia firească, şi anume că în faţa limesului Daciei romane valoarea mică a descoperirilor monetare indică o zonă-tampon de protecţie, fără o prezenţă romană solidă, cu toate aşezările dacilor liberi de aici [52]. Iată aşadar două opinii nu neapărat opuse, ci pe undeva complementare, care arată că lucrurile nu sunt clare şi că este necesară o intensificare a cercetărilor arheologice pentru a aduce o mai mare claritate atât în problematica limesului, cât şi a naturii relaţiilor dintre romani şi barbarii din faţa limesului nordic-nord-vestic al Daciei romane. Aşadar, e greu de tras concluzii, dar se pot stabili câteva

utem spune că un moment semnificativ al istoriei Chioarului până în epoca medievală, când Chioarul este mai bine cunoscut, este această perioada romană imperială (secolele II-IV d. Hr.), când zona Chioarului a făcut parte din sistemul limesului roman (a graniţei romane). Sudul teritoriului cercetat de noi a fost dominat de romani, fiind identificate sau bănuite mai multe turnuri de veghe şi de semnalizare pe un teritoriu de până la cca. 10 km în nordul Someşului. Aceasta este linia exterioară a limesului, situată pe dealurile din sudul Chioarului. Este interesant că în zona aflată între Someş şi linia turnurilor romane s-au identificat şi câteva aşezări a căror continuitate, înca din La Téne, este destul de posibilă. Pe acestea le-am numit aşezări de epocă romanăzona limesului, unele dintre ele continuând probabil şi în secolul V d. Hr., cum ar fi de exemplu posibilul burgus de la Şoimuşeni, unde prin monedele de la Diolcleţian şi Theodosius I se poate chiar bănui existenţa unei comunităţi daco-romane (romanice). Aceasta ar fi folosit fostul burgus ca fortificaţie, după plecarea romanilor. În general, se pare că venirea romanilor a însemnat o dezvoltare a comerţului, fapt dovedit de cele opt monede din perioada secolelor II-IV, fiindcă este puţin probabil ca acestea să provină din eventualele subsidii acordate de romani barbarilor. Pornind atât de la aceste monede, cât şi de la ceramică, se poate spune că locuirile chiorene se pot data mai ales din cea de-a doua jumătate a seco-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

15 lului II d. Hr. – până în sec. IV d. Hr., corespunzând mai ales etapei C ( C1-C3), fiind consemnat şi un posibil orizont D1 (cca 380410/420) în Chioar, prin punctele Mesteacăn şi Şoimuşeni. Dacă sudul Chioarului a făcut parte din limesul roman, nordul Chioarului, adică zona depresionară Baia Mare - Coplanic Mănăştur, în mod aproape sigur a fost controlată de romani, fără însă a fi prezenţi efectiv şi permanent în această zonă. Au fost însă prezenţi dacii liberi (mari, mărginaşi) şi elementele germanice. Pentru această epocă romană imperială în Chioar, putem spune aşadar că avem două zone: nordul – inclus în Barbaricum, dar controlat de romani, şi sudul – inclus în sis-

NOTE: [1] Hossu 2003 p. 15-17 [2] Hossu 2003 passim, Ciocan 2006 p.8-12, Pascu 1971-1989 vol. III (1986) p. 553-558, vol. IV (1989) p. 22-23, Iosipescu et alii 1983, fig. 1, p. 476 [3] Hossu 2003 p. 56-57. V. Hossu este poate cel care a studiat cel mai mult Chioarul medieval şi premodern [4] Iosipescu et alii 1983, fig. 1, p. 476 – zona Chioarului este numită “Ţara Lăpuşului şi Chioarului” după Szentgyörgy 1972 dar cele doua teritorii – Chioarul şi Lăpuşul sunt distincte etnografic, geografic dar şi istoric [5] Rusu A. A. 1978 p. 100-102 [6] Hossu 1984, Hossu 2003 passim, Pascu 19711989: vol. II (1979) passim, vol. IV (1989) p. 2223, Ciocan 2006 p. 11, Iosipescu et alii 1983 p. 476 fig. 1 [7] Macrea 1964, B. Mitrea în Istoria Românilor 1960-1961, vol. I (1960) p. 637-647, Enciclopedia 1994-2000, vol. II 1996, p. 21-23 [8] Godlowski 1992, Tejral 1999, Harhoiu 1990, Godlowski 1970 [9] Matei, Stanciu 2000, p.9 [10] Harhoiu 1990, p.189-201, fig. 14, p.203 [11] Stanciu 1992, p.183 [12] Tudor 1968, p.256 [13] Macrea 1969, p.108-109 [14] Ferenczi 1969, p.99, 102; Ferenczi 1988, p.270 [15] Orac.Sybil (XII,120) [16] Dumitraşcu 1993, p.108 le atribuie descoperirile de la Medieşul Aurit [17] Dumitraşcu 1997 b, 341 [18] Opreanu 1998, p.69 [19] Gindele 2005, p.133; Dumitraşcu 1977, p.67 îi vedea în zona Maramureşului, în sec.II-III d.Hr. pe dacii liberi nesupuşi Romei şi nici unor neamuri “barbare” [20] Dumitraşcu 1997 b, p.342; DC LXXII, 3, 1, 2; DC LXXII, 3, 3 [21] Dumitraşcu 1997 b, p.342 [22] Dumitraşcu 1993, p.98 [23] Gudea 1994, p.68 [24] Opreanu 1994 a, p.76; Opreanu 1994 b, p.198 numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

temul de apărare al limesului roman. Ambele zone erau puternic influenţate de civilizaţia romană provincială. Ca populaţii care au locuit pe teritoriul cercetat de noi, este foarte posibil, pe baza izvoarelor scrise şi a celor materiale, să-i identificăm pe dacii liberi (vecini, mărginaşi, unii dintre ei veniţi poate dinspre nord, sau sud-vest), iar după războaiele marcomanice, şi posibile elemente vandale (germanice) în nordul Chioarului, fără ca acestea să fie certe. Nu avem în Chioar centre de putere barbare, ci comunităţi rurale, probabil obşti teritoriale daco-germanice, iar în sudul Chioarului, probabil şi dacoromane (sau romanizate). Se mai observă în Chioar, făcând o com[25] DC LXXII, 3, 3 [26] Dumitraşcu 1997 b, 342; Dumitraşcu 1993, p.97 [27] Gudea 1994, p.76 [28] Opreanu 1994 b, p.196 cu nota 26 [29] Kacsó 2004 a, p.70-71 [30] Stanciu 1995, p.162; Gindele 2000-2004, p.71 [31] Stanciu 1995, p.158 [32] Stanciu 1995, p.166, 170 [33] Stanciu 1995, p.168 [34] Gindele 2005, p.133 [35] D.C.LXXII, 3, 3; Stanciu 1995 p.171 – crede că datorită războaielor marcomanice, comunităţile umane în care domina elemental etnic dacic s-au deplasat din nordul Tisei Superioare, spre sud (au putut ajunge şi în Chioar) [36] Stanciu 1995, p.166 [37] Gindele 2005, p.85, harta 6 [38] Gindele 2005, p.74, harta 6 [39] Stanciu 1995, p.172 cu bibliografia. Aceste populaţii din grupul vandalilor apar în anumite izvoare scrise [40] Stanciu 1995, p.172 (prezentând părerea lui I. Bóna) [41] Opreanu 1994 b, p.202; Stanciu 1995, p.173 [42] Opreanu 1994 b, p.202-209 [43] Opreanu 1994 b, p.203-204 [44] Opreanu 1994 b, p.212 cu notele 154-156 [45] Opreanu 1994 b, p.212 [46] Opreanu 1994 b, p.212-213 [47] Opreanu 1994 b, p.212 [48] Opreanu 1994 b, p.213 [49] Opreanu 1994 b, p.213 [50] Mihăilescu-Bîrliba 1996, p.78-79 [51] Mihăilescu-Bîrliba 1996, p.78-79 [52] Mihăilescu-Bîrliba 1996, p.78

IZVOARE ISTORICE 1. DC – Dio Cassius, Istoria Romana, III, Bucureşti, 1985; 2. Orac. Sybil – Oracolele Sibiline XII, 180 - în Izvoare I, p.705, nota 198; 3. Izvoare I – Izvoare privind Istoria României, I, Bucureşti, 1964;

paraţie şi cu alte perioade istorice sau cu alte zone istorice, că avem multe puncte sau descoperiri în care sunt prezente, în cadrul aceloraşi locaţii, a unor niveluri ale epocii bronzului, ale epocii romane imperiale şi a evului mediu timpuriu. Se poate exemplifica prin Mesteacăn „La parhon”, Lăpuşel „Ciurgău”, Vălenii Şomcutei „Ograda Budenilor”, Prislop „Ograde” etc. Nu avem o pură întâmplare, ci dovada faptului că acele comunităţi umane din cele trei epoci istorice, preferau cam aceeaşi zonă de habitat. Să fie o continuitate de locuire sau doar aceleaşi preferinţe în alegerea locului aşezărilor, e greu de afirmat. n

BIBLIOGRAFIE 1. Bajusz,Tamba 1988 – I. Bajusz, D. Tamba, Contribuţii la topografia arheologică a văii Someşului. Sectorul Căpâlna-Jibou, în Acta MP, 12, 1988, p.91-120; 2. Ciocan 2006 – Janeta Ciocan, Portul popular din Ţara Chioarului, Baia Mare, 2006; 3. Dumitraşcu 1977 – S. Dumitraşcu, Dacii liberi din vestul şi nord-vestul României (sec. II-IV e.n.), în Crisia, VII, 1977, p.65-76; 4. Dumitraşcu 1993 – S. Dumitraşcu, Dacia apuseană; Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-vestul României în vremea Daciei romane, Oradea, 1993; 5. Dumitraşcu 1997 – S. Dumitraşcu, Omnis Barbaria, în Acta MP, XXI, 1997, p.305-366; 6. Enciclopedia 1994-2000 – Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României (coord. C. Preda), vol. I-III, 1994-2000, vol.I 1994, vol.II 1996, vol.III 2000; 7. Ferenczi 1969 – I. Ferenczi, Cu privire la apărarea hotarului de nord al provinciei Dacia. Consideraţii arheologice, geografice şi istorice, în St. Com. SM, Satu Mare, 1,1969, p.91-110; 8. Ferenczi 1976 – I. Ferenczi, Contribuţii la topografia arheologică a văii Someşului ( în sectorul Vad – Surduc), în Acta MN, 13,1976, p.37-50; 9. Ferenczi 1988 – I. Ferenczi, Limesul Daciei. Sectorul de pe Someşul unit. Elemente de apărare pe subsectorul Ileanda-Tihău, în Acta MP, 12, Zalău, p.251-289; 10. Ferenczi 1991 – I. Ferenczi, Limesul Daciei. Sectorul de pe Someşul (Unit). Elemente de apărare pe subsectorul Căşei-Ileanda, în Acta MP, XIV-XV, 1991, Zalău, p.127-152; 11. Gindele 2000-2004 – R. Gindele, Probleme privind ceramica dacică şi germanică din aşezările din nord-vestul României, în St. Com. SM, XVIIXXI/I, 2000-2004, p.71-88; 12. Gindele 2005 – Studiul cercetărilor din epoca romană şi prima epocă a migraţiilor din Bazinul Tisei Superioare, în St. Com. SM, XXII/I, 2005, p.117-148; 13. Godłowski 1970 – K. Godłowski, The Chronology of the Late Roman and Early Migration Periods in Central Europe, Warszaw, 1970; Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

bare de la frontierele Daciei romane şi relaţiile lor politico-diplomatice cu Imperiul, în Eph. Nap., 4, 1994, Cluj Napoca, p.193-220; 38. Opreanu 1998 – C. H. Opreanu, Criza militară şi politică de la Dunărea de jos din anii 117-119 d. Hr. Urmări asupra relaţiilor dintre Dacia şi Lumea barbară, în Eph. Nap., VIII, 1998, p.61-80; 39. Pascu 1971-1989 – Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj-Napoca, vol.I-IV; 1971-1989; 40. Pop H. 1997 – H. Pop, Repertoriul descoperirilor de epocă romană din afara limesului pe teritoriul judeţului Sălaj (sec. II-IV d. Hr.), în Acta MP, XXI, 1997, p.457-486; 41. Rusu A. A.1978 – A. A. Rusu, Cetăţi medievale timpurii din judeţul Sălaj, în Acta MP, II, 1978, p.89103; 42. Stanciu 1992 – I. Stanciu, Descoperiri din a doua jumătate a mileniului I în. Hr. şi mileniul I d. Hr. în judeţul Maramureş, în Eph. Nap., 2, 1992, p.169191; 43. Stanciu 1995 – I. Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea epocii romane în bazinul mijlociu şi inferior al râului Someş, în Eph. Nap., V, 1995, p.139-226; Aspecte din timpul săpăturilor arheologice de la Bozânta Mică, punctul Grind, campania 2011 (arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş) 14. Godłowski 1992 – K. Godłowski, Die Chronologie der jüungeren und späten Kaiserzeit in der Gebieten südlich der Sudeten und Karpaten, în Probleme der relativen und absoluten Chronologie ab Latènezeit bis zum Frühmittelalter, Krakow, 1992, p.23-54;

26. Kacsó 2011 - C. Kacsó, Repertoriul arheologic al judetului Maramures, I-II, Bibliotheca Marmaţia, Baia Mare;

15. Gudea 1994 – N. Gudea, Dacia Porolissensis în timpul războaielor marcomanice, în Acta MP, XVIII, 1994, p.67-94;

28. Macrea 1964 – M. Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în Apulum VII, 1, 1964, p.171-200;

16. Harhoiu 1990 – R. Harhoiu, Chronologische fragen der Völkerwanderungszeit in Rumänien, în Dacia NS, 34, 1990, p.169-208; 17. Hossu 1984 – V. Hossu, Voievozii din Chioar în secolele XIV şi XV, în Acta MP, VIII, 1984, p.257264;

27. Luca, Gudea 2010 – S. A. Luca, N. Gudea, Arheologie IV. Descoperiri din judeţul Sălaj. Biblioteca Septtemcastrensis, 24, Oradea 2010;

29. Macrea 1969 – M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969; 30. Matei 1979 – Al. V. Matei, Repertoriul de aşezări şi descoperiri aparţinând sec. IV-IX de pe teritoriul judeţului Sălaj, în Acta MP, 3, 1979, p.475-513;

44. Stanciu et alii 2010 – I. Stanciu responsabil, M. Ardeleanu, B. Bobînă, R. Cardoş, D. Pop, D. Ghiman, Z. Şomcutean, Bozânta Mică, com. Recea, jud. Maramureş Punct: Grind, în CCA – Campania 2009 (2010), Suceava, 2010, nr. 7, p.35-36; 45. Szentgyörgy 1972 – Maria Szentgyögy, Kövár vidékének tarsadalma, Budapest, 1972 (monografia Chioarului); 46. Tejral 1999 – J.Tejral, Archäologisch-Kulturelle Entwicklung im norddanubischen Raum am Ende der Spät- Kaiserzeit und am Anfang der Völker – wanderungszeit, în L’Occident romain et l’Europe Centrale au début de l’époque des Grandes Migrations (ed. J.Tejral, Ch.Pillet, M. Kazanski), Brno, 1999, p.205-270; 47. Tudor 1968 – D. Tudor, Oraşe, târguri, sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968;

18. Hossu 2003 – V. Hossu, Nobilimea Chioarului, Baia Mare, 2003;

31. Matei, Lakó 1979 – Al. V. Matei, Eva Lakó, Repertoriul descoperirilor şi aşezărilor de epocă romană pe teritoriul jud. Sălaj, în Acta MP, 3, 1979, p.121-135;

48. Vlassa 1964 – N. Vlassa, Două descoperiri monetare post-aureliene în Transilvania, SCIV, XV, 1, 1964, p.139-141;

19. Iosipescu et alii 1979 – S. Iosipescu, V. Ursu, T. Ursu şi colaboratorii, Raport preliminar de cercetare arheologică la Cetatea Chioar, în MCA, XIII, 1979, p.337-340;

32. Matei, Stanciu 2000 – Al. V. Matei, I. Stanciu, Vestigii din epoca romană (sec.II-IV d.Hr.) în spaţiul nord-vestic al României, Zalău - Cluj-Napoca 2000;

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

20. Iosipescu et alii 1983 – S. Iosipescu, V. Ursu, T. Ursu şi colaboratorii, Cercetările arheologice la Cetatea de Piatră (Chioar), în MCA, XX,1983, p.474483;

33. Mihăilescu-Bîrliba 1996 – V. Mihăilescu-Bîrliba, Sectorul frontierei romane din nord-vestul Daciei Porolissensis şi datele numismatice, in Acta MP, XX, 1996, Zalău, p.75-85;

21. Istoria României 1960-1961 – Istoria României vol.I-II, 1960-1961;

34. Mitrea 1961 – B. Mitrea, Descoperiri recente şi mai vechi de monede antice şi bizantine în Republica Populară Română, în SCIV, anul XII, I, 1961, p.144-153;

22. Iuga 1979 – G. M. Iuga, Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la Mesteacăn, jud. Maramureş, în MCA, XIII, 1979, p.311-314; 23. Iuga 1979-1981 – G. M. Iuga, Cercetări de suprafaţă din zona Chioar, în Marmaţia 5-6, Baia Mare, 1979-1981, p.150-153; 24. Iuga 1980 – G. M. Iuga, Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la Mesteacăn, jud. Maramureş, în MCA, XIV, 1980, p.236-239; 25. Kacsó 2004 – C. Kacsó, Mărturii arheologice, Baia Mare 2004;

numărul

/ septembrie 2012

35. Mitrea 1967 – B. Mitrea, Descoperiri recente şi mai vechi de monede antice şi bizantine în Republica Socialistă România, în SCIV, 18/1, 1967, p.189-202; 36. Opreanu 1994 a – C. H. Opreanu, Misiunile beneficiarilor consulari pe limes-ul de nord al Daciei în secolul al III-lea d. Hr., în Acta MN, 31, 1994, p.69-78; 37. Opreanu 1994 b – C. H. Opreanu, Neamurile bar-

1. Acta MN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca 2. Acta MP – Acta Musei Porolissens, Zalău 3. Apulum – Apulum, Acta Musei Apulensis, Alba Iulia 4. Crisia - Crisia, Oradea 5. CCA – Cronica cercetărilor arheologice din România, Bucureşti 6. Dacia NS - Dacia. Recherches et Découvertes Archéologiques en Roumanie, Bucureşti, Nouvelle Série, Bucureşti 7. Eph Nap – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca 8. Marmaţia – Marmaţia, Baia Mare 9. MCA – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti 10. SCIV – Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti 11. SCIVA – Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, Bucureşti 12. St.Com.SM – Studii şi comunicări, Satu Mare

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. dr.

Nicoleta Han

Istoria Districtului Cetăţii de Piatră

numărul

/ septembrie 2012

şului ca donaţie [12]. Cele două documente consemnează existenţa uniunilor de obşti autohtone, cunoscute sub numele de „păduri” sau „codri” şi care intrau în stăpânirea sistemului domenial maghiar [13]. Pădurile aveau un rol hotărâtor, ocrotind obştile săteşti, ferindu-le de aservire şi desfiinţare, cum s-a întâmplat în zonele lipsite de acest element [14]. Aşa se explică atât stăpânirea lor târzie, cât şi lipsa documentelor pentru această zonă.

“

...începuturile cetăţii se pierd în negura timpului, iar informaţiile documentelor de început sunt destul de lacunare, favorizând diferite speculaţii. Aproape sigur, se poate afirma că cetatea cunoscută astăzi nu este altceva decât o refacere şi chiar o reaşezare mult mai strategică a unei fortăreţe, ce proteja şi chiar supraveghea un drum al sării.

“

eudalismul timpuriu [1] (secolele X – XIII) este determinat pentru Transilvania de pătrunderea stăpânirii maghiare pe acest teritoriu, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, şi a impus organizarea după modelul politic, social şi economic al Apusului, încât peste vechile ţări, voievodate şi cnezate româneşti se vor înfiinţa noi instituţii administrativteritoriale şi politice, adică comitatele, fiind reprezentative pentru zonele unde au pătruns ungurii [2]. Însă districtele erau subdiviziuni administrativ-teritoriale preponderent româneşti, conduse de cnezi, voievozi, juzi, precum şi de adunarea nobililor şi-a cnezilor sub structura scaunelor de judecată [3]. Cu toate că din secolul al XIIlea documentele permit identificarea unui nucleu în jurul „pădurilor” [4], descoperirile arheologice îndreptăţesc susţinerea ideii că vechimea şi continuitatea pe acest teritoriu este un aspect definitoriu al conştiinţei naţionale. Dovezi în acest sens sunt peştera de la Băbeni şi aşezarea de la Perii Vadului [5], ce aparţin paleoliticului superior, aşezarea din Ciocmani din neoliticul superior [6], dar şi aşezările de la Lăpuşel, Bozânta Mică şi Chechiş datând din a doua jumătate a secolului al VII-lea [7]. De asemenea, se pare că teritoriul viitorului district Chioar se afla la hotarul dintre voievodatul lui Gelu, amintit de Anonymus în „Gesta Hungarorum”, Ţara Maramureşului şi regiunea minieră [8], iar bogăţiile solului şi interesele strategice au deteminat regatul maghiar să ducă o politică de expansiune [9]. În privinţa nord-vestului Transilvaniei, procesul de expansiune a stăpânirii maghiare [10] pe teritoriile din regiunea Someşului s-a realizat sub domnia lui Ştefan al II-lea (1161–1172), mai exact în anul 1169, atestat de primul document [11], când s-au dat primele danii, proces ce va continua până prin 1199, când „comitele Laurenţiu” primeşte teritoriile din regiunea Some-

dentificarea acestor „păduri” generice se realizează abia prin documentul din 1231, precizându-se că „pădurile Finteuşului, Chechişului, Ardudului şi Sălajului” sunt donate (sub structura daniei) comitelui Toma al Sătmarului ca recompensă pentru loialitatea şi ajutorul dat regelui maghiar Andrei, în luptele cu bulgaro-vlahii [15]. Trebuie precizat un fapt semnificativ, întrucât în acest document există o informaţie ce poate constitui un aspect important pentru identificarea unei aşazise prime cetăţi a regiunii. Se aminteşte de „o casă şi şanţul lui Andrei cel mare” („fossa magni Andree”) [16], ce poate constitui urma unei cetăţui. Mai mult, localnicii

păstrează tradiţia acestui loc, identificându-l între pârâul Berchez şi dealurile Făgetului.

utoritatea comitelui Sătmarului peste aceste teritorii este de scurtă durată, căci în jurul anului 1235, aceste „păduri” - Chechiş, Finteuş, Ardud şi Sălaj - revin coroanei maghiare [17] până la invazia mongolo-tătată din 1241, când, după cinci ani, respectiv în 1246, regele Bella al IV-lea (1235-1270) este nevoit să accepte „înstrăinarea”/donarea lor nobililor fideli [18]. Astfel, „pădurile” Finteuş, Chechiş precum şi cea mai mare parte a „pădurii” Sălajului ajung în posesia familiei nobiliare Guth-Keled (mai exact a lui Pàl, fiul lui Nicolae), dar potrivit documentului din 1246, Pàl având datorii cedează „jumătatea moşiei sale numite Silvaş” – „Scylag”, cu toate drepturile, unei rudenii ale sale, comitelui Ştefan de Nyitra [19]. Probabil că şesul de lângă râul Lăpuş a revenit comitelui Ştefan, iar în acest teritoriu, pe hotarul actualului sat Remetea, există un loc cunoscut sub numele de „locu’ cetăţii”, unde era, de fapt, prima cetate de pământ a domeniului. Într-un alt document al aceluiaşi an 1246, se face referire la un drum ce duce de la Suplac (judeţul Sălaj) până la cetate: „viam etiam se curamque de vila Suplac ducem ad idem castrum” [20] se poate identifica vechea cetate de pământ [21]. Astfel, începuturile cetăţii se pierd în negura timpului, iar informaţiile documentelor de început sunt destul de lacunare, favorizând diferite speculaţii. Aproape sigur, se poate afirma că cetatea cunoscută astăzi nu este altceva decât o refacere şi chiar o reaşezare mult mai strategică a unei fortăreţe, ce proteja şi chiar supraveghea un drum al sării [22]. Cu toate acestea, anul 1246 poate fi considerat punctul de plecare al constituirii domeniului Cetatea de Piatră. Intuind, probabil, importanţa unei cetăţi care să supravegheze „pădurile” Finteuş, Che-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

chiş şi Sălaj, regele Ştefan al V-lea (coregent între 1257-1269 şi rege între 1270-1272) a mutat-o într-un loc mai strategic [23], fiind, se pare, atât în posesia regelui, cât şi-a familiei Guth-Keled [24], nobili ai curţii regale, precum reiese din actul de intrare în posesie a cetăţii, din 1291, emis de regele Andrei al II-lea [25]. Domeniul cetăţii va rămâne în această formă până în perioada răscoalelor din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1301 - 1342). Cel dintâi castelan al domeniului şi al cetăţii vechi a aparţinut primei generaţii de conducători militari ai lui Carol Robert de Anjou, acesta fiind Dezideriu de Elewanth [26]. El s-a subordonat doar regelui, nu şi voievodului Transilvaniei, căci era un comandant ataşat politicii regale [27]. În 1316-1317, familiile nobiliare, în frunte cu Guth-Keled, se răzvrătesc împotriva regelui, pierzând domeniul Sălaj-Aranyos [28], iar nobilii îl capturează pe castelanul Dezideriu, incendiind şi distrugând cetatea Chioar [29]; aşa se explică de ce o perioadă nu mai este amintită, fiind grav avariată. Dacă până în anul 1317 sunt doar ipoteze privind cetatea, documentul din acel an atestă pentru prima dată existenţa Cetăţii de Piatră, informând că nobilii transilvăneni răscu-

numărul

/ septembrie 2012

Ruinele Cetăţii de Piatră (foto: George Băseşteanu)

laţi împotriva regelui Carol au cucerit cetăţile Cehu şi Chioar [30]. Cert este că, deşi cetatea era vulnerabilă datorită lemnului intrat în structurile ei, Carol Robert de Anjou şi fiul său, Ludovic I, au dat o atenţie sporită zonei someşene, ca urmare a planurilor de cucerire în Galiţia şi Moldova, încât reconstruirea cetăţii a avut o justificare în plus [31]. Urmărind aceste informaţii, se poate afirma că, începând cu secolul al XIII-lea, exista un nucleu al domeniului Cetăţii de Piatră, constituit în jurul cetăţii, iar din secolul al XIV-lea va lua fiinţă un District cu suport autohton, întrucât stăpânirea maghiară conştientizează importanţa strategică şi înţelege că organizarea locală nu poate fi înlăturată.

Constituirea districtului Documentele lacunare de la începutul secolului al XIV-lea [32] permit susţinerea unei ipoteze a districtului Cetatea de Piatră supus Curţii şi a unui comitat al Arieşului subordonat voievodului Transilvaniei [33]. Se consemnează că între 1348-1358 era mare dregător la Ce-

tatea de Piatră Nicolae de Bator ca „om al regelui” [34]. Ca atare, domeniul Cetăţii rămâne în proprietatea regală, dovadă în acest sens fiind procesul dintre familiile Kállai şi Báthori, când în documentele din 1348 şi 1359 este consemnat în statut de martor „Dominic, zis din Cetatea de Piatră”, iar în 1349 au fost precizaţi tot între martori Ştefan din Cetatea de Piatră şi fiii săi [35], fiind consideraţi de unii cercetători şi istorici [36] drept întemeietorii localităţii Berchez, căci în 1335 listele ce consemnează dijma papală nu atestă existenţa comunităţii [37]. Pentru a două jumătate a secolului al IV-lea, regele Ludovic I de Anjou (1342 - 1382) înteţeşte politica de supunere a românilor, determinând mişcări de rezistenţă în voievodatele Transilvaniei, o dovadă în acest sens fiind acţiunea lui Bogdan [38]. În aceste condiţii, regalitatea menţine districtele, atribuindu-le sarcini militare, economice, juridice şi administrative. Domeniul Cetăţii de Piatră ajunge în posesia lui Laczkfi Emerik (după ce acesta a fost numit voievod al Transilvaniei, între 1369-1372, respectiv după înălţarea lui ca palatin al Ungariei, între 1372 - 1375) [39], apoi, în 1375, a fiului său, Ştefan [40], ce i-a urmat în

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

19 funcţia de voievod al Transilvaniei. Aşa se explică de ce voievodul de Chioar, amintit în documentul din 1368 [41], este cel de district, facilitând relaţiile castelanului cu obştile româneşti de pe domeniu. Pentru „slujbele credincioase”, în 1365, fiul lui Sas Vodă, Ştefan primeşte ca donaţie domeniul Ciceu şi Unguraş [42], iar în 1367 voievozii maramureşeni giuleşteni Balc, Drag şi Ioan primesc tot prin donaţie regală din partea regelui Ludovic de Anjou, Cetatea de Piatră, ca răsplată pentru colaborarea lor în conflictul cu Bogdan, aceştia fiind susţinători ai politicii coroanei maghiare [43]. Această feudă a fost organizată de voievozi după exemplul altor cnezi şi voievozi maramureşeni. Un an mai târziu, în 1368, stăpân al ţinutului este amintit Gheorghe [44], deşi documentele îl numesc „filius vajdae de Kõvàry” (fiul voievodului din Chioar). Însă după unele presupuneri acest Gheorghe, fiu al voievodului din Chioar [45], era voievodul suprem de district, prin care se mijloceau legăturile castelanului cu reprezentanţii regali în ceea ce priveşte obligaţiile obştilor româneşti de pe domeniu [46]. În această formă de exercitare a autorităţii şi deciziei în sfera conducerii, această formaţiune administrativ-politică cu largă autonomie îndeplinea statutul de district. Pentru a înţelege importanţa districtului pentru această regiune, trebuie să avem în vedere că, prin 1320, regii Angevini au început perceperea urburii de la minele de aur şi argint, monopolul regal fiind extins asupra tuturor metalelor neferoase, în 1327 [47], iar raporturile au fost moderate de permanenţa a patru comiţi - castelani maghiari – comites camrae – cu atribuţii miniere prevalente. În 1393, Chioarul controla aurul strâns la Lăpuş şi la exploatările de argint de la Băiuţ [48]. Se asociază, astfel, vămile la cetăţi, fiind o acţiune rezultată dintr-o realitate economică, adică circulaţia de oameni şi bunuri, autorităţile conştientizând că vama este sursa fundamentală de obţinere a valorilor monetare. În acest context, putem susţine că fără particularitatea vamală cetatea Chioar era aproape inutilă în zonă. O altă dovadă în susţinerea acestei ipoteze este faptul că drumul dintre Transil-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

vania şi Maramureş trecea la răsărit de cetate [49], ba chiar mai mult, la sud şi nord de cetate toponimia înregistrează două „vaduri” [50]. Ca atare, amplasarea cetăţii a fost determinată de o geografie economică. Vama de la Chioar este atestată în 1378 [51], însă justiţia feudală a fost impusă greu pe domeniul Chioarului, fiindcă puternica vigoare a obiceiurilor pământului a limitat sever posibilitatea dregătorilor feudali de a aduce reglementări străine în viaţa obştii cu sarcini militare permanente.

acă până în documentul din 1378 [52], Chioarul sub denumirea de „district” avea un statut aparte acceptând recunoaşterea comiţilor Balc şi Drag, din acel an el îşi pierde entitatea, fiind încorporat ca domeniu al Comitatului Solnoc [53], dar constituindu-se totuşi ca un ţinut „liber baronatus”, cu dreptul de judecată şi administraţie, drept încredinţat stăpânilor locali şi nu işpanului [54]. Implicându-se în acţiunile apărării graniţei de nord-est a Transilvaniei, proprietatea voievozilor maramureşeni Balc, Drag şi Ioan a fost reconfirmată în 1390, apoi în 1392 de către regele Sigismund şi întărită cu proprietatea Ardudului [55]. Aceste reconfirmări, probabil, au fost determinate de alte solicitări ale districtului de către nobilii locali. Însă în 1399, domeniul Chioar este atestat iarăşi ca unitate distinctă, inima lui fiind „kastrum Kővàr” [56]. Din această perioadă, ţinutul se constituie într-un domeniu al coroanei, ce avea menirea să acopere necesităţile suveranului şi ale ţării [57]. Ca atare, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, apar în Chioar voievozii maramureşeni Balc, Drag şi Ioan (fiii lui Sas şi nepoţii lui Dragoş din Bedeu, de pe malul de nord al Tisei, întâiul „descălecător” în Moldova). Ei au beneficiat de sprijinul regelui şi şi-au constituit în nord-vestul Transilvaniei o întinsă stăpânire, structurată social-politic şi militar, dependentă de coroana maghiară, dar bazată pe importante resurse ale celor peste o sută de sate româneşti. Iar cetatea şi domeniul, între 1380 – 1555, intră în proprietatea/baronia familiei Dragffy (provenită din familia maramureşeană

Drag) [58], când decedând Gaspar Dragfy se stinge linia bărbătească şi cetatea cu întreaga avere intră în proprietatea principelui Transilvaniei, devenind domeniu fiscal. Şi, întrucât în urma transformării Transilvaniei în Principat autonom (în 1541) vor avea loc ciocniri între habsburgi şi principii transilvăneni, ajutaţi de turci, pentru stăpânirea părţilor de vest (Partium) ale Transilvaniei, cetatea va fi ocupată pe rând de diferiţi comandanţi din cele două tabere beligerante. Drăgoşeştii şi descendenţii lor, importanta şi puternica familie Dragffy (Drăgoşeştii s-au contopit cu nobilimea regatului, formând o nouă familie), vor reconstrui şi amplifica transformarea Chioarului într-una din cele mai puternice fortificaţii din nord-vestul Voievodatului şi Principatului [59]. Deşi după răscoala lui Gheorghe Doja [60] Dieta Ungariei a hotărât ca „voievozii de peste pătura de jos să înceteze şi să dispară” [61], aceştia au creat o adevărată „domnie” autonomă, recunoscută şi tolerată de regii maghiari pentru autoritatea pe care-o impun Dragffyeştii, urcaţi pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei feudale, recunoscuţi de puterea centrală care-i onora cu dregătorii superioare, chiar şi aceea de voievozi ai Transilvaniei [62]. Ba chiar mai mult, urmărindu-şi interesele, moştenitorii voievozilor maramureşeni le-au dat voievozilor donaţii şi înscrisuri de numire [63]. Cu toate că Dragffyeştii erau înnobilaţi, ei păstrau instituţiile româneşti străbune (între care şi cea de voievod) şi nu renunţau nici la credinţa ortodoxă, fiind ctitori de biserici şi patronând instituţii ecleziastice precum şi stavropighia din Peri [64]. Procesul de confirmare şi donare a domeniilor continuă şi la începutul secolului al XV-lea, încât cunoaştem şi urmaşii voievozilor maramureşeni; astfel, în anul 1405 regele Sigismund donează cetatea şi satele aparţinătoare lui Dumitru şi Sandrin (fiii lui Balc), dar şi lui Gheorghe şi Sandrin (fiii lui Drag), motiv pentru care, potrivit uzului timpului, Conventul din Leles transcrie satele aparţinătoare cetăţii încă în folosinţă comună [65]. Însă anul 1424 aduce o nouă împărţire a domeniului, căci fiii lui Sandrin (adică nepoţii lui Balc), Ioan şi Vasile pe

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

de-o parte, iar pe de altă parte, Gheorghe şi Sandrin şi-au delimitat posesiunile, conscrise tot de Conventul din Leles [66]; cu toate acestea, cetatea rămâne în folosinţă comună [67]. Ca atare, domeniul Cetăţii de Piatră se constituie prin expansiunea maximă a relaţiilor feudale, cu particularităţile specifice domeniilor de cetate. Respectând donaţiile şi reconfirmările regilor Ludovic şi Sigismund, Matei Corvin, în 1475 şi 1476, întăreşte şi confirmă în posesiunile lor pe Dragffi [68] Nicolae de Bélthék şi pe fiii săi: Bertalan, Gheorghe şi Petru [69]. Astfel, sub stăpânirea celor două familii Dragffi şi Bélthék, cetatea va deveni o puternică fortăreaţă a secolului al XVIlea. Şi pentru domeniul Chioarului, secolul al XVI-lea ilustrează evoluţia relaţiilor feudale, mai exact viabilitatea şi trăinicia obştilor săteşti şi a formelor superioare de organizare: uniunile de obşti sau obştile teritoriale [70]. Aşa se explică răspândirea şi însemnătatea instituţiilor voievodale şi a crăinciilor [71] cu legi şi obiceiuri proprii, adesea distingându-se de unguri şi saşi. Puterea centrală şi nobilimea încearcă să ia măsuri la adresa românilor care rezistau ofensivei feudale, refugiindu-se sub scutul ”jus valachicum” şi prin diploma din 28 iunie 1366, nobilimea îşi creează bazele juridice [72], sperând că va putea deposeda de sate şi privilegii pe voievozii şi cnezii români. Însă în faţa acestei ofensive, familia Dragffi mizează pe importanţa şi devotamentul de care dăduse dovadă şi oferă titlu de voievod şi donaţii celor loiali [73]. Descoperim că în 1525 stăpânul cetăţii, Ioan Dragffi, le oferă statutul de voievod şi loc de o moară lui Petru şi Toma Hossu, având permisiunea de a ridica satul Răstoci [74]. De asemenea, trei ani mai târziu, în 1528, întemeind satul Ruşor, Ioan Dragomir obţine privilegiul de voievod atribuit pe veci, de la văduva lui Dragffi [75]. Astfel, familia Dragffy a fost o importantă familie voievodală pentru districtul Cetăţii de Piatră. Se pare că aceasta a fost urmată de o altă familie voievodală, cea a lui Dan Butean, voievod de Şomcuta, care se găsea în funcţiune la moartea lui Gaspar Dragffy (în 1555). Statutul său va fi reconfirmat de însuşi îm-

numărul

/ septembrie 2012

păratul Maximilian (1565) în „toate stările sale” („itidem maiestas caesarea statuat”). Dan Butean [76] este unul dintre voievozii locali pomeniţi încă din 1548, prin el identificându-se relaţia dintre oamenii şi pământul în fruntea cărora se afla, fiind cel care a stăpânit acest teritoriu peste douăzeci de ani, indiferent de schimbarea ori opţiunea politică a titularului domeniului. Fiii săi vor căuta să menţină imaginea unităţii, cu toate că Urbariul Chioarului din 1603 înregistrează trei voievodate desprinse din cel iniţial [77]. Ca atare, pe parcursul a peste două secole, ţinutul se constituie în proprietatea ţării, încredinţată unor baroni liberi, numiţi şi domni stegari, ce se bucurau de privilegii importante. Ei erau investiţi cu puteri legislative, iar sentinţele acestora puteau fi contestate doar de rege. Cea mai mare responsabilitate a acestora era ca în timp de război să închege oştirea şi sub propriul steag să conducă în tabăra regală, de aceea baronul se numea domn stegar. Baronia era proprietatea obţinută prin donaţia lui sau a antecesorului (de obicei, ca merit pentru serviciile aduse pe plan ostăşesc), primită din mâna regelui şi înscrisă în act [78].

oţiunea de „distictus Kővár” apare pentru prima dată în 1549 [79]. El avea o anumită autonomie care se datora rolului militar al cetăţii şi obligaţiilor ei de cetate de graniţă, însă aparţinea de comitatul Solnocul de Mijloc. Ţinând cont de fluctuaţiile vremii, domeniul Cetăţii de Piatră şi-a lărgit şi modificat mereu autoritatea administrativă, atât sub voievozi, cât şi sub principi. Dacă în Urbariul din 1544 domeniul era condus de patru voievozi simpli de obşti săteşti şi nu de uniuni de obşti [80], în 1560 Cetatea îşi întindea autoritatea asupra a 55 de sate, grupate în 10 voievodate, ce aveau rol de reşedinţă administrativă în cadrul Comitatului Solnocul de Mijloc [81]. Peste numai şase ani, în 1566, domeniul devine un district autonom sau căpitanat, iar cele 67 de sate, două ungureşti (Lăpuşel şi Berchez) şi restul româneşti, erau grupate în 12 voievodate [82], pentru ca până la începutul secolului al XVII-lea, numărul voievodatelor să ajungă la 16 („ofli-

ciolatus”) [83]. Trebuie precizat faptul că procentajul dintre satele româneşti (97%) şi cele ungureşti (2%) ar putea constitui explicaţia de ce districtul era organizat în mai multe voievodate. Structura ascendentă a voievodatelor este destul de interesantă dacă se ţine cont că prin decretul regelui Ludovic I cel Mare (1342 - 1382), din 28 iunie 1366, se urmărea tendinţa puterii centrale şi implicit a nobilimii maghiare de a crea baze juridice pentru deposedarea cnezilor şi voievozilor români de stăpânirea satelor şi-a privilegiilor ce decurgeau din statutul acestora [84]. Dar evoluţia voievodatelor româneşti dovedeşte că românii au rezistat ofensivei feudale sub scutul „jus valachicum”, chiar dacă nobilimea încerca să suprime acest drept nescris. De remarcat că şi Distictul Chioarului, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, se confruntă cu aceeaşi situaţie generală a Transilvaniei, scăzând populaţia, fenomen provocat de epidemiile din 1504 şi 1510 [85], ciuma anului 1530 – numită şi „horibilis pesta” [86] – şi foametea cumplită din intervalul 1535 – 1536 [87]. Dar cu toate acestea, a doua jumătate a secolului prin urbariile timpului permite o bună organizare administrativ, implicit apariţia unor sate. Situaţia mai detaliată a organizării voievodatelor în cadrul districtului pentru anii respectivi poate fi urmărită astfel: documentele până în anul 1544 consemnează doar patru – toţi voievozi simpli de obşti săteşti (şi nu de uniuni de obşti), ridicaţi la acest statut din ţărani aserviţi, prin voinţa autoritară a stăpânului feudal [88]: a. voievozii Petru şi Toma Hossu din Răstoci, foşti ţărani eliberaţi din iobăgie şi făcuţi voievozi de stăpânii domeniului (pomeniţi în 1526); b. voievodul Ioan Dragomir, căruia i s-a dăruit pe viaţă satul Ruşor, întemeiat de el (amintit în 1528); c. voievodul din Perii Vadului (amintit în 1544), conducând satul în calitate de reprezentant al stăpânului; d. probabil „cnezul” Dan, voievod în Şomcuta (pomenit în 1548), ce îndeplinea atribuţii sub patronajul aceluiaşi stăpân al domeniului [89].

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

21 Pentru anul 1560, numărul voievodatelor se ridică la numărul de unsprezece: n voievodatul lui Martin, cu satele Prislop, Boiu-Mare, Vima, Săsar şi Solona; n voievodatul lui Damian Hossu, cu satele Mesteacăn şi Curtuiuş; n voievodatul lui Toma Hossu, cu satele Răstoci şi Puturoasa; n voievodatul lui Simion Vaida, cu satele Letca, Lemniu, Poieniţa, Soimuş, Cuciulata şi Cozla; n voievodatul lui Trifu, cu satele Văraiu, Purcăreţ, Gaura (azi Valea Chioarului), Curtuiuş (azi Perii Vadului), Băbeni, Ciocmani şi Ciula; n voievodatul lui Dan, cu satele Şomcuta, Văleni, Finteuşul Mare, Buteasa, Văraiu, Buciumi şi Hovrila; n voievodatul lui Toma din Lucăceşti, cu satele Mogoşeşti, Husurafalău, Fersig, Lucăceşti, Pribileşti şi Dăneşti; n voievodatul lui Luca din Remetea, cu satele Remetea, Coaş, Curtuiuş, Coruia, Săcălăşeni şi Bertesoaia; n voievodatul lui Ioan Bene, cu satele Bozânţa, Colţirea şi Hideaga; n voievodatul lui George din Copalnic, cu satele Copalnic, Vad, Lăschia, Făureşti, Dragomireşti, Cărpiniş, Berinţa, Cărbunar şi Surduc; n voievodatul lui Teodor Bota, cu satele Cerneşti, Poiana Botizului (azi Ciocotiş), Lăpuş şi Berchez [90].

ână în 1566, Chioarul ţinea de Comitatul Solnocul de Mijloc, însă din acel an primeşte o organizare administrativă deosebită, aceea de căpitanat sau district autonom [91] sub autoritatea împăratului Maximilian, având 67 de localităţi, satele fiind grupate în 12 voievodate, ce stăpâneau între 2 şi 14 sate, aparţinând Cetăţii Chioar, aşa cum reiese din Urbariul Cetăţii de Piatră din anul 1566 (20 aprilie) [92]: n voievodatul lui Dan Buteanu (obţine voievodatul înainte de 1545 ca danie de la stăpânul Cetăţii de Piatră, Gaspar Dragffy – după Şt. Pascu op. cit. p. 463) din Şomcuta, cu satele (14): Şomcuta Mare, Văle-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Pădurile Chechiş, Finteuş şi ale Sălajului, în secolul al XII-lea. (După Angelica Puşcaş, Ţara Chioarului – studiu de geografie regională)

nii Şomcutei, Iadăra Mare, Tulgheş, Mesteacăn, Remeţi, Iadăra Mică, Finteuşul Mare, Finteuşul Mic, Posta, Vărai; n voievodatul lui Toma din Lucăceşti (neputând veni Toma la conscripţie, îl trimite pe fiul său, Dan), cuprinzând 6 sate: Lucăceşti, Pribileşti, Mogoşeşti, Satulung, Fersig, Dăneşti; n voievodatul lui Luca, cu centrul la Remetea, înglobând 6 sate: Remetea Chioarului, Coaş, Curtuiuş, Coruia, Săcălăşeni, Berchezoaia; n voievodatul lui Gheorghe din Copalnic, cu satele (10): Copalnic Mănăştur, Dragomireşti, Vad, Lăschia, Făureşti, Cărpiniş, Berinţa, Cărbunar, Cozla; n voievodatul lui Teodor Bota, cu centrul probabil la Cerneşti, format din 2 sate: Cerneşti şi Ciocotiş; n voievodatul lui Ioan Benea, cu centrul la Colţirea, constituit din 3 sate: Bozânta, Hideaga, Colţirea, n voievodatul lui Marian, format din 6 sate, cu centrul probabil la Boiu Mare: Boiu Mic, Boiu Mare, Săcătura, Sasa, Vima Mare, Sălniţa; n voievodatul lui Trifu, format din satele (5): Văraiu, Purcăreţ, Gaura (Valea Chioarului), Curtuiuş; n voievodatul lui Simion, cu centrul probabil la Lemniu sau Cu-

ciulat, format din satele: Lemniu, Letca, Cuciulat, Poieniţa, Soimuşeni; n voievodatul lui Lazăr, cu centrul probabil la Băbeni, format din satele: Băbeni, Ciocman, Topliţa; n voievodatul lui Damian Hossu, cu centrul probabil la Mesteacăn, constituit din 2 sate: Curtuiuş (azi Curtuiuşul Mare), Mestzeacăn; n voievodatul lui Toma Hossu (probabil fiul voievodului Toma Hossu din 1526), format din 2 sate, cu centrul la Răstoci, satul dăruit părintelui său: Răstoci şi Bizuşa.

stfel, se poate susţine că situaţia voievozilor chioreni era una bună, având venituri superioare [93], căci aceştia erau stăpâni de uniuni de obşti. Analizând Urbariul Cetăţii de Piatră din 1566, D. Prodan, în Iobăgia în Transilvania, în sec.al XVI-lea, vol I, p. 188, precizează că acest căpitanat avea un târg şi 66 de sate (satele fiind reproduse în vol. II, p. 173 la nota de subsol). Majoritatea satelor sunt româneşti, doar două fac excepţie, fiind ungureşti: Berchez şi Lăpuşel – originea românească a celorlalte sate fiind astfel precizată: „caeteri omnes pagi sunt

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Walachiei per waiwodatus distributi ad antiquo”. Ba mai mult, obligaţiunile consemnate în urbariu sunt specifice satelor româneşti. La finalul Urbariului sunt notate şi cele opt sate din Maramureş ce apaţineau de cetatea Chioarului, fiind obţinute de înaintaşii lui Gaspar Dragffy în schimbul satului Copalnic Mănăştur: Hărniceşti, Şugatag, Bocicoiu Mare, Lunca, Crăceşti, Valea Mare (dispărut), Rahov şi Fraz (acestea din urmă actualmente aparţinând Ucrainei) [94]. Ca şi în celelate ţinuturi, şi în Chioar exista o feudalitate prestatală formată din cnezi, stăpâni ai satelor, iar în fruntea cnezilor se afla un voievod, ales periodic cu atribuţii militare şi politice, având tendinţa de a-şi transmite ereditar atribuţiile şi drepturile. Mulţi dintre voievozii din Chioar au fost ridicaţi de stăpânii domeniului din rândul ţărănimii, chiar şi iobagi. Acest fapt îl subliniază la începutul secolului al XVII-lea şi principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, (într-un privilegiu acordat în 1615) afirmând: „…au fost de la început în ţinutul Chioarului mai

numărul

/ septembrie 2012

curând boieri („boerok”) de aceia făcuţi nemeşi în fiecare sat, pe care-i cheamă voievozi („vojdaknak”)”, adăugând că ei „au privilegii de libertate nu numai de la domnul ţării şi de la stăpânii domniilor, ci şi de la regii şi principii vechi, având şi îndatorirea de a sluji cetăţii” [95]. Puţini dintre voievozi erau asimilaţi întru totul nobilimii, fiind socotiţi nobili mici „cum illic habaetur molendinum, dicit Wayda suum esse, cum sit nobilis” [96], însă cei mai mulţi erau voievozi ca funcţie. Ei îndeplineau atribuţii voievodale administrative, juridice, fiscale şi militare în numele stăpânului Cetăţii de Piatră, stăpânind cu titlul de proprietate personală un număr de sate întemeiate de ei sau dăruite de stăpâni ca răsplată pentru slujbele credincioase [97]. Trebuie precizat că voievozii din Chioar (ca de altfel şi cei din alte părţi ale Transilvaniei) erau întemeietori de sate prin colonizare, primind în schimb anumite venituri sau drepturi. Acţiunea de colonizare pe domeniul Chioarului a fost mulţumitoare, crescând numărul satelor: între 1423 – 1474 cu 6

sate, între 1541 – 1543 cu 8 sate, iar între 1544 – 1603 cu 43 de sate [98].

oievozii sunt supuşi stăpânului feudal, având îndatoriri feudale faţă de el: „să aibă grijă de bunurile încredinţate lor, să strângă şi să servească cetăţii dările şi slujbele şi să meargă la război dacă e nevoie. Numele de cnez nu apare de loc. Satele au în frunte juzi” [99]. (Adică voievozii aveau grijă ca locuitorii să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de cetate, dar şi judecau neînţelegerile dintre locuitorii de sub autoritatea lor). Dacă cnezii nu sunt amintiţi, în Urbariul din 1566 sunt menţionaţi 18 crainici pe districtul Cetăţii de Piatră, însă această instituţie a crăiniciei era în declin, iar în 1581 este atestat doar un singur crainic [100]. (Crainicul era un dregător român ales de reprezentanţii românilor, având atribuţii de executor a hotărârilor scaunelor de judecată sau a obligaţiilor fiscale). Populaţia domeniului se prezintă, în Urbariu, „redusă, prădată,

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

23 sărăcită în mare parte. Totuşi, censul domeniului e destul de ridicat”, fiind de 773,38 florini, însă satele Ciolt şi Buteasa sunt scutite pentru că deserveau cetatea [101]. Dintre alte sarcini directe, în afară de cens, urbariul menţionează că satele româneşti sunt înscrise pentru daturi din: unt, caş, vaci de tăiat, oi, căruţe de lemne, iar preoţii români dădeau câte o pătură, pe lângă celelalte daturi [102]. Cele două sate ungureşti, Berchez şi Lăpuşel, sunt înscrise pentru dijme şi none din semănături şi vin, care însă puteau fi răscumpărate în bani [103]. Însă districtul a fost sub autoritatea imperială a lui Maximilian doar un an, căci în 1567 [104], după un asediu de 13 zile condus de un căpitan al regelui Ioan II Sigismund, domeniul revine Transilvaniei. Prin 1602 este menţionat ca vicecăpitan şi administrator al domeniul Chioar, voievodul Ioan (Ionaş) din Prislop [105], care a fost promovat de generalul Basta. Dar situaţia economică grea a Districtului va fi „sporită” prin pustiirea Chioarului în 1602 [106] de către invazia tătarilor, ilustrându-se astfel o scădere a factorul demografic. După 1604, Dieta Transilvaniei desfiinţează baronatele libere, rămânând în aceeaşi situaţie doar două: Făgăraşul şi Chioarul. Dar la scurt timp, menţinându-şi statutul, va fi inclus iarăşi în comitatul Solnocul de Mijloc [107]. Când Chioarul devine la începutul secolului al XVII-lea „casa ţării”, adică proprietatea principelui, prestaţiile către cetate au devenit generale, de la sarcinile iobăgeşti fiind scoşi numai cei ce îndeplineau serviciul militar. Iobăgimea devine din ce în ce mai legată de pământ şi vândută împreună cu satele. În satele din Chioar conducerea o avea judele [108]. Odată cu transformarea domeniului în proprietatea principelui, delegaţii acestuia vor încerca să desfiinţeze aceste forme de autonomie locală. Pricinile se judecau prima dată în faţa judelui sătesc, iar dacă nu se rezolva cauza respectivă, se ajungea la căpitanul cetăţii, care avea dreptul suprem de judecată. Societatea ţinutului Chioarului era stratificată, cea mai numeroasă clasă era reprezentată de iobăgime care avea însă anumite scutiri dacă îndeplinea anumite servicii pentru cetate. Era apoi o pătură

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

a nemeşimii (nobilimii), a armaşilor, puşcaşilor şi libertinii (nenobili care prestau obligaţii numai prin înţelegere). Preoţii din Chioar nu reprezentau o categorie omogenă, o parte din ei fiind nobili, iar cei mai mulţi proveneau din pătura iobagilor. Statutul armeliştilor era mai aparte, ei se bucurau de anumite privilegii asemenea voievozilor şi cnezilor maramureşeni. Erau nobili cu blazoane, ridicaţi din rândul ţărănimii şi al târgoveţilor pentru anumite merite deosebite pe câmpul de luptă, începând cu secolul al XVIlea. Puşcaşii din jurul cetăţii erau o categorie ţărănească liberă cu obligaţii militare [109], categorie constituită în faţa ameninţătii austriecilor, fiindcă în urma bătăliei de la Mohács din 1526, Ungaria medievală se destramă, iar în faţa ofensivei otomane, Casa de Habsburg reuşeşte să păstreze cu greu partea superioară a Imperiului, adică Austria şi-o bună parte a Slovaciei. Nereuşind să pătrundă spre paşalâcul de la Buda, imperialii şi-au îndreptat forţele spre cucerirea Principatului Transilvaniei, prin direcţia Someşului, adică graniţele de nord-vest ale Principatului.

obilii austrieci din familiile Fugger şi Hererstein îşi canalizau resursele spre bogata zonă minieră-auriferă Baia Mare. Dar principii Transilvaniei au înţeles că apărarea Principatului şi a zonei miniere putea fi susţinută de Cetatea Chioarului. În aceste condiţii, îşi îndreaptă atenţia spre fortificarea şi menţinerea organizării militare locale prin intermediul puşcaşilor, răsplătiţi cu privilegii nobiliare, în special libertate [110]. Ba mai mult, principele Mihai Apaffi, pentru a organiza rezistenţa armatei, a adus militari de profesie ce au fost împământeniţi prin sate [111]. O dovadă în acest sens este posesia oferită ofiţerului Gavril Dunaviczi, venit din Polonia în 1664, primind moşia Răstoci [112] şi mai apoi chiar o proprietate în Vărai [113]. Însă ajutorul pentru principe a fost reprezentat de puşcaşii şi armaliştii care constituiau baza apărării Chioarului, aspect reprezentat şi de conscrierea acestora la 9 martie 1668 în Vălenii Şomcutei [114], dar şi un an mai târziu, adică în 1669 [115]. Spre sfârşitul domniei lui Apaffi, Transil-

vania a traversat diferite crize economice şi politice [116], puşcaşii şi armaliştii chioreni fiind persecutaţi, întrucât susţineau rezistenţa antihabsburgică şi au fost nevoiţi să pribegească, în special, în comitatul Solnocul Interior [117]. Ca atare, pentru secolul al XVII-lea, principii Transilvaniei au acordat numeroase donaţii şi diplome de înnobilare – armaliştilor şi puşcaşilor – în schimbul serviciilor militare pentru apărarea cetăţii, respectiv a principelui, resurse venit din Partium [118]. Între anii 1682 şi 1691, Chioarul primeşte o nouă reoganizare, înfiinţându-se Ţinutul Chioar, cu autonomie şi administraţie proprie, având în frunte nu un prefect, ci un căpitanat suprem principal, care era şi căpitanul cetăţii, şi un vicecăpitan, în persoana lui Mihai Katona [119]. Districtul cuprindea 1.089 km şi era împărţit în patru plăşi: Berchez, Boiu, Şomcuta şi Vad [120], circumscrise celor două cercuri [121]. După moartea principelui Mihai Apaffi, în aprilie 1690, şi câteva luni mai târziu, în luna august a acelaşi an, regimul austriac se instalează pe deplin în Transilvania [122]. Curtea din Viena primeşte demersurile cancelarului Nicolae Bethlen, reuşind să obţină garantarea în cadrul imperiului a statutului separat al principatului cu instituţiile şi dreptul său tradiţional. Astfel, diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 a constituit actul juridic fundamental, o constituţie a principatului Transilvaniei, până la dualismul austro-ungar din 1867 [123]. Prin acest act s-au constituit structurile administrativ-teritoriale, respectiv comitatele Alba, Cluj, Crasna, Dobâca, Hunedoara, Solnocul de Mijloc, Solnocul Interior, Târnava, Turda şi Zarand. Însă comitatele Crasna, Solnocul de Mijloc, Zarand şi districtul Chioar, în perioada 1687 -1732, au o dublă subordonare, adică administrativ aparţineau de Transilvania, iar din punct de vedere fiscal de Ungaria, aşa explicându-se includerea lor în conscripţiile fiscale din 1715 şi 1720 [124]. Dar în urma revoltei imperiale din 1732, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Chioarul intrau sub autoritatea principatului sub toate aspectele [125].

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Fragment din zid. Cetatea Chioarului (foto: Ioan Pop)

acă în cea mai mare parte a Evului Mediu ţinutul Chioarului a fost domeniu al fiscului, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, acesta devine proprietate particulară, în cea mai mare parte a familiei contelui Mihai Teleky [126], care era căpitanul principal al cetăţii – după 1662 [127], ulterior familia sa extinzându-şi influenţa asupra întregului ţinut. Spre sfârşitul secolului, Răscoala lui Rákoczi mătură Transilvania, iar locuitorii se ridică împotriva lui Teleki şi în special, după ce cetatea a fost distrusă în 1718 de tunurile generalului Rabutin, fiindcă aici s-au adăpostit curuţii lui Francisc Ràkoczi II şi devenise un cuib de haiduci [128]. Odată cu distrugerea

numărul

/ septembrie 2012

cetăţii de către austrieci, centrul administrativ al districtului se mută la Şomcuta. În 1711, prin hotărârile Dietei din Caşovia, Chioarul a fost alipit Ungariei, pentru a pune sub control teritoriile de la marginea imperiului [129]. Astfel, căpitanul suprem Mihai Teleki, reintră în slujba Casei de Austria şi cere, în 1716, întregul Chioar [130], cunoscând foarte bine că domeniul a fost descărcat de povara întreţinerii cetăţii, întrucât familia Teleki obţinuse privilegii pentru serviciile prestate cetăţii şi Curţii de la Alba Iulia [131]. Un alt moment important este constituit de reorganizarea teritorială din 1733, când partea nord– vestică a Transilvaniei era împărţită, încât Ungaria primea Maramureşul,

Aradul şi o parte din Zarand, în schimb Crasna, Solnocul de Mijloc împreună cu Districtul Chioar (sub numele de „partes reaplicatae”) reveneau Transilvaniei. Districtul Cetatea de Piatră îngloba un număr de 88 de sate şi două târguri, grupate în Centrul de Munte şi Centrul Copalnic [132]. „Bucurându-se” de oscilaţiile administrative ale ţinutului, acestea se vor răsfrânge şi asupra Cetăţii de Piatră, fiindcă, dacă la început avea statutul de cetate de domeniu, odată cu dispariţia lui Gaspar Dragffy, aceasta devine cetate princiară, intrând fie în proprietatea principelui Transilvaniei, fie în cea a împăratului [133]. Însă această structurare pentru o scurtă durată va fi modificată, fiindcă la începutul anului 1784 se înfiinţează al VIII-lea Comitat al Transilvaniei, din Solnocul de Mijloc, Crasna şi Chioar (comitatus Szolnok Medii cum Kraszna Kövár uniti, inter se uniti), cu pretoriul în Cehu Silvaniei; această nouă reîmpărţire administrativ-teritorială va exista până la moartea împăratului Iosif al II-lea, în 1790. În acestă formă, Chioarul va fi puternic implicat în evenimentele Răscoalei lui Horea [134], după cum o dovedesc şi Patentele [135] publicate în cercul Şomcuta Mare. O formă de luptă de la sfârşitul Evului Mediu prin care s-a cristalizat nemulţumirea ţărănimii aservite din Transilvania a fost Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (17841785). Aceasta a reprezentat lupta împotriva asupririi feudale, concretizată printr-un program radical, care a ameninţat „edificiul feudal în totalitatea lui” [136], dar, în acelaşi timp, corespunde luptei ţărănimii asuprite din centrul şi răsăritul Europei pentru înlăturarea exploatării feudale [137]. Premisa acestei mişcări poate fi identificată în structura socială a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, căci familiile contribuabile, neprivilegiate, reprezentau un procentaj de 85,38 fiind majoritatea români (formate, în cea mai mare parte din iobagi – 41,78%, apoi jeleri – 17,61%, ţărani liberi – 21,38% şi târgoveţi, orăşeni – 4,59%), în comparaţie cu marea nobilime, clerul şi dregătorii, adică 14,60%, în cea mai mare măsură de origine maghiară sau maghiarizată [138]. În aceste condiţii, izbucnirea Răscoalei lui Horea în

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

25 zona Munţilor Apuseni poate fi înţeleasă ca o mişcare împotriva asupririi sociale, dar şi naţionale. Condiţiile materiale şi juridice au determinat nemulţumirea ţărănimii aservite [139], căci sistemul iobăgesc, adică cel de exploatare, antrena tot mai mult producţia agricolă şi animalieră pentru piaţă, de asemenea menţinea renta în muncă. În acest sens, relevantă este conscripţia din 1785 făcută de Curtea din Viena pentru a reglementa relaţiile urbariale. Potrivit acesteia, pot fi identificate obligaţiile ţăranului iobag: robota grea prin cuantumul ei şi varietatea formelor, căci presupunea munca atât cu vitele cât şi cu braţele, daturile în muncă, apoi cele în natură, dijmele din toate produsele agricole şi animaliere [140], iar in unele părţi dijmele devin a noua parte [141]. Tot acest tablou trebuie completat cu posibilitatea convertirii obligaţiilor de muncă sau natură în bani, fiindcă domeniile feudale intraseră în circuitul comercial monetar, aspect ce îngreuna şi mai mult situaţia ţăranului, întrucât creştea renta în bani. Cu toate că autorităţile imperiale şi provinciale s-au implicat intens, pe de-o parte instruind juzii şi juraţii satelor să îndemne localnicii la păstrarea liniştii şi a ordinii, pe de altă parte antrenând preoţii români, măsurile rămân aproape fără ecou, căci răscoala din Munţii Apuseni cuprinde întreaga Transilvanie [142]. Dacă începutul frământărilor a avut loc concomitent în Munţii Apuseni, pe domeniul fiscal al Zlatnei din comitatele Hunedoarei, Zarandului şi Albei [143], pe Valea Mureşului, acestea se extind, căci şi-n celelalte comitate Cluj, Turda [144], Arad, Bihor [145], părţile Năsăudului şi ale Bistriţei [146] se manifestă nemulţumirea faţă de tratamentul la care era supusă ţărănimea de către stăpânii de pământ. În această situaţie e uşor de înţeles că acţiunea răsculaţilor se răsfrânge şi în comitatul Solnocului de Mijloc unit cu Crasna şi Chioar [147], ba chiar atinge comitatul Sătmarului [148] şi Maramureşul [149], unde ţăranii se alătură minerilor şi locuitorilor de la ocnele de sare ale regiunii. Prezenţa revoltelor ţărăneşti în Chioar este confirmată de acţiunea comitelui suprem al comitatului Solnocul de Mijloc unit cu Crasna şi

CHIOREANA

Chioar, contele Sigismund Kornis, care porunceşte vicecomitelui Alexandru Csák să dea dispoziţii vicejuzilor nobiliari şi comisarilor cercuali ca în secret să înarmeze nobilimea comitatului [150], întrucât printr-o scrisoare din 16 noiembrie 1784 a fost înştiinţat de comitele din Cluj de primejdia răscoalei [151]. Adeziunea ţărănimii la răscoală şi acţiunea nobililor din comitat este întărită şi de scrisoarea comitelui suprem Sigismund Kornis adresată soţiei sale [152]. Situaţia din ce în ce mai alarmantă pentru autorităţi se completează cu extinderea răscoalei spre Sătmar şi zona minieră Baia Mare [153], cu toate că în comitatul Solnocul de Mijloc unit cu Crasna şi Chioar s-a ordonat insurecţia nobililor, după cum îi comunică judele nobiliar Iosif Bölönyi din comitatul Solnocul de Mijloc unit cu Crasna şi Chioar vicecomitelui Sătmarului, Ladislau Szuhányi [154]. În faţa mişcării răsculaţilor, Guberniul din Sibiu, în 11 noiembrie 1784, precizează măsurile pentru liniştirea ţărănimii, ordin trimis în fiecare comitat şi pus în discuţie în ziua următoare [155]. Dar într-o săptămână nu s-a remarcat niciun rezultat, tocmai de aceea, în 18 noiembrie 1784, se revine cu o nouă patentă gubernială, prin care se încerca predarea căpeteniilor răscoalei şi a intriganţilor pentru suma de 300 de florini pentru fiecare [156]. Pentru Chioar, mai exact pentru cercul Şomcuta Mare, patenta din 18 noiembrie a fost publicată în intervalul 26 noiembrie – 6 decem-

brie, de către comisarul cercual Teodor Kis [157], urmată de o altă patentă a Guberniului Transilvaniei, fiindcă după 20 noiembrie răscoala s-a reaprins, acestă patentă fiind datată din 23 noiembrie 1784 şi publicată în cele 20 de sate ale cercului Şomcuta Mare [158]. Însă, cu toate aceste măsuri întreprinse de autorităţile oficiale şi nobilime pentru a preîntâmpina extinderea răscoalei, situaţia dificilă a ţăranului asuprit a determinat implicarea în actele răscoalei, iar districtul Chioar s-a dovedit receptiv la acţiunile răsculaţilor. După Răscoala lui Horea, reformele împăratului Iosif al II-lea au venit puţin în sprijinul asupriţilor. Dar acestea au fost anulate odată cu moartea împăratului, când Dieta din 12 decembrie 1790 a restabilit toate privilegiile feudalilor [159], revenindu-se la vechea împărţire administrativă de dinaintea anului 1784, respectiv comitatele Crasna, Solnocul de Mojloc şi Districtul Chioarului [160] fiind unităţi individuale. În 1848, Districtul Chioar avea în cuprinsul său 85 de sate. În evenimentele anului 1848, populaţia Districtului a fost implicată în mod insistent, fiindcă izbucnirea revoluţiei în Ungaria (15 martie) şi vestea victoriei au însufleţit masele populare ale Chioarului, dornice de a înfăptui o egalitate naţională şi de a desfiinţa iobăgia. Prin revoltă, ţăranii ocupă proprietăţile baronului Huszar şi alungă administratorul moşiei contelui Teleky de la Satulung. Mai mult, pentru a-şi împlini visul, chiorenii participă la aduna-

Cetatea Chioarului (foto: Ioan Pop)

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

rea de la Blaj, depun jurământul şi aprobă programul revoluţionar. Dar la 22 mai, guvernul provizoriu maghiar îl numeşte în fruntea districtului pe groful Sándor Teleky, iar ca adjunct pe Vasile Hossu. Noua conducere nu a ţinut cont de starea revoluţionară ce domina Chioarul, ea mobilizându-şi forţa represivă împotriva satelor pentru a curma răzvrătirile, pentru a-şi apăra moşiile şi a înfrânge voinţa antiunionistă a populaţiei [161]. În timpul absolutismului 1849 – 1860, Chioarul ţinea de Transilvania, având statutul de District separat, reşedinţa acestuia fiind la Şomcuta Mare (suprafaţa încorporată fiind de 1089 kmp. şi 51.744 de locuitori). După regimul absolutist, în 1863 este atestat în fruntea Districtului Chioar, cu statutul de căpitan, românul Sigismund Pop, care în urma acţiunilor sale susţinute va decreta ca limbă oficială a Distictului limba română. Dar prin împărţirea administrativă din 1876 – 1877 a fost desfiinţat, atribuindu-se 41 de comune Comitatului Solnok – Dobâca şi 38 de sate Comitatului Sătmar, organizare prezentă până în anul 1918 [162].

Imaginea cetăţii Dacă, după cum am precizat anterior, apariţia cetăţii poate fi situată în deceniile 6-7 ale secolului al XIII-lea, în schimb, locul ales oferea o serie de factori naturali în sprijinul apărării, iar înălţarea acesteia a fost o realizare de mare interes strategic, dictată de nevoia de apărare din timpul regelui Ştefan al Vlea (coregent între 1257-1269 şi rege între 1270-1272). Refăcută pe şaua unui deal, înconjurată din trei părţi de apele râului Lăpuş, care formează un defileu între stânci, cetatea va fi la începutul secolului al XIV-lea domeniu regal, apoi va trece pentru aproape două secole în stăpânirea Drăgoşeştilor maramureşeni. Cetatea a fost ridicată într-un loc izolat, dar în Evul Mediu calea de acces dinspre părţile Băii Mari şi Sătmarului cu Transilvania (nu era cea din prezent) o reprezenta urcarea de la Ileanda pe culmea dealurilor, pe lângă zidul cetăţii. Chiar şi în secolele XVII – XVIII, analizându-se hărţile şi planurile, se poate constata că drumul Dej – Baia Mare trece pe lângă cetatea Chioar,

numărul

/ septembrie 2012

Reproducere după Kàdar Jozsef, Tagànyi Kàrol, dr. Rètthy

aceasta aflându-se la vreo 30 de km distanţă de Baia Mare [163]. S-ar cuveni câteva precizări în legătură cu structura şi organizarea Cetăţii de Piatră, ce va juca pentru secolele XIV – XVI un rol important în istoria militară a Transilvaniei. Având o aşezare strategică excepţională, situată la peste 600 m altitudine pe vârful unui deal acoperit în întregime de amenajările cetăţii, oferea impresia unui deal întreg fortificat, cu pante foarte abrupte ce se pierd în apa râului Lăpuş, care realizează la poale un defileu între stânci şi care o înconjoară din trei părţi. Avea o poartă spre est, aceasta fiind singurul punct pe unde se putea intra în fortăreaţă, celelalte trei părţi erau ferite de atac prin pantele abrupte şi prin apele râului. Ca atare, era greu de cucerit datorită terenului stâncos şi abrupt, a bastioanelor, a centurilor de ziduri puternice cu contraforturi ce o apărau de jur împrejur, de aceea a deţinut în Evul Mediu un loc strategic şi militar deosebit [164]. Cetatea era formată, de fapt, din „două cetăţi” despărţite de un şanţ de apărare, peste care odinioară era un pod [165]. Dispunea de ziduri de piatră şi cărămidă, iar ruinele acestora pot fi remarcate parţial. Complexul de fortificaţii de piatră era organizat în trei părţi principale:

I. partea superioară sau „de sus”, unde erau locuinţa şi acareturile stăpânului feudal, dar şi curtea cetăţii. În această parte, în urma unor cercetări arheologice din 1976, s-a scos la iveală un bogat inventar arheologic: monede, arme, podoabe, fragmente de cahle şi vase [166]; II. partea de mijloc era ocupată de construcţiile militare şi economice (birourile şi garda cetăţii), însă tot aici erau şi închisorile; III. partea inferioară sau „de jos” servea ca loc de târg, piaţă, sau cum i se spunea atunci „curtea ouălor”. În această parte pot fi descifrate urmele pavajului pieţii, găsindu-se aici o cavitate mare, ce ar putea fi o pivniţă sau o închisoare surpată [167]. Pentru completarea imaginii cetăţii trebuie precizat că săpăturile arheologice au scos la iveală un turn de apărare, în partea estică, iar în capătul de vest al coamei Cornicului se pot remarca zidurile unei curţi, închisă între ziduri paralele şi observându-se un complex de încăperi [168]. Pe zidul de nord al curţii s-a descoperit o inscripţie datând din 18 august 1657, ce se pare că a fost aşezată acolo cu ocazia refacerii zidurilor distruse probabil în atacul polon din vara aceluiaşi an [169]. Interesant este că, într-un urbariu de la sfârşitul secolului al XVII-lea, ne este prezentată capela cetăţii [170], ca fiind plasată în par-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

27 tea veche a ansamblului fortificat, sau în cetatea de sus, şi este descrisă ca având o „frumoasă boltă”, în parte deteriorată, deoarece deasupra ei erau situate locuinţele nobiliare şi bucătăria. O descriere a cetăţii atât sub aspect geografic, cât şi a importanţei, este făcută de Elvia Celebi, participând la campania militară otomană din 1657 împotriva lui Gheorghe Rákóczi al II-lea: "Cetatea Chioarului este aşezată pe malul râului Someş (corect este Lăpuş) pe un munte ce se înalţă până la cer şi cuprinde două fortificaţii foarte puternice care stau faţă în faţă. aşezate pe două părţi ale unui munte înalt… În afară de cetatea Devei nu se găseşte o cetate aşa puternică, cu 3000 de soldaţi în ea." [171]. De imaginea cetăţii se leagă nu doar numele voievozilor maramureşeni Balc şi Drag, ce vor pune bazele districtului Chioar, al cărui nume provine de la Cetate de Piatră, în limba maghiară Kövàr, ci şi alte evenimente semnificative din istoria Transilvaniei. În anul 1556, regina Isabela (mama principelui Ioan Sigismund) donează domeniul şi cetatea Chioar lui Gheorghe Báthory, soţiei lui, Ana şi fiului lor, Ştefan [172]. Dar în 1565, Gheorghe Bathory se răscoală împotriva împăratului Maximilian şi este înfrânt de generalul Schwendi Lazăr, care cucereşte cetatea, făcându-l prizonier pe conducătorul acesteia. Pentru a scăpa cu viaţă, Gheorghe Bathory dă cetatea cu domeniul ei regelui, în 1566. Fiind însă un important punct strategic, în anul următor, 1567, principele Ioan II Sigismund asediază cetatea şi după lupte îndelungate reuşeşte să o cucerească de la imperiali [173], revenind Transilvaniei. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, de imaginea cetăţii Chioar se leagă şi numele unor domnitori, domniţe şi demnitari, care „au fost găzduiţi” de zidurile acestei cetăţi. Astfel, în 1595, Petru Cercel a fost trimis de la Mediaş la Chioar [174] şi apoi la Hust, de unde a reuşit să evadeze. Apoi, în timpul principelui Sigismund Bathory, în iarna anilor 1597 –1598, în cetatea Chioar a fost găzduită arhiducesa Maria Kristierna din scrisorile căreia cunoaştem viaţa de aici: „… căci de când a căzut zăpada, cerbii şi căprioarele umblă aşa de aproape, încât se poate arunca în

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

ele cu piatra, din fereastră sau pot fi împuşcate. Ieri mi-au adus un mistreţ. Mareşalul curţii mi-a promis că va aranja pentru mine o vânătoare de căprioare, acum ar fi timp pentru acestea. Căprioarele albe sunt foarte frumoase de departe, astăzi am văzut una…” [175]. Iar în martie 1598, în cetate este reţinut ca prizonier cancelarul ardelean Iósika Stefan, prieten cu principele Sigismund Bathory. El, după ce susţinuse în Moldova înlocuirea lui Aron cu Răzvan şi apoi îl otrăvise la Vinţ pe Aron, se împotrivea pătrunderii influenţei habsburgilor în Transilvania. În urma unui complot a fost prins şi dus din Chioar la Satu Mare, unde a fost decapitat [176].

emisionând Sigismund Bathory, în 1599, cetatea ajunge în mâinile principelui Andrei Bathory, iar după moartea acestuia, în noiembrie 1599, pe fundalul luptei pentru unire conduse de Mihai Viteazul, Cetatea de Piatră (care în acel timp, după afirmaţiile lui Paul Niary, căpitanul Oradiei, era „cea mai puternică cetate din Transilvania”) va fi ocupată de domnul român [177]. Oştile lui Mihai au intrat în zonă fără să întâmpine vreo împotrivire, căci apărătorii cetăţii erau români. Voievodul român a acordat puternicei cetăţi a Chioarului misiuni importante de a asigura liniştea principatului, în special în vara anului 1600, căci el dorea ca stăpânirea lui să fie nu numai peste Transilvania propriu-zisă, ci şi în părţile N–V ale acesteia (Partium), adică peste întreg Ardealul, el numindu-se „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a Toată Moldova”. Pentru a supraveghea noua provincie, domnul muntean a numit dregători români în locurile de încredere. După cum Gheorghe Pitarul era pârcălab de Bălgrad, Făgăraşul e încredinţat lui Badea Stolnicul şi lui Iani Comisul, armaşul Mihai e căpitan de Cojocna, iar boierul Dragoş supraveghează Bistriţa [178], în cetatea Chioar, Mihai l-a aşezat drept căpitan pe Aga Lecca Racotă (Potrivit Dicţionarului enciclopedic român, vol.III, edţ. 1965, p. 81, Leca a fost agă, în oastea lui Mihai Viteazul.) [179] Acesta a primit în mod insistent rugăminţi, atât din partea generalului Basta, cât şi din partea

nobilimii maghiare de a trece de partea lor [180]. Trădarea lui Aga Lecca s-a produs la 11 septembrie 1600, când căpitanul imperial Herberstein a fost lăsat să intre în cetate fără luptă, predând-o armatelor imperiale. Astfel, Basta şi-a unit forţele cu cele ale nobilimii maghiare, atacându-l pe Mihai la Mirăslău [181]. La mijlocul lunii septembrie, Szèkely Mihaly, căpitanul şef al Sătmarului, a ocupat cetatea pentru împăratul Rudolf al II-lea, sub care a rămas până în 1605, iar din acel an a trecut iarăşi sub stăpânirea principilor Transilvaniei, Bocskay Ştefan [182]. În 1608, Chioarul devine un bun personal al principelui Gabriel Bathory, care a încercat să refacă forţa economică şi militară bazându-se pe voievozii locali şi pe ţărănimea liberă [183]. În anul 1613, căpitanul cetăţii Sătmar ocupă şi cetatea Chioarului, dar peste doi ani, în 1615, regele Matei al II-lea va reda-o, în urma unui tratat de pace, principelui Gabriel Bethlen [184]. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, se semnalează fapte de haiducie pe teritoriul din jurul cetăţii. Astfel, în 1643, căpitanul cetăţii, Orban Reoty îl înştiinţează pe judele băimărean că a arestat şi închis în cetate pe haiducii Ioan Sorban, Mihoc Pop şi Lazăr Demetriu. Intrând cetatea în posesia coroanei, puterea de apărare scade; de aceea, după eşecul din Polonia al lui Gheorghe Ràkoczy al II-lea, în 1657, cetatea va fi ocupată de polonezi pentru scurt timp, iar în 1660, turcii lui Ali-Paşa de la Oradea vor cuceri şi ei cetatea [185]. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ţinutul ajunge sub influenţa familiei Teleki. O dată cu ofensiva imperială în Transilvania, în mai 1688, o garnizoană imperială se instalează în cetatea Chioar. De la această dată, Chioarul îşi pierde caracterul de cetate de graniţă. Pe timpul lui Francisc Ràkoczy al II-lea, cetatea revine în posesia Habsburgilor, prin 1700, avându-l drept căpitan pe contele Mihai Teleki, fiul vestitului cancelar, aflat de partea imperialilor. Puternica familie Teleki, prin forţa militară a districtului, a subordonat cu timpul intereselor ei întregul ţinut. Chioarul devine un important centru de rezistenţă în timpul războiului curuţilor, 1703 – 1711 (în spe-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

cial, în ultimii ani ai acestui război). Francisc Rakoczy II şi răsculaţii săi, curuţii, vor asedia cetatea, dar generalul Rabutin (aflat în slujba habsburgilor), susţinut şi de contele Teleki, îi va alunga într-o primă fază pe asediatori. Văzând Mihail Teleki că principele Francisc luptă pentru libertatea de stat, a trecut de partea acestuia, la 18 ianuarie 1704, arborând în cetate steagul acestuia, predând-o curuţilor; comandantul german Rabutin este pus în lanţuri, iar apoi trecut la Cluj. Dar, după pacea de la Satu Mare, din 1711, cetatea ajunge în mâna Habsburgilor, care încet o părăsesc. Teleki devine unul din cei mai credincioşi oameni ai lui Rakoczy, fapt pentru care, după pacea de la

NOTE: [1] Istoria românilor, vol. III (coord. acad. Şt. Pascu şi acad. Răzvan Teodorescu), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 364 – identifică caracteristicile feudalismului timpuriu pentru Transilvania, concretizate în instaurarea modului de producţie feudal, apariţia proprietăţii nobiliare asupra pământului şi aservirea treptată a obştilor ţărăneşti libere, încât formarea noilor clase sociale feudale a fost însoţită de apariţia formaţiunilor politice prestatale. [2] Istoria României. Transilvania, coord. dr. Anton Drăgoescu, vol. I, Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 451 – dovadă sunt documentele care atestă cam în aceeaşi perioadă, în jurul anului 1200, mai mulţi comiţi de Solnoc, sugerând astfel că toate cele trei comitate cu acelaşi nume existau (Interior, de Mijloc şi Exterior); Vasile Mircea Zaberca, Istoria administraţiei publice în România, Ed. Eftimie Murgu, Reşiţa, 1997, p. 49 – comitatele apărând în secolul al XII-lea, sunt conduse de comiţi numiţi de voievod, ajutaţi de vicecomiţi investiţi de comiţi şi de juzi (pretori) ai adunării nobililor. La nivelul comitatelor funcţiona adunarea nobilimii locale (congregaţie), cu sarcini elective. [3] Vasile Mircea Zaberca, Op. cit., p. 48. [4] Al. V. Matei, Repertoriu de descoperiri din sec. IV – IX e.n., în „Acta Mvsei Porolissensis”, III, Zalău, 1979, p. 477 şi 485 – identifică forme de la începuturile feudalismului, secole XI – XII, în aşezările feudale de la Lemniu şi Şoimuşeni. [5] M. Bitiri, M. Cârciumaru, Primele dovezi de cultură materială în Sălaj, în „Acta Mvsei Porolissensis”, IV, Zalău, 1980, p. 19 – 32. [6] I. Bajusz, D. Tamba, Contribuţii la topografia arheologică a văii Someşului, în „Acta Mvsei Porolissensis”, XII, Zalău, 1980, p. 94. [7] Ioan Stanciu, Descoperiri medievale timpurii din judeţele Satu Mare şi Maramureş. Date noi, observaţii şi opinii referitoare la ceramica medievală timpurie din nord-vestul României, în „Marmaţia”, 7 / 1, Baia Mare, 2003, p. 257 şi 279 – 280. [8] xxx, Din istoria Transilvaniei, vol. I, Ed. Academică, RSR, edţ. a II-a, Bucureşti, 1961, p. 98. [9] Ibidem, p. 100 – regii arpadieni întâmpină o puternică rezistenţă din partea populaţiei autohtone, însă pătrund în voievodatul lui Gelu, urmând oastea voievodului român, înfrângându-l la râul Almaş. Cronicarul regelui maghiar Bela al III-lea relatează că băştinaşii şi

numărul

/ septembrie 2012

Satu Mare, generalul Rabutin îl convoacă pe contele Teleki în faţa consiliului de război, având loc o discuţie mai aprinsă, de unde scapă numai prin minune (Teleki este întrebat cine este el, iar răspunsul l-a lăsat dezarmat pe Rabutin: contele Sfântului Imperiu Roman, Mihali Teleki – „Ego sum Sacri Romani Imperii comes Michael Teleki de szek, Teremtette! Ergo tu quis est?” – izbind masa de marmură pe care a făcut-o praf) [186]. Părăsită de Habsburgi, cetatea se transformă într-un loc de refugiu pentru haiduci. Autorităţile militare austriece au hotărât dărâmarea Cetăţii de Piatră pentru a evita regruparea forţelor antihabsburgice. La iniţiativa generalului Rabutin, cetatea a fost aruncată în

aer cu propria-i pulbere, în 1718, din ordinul generalului Debussy [187], rămânând doar ruinele, care au ţinut vie amintirea sa, oferind suport spiritual pentru locuitorii zonei. Ca atare, după cucerirea Ungariei otomane şi ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, soarta cetăţii era pecetluită, funcţionarea sa nefiind subordonată decât ideii apărării frontierei de nord-vest a principatului. Din această pricină, după înăbuşirea ultimei răscoale antihabsburgice din principat, 1703 - 1711, care folosise Chioarului ca bază, fapt surprins arheologic, cetatea a fost distrusă, dispărând astfel dintre fortăreţele Transilvaniei. n

ungurii au căzut la înţelegere. [10] A. A. Rusu, Geneza domeniilor cetăţilor din Transilvania (sec. XI - XIV), în „Anuarul Insitutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, 1980, XXIII, p. 57; xxx Istoria României. Transilvania (coord. Dr. Anton Drăgoescu), vol. I, Ed. Geoege Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 451. [11] Documente privind istoria României, (D.I.R.), veacul XI, XII, XIII, vol. I, p. 4-6 – precizându-se că după moartea regelui Bela al II-lea (1141-1161) şi prin permisiunea lui Ştefan al II-lea “fiii lui Paul, adică Ieronim şi Cornelui” au pătruns în teritoriile de nord ocupând regiunea de sud de râul Tur, astfel inducându-se primele danii pentru feudalimea maghiară. [12] D.I.R., veacul XI, XII, XIII, vol. I, p. 16-17 – pomenindu-se şi Maramureşul ca „pădure regală”. [13] Valer Hossu, Constiuirea domeniului Catăţii de piatră (Chioar) şi raporturile sale cu „pădurile” Sălaj, Finteuş, Chechiş şi Ardud, în „Acta Mvsei Porolissensis”, IX, Zalău, 1985, p. 285; Nicoleta Han, Cetatea de Piatră – în lumina istoriei medievale, în „Ortodoxia maramureşeană”, anul XI, nr. 11, Baia Mare, 2006, p. 246 – pădurile vor constitui două subdiviziuni: domeniul Cetăţii de Piatră, în partea apuseană a bazinului Lăpuş şi depresiunea de răsărit, respectiv Ţara Lăpuşului. [14] Ibidem. [15] D.I.R., veacul XI, XII, XIII, vol. I, p. 251-254 – remarcându-se în luptele din sudul Dunării, de pe râul Morava, cu bulgaro-valahii, între 1201 – 1202, comitele Toma primeşte „pădurile”, ce aparţineau unei comunităţi locale Keykusuend din neamul Cuplon, existenţa acestei obşti ilustrând rezistenţa în faţa feudalizării. [16] Ibidem, p. 253; analizând informaţiiile oferite de D.I.R., Valer Hossu în studiul Începuturile Cetăţii de Piatră (Chioar) din „pădurea” Sălajului, în „Acta Mvsei Porolissensis”, IX, Zalău, 1985, p. 280 – stabileşte horarele domeniului. [17] G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1934 – 1939, V – VI, p. 72 – regele Bela al IV-lea, fiul lui Andrei al II-lea, a anulat daniile considerate nejustificate, punând teritoriile pe seama coroanei. [18] Valer Hossu, Constituirea domeniului Cetăţii de Piatră..., p. 286. [19] D.I.R., veacul XI, XII, XIII, vol. I , p. 328-329; Maria Szentgyőrgyi, Kővár Vidékenek Társadalma, Budapest, 1972, p. 8 şi 12, precizează că cetatea făcea parte din domeniul Aranyos (Arieş), iar în 1246 „capitulul de la Nyitra” confirma că „fiul lui Mikos din neamul Guth-

Keled şi anume Pàl a primit patru sate”, printre care şi domenul vechii cetăţi. Cu toate că Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye Monographiája, VII. Kötet, Deésen, 1905, p. 327, consideră că documentul face referire la cetatea Aranyosvàr (Cetatea Aurită) din jurul satului Băbeni. [20] Arhivele Statului Baia Mare, Fond personal ing. Ioan Chioreanu-Oaş, manuscrisul 1 – document copiat: act de donaţie, din 1246, făcut de ducele-voievodul maramureşan Drăguş unei rudenii Pavel. [21] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2003, p. 14 – analizând delimitarea teritorială şi precizarea documentului din 1246 „... lângă râul Lăpuş (cedează) pământ bun de folosinţă de 30 de pluguri, cu un loc de cetate potrivit unei cetăţi de acest fel...” menţionează că Cetatea de Piatră a secolului al XIV-lea nu poate fi cea semnalată de acest document, căci se afla pe al treilea val de înălţimi în defileul Lăpuşului. [22] D.I.R., C. Veac. XIII, II, p. 390 – 391; Valer Hossu, Constituirea domeniului Cetăţii de Piatră..., p. 286 – precizează că regele Ştefan al V-lea a acordat vama sării de pe Someş ca o compensaţie regală familiei Guth-Keled pentru cetatea din proprietate. [23] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Ed. Dacia, 1972, p. 172 – 175 – acţiunea regelui Ştefan a fost determinată de un interes strategic dictat de nevoia de apărare din timpul revoltei împotriva tatălui său, ducând lupta de uzurpare a tronului lui Bela al IV-lea. Fără însă a reuşi, se retrage între Tisa şi Carpaţi, apărânduşi teritoriul prin intermediul mai multor fortificaţii, printre care Arieş, Medieş, Cetatea de Piatră, Unguraş, Rodna. [24] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, p. 18 – argumentează această dublă posesie, pământul era propietatea familiei Guth-Keled, însă compensaţia pentru cetatea constuită pe acest teritoriu ar fi acordarea vămii sării pe Someş, din Strâmtorile Ţicăului, în 1270. [25] Arhivele Statului Baia Mare, Fond personal ing. Ioan Chioreanu-Oaş, manuscrisul 2; B. Homan, Gy. Szekfii, Magyar történet, I, Buadapest, 1938, p. 560. [26] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, p. 195. B. Nagy Margit, Várak kastélyok Udvarházak ahogy a régiek látták, XVII - XVIII. Budapest, 1973, p. 234 - prezintă evoluţia conflictului dintre ambiţiile elitelor locale, încurajate de Ladislau Kan, şi regele Carol Robert. Astfel, după un conflict militar, în ianuarie 1315 se instaurează o pace după ce comitele de Bereg, Toma Jáki, a reuşit să ocupe Ugocea, Maramureşul şi Sătmarul, re-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

29 gele obţinând cetăţile Ghilvaci şi Cheewar (probabil Chioarul). Însă în anul următor luptele au reizbucnit şi răsculaţii s-au aliat cu o serie de potentaţi din partea de nord a Transilvaniei. Tabăra coaliţiei a luat prin luptă cetatea Cheewar, capturându-i castelanul, adică pe Dezideriu de Elewanth, ostaş ce a făcut parte din prima generaţie de conducători militari ai regelui, chiar dacă era de origine slovacă. Dezideriu de Elewanth a rezistat o vreme în cetate, între 1316-1318, atacurilor trupelor lui Ladislau Kan. Dar adversarii au reuşit de au dat foc structurilor din lemn ale cetăţii, încât l-au silit pe castelan să iasă la luptă deschisă, înfrângându-l şi luându-l prizonier. [27] V. Hossu, Începuturile districtului Cetăţii de Piatră (Chioar), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca”, XXVII, 1985-1986, p. 297-298. [28] D.I.R. veacul XI, XII, XIII, vol. I, p. 318-320. [29] V. Hossu, Începuturile districtului Cetăţii de Piatră..., p. 282; Mihoc Blaga, Cetatea de Piatră, în „Pentru socialism”, anul XIX, 23 nov. 1969, p.3; Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, p. 18 – după refacere domeniile cetăţii se extind spre culmile satului Ileanda. [30] D.I.R. veac. XIV, I, p. 318 – 320; xxx Mic dicţionar enciclopedic, ediţia 1978, Bucureşti, p. 1193; Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia română, edţ 1898, Sibiu, p. 810, precizează că: nu se ştie cine a construit-o, însă tradiţia populară a locului o atribuie unui viteaz Racolţa, considerându-se că a fost zidită către sfârşitul epocii regilor din dinastia Arpadiană sau la începutul epocii regilor din dinastiile mixte. [31] Ioan Botiş, Cetatea Chioarului, în „Gazeta de Maramureş”, 26.10.2010, p. 3. [32] D.I.R. C. veac. XIV; II, p. 20 şi 53. [33] V. Hossu, Începuturile districtului Cetăţii de Piatră..., p. 298. [34] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, p. 18, prelucrează informaţia din A nagykálloi Kállay-család levéltára, I, Budapest, 1943, p. 217-218, unde se consemnează că Elisabeta, soţia lui Andrei Laczkfi, conte de Maramureş şi Bistriţa, în urma unui proces a câştigat unele bunuri din zona Cetăţii de Piatră. [35] V. Hossu, Constituirea domeniului Cetăţii de Piatră..., p. 287 -288 – analizează DRH, C, XI, p. 336. [36] Ibidem; Elena Musca, Repertoriul localităţilor din Sălaj, în „Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, 1984, p. 267. [37] D.I.R. C. veac. XIV; III, p. 54 . [38] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, p. 468 – 471. [39]Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye Monographiája, p. 327. [40] Ibidem; Maria Szentgyőrgyi, Kővár Vidékenek Társadalma, p. 19; Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, p. 18 – consemnează că în documentul din 30 august 1378 (existent la Muzeul Naţional Maghiar, Budapesta, fol. lat. nr. 2234) nu mai este amintit voievod şi domeniul a fost cedat fraţilor Drag şi Balc, fiii lui Sas, şi nepotului de soră, Ioan Românul. [41] V. Hossu, Începuturile districtului Cetăţii de Piatră..., p. 299. [42] Adrian A. Rusu, Geneza domeniilor cetăţilor din Transilvania (sec. XI - XIV), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, anul XXIII, 1980, p. 72-73. [43] dr. Kálmán Persián, Kõvár krónikája, Kolozvár, 1912, p. 3; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Ed. Dacia, 1986, p. 553; Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Op. cit., p. 328 – în subsolul paginii sunt precizate şi hotarele moşiei; Carol Rápolthy, Istoricul Cetăţii din Chioar, în „Chioarul”, II, nr. 21, 1931, p. 2. [44] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.I, Ed.

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 210. [45] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 459 – menţionează că statutul nobiliar era determinat de descendenţa din cnezii din Maramureş, Balc şi Drag. [46] V. Hossu, Începuturile districtului Cetăţii de Piatră..., p. 299. [47] Ioan Botiş, Cetatea Chioarului, în „Vatra Chioreană”, 5 / 2011, p.21. [48] dr. Kálmán Persián, Kõvár krónikája, p. 3. [49] Radu Popa, Unitatea istorică românească: Ţara Chioarului, în „Magazin istoric”, XIX, nr. 1985, p. 19. [50] Ioan Botiş, Cetatea Chioarului, în „Gazeta de Maramureş”, din 26.10.2009, p. 3; Idem, Cetatea Chioarului, în „Vatra Chioreană”, 5 / 2011, p. 21. [51] Margit B. Nagy, Várak kastélyok Udvarházak ahogy..., p. 267. [52] Acest an este discutabil, întrucât preluând informaţiile oferite de Maria Szentgyőrgy, Op. cit., p. 17 sau cele ale lui Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Op. cit., p. 327, V. Hossu în articolele sale susţine că este anul donării districtului voievozilor maramureşeni. dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 4; [53] Maria Szentgyőrgy, Op. cit., p. 19; dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 4. [54] Gh. Pop şi I. Chiş Şter, Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, p. 28. [55] dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 4; I. Bogdan, M. Olos, N. Timiş, Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 33 – se precizează şi hotarele districtului potrivit delegaţiei Conventului din Leles, din 23 iunie 1390: de la punctul unde Lăpuşul se varsă în Someş, continua până la râul Chechiş urcând spre vârful Gutâi, o lua apoi spre răsărit către izvoarele râului Rotunda, trecea muntele şi se întorcea spre sud către Valea Corbului, coborând pe valea ce desparte Vima Mare de Vima Mică până la cămpia Ilenzii şi ajungea la Someş, o cotea spre vest pe cursul râului la hotarul Turbuţa şi în final cobora până la stânca Piatra Ursului (din hotarul satului Chelinţa după cum localizează Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, p. 20 ). [56] Hazai Okmánytár, VII., Budapest, 1880, p. 423; V. Ursu, T. Ursu, Cetatea Chioarului – vatră de piatră, de neam şi de istorie, în suplimentul „Maramureşul”, Baia Mare, 1980, p. 29. [57] Attila Gerando, Kővár Vidéke 1874-ben, Budapest, 1875, p. 16. [58] Attila Gerando, Kővár…, p. 16; Şt. Pascu, Op. cit., vol.III, p. 554. [59] Radu Popa, Unitatea istorică românească…, p. 19. [60] Istoria României. Transilvania (coord. Dr. Anton Drăgoescu), I, p. 513. [61] Şt. Meteş, Contribuţie nouă privitoare la voievozii români din Ardeal şi „părţile ungureşti” în veacul al XVI – XVIII, Cluj, 1922, p. 14. [62] Şt. Pascu, Voievodatul Tramsilvaniei , vol.III, p. 554. [63] Şt. Meteş, Contribuţie nouă privitoare…, p. 17. [64] Şt. Pascu, Voievodatul Tramsilvaniei , vol.III, p. 553. [65] Andrei Moldovan, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în „Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287; dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 3 – precizează un număr de 34 de sate, informaţii preluate şi de muzeograful Mihoc Blaga, Cetatea Chioarului, în „Pentru socialism”, XIX, 23 nov. 1969, p. 3; iar Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye..., p. 328 – consemnează localităţile: Berchez, Lăpuşel, Băiţa (sate ungureşti), Remetea, Coaş, Curtuiuşu Mare, Copalnic, Surduc-Copalnic, Făureşti, Berinţa, Cărpiniş, Chechiş,

Coruia, Săcălăşeni, Coltău, Culcea, Bozânta, Colţârea, Hideaga, Finteuşul Mic, Finteuşul Mare, Satulung, Pribileşti, Mogoşeşti, Dăneşti, Lucăceşti, Fersig, Tulghieş, Şomcuta, Buciumi, Valea Chioarului, Văraiu, Prislop, Boiu Mare, Vima Mică, Perii Vadului, Mesteacăn, Lemniu, Letca, Cuciulat, Cozla, Băbeni, Glod. Însă David Prodan în lucrarea Iobăgia în Transilvania, vol. IV, Ed. R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 173 – 174 afirmă că întinderea teritoriilor din jurul Cetăţii de Piatră sporeşte prin alipirea a 34 de localităţi din Sătmar, districul bucurându-se de 45 localităţi – aşa explicându-se satele enumerate de Kálmán Persián. [66] Andrei Moldovan, Districtul Chioarului…, p. 287; dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 3; Mihoc Blaga, Cetatea Chioarului, …, p. 3 – numărul satelor ajunge la o sută; Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye..., p. 329 – precizează castelanul cetăţii, dar şi localităţile – sate ce revin fiilor lui Sandrin, respectiv Ioan şi Vasile: Bârsăul de Jos, Bârsăul de Sus, Băiţa, Glod, Berinţa, Cărpiniş, Curtuiuşu Mic, Săcălăşeni, Coltău, Bozânta, Arieş, Hideaga, Finteuşu Mic, Finteuşu Mare, Satulung, Fersig, Mogoşeşti, Pribileşti, Dăneşti, Lucăceşti, Şomcuta, Berchezoaia, Buteasa, Văraiu, Mesteacăn, Lemniu, Letca, Cuciulat, Răstoci, Bicău, Oarţa de Sus, Orţiţa, Oarţa de Jos, apoi satele ce revin fiilor lui Drag, adică Gheorghe şi Sandrin, Homorodu de Jos, Homorodu de Mijloc Mânău, Crucişor, Asuajul de Sus, Asuajul de Jos, Armeniş, Ileanda, Cerneşti, Făureşti, Vad, Copalnic, Copalnic Mănăştur, Cărbunari, Chechiş, Coruia, Culcea, Coaş, Remetea, Prislop, Boiu Mare, Vima Mică, Saşa, Secătura, Cozla, Băbeni, Tulgheş, Tohat, Gâlgău, Babţa, Homorodu de Sus, Homorodu de Jos, Valea Seacă, Tohatg, Giurtelec Hododului, Glod. [67] Ibidem. [68] Schimbarea numelui Drag în Dragffi reprezintă procesul de maghiarizare, în special a famililor devenite nobile. [69] Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye..., p. 329; Andrei Moldovan, Districtul Chioarului..., p. 288; însă dr. Kálmán Persián, Kõvár…, p. 4 – precizează că în urma unui proces de infidelitate familia Béltéky şi-a pierdut drepturile şi cetatea. [70] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, p. 393. [71] David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. II, Ed. Acad. R. S. R., Bucureşti, 1968, p. 197. [72] se condiţiona statutul de nobil-catolic, încât voievozii români ortodocşi trebuiau fie să îmbrăţişeze catolicismul, fie să renunţe la săpânirile sale – Şt. Pascu, Op. cit., vol.III, p . 409. [73] Şt. Meteş, Contribuţie nouă privitoare…, p. 14. [74] V. Hossu, Voievozii din Chioar în secolele XVI – XV, în „Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, 1984, p. 257. [75] Ibidem, p. 258. [76] potrivit lui Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 463 – nobilul de Şomcuta, Dan Buteanu, a obţinut voievodatul înainte de 1545, ca danie de la stăpânul Cetăţii de Piatră, Gaspar Dragffy şi mai era voievod în 1566. [77] Andrei Adrian Russu, O familie voievodală românească din districtul Cetăţii Chioar, în sec. al XVIlea, în „Acta Mvsei Porolissensis”, anul VII, Zalău, 1983, p. 208 – 209. [78] Attila Gerando, Kővár…, p. 16. [79] Viorica Ursu şi Traian Ursu, Cetatea Chioarului – vatră de piatră, de neam, de istorie, în suplimentul „Maramureşul”, Baia Mare, 1980, p. 29. [80] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei , p. 554555.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

[81] Andrei Moldovan, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în „Revista Arhivelor”, 1978, nr. 3, p. 289. [82] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, p. 555; Şt. Mereş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I (1508 – 1820), Bucureşti, 1921, p. 194 – 195. [83] Andrei Moldovan, Op. cit., p. 293. [84] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 409 – prin această diplomă, stăpânirea de proprietăţi funciare era condiţionată de statutul de nobilcatolic, încît voievozilor români ortodocşi li se ofereau două alternative, fie îmbrăţişarea catolicismului, fie pierderea stăpânirii. [85] Ştefan Pascu, Demografia istorică, în „Populaţie şi societate”, I, Cluj-Napoca, 1972, p. 52. [86] Valer Vlad, Dor de plaiuri natale – monografia comunei Băbeni, jud. Sălaj, Ed. Silvania, Zalău, 2006, p. 29. [87] Ştefan Pascu, Demografia istorică..., p. 52. [88] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 459. [89] Idem, p. 554 – 555. [90] V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş, până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, 1929, p. 41-42; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, p. 291. [91] A. Moldovan, Districtul Chioarului. Perioada..., p. 287 – 301 – din punct de vedere administrativ şi politic, domeniul Cetăţii de Piatră era domeniu regal şi aparţinea de comitatul Solnocului de Mijloc, însă între 1566 – 1876 devine district autonom românesc. [92] L. Makkai, Solnok – Doboka megye magyarsaganak pusztulasa a XVII szad elejen, p. 90 – 96 – conscripţia urbarială ordonată de împăratul Maximilian (pentru a şti ce a moştenit de la Gheorghe Báthory) cuprindea voievodatele, localităţile, fiind înscrişi capii de familie, situaţia lor socială, obligaţiile, impozitele şi legile după care trăiau; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 555; Şt. Mereş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal…, p. 194-195 – în conscripţii se dau şi numele tuturor ţăranilor din satele cetăţii, precum şi numărul iobagilor, a săracilor, a preoţilor, arătându-se şi cenzul datorat. [93] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, p. 456 [94] David Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVII, vol. II, p. 173. [95] Radu Popa, Op. cit., p. 19; A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, IX, p. 62- 63. Se pare că tot acum s-a decretat prin lege că domnitorul nu avea voie să doneze domeniul prin jure perpetuo, ci numai prin inscriptio, adică nu se putea vinde, ci doar folosi şi dispune de el. [96] David Prodan, Op. cit., vol. I, p. 204. [97] Îndatoririle voievodului se raportau la: grija bunurilor încredinţate, servirea cetăţii, judecarea neînţelegerilor dintre locuitori, iar în caz de necesitate să participe la război – cf. L. Makkai, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVII század elején, Kolosvar, 1942, p. 62 - ”Wazdarum autem est officium povidere binis sibi commissis, ut rite in eis cuncta gerantur et tributa et servitia ad arcem exigere et administrare et semper prompte apparere cum usus et requisitio praefecti postulat, item in bellum tempore necessitates proficisei”. [98] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei , III, p. 405 şi 453. [99] D. Prodan, Op. cit., p. 176. [100] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei , III, p. 556. [101] D. Prodan, Op. cit., p.180. [102] Ibidem, p 232 – 290 şi 243.

numărul

/ septembrie 2012

[103] Ibidem, p. 250 – 255. [104] L. Makkai, Solnok – Doboka megye..., p. 54. [105] Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye..., II, p. 293; IV, p. 21 şi 110; V, p. 405 – acest privilegiu a fost obţinut pentru susţinerea/împrumutarea lui Basta cu suma de 4.000 de florini din partea voievodului Ionaş de Prislop, în conflictul cu Sigismund Báthory. Pentru acest serviciu, voievodul român pe lângă statutul social a primit şi 8 sate. [106] Ştefan Meteş, Viaţa agrară..., I, p. 214 – 215 – analizează Urbariul Cetăţii de Piatră din decembrie 1603, menţionând pentru fiecare officiolat, adică voievodat, numărul caselor arse şi distruse. [107] Attlia Gerando, Op. cit., p. 17. [108] David Prodan, Iobăgia în Transilvania..., vol. I, p. 45. [109] Istoria României, vol. IV, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 889. [110] Istoria românilor, vol. V, coord. acad. Virgil Cândea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 342. [111] Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Op. cit., p. 55. [112] Ibidem, p. 53. [113] Arhivele Statului Baia Mare Fond 22, Colecţia „Documente foi volante”, conscrierea nobililor şi puşcaşilor din Chioar – 1668, doc. 4. [114] Ibidem, doc. 2 şi 3 – obţineau siguranţa libertăţii, în schimbul acesteia se obligau „de a sluji patria şi principele cu devotament şi cu armele în caz de nevoie, să asculte de comandantul suprem, de domnii ofiţeri, să nu se tragă înapoi de a fi meritoşi şi ascultători”. [115] Arhivele Statului Baia Mare, Fond 22, Colecţia „Documente foi volante”, Preambulul conscripţiei nobiliare a Chioarului din 1 februarie 1669, act transumpt, emis de Conventul din Cluj/Mănăştur la 3 aprilie 1788 la cererea lui Filimon Lazăr din Purcăreţ - doc. 3. [116] Istoria românilor, vol. V, p. 360 – 361. [117] Valer Hossu, Istoricul localităţii Răstoci (II), în „Acta Mvsei Porolissensis”, V, Zalău, 1981, p. 360. [118] Sub denumirea de „părţi ungureşti” se înţelegea teritoriul format în prealabil din comitatele Sătmar, Solnocul de Mijloc, Crasna, ţinuturile Chioar, Bihor, Zarand şi Arad, aparţinătoare Ardealului, fără ca această denumire să corespundă deplin adevărului istoric, căci înţelesul de Partium a variat în decursul istoriei – după dr. Lukinich Imre, Erdély területi változásai a török hoditás korában 1541 – 1711, ediţia Acad. Maghiare, Budapest, 1918, p. 650; Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi-a vieţii…, p. 183. [119] Valer Hossu, Istoricul localităţii Răstoci(II), p. 357. [120] David Prodan, Op. cit., p. 179. [121] Valer Hossu, Istoricul localităţii Răstoci (II), p. 357. [122] Istoria României în date, p. 145; Istoria românilor, vol. V, p. 361 – 632. [123] Istoria românilor, vol. V, p. 362. [124] Aurel Răuţiu şi Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690 -1847, p. 94, 699, 710 – ce redă populaţia din Partium pe naţionalitate şi categorii sociale. [125] Idem, p. 176. [126] Familia Teleky a dus o politică de asuprire şi înrobire a populaţiei libere. [127] Maria Szentgyőrgyi, Op. cit., p. 83 – precizează că familia Teleki a primit domeniile fiscal ca şi contravaloarea sumei de 45000 de coronae împrumutate regelui Leopold I, tezaurariatul rezervându-şi dreptul de a le răscumpăra, deoarece din domeniile fiscale domnitorul nu avea dreptul să doneze domeniile familiale, ci numai să dea drept de garanţie. Dar în 1780, Maria Tereza a donat dreptul de a răscumpăra domeniile din districtul Chioar familiei Teleki, pentru a achita

dobânzile constituite după împrumutul original către regele Leopold. De acum se dezvoltă acestă familie. [128] Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Op. cit., p. 336 – 338; dr. Kálmán Persián, Kővár..., p. 14; Maria Szentgyőrgyi, Op. cit., p. 85 – 87 , iar în nota 62 de subsol se precizează că în 1719, familia Teleky primeşte şi celelalte părţi ale ţinutului care rămăseseră fiscului, p. 106. [129] dr. Kálmán Persián, Kővár..., p. 15. [130] J. Kemény, Repertorium Nobilitatis Transilvanicae, II, p. 9. [131] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Teleki de Satulung, nr. 56, f. 234 – 235 – fiind consemnaţi nobilii de o sesie, puşcaşii, libertinii, „meris rustici” (ţăranii cu merite) şi „ancupes” (slujitori domneşti.) [132] V. Meruţiu, Judeţe din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1929, p. 30 şi 42. [133] Carol Ràpolthy, Istoricul cetăţii din Chioar, în „Chioranul”, II, nr. 2 (iulie 21), 1931, p. 2; Andrei Adrian Russu, O familie voievodală românească din districtul Cetăţii Chioar, în secolul al XVI-lea, în „Acta Mvsei Porolissensis”, anul VII, Zalău, 1983, p. 208 – 209; Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Op. cit., p. 332; dr. Kálmán Persian, Op. cit., p. 6 – 7 şi 9. [134] Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Comitatul Solnocului Mijlociu unit cu Crasna şi Chioar în vremea răscoalei lui Horea (1784), în „Acta Mvsei Porolissensis”, anul XVIII, Zalău, 1984, p. 345 – 405. [135] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu, anexa III, IV şi IX. [136] David Prodan, Răscoala lui Horea, II, Bucureşti, 1979, p. 703 - 714. [137] Idem, Supplex libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 266 – 280. [138] Ştefan Pascu, în „Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică”, I, Cluj, 1972, p. 68. [139] Cu toate că situaţia grea, chiar foarte grea a ţăranului era cunoscută, fiindcă în toamna anului 1773 a fost trimisă la Viena o plângere colectivă din 22 de localităţi din comitatul Crasna împotriva „nobilului comitat şi a nobililor”, prin care sătenii şi orăşenii semnalau obligaţiile iobagilor şi absurdităţile la care erau supuşi. Iar după prima vizită a împăratului Iosif II în Transilvania, Curtea cere Guberniului, în 1773, să cerceteze situaţia „fără a pedepsi pe cei ce aduc nşirul de jalbe” – potrivit Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit, p. 349. [140] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Solnocul de Mijloc, Administrative, an 1785, nr. 2924, în cutiile cu numerele 717 – 1100 şi 2105 - 2125, tabel centralizator al conscripţiei Chioarului. [141] Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit, p. 348 – precizează că în unele părţi ale Crasnei robota ajungea la trei zile pe săptămână. [142] Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit, p. 346. [143] David Prodan, Răscoala lui Horea, II, p. 352 – 358. [144] David Prodan, Răscoala lui Horea în comitatele Cluj şi Turda, Bucureşti, 1938, p. 176. [145] Ştefan Pascu, în „Studii”, 1957, 2, p. 127 – 136; I. Sabău, în „Revista arhivelor”, 1962, 5, 1, p. 178 -193. [146] I. Sabău, Op. cit., p. 178 -193. [147] Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit., p. 345 – 405. [148] N. Edroiu, în „Studia”, 1981, 26, 1, p. 47 – 54. [149] Ştefan Pascu, Op. cit., p. 127 – 136. [150] Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit., p. 350. [151] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu, anexa IV. Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Cetatea de piatră. (sursa: Palmer Kálmán, Nagybánya és környéke, Baia Mare 1894) [152] Arhivele Statului Cluj-Napoca, col. Mike, Az Oláhokról, p. 324 – 330 – soţia sa era la Tăşnad, fiindcă în comitat nimic nu mai era sigur. [153] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond comitatul Satu Mare, Fasc. 61 / 1784 – scrisoare prin care judele nobiliar Iosif Bölönyi înştiinţează comitatul Sătmar că 13.000 de răsculaţi făceau pregătiri pentru a pătrunde în comitatul Sătmar, intenţionând să atace casa Fiscului din Baia Mare. [154] Ibidem, Fasc. 61 / 1784, nr. 1904. [155] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu, anexa 1 – textul este scris în maghiară, germană şi română cu caractere chirilice; Nicolae Edoriu, Ladislau Gyémant, Op. cit., p. 352 – prezintă şi modul de acţiune al pretorilor de plasă, care aveau datoria să publice în fiecare sat. Astfel, satul era adunat în sunet de clopot şi trâmbiţă, preotul român era obligat să citească textul patentei în prezenţa pretorului, ţăranii erau întrebaţi dacă au înţeles conţinutul, apoi preotul, juzii, juraţii şi bătrânii satului semnau publicarea. [156] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu, anexa V – în finalul pantentei se menţionează că din satele care se vor uni cu răsculaţii, primarul şi trei locuitori vor fi traşi în ţeapă. [157] Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu, anexa IX – fiind menţionată lista preoţilor, juzilor şi bătrânilor, care au semnat pentru localităţile: Duruşa, Stejera, Curtuiuşu Mare, Fericea, Gaura, Buciumi, Ciolt, Hovrila, Şomcuta Mare, Satulung, Mogoşeşti, Pribileşti, Fersig, Dăneştii Chioarului, Lucăceşti, Tulghieş, Mireşu Mare, Râmeţ (pe Someş), Văleni şi Iadăra. [158] Ibidem, anexa III. [159] Ştefan Pascu, Istoria Clujului, Cluj-Napoca, 1974, p. 192. [160] Ibidem – Dieta a respins cererea românilor de a fi recunoscuţi ca „naţiune politică”, în timp ce limba maghiară a început să fie impusă ca limbă oficială în locul latinei. [161] Aurel Vaida, Participarea Chioarului la Revoluţia românească din Transilvania în 1848, în „Anuarul numărul

/ septembrie 2012

Marmaţia” vol. IV, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 109. [162] V. Meruţiu, Op. cit., p. 31 – 32. [163] Radu Popa, Unitatea istorică..., p. 19. [164] Elena Kovacs, Vechile cetăţi din regiune, în „Pentru socialism”, XIII, 29 ian. 1961, p.2; Viorica Ursu, Cercetări arheologice la Cetatea Chioarului, în „Pentru socialism”, 28 aug., 1976, p.3. [165] V. Ursu, T. Ursu, Cetatea Chioar, vatră…, p. 11. [166] Viorica Ursu, Cercetări arheologice…., p. 2. [167] Kàdar Jozsef, Tagànyi Kàrol, dr. Rètthy, Op. cit., p. 327; Elena Kovacs, Op. cit., p. 2; D. Prodan, Iobăgia în Transilvania, în sec. al XVI-lea, Bucureşti, 1967, vol. II, p. 467 – 471. [168] Nicoleta Han, Cetatea de Piatră..., p. 249. [169] Mihoc Blaga, Cetatea Chioarului,…p. 3. [170] Ioan Botiş, Cetatea Chioarului, p. 3. [171] xxx, Călători străini despre ţările române, vol. VI, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1976, p. 558 şi 681. [172] Tagányi Károly, dr. Réthy László, Kádár Jószef, Szolnok – Dobokavármegye..., IV, p. 54 – hotarul este împins până la Bizuşa, noul stăpân introducând noi poveri, încât locuitorii erau tentaţi să fugă de pe domeniu. [173] L. Makkai, Solnok – Doboka megye..., p. 54; D. Prodan, Op. cit., vol. II, p. 173; Carol Ràpolthy, Istoricul Cetăţii din Chioar, în „Chioranul”, II, nr. 2 (iulie 21) 1931, p. 2; Aurel Socolan, Cetatea Chioar – locurile istorice ale regiunii, în „Pentru socialism”, 7 oct. 1966, p. 2. [174] Ioan Botiş, Cetatea Chioarului..., p. 4. [175] Kàdar Jozsef, Tagànyi Kàrol, dr. Rètthy, Op. cit., [176] Ibidem; Carol Ràpolthy, Op. cit., p. 2; Blaga Mihoc, Op. cit., p.3. [177] Mihoc Blaga, Op. cit., p. 2. [178] N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2006, p. 216 – aceste danii nemulţumesc însă pe nobilii ardeleni, cu

toate că în dieta din 20 noiembrie 1599, voievodul român impune două principii: că daniile lui Sigismund Báthory nu au nicio putere şi că prin dreptul său crăiesc „ius regium nostrum” obţinut în urma războiului poate dispune de orice teritoriu, în mâna oricui s-ar afla: „alioquin etiam ius belli in universis bonis et iuribus possessionariis haberemus”. [179] Ibidem – precizează că Aga Lecca a primit şi Gherla, iar potrivit informaţiilor din Studii şi documente, IV, nr. III, p. 2-3 acesta a cerut socoteală satelor, „împărţindu-le în româneşti şi ungureşti, aratând ale cui sunt”; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, ALL Educational, 2007, p. 196. [180] Carol Ràpolthy, Op. cit., p. 2; Blaga Mihoc, Op. cit., p.3 – cetăţile predate de Aga Lecca sunt Chioar şi Uioara, domnul român pierzând două puncte strategice importante; Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 209 – susţine că Aga Lecca a fost unul dintre căpitanii care nu a corespuns aşteptărilor voievodului, fiind de origine albaneză, probabil că s-a lăsat impresionat de somaţiile imperialilor. [181] Valer Hossu, Mihai Viteazul, generalul Basta şi Cetatea Chioar, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXVII, 1985 – 1986, p. 291 – 292; Valeriu Achim, Viteazul Mihai, Cetatea Chioarului şi unitatea politică a românilor, în „Pentru socialism”, 4 dec. 1981, p.2. [182] Kàdar Jozsef, Tagànyi Kàrol, dr. Rètthy, Op. cit., p. 332; Carol Ràpolthy, Op. cit., p. 2. [183] Valer Hossu, Voievozi în Chioar, în sec. XIV – XV, în Acta Mvsei Porolissensis, VIII, 1984, p. 262. [184] Carol Ràpolthy, Op. cit., p.2. [185] Blaga Mihoc, Op. cit. p.3. [186] Kàdar Jozsef, Tagànyi Kàrol, dr. Rètthy, Op. cit., p. 338; Carol Ràpolthy, Op. cit., p. 2. [187] Gh. Pop şi Ioan Chiş Şter, Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, p. 37. Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Klara Guseth

Aspecte din istoria localităţii

BOZÂNTA MARE

ituată pe malul râului Lăpuş, la limita nordică a vechiului ţinut românesc al Chioarului, localitatea Bozânta Mare este menţionată pentru prima dată în documente probabil în anul 1383, sub denumirea Bozytha [1]. Poziţia sa la confluenţa a două domenii importante - cel al Chioarului şi cel al Băii Mari (oraş liber regesc din comitatului Sătmar) - a fost, ca şi în cazul altor localităţi aflate pe malul Lăpuşului, prilej de lungi dispute şi neînţelegeri, care au marcat profund istoria satului, în ceea ce priveşte apartenenţa sa teritorială şi nu numai. Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secol al XV-lea, istoria localităţii Bozânta Mare este strâns legată de istoria Cetăţii Chioar, cetate înglobată comitatului Solnocul de Mijloc împreună cu alte 3 cetăţi, 9 târguri şi 242 de sate (printre care şi Bozânta) [2]. În ceea ce priveşte dreptul de posesiune, cetatea Chioarului împreună cu satele aparţinătoare au fost acordate de către regii Ungariei, începând cu Ludovic I (1342-1382) familiei Dragoşeştilor (Dragfi), privilegiile fiind reînnoite în timp, conform uzanţelor vremii. În baza unei astfel de diplome privilegiale, emise la 1405 de către regele Sigismund, Conventul de la Leles acordă urmaşilor voievozilor maramureşeni, cetatea Chioarului şi cele 58 de sate aparţinătoare [3], inclusiv Bozânta (Bozincha). Trebuie subliniat faptul că în documentele vremii satele Bozânta Mare şi Bozânta Mică apar menţionate sub forma elementului de bază: Bozincha [4]. De altfel, cele două localităţi, în perioada la care facem referire, au avut un parcurs foarte asemănător. Ambele localităţi s-au aflat în posesia familiei Dragoşeştilor (Dragfi), cu excepţia unor scurte perioade când au fost dăruite de regii unguri familiilor: Zolyoni (1410), Belteki (1438), Kisvarday Gyorgy (1511) [5]. În toată

numărul

/ septembrie 2012

această perioadă, Bozânta este menţionată în documente sub diferite denumiri, în funcţie de cum îi percepeau auditiv numele scribii vremii: Bozincha, Buzyntha, Bozontha, Bozontha.

rin căsătoria văduvei lui Gaspar Dragfi, Cetatea şi domeniul Chioarului, împreună cu satele aparţinătoare, au ajuns în stăpânirea lui Gheorghe Bathory, iar ulterior, pentru un an, în stăpânirea împăratului Maximilian II de Habsburg. A fost probabil perioada în care s-a întocmit urbariul domeniului Cetăţii Chioarului din anul 1566, care aminteşte cele 66 sate aparţinătoare şi un târg. Printre cele 67 de localităţi înscrise (65 româneşti şi două maghiare) se regăseşte şi satul românesc Bozânta. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Chioarul a aparţinut de comitatul Solnocul de Mijloc; la 1566 însă, Cetatea a fost organizată în căpitanat şi alipită Transilvaniei. Satele aparţinătoare au fost grupate în 12 voievodate, Bozânta Mare ce avea în frunte un jude, fiind inclusă în voievodatul lui I. Benea (Benye) alături de alte 2 sate (Hideaga şi Colţirea) [6]. În anul 1585, potrivit unei înţelegeri, împăratul Rudolf al II-lea cedează în favoarea lui Ştefan Bathori, regele Poloniei, unele părţi şi venituri ale localităţilor: Baia Mare, Baia Sprie, Seini, Săsar, Tăuţi, Firiza de Sus, Firiza de Jos, Şişeşti, Rus, Bozânta (Bozonta) etc. [7]. La 1603, Bozânta apare menţionată între cele 70 de sate ale domeniului Chioar, respectiv între satele iobăgeşti grupate în 16 voievodate, dintre care Voievodatul lui Ioan Pogaczas cuprindea Bozânta, Colţirea şi Hideaga. În acelaşi an, Bozânta este menţionată cu două porţi şi între cele 14 sate nobiliare, care nu plătesc decât darea ţării (subsidium regni), o dare hotărâtă

de Dieta de la Pojon (Bratislava) [8]. Deşi au existat la sfârşitul secolului al XVI şi în secolul al XVII-lea perioade când Bozânta a aparţinut de domeniile Băii Mari şi de Sătmar [9], în situaţia a trei sate - Săsar, Bozânta şi Tăuţi - situate la nord de râul Lăpuş, există în anul 1616 plângeri cum că acestea plătesc în continuare dările către un proprietar din Chioar [10]. Conflictul legat de dreptul de stăpânire continuă şi în perioadele următoare. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă scrisoarea lui Pongracz Daniel din anul 1647 către judele oraşului Baia Mare, Retteghi Ştefan. Acesta din urmă este întrebat pe ce bază a ocupat păşunile şi pădurile din teritoriile localităţilor Tăuţii Măgherăuş, Săsar şi Bozânta (Bozonta) [11]. În anul 1669, regăsim locuitori ai localităţii Bozânta (possessione Bozonta) ca martori în problema dreptului de proprietate asupra locului în care se află „Moara Săsar” numită şi „Moara Mică”, precum şi în problema delimitării hotarului dintre satul Săsar şi oraşul Baia Mare [12].

n secolele XVIII-XIX, Bozânta a făcut parte din domeniile familiilor Peley şi Csudor [13], fiind întâlnită în documente sub denumirea de Nagy Bozonta, Nagy Bozinta, O Bozinta, Bozonta. În jurul anului 1800, apare în documente cu denumirea românească de Bozinta Mare, pentru ca în secolul al XIX-lea să o regăsim şi sub denumirea de Olah Bozonta (Bozânta Românească) [14]. Potrivit conscripţiilor efectuate în anii 1733 (prima statistică a românilor din Ardeal), respectiv 1750 (statistica românilor din Transilvania), cunoaştem faptul că în această perioadă în Bozânta Mare trăiau 34 de familii, 166 de locuitori de religie greco-catolică [15]. Greco-catolicismul a devenit o realitate confesională în Transilvania începând cu

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

33 secolul al XVIII-lea. Urmarea actelor de unire cu Biserica Romei, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, poporul şi preoţimea ortodoxă au trecut la confesiunea abia născută. Astfel, şematismele bisericeşti amintesc la Bozânta Mare de existenţa unei parohii greco-catolice cu hramul Sfântul Nicolae încă din anul 1780 şi a matriculelor începând cu anul 1831 [16], matricule care se află astăzi în păstrarea şi administrarea Arhivelor Naţionale Maramureş. Primul registru de stare civilă al Parohiei GrecoCatolice Bozânta Mare (Olah Bozinta, O Bozinta) consemnează botezaţii din perioada 1831-1858, respectiv căsătoriile şi decesele începând cu anul 1830 [17]. Ca şi slujbaşi ai bisericii, sunt amintiţi la 1831 Vasile Apan - administratorul parohiei, Ştefan Belbe – administrator interimar, George Molnar - administrator al parohiei. În anul 1831 sunt înregistrate 10 naşteri , 2 căsătorii şi 10 decese. Dintre decedaţi, 5 au fost copii cu vârsta sub 10 ani, cauza morţii reprezentând-o tusea şi febra [18].

ecensămintele ulterioare, cum ar fi cel din 1850, menţionează în Bozânta Mare (Uj Bozinta) un număr de 60 de case şi 80 de locuinţe. Cei 350 de locuitori erau împărţiţi astfel: 6 plecaţi şi 6 străini, 177 bărbaţi (105 necăsătoriţi, 68 căsătoriţi şi 4 văduvi), 173 femei (68 căsătorite, 93 necăsătorite şi 12 văduve) [19]. În ceea ce priveşte naţionalitatea, în Bozânta Mare locuiau 327 români, 5 germani, 13 ţigani şi 5 evrei. Dintre aceştia, 331 erau de religie greco-catolică, 5 romano-catolică, 8 reformaţi, 1 evanghelic şi 5 izraeliţi. Recensământul mai consemnează existenţa în localitate a 7 cai şi 324 de bovine [20]. În cadrul recensământului militar austriac, Bozânta Mare apare menţionată între alte 30 de localităţi din plasa Şomcuta Mare [21]. Numeroase date ne oferă şi recensământul întocmit în 1857, în care Bozânta Mare figurează cu 63 case, 68 locuinţe, 348 localnici şi 12 străini, în total o populaţie de 360 locuitori. Dintre aceştia, 9 localnici erau plecaţi, 178 erau bărbaţi şi 170 femei [22]. După starea civilă, ace-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Satul în pâcla dimineţii (sursa: http://bozantamare.wordpress.com)

ştia erau: 106 bărbaţi necăsătoriţi, 70 căsătoriţi, 8 văduvi şi 90 femei necăsătorite, 63 căsătorite, 20 văduve [23]. Din punct de vedere religios, 353 localnici erau grecocatolici, iar 4 izraeliţi [24]. În plus faţă de recensământul anterior, din acest an avem informaţii şi cu privire la ocupaţia locuitorilor. Cunoaştem că Bozânta Mare avea 1 preot, 1 funcţionar, 47 proprietari de pământ, 17 agricultori şi 26 de zilieri, un număr de 246 de localnici reprezentându-l femeile şi copiii sub 14 ani [25]. Şi în această perioadă, Bozânta Mare (O. Bozinta) făcea parte din plasa Şomcuta Mare, cercul Dej [26]. La 1876, prin legea XXXIII, vechiul district al Chioarului a fost desfiinţat, o parte a teritoriilor acestuia a fost înglobată Comitatului Solnoc Doboca, iar altă parte, care includea şi localitatea Bozânta Mare împreună cu alte 37 (38) de localităţi, a fost înglobat comitatului Satu Mare, formând plasa Şomcuta Mare [27]. Astfel, în cadrul recensământului întocmit în anul 1880, Bozânta Mare (O. Bozinta) este înscrisă între localităţile aparţinătoare plasei Şomcuta Mare, comitatul Satu Mare [28]. În acest an, în Bozânta Mare existau 81 de case cu o populaţie de 394 locuitori, dintre care 385 grecocatolici, 2 romano-catolici, 7 izraeliţi. După limba maternă, aceştia erau: 376 români, 7 maghiari, 2 de

alte naţionalităţi şi 9 cu limba maternă necunoscută. Se precizează că 41 dintre locuitori erau alfabetizaţi [29]. Este, de altfel, şi perioada în care se înmulţesc şcolile confesionale româneşti în satele chiorene (înfiinţate după 1850) [30].

n ceea ce priveşte problema învăţământului, o valoare istorică deosebită o au documentele Fondului „Oficiul Parohial Greco-Catolic Bozânta Mare”, aflat în păstrarea şi administrarea Arhivelor Naţionale Maramureş. Astfel, din documentele acestui fond şi în special din informările periodice întocmite de preoţi, în calitate de directori de şcoală, respectiv de inspectorii şcolari, pot fi desprinse o serie de informaţii referitoare la situaţia localurilor de şcoală, încadrarea şi plata învăţătorilor, frecvenţa şcolară şi chiar la atitudinea părinţilor sau a autorităţilor locale civile faţă de şcoală. Cunoaştem astfel că, în anul 1865, funcţiona deja la Bozânta Mare o şcoală poporală greco-catolică şi că, potrivit unei situaţii întocmite de preotul parohiei şi de dirigintele Vasile Hetco, în anul şcolar 1883-1884 erau obligaţi să frecventeze şcoala „de tote dilele” un număr de 38 de copii, cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, iar şcoala repetiţională, un număr de 21 de copii, cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani [31].

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

„şcoalele poporale” greco-catolice din eparhia Oradea Mare cu limba de predare română şi cu un singur învăţător, cunoaştem că elevii au studiat: aritmetica, geografia, istoria naturală, fizica, economica, religia, cântarea, gimnastica, limba română, conversaţia maghiară, cetirea, scrierea maghiară, desenul şi lucrul manual, cetirea şi scrierea română [36]. Începând cu anul 1896, apare în documente problematica edificării şcolii astfel, inspectorului şcolar nou ales, Mihuţiu Petru, i se solicită de către membrii senatului în frunte cu preşedintele acestuia, preotul Aurel Marinescu „să se ostenească la edificarea şcoalei”, drept pentru care primeşte ca ajutoare pe: Pop Irimie, Şomcutean Ion „şi pe tot poporu” [37].

Satul în umbra bisericii (sursa: http://bozantamare.wordpress.com)

dificatoare pentru situaţia şcolară sunt şi rapoartele referitoare la absenţele elevilor. Pentru perioada octombrie – decembrie1889, cantorul bisericii şi învăţătorul Paul Achim întocmesc „liste de lenevire”, în care consemnează 28 de elevi care au absentat, unii cu absenţe până la 46 de zile [32]. Pe o listă asemănătoare, în dreptul elevilor care au lipsit este înscrisă în creion suma de 10 creiţari sau au fost făcute precizări de genul „s-au judecat cu senatul şcolar” [33]. Un astfel de senat bisericesc şi şcolar se constituie la 8 decembrie 1889, dată la care este încheiat un protocol în care se precizează că membrii acestuia, în număr de 17, sunt împuterniciţi din partea comunei şi au dreptul de a decide în toate problemele bisericeşti ale parohiei [34].

numărul

/ septembrie 2012

Referitor la calitatea învăţământului, pe baza documentelor s-au putut reconstitui materiile predate. Astfel, conform unei copii a testimoniului şcolar pentru clasa a 4-a elementară emis lui Tamas Georgius, născut la 14 aprilie 1899, în Bozânta Mare care a absolvit în 1912, acesta a obţinut calificative la: purtare morală, diliginţă, religie, limba maghiară, citire, scriere, gramatică, concept, aritmetică, desen, geografie, cânt, desteritate şi lucru de mână, gimnastică. Acest testimoniu şcolar a folosit tânărului Georgiu Tămaş, în 11 ianuarie 1920, la alegerea sa ca învăţător la şcoala elementară greco-catolică confesională Bozânta Mare, dată la care „abzice” Alexandru Bolchiş, învăţător şi cantor [35]. Conform orarului scolastic întocmit în anul 1909 pentru toate

atele din şematisme confirmă existenţa deja în anul 1898 a unui edificiu şcolar din „vălioge”, iar în ceea ce priveşte casa parohială, se precizează că aceasta a fost construită în anul 1892, din lemn [38]. În fondul arhivistic mai sus menţionat se regăseşte planul casei parohiale, întocmit la 28 aprilie 1892. Potrivit acestuia, casa parohială cu o „lungime de 7 orgii, lăţime 4,1/4 şi înălţime 8 urme” avea „chilii pentru locuit, culină cu cuptor şi horn şi o cămară. Datorită protocolului încheiat de senatul bisericesc la 2 iunie 1889, referitor la decizia edificării casei parohiale, semnat de preotul Nicolae Budaşi, de judele Nicora Georgiu, de curatorul prim Şomcutean Mitru, de curatorul secund Cristian Simeon etc. înclinăm să credem că la 1892 casa parohială nu era construită [39]. Urmare a unei organizări fără precedent a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, graţie conducătorului acesteia, Andrei Şaguna, au fost înregistrate în secolul al XIX-lea treceri de la confesiunea greco-catolică la cea ortodoxă. Acest lucru se datorează existenţei unor nuclee de sate ortodoxe înconjurate de sate unde predomina populaţia greco-catolică. În ceea ce priveşte satele chiorene, cea mai masivă trecere la ortodoxie s-a înregistrat în anul 1888 la Bozânta Mică, când 176 de suflete au îmbrăţişat credinţa greco-orientală [40].

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

35 La Bozânta Mare o astfel de situaţie se înregistrează în anul 1893, însă de o amploare mult mai mică, fiind vorba de numai 15 locuitori [41].

n document inedit de o deosebită valoare istorică îl reprezintă evidenţa nominală a familiilor greco-catolice din Bozânta Mare în anul 1884, întocmită de preotul Vasile Hetco la 15 august. Evidenţa cuprinde un număr de 96 de capi de familie, fiind enumeraţi şi toţi membrii de familie: Ardeleanu Iosifu, Ardeleanu Iuonu, Bonta Georgiu, Brebanu Pantelemonu, Butisianu Nutiu, Ciorba Vasiliu, Ciorba Flore, Văd. Ciorba Gavrilă, Văd. Gaie Agafta, Gaie Andrisiu, Gaie Flore, Gaie Simeonu, Gaie Ilie, Gaie Vasiliu, Gise Iuonu, Horda Firona văduva, Horda Ileana, Horda Iuonu, Horincariu Ilie şi Vasiliu, Horincariu Vasiliu, Văd. Horincariu Grigoriu, Koltoanu Nicolau, Kristianu Alexa, Kristianu Simeonu, Văd. Kristianu Vasiliu, Kupse Onu, Kupse Petru, Horde Petru, Horde Mihailu, Lauranu Iuonu, Lauranu Nicolae, Lupuţiu Georgiu, Lupuţiu Ilie văduvu, Mihuţiu Gavrila a Stefanu, Mihuţiu Mitru, Mihuţiu Gavrila a Gavrili, Mihuţiu Gavrila a Moise, Mihuţiu Vasalica a Moise, Mihuţiu Petru a Gavriluţiu, Mihuţiu Simeonu, Micleusiu Ilie a Petri, Vad. Neamţiu Nastasia, Vad. Miclauşiu Nuţiu a Petri, Mierlusia Gavrilă a Cilioja, Mierlusia Irina văduva, Mierlusia Mitru, Muresianu Andrisiucu, Muresian Pantye, Muresianu Flore (Danilesa), Muresianu Mihailu, Muresianu Anisia văduva, Muresianu Iuonu a Nyisia, Muresianu Sandru, Muresianu Ileana a Tomi văduva, Nicoara Georgiu, Popu Floare a Nuţiului Stefanu, Popu Moise a Stefanu, Popu Nuţiu a lui Mafteiu, Popu Nuţiu a Fironi, Radu Marie văduva, Szabo Michailu văduvu, Steru Flore, Steru Iuonu, Siomcuteanu Mitru, Siomcuteanu Michailu, Tamasiu Nuţiu a V Grigorie, Tamasiu Ursa (Todora), Tamasiu Grigorie a Lupucoia, Tamasiu Nuţiu a V Nichiti, Tamasiu Vasilie a Nuţiu V Nichiti, Tamasiu Mihailu a Flori, Tamasiu Iuonu a Flori, Tamasiu Vasalica a Onutiu, Tamasiu Toaderu, Tamasiu Cilica a lui Toaderu, Tamasiu Gavrila a Onuţiului, Tamasiu Gavrila a Mocului, Tamasiu Gafia a

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Lichi văd, Tamasiu Iuonu a Lichi, Tamasiu Georgiu a Grigi, Tamasiu Grigorie a Grigi, Tamasiu Vasalica a Grigi, Tamasiu Pintye a Grigi, Tamasiu Nuţiu a Grigi, Tamasiu Iuonu a Ghichi, Tamasiu Gavrila a N V Nichiti, Tamasiu Iuonu a N V Nichiti, Tamasiu Pavelu a Alecsi Onutiu, Todutiu Simeonu, Tyira Georgiu, Zetye Georgiu, Zetye Ilie, Popu Zacharia, Micleutiu Theodoru a Nuţiu Petri, Matre Pricopu [42]. La începutul secolului XX, satul număra 109 case, 457 de locuitori, majoritatea greco-catolici. Sunt amintiţi de asemenea 18 germani [43]. Tot şematismele amintesc de construirea bisericii din piatră la 1910, iar documentele, de contribuţia locuitorilor la confecţionarea clopotelor bisericii. Astfel, cunoaştem că în anul 1915 parohia greco-catolică Bozânta Mare deţinea un număr de 4 clopote: 1 clopot de 550 de kg turnat în anul 1910, 1 clopot de 425 de kg turnat în anul 1894, ambele în valoare de 4000 de coroane. La acestea se adaugă un clopot mai mic de 20 de kg şi unul de 30 de kg, în valoare de 300 de coroane şi un „clopoţel” de şcoală de 10 kg [44].

n timpul primului război mondial, datorită realităţilor politice de la acea dată, un număr însemnat de români au fost nevoiţi să lupte pe diferite fronturi în numele statului Austro-Ungar. În plus, cei rămaşi acasă erau obligaţi să sprijine armata cu alimente. Printr-un protocol încheiat la 13 martie 1919, în cauza repartiţiei de bucate a comisariatului de alimentare din Baia Mare, după o consfătuire de un ceas, Sfatul Naţional Comunal Bozânta Mare, în frunte cu preşedintele Aurel Marinescu, hotărăşte că suma de 150 m/m de bucate nu se poate asigura având în vederea că roadele anului precedent au fost decimate de ger şi de gheaţă, datorită situaţiei materiale precare a celor 232 de familii din Bozânta Mare etc. S-a oferit în schimb, „cu cea mai mare dragoste” 32,50 m/m de bucate pentru armată [45]. Înainte încă de victoria armatei române, acelaşi Sfat Naţional, împreună cu poporenii, decid la 27 aprilie 1919 să dobândească pădurea crăiască erarială maghiară, de pe hotarul comunei şi angajează în

acest scop pe avocatul Bohăţiel [46]. Victoria armatei române (ocuparea Budapestei în 4 august 1919), era obligatoriu să fie marcată şi în Bozânta Mare, la 10 august 1919, când autorităţile bisericeşti sunt însărcinate cu tragerea clopotelor [47]. În anul 1919, s-a pus problema alipirii localităţii Bozânta Mare la plasa Baia Mare, fapt care a determinat întocmirea unui memoriu împotriva acestei alipiri, la 9 iunie 1919, de către 70 de fruntaşi din comuna rurală, adresat subprefectului judeţului Satu Mare [48]. Se pare că aceştia au avut câştig de cauză, până la legea unificării administrative din 1925 (atât de necesară ca urmare a făuririi României Mari), când Bozânta Mare este înglobată plasei Baia Mare. În perioada interbelică, populaţia localităţii Bozânta Mare aproape că se dublează, recensământul din 1930 şi şematismele întocmite în această perioadă menţionând un număr de peste 600 de suflete, dintre care marea majoritate erau de religie greco-catolică. Deosebit de important este faptul că în localitate apare menţionată, pe lângă biserica greco-catolică, şi existenţa unei biserici ortodoxe [49].

l doilea război mondial a provocat importante distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti. În plus, populaţia a contribuit la fel ca în perioada primului război mondial la aprovizionarea frontului. Într-un document din anul 1945, sunt amintiţi locuitorii Gae Ioan a lui Ilie şi Ghişa Pante din Bozânta Mare, care aveau sarcina de a contribui cu animale (bovine), conform precizărilor Convenţiei de Armistiţiu [50]. În anul 1949, printre prizonierii din comuna Tăuţii Măgherăuş, întorşi din Republica Sovietică în 1948, este amintit şi Matra Cornel din Bozânta Mare [51]. Instaurarea regimului comunist după război, naţionalizarea principalelor ramuri industriale, desfiinţarea proprietăţii particulare, cooperativizarea, introducerea planificării în economie, reorganizarea învăţământului, desfiinţarea Bisericii greco-catolice, monopolul ideologic, cenzura etc. au marcat profund viaţa locuitorilor din Bozânta Mare. Astfel, puţinii dintre aceştia care aveau o situaţie

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

(sursa: http://bozantamare.wordpress.com)

materială mai bună, în sensul că deţineau o moară sau o suprafaţă mai

mare de teren şi un număr mai mare de animale, au fost declaraţi chia-

buri. În Bozânta Mare, din cei aproape 800 de locuitori a fost declarat chiabur Tămaş Ioan a lui Simion, proprietar de moară de apă, care deţinea în anul 1951 o suprafaţă de 3,31 ha de pământ, 1 vacă, 2 porci. Acesta fusese plutonier în război, a fost înscris în Partidul Naţional Ţărănesc înainte de 23 august 1944, iar ulterior în Frontul Plugarilor, şi a fost închis de securitate, eliberat ulterior fără a fi condamnat [52]. În toată această perioadă, localitatea Bozânta Mare reprezenta alături de Băiţa, Buşag, Merişor, Nistru, Ulmoasa, un sat în componenţa comunei Tăuţii Măgherăuş, raionului Şomcuta Mare, Regiunea Maramureş. Din 1969-1970, municipiul Baia Mare, judeţul Maramureş va îngloba administrativ comunele şi satele limitrofe: comuna Tăuţii Măgherăuş cu satele: Băiţa, Ulmoasa, Nistru, Buşag, Merişor şi Bozânta Mare, comunele Recea, Groşi, localităţile asimilate urbanului: Firiza, Valea Neagră, Blidar [53].

NOTE: [1] Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, 1967, p. 100;

Catolice Române a Maramureşului pe anul 1932, Baia Mare, 1932, p. 16;

[2] V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat, Cluj 1929, p. 37;

[17] Arhivele Naţionale Maramureş, Colecţia Registre Parohiale de Stare Civilă, 1899;

[3] Radu Vasile, Satele Chioarului la 1405, date istorice, economice, demografice şi etimologice pentru anii 1231-2005, Cluj Napoca, 2005; p. 11;

[18] Ibidem, ff. 1, 19, 28;

[4] Ibidem, p. 15; [5] Borovszky Samu, Szatmar Varmegye, Budapesta 1908, p.133; [6] V. Meruţiu, op. cit., pp. 30, 41, 42; David Prodan, Iobăgia în Transilvania, sec. XVI, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 175; [7] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Primăria Oraşului Baia Mare, Documente privilegiale, act nr. 175/sf. sec. XVIII, ff. 1-3; [8] David Prodan, Iobăgia în Transilvania, sec. XVII, vol. I, Bucureşti, 1986, p. 2; [9] Borovszky Samu, op. cit., p. 133; [10] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Familia Gherman, dosar nr. 10, traducerea lucrării Kövár vidėkėnek társadalm, de Sentgyörgyi Maria, Budapesta, 1972, f. 14; [11] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Primăria Oraşului Baia Mare. Acte feudale, act 32/1647, f 1;

[19] Traian Rotariu, Recensământul din 1850, Cluj, 1996, p.222; [20] Ibidem, p. 223; [21] Ibidem, p. 338; [22] Idem Recensământul din 1857, Cluj, 1997, p.334; [24] Ibidem, p. 335;

[42] Ibidem, dosar 4/1884;

[25] Ibidem, p. 346;

[43] Borovszky Samu, op. cit., p. 133;

[26] Ibidem, p. 513;

[44] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Oficiul Parohial Greco-Catolic Bozânta Mare, dosar nr. 10/1889-1923, f. 6;

[27] V. Meruţiu, op. cit., p. 31; [28] Traian Rotariu, Recensământul din 1880, Cluj, 1997; [29] bidem, p. 240; [30] Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, Bucureşti, 1974;

[45] Ibidem, dosar 16/1919, f.3; [46] Ibidem, f. 4; [47] Ibidem, dosar nr. 16/1919, f 1; [48] Ibidem, dosar 17/1919, f 1;

[31] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Oficiul Parohial Greco-Catolic Bozânta Mare, dosar nr. 1/1865-1912, ff 4, 5;

[49] Şematismul veneratului cler al Eparhiei GrecoCatolice Române a Maramureşului, pe anul 1932, Baia Mare, 1932 p. 16;

[32] Ibidem, f. 8;

[50] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Pretura Plăşii Baia Mare, dosar nr. 2/1945;

[33] Ibidem, f. 15; [34] Ibidem dosar 7/1885-1940, f. 7;

[14] Coriolan Suciu , op. cit., p. 100;

[35] Ibidem. f. 222;

[15] Radu Vasile, op. cit, p. 33;

[36] Ibidem dosar 8, f. 143;

[16] Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco -

[37] Ibidem, ff. 20, 21;

/ septembrie 2012

[40] Filip Dan Andrei, Relaţii interconfesionale în Protopopiatele Ortodoxe Solnoc II şi Cetatea de Piatră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în Revista Arhivei Maramureşene, nr. 2/2009, Baia Mare, 2009, pp. 133-135;

[23] Ibidem, p. 346;

[13] Borovszky Samu, op. cit., p. 133;

[39] Ibidem, dosar 9/1889-1915, f. 1;

[41] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Oficiul Parohial Greco-Catolic Bozânta Mare, dosar nr. 13/1893, f. 1;

[12] Ibidem, act. 151/1669, f 23;

numărul

[38] Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936 , Baia Mare, 1936;

[51] Ibidem, dosar nr. 16/1949; [52] Arhivele Naţionale Maramureş, Fond Primăria Comunei Tăuţii Măgherăuş, dosar 1/1951, f 8; [53] Monografia Municipiului Baia Mare, vol I, Baia Mare, 1972, p. 20,

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

lect. univ. pr. dr.

Ioan Tîmbuş

Statistica populaţiei comunei Copalnic Mănăştur din punct de vedere etnic şi confesional după Revoluţia de la 1848, aşa cum este oglindită în Recensământul din 1850

premisă se impune de la început în abordarea statisticii populaţiei din actuala comună Copalnic Mănăştur la jumătatea secolului al XIX-lea şi anume că, acest recensământ a fost dictat de primele acţiuni ale guvernării militare austriece de după înăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849 din toate provinciile imperiului. Recensământul, în sine, a avut ca principal scop evidenţierea populaţiei de sex masculin, cu vârstă între 17-26 de ani, pentru completarea armatei imperiale, însă nu au fost neglijate nici obiectivele social-economice, clasele sociale, naţionalitatea, religia etc. La data de 2 aprilie 1850 Guberniul a emis un ordin de efectuare a unui recensământ ce s-a derulat pe parcursul celei de a doua jumătăţi a anului 1850, datele fiind centralizate abia în 10 martie 1851. Pentru a avea o imagine de ansamblu trebuie spus că în 1850 teritoriul Transilvaniei era împărţit în cinci districte militare, fiind suprimate comitatele, la care se mai adăugau două regimente româneşti de graniţă (primul regiment - Făgăraşul şi Hunedoara, iar al doilea cuprindea zona Năsăudului). Copalnic Mănăştur făcea parte din Districtul Militar Reateag (Rettegi Katonai Kerűlet), Circumscripţia Târgu Lăpuş (Magyarláposi körzet) şi avea rol de Cerc, având în subordine pentru recenzare militară 21 de localităţi din trei comune (ca administraţie actuală): Copalnic Mănăştur, Cavnic, Cerneşti, Dumbrăviţa, Săcălăşeni. Cele 21 de localităţi centralizate la Cercul Copalnic Mănăştur (Kápolnakmonostori alkörzet) sunt în ordine alfabetică: Berinţa, Brebeni, Cavnic, Cărbunari, Cărpiniş, Cerneşti, Ciocotiş, Coaş, Copalnic Mănăştur, Copalnic, Coruia, Curtuiuşul Mic, Fânaţe, Făureşti, Izvoarele (Valea Blojii), Lăschia, Mănumărul

/ septembrie 2012

gureni, Plopiş, Ruşor, Trestia, Vad. Rolul de cerc militar al Mănăşturului trebuie înţeles în contextul vechi de localitate apropiată de graniţa cu comitatul de Sătmar şi cel de Maramureş, dar şi prin aportul pe care localitatea l-a avut la revoluţia din 1848 prin prestanţa Protopopului greco-catolic Ioan Dragomir de origine mănăştureană, a lui Ioan Bob din Vad - plecat după 1852 la Viena la Colegiul Sf. Barbara de unde se întoarce în 1862 ca profesor de Istorie Ecleziastică şi Drept Canonic la seminarul din Blaj - dar şi a preceptorului Ladislau Pop de la Mănăştur. Culegerea datelor recensământului a fost efectuată de către reprezentanţi ai autorităţilor militare (grefier şi ofiţer), ai autorităţilor civile (primarul şi doi consilieri), la care se mai adăuga un membru al poliţiei precum şi preotul satului. Datele statistice pentru comună se prezintă astfel:

Berinţa Numele aşezării consemnat în recensământ este Bererencze, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 167 case; 203 locuinţe; 860 de locuitori la care mai consemnăm 12 plecaţi şi 37 străini (venetici) deci un total de 886 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 469 bărbaţi din care: 241 necăsătoriţi, 179 căsătoriţi, 19 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 82 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 421 de femei din care: 214 necăsătorite, 181 căsătorite şi 26 de văduve; - după religie din totalul de 860 locuitori de drept avem: 262 grecocatolici, 593 ortodocşi, 5 romano-catolici; - după naţionalitate avem: 840 români, 5 maghiari, 15 ţigani;

Copalnic Mănăştur Numele aşezării consemnat în recensământ este Kápolnak Monostur, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 137 case; 153 locuinţe; 619 de locuitori la care mai consemnăm 17 plecaţi şi 15 străini (venetici) deci un total de 617 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 299 bărbaţi din care: 117 necăsătoriţi, 110 căsătoriţi, 10 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 44 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 320 femei din care: 172 necăsătorite, 111 căsătorite şi 37 văduve; - după religie din totalul de 619 locuitori de drept avem: 559 grecocatolici, 11 romano-catolici, 4 evanghelici şi 45 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 550 români şi 4 saşi, 1 german, 9 ţigani, 45 evrei şi sunt consemnaţi 10 de alte naţionalităţi;

Cărpiniş Numele aşezării consemnat în recensământ este Gyertyános, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 43 case; 57 locuinţe; 213 de locuitori la care mai consemnăm 2 plecaţi şi 2 străini (venetici) deci un total de 213 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 109 bărbaţi din care: 57 necăsătoriţi, 46 căsătoriţi, 6 văduvi, iar din total 20 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 104 femei din care: 50 necăsătorite, 46 căsătorite şi 8 văduve; - după religie din totalul de 213 locuitori de drept avem: 206 ortodocşi, 7 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 203 români, 3 ţigani şi 7 evrei; Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Carte poştală veche din Copalnic Mănăştur

Copalnic Numele aşezării consemnat în recensământ este Szurduk Kápolnak, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 223 case; 240 locuinţe; 877 de locuitori la care se mai adăugau 7 plecaţi şi 10 străini (venetici) deci un total de 880 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 433 bărbaţi din care: 230 necăsătoriţi, 198 căsătoriţi, 15 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 93 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 434 femei din care: 191 necăsătorite, 198 căsătorite şi 45 de văduve; - după religie din totalul de 877 locuitori de drept avem: 368 grecocatolici, 499 ortodocşi, 10 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 861 români, 6 ţigani şi 10 evrei;

Curtuiuşu Mic Numele aşezării consemnat în recensământ este Kis Körtvélyes, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel:

numărul

/ septembrie 2012

- un total de 55 case; 76 locuinţe; 323 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 173 bărbaţi din care: 98 necăsătoriţi, 70 căsătoriţi, 5 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 43 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total 150 de femei din care: 65 necăsătorite, 70 căsătorite şi 15 văduve; - după religie din totalul de 323 locuitori de drept avem: 320 ortodocşi şi 3 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 320 români şi 3 evrei; Făureşti Numele aşezării consemnat în recensământ este Kovács Kápolnak, era sat, iar la 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 85 case; 113 locuinţe; 512 locuitori la care mai sunt consemnaţi 5 plecaţi şi 2 străini (venetici) deci un total de 509 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 251 bărbaţi din care: 139 necăsătoriţi, 104 căsătoriţi, 8 văduvi, iar din totalul de bărbaţi 48 erau între 17-26 ani (încorporabili);

- mai era un total de 261 femei din care: 139 necăsătorite, 103 căsătorite şi 19 văduve; - după religie din totalul de 512 locuitori de drept avem: 472 ortodocşi şi 40 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 469 români, 3 ţigani, 40 evrei; Lăschia Numele aşezării consemnat în recensământ este Laczkonya, era sat, iar situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 68 case; 89 locuinţe; 404 locuitori la care se mai adăugau 2 străini (venetici) deci un total de 406 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 211 bărbaţi din care: 113 necăsătoriţi, 89 căsătoriţi, 9 văduvi, iar din totalul de bărbaţi 32 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 193 femei din care: 89 necăsătorite, 90 căsătorite şi 14 văduve; - după religie din totalul de 404 locuitori de drept avem: 404 ortodocşi; - după naţionalitate avem: 404 români;

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

39 Preluca Numele aşezării consemnat în recensământ este Preluka, era sat şi cuprindea şi Preluca Nouă de azi, cele două localităţi nefiind separate. La recensământului din 1850 situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 219 case; 224 locuinţe; 1068 locuitori, la care mai sunt consemnaţi 21 străini (venetici) deci un total de 1089 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 534 bărbaţi din care: 265 necăsătoriţi, 249 căsătoriţi, 20 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 62 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 534 femei din care: 254 necăsătorite, 250 căsătorite şi 30 văduve; - după religie din totalul de 1068 locuitori de drept avem: 1068 greco-catolici; - după naţionalitate avem: 1066 români şi 2 ţigani;

Ruşor Numele aşezării consemnat în recensământ este Russor, era sat, iar situaţia se prezenta astfel: - un total de 80 case; 89 locuinţe; 337 de locuitori la care mai sunt consemnaţi 3 plecaţi, deci un total de 334 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 167 bărbaţi din care: 86 necăsătoriţi, 79 căsătoriţi, 2 văduvi, iar din totalul de bărbaţi 24 erau între 17-26 ani (încorporabili); - mai era un total de 170 femei din care: 77 necăsătorite, 81 căsătorite şi 12 văduve; - după religie din totalul de 337 locuitori de drept avem: 318 grecocatolici, 1 romano-catolic, 4 evanghelici şi 18 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 305 români, 1 german, 13 ţigani, 18 evrei;

Vad Numele aşezării consemnat în recensământ este Vád, era sat, iar situaţia statistică se prezenta astfel: - un total de 75 case; 91 locuinţe; 393 locuitori la care mai erau consemnaţi 5 plecaţi şi 10 străini (venetici) deci un total de 398 locuitori prezenţi; - în sat existau în total 210 bărbaţi din care: 124 necăsătoriţi, 83 căsătoriţi, 3 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 30 erau între 17-26 ani

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

(încorporabili); - mai era un total de 183 femei din care: 84 necăsătorite, 84 căsătorite şi 15 văduve; - după religie, din totalul de 393 locuitori de drept avem 393 grecocatolici; - după naţionalitate, avem: 387 români şi 6 ţigani;

Concluzii generale a. Pe toată comuna avem următoarea statistică: - un total de 1152 case; 1335 locuinţe; 5606 locuitori la care amintim că 51 dintre ei erau plecaţi şi erau 100 străini (venetici) deci un total de 5655 locuitori prezenţi; - un total de 2836 bărbaţi din care: 1530 necăsătoriţi, 1207 căsătoriţi, 99 văduvi, iar din totalul bărbaţilor 478 aveau vârsta cuprinsă între 17-26 ani şi puteau fi încorporaţi; - un total de 2770 femei din care: 1335 necăsătorite, 1214 căsătorite şi 221 văduve; - după religie, pe întreaga comună, din totalul de 5606 locuitori de drept avem: 2968 greco-catolici, 2494 ortodocşi, 17 romano-catolici, 4 evanghelici şi 123 izraeliţi; - după naţionalitate avem: 5405 români, 5 maghiari, 4 saşi, 2 germani, 57 ţigani, 123 evrei şi 10 locuitori aparţinând altor naţionalităţi; b. Ca particularităţi amintim: - din punct de vedere confesional Lăschia, Preluca şi Vadul au integral numărul credincioşilor de aceeaşi confesiune (ortodoxă - pentru Lăschia şi greco-catolică pentru Preluca şi Vad). Mănăşturul, Berinţa, Cărpinişul, Copalnicul, Curtuiuşul, Făureştiul şi Ruşorul au o populaţie mixtă din punct de vedere confesional. Pe toată comuna situaţia confesională se prezintă astfel: 52,48 % - greco-catolici; 44,10 % – ortodocşi; 2,17 % evrei; 0,3 % romano-catolici; 0,07 % evanghelici. La Preluca şi Vad comunitatea de ţigani este în totalitate de confesiune greco-catolică; - după naţionalitate comuna era una românească în proporţie de 95,58 %, la care se adaugă: 2,18% evrei, 1% ţigani, 0,09 % maghiari, 0,07 % saşi, 0,04% germani şi 0,18% alte naţionalităţi. Cu siguranţă locuitorii trecuţi la alte naţionalităţi provin cu precădere de la

rutheni, ruşi, polonezi şi slovaci. Localitatea Lăschia a fost una în totalitate românească fără nici o altă naţionalitate, iar celelalte fiind mixte având şi mici comunităţi de: evrei (Mănăştur, Cărpiniş, Copalnic, Curtuiuş, Făureşti, Ruşor); ţigani (Mănăştur, Berinţa, Cărpiniş, Copalnic, Făureşti, Preluca, Ruşor, Vad); maghiari (Berinţa); germani (Mănăştur); saşi (Mănăştur); alte naţionalităţi (Mănăştur); - după sex, avem: 50,15 % bărbaţi şi 49,85 femei; - la Cărpiniş Copalnic şi Curtuiuşu Mic numărul bărbaţilor căsătoriţi este egal cu cel al femeilor căsătorite; - la Vad numărul femeilor necăsătorite este egal cu cel al femeilor căsătorite; - diferenţa între numărul bărbaţilor căsătoriţi şi cel al femeilor căsătorite se explică prin absenţa din unele localităţi a unuia dintre soţi la data recenzării, dar şi prin prezenţa unor străini (venetici) veniţi în localităţi fără familie; - pentru satisfacerea stagiului militar erau consemnaţi 8,45 % dintre locuitorii comunei; Credem, în final, că utilitatea unui asemenea demers de repunere în discuţie a comunităţilor grupate în jurul comunei Mănăştur la mijlocul secolului al XIX-lea vine ca o redescoperire identitară a fiecărei obşti săteşti în contextul integrării valorilor locale în marele patrimoniu al valorilor europene. Bibliografie selectivă 1948 Blajul şi amintirea revoluţiei, coord. Ioan Chindriş, Ed. Astra, Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj 1998; Az 1850 évi erdélyi népszámlálás, Kozponti Statiszikai Hivatal, Budapesta 1994; BOCŞAN Nicolae, LEU Valeriu, Revoluţia de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Presa Universitară Clujeană, 2000; NICOARĂ Simona, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti, istorie şi imaginar, Presa Universitară Clujeană, 1999; Recensământul din 1850 – Transilvania, Ed. Staff, Bucureşti 1996; Schematismus, Blaj 1842 SUCIU Coriolan – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967 WAGNER Ernst, Historisch-Statistisches Ortsnamenbruch fűr Siebenbűrgen, Böhlau Verlag, Köln-Viena 1997

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan Vasile Rogozsan

Consideraţii referitoare la populaţia greco-catolică din localitatea Şomcuta Mare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea*

ocalitatea Şomcuta Mare este o veche aşezare, atestată documentar pentru prima dată la 1358 [1], din ţinutul “Cetăţii de Piatră”, ce şi-a luat numele de la cetatea cu acelaşi nume, construită pe culmea dealului Cornicel, pe malul stâng al râului Lăpuş, situată între satele de azi Roşia, Berchezoaia şi Buteasa. De-a lungul timpului, localitatea Şomcuta Mare a purtat mai multe denumiri: între 1358-1405 Somkuth, între 1405-1566 – Somkwth, între 1566-1603 - Somkut. Între anii 1603-1639, localitatea este menţionată în documente sub denumirea de pagus Somkut sau Senkat, între 1639-1750 Som Kuth, iar între 1750-1760 Somkuta. Din perioada 1760-1762 până la începutul anilor 1800, localitatea este menţionată sub denumirea de Nagy Somkut, iar de la începutul secolului al XIX-lea până la 1854 denumirea localităţii era Şuncuta Mare. Din anul 1854 numele localităţii rămâne Şomcuta Mare (Nagy Somkut). În lucrarea sa „Mărturii strămoşeşti”, întocmită prin descifrarea unor inscripţii de pe vechi cărţi patrimoniale, Dariu Pop arată că numele localităţii vine de la o pădure de corni şi de la fântâna care exista acolo. De aici a fost preluat şi tradus: Som-corn şi Kut-fântână, adică „fântâna dintre corni” (Somkut în limba maghiară) [2]. Până astăzi locuitorii numesc această parte a localităţii Corneasa. Istoria Şomcutei Mari este strâns legată de istoria Chioarului (Cetăţii de Piatră), devenind, în anul 1682, chiar „capitala” Districtului Chioar până la desfiinţarea acestuia în 1876 [3]. În componenţa Districtului intrau 4 plase (Berchez, Boi, Şomcuta şi Lăpuş) şi 96 de comune [4]. După anul 1876, Şomcuta a aparţinut comitatului Sătmar. În ceea ce priveşte biserica greco-catolică din localitate, aceasta

“Registrele parohiale au încetat să fie gloata adormită a vechilor arhive. Ele rămân cea mai bună şi aproape unica sursă de documentare pentru istoria celor umili... Aceste registre sunt o sursă pentru istoria demografică dar şi mai mult, sunt o sursă pentru istoria globală.” Pierre Chaunu era supusă jurisdicţional Episcopiei de Munkacs. În anul 1824, episcopul român Samuil Vulcan de Oradea a scos de sub autoritatea Diecezei rutene a Munkacsului 72 de parohii româneşti, dar numai pe cele situate în partea stângă a Someşului [5]. Astfel, Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare a rămas până la 1853 sub jurisdicţia bisericească a Diecezei Munkacsului. După înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Gherla, 94 de parohii situate în dreapta Someşului, printre care şi cea de la Şomcuta Mare, trec la nou înfiinţata instituţie ecleziastică, până în anul 1930, când prin Bulla papală se înfiinţează Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă asupra căreia se opreşte atenţia noastră, Parohia Greco-Catolică din Şomcuta Mare reprezenta una dintre cele 12 parohii („matre”) ale Districtului Protopopesc Greco-Catolic Chioar din cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Gherla. Parohia Greco-Catolică din Şomcuta Mare avea trei filii (Berchez, Vălenii-Şomcutei şi Finteuşu Mare) [6]. Numărul credincioşilor greco-catolici se ridica la 1390 [7], dintre care 1345 greco-catolici în Şomcuta Mare, 25 în filia Berchez, 15 în filia Vălenii-Şomcutei şi 5 în filia Finteuşu Mare. Denumirea veche a Protopopiatului era aceea de vicearhidiaconat, condus de către un vicearhidiacon (în acea perioadă funcţia era deţinută de Joannes Serb) [8].

În anul 1892 [9], biserica din lemn a Parohiei Greco-Catolice din Şomcuta Mare este înlocuită prin construirea unei biserici din piatră cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel [10]. În istoriografia românească primele lucrări referitoare la evoluţia demografică a populaţiilor din diferite sate apar prin deceniul al patrulea din secolul XX când, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sunt adunate şi prelucrate, exclusiv în scop ştiinţific, datele din registrele parohiale de stare civilă [11]. După această perioadă, lucrări demografice încep să apară într-un număr mai mare, îndeosebi după evenimentele din decembrie 1989. Astfel, la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi al Centrului de Studii Transilvane, au existat preocupări privind aspectele evoluţiei demografice în satele şi oraşele Transilvaniei, acestea fiind materializate prin apariţia unor lucrări de specialitate.

rticolul de faţă reprezintă o încercare de analiză a principalelor elemente demografice înregistrate în Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare. Având în vedere că problema evoluţiei şi structurii demografice a locuitorilor din localitatea Şomcuta Mare nu a reprezentat obiectul unor cercetări anterioare, ne-am gândit să ne oprim asupra acestui subiect, luând în

* Prezentul studiu a fost publicat in extenso în nr. 3/2010 al Revistei Arhivei Maramureşene. numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

41 considerare că greco-catolicii reprezentau la 1857 aproape 82% din totalul populaţiei. Pe baza informaţiilor din Registrele parohiale de stare civilă [12] şi a Recensămintelor efectuate în a doua jumătate a secolului al XIXlea, am analizat evoluţia demografică a populaţiei greco-catolice din Parohia Şomcuta Mare. Pentru început, vom urmări din perspectiva recensămintelor din 1857, 1880 şi 1900 ponderea locuitorilor şomcuteni după sexul acestora, starea şi apartenenţa lor religioasă, pentru ca apoi, apelând la celelalte surse statistico-demografice ale vremii, să surprindem evoluţia demografică a populaţiei de confesiune greco-catolică din Şomcuta Mare. Satul Şomcuta Mare era alcătuit la 1857 din 242 case, în care locuiau 1010 persoane. Din totalul populaţiei de drept, 512 erau bărbaţi, reprezentând 50,69% din totalul populaţiei, iar 498 erau persoane de sex feminin, respectiv 49,31% din totalul populaţiei [13]. Dintre bărbaţi, un număr de 259 erau necăsătoriţi (25,64% din total), 226 erau căsătoriţi, (22,38%), 27 erau văduvi (2,67%) [14]. În ceea ce priveşte populaţia feminină, constatăm că, dintr-un total de 498 persoane, 222 erau necăsătorite, ceea ce reprezenta o pondere de 21,98%, 224 erau căsătorite, adică 22,18%, iar numărul femeilor rămase fără soţi (văduve) era de 52 (5,15% din total) [15]. După apartenenţa lor religioasă, 824 persoane ce împărtăşeau credinţa greco-catolică reprezentau 81,58% din totalul populaţiei, iar 128 persoane de religie izraelită (cu ponderea 12,67%) deţineau, alături de greco-catolici, cele mai mari procente din numărul total al populaţiei localităţii. În afară de cele două confesiuni amintite, în localitate mai existau 26 de persoane de religie romano-catolică (2,57%), 14 de confesiune reformată (1,39%), 5 de confesiune ortodoxă (0,50%). De asemenea, cei 3 luterani amintiţi în Recensământ reprezentau 0,30% din totalul populaţiei. În afară de cele trei confesiuni, mai întâlnim şi 10 persoane de religie armeano-catolică, reprezentând 0,99% din totalul populaţiei satului Şomcuta Mare [16].

CHIOREANA

Conform Recensământului din 1880 se observă o creştere atât a numărului de locuinţe - 388 (cu 146 mai multe decât la 1857), cât şi a populaţiei, satul Şomcuta Mare fiind locuit de 1873 persoane (cu 863 mai multe decât la 1857) [17]. În ceea ce priveşte apartenenţa religioasă a locuitorilor acestei localităţi observăm, din datele furnizate de acest recensământ, că 1210 persoane erau de confesiune greco-catolică (ponderea lor fiind de 64,60% din totalul populaţiei), 427 erau de confesiune izraelită (22,80%), 105 erau romano-catolici (5,61%), 91 reformaţi (4,86%), 30 ortodocşi (1,59%), 2 evanghelici şi 2 unitarieni (fiecare dintre aceste ultime două confesiuni avănd o pondere de 0,11%), în timp ce 6 persoane (0,32%) aparţineau altor religii [18]. Observăm, de asemenea, din datele incluse în recensământ că în această localitate convieţuiau: români (1260, cu o pondere de 67,27% din numărul total al populaţiei localităţii), maghiari (458, pondere de 24,45%), germani (24, reprezentând 1,28%), slovaci şi ruteni (fiecare cu câte 2 persoane, având ponderea de 0,11%) [19]. De asemenea, un număr de 77 de persoane (4,11%) declaraseră că aparţineau altor naţionalităţi, o persoană (0,05%) s-a declarat străină (neprecizată fiind limba maternă a acesteia), iar un număr de 49 de persoane (re prezentând 2,62%) au declarat că nu îşi cunosc limba maternă [20]. Din ultimul recensământ studiat reiese faptul că la 1900 satul Şomcuta Mare era alcătuit din 518 case (dintre care 438 din lemn) şi era locuit de 2544 locuitori (1395 greco-catolici, 312 romanocatolici, 228 reformaţi şi 582 izraeliţi) [21]. Se observă că sporeşte nu-

mărul caselor construite de şomcuteni, cu 130 mai multe decât la 188 şi cu 276 faţă de cele existente la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar nici numărul populaţiei nu este de neglijat, observându-se o creştere semnificativă faţă de populaţia existentă în a doua jumătate a secolului amintit, astfel populaţia sporind cu 671 persoane faţă de 1880 şi cu 1534 faţă de 1857. După limba maternă declarată la recensământ, 1223 erau români (48,07%), 1224 maghiari (48,11%), 83 germani (3,26%), 1 slovac şi 1 rutean (ambii reprezentând câte 0,04% din totalul populaţiei) precum şi 12 vorbitori de altă limbă (0,47%) [22]. Dinamica şi structura naşterilor în Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare. Privită din punct de vedere religios, căsătoria reprezintă un contract între un bărbat şi o femeie, având ca scop final procreerea şi educarea copiilor [23]. Studiind cifrele furnizate de registrele parohiale de stare civilă [24] şi incluse în tabelul de mai jos, remarcăm o creştere constantă a numărului brut de naşteri între 1858-1890, cu un nivel maxim atins în deceniul 1881-1890 (419 naşteri), dată după care se constată, pentru

Evoluţia natalităţii populaţiei de religie greco-catolică din Şomcuta Mare (1858-1895)

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

perioada 1891-1895, un regres în ceea ce priveşte numărul naşterilor. Primăvara şi iarna se înregistrează numărul cel mai mare de naşteri (27,67% respectiv 26,66% din totalul botezurilor). Naşterile din lunile calde de vară reprezintă 24,42% din totalul naşterilor, iar cele din lunile de toamnă 21,24% din acelaşi total. Cea mai prolifică lună este martie (10,33% din totalul naşterilor), urmată de februarie (9,97%) şi de aprilie (9,18 %). La polul opus, când se înregistrează naşteri mai puţine ca număr, se situează lunile iulie (6,72 %) şi septembrie (5,78 %). Exceptând ultimele două luni menţionate, numărul naşterilor pentru întreaga perioadă depăşeşte cifra de 100. Evoluţia natalităţii pe sexe. Din totalul naşterilor înregistrate în perioada studiată, 52,24% sunt de sex masculin şi 47,76% sunt de sex feminin. Cele mai mari diferenţe între numărul de naşteri de sex masculin faţă de cele de sex feminin se înregistrează în perioadele 1861-1870 (23 la număr) şi respectiv 1881-1890 (18). În restul perioadelor, diferenţele între cele două componente sunt relativ mici, ele nedepăşind cifra de zece.

total de naşteri înregistrate în acest deceniu). Cele mai puţine naşteri nelegitime sunt înregistrate în deceniul şapte (12,96% din totalul naşterilor nelegitime şi 4,47% din totalul naşterilor deceniului şapte.) Naşterile de gemeni. În Registrele de stare civilă, am identificat în perioada cercetată un număr de 11 înregistrări ale unor astfel de naşteri: în anul 1859 este menţionată o singură naştere de gemeni (Ioan şi Maria Vantza) [25], în anul 1875 este înregistrată naşterea gemenilor Oancze Ioan şi Maria, în anul 1880 a gemenelor Vancza Florica şi Marişca, în anul 1882 a gemenilor Buttyan Georgiu şi Florica. În anul următor este înregistrată naşterea gemenelor Maxin Maria şi Gafia, în anul 1885 a gemenilor Holt Iani şi Rozalia, iar în 1886 a gemenilor Meciu Georgie şi Ştefanu. Anul 1887 este anul în care sunt înregistrate trei naşteri de gemeni: Ioncse Maria şi Ana, Buttyan Petru şi Pavel şi Kardos Irina şi Maria. Ultimul an din perioada cercetată în care au fost înregistrate în documente naşteri de gemeni este anul 1890, când a fost înregistrată naşterea gemenilor Dumitru şi Georgiu Butean [26]. Consideraţii onomastice.

Naşterile nelegitime în raport cu numărul total al naşterilor. Numărul naşterilor nelegitime reprezintă 7,80% din numărul total al naşterilor înregistrate în perioada studiată. În deceniul 1881-1890, se înregistrează cel mai ridicat procent al naşterilor nelegitime (47,22% din totalul naşterilor nelegitime şi 12,17% din totalul naşterilor deceniului al nouălea). Următorul deceniu în care procentul de 20% de naşteri nelegitime este depăşit este deceniul opt (naşterile nelegitime reprezintă 22,22% din totalul naşterilor nelegitime şi 6,42% din numărul

În plan onomastic, se constată anumite preferinţe ale părinţilor în ceea ce priveşte prenumele pe care îl atribuiau copiilor. Astfel, născuţilor de sex masculin le erau atribuite prenume precum Alexandru (inclusiv cu forma Alexa sau Sandor forma maghiarizată), Gheorghe (cu formele George sau Georgiu), Ioan (menţionat sub formă maghiarizată Iani sau Ianos), Laurenţiu (cu forma maghiarizată Lörincz), Ştefan (care apare şi sub formele maghiarizate Istvan sau Pittyu), Petru, Teodor sau Vasile (menţionat sub formele maghiarizate Laszlo sau Laci) [27].

Născutelor de sex feminin le erau atribuite de către părinţi prenume precum Ana (Anişca), Florica (Floare), Iulia (prenume menţionat şi sub formele Ileana, Iuli sau Iuliana), Irina, Maria (menţiune şi sub forma Mariţa sau, maghiarizat, Marika sau Mariska), Rozalia (Roza) sau Terezia (prenume întâlnit şi sub formele Treza, Trejica sau Trezi) [28]. Dintre numele de familie purtate de către copiii născuţi în perioada 1858-1895 în Parohia greco-catolică şomcuteană (nume de familie care se întâlnesc şi astăzi într-o pondere mult mai mare decât în perioada cercetată) amintim: Achim, Albu, Avram, Blaga, Buda, Butean (şi forma maghiarizată Buttyan), Bozo (Bozău), Dragoş (Dragoşiu), Duruş, Loghin (şi sub forma Longin), Micu, Muntean (Munteanu), Peter, Pop (care apare şi sub forma maghiarizată Papp) şi Vancea (nume ce apar şi sub formele Vancza, Vantza, Oance, Once sau Oancze) [29]. Nupţialitatea în Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare [30]. Căsătoria, una dintre Sfintele Taine ale Bisericii, reprezintă un eveniment major în viaţa individului şi a societăţii. Trecerea individului de la stadiul de adolescent la cel de persoană cu obligaţii nu era marcată neapărat de vârstă, ci de întemeierea unei familii. Aceasta îi asigura un loc în „rândul oamenilor” [31], un loc în care primea respectul cuvenit, iar prin stabilirea legăturilor de încuscrire a familiilor tinerilor ce se căsătoreau se stabileau legături puternice de solidaritate la nivelul relaţiilor familiale [32]. Vom urmări, în continuare, câteva aspecte legate de celebrarea căsătoriilor în Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare, între perechi de confesiune greco-catolică (inclusiv a celor interconfesionale), vârsta mirilor şi localităţile din care aceştia proveneau.

Naşterile nelegitime în raport cu numărul total al naşterilor.

<< Evoluţia natalităţii pe sexe.

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Căsătoriile interconfesionale

<< Tabel cuprinzând căsătoriile celebrate

Cele mai multe căsătorii celebrate în Parohia Greco-Catolică din Şomcuta Mare s-au înregistrat în luna februarie (128 căsătorii, reprezentând 38,21% din totalul căsătoriilor). Luna ianuarie se situează imediat după, cu un număr de 51 de căsătorii, reprezentând 15,22% din total. Luate împreună, primele două luni ale anului însumează 53,43% din numărul total al căsătoriilor celebrate, explicaţia putând fi găsită în faptul că aceste luni se găsesc în perioada numită „a câşlegilor”, perioadă care începe imediat după Sărbătorile Crăciunului şi ţine până la începutul postului Paştelui [33]. Lunile noiembrie (42 de căsătorii, reprezentând 12,54% din total), mai (23 de căsătorii, reprezentând 6,87%), martie şi octombrie (fiecare cu câte 19 căsătorii şi o pondere de 5,67%) şi iunie (18 căsătorii, reprezentând 5,37%) ocupă o poziţie mediană în această statistică, ele însumând 36,12% din totalul căsătoriilor, în timp ce ultimele poziţii aparţin lunilor septembrie (14 căsătorii, 4,18%), august (12 căsătorii, 3,58%), iulie (8 căsătorii, 2,39%) şi decembrie (o singură căsătorie, reprezentând 0,30% din total). De menţionat că nicio căsătorie nu a fost încheiată în luna aprilie.

Se poate observa la acest tip de căsătorie o sinusoidă: de la opt (1861-1870), numărul lor scade la mai puţin de jumătate în deceniul următor, pentru ca să crească cu una în deceniul nouă şi în prima perioadă a ultimului deceniu din secolul XX să ajungă, din nou, la cifra iniţială. Merită subliniat şi faptul că în anul 1861 este celebrată în Biserica Greco-Catolică din Şomcuta Mare căsătoria între doi tineri având confesiunea romano-catolică (mirele) şi reformată (mireasa), locul naşterii acestora nefiind precizat. De asemenea, astfel de căsătorii se mai întâlnesc şi în anii: 1864 (atât mirele cât şi mireasa fiind de confesiune romano-catolică, nefiind nici de această dată precizată localitatea în care s-au născut cei doi), 1874 (mirele din Satu Mare, mireasa din Şomcuta), 1876 (ambii romano-catolici din Şomcuta Mare) şi 1894 (mirele romano-catolic din Mânău şi mireasa ortodoxă din Cărbunari)

[34]. Aceste căsătorii se încheiau la Biserica Greco-Catolică din Şomcuta Mare datorită faptului că Biserica Romano-Catolică din localitate a fost construită mult mai târziu decât cea greco-catolică, iar din lipsa unui lăcaş de cult (fie el chiar din lemn), romano-catolicilor le era permis să-şi celebreze căsătoriile în Biserica Greco-Catolică [35]. Vârsta soţilor la căsătorie. După cum se poate observa, marea majoritate a femeilor se căsătoreau între 15 şi 20 de ani, în timp ce bărbaţii făceau importantul pas pentru întemeierea unei căsnicii între 21 şi 25 de ani. În cazul femeilor, se înregistrează căsătorii ale acestora având vârsta cuprinsă între 21 şi 25 de ani şi 26-30 de ani. Cele mai puţine căsătorii s-au înregistrat la femeile cu vârsta de peste 40 de ani. În cazul bărbaţilor, observăm că la o vârstă cuprinsă între 26 şi 30 de ani, 27,76% dintre ei spuneau „Da”

Căsătoriile interconfesionale. Din numărul total al căsătoriilor încheiate în perioada 1858-1895, o pondere de 6,87% o reprezintă căsătoriile interconfesionale.

numărul

/ septembrie 2012

Vârsta soţilor la căsătorie >>

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Şomcuta Mare (sursa: http://dorinstef.blog.com)

în faţa preotului, fiind urmaţi de către bărbaţii ce aveau vârsta cuprinsă între 31 şi 40 de ani. Cele mai puţine căsătorii erau încheiate de către bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 15 şi 20 de ani. Modul tradiţional de căsătorie în care bărbatul trebuie să fie mai înaintat în vârstă decât aleasa inimii sale este respectat, în genere, în Parohia Greco-Catolică Şomcuta Mare, fiind înregistrate doar câteva cazuri în care mireasa avea mai mulţi ani decât mirele, diferenţa oscilând între un an până la zece ani. Astfel, au fost înregistrate căsătorii în care femeia avea cu un an mai mult decât bărbatul: 1865 (femeia 20 de ani, bărbatul 19 ani), 1867 (femeia 46 de ani, bărbatul 45 de ani), 1869 (femeia 28, bărbatul 27 de ani) şi 1871 (femeia 20 de ani, bărbatul 19) [36]. O diferenţă de doi ani între cei doi soţi s-a înregistrat în anii: 1866, când a fost celebrată o căsătorie în care bărbatul avea 30 de ani iar femeia 32 de ani, 1871, la o căsătorie mireasa avea 22 de ani, iar mirele 20 de ani, în anul 1875 fiind încheiate două căsătorii la aceeaşi diferenţă de vârstă (femeile 26, respectiv

numărul

/ septembrie 2012

28 de ani, iar bărbaţii 24 respectiv 26 de ani), 1877, la o căsătorie mireasa avea 30 de ani şi mirele 28 de ani [37]. În anul 1884 mireasa avea 38 de ani şi mirele 36 de ani, în anul 1888, la o altă căsătorie încheiată femeia avea 30 de ani, iar bărbatul 28 de ani, în 1894 (mirele avea 25 de ani şi mireasa 27 de ani, iar la o ultimă căsătorie înregistrată în documente, în anul 1895, mireasa avea 28 de ani şi mirele avea 26 de ani [38]. La cinci căsătorii celebrate diferenţa de patru ani între vârsta miresei şi cea a mirelui a fost constatată în anii: 1869 (femeia 32 de ani, bărbatul 28 de ani) [39], 1884 (femeia 40, bărbatul 36 de ani), 1884 (femeia 40, bărbatul 36), 1887 (mirele 22 de ani, mireasa 26 de ani) şi 1894 (mireasa 31 de ani, mirele 27 de ani) [40]. La un număr de două căsătorii înregistrate în documente diferenţa între cei doi soţi a fost de cinci ani: în 1864, mirele avea 27 de ani şi mireasa 32 de ani [41] şi în anul 1895 (mirele 27 de ani, mireasa 32 de ani) [42]. Şase ani diferenţă între vârsta miresei şi cea a mirelui s-au înregistrat în anul 1861 (ea 21 de ani, el 15 ani ) [43],

în timp ce cea mai mare diferenţă între vârsta unei femei la căsătorie şi cea a bărbatului, de zece ani, a fost înregistrată în anul 1889 (mirele 25 de ani şi mireasa 35 de ani) [44].

Locurile de naştere ale mirilor [45] Nu la toate căsătoriile încheiate în perioada 1858-1895 la Biserica Greco-Catolică din Şomcuta Mare este menţionată la rubrica „locul naşterii mirelui sau a miresei” localitatea Şomcuta Mare. Cercetând Registrele de stare civilă care conţin înregistrări ale căsătoriilor celebrate la Biserica din sat, am observat că mirii sau miresele proveneau şi din alte localităţi, mai apropiate sau mai depărtate de localitatea în care au hotărât să-şi jure credinţă veşnică. Astfel, pe lângă persoanele de sex masculin născute în Şomcuta Mare (186), am întâlnit şi persoane care proveneau din localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate de cea în care se celebra căsătoria, în dreptul fiecăreia, în paranteză, fiind trecute numărul de menţiuni din documente: Ciolt (11), Buciumi şi Vărai (câte 9 menţiuni), Finteuşu Mare (7), Berchez (6), Fersig, Remetea Chioa-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

45 rului şi Valea Chioarului (câte 5), Berchezoaia, Culcea, Iadăra, Săcălăşeni şi Vălenii Şomcutei (câte 4), Baia Mare, Copalnic Mănăştur, Colţirea, Posta, Purcăreţ şi Satulung (câte 3), Coaş, Curtuiuşu Mare, Duruşa, Lemniu, Ferneziu, Finteuşu Mic, Mesteacăn şi Ulmeni (câte 2). O singură menţiune în care se specifică localitatea de provenienţă a mirelui întâlnim în cazul localităţilor Ardusat, Băiţa, Cărăşeu, Chechiş, Chelinţa, Dăneşti, Dobron (Ungaria), Eperjes (azi Presov, în Slovacia), Fericea, Gâlgău, Ileanda, Logig, Lucă-

NOTE: [1] Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, 0-Z, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 76.

CHIOREANA

ceşti, Mânău, Medieşu Aurit, Mesteacăn, Năneşti, Ocoliş, Prislop, Recea, Remeţi, Rus, Ruşor, Satu Mare, Săpâia, Şimleul Silvaniei, Târgu Lăpuş, Topliţa şi Vişeu de Sus. În dreptul a 9 persoane de sex masculin nu este făcută nici o menţiune vis-à-vis de localitatea de naştere. În ceea ce priveşte localitatea de provenienţă a miresei, aflăm din documente că, pe lângă cele 268 născute în Şomcuta Mare, acestea proveneau din Remetea Chioarului (4 menţiuni), Fersig, Finteuşu Mare şi Iadăra (câte 3 menţiuni), Baia [19] Ibidem.,p. 239;

[29] Ibidem;

[20] Ibidem;

[30] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, ff. 123-153 şi Registrul 1716, ff.1-19;

[3] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Editura Eurotip, Baia Mare, 2003, pp. 304-305.

[21] Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1900, Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Catedra şi Laboratorul de Sociologie, Editura Staff, 1999, p. 414; Borovszky Samu, Magyarország Vármegyéi és Városai, Szatmár Vármegye, Budapest, Országos Monografia Társaság, p. 126;

[4] Gazeta Chioarului, 21 iunie 1931, p. 8.

[22] Traian Rotariu (coord.), op.cit., p.415;

[5] Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale (în continuare SJAN MM), fond Protopopiatul greco-catolic Baia Mare, dosar nr. 28/1824, f. 1.

[23] Luminiţa Dumănescu, „Satul transilvănean din perspectivă demografică”, în Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean (coord.) Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică a Transilvaniei (secolele XVIII-XIX), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară, 2003, p.174;

[2] Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti, Satu Mare, 1938, p. 84.

[6] Schematismus Cleri Diocesis Szamosujváriensis Graeci Ritus Catholicorum Pro Anno A Christo Nato MDCCCC (în continuare Şematism…), Szamosujvárini Typis Tipographiae Dioecesanae, 1900, p. 156.

[24] SJAN MM, fond Colecţia Registre de Stare Civilă, Registre 1714, 1715, 1716 şi 1720;

[7] Ibidem.

[25] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, f.4;

[8] Ibidem, p.153.

[26] SJAN MM, fond cit., Registrul 1715, ff. 2, 20, 26, 28, 36, 42, 44, 45, 46, 60;

[9] Ibidem, p.156. [10] Ibidem. [11] Sorina Paula Bolovan, op. cit., p.28. [12] Menţionăm că există perioade pentru care nu au fost consemnate în registrele de stare civilă decesele survenite în perioada 01.01.- 02.11.1877 şi 01.01.31.01, respectiv 10.06.- 31.12.1892.

Mare, Baia Sprie, Berchez, Buciumi, Culcea, Finteuşu Mic, Hideaga, Tăuţii de Jos (câte 2 menţiuni). Câte o menţiune în documente se referă la localităţi precum Băiţa, Berchezoaia, Budeşti, Buteasa, Cărbunari, Coruia, Ferneziu, Guruslău, Mânău, Mireşu Mare, Oradea, Podovoj (localitate în Ucraina), Posta, Satulung, Săcălăşeni, Sălsig, Sighetu Marmaţiei, Târgu Lăpuş, Valea Chioarului, Vama şi Vălenii Şomcutei. De asemenea, în documente nu se precizează, în cazul a 17 persoane de sex feminin, localitatea de naştere.

[27] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, ff. 161 şi Registrul 1715, ff.1-84; [28] Ibidem;

[31] Sorina Paula Bolovan, op. cit., p.75; [32] Sorina Paula Bolovan, op. cit., p.76; [33] Luminiţa Dumănescu, art.cit., p.168; [34] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, ff. 123-153 şi Registrul 1716, ff.1-19; [35] Borovszky Samu, op.cit., p.126; [36] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, ff. 131, 133, 136, 140; [37] ibidem, f. 133, 140, 146, 147, 149; [38] SJAN MM, fond cit., Registrul 1716, ff. 4, 8, 17, 18; [39] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, f. 137; [40] SJAN MM, fond cit., Registrul 1716, ff. 3, 4, 8, 17; [41] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, f. 130; [42] SJAN MM, fond cit., Registrul 1716, f. 9; [43] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, f. 126; [44] SJAN MM, fond cit., Registrul 1716, f. 12; [45] SJAN MM, fond cit., Registrul 1714, ff. 123-153 şi Registrul 1716, ff. 1-19;

[13] Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1857, Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Catedra şi Laboratorul de Sociologie, Editura Staff, 1997, p. 344. [14] Ibidem, p. 345. [15] Ibidem; [16] Ibidem; [17] Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1880, Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Catedra şi Laboratorul de Sociologie, Editura Staff, 1997, p.238; [18] Traian Rotariu (coord.), op. cit.,p. 238; Şcoală din Şomcuta Mare - în Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Maramureş (sursa: http://monumente-etnografice.cimec.ro) numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Gavril Babiciu

Zona Şişeşti aparţine ţinutului Chioar

nitatea ţinutului Chioar este dată, după părerea noastră, nu numai de condiţiile de relief, climă, vegetaţie şi faună, ci şi în mod direct de condiţiile politico-administrative existente aici de-a lungul vremurilor. O primă etapă, pe care am putea-o denumi definitorie, este perioada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, când unitatea dacilor liberi din zona Chioar a devenit o realitate. Dacia Porolissensis, provincia nord-estică a Imperiului Roman, avea linia de demarcaţie cea mai apropiată de Şişeşti pe râul Someş şi creasta Mesteacăn - Vima Mare – Bistriţa, unde exista o linie de fortificaţii şi foişoare de observaţie şi pază. „Din zona Jibău, pe Someş, limesul urma în amonte cursul râului, pe la castrele de la Tihău, Căşeiu (lângă Dej), având în faţă, către depresiunea Lăpuşului munţii Ţibleş, o fâşie colinară lată de 5-10 km, presărată cu turnuri de veghe, plasate în locurile cele mai potrivite.” [1] Depăşirea acestei linii de demarcaţie de către dacii liberi însemna pătrunderea în teritoriu roman pentru pradă, situaţie în care aceştia erau atacaţi, respinşi, nimiciţi sau făcuţi prizonieri, atât de necesari marilor lucrări pe care le executau romanii pentru apărarea graniţei. Despre acest lucru aflăm de la Cassius Dio care spune: ,,Autorităţile romane din timpul lui Commodus (180-192, n.n.) interziceau burilor şi dacilor liberi să se aşeze ori să-şi pască turmele mai aproape de 40 stadii (7,4 km) faţă de frontierele romane.” [2]

a doua etapă o constituie condiţiile economico-sociale unitare existente pe timpul în care ţinutul Chioarului, inclusiv zona Şişeşti, constituiau domeniul marii familii nobiliare române maramureşene, a Drăgoşeştilor. „Comuna Şişeşti este o comună

numărul

/ septembrie 2012

“Biserica cea veche parohială din Şişeşti cu Hramul la Sfântă Mărie-Mare”

veche ce apare în primele documente ca proprietatea voievozilor de Maramureş, care-şi întindeau stăpânirea jurisdicţională peste toată regiunea auriferă Baia-Mare.”[3] Precizăm că Maramureşul „în vechime se întindea până sub zidurile cetăţii Sătmar.” [4]

ă zona Şişeşti a aparţinut voievozilor maramureşeni nu am nicio îndoială. Există izvoare scrise care, deşi ulterioare includerii Maramureşului în Regatul ungar, analizându-le logic în evoluţia vremurilor, pot şi ne dau posibilitatea să tragem această concluzie. Succint arăt că voievozii Balc şi Drag, fiii lui Sas şi nepoţii lui Dragoş, stăpâneau teritorii întinse în zonă. Aceşti voievozi au primit cea mai mare parte a domeniilor lor drept moştenire de la moşii şi strămoşii lor, iar o altă parte de la regii unguri, drept răsplată pentru serviciile făcute regatului. La 1390, Cetatea Chioarului şi domeniul acesteia au fost trecute în proprietatea lor. ,,1390. Conventul mănăstirii din Lelesu introduce pe Balcu şi pe Dragu, comiţii Mara-

mureşului, în posesiunea castrului Chioaru.”[5] De asemenea, se cunoaşte că moşiile voievozilor Balc şi Drag şi a urmaşilor lor cuprindeau şi zona Sălajului şi Codrului până la porţile cetăţii Satu Mare. La 1467, urmaşii acestor voievozi se judecau pentru ,,Pădurea Neagră” adică ,,Pădurea Satului”, cum o numesc şişeştenii de azi (dar care a fost rasă de pe faţa pământului în ultimii 20 de ani), care se continuă cu pădurea Negreii, adică a satului Negreia. ,,Necesitatea unei bune organizări militare a evidenţiat-o şi incursiunea din 1468 a moldovenilor pe Vala Someşului (pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, n.n.). Ei s-au despăgubit din aurul şi argintul monetăriei din Baia Mare pentru pagubele suferite în războiul din 1467. Iritat că Matei Corvin părtinise oraşele miniere şi le restituise pădurea Negreia, Mihail de Beltiug n-a intervenit atunci cu luptătorii subordonaţi cetăţii în apărarea vecinilor. Acuzat de trădare şi crimă, pretextându-se omorârea soţului amantei sale, lui Mihai Belteki i s-a confiscat partea ce-i revenea din domeniul Chioar. Adversitatea împotriva oraşelor privilegiate nu s-a

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

47 stins. Din 1479, avem ştirea participării organizate a locuitorilor la o acţiune de represalii în pădurea Negreia, la solicitarea castelanului. Ostaşii fuseseră mobilizaţi în cetate pentru război şi, în preajma plecării, au făcut un „exerciţiu tactic”. Stăpânul lor, Bartolomeu Dragfi, (ultimul descendent din familia Dragoşeştilor n.n.) trebuie să fi reuşit muşamalizarea scandalului ca urmare a răsunătorului succes repurtat, la 13 octombrie, asupra turcilor, lângă Orăştie.” [6] Avem şi un alt argument important în susţinerea opiniei noastre privitoare la apartenenţa Şişeştiului la zona Chioar. Localităţile din jurul Şişeştiului au aparţinut în mod sigur acestor voievozi. ,,Bartolomeu Dragfi de Bilec, voievod al Transilvaniei, în 1491 se introduce în posesiunile româneşti Sandorfalva (Şindreşti n.n.), Balcfalva (Dăneşti n.n.), Surianfalva (Şurdeşti n.n.) şi Oroszfalva (Rus n.n.) şi în jumătatea din posesiunile ungureşti M. Kekes (Unguraş n.n.) şi Dumbrăvitza din comitatul Solnoc).” [7]

e fapt, aproape toate menţiunile scrise pe care le avem din primele secole ale mileniului II cu privire la atestarea unor localităţi sau hotărnicii sunt datorate unor probleme de pierdere a dreptului de proprietate şi/sau de posesie ori de repunerea în drepturi existente dar pierdute în timp asupra acestora. În consecinţă, domeniul satelor Şişeşti, Cetăţele, Bontăieni şi Negreia trebuie să fi fost cuprins în domeniul voievozilor maramureşeni, dar asupra acestui drept neexistând nici un fel de opoziţie, nu au existat probleme de litigiu. Aşa se explică faptul că nu avem menţiuni exprese despre ele, din această perioadă, în documentele administraţiei ungureşti, sau ele, documentele, există, dar nu sunt reţinute de istoriografie, zăcând prin arhivele maghiare. Apartenenţa Şişeştiului de Maramureşul voievodal îmi este demonstrată de un aspect cu totul particular. Din copilărie, ţinutul din zona comunelor Deseşti, Călineşti, Ocna Şugatag şi Budeşti reprezenta, pentru mine, un tot unitar cu cel al Şişeştiului şi Negreii. În

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Familie din Chioar. Foto: arhiva Alexa Gavril Bâle

vorbirea curentă se spunea, atunci când se făcea referire la această zonă, ,,mă duc peste deal”, nu ,,mă duc în Maramureş”, sau peste munţi. Mătuşa Varvara, soţia unchiului Nistor Tămaş din Negreia era ,,de peste deal”, iar flăcăii din acele părţi, care veneau la fetele din zona noastră, erau tot ,,de peste deal”. După ce am mai crescut, am aflat că şi unchiul Gheorghe Făt a Onului din Dăneşti şi-a însurat feciorul în Mara, adică ,,peste deal”. Timpul a trecut şi am aflat apoi de ,,Maramureşul istoric”, o sintagmă născocită de cei ce ne vizitau zona pentru a localiza mai bine anumite evenimente situate de-o parte sau alta a munţilor Maramureşului. Când aproape săptămânal ,,treceam dealul”, şi am cunoscut mai bine populaţia şi graiul celor ,,de peste deal”, mi-am vizitat rudele din Mara. Surprinzător de târziu am aflat că şi în vorbirea curentă, chiar şi în prezent locuitorii din comunele mai sus menţionate folosesc aceeaşi expresie ,,peste deal” când se referă la satele din comuna Şişeşti. Acest amănunt mi se pare esenţial deoarece şişeştenii, aflaţi în conflict de hotărnicie cu locuitorii oraşului Baia Sprie, s-au răsculat împotriva lor „şi mejda au fixat-o pe unde trece drumul către Ardeal.” [8] Deci şişeştenii nu erau în Ardeal, ci în Maramureş, se considerau maramureşeni. Iată deci că tradiţia în vorbirea curentă ne poate conduce

la concluzii privind apartenenţa la o anumită zonă. Şişeştenii şi întreg ţinutul Chioar au aparţinut în vechime voievodatului Maramureş.

uprinderea Maramureşului în Regatul ungar a condus la măsuri administrative teritoriale, astfel că începând cu anul 1368, când Maramureşul devine comitat, putem spune că zona Şişeşti este alipită comitatului Solnoc iar atunci când acest comitat s-a reorganizat [9], credem noi, a fost trecută la comitatul Satu Mare. Această agresiune administrativă a determinat o nouă formă de fiscalitate, dar nu şi o nouă formă de convieţuire socială. Populaţia din zona Şişeştiului şi-a continuat acelaşi mod de viaţă, acelaşi port, aceeaşi tradiţie şi credinţă, aceleaşi obiceiuri, iar comportamentul lor a fost unitar cu al populaţiei din zona Chioarului. Se ştie că, o dată ce stăpânii se schimbă, apar şi unele obiceiuri noi, reguli noi sau manifestări uşor schimbate ale unor tradiţii. Aceste schimbări nu pot şi nu determină excluderea acestei populaţii din zona respectivă. Separarea din punct de vedere administrativ a zonei Şişeşti de ţinutul Chioar cunoaşte o perioadă dură după anul 1541 când ia fiinţă Principatul Transilvaniei. Dezastrul de la Mohács, 29 august 1526,

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

vent devastate de către turci. O astfel de soatră au avut şi satele comunei Şişeşti. Fac aici precizarea că din aceste perioade a rămas pe crucile unor biserici, cum sunt cele din Şurdeşti şi Plopiş, însemnul semilunei, preluat de pe steagurile turceşti, al căror rol era de a anunţa hoardele turceşti că locuitorii acestor comunităţi plătesc tributul stabilit. Cu toate acestea, satele de graniţă nu au scăpat de pustiirile făcute de turci.

Poză de familie din Rus - 1956. Foto: arhiva Mitruţ dinRus

când trupele turceşti au învins oastea Regatului ungar, însuşi regele Ludovic al II-lea murind în această bătălie, a condus la dispariţia statului ungar şi împărţirea lui, mai întâi în două, ulterior în trei părţi, între învingători. Voievodatul Transilvaniei împreună cu Maramureşul au devenit stat de sine stătător, Principatul Transilvaniei, însă inclus în Imperiul Otoman, având statut similar cu celelalte două ţări româneşti din aceea vreme: Ţara Românească şi Moldova. Din nefericire, zona Şişeşti n-a fost cuprinsă în Principatul Transilvaniei. Zona Şişeşti a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic. Această stare de fapt s-a datorat apartenenţei zonei Şişeşti de oraşele regale Baia Mare şi apoi de Baia Sprie. Se ştie că în Regatul ungar pădurile şi mineritul erau proprietatea regelui. Rivulus Dominarum şi Mons Mediu au devenit oraşe regale tocmai datorită acestor bogăţii. Domeniul regal s-a extins mereu datorită nevoii de forţă de muncă şi de lemn pentru exploatările miniere din zonă. Din această cauză proprietarii iniţiali ai pădurilor, urmaşii familiei Drăgoşeştilor, au fost deposedaţi de aceste proprietăţi, apărând astfel acel proces cu regalitatea ce s-a întins pe trei secole. Se cunoaşte că la 1411 zona Şişeşti aparţinea din punct de vedere administrativ, al proprietarului, de oraşul Baia Mare. Zona a constituit

numărul

/ septembrie 2012

un reper important pentru Casa de Habsburg, care se considera urmaşa de drept a regilor unguri şi nu putea renunţa la un domeniu regal aşa de important. Iată deci că de la 1541 Şişeştiul intră în unitatea administrativ - teritorială denumită Ungaria Superioară, având centrul la Pressburg (Pozsony), Bratislava de azi, teritoriu ce făcea parte din Imperiul Habsburgic.

acă până la 1541 teritoriul Chioarului era unitar, doar proprietarii erau diferiţi, de la această dată avem o graniţă între două state duşmane. Graniţa urma traseul: Podul de la Lăpuşel, Podul de la Cătălina, Ocoliş, sudul Dumbrăviţei, Cărbunar, Făureşti, Râul Cavnic. Merită reţinut faptul că oraşul Cavnic făcea parte din ambele state. Partea din dreapta râului era în Imperiul Habsburgic, iar cea din stânga lui în Principatul Transilvaniei. Merită spus aici că zona Şişeşti făcea parte şi din aşa-numitul „teritoriu închinat”. Aşa era denumit teritoriul de graniţă dintre turci şi habsburgi. Teritoriile din vecinătatea paşalâcurilor plăteau un anumit tribut begu-lui celui mai apropiat (celui din Oradea, în cazul şişeştenilor), pentru a descuraja raidurile de jaf pe care le efectua armata turceasă cantonată aici. Cu toate acestea, satele din zonele tampon erau frec-

ată deci că o parte din zona Chioar, şi anume zona Şişeşiului, are o viaţă diferită de întregul ţinut. Aici funcţionau legile austriece, legi în care fiscalitatea era mult mai bine organizată. Aceasta era diferită de fiscalitatea din ţinutul Chioarului. Pe urmă stăpânii erau diferiţi. În urma victoriilor repurtate de imperiali faţă de otomani, consfinţite prin Pacea de la Carloviţ (Karlowitz) 1699, Ungaria şi Principatul Transilvaniei sunt incluse în Imperiul Habsburgic. Zona Şişetiului rămâne în vechea unitate administrativă, Ungaria Superioară. Având acelaşi stăpân, aceeaşi conducere politică, a Casei de Habsburg, Transilvania avea o mare autonomie şi, în consecinţă, nu avea aceleaşi legi cu cele ce se aplicau în zona Şişeştiului. Drept urmare, continuă să existe mici diferenţe de viaţă în sânul populaţiei din cele două zone ale Chioarului.

a 8 iunie 1867, împăratul Francisc Iosif, s-a încoronat ca „rege al Ungariei”, atitudine total diferită faţă de perioada anterioră când Habsburgii considerau Ungaria ca pe o ţară cucerită de la turci. Se pun astfel bazele dualismului austro-ungar, un nou sistem politic, o alianţă între două ţări. Ungaria devine stat independent, cu parlament şi guvern propriu, iar Transilvania a fost înclusă în Ungaria. Dualismul austro-ungar nu a adus o aplicare uniformizată a legislaţiei pe întreaga zonă. Diferenţierea administrativă existentă de-a lungul anilor a lăsat urme adânci în viaţa comunităţilor din zona Şişeşti şi Chioar. Revenind, putem spune că la începuturi erau comunităţi ve-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Călăreţi la Ziua Recoltei - 1968. Foto: arhiva Mitruţ dinRus

cine, fără restricţii între ele. Apoi comunităţi în ţări diferite, cu graniţă bine definită. Relaţiile sociale stabilite în timp persistă. O particularitate puţin cunoscută este aceea că oamenior din zona Şişeşti li se spuneau „ungureni” de către cei din zona Chioar. Acest apelativ se datorează faptului că populaţia de aici era în altă ţară, unde limba oficială era alta decât limba maternă, unde erau alte sărbători şi unde s-a instituit o altă credinţă, străină populaţiei româneşti care a păstrat din moşi-strămoşi credinţa ortodoxă în ţinutul Chioarului. Această populaţie devenise „ungureană”, comparativ cu populaţia românească din Chioar.

bia după 1918, când s-a desăvârşit unitatea naţională a poporului, românii din zona Şişeştiului au intrat în relaţiile fireşti cu fraţii lor din Chioar. De atunci şi până în prezent, unitatea spirituală a zonei se reface continuu, dar nu fără convulsii, în special în domeniul religiei unde acţionează şi alţi factori externi zonei în care populaţia de acelaşi neam şi sânge a dus o viaţă uneori total diferită. În ultimii 10 ani, anumiţi „folclorişti” imitaţi şi de „specialişti” din mass-media folosesc, din păcate destul de des, noţiunea de „Fişculaş” în care includ şi zona Şişeşti.

NOTE: [1] Academia Română, Istoria Românilor, Vol. III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 38-39. [2] Academia Română, Istoria Românilor, Vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 444. [3] A. Iuga - Cu privire la Vasile Lucaciu - Acte, Documente, Procese - Baia Mare, 1940, p. 55. [4] Idem, p. 20. [5] Documente privitoare la Istoria Românilor, 1346-1450, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, Partea 2, Bucureşti, 1890, p. 327. [6] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Editura Bi-

numărul

/ septembrie 2012

Subiectul nu merită atenţie. Fiscul, fiscalitatea, organizarea administrativ-teritorială, politica nu sunt elemente definitorii pentru constituirea unei zone etnografice.

upă părerea noastră, zona cuprinsă în perimetrul format de crestele munţilor Gutâi, a dealurilor Pietriş, Preluca şi Mesteacăn, râul Someş şi oraşele Baia Mare şi Baia Sprie constituie o zonă unitară din punct de vedere etnografic. Populaţia trăitoare aici are aceeaşi tradiţie, aceleaşi obiceiuri, rituri şi ritualuri şi care aparţin zonei folclorice a Chioarului.

bliotecii Judeţene ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, p. 25/26. [7] Dr.Victor baron de Coroianu: Familii Nobile din Transilvania. - diplome şi blazoane. Editura Gutinul, Baia Mare, 200, p. 42, citând din Hurmuzachi, II/2, p, 329 şi Transil., 1872, p. 19. [8] A. Iuga - Cu privire la Vasile Lucaciu - Acte, Documente, Procese - Baia Mare, 1940, p. 55. [9] Ironim Marţian, Toponime şi antroponime maramureşene legate de exploatarea sării, Articol publicat în Maramureş vatră de istorie milenară, IV, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 1999, p. 561.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. Mircea Botiş pr. Radu Botiş

Chelinţa, un sat din Ţara Chioarului - aspecte politice şi toponimice -

atul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, judeţul Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut, la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu sub autoritatea principilor Transilvaniei. Localitatea este atestată documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care îl menţine până în anul 1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelinţa”. Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief: dealuri, văi şi „câmpuri” (pământul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viiloracoperit aproape în totalitate cu vii).

numărul

/ septembrie 2012

Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.

rganizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială. Înainte ca oamenii să înceapă să îşi sape propriile fântâni, existau aşa-numitele fântâni obşteşti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii. Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului

Sălaj”), satul a fost aşezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului. Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut, pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil şi nearabil.Dacă până în anul 1553 satul aparţine nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564 satul Chelinţa aparţine cetăţii Hododului, iar mai târziu, cetăţii Cehu-Silvaniei. În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conţilor unguri Jaksi Boldijar şi Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafaţă de teren a satului Chelinţa este divizată şi dată în stăpânire conţilor unguri Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo şiTildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri Huszar Iosif, Huszar Anton şi Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume Gavriş Gheorghe.

in perspectivă socială, locuitorii ţărani ai satului erau împărţiţi în două categorii: o mică parte erau ţărani li-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Chelniţa în Harta Iosefină (sursa: http://ro.wikipedia.org)

beri, iar cei mai mulţi erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelinţa existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiţi de impozite, în timp ce restul iobagilor plăteau impozite şi danii nobililor unguri. Numărul acestora creşte, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720 încă 17 familii, cu toţii siliţi să plătească toate obligaţiile existente la acea dată.

eritoriul satului Chelinţa a aparţinut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetăţii Aurii” (în ungureşte, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someşului, între Benesat şi Cheud. Localnicii chelinţani, ca şi cei din satele învecinate, ştiu că această cetate ar fi fost construită (a aparţinut) de haiducul maramureşean Pintea Viteazul. Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelinţa s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austroturce de până la 1700; se ştie din

numărul

/ septembrie 2012

surse sigure că au existat chelinţani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceştia au fost distinşi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparţinea ca principat autonom Porţii otomane). Printre aceştia, putem aminti familiile Fechete şi Sav, care au primit titlul de „nemeş” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriş, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local. O statistică maghiară din anul 1700 arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieş (Meteş), Gavriş, Bălaş, Mesaroş şi Rus. Sărăcirea populaţiei era dată nu numai de condiţia socială căreia oamenii îi aparţineau, ci şi de desele inundaţii provocate de râul Someş. În cursul secolului al XVIIIlea, stăpânii unguri au folosit popu-

laţia satului pentru a cultiva viţade-vie. Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forţă de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelinţa, de calitate extrem de bună şi cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta şi Viena, toţi nobilii din jur cumpărându-şi parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripţia „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viaţă-de-vie, mai pronunţat, ieşite în evidenţă fiind, două corzi de viţă legate cu un ţăruş. După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului şi până la Valea Purcăreţului, au locuit şi locuiesc şi azi ţigani, în timp ce de la Valea Purcăreţului în jos pe drum, pe Deal şi până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (şi azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăşi ţigani. La începutul veacului al XVIIIlea, ţinutul a fost cuprins de o foa-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

confesiune unită cu Roma şi, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă creştere: aşa cum arătam şi mai devreme, la 1750 erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezenţa ţiganilor. Aceştia au fost aduşi începând cu anul 1895, de către învăţătorul Vasile Merlaş, care era şi judele satului, pentru a lucra la construcţia casei (locuită azi de către Mircea Merlaş, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu ţiganii (element etnic nelipsit de atunci şi majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populaţia pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 ţigani şi 22 evrei.

La fân (foto: George Băseşteanu)

mete mare, din cauza inundaţiilor şi recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemeşii, situaţia a fost mai uşoară, deoarece aceştia erau scutiţi de dări şi robotă, primind şi dreptul de a construi mori pe Someş. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocraţiei locale („bocotanii”). În condiţiile în care aceştia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelinţa nobili străini precum: Roman din Saşa, Gheţe din Vărai, Ilieş (Iliş) din Benesat, Chiş din Vărai şi Pop din Mireşul Mare.

um dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autorităţile maghiare la 1715 arată că dările au fost plătite în Chelinţa de 13 familii, cu 108 membri; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membri, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii. O evidenţă religioasă din anul

numărul

/ septembrie 2012

1750 arată că, în Chelinţa, populaţia era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.

e parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia economică a iobagilor chelinţani s-a mai îmbunătăţit, deoarece toţi cultivau loturile personale cu cereale, creşteau vite şi li se permitea păşunatul în pădurile nobililor. Aceştia creşteau boi şi vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată şi la timp a boilor erau pedepsite cu de la una la 25 de lovituri de bâtă. În timpul lucrului erau supravegheaţi de către slujitorii nobilului, care nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („ţineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun şi Anul Nou, erau obligaţi fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă şi 2 pui. Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populaţia era de

n decursul existenţei sale, satul Chelinţa a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelinţa în urmă cu mai mulţi ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită „Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniş) din judeţul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia şi ultima, a fost construită în anul 1938, pe uliţa principală a satului, ea servind şi astăzi ca lăcaş de cult ortodox. Primul preot amintit în actele bisericeşti este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este şi astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică şi de zona centrală a satului. Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de şcoală. Prima şcoală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Şimleul Silvaniei din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe şcoală. Astfel, în anul 1854, primul învăţător, Moise Conea, ţinea cursuri cu copiii

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

53 din sat într-o casă închiriată (nu se menţionează unde). Drept bănci erau folosite nişte scânduri sprijinite pe ţăruşi înfipţi în pământ; se învăţa din bucoavna cu litere latine şi chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe nişte cartoane care erau agăţate pe pereţi. Plata învăţătorului era o mierţă de mălai, adică 25 de kg/familie şi 25 de cruceri (moneda imperială).

n anul 1868, a fost ridicat primul local de şcoală în Chelinţa, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunaţi de la membrii comunităţii locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) şi o cameră de locuit pentru învăţător.În anul 1902, sub îndrumarea învăţătorului Vasile Merlaş, s-a construit localul altei şcoli, mai mari, situată în centrul satului, mai spaţioasă şi mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor şi o locuinţă cu două camere pentru învăţător. Această clădire a servit ca şcoală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul şcolii noi, în care se învaţă şi azi, în locul numit Gura Uliţei. Din anul 1966 şi până în anul 1979, vechea clădire a şcolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafaţă de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriş, originar din Chelinţa. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări şcolare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici şi o bibliotecă; de asemenea, s-au organizat şi încă se mai organizează nunţi ale locuitorilor satului.

serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialişti în domeniile lor de activitate, au reuşit să depăşească dificultăţile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică şi mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulţi dintre aceştia s-au implicat, pe parcursul vacanţelor, în activităţile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

felul de iniţiative în cadrul „Societăţii Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înfiinţată în anul 1926 la iniţiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofiţer şi, în acelaşi timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele şi au susţinut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universităţii Bucureşti. Preotul Emil Negruţiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei politică, economică, culturală, confesională, precizează faptul că societatea în cauză a avut două şedinţe mai semnificative, în urma cărora au fost obţinute anumite avantaje pentru comună. Prima şedinţă ţinută în 1933, când a fost organizată şi planificată construirea unui monument al eroilor căzuţi pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ţinută câţiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei şi a obţine cât mai multe revendicări de natură materială.

n anul 1926, chelinţanii au obţinut autorizaţie pentru construcţia bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenţii, în 1935, a fost obţinută o nouă autorizaţie pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale şi alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcţia unei punţi pe cablu peste râul Someş care, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală. Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi pentru propăşirea socioculturală a acesteia. n

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Judeţele Patriei, ,,Judeţul Maramureş”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980. Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământ rural, Bucureşti, 2005. Tufescu, Ioan, România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904. Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur” Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj, ,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Şandor Alexandru, medic de circumscripţie, 3 august 1938. Suciu, Coriolan, ,,Schiţă monografică a Sălajului, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj. Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureşene”, Editura Stadion, Bucureşti, 1971. Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureşului”, Baia Mare, 1940. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992. Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstiţiu, Satu-Mare, 2000. Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.

Studiul a fost prezentat în cadrul Sesiunii de Comunicări a Cercului de Istorie şi Socio-Umane a Colegiului Naţional „Samuel von Brukenthal” din Sibiu (23 mai 2012).

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. Gelu Dragoş

Schiţă monografică a comunei

MIREŞU MARE

omuna Mireşu Mare din Ţara Chioarului se află aşezată în partea de sud-vest a judeţului Maramureş, fiind încadrată de comuna Satulung şi oraşul Şomcuta Mare în est; Valea Chioarului în sud-est, oraşul Ulmeni şi comuna Sălsig în sud-vest, comuna Gârdani în vest şi comuna Fărcaşa la nord. Este compusă din satele: Mireşu Mare, Remeţi pe Someş, Tulghieş, Iadăra, Stejera, Lucăceşti şi Dăneştii Chioarului. Suprafaţa ei este de 127 km pătraţi, situându-se printre comunele de mijloc ca întindere din judeţul nostru. O scurtă retrospectivă istorică ne edifică asupra vechimii aşezării pe aceste locuri. În anul 1405, satul Mireşu Mare aparţinea deja de domeniul Cetatea Chioarului când este donat din partea lui Sigismund voievozilor Balc şi Drag de Maramureş. În anul 1424 face parte din domeniul Cetăţii Chioarului, aparţinând familiilor Dragoş de Maramureş şi fraţilor Sandrin şi Gheorghe.

rin anul 1460, ajunge în stăpânirea lui Dragfy, care îl vinde unui nobil maghiar Kusalyi Iakeş, ajungând apoi în domeniile împărăteşti, pentru ca în anul 1466 să treacă din nou familiei Dragfiy. În anul 1669, apare alipit Ţinutului Chioarului. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, satul trece în donaţia familiei contelui Teleky. În timpul Revoluţiei de la 1848, locuitorii satului Mireşu Mare se ridică la luptă, dar armatele maghiare distrug satul din temelii prin incendiere. Din cărţile funciare, în anul 1865 rezultă că primele familii din satul Tulghieş (la doi km nord-est de Mireşu Mare) erau înconjurate de păduri de stejari, o parte proprietatea contelui Teleky Laszlo şi altă parte aparţinând contelui Te-

numărul

/ septembrie 2012

Tineri din Mireşu Mare (sursa: www.e-chioar.blogspot.ro)

leky Şandor, cu reşedinţa la Şomcuta Mare. Interesant este faptul că actualul centru de comună nu a fost aşezat pe locul de astăzi. Documentele din 1700 atestă aşezarea lui pe locul unde Valea Iederei îşi scoate albia dintre Dealurile Codrului. Ca mărturie stau rămăşiţele vechii biserici şi cele şase case izolate rămase aici, precum şi vechiul cimitir de la poalele Dealului Coasta Roşie. Treptat însă, datorită condiţiilor fertile ale luncii, zăvoiul este defrişat şi satul migrează de-a lungul câtorva secole aproximativ cinci km. Aşezările omeneşti au fost determinate pe aceste locuri de condiţiile de mediu.

Comuna Mireşu Mare este aşezată în sudul Depresiunii Baia Mare, în golful depresionar ce se întinde în Defileul Someşului, zona Ţicău. Este străbătută de calea ferată Dej-Baia Mare, situându-se la 26 km de ultima staţie, Baia Mare. Este legată de oraşul Şomcuta Mare printr-un drum judeţean, iar de municipiul Baia Mare prin şoseaua naţională E 58. Centrul comunei, situat la confluenţa Someşului cu Idireaua şi Stejerelul este punctul de plecare a acestor două drumuri. Pe drumul secundar spre Ulmeni se află satul Remeţi pe Someş, la cca un km, iar intrarea se face pe sub un pod de cale ferată înalt de 2,20 m, dar remeţenii au posibilitatea să intre în

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

55 localitate şi trecând peste calea ferată, mai ales cei care transportă încărcături mari şi înalte. La un km de gura Văii Stejerelului se află satul Tulghieş, la 2 km de satul Tulghieş se află satul Iadăra, iar la obârşia văii, satul Stejera, cel mai îndepărtat de centrul comunei (12 km), având un monument istoric o biserică din lemn cu o vechime de peste 400 de ani. Satele Lucăceşti şi Dăneştii Chioarului sunt aşezate în lunca Someşului pe şoseaua asfaltată ce leagă comuna de Baia Mare, aceştia fiind şi renumiţi legumicultori. În trecut, Someşul a curs prin partea de est a satului Mireşu Mare, pe linia Remeţi – Tulghieş. Deplasarea spre vest s-a datorat condiţiilor de nivel de bază şi contribuţiei celor două văi: Idireaua şi Stejerelul. Ca rămăşiţă a acestui curs este balta ce există şi astăzi între Remeţi pe Someş şi Mireşu Mare.

emperatura medie anuală este de 9,4 grade Celsius, iar temperatura medie a lunii iulie este de 22 grade Celsius, iar a lunii ianuarie 2-4 grade Celsius. Minima absolută a fost de -30 grade Celsius la 10 februarie 1928, iar maxima absolută înregistrată a fost la 20 august 1943 de 39,2 grade Celsius, temperatură care poate fi depăşită în această lună iulie 2012, deosebit de călduroasă. Reţeaua hidrografică este alcătuită din râul Someş care desparte comuna Mireşu Mare de Ulmeni, de comunele Sălsig. Gârdani şi Fărcaşa. Afluenţii lui de pe raza comunei sunt Iedereaua, Stejerelul şi Măriuşul. Apa în fântâni se găseşte în general la 6-7m, asta şi datorită faptului că pânza freatică a scăzut mult după 1990 datorită puzderiilor de balastiere din zonă, un disconfort şi pentru casele care crapă din toate încheieturile. Datorită aşezării geografice şi condiţiilor climatice, vegetaţia este variată. Lunca a fost acoperită în trecut de păduri de esenţă moale: arini, plopi, sălcii şi ulmi. Se mai văd şi astăzi urmele pădurii de arini şi sălcii în Mireşu Mare şi Lucăceşti. În partea de N-E a comunei se află Rezervaţia de stejar pedunculat Bavna cu arbori de stejari vechi de

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Jug (arhiva: Alexa Gavril Bâle)

peste 400 de ani, pădure declarată monument al naturii. În zona de deal creşte fagul, carpenul şi mesteacănul, iar vegetaţia ierboasă este reprezentată prin păiuşul de pădure. Fauna acestei zone este alcătuită din următoarele specii: cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi, iepuri, fazani, potârnichi. Ocrotite prin lege sunt Laleaua pestriţă (Fritillaria-meleagris) şi colonia de stârci cenuşii (Ardea cinerea), motiv pentru care pădurea este des vizitată de grupuri de elevi din judeţ.

opulaţia comunei este alcătuiă din: 1521 locuitori Mireşu Mare, 1021 Iadăra, 716 Tulghieş, 676 Remeţi pe Someş, 635 Lucăceşti, 498 Dăneştii Chioarului şi 86 Stejera, în total 5085 locuitori, în scădere dacă ne raportăm la anul 1965 cînd populaţia era de 6024 locuitori. Confesiunile religioase existente: ortodocşi (marea majoritate), grecocatolici, penticostali, baptişti, Martorii lui Iehova. Cea mai mare firmă existentă în comună este SC Entopat Mireşu Mare patronată de ing. Ioan Mătieş, mai există o fermă de porci, o firmă de materiale construcţii etc. Lipsa unor obiective industriale de acaparare a forţei de muncă tânără calificată existentă în comună se vede cu ochiul liber. Majoritatea

populaţiei lucrează în agricultură, iar pe terenuri cultivă în special porumb, dar şi cereale păioase cum ar fi: grâu, triticale, ovăz, orz. Pe suprafeţe mai mici se cultivă cartofi, sfeclă furajeră, floarea soarelui. Se observă o revigorare a sectorului legumicol, în special în satele Dăneştii Chioarului şi Lucăceşti prin înfiinţarea de sere şi solarii pe suprafeţe întinse.

omuna Mireşu Mare se poate mândri cu o şcoală performantă (din păcate numărul copiilor scade pe an ce trece), cu un dispensar uman modern unde lucrează trei medici specialişti şi un medic stomatolog. De puţin timp s-a introdus internetul în Biblioteca comunală, Primăria s-a renovat, iar mirişenii dispun de un frumos aşezământ cultural dotat inclusiv cu sală de sport. Pe raza comunei evoluează două echipe de fotbal în Campionatul judeţean, iar la nivelul şcolii şi a primăriei funcţionează câte un ansamblu folcloric.

Bibliografie: Ioan Fătcaş – Monografia comunei Mireşu Mare, editura Eurotip Baia Mare

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. Maria Elena Opriş

Consideraţii privind viaţa confesională a satului Coaş (secolele XVI-XVIII) Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”

storia satului Coaş este în cea mai mare parte a existenţei sale în strânsă legătură cu Cetatea Chioarului, cetate ce străjuia din vremuri imemoriale Ţara Chioarului. Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1405 când regele Sigismund al Ungariei donează cetatea şi domeniul Chioarului fiilor lui Drag precum şi fiilor lui Balc, urmaşii foştilor domni ai Moldovei. Deşi în actul respectiv apare doar numele satului, fără o altă informaţie, acesta este de o însemnătate deosebită, relevând faptul că satul exista cu mult anterior acestei date , avea un nume, un statut şi o organizare. În document apare sub forma Komas, ulterior este menţionat în forma Kowas (1424) şi Kowaz (1475) [1]. De fapt, toponimul „Coaş” apare menţionat încă din 1231 în scrisoarea de delimitare a „pădurii Finteuş” [2].

Evoluţia denumirii localităţii 1405 1424 1475 1560 1566 1669 1773 1893 1903 1924

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

KOMAS KOWAS KOWAZ KOVAS KOAŞ KOUAŞ KOVASS COASIU KOVACS COAŞ

Viaţa confesională din districtul Chioarului, ca în întrega Transilvanie de altfel, este strâns legată de religia suveranilor. Conştienţi de faptul că prin religie, populaţia românească poate fi mult mai uşor controlată şi aservită, principii ardeleni de religie calvină şi-au impus religia, condiţionând drepturi şi privilegii de împărtăşirea acesteia. La 17 februarie 1614, princi-

numărul

/ septembrie 2012

Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Coaş (1730) (foto: Ţetcu Mircea Rareş / sursa: http://ro.wikipedia.org)

pele Gabriel Bethlen (1613-1629) a dat un edict prin care, pentru a fi atraşi să sprijine planurile princiare, preoţii români din mai multe comitate, inclusiv din Chioar, au primit drepturi egale cu cele ale preoţilor maghiari calvini. Gabriel Bethlen considera că prin calvini-

zare şi adoptarea unor ritualuri practicate în limba neamului, românii se vor putea împărtăşi mult mai bine din lumina cărţii şi învăţăturii creştine. Bineînţeles că această acţiune religioasă corespundea unui anumit plan politic, şi anume, rezistenţa în faţa ofensivei

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Imperiului Habsburgic. După moartea lui Gabriel Bethlen, principele Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) i-a continuat demersurile stabilindu-şi aceleaşi coordonate în politica sa ecleziastică.

ei care aspirau la titlul de „nobil” erau obligaţi şi interesaţi să împărtăşească ideologia şi religia noii stări sociale. Statul şi principele erau calvini, iar aceasta era religia garantată de constituţiile principatului. La 12 iunie 1631, un preot şi conducător al Coaşului, sat în care se mai păstra instituţia voievodatului, în virtutea autonomiei ce decurgea din privilegiile de care se bucura, a primit un „nobilitaţional”, blazon şi toate scutirile aferente. „Starea” nouă a preotului voievod Costea Vaida alias Pap a fost făcută publică în Sedria Comitetului Regal Alba şi înregistrată fără contestări la 30 iunie 1631. El a fost urmat în preoţie de către fiul Ioan Costea [3]. În Registrul fiscalităţilor pure din 1650, popa Ioan apare ca nobil continuator al preoţiei în formula patriarhului Lukaris, de „calvinizare”. În registrul din 1669, Pop Ioan, „preot român din Coaş, avea dare doi taleri şi a promis şi un jder” iar în anii 1684 şi 1685 este menţionat popa Grigore Pop din Coaş ca asesor în cadrul unor procese, de unde deducem starea nobiliară a acestuia. La 9 mai 1688 principele Transilvaniei este obligat să accepte protecţia împăratului de la Viena şi să-i cedeze cetăţile Braşov, Chioar, Gurghiu şi Hust. Astfel, în cursul aceleiaşi luni, în Cetatea Chioarului, este instalată o garnizoană imperială.

evenirea districtului Chioar în cadrul Voievodatului Transilvaniei, petrecută de facto la începutul anului 1697, i-a găsit pe românii de aici „fii” ai Bisericii Romei. Episcopul Atanasie Anghel a preluat apostolatul mitropolitului Teofil continuând propaganda catolică printre români. La soborul din 7 octombrie 1698, printre semnatarii unirii cu Biserica Romei s-au aflat toţi trei protopopii Chioarului: Toader din Lemniu,

numărul

/ septembrie 2012

Ancadrament exterior din piatră sculptat cu linii simetrice şi ornamentat cu cruci şi rozete (se află pe latura de sud a pronaosului)

Ştefan din Coaş şi Ionuţ din Coruia. Prin Diploma Leopoldină emisă la 16 februarie 1699 se recunoaşte clerului unit aceleaşi privilegii ca şi celui catolic şi se confirmă statutul de libertate personală a preoţilor iobagi greco-catolici, ceea ce în cutumele perioadei respective era similar cu înnobilarea [4]. Analizând din punctul de vedere al exprimării sentimentului religios, dar şi al condiţiei sociale deţinute de clerul ortodox în epocă, unirea cu Biserica Romei aducea anumite avantaje. Mai întâi, în spiritul Conciliului de la Florenţa se permite păstrarea identităţii liturgice şi canonico-disciplinare, prin menţinerea ritului, pravilei ortodoxe, a calendarului şi sărbătorilor. Cel deal doilea aspect viza starea socială, Curtea de la Viena prin oferta de unire aducea o serie de privilegii şi imunităţi menite să schimbe standardul de viaţă al clerului român. Revenind la viaţa confesională a localităţii, în perioada contemporană edificării bisericii – monument istoric, în Conscripţia episcopului unit Inochentie Micu Klein din anul 1733, Coaşul figurează ca sediu de arhidiaconat, având doi preoţi uniţi: pe popa Vasile (arhidiacon) şi popa Nicolae [5]. În conscripţia vicarului Petru Pavel Aron din 1750, Coaşul având calitatea de sediu de protopopiat, deţinea o biserică, doi preoţi şi doi cantori [6]. Statistica

generalului Bukow (1760-1762) menţionează existenţa unei singure biserici, cea unită dar consemnează şi prezenţa a doi preoţi ortodocşi, alături de preoţii uniţi. Unul dintre preoţii uniţi menţionaţi era nobilul Ştefan Brătan din Coaş [7]. Conscripţia episcopului ortodox Dionisie Novacovici din 1767 include Coaşul ca parohie în cadrul Protopopiatului ortodox „al Cărbunarilor”, avându-l ca preot pe Ioan Creştin, originar din Apafaia [8]. Biserica – monument istoric cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” (cod LMI 2010: MM–II–a–A04544) succede unei alte biserici, cu mult mai vechi, al cărei hram şi datare nu se cunosc. Primul lăcaş de cult ce fusese amplasat la aproximativ 300 m sud de cel păstrat în prezent, cunoscut în tradiţia satului sub denumirile de „biserica ortodoxă” sau „a susănaşilor”, a fost demolat în anul 1924 din cauza stării avansate de degradare în care se afla, moment în care au fost strămutate de aici şi cărţile vechi şi obiectele de cult în biserica – monument istoric.

nul ridicării bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” este 1730 [9]. Este amplasată în centrul localităţii, lângă drumul ce leagă Coaşul de Copalnic Mănăştur, fiind construită din materiale autohtone, piatră şi lemn. Are o lungime de 15,70 m. şi o lăţime de 6,64 m., pereţii fiind masivi, zidiţi din piatră calcaroasă, extrasă din carierele satului, impresionând prin grosimea lor de circa 1 m. Edificiul respectă tipologia bisericilor româneşti din nord-vestul Transilvaniei construite în secolele XVIII-XIX, fiind format din trei spaţii succesive dispuse pe direcţia de vest – est: pronaos, naos şi absida altarului. Biserica are o planimetrie rotundă, cu zece laturi. Accesul în pronaos se realizează printr-o uşă situată pe latura de vest. Pe latura sudică a pronaosului, se află o fereastră realizată prin umplerea cu zid a uşii iniţiale, fapt redat de ancadramentul exterior din piatră, sculptat cu linii adânci simetrice şi ornamentat cu cruci şi rozete. Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete gros de piatră, într-o parte şi alta a uşii de intrare

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Sfânta Treime şi Maica Domnului rugătoare (icoană de prestol)

în naos fiind decupate în zid două ferestre mari. Absida altarului este de formă pentagonală cu pereţii laterali ai absidei retraşi în raport cu pereţii naosului şi pronaosului ce formează nava bisericii. Pronaosul are tavanul drept iar naosul în formă octogonală. Pardoseala este din dale mari de piatră cioplită.

coperişul şindrilit este cu o singură „poală”, unitar, atât la naos, pronaos, cât şi la altar. Deasupra pronaosului se înalţă turnul-clopotniţă, având sub coiful supraînălţat de formă octogonală un foişor prevăzut cu câte trei arcade pe fiecare latură. Deasupra coifului piramidal cu baza pătrată este aşezată o cruce din fier forjat. Iconostasul este ulterior datei edificării bisericii, icoanele dispuse în cele două registre fiind realizate

numărul

/ septembrie 2012

de mai mulţi meşteri iconari. Cele de la bază, reconstituie galeria Sfinţilor Apostoli, din cei doisprezece „ucenici” fiind redaţi doar zece, icoanele lor încadrând icoana cu Cina cea de Taină. În registrul superior, sunt aşezate patru icoane, atenţia fiind reţinută de icoana care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul („Odighitra”), realizată în stil renascentist, cu un ancadrament generos ornamentat cu motivul viţei-de-vie. Deasupra acesteia, având acelaşi stil şi aceiaşi cromatică este o cruce în care pe un fundal aurit este reprezentat Iisus Răstignit. Uşile împărăteşti, vopsite în albastru, înfăţişează în două patrulatere alungite scena Bunei Vestiri. Icoanele împărăteşti, impresionante prin dimensiuni şi cromatică, cu puternice influenţe stilistice specifice artei apusene, îi înfăţişează pe Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Hristos

Învăţătorul şi Sfîntul Gheorghe. Icoana aşezată pe Sfânta Masă a altarului prezintă sub aspect compoziţional şi ornamental elemente specifice artei apusene. Icoana prestolului înfăţişează Sfânta Treime formată din DumnezeuTatăl (ţinând în mâna stângă globul pământesc ), Dumnezeu-Fiul (purtând veşmântul Învierii şi Sfânta Cruce) şi Sfântul Duh sub forma unui porumbel. La baza Treimii este reprezentată Maica Domnului rugătoare, purtând o coroană împărătească pe cap, încadrată de doi heruvimi aşezaţi pe norii cerului. Se presupune că atât icoana ce o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul cât şi icoana de prestol, pe baza aceloraşi elemente cromatice şi stilistice, au fost executate de un singur meşter iconar, acestea anterior împodobind „biserica susănaşilor”. Pereţii interiori sunt zugrăviţi în alb. În biserică se păstrează mai multe obiecte de cult, o parte din acestea, după cum am precizat mai sus, fiind mutate aici în anul 1924, când a fost demolată biserica veche a satului. O icoană pe lemn, de o vechime considerabilă, cu reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul este aşezată în pronaos, deaspura uşii de intrare. De asemenea se mai păstrează o cruce de lemn pictată cu reprezentarea lui Iisus Răstignit (pe avers avându-l pe Iisus Răstignit cu braţele împreunate în semn de rugăciune iar pe revers cu Iisus Răstignit cu braţele întinse).

n Galeria de artă veche românească a Muzeului Naţional de Artă al României se păstrează două icoane pomelnice din biserica satului Coaş. Primul aparţinând popii Matei datează din anul 1731 iar cel de-al doilea aparţinând popii Ştefan este din anul 1770 [10]. Pomelnicele au formatul unor icoane încununate de cruci, cei doi preoţi locali fiind reprezentaţi asemeni evangheliştilor, execuţia îngrijită pledând în favoarea ipotezei că au fost realizate într-un atelier de tradiţie [11]. În primul pomelnic, popa Matei este redat până la mijloc, ţinând cu ambele mâini o Evanghelie cu scoarţe roşii. În partea superioară, la nivelul capului celui portretizat se păs-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

59 trează trei inscripţii în limba română cu caractere chirilice care au următorul conţinut: „Popa Mateiu Cosaş s-au mutat din viaţa aceştiia lume în anul 1731 noemvrie. Fraţii miei cei iubiţi nu mă uitaţi ce cân ... vi rugaţi către Domnul ... către un cuvânta de rugăciune şi pentru mine a duct i ... aminte de preteniia mea cea împreun(ă) cu voi” [12]. Cel de-al doilea pomelnic pictat, îl înfăţişează în medalion pe popa Ştefan, ţinând în mâna dreaptă un copil, iar în mâna stângă o Evanghelie. Deasupra medalionul se păstrează, fragmentar, următoarea inscripţie: „Popa Ştefan Bret ... aş s-au prestvit ... 1770 ... lui fe(v) ... 21” [13]. În lucrarea „Circulaţia cărţii româneşti până la 1850 în judeţul Maramureş”, cercetătorul Aurel Socolan identifică un valoros patrimoniu bibliofil în biserica din Coaş. Lucrările de carte veche românească sunt următoarele: Apostol (Blaj, 1767); Catavasieriu (Blaj, 1777); Cazanii (sec. XVIII); Ceaslov (sec. XIX); Euhologhion (Blaj, 1757); Euhologhion (Sibiu, 1833); Evangheliar (Blaj, 1760); Evangheliar (Bucureşti,1760); Liturghier (Blaj, 1775); Liturghier (Sibiu, 1835); Liturghier (sec. XIX); Minologhion (Blaj, 1781); Molitvelnic (sec. XIX); Noul Testament (Bălgrad, 1648); Octoih (Blaj, 1760); Octoih (Blaj, 1770); Pentecostarion (Râmnic, 1743); Triodion (Blaj, 1771); Triod (Râmnic, 1731) [14]. Autorul transliterează însemnările marginale scrise pe marginea filelor

CHIOREANA

acestor cărţi sfinte, ex libris-urile aducând informaţii preţioase pentru cunoaşterea numelor preoţilor şi a diecilor care au slujit aici: „1788 acestă Leturgie este a lui Brătan popa Ioan din Covaş” (Liturghier, sec.XIX) [15]; „Ioan Popovici paroh al Coaşului, anu 1803, 4 august” (Apostol, Blaj, 1767) [16]; „în anul 1818 ... scris-am eu Văsălica Popii Ion neunit” (Triodion, Blaj, 1771) [17]; „pe anu 1833, s-au datu această sfântă Ivanghelie de mine, Brătan Mafteiu dinu Corue, la Brătanu popa Alexa din Covaşu ...” (Evangheliar, Blaj, 1776) [18]; „Eremie Avram parohu în Covaşu, ano 1844 a santei beserici superioare” (Apostolul, Blaj, 1767) [19]; „scri-

Maica Domnului cu Pruncul (icoană pe lemn)

s-am eu, Teodor Ungur cantor a bese(recii) în anul 1875 în lu(na) lui feurar... ” (Triodion, Blaj, 1771) [20]. iserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Coaş se remarcă atât datorită tehnicii utilizate de constructori prin îmbinarea lemnului cu zidul de piatră, cât şi prin dimensiunea apreciabilă a turnului - clopotniţă şi a planimetriei. Vechimea şi tehnica de construcţie considerată inovativă la vremea respectivă, au făcut ca biserica să fie trecută pe lista monumentelor istorice din judeţul Maramureş. De-a lungul timpului monumentul a suferit numeroase intervenţii, fiind restaurat în 1956, între anii 1977-1978 şi ultima dată în 1995. În anul 1980 clopotele din turnulclopotniţă au fost strămutate în turla bisericii noi. Aspectul îngrijit al bisericii se datorează şi lucrărilor desfăşurate anul trecut, în 2011, când întregul complex format din biserică şi cimitirul desfăşurat de jur-împrejur a fost împrejmuit de un gard elegant, construit în aceeaşi notă cu monumentul. An de an, cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Arhangheli, patronii spirituali ai acestui sfânt lăcaş, în biserică se oficiază Sfânta Liturghie, un fapt îmbucurător care ne transmite sentimentul că biserica este şi va rămâne vie în sufletele locuitorilor din Coaş.

NOTE: [1] Borovsky Samu, Szatmár Vármegye, Budapesta, 1908, p. 101. [2] Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Baia Mare, 2003, p.14.

[9] Şematismul veneratului cler al Diecezei greco-catolice române de Gherla pe anul 1914, Szamosujvár (Gherla), 1914, p.154.

[3] Ibidem, p.92

[10] Alexandru Efremov, Icoane româneşti, Bucureşti, 2002, p. 145.

[4] Ibidem, p.190

[11] Ibidem.

[5] Nicolae Togan, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în revista Transilvania, anul XXIX, Sibiu, 1898, p. 169-213.

[12] Ibidem, p. 227.

[6] Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicariul episcopesc Petru Aron..., în revista Transilvania, anul XXX, nr. 9, Sibiu, 1901, p. 239. [7] Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din Ardeal, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III, 1924-1925, Cluj Napoca, 1926, p. 671. [8] Keith Hitchins, Ioan Beju, Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-9, 1977, p. 539-540.

numărul

/ septembrie 2012

[13] Ibidem. [14] Aurel Socolan, Circulaţia cărţii româneşti până la 1850 în Maramureş, Baia Mare, 2005, p.63. [15] Ibidem, p. 197. [16] Ibidem, p. 195. [17] Ibidem, p. 198. [18] Ibidem, p. 196. [19] Ibidem, p. 195. [20] Ibidem, p. 198.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA muzeograf Marius Câmpeanu

Monumentele istorice şi memoriale din satul Făureşti

emoria colectivă este înclinată spre uitare şi ignoranţă. Într-o societate românească bulversată în ultimii douăzeci de ani de multiple forme şi re-forme, este necesară o analiză retrospectivă asupra istoriei locale ca parte integrantă a istoriei naţionale şi asupra istoricilor locali care au cercetat şi scris despre acest fenomen, pentru a descoperi repere şi valori în procesul de re-consolidare umană. În ultimii ani, casta istoricilor maramureşeni a devenit mai săracă prin trecerea în veşnicie a unor oameni de seamă, precum Nicoară Timiş, Viorel Hossu, Viorica Bârsan, Aurel Socolan, Traian Ursu; ultimii trei activând ca specialişti ai Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş. Istoricul şi opera sa formează o unitate indisolubilă într-o altă dimensiune, asemănătoare relaţiei pe care Creatorul o are cu creaţia Sa. Astfel şi istoricul îşi înconjoară cu afecţiune şi atenţie sporită scrierile sale, trudind de la o zi la alta să le desăvârşească. Oricine doreşte să scrie despre monumentele istorice ale judeţului Maramureş, inevitabil îşi găseşte punctul de plecare de la descrierile şi evidenţa ştiinţifică a monumentelor istorice şi de arhitectură populară întocmite de profesorul de istorie şi muzeograful Traian Ursu (1940-2009). În concluzie, aşa voi proceda şi eu....

e Lista Monumentelor Istorice (LMI) din judeţul Maramureş, actualizată în anul 2010, satul Făureşti figurează cu o Capelă – monument istoric ridicată în memoria eroilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial (cod LMI 2010: MM–IV–m–B-04826). Amplasat pe „dealul Fânaţelor”, monumentul a fost ridicat între anii 1934-1935, de credincioşii satelor

numărul

/ septembrie 2012

Capela – monument istoric din Făureşti ridicată în memoria eroilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial. Fotografie realizată de prof. Traian Ursu în anul 1976. Făureşti, Fânaţe şi Trestia, la iniţiativa dascălului Gheorghe Tarţa, a notarului Emil Greblea (ambii din Făureşti), precum şi a preoţilor Liviu Greblea din Făureşti, Augustin Şovrea din Fânaţe şi Gheorghe Danciu din Trestia. Planul capelei – monument istoric este de tip octogonal, cele opt laturi ale pereţilor exteriori susţinând o boltă de formă semicalotă, deasupra căreia se înalţă un coif octogonal terminat într-o cupolă tot octogonală (Traian Ursu, Capela

eroilor din Făureşti, în „Graiul Bisericii Noastre”, An. I, nr. 5, Baia Mare, mai 1991). În faza iniţială, dintre cele opt laturi numai latura de nord era complet închisă cu zid, pe aceasta fiind fixată o placă de bronz cu numele eroilor. Înălţimea capelei este de aproximativ 10 metri, iar intrarea se face pe latura de sud. Cu ocazia lucrărilor de restaurare desfăşurate între anii 1978 şi 1982 de părintele Alexandru Câmpeanu din Făureşti, pereţii au fost

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Eroii satului Făureşti 1914-1918 Bilţ Arsente Ionce Ilie Ionce Teodor Mureşean Ioan Paşca Arsente Paşca Costan Paşca Gheorghe Pop Ilie Pop Pante Şovrea Simion Şovrea Porfirie Paşca Gavril 1941-1944

Capela – monument istoric din Făureşti, flancată de cele două obeliscuri cu valoare memorială. Fotografie realizată în 2012 (colecţia Marius Câmpeanu). închişi cu zid, fiind prevăzuţi în partea superioară de ferestre, păstrându-se intrarea pe latura de sud. Capela a fost pictată în anul 1982 de preotul Vasile Trif. În interior, pe latura de nord sunt fixate două plăci de marmură de culoare neagră pe care sunt trecute numele eroilor, atât cei ai satului Făureşti cât şi cei ai satului Fânaţe, căzuţi în primul şi al doilea război mondial. Deasupra este reprezentat Sfântul Gheorghe călare, ucigând balaurul. În părţile laterale ale plăcilor de marmură se află următoarea inscripţie pictată: „În amintirea revoluţionarilor români de la 1848 a eroilor căzuţi pentru întregirea neamului a bravelor legiuni româneşti de voluntari constituite în 19171918 în Rusia şi Italia precum şi a tuturor celor cari s-au jertfit pentru ţară în cel de-al doilea război mondial”. Revenind la iconografia capelei – monument istoric, pe boltă este pictată în medalion Sfânta Treime

numărul

/ septembrie 2012

la Mamvri, cu textul circular: „Eu sânt Dumnezeul cel Atotputernic. Fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană” (Facerea XVII, 1). Scena teofanică din Vechiul Testament este încadrată de opt medalioane, în care sunt reprezentaţi: „Burebista”, „Decebal”, „Gelu”, „Pintea” (Pintea Viteazul), „Iancu” (Avram Iancu), „Brâncoveanu” (Constantin Brâncoveanu), „Ştefan” (Ştefan cel Mare) şi „Mihai” (Mihai Viteazul).

n faţa capelei-monument istoric, se află două obeliscuri cu valoare memorială, primul ridicat în memoria unui erou (Paşca Gavril) din cel deal doilea război mondial şi cel de-al doilea pentru trei eroi (Paşca Gheorghe, Paşca Zaharie, Paşca Gavril) căzuţi în cele două conflagraţii mondiale. Obeliscul din partea stângă, de aproximativ trei metri înălţime, a fost construit în anul 1982, pe crucea din piatră fiind săpată următoarea inscripţie: „ACEASTĂ CRUCE S-A RIDICAT ÎN AMINTIREA LUI

Leş Simion Leş Ştefan Paşca Alexandru Paşca Augustin Paşca Gavril Paşca Gavril Paşca Mihai Paşca Zaharia Pop Mihai Tămaş Ioan Vasiac Ilie Puţ Găvrilă Puţ Manoilă

Eroii satului Fânaţe 1914-1918 Botiş Ioan Botiş Ioan Botiş Ioan Botiş Gavril Botiş Gavril Botiş Gavril Botiş Gavril Botiş Ioan Botiş Grigore Botiş Andrei Botiş Porfire Botiş Gheorghe Botiş Teodor

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA Botiş Teodor Botiş Timoftei Botiş Vasile Câmpeanu Ioan Câmpeanu Ioan Dobrican Ioan Gândac Trifon Gherghel Iftenie Florian Vasile Horgoş Ştefan Marc Ioan Marc Grigore Marc Ştefan Marc Pavel Mureşan Samoilă Mureşan Vasile Mureşan Mihai Opriş Ştefan Rus Ioan Sabou Gavril Sabou Grigore Sabou Ioan Rus Vasile Vasiac Iosif Vasiac Samoilă Vasiac Gavril Vasiac Vasile Vasiac Ştefan 1941-1944 înv. Câmpeanu Alexandru Botiş Ilisie Câmpeanu Petru Cordoş Ioan Dobriţan Mihai Gândac Andrei Ionce Alexa Marc Ioan Marc Mihai Oltean Paşcu Pop Onuţ Roman Efrem Rus Gavril Vasiac Ioan Vasiac Simion

Cruce – Răstignire ridicată în amintirea localnicilor căzuţi aici în lupta cu tătarii în anul 1717. Fotografie realizată de prof. Traian Ursu în anul 1982.

PAŞCA”. Peste inscripţie este aşezată o placă din marmură neagră cu următorul text: „Această cruce este ridicată în amintirea lui PAŞCA GAVRIL dispărut în anul 1944. Din partea fiilor”. Postamentul este din beton, iar soclul este din piatră „ ...care e din două prisme paralelipipedice. Din piatră e şi obeliscul, trunchi de piramidă patrulateră, ca şi crucea” (Informaţii preluate din Fişa analitică de evidenţă nr. 4893, întocmită de muzeograful Traian Ursu în anul 1983).Cel de-al doilea obelisc, aşezat în partea dreaptă, are postamentul din beton şi crucea din piatră. În partea superioară, în medalion sunt fotografiile a doi eroi (posibil Paşca Zaharie şi Paşca Gavril) iar în partea de jos, încastrată în piatră, este o placă de marmură albă cu următoarea inscripţie: „Eroi căzuţi pe câmpul de luptă. PAŞCA GHEORGHE 1885 PAŞCA ZAHARIE 1910 PAŞCA GAVRIL 1922”. Înspre satul Plopiş, pe partea stângă a drumului principal la vreo 300 de metri de centrul satului, se afla o Cruce-Răstignire confecţionată din piatră de gresie (În prezent, datorită prăbuşirii, Crucea originală a fost înlocuită cu una de lemn) care a fost ridicată, după cum cum reiese din tradiţia locală consemnată în însemnările de teren ale domnului Traian Ursu, în amintirea rezistenţei opuse de făureşteni tătarilor în anul 1717 (Traian Ursu, Monumente care amintesc de năvălirea tătarilor din anul 1717, în „Pro Unione”, nr. 1-2,

iulie 2002). Răstignirea avea înălţimea de 3,05 metri, la bază cu un postament octogonal, peste care era aşezată o piatră paralelipipedică şi crucea cu două braţe laterale (Ibidem). În anul 1982, Răstignirea prezenta două învelitori din tablă (denumite popular „coroane”), una veche pe care apărea inscripţia „ANNO 1..7” şi o alta, nouă, cu anul „1933” (Ibidem). Pe baza inscripţiei „ANNO 1..7”, corelată cu forma arhaică a Crucii şi cu tradiţia locală care spune că: „aici au omorât capcânii oameni”, profesorul de istorie Traian Ursu a emis ipoteza că Crucea-Răstignire a fost ridicată în anul 1717, anul ultimei invazii tătare în Maramureş, sau un secol mai târziu, în anul 1817. Cinstirea eroilor neamului românesc cunoaşte mai multe forme de manifestare. O parte, în virtutea unui formalism instituţionalizat, sunt organizate fie ca exerciţii de imagine, fie pentru a bifa anual o activitate în agenda oficialităţilor centrale şi judeţene. Altele pornesc din simţirea omului curat din punct de vedere spiritual, din raţiunea de a cinsti aşa cum se cuvine eroii neamului românesc, prin rugăciuni închinate lui Dumnezeu. S-a permanentizat în tradiţia satelor Făureşti, şi Fânaţe obiceiul ca în duminica dinaintea sărbătorii Înălţării Domnului, consacrată în Biserica Ortodoxă ca zi de comemorare a eroilor, cele două comunităţi să participe la Capela Eroilor de pe „dealul Fânaţelor” la rugăciunile de pomenire a eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale.n

Crucea – Răstignire, în prezent (colecţia Marius Câmpeanu)

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan Buda Ţeţu A intrat în istoria aviaţiei pe baza unor documente falsificate?

Pintea Viteazul, primul zburător cu planorul din lume

n istoria aviaţiei române, maramureşeanul Grigore Pintea, cunoscut ca Pintea Viteazul apare ca fiind primul aviator de pe aceste meleaguri. Căpitanul aviator Paul Sandachi, directorul Muzeului Aviaţiei Române, susţine că haiducul a conceput un aparat de zbor, cu care a zburat în jurul anului 1700, invocând nişte documente care s-ar găsi la Muzeul de Istorie din Cluj. Lucrurile nu stau chiar aşa... Într-un arÎn istoria aviaţiei române, maramureşeanul Grigore Pintea, cunoscut ca Pintea Viteazul apare ca fiind primul aviator de pe aceste meleaguri. Căpitanul aviator Paul Sandachi, directorul Muzeului Aviaţiei Române, susţine că haiducul a conceput un aparat de zbor, cu care a zburat în jurul anului 1700, invocând nişte documente care s-ar găsi la Muzeul de Istorie din Cluj. Lucrurile nu stau chiar aşa... Într-un articol apărut” în cotidianul „Glasul Maramureşului”, în anul 2003, puneam sub îndoială autenticitatea acestor documente. Articolul a apărut chiar în ziua deschiderii simpozionului „Pintea Viteazu, între adevăr şi legendă”, fiind lecturat de specialişti în diverse domenii (istorici, arheologi, lingvişti, etnologi etc.). Nu s-a schimbat nimic, Pintea Viteazu este mai departe în istoria aviaţiei mondiale...

Fotocopii fără documente originale La Arhivele Naţionale, filiala Baia Mare, în colecţia foi volante, fondul 22, inventar 478, există două fotocopii ale unor texte scrise cu caractere chirilice. Acestea descriu două zboruri efectuate cu planorul de către Grigore Pintea. Primul text este „însemnarea crîsnicului Petre despre zborul lui Pintea cu o <<sburătoare>> şi despre

numărul

/ septembrie 2012

ticol apărut” în cotidianul „Glasul Maramureşului”, în anul 2003, puneam sub îndoială autenticitatea acestor documente. Articolul a apărut chiar în ziua deschiderii simpozionului „Pintea Viteazu, între adevăr şi legendă”, fiind lecturat de specialişti în diverse domenii (istorici, arheologi, lingvişti, etnologi etc.). Nu s-a schimbat nimic, Pintea Viteazu este mai departe în istoria aviaţiei mondiale...

instruirea <<pandurilor>> săi să <<sboare>>. La observaţii este trecut: „fotocopia a fost făcută de donator pe pagina 46 a unui Apostolier românesc, în manuscris, păstrat în podul bisericii româneşti din Bontăieni, în anul 1943”. Al doilea text este „însemnarea ieromonahului Ghenadie despre zborurile efectuate de Pintea cu <<pandurii>> săi pe păşunile şi fânaţele locuitorilor din comuna Viile (judeţul Satu Mare). Se specifică materialul din care era confecţionată „sburătoarea” şi uimirea produsă atât asupra celor prezenţi cât şi asupra celui care a făcut însemnarea. Fotocopia, se menţionează, a fost făcută de către donator de pe pagina unei file dintr-un exemplar al Cazaniei, tipărită de Varlaam la Iaşi, în 1643. „Cazania a fost în proprietatea bisericii româneşti din centrul oraşului Satu Mare”, se precizează la observaţii.

Autentiticitea sub semnul întrebării În prefaţa făcută la inventar, semnată de arhivarul principal (de atunci, 11 februarie 1974), Ioan Sabău, se specifica faptul că ”donatorul documentelor din prezentul inventar, dr. Gavril Aurelius Bălan, a fost preot, profesor şi muzeograf, având studiile de specialitate făcute la Roma. Originar din partea de in-

terferenţă a zonei băimărene cu cea sătmăreană, donatorul a fost un pasionat cercetător al trecutului celor două judeţe din nordul Transilvaniei. În urma muncii de cercetare efectuată, muzeograful A.G. Bălan a susţinut mai multe referate şi dezbateri în cadrul filialei Baia Mare a Societăţii de ştiinţe istorice din România, publicate în presa locală. Strânse în urma muncii de cercetare efectuată, unităţile de patrimoniu din prezentul inventar se referă, în majoritatea cazurilor, la vestitul haiduc Pintea Viteazu Grigore şi, îndeosebi, la încercarea de către acesta a unor zboruri”. În final, arhivistul atrage atenţia că „asupra autenticităţii fotocopiilor în cauză, critica de specialitate urmează să îşi spună cuvântul”.

Legenda zborului, în patru versuri Într-o culegere de legende despre mitul zborului lui Pintea Viteazu, donată tot de către A. G. Bălan, se consemnează faptul că „se mai cunoaşte atestarea construirii de planoare de către Pintea şi printr-un document maghiar contemporan cu Pintea, descoperit în Baia Sprie de către poetul maramureşean Ion Şugariu, cu vreo câţiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial; regretabil, acest document este însă

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Observaţii pertinente

acum considerat ca fiind dispărut şi nu-l posedăm sub nicio formă: prin transcriere, recopiere, fotografiere”. În cele 88 de pagini ale manuscrisului este doar o referire la zborul lui Pintea, patru versuri aflate (conform celor scrise în manuscris) de la „Augustin Pop, 69 de ani - Satu Mare, anul 1946”. „Măreţ îi şade Pintii-n zbor/ Cu-al său fain zburător./ Ori pe unde zboară Pintea/ I se arată mare mintea”.

O mistificare ce face carieră în scris Nu s-a făcut o analiză a documentelor de către o comisie de specialitate şi fotocopiile au fost prezentate ca fiind reale. Un articol pe această temă a apărut în ziarul „Pentru socialism” în 14 mai 1972. Articolul „Pintea Viteazul – constructor de planoare” este semnat de către Gavril Bălan şi prof. Vasile Căpîlneanu (pe atunci director al Arhivelor Naţionale, filiala Baia Mare). Se afirmă că „planorul construit de către Pintea şi de către unii dintre oştenii săi este cel mai vechi planor de pe solul românesc... Această importantă latură a activităţii lui Pintea Viteazul este atestată documentar, fapt care confirmă şi veridicitatea tradiţiei populare în legătură cu această problemă”. Afirmaţiile semnatarilor articolului au fost preluate de Radu Piciu şi publicate în „România Liberă”, nr. 8473 din 2 decembrie 1972, sub titlul „Cel mai vechi planor românesc”. Vasile Căpîlneanu este autorul unui alt articol, apărut în „Pentru Patrie” (nr. 23 din 6 iunie 1972, paginile 16-17). Luând ca sursă de informaţie articolul din „România liberă”, Matei Oroveanu prezintă în cartea „Începuturile creaţiei româneşti 1880 - 1981” (apărută la Editura Militară în 1981) zborul lui Pintea drept premieră mondială în istoria aviaţiei. Ca argument se aduce reproducerea înscrisurilor donate de muzeograful Bălan.

numărul

/ septembrie 2012

PINTEA VITEAZUL (sculptură în bronz de Ioan Marchiş)

Conţinutul documentelor invocate Primul document (a cărui transliterare ne-a fost asigurată de Adriana Miron, inspector arhivist) este datat 1701 şi are următorul conţinut: „De pre Mogoşa Pintea au sburatu cu sburătoare făcută de elu pănă la Dăneşti. El îi învăţa pe pandurii săi să zboare. Scris-amu io, Petre Fătu, în anu’ 1701”. Cel de-al doilea text este puţin mai lung: Pintea şi cu panduri de-ai săi au zburatu pe imaşu şi fînaţe de ale oamenilor din Viile Satu Mare. O sburătoare ce au fost arăduită de tri cai s-au opritu şi pe fînaţa vărului meu Popanu Irimie. Toată lumea s-a miratu foarte de frumusaţa sborului acestor sburătoare. Ele au fost făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stînjaru. Roţile loru au fost căptuşite cu piele de cerbu din codru. Io ieromonahu Genadie, încă am văzut cu mirare totu ce amu scrisu aici de pomenire astăzi în zioa de 12 luna lui Cuptoru anu Domnului 1702”.

Ambele documente sunt considerate de către autorul cărţii ca fiind scrise într-un stil suprinzător de „modern”, în orice caz diferit de cel cunoscut „la majoritatea manuscriselor româneşti de la începutul secolului XVIII”. Altă observaţie se referă la notarea anilor, potrivit calendarului erei noastre. Altă observaţie este legată de cel dea-l doilea document, despre care autorul (la fel ca şi directorul Muzeului Aviaţiei şi alţii) spune că provine de la o biserică din Iank, Ungaria. „Dacă se explică oarecum logic imposibilitatea imediată a unei recopieri (foto) a textului de la Iank, de ce nu s-a procedat la fel la Bontăieni?” , se întreabă Matei Oroveanu. Aceste observaţii (şi altele) duc la concluzia: „Ca atare, înregistrând toate informaţiile existente, considerăm că trebuie acceptată existenţa unei <<probleme Pintea>> şi că ar fi necesară elaborarea unor teme de investigare şi cercetare, vizând Institutul de Istorie din Cluj, Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti şi organul ce va primi ca sarcină permanentă cercetările în istoria locomoţiei aeriene.”

Pintea Viteazul intrat în ,,Istoria aviaţiei române” Fără să se ţină cont de observaţiile de mai sus, luând drept surse de informaţie doar articolele din ,,Romănia Liberă” şi ,,Pentru Patrie”, Pintea Viteazul a intrat în istoria aviaţiei. Colectivul de autori al ,,Istoriei aviaţiei române” (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1984) socoteşte zborul lui Pintea (nedovedit temeinic) drept primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul. Haiducul băimărean este aşezat alături de ţăranul rus Nikita şi francezul Blessier, primii care au zburat cu aripi prinse de umeri. Ioan Sabău, arhivistul care a înregistrat documentele, este de părere că fotocopiile

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

65 sunt nişte falsuri. ,,E clar, din scris, din caracterul literelor din topica frazelor, prea e din zilele noastre. În faţa mea, muzeograful Bălan nu mi-a recunoscut deschis, dar când i-am spus că a exagerat cu fotocopiile mi-a raspuns: ,,Mulţi văd, puţini pricep!” A inceput să încurce şi locul unde le-a găsit, ba că-i Satu Mare, ba că-i Iank... Eu am vrut să stau atunci în banca mea. Mi-am făcut datoria de a le lua in evidenţă, de a le consemna apariţia, de a le pune la dispoziţia celor care vor să le studieze”.

,,Un fals grosolan” Un alt specialist, Blaga Mihoc, directorul Muzeului de Istorie din Oradea, afirmă că este vorba de un ,,fals grosolan, provenit din imixtiunea cvasinevinovată a unui ţicnit dornic să impresioneze pe un tânăr ce-l cicălea”. Istoricul bihorean a fost coleg de birou cu A.G. Bălan în 1968 şi-şi aminteşte de acea perioadă. Într-un articol, apărut in ,,Familia” în martie 1995, cu titlul ,,Insinuarea falsului istoric sau gestul unui muzeograf”, Mihoc scrie că băimăreanul a recunoscut că a falsificat fotocopiile, de teamă că va fi dat pe mâna Securităţii. Nici Vasile Căpîlneanu nu este atât de sigur că fotocopiile sunt reale. El a afirmat în repetate rânduri că ele au fost realizate prin copiere pe calc. Totuşi, se vede clar că e vorba de acelaşi scris pe ambele documente, (deşi însemnările proveneau din locuri diferite, de la oameni diferiţi, cu grad de pregătire diferită). Apoi fostul director a cotit-o ca la... Bontăieni, precizând că nu este vorbe de o copiere, ci de o transpunere a textului pe alta hârtie. Vasile Căpîlneanu nu mai recunoaşte nici faptul că a scris articolele din ziar, aruncând vina pe fostul muzeograf, decedat in 1973. ,,În arhive se găsesc şi multe lucruri de la care poţi pleca. Trebuie să continui cercetarea până le confirmi”- spune fostul director. Directorul din 2003 al Arhivelor, Viorel Rusu, spune că autentificarea poate fi efectuată doar pe original, nu şi pe fotocopii. ,,Noi preluăm documente originale, ăsta este temeiul arhivelor, n-am întâlnit caz similar”.

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Carte de negăsit La Bontăieni nu există ,,Apostolierul”despre care pomeneste A.G. Bălan. Cartea religioasă nu poate fi găsită nici la Episcopia Maramureşului şi Sătmarului. Cele mai vechi Apostoliere datează din 1723 si 1746. Nici în teza de doctorat a lui Aurel Socolan (fost director al Muzeului Judeţean) nu apare vreo referire la carte, deşi lucrarea trata circulaţia cărţii vechi religioase în Transilvania înainte de 1850. Ţăranii din Bontăieni nu ştiu nimic despre zborurile lui Pintea. Nistor Sălăjan avea în 2003 peste 80 de ani şi era diacul bisericii. Singura legendă despre Pintea pe care o ştie este că haiducul a purtat o piatră mare pe umăr până la Tăuţii de

Sus. Nici prim-curatorul Gavril Sălăjan sau preotul Florian Nichita nu ştiau mai multe.

Mistificare clară Chiar dacă nu au fost dovedite drept reale, fotocopiile i-au înlesnit lui Pintea un loc între aviatori. ,,Este o mistificare clară. Era perioada protocronismului, când România trebuia să fie pe locul I în lume pe apă, în aer, pe pământ...” – dădea o explicaţie celor întâmplate Carol Kacso, director adjunct la Muzeul Judeţean la data apariţiei articolului în ziar. Vasile Căpîlneanu are şi el ceva de adăugat: ,,Adevărul istoric este in funcţie de poziţia pe care o ocupă cel care îl scrie”. n

În apropierea Bastionului Măcelarilor, lângă Poarta de Sud a oraşului, a fost împuşcat vestitul haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice. Conform legendelor, haiducul nu putea fi ucis decât împuşcat “subsuoară de-a stânga, cu trei fire de grâu sfânt şi-un plumbuţ mic de argint”.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Mitruţ dinRus

Trai şi viaţă în satul de pe Fisculaş

a mijloc de secol trecut, după cel de-al doilea război (cea de-a doua bătaie), satul a cunoscut o poftă şi-un drag de lume cum nu s-a mai întâlnit de-a lungul istoriei sale. Cei care au avut norocul să se întoarcă de pe front (frunt), venind pe jos din fundul lumii, bărbaţii însuraţi - unii au fost şi-n prima bătaie! – ce-şi doreau muierile cu atâta patimă şi bucurie, precum şi feciorii holtei pe care-i aşteptau fetele fecioare în poartă (vraniţă) să le facă mnirese, toţi aceştia laolaltă şi-au pus găzduşaguri pe temelii noi, case cu praguri, prizme şi frigurie care sporeau an de an cu câte un ciledi (prunc) - spre înveşnicirea neamului: tendinţă spre infinit! -, două grajdiuri şi şură cu porlaş între ele din bdile tăiete în vancoş, coteţă cu şopru (colniţă), hoboroage, găbănaşe, căsuţe de vară cu pivniţe, bujdeie de uscat poame, fântâni cu zvârdină ori cu vârtej, poartă la vraniţă şi gard de pălănci, mai încolo de nuiele (pe care-l rumpeau toamna şi aţuţau focul cu el, iar primăvara făceau altu-n loc) şi

Feciori şi fete din Rus, 1953 (colecţia Mitruţ dinRus)

numărul

/ septembrie 2012

Feciori din Rus, contingentul ‘53 (colecţia Mitruţ dinRus)

roată pe după terti hânsă de carpân ori de stin. Averea cea mai de preţ a omului din sat, în afară de nevastă, prunci şi holate, era pământul. Odorul cu hleaburi, tertiul cu pomni şi ţarina cu holdele de grâu şi mălai, veriştile pe care-şi păştea animalele de la Sânjorz când se închide ţarina până pe la Zâua Crucii ori Dumnitrie când se deschidea, părţălele de pădure, pământul moştenit de la părinţi cumpărat pe bani – adevăraţi! – făcuţi pe la cele păduri de la Vişauă la Bistriţa până pe la Băbărunca ori la Braşău, pământ iertulit cu multă trudă de huciuri şi făcut ţarină, îl făceau să se simtă om tare şi puternic, să se simtă ţăran în ţara sa. Această avere nu i-o putea lua – definitiv! – numai Dumnezeu. Acestea erau Ţara lui şi Mândra lui, cum îi hoarea ceie: ,,cine-i om oricând trăieşte / şi ce-i place tăt iubeşte”. Pe lângă avere şi credinţă, pe lângă iubirea şi înţelepciunea care le armoniza pe acestea, vorba poetului din satul Lancrăm, pe lângă munca zilnică de până-n-zuă şi până seara, de la Paşti până la Crăciun şi de la Crăciun până la Paşti,

pe lângă ţinerea duminicilor şi a sărbătorilor ce-i sporeau aldaşul fără de care totul s-ar fi veştezit şi uscat! - omul din satul meu din vremea despre care facem vorbire mai avea o îndeletnicire care-i fericea traiul şi viaţa: JOCUL. Jocul cuprindea orice activitate fie de lucru, fie de hodină, de copii sau de maturi, de vară sau de iarnă, de forţă ori de îndemânare.

Jocuri de copii De-ascunsul era primul joc al copiilor de cum umblau bine în picioare şi puteau vorbi cum trebuie şi avea farmec atât în număratul pe degete, ascunsul şi găsirea celor ascunşi, cât mai ales că la numaratoare se spuneau versuri într-un fel de semicântare, spuse din cap precum ocinaşile. Vom înşirui doar câteva dintre acestea: Colo-n deal după deal este o rudă cu mărgele cu mai multe rugurele tisa, fericea, nu-îmbuca, dub

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Am o capră galbănă şede-n-cur şi dapănă şi să roagă rugului şi să-nchină cucului cucule măria ta am vinit la dumneta să-mi dai boii dumnitale să mă duc de nănaş mare tisa, fericea, nu-îmbuca, dub Endele, bendele, ţucă, îmbucă vin jăndarii să mă ducă, doi mă leagă, doi mă-ntreabă, ce-am făcut cu iapa neagră, am vândut-o cu doi zloţi dă-o dracului de-o poţi De-a liţu. Se joacă de un grup de băieţi de la doi până pe la şase jucători aşezaţi roată jos, cu un cuţit ascuţit la vîrf care se aruncă astfel încât să se rotească şi să se împlânte cu vârful în pământ. Cuţitul se aruncă pe rând de către fiecare astfel: dintre vârful degetului mare cu vârful fiecărui din celelalte degete, apoi din coşul palmei, pe palmă în sus şi-n jos, pe palmă în lături, pe mână în sus şi-n jos, furca, dinţi, capu, peste umăr şi peste cap. Ultimele patru sunt cele mai grele, dar toate cer multă îndămânare. Fiecare aruncă până când buctă, adică nu se împluntă cuţitu, apoi următorul, până ies toţi din joc. Ultimul care iese trebuie să scoată liţu cu dinţii din pământ. Liţu este un gătej cam de-un ştiop de palmă de lung, la un capăt ascuţit şi la un capăt cu grumăjori pentru prins cu dinţii, şi se bate în pământ cu o botă de către ceilaţi, pe rând, cu atâtea lovituri cu câte figuri buctate a rămas jucătorul codaş de la ieşirea celui dinaintea sa. De-a ptetricelele. Se joacă de un grup de două-patru fete fecioriţe aşezate în jurul unei gube sau sfeter de lână întinse jos pe pământ. Ptetricelele în număr de cinci sunt de mărimea unui ouţ de găioară şi se găsesc pe marginea râului ori sunt făcute dintr-un fel de cremine numită sarea mâţului. Patru dintre ptetricele se aşează pe gubă cam la un lat de palmă una de alta în formă de pătrat, două şi două sau trei şi una, iar cealaltă se aruncă în aer până cam la înălţimea capului. Până să cadă cea aruncată se iau între de-

numărul

/ septembrie 2012

Tineri îndrăgostiţi din Rus, 1941 (colecţia Mitruţ dinRus)

gete una de jos şi apoi se prinde cea care cade, iar se aruncă una în sus, se lasă cea din palmă‚ se ia alta şi se prinde cea aruncată. Apoi se aruncă două de pe dosul palmei, una mai sus alta mai jos, se iau două‚ se pun în palma cealaltă‚ după care se prind încruciş cele aruncate. Jocul se face din vreo zece figuri din ce în ce mai complicate. Cere multă îndemânare şi rar se întâmplă ca o jucătoare să le facă pe toate fără să bucte. Atât liţu cât şi ptietricelele erau jocurile cele mai îndrăgite şi se practicau mai ales la cotat de oi sau de vaci pe câmp.

cum ieşeau de la biserică până se întuneca, de către tot tineretul, pruncii, cotânganii şi feciorii holtei neluaţi în armată. Fetele, de regulă, nu băteau mingea, ele jucându-se detilindi – pe un teren mejdaş cu al băieţilor - de-a pticu, de-a portiţa, podul de piatră, de-a pupuţu, chiţu, etc; aproape toate jocurile fetelor erau însoţite de cântece. Aşa că tot Postul Mare era un fel de olimpiadă iar la Paşti era finala. La noi în sat se cunoşteau următoarele feluri de joc cu mingea: p-a-lungata, p-a tria-ungureşte, p-a una-şi-fuga, p-a cuci şi în iuci.

Jocul cu mingea se practica îndeosebi primăvara în duminicele şi sărbătorile din postul mare de

P-alungata era jocul cel mai complex, o variantă de oină şi se juca pe două echipe una la botă şi

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

una la dat banii (în câmp).O echipă era formată din patru până la zece jucători şi se alegeau prin măsuratul pe botă doi câte doi, după vârstă şi îndemănare, prin punerea pumnilor de la un capăt al botei la celălalt. Cel care ieşea cu pumnul deasupra era la botă iar celălalt la bani. Dacă cumva rămânea la capătul botei doar atâta cât să prinzi cu un deget şi s-o poţi arunca peste cap distanţă de cinci paşi, erai la botă. Lungimea terenului de joc se cuprindea între o botă împluntată lângă locul unde se bate mingea, numit staţie, de unde fugeau jucătorii, şi ţel, adică locul unde trebuie să ajungă, marcat tot cu o botă împluntată. Lungimea şi lăţimea câmpului de joc se marcau la înţelegere între cele două echipe după numărul şi aptitudinile jucătorilor. După ce se aleg cele două echipe, cea de la bani se împrăştie în câmp iar cei de la botă stau la rând să bată banii. Ordinea de bătaie se face după calitatea jucătorilor: cel mai bun bate ultimul. Un jucător de la bani cu mingea în mână se aşează în faţa unuia de la bată şi-i aruncă mingea, acesta o loveşte (dacă o nimereşte) spre direcţia terenului de joc. Banul este consumat şi dacă

numărul

/ septembrie 2012

De-a tri şi fuga - Preluca Veche, 2012 (foto: Emanuel Luca)

mingea nu este lovită. Fiecare are dreptul la patru bani după care se aşează la staţie. Când următorul bate mingea, cel din staţie îşi ia startul în momentul când este lovită mingea şi fuge la ţel (mânat), unde aşteaptă până se bate din nou mingea şi fuge înapoi la staţie (adunat). Mingea în zborul prin aer se numeşte cuc. Dacă un jucător din câmp prinde între palmele împâlniate un cuc în cădere sau culege mingea de jos şi loveşte cu ea pe unul ce fuge între ţel şi staţie, echipa din câmp trece la bată. Dacă cel lovit este aproape de ţel sau de staţie şi poate sări de la locul unde a fost lovit până la punctul respectiv nu se face schimbarea. Fuga la ţel nu se face musai pe orice ban bătut, ci atunci când mingea este bătută acolo unde nu sunt jucători de câmp ca să o prindă, cât mai departe de linia de fugă. Când cucul cade dincolo de tuşa laterală adică mingea a fost bătută încuriş (aut), lovitura nu umblă în samă şi se repetă. Dacă unul din câmp aruncă mingea să-l lovască pe un fugar spre ţel şi nu-l nimereşte, fugarul

se poate întoarce la staţie. Fugarii ce aşteaptă la staţie sau la ţel nu-şi iau startul numai dacă se bate un cuc mare sau lateral. Nu riscă. Însă dacă până se termină seria de bătut şi fugarii nu reuşesc să fie mânaţi la ţel şi adunaţi, cei de la bată buctă. În acest caz, li se pot da din prietenie doi-trei bani pe deasupra. În acest joc sunt cuprinse mai multe probe de atletism (fugă, săritură în lungime, aruncatul mingii), precum şi de îndemânare (lovitul mingii cu bota, prinsul mingii, lovitul fugarului, feritul spre a nu fi lovit). Arbitrajul se face de către toţi jucătorii, dar echipele au pe cei mai buni ca poruncitori. Aceştia au cuvânt hotărâtor. Distanţa de la staţie la ţel, până unde umblă încurişurile, dacă se acordă bani pe-deasupra şi alte reguli se stabilesc de comun acord la începutul jocului după numărul şi aptitudinile jucătorilor. Jucătorul care se sâmţeşte nedreptăţit poate să demisioneze. Dacă demisionează mai mulţi, jocul slăbeşte şi chiar se poate opri. Echipa victorioasă este socotită cea care a stat mai multă vreme la bată. Tot acest joc se petrece cumva ca şi alternanţa la putere a partidelor în sistemul politic democrat… (Fragment dintr-o lucrare mai amplă de Mitruţ dinRus)

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

69 drd.

CHIOREANA

Aura Comănescu (căs. Pintea)

TRĂSĂTURI ALE COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI INTERBELICE DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIAL

e teritoriul de astăzi al României au existat dintotdeauna comunităţi aflate în trecere, care uneori au considerat propice circumstanţele geografice, economice şi politice şi au rămas, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă, să trăiască alături de populaţia deja stabilită aici. Căutarea unei vieţi mai bune nu este o invenţie a timpurilor moderne. Migraţiile au existat dintotdeauna şi vor rămâne o realitate. Cărţile de istorie sunt pline de astfel de exemple, începând cu goţii (confundaţi cu geţii de către Iordanes), vizigoţii, ostrogoţii, hunii, vandalii sau slavii. Aflate într-un continuu echilibru între memoria locului de plecare, relaţiile spirituale şi politice cu acesta şi nevoile practice ale vieţii cotidiene, cele 20 de minorităţi naţionale din ţara noastră şi-au creat o identitate proprie, în egală măsură menită să le păstreze coeziunea internă (căci aceasta creează o comunitate) şi să le asigure rolul de partener de dialog cu majoritatea. Rezultatul este un orizont cultural românesc multifaţetat, a cărui bogăţie rezidă tocmai în diversitate şi complementaritate [1]. Minoritatea (etnia) evreiască pe teritoriul actual al României are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii [2], dar a devenit semnificativă din punct de vedere numeric şi al ponderii economice şi culturale mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Începuturile prezenţei evreieşti au fost plasate de istoriografia mai veche înainte de cucerirea Daciei de către Traian, însă această opinie a fost revizuită de cercetările actuale, deoarece nu este confirmată de mărturii arheologice. Existenţa evreilor în Dacia înainte de cucerirea romană nu este susţinută de istoriografia actuală. Chemarea evreilor de către Decebal după distrugerea celui de-

numărul

/ septembrie 2012

al doilea Templu s-a dovedit a fi o legendă. Au fost dezminţite şi teoriile unor istorici ai secolului XIX cu privire la etimologia evreiască a numelor localităţilor Tălmaciu, Beclean şi Aiud sau la contribuţiile evreieşti la dezvoltarea mineritului pe teritoriul Transilvaniei [3]. Primii evrei au ajuns probabil în Dacia odată cu instalarea puterii romane. Pe la începutul erei noi, majoritatea poporului evreu locuia în afara Israelului antic. Ponderea coloniştilor evrei pe teritoriul Daciei rămâne şi în acest caz discutabilă. Studiul demografic al lui Solin din 1983 nu pomeneşte nici un izvor arheologic cu privire la prezenţa unor astfel de populaţii pe teritoriul Daciei romane, dar există unele mărturii, mai ales monede, care o confirmă [4]. Într-un pasaj din De officiis (I,17), Cicero deosebeşte diferitele niveluri (gradus) ale „societăţii” umane sau ale „socialului”: cuplul, familia nucleară, familia extinsă, vecinii, cetatea, etnia (gens şi natio) şi omenirea. Şi în alte arii culturale decât aceea greco-romană întâlnim această percepţie spontană a societăţii umane ca fiind compusă din cercuri concentrice din ce în ce mai îndepărtate: în India, China etc. [5]. Deşi străinii sunt ignoraţi de multe ori, consideraţi inferiori cetăţenilor, lipsiţi de drepturi politice, ei au existat dintotdeauna şi au intrat în contact cu indigenii. Orice grup străin de cetate a fost privit cu suspiciune, îndepărtat sau atras în funcţie de nevoile momentului şi a supravieţuit vitregiilor şi chiar perioadelor de acceptare prin mijloace proprii, organizându-se şi creânduşi reguli interne şi de relaţionare cu majoritatea, formând o comunitate. În Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale [6], termenul de comunitate este explicat în primul rând din punctul de vedere al lui Norbert Nisbet ca fiind „concep-

tul de bază al psihosociologiei, cel a cărui întindere este cea mai vastă” [7], pentru că acoperă, dincolo de necesitate şi constrângere, de interesul material şi de afinităţile personale, toate tipurile de relaţii caracterizate în acelaşi timp de legături afective strânse, profunde şi durabile, de un angajament moral şi de o adeziune sau o apartenenţă la o colectivitate bazată nu doar pe sentimente şi idei, ci şi de o reciprocitate similară între drepturi şi îndatori.

n cazul comunităţilor evreieşti interbelice, aceste caracteristici se regăsesc în cele mai multe din cazuri, însă diferenţele apar în funcţie de talia grupului, aşa cum aprecia şi Pantelimon Golu [8]. În comunităţile mici, de la sate, unde comunităţile erau mai închegate, tradiţiile mai puternice, evreii îşi dovedeau aparenenţa la o comunitate diferită decât cea a majorităţii locuitorilor, prin însăşi ţinuta lor de zi cu zi. La ţară, unde românii se îmbrăcau în port tradiţional, cu haine făcute în casă, obicei care se mai păstrează şi astăzi, cel puţin de sărbători, evreii ieşeau în evidenţă purtând haine cumpărate de la oraş. Profesorul Andrei Roth spunea că „grupurile sociale imprimă indivizilor din care se compun statutul şi rolul social pe care ele deja îl deţin în structura şi dinamica de ansamblu a societăţii. Indivizii au statute şi roluri determinate în cadrul grupurilor de care aparţin; în raport cu sistemul social de ansamblu, statutul şi rolul lor este prioritar determinat prin apartenenţa lor la anumite grupuri sociale mari”[9]. Pentru un grup etnic diferit din atâtea puncte de vedere cum este comunitatea evreiască, este uşor de urmărit cum se transformă în timp unele caracteristici, dar cum altele rămân constante [10]. Se poate evi-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

denţia însă faptul că „tocmai toleranţa mediului înconjurător reduce treptat ataşamentul evreilor faţă de practicile, limbile, tradiţiile şi valorile specific evreieşti, excepţie făcându-se, câteodată, în cazul celor din urmă, adică al valorilor reinterpretate într-un sens atât de atenuat, încât sunt golite de sens, până la o urmă vagă de specificitate evreiască.” [11] Dar mai profundă decât diferenţierea “in-group” – “outgroup” [12] apare deosebirea dintre membrii comunităţii, mai ales în grupurile mari de la oraşe (Şomcuta Mare, Baia Mare, Sighet) unde evreii ocupă poziţii diverse în societate şi în funcţie de aceasta apare tendinţa de emancipare, de raliere la alte grupuri alcătuite pe criterii diferite, aşa cum mărturisea un martor evreu: „nu poţi să spui că un medic de înaltă clasă, un advocat de mare vogă sau un inginer director de fabrică putea să fie ultrareligios.” [13] Se produce fenomenul de denumizare, definit de Jean Baechler ca fiind „mişcarea prin care sfera sacrului este erodată lent de cea a profanului, sfârşind aproape prin a dispărea.” [14] Este acelaşi concept pe care Max Weber îl numise Entzauberung, „desacralizarea (dezvrăjirea lumii).” [15]

inamica internă precum şi cea externă a grupului îmbracă forme neaşteptate. Moşierul evreu din Băiţa de sub Codru era un om mândru, conştient de înălţimea poziţiei sale şi îşi sfătuieşte fiica să nu vină în contact cu un cerşetor, chiar dacă ar fi fost evreu: „Nu-i convenea dacă vedea că eu discut cu toată lumea. Eu eram foarte comunicativă. Aveam unul, săracul, Langer îl chema şi era beţiv, umbla de la o casă la alta. Eu, dacă îl vedeam că stă pe lângă perete, mergeam şi-i dădeam pâine. Eu nu făceam diferenţe între bogaţi şi săraci.” [16] Sfera meseriilor practicate de evreii din Maramureş [17] este una mai largă decât în restul ţării, existând evrei meseriaşi, agricultori, în pofida clişeului larg răspândit care a dat naştere chiar şi la glume. (se

numărul

/ septembrie 2012

(foto: colecţia Aura Comănescu)

pomenea de evreul agricultor laolaltă cu baba frumoasă şi copilul cuminte). Andrei Oişteanu examinează problematica: „imaginea evreului comerciant, cămătar sau cârciumar este tipică, cea a evreului meseriaş este atipică, în schimb, imaginea evreului agricultor (sau cioban) este de neînchipuit.” [18] Acest fapt complică şi mai mult caracteristicile comunităţilor evreieşti răspândite în localităţile din Maramureş, faţă de cele din ţară. În multe cazuri neevreii lucrează pentru evreii proprietari de pământ sau marii industriaşi. Modul în care evreii au obţinut terenurile agricole (uneori munţi întregi) a creat numeroase controverse. În lucrarea sa Câteva contribuţiuni la oieritul evreilor maramureşeni, Tiberiu Morariu prezintă aşezarea evreilor în Maramureş ca pe o cucerire treptată a terenurilor deţinute de români, care fiind „alcoolizaţi” de crâşmarii evrei, fac datorii din ce în ce mai mari, recuperate prin trecerea proprietăţilor în stăpânirea evreiască. Zonele montane au fost la început ocolite de evrei, însă treptat ei se stabilesc şi aici, relieful Maramureşului fiind

în mare parte muntos. Numărul mare al evreilor duce la diversificarea ocupaţiilor acestora. Pe lângă negustorie şi meserii, se mai ocupă şi cu păstoritul [19]. Însă „acest păstorit este numai de formă evreiesc, căci în fond, tot românul este care-i dă toate produsele de-a gata, şi pe lângă aceasta se mai angajează şi ca servitor. Tendinţa evreului este de a comercializa tot ce e posibil şi ulterior de-a pune stăpânire pe toate.” [20] Interviurile realizate în 2011-2012 în comunele Strâmtura, Moisei şi Săcel [21] confirmă prezenţa în mentalul colectiv al ţăranilor români a aceleiaşi opinii. Explicaţia în sprijinul posibilităţii unei astfel de acaparări a pământului de către evrei ce reiese din toate interviurile este aceea că ţăranul român lipsit de carte beneficia de produsele vândute „pe cont” în „boldul” evreului, însă socoteala era necinstită, încărcându-i-se factura finală şi în lipsa banilor peşin i se prelua un lot. Aceiaşi martori precizează că românii nu erau obligaţi să se îndatoreze astfel, conştienţi fiind că nu au bani gheaţă cu care să plătească, dar vremurile fiind de aşa natură iar tentaţia fiind mai mare decât prevederea, mulţi creştini au fost nevoiţi să locuiască pe dealuri, toţi evreii având locuinţe lângă drum. Înşelăciunea nu putea fi dovedită atunci şi nici intervievaţii nu o plasează în domeniul adevărului absolut.

eutsch Rozalia, fiica moşierului din Băiţa de sub Codru relatează scene în care părinţii, ca nişte adevăraţi nobili rurali, dădeau de lucru şi asigurau supravieţuirea a aproape jumătate din populaţia satului, care nu deţinea destul pământ pentru a se întreţine: „ aveam 4 batoze cu care se triera grâul. Apoi aveam o moară ţărănească la Băiţa şi o moară cu site şi o fabrică de sticlă la Ulmeni.” [22]. Chiar şi evreii de rând aveau nevoie de ajutorul creştinilor o dată

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

71 pe săptămână, la Sabat. Nu oricui i se acorda încrederea de a intra în casa unui evreu: „trebuia să am chei, trebuia să fac foc. Nu pe oricine putea să pună acolo, trebuia să pună un băiat cuminte. Dacă nu te comportai frumos, a doua zi plecai. Iar dacă el nu-mi răsplătea munca mea pe care o făceam în fiecare sâmbătă, eu nu-l mai serveam. Şi pe oricine nu putea pune în casă” [23]. Alţii [24] primeau doar un colţ de „pupăză”, pâine din făină albă, la care nu aveau acces ţăranii de rând, şi care reprezenta o delicatesă.

ste de discutat dacă acest lucru îi transformă totuşi pe evrei într-un grup de referinţă. Conform unei definiţii, „la grupurile de referinţă persoanele nu fac direct parte din ele, dar ar dori să facă, în baza identificărilor cu normele, valorile, atitudinile, scopurile, obiectivele, etc. existente în acele grupuri şi în baza cărora îşi fundamentează motivaţiile, atitudinile şi comportamentele proprii.” [25]. Gulin Ion din Strâmtura mărturiseşte că a fost gata să se însoare cu o evreică pentru a o scăpa de deportare, dar şi în avantajul său personal: „O vrut să se mărite după un român, dac-ar fi fost aflată. Da’ românii s-o temut. Românii se tem că da’ de-a grăi ceva rău. Io nu m-am temut, batăr eram mai tânăr, aveam 16 ai atuncea. Mă gândeam să prind ceva avere, da’ nu aveam vârsta, nu mă cununa popa. M-am gândit că-i singură şi m-a învăţa orice… no, să prind de râdu’ traiului, să pot şi eu ca ei fa[ce].” [26] Dacă această posibilitate a apărut odată cu ameninţarea iminentă a deportării, căsătoria între un creştin şi un evreu era de neconceput înainte. Evreii bogaţi şi puternici erau invidiaţi, ca şi neevreii potenţi financiar, însă nici creştinii, nici evreii nu ar fi trecut peste bariera reprezentată de religie. Jean Baechler spunea: „se poate arăta că religia […] are influenţe repetabile şi inteligibile în toate tipurile de activităţi

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

umane, asupra alimentaţiei, organizării timpului, demografiei, esteticului, moravurilor.” [27] Educaţia religioasă la evrei aducea, pe lângă avantajul lipsei de analfabeţi în rândul evreilor, şi la menţinerea unei moralităţi severe, evidenţiate de intervievaţii români: „între fete de evreu n-o fost ca a noastre, să îmble noaptea după feciori. Acelea se primbla sâmbătă seara cu feciori de-a lor, pe drum, merea fetele acasă şi feciorii acasă, nu s-o existat să facă şpuri [28] la evrei.” Ion Gulin, care a încercat s-o atingă pe fata cu care ar fi dorit să se căsătorească, a avut parte de o reacţie dură: „Auzi, noi, Doamne feri, ţine-ţi mâinile acasă, pe mine mă omoară cu chetri jizii. Nu contează că-i mama, tata, tăţi. Că, zice, noi ţinem la Legea ceea, aşa cum scrie acolo în Biblie, că o prins pe femeia păcătoasă şi o dus-o la Iisus. În legea noastră, zice, care-o prins-o cu treburi de-acele, o ucis cu pietri. Îs multe religii, dar fapte rele o făcut. Jizii, când o găsit-o, o omoară, oriunde. Fete de-acele n-o făcut cophii, nu s-o-ntâmplat. Am

(foto: colecţia Aura Comănescu)

fost băiat serios, am fost mai tânăr, aşa, când mi-o spus cuvântul acela, m-am ars. Când am pus mâna pe ea, zice: „Doamne feri!” [29].

e lângă aceste trăsături, comunităţile îşi aveau puterea şi rezistenţa în organizarea instituţională internă, paralelă cu cea oficială, de stat, oriunde s-ar fi aflat. Ele au rămas relativ cu aceeaşi organizare de-a lungul timpului, creând uneori din proprie iniţiativă enclave (am preferat termenul în favoarea aceluia cu sens peiorativ de ghetou, care încă de la originea sa – Ghetto, insulă lângă Veneţia [30] unde în secolul al XVIlea au fost izgoniţi evreii, şi apoi prin reinventarea lui, la apogeul legilor rasiale în marile oraşe, include ideea de adunare forţată făcută de către creştini), având de multe ori o organizare superioară indigenilor. Perioada interbelică, până la apariţia legilor antievreieşti, a fost una în care comunităţile s-au bucurat de o mare libertate în organizare şi dezvoltarea lor a fost deosebită. Sinagoga, nu numai spaţiul destinat rugăciunii, ci un adevărat spaţiu spiritual al vieţii comunitare, avându-l în frunte pe rabin, învăţământul religios (Heder), care îi educa pe copii de la o vârstă fragedă (3-4 ani după mărturiile intervievaţilor), într-o epocă în care învăţământul preşcolar oficial nu exista, şi care continua în paralel cu şcoala de stat, Yeshiva, şcoala religioasă superioară, Hevra Kadisha, o instituţie ce se ocupa cu problemele legate de înmormântare şi cimitir, şi chiar mikva, baia rituală, reprezintă instituţii care îi ţineau uniţi pe evrei, reprezentând din acest punct de vedere un grup bine organizat. O altă instituţie de o deosebită importanţă care se mai poate întâlni şi în sânul altor comunităţi etnice era judecătoria, Bezdinul. (la ţigani - Staborul). Bezdinul era rezervat exclusiv rezolvării neînţelegerilor iscate între membrii comunităţii care nu apelau niciodată pentru pricinile dintre ei la judecătoria oficială.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

„Cel mai mare lucru era când un evreu chema pe celălalt evreu la Bezdin. Foarte serios se lua în considerare şi foarte aspru erau pedepsiţi, moraliceşte şi poate şi materialiceşte pentru neţinerea cuvântului. De aceea au existat de multe ori contracte sau livrări de materiale pe timpul respectiv pe cuvânt. Nu exista hârtie. Se judecau calomniile, da’ mai mult problemele acestea comerciale”[31]. Aceste instituţii având dubla autoritate a religiei şi a tradiţiei, aveau puterea de a-i ţine uniţi şi de a-i separa în acelaşi timp de creştini, cărora nu li s-ar fi permis, în puţin probabila situaţie în care şi-ar fi dorit, accesul. Astfel, alimentaţia, strategiile matrimoniale, înfăţişarea s-au păstrat aproape nealterate timp de secole. Freud spunea că evreul, „cu o nemaisemuită capacitate de rezis-

tenţă, a sfidat catastrofele şi maltratarea, dezvoltându-şi trăsături de caracter specifice şi atrăgându-şi, pe lângă altele, o puternică antipatie din partea tuturor celorlalte popoare.” Evreii au îndurat orice, datorită „legăturii deosebit de intime cu Dumnezeul lor, prin care şi-au dobândit o parte din măreţia lui” [32].

storia obiectivă, bazată pe documente, ştiinţifică, aşa cum este înţeleasă de pozitivişti, poate întâlni dificultăţi în a ilustra trăsăturile unei comunităţi dintr-o perioadă în care documentele au fost distruse sau sunt foarte rare şi chiar dacă există, aceste informaţii nu ar fi fost consemnate în scris. Ele există în memoria persoanelor care au trăit într-o astfel de comunitate sau care

NOTE: [1] http://www.aliantacivilizatiilor.ro/ro/parteneri-nationali/minoritati-nationale, accesat în 2 august 2012 [2] Schwartzfeld, Elias, „The Jews of Roumania from the Earliest Times to the Present Day.” American Jewish Yearbook, Philadelphia: 1901, pp. 25-62, apud http://ro.wikipedia.org/wiki/ Istoria_evreilor_%C3%A En _Rom %C3%A2nia [3] Ladislau Gyemant, Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, XXI-XXII, 1986, p. 9, apud ibidem [4] Nicolae Gudea, Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I p. 141-144, 1986, apud ibidem [5] Jean Baechler, Grupurile şi sociabilitatea, în Tratat de sociologie, Raymond Boudon (coord.), Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 109; [6] Gilles Ferréol, Guy Jucquis (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Iaşi, Polirom, 2005, p. 150; [7] Robert Nisbet, La tradition sociologique, trad.fr., PUF, 1984 apud Dicţionarul alterităţii... [8] Pantelimon Golu, Psihologia socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 178 [9] Andrei Roth, Individ şi societate, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 57; [10] Aura Maria Comănescu (Pintea), Between Tradition and Emancipation – Jewish Communities in Marmureş during the Interwar Period (Între tradiţie şi emancipare – comunităţile evreieşti din Maramureş în perioada interbelică), în Transylvanian Review , vol. XX, Supplement no. 2:2, 2011. Edited by Oana Mihaela Tămaş, Ed. Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, pp. 669679 [11] Bernard Wasserstein, Dispariţia diasporei, Evreii din Europa începând din 1945, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 214; [12] Au abordat această temă, printre alţii: I. Chiciudean, B. A. Halic, Imagologie. Imagologie istorică, Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2003, Al. Zub (coord.), Identitate –Alteritate în spaţiul cultural românesc, Culegere de studii, Iaşi, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, 1996, L. M. Iacob, Etnopsihologie şi imagologie, Iaşi, Polirom, 2003, Al. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986, N. Bocşan, S. Mitu, T. Nicoară, Identitate şi alteritate, Studii de istorie politică şi culturală, Cluj, Presa Universitară Clujeană, vol 3-4 etc.

numărul

/ septembrie 2012

au fost martori din exteriorul grupului şi care au avut legături cu cei dintâi. În condiţiile celor mai noi perspective ale discursului istoric (La Nouvelle Histoire, Noua Istorie), din care face parte şi istoria mentalităţilor care are în vedere manierele în care oamenii societăţilor trecute văd, percep şi îşi imaginează cosmosul, lumea care-i înconjoară, cum se văd pe ei înşişi, cum îi văd pe ceilalţi, precum şi sistemele de valori în funcţie de care îşi modelează atitudini, comportamente, reacţii unii faţă de ceilalţi şi faţă de provocările mediului natural, social sau politic, [33] mărturiile pe care ne-am bazat în acest demers devin inestimabile şi un valoros izvor pentru cercetări ulterioare.

[13] Interviu cu Markovits Paul, arhivă personală [14] Jean Baechler, capitolul Religia în R. Boudon, op.cit. , p. 539 [15] Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993. [16] Interviu cu Deutsch Rozalia, arhivă personală, publicat în vol. Depoziţii despre viaţă şi moarte: holocaustul din Nord-Vestul Transilvaniei: cercetare de istorie orală, Cluj Napoca, Ed. Argonaut, 2009, pp. 309-352; [17] Descrise mai detaliat în articolul „Oameni ce-au fost odată... Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic” (II), publicat în Vatra Chioreană, nr. 4, septembrie 2010, p. 32 [18] Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 211 [19] Tiberiu Morariu, Câteva contribuţiuni la oieritul evreilor maramureşeni, extras din lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, vol. IV, Cluj, Tiparul „Ardealul”, 1930, p. 187 [20] Ibidem, p. 189 [21] Interviuri aflate în arhiva pesonală [22] Interviu cu Deutsch Rozalia, arhiva personală [23] Interviu cu Botnariuc Mihai, arhiva personală [24] Interviu cu Mâţ Mărincuţa, arhiva personală [25] Iustin Stanca, Sociologie juridică, curs universitar, Modulul 7, Psihosociologia grupului mic şi relaţionarea sa cu sociologia juridică, Arad, University Press, 2002, p. 3 [26] Interviu cu Gulin Ion, arhiva personală [27] Jean Baechler, idem, p. 522 [28] Şpur, -i, s.m. - Copil nelegitim (din flori), bastard; mărândău, copt'il. Termen atestat exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borşa (ALR 1969: 199). Scurtu (1966: 76) consideră că centrul de iradiere este Năsăudul deoarece aici este unicul termen cunoscut pentru „copil nelegitim” şi în această zonă s-au atestat numeroase derivate: şpurian, şpuroaică, răsşpuri („şpurii şpurilor”). - Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio (N. Drăganu); [29] Interviu cu Ion Gulin [30] http://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_Ghetto [31] Interviu cu Markovits Paul [32] Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 260-261 [33] http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_mentalit%C4%83%C8%9Bilor, accesat la 5 august 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Alexandru Ruja

Cheile Lăpuşului Micul Mare Canion din Maramureş

efileul Lăpuşului din judeţul Maramureş este o porţiune de 36 kilometri în care râul Lăpuş e strâmtorat între stâncile masivului Preluca şi se întinde între satul Răzoare, aparţinător oraşului Târgu Lăpuş şi satul Remecioara al comunei Remetea Chioarului, trecând prin două zone folclorice şi pe suprafaţa teritorială a două oraşe şi cinci comune. E vorba de una din cele 33 de arii protejate din Maramureş conform Legii 5/2000. Defileul e prezentat ca fiind o zonă protejată... nu e clar cine de cine-l protejează, deocamdată se protejează singur împotriva valurilor de turişti şi de tăietorii de lemn, prin lipsa accesului auto, de pescari... prin braconierii din regiune, foşti mineri, ce-au pescuit ani la rând cu dinamită.

Micul Mare Canion Râul Lăpuş adună toate apele din Ţara Lăpuşului, apoi curge lin spre Someş. În mare parte, Lăpuşul nu are aproape nimic spectaculos: o apă liniştită, ce udă aproximativ 100 de kilometri din nordul extrem al ţării. Totuşi, deşi puţin cunoscută, zona Cheilor Lăpuşului dă râului o nobleţe nemaivăzută. La Răzoare, râul intră într-un defileu spectaculos, cale de 36 de kilometri, până la Remecioara, la doar 20 km de Baia Mare. Râul curgând ba leneş, ba în vaduri consecutive repezi, e mărginit de pereţi de stâncă ce ajung la 8 metri înălţime. Impresionantă e însă sălbăticia locurilor, te poţi considera norocos de întâlneşti doi - trei oameni într-o zi de mers. A parcurge întreg defileul pe jos cere antrenament, plus disponibilitatea de a “sacrifica” trei - patru zile. Râul Lăpuş se transformă subit într-un râu nervos de munte, se ascunde sub stânci ori lasă câte-o plajă de nisip fin. O ase-

numărul

/ septembrie 2012

menea pustietate i-a făcut pe specialişti să declare zona ca fiind cvasi-virgină. Pe apă, cu barca, îţi ia mai puţin, doar 2-3 zile, cu condiţia să o faci primăvara, când râul are încă debit mai mare. Altfel vei căra barca-n spate la zecile de vaduri. La Peteritea, sat aparţinător comunei Vima Mică, se construieşte un pod de beton. S-a deviat râul pentru turnarea picioarelor de pod, spre marele necaz al pescarilor, care văd în asta uciderea peştilor. Însă localnicii, izolaţi în câteva sate şi cătune, se bucură. Ei sunt cei care, în anii '80, trebuiau strămutaţi de acolo, în marele efort de “reorganizare” a satelor, după care au fost uitaţi. Dacă o întrebi pe o bătrână dacă vin şi străini în zonă, îţî răspunde senin: “Nu ştiu, că nu-i cunosc…” Şi chiar au umor localnicii. Unui deal i-au spus “Dâmbu' Pulii” (inclusiv pe hărţile militare...), unei cascade - “Pişătoarea”, mai sunt alte locuri cu nume stranii: Biserica Vacii, Tăul Negru, La Împreunătură. La “Balta Neagră”, râul se opreşte într-un luciu de apă, cu

Cheile Lăpuşului (foto: Alexandru Ruja)

o adâncime de 8-9 metri. Acolo e locul unde amatorii de senzaţii tari vin de aiurea să planeze până în apă de pe o stâncă de 10 metri înălţime. Trebuie însă să fii hotărât să parcurgi Cheile Lăpuşului, pentru că acea cărare ce însoţeşte râul în aval te poartă ba prin vad, ba prin apă, ba căţărat pe stânci ori pe culmi ce-ţi iau suflul. Indiscutabil, locul e unul dintre cele mai frumoase din Maramureş.

Legendele apei Istoria locurilor aminteşte momente stranii şi nume rezonante: însuşi Pintea Viteazul, în pelerinajul său dinspre satul natal Măgoaja, din Sălaj, spre Maramureş, unde a haiducit, s-ar fi ascuns în zonă. Ba ar fi planat cu aripi de şindrilă, asemeni unui Icarus, pe deasupra defileului... zice legenda. Mai recent, la Piatra Cerbului, cu 15 ani în urmă, o femeie înfrântă de

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

foto: Alexandru Ruja

viaţă se dezbrăca, împăturea frumos hainele şi se arunca... goală şi în gol, de la 50 de metri înălţime. Un alt atu al zonei e Cetatea de Piatră a Chioarului, aflată pe teritoriul comunei Remetea Chioarului, chiar deasupra defileului, un fost fort al stăpânirii maghiare din Transilvania, datat 1319. Aruncată în aer în 1718, ea a fost pentru o scurtă perioadă în mâini româneşti, în perioada în care Balc şi Drag, fiii celebrului Dragoş Vodă, trecuţi la catolicism, intraseră în graţiile imperiului.

Al cui o fi defileul? Defileul se întinde pe teritoriul administrativ al oraşelor Târgu Lăpuş şi Şomcuta Mare, apoi şi al comunelor Vima Mică, Copalnic Mănăştur, Boiu Mare, Coaş şi Remetea Chioarului. Dintre toţi edilii întrebaţi, doar primarii din Coaş, Vima Mică şi Remetea Chioarului aveau idee cam pe unde-o fi defileul. Defileul râului Lăpuş a fost constant poluat... ţinând cont că în amonte a avut vreme de zeci de ani minele Băiuţ şi Cavnic, cu ape reziduale şi halde cu steril, apoi 21de

sate şi două oraşe ce-şi deversează apele uzate. Rezultă tone de cârpe şi plastice aduse în aval de apele mari din primăvară. Toate acestea se întâmplă într-o arie protejată! Veşti rele mai sunt... retrocedarea pădurilor n-a ţinut cont de statutul special. Au început să apară rărituri de pădure, cioate şi rumeguş, în locul simpaticilor butinari ce coborau pe apă cu lemnele, în fiecare toamnă, doar cu lemne de foc tăiate la metru. Tradiţia butinarilor a

rămas vie în Maramureş numai în acest loc: pe Vaser ori la Borşa, pe Bistriţa Aurie, a dispărut cu desăvârşire! Iar procesiunea e memorabilă: oameni cu căngi lungi coboară pe râu în jos, cale de 10 kilometri, trăgând spre mijloc lemnele “rătăcite”, în vreme ce pe mal îi însoţeşte câte-o femeie cu coşul cu de-ale gurii şi cu necesara ţuică de prune... mai ales după 4-5 ore de stat în apa nu rareori rece!

Mirel Giurgiu

Cetatea Chioar doctorului Vasile Selegean Vraja acestei clipe mă cheamă pe o colină verde din Chioar de unde se vad în zare lucind apele ca nişte săbii... Pe ziduri vechi, zdrelite de vremi se prelinge tăcerea secolilor adormiţi întru sânge având drept martori sfinxul enigmatic al pădurii statornice şi invariabila melancolie a românului.

Bărbaţii înverşunaţi de altădată nu-şi mai fac semnul crucii cu sabia, nici nu-şi mai amestecă strigătele cu tropotul cailor încinşi în luptă -

numărul

/ septembrie 2012

Bărbaţii înverşunaţi de altădată nu se mai înfierbântă copleşiţi de beţia victoriei ei s-au pietrificat aici lângă contraforţii cetăţii mântuiţi de vitejia şi neclintirea lor în vaietul veacului vecilor....

De pe colina verde din Chioar se văd bine aleile vătuite cu oasele acelor bărbaţi pietrificaţi cărora istoria plimbându-se agale le adulmecă sângele... De pe colina verde plecau bărbaţii legănându-şi săbiile, cărora azi le spunem ape înălţându-şi frunţile, cărora de obicei le spunem dealuri...

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Oana Marchiş

Rituri de trecere în comuna Groşi Naşterea

în pericol, în Groşi se practica obiceiul cunoscut şi în alte sate ale Chioarului, de a-l vinde. În momentul vânzării, cumpărătorul schimba numele copilului convins fiind că astfel răul nu-l va mai putea găsi [Toate datele referitoare la naştere ne-au fost furnizate de Onisim Anuca].

enirea pe lume a unui copil era un eveniment deosebit oriunde, pentru că un copil era un dar pe care Dumnezeu îl făcea familiei. Prin naştere, un suflet trecea din starea de fiinţă spirituală în cea de fiinţă materială. De aceea, chiar din momentul în care se ştia că femeia este gravidă, aceasta era respectată în familie şi în comunitate. Pentru ca noul venit în rândul membrilor comunităţii să devină un membru de bază a acesteia era necesar ca şi drumul lui în noua viaţă să fie pregătit pentru ca nimic rău să nu se întâmple. Naşterea propriu-zisă era foarte importantă şi de aceea nu era lăsată la voia întâmplării. În comuna Groşi la începutul secolului XX sunt cunoscute mai multe moaşe, unele care practicau această meserie fără a avea o pregătire de specialitate (aşa cum se obişnuise până atunci), altele cu o pregătire de specialitate. Amănunte legate de numărul şi numele moaşelor care au activat în această zonă le regăsim în capitolul dedicat istoriei satului. Tânăra mamă era ajutată la naştere de către moaşă. După naştere, pentru ca noul născut să fie recunoscut ca membru al comunităţii, era necesar ca, în primul rând, tatăl să-l recunoască. Moaşa, după ce tăia buricul copilului, îl punea pe masă de unde tatăl îl ridica în braţe şi îl dădea mamei, gestul însemnând recunoaşterea paternităţii. A doua zi, cea care urma să fie naşa copilului „venea cu coşarca” şi aducea bucate pentru tânăra mamă. Rolul naşei era foarte important, aceasta fiind socotită părintele spiritual al noului născut. Prin actul botezului, naşa îşi asuma o mare responsabilitate în faţa colectivităţii, aceea că va avea grijă ca pruncul să devină un bun creştin. Desigur că azi aceste semnificaţii s-au pierdut, dar în trecut

numărul

/ septembrie 2012

Nunta

Fete din Rus, 1915 (colecţia Mitruţ dinRus)

rolul naşilor era foarte important. Imediat după naştere, naşa, împreună cu mama sau soacra, ajutau tânăra mamă să înveţe cele necesare pentru a îngriji copilul astfel ca acesta să se întremeze. În prima baie a copilului se puneau flori şi bani albi (de argint) care ar fi făcut ca acesta să fie apărat de boli şi necazuri. Unele mame dădeau copilului să bea apă din clopoţel pentru ca să aibă glas frumos. Copilul trebuia botezat foarte repede, în primele 8 zile de la naştere, „pentru ca nu cumva să moară nebotezat”. La botezul din biserică nu era obligatoriu să participe membrii familiei. Copilul era luat de naşă şi dus la biserică, botezat şi apoi adus înapoi acasă şi predat părinţilor. Abia după botez copilul devenea un membru cu drepturi depline în comunitatea satului. În cazul în care un copil era bolnăvicios sau se îmbolnăvea la un moment dat, fiindu-i pusă viaţa

upă ce doi tineri se hotărau să se căsătorească şi primeau acordul părinţilor, se trecea la organizarea nunţii. Se începea cu cerutul fetei, care era făcut de mire însoţit de părinţi şi două trei rude. În acest moment se stabilea zestrea şi cine vor fi naşi. Chemarea la nuntă se făcea cu o săptămână înainte de aceasta. Cei doi tineri îşi rugau prietenii să le fie chemători. Aceştia erau cei care invitau oamenii la nuntă. Feciorul care era rugat să devină chemător trebuia să-şi facă un „palţău” (steag de nuntă). Acesta era realizat de către fata cu care feciorul era în vorbă. Palţăul era un băţ pe care se prindeau şterguri ornamentate, batiste frumos brodate, panglici colorate, zgărzi, plante verzi dintre care nu lipsea busuiocul. Până pe la mijlocul secolului trecut miri se îmbrăcau în costumul tradiţional. La începutul secolului XX o piesă de port nelipsită din ceremonialul nunţii era guba miţoasă cu mâneci mai lungi. Aceasta era un accesoriu obligatoriu pentru miri, indiferent de anotimp. De asemenea, naşii erau cei care au fost naşii părinţilor mirilor sau urmaşii acestora. Nunta propriu-zisă avea loc duminica. Niciodată nu se alegea altă zi pentru nuntă. După ce se termina liturghia, cele două alaiuri, cel al mirelui şi al miresei, se întâlneau în faţa bisericii. Aici cei doi tineri aveau voie să se sărute în timp

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

ce feciorii chemători, fluturând palţauăle, se aşezau de o parte şi alta a uşii bisericii şi strigau: „Ia-ţi mireasă ziua bună de la soare de la lună, de la maică-ta ce bună, de la fraţi de la surori, de la grădina cu flori” [Informator: Onisin Anuca]. Se intra în biserică unde preotul oficia cununia religioasă. Între timp, feciorii cu palţauă nu permit nimănui să iasă din biserică înaintea mirilor. După terminarea ceremoniei, întregul alai mergea acasă la mireasă. Aici erau întâmpinaţi de părinţii fetei în curte unde era aşezată o masă aranjată frumos, iar pe masă se afla un blid cu grâu şi un vas cu agheazmă care servea la realizarea unor gesturi ritualice cu rădăcini în trecutul îndepărtat. Între acestea se număra înconjuratul mesei de trei ori timp în care fetele, prietene ale miresei, aruncau peste miri şi alai boabe de grâu şi îi udau cu apă sfinţită în timp ce feciorii strigau: „ţâpaţi grâu nu ţâpaţi pleavă, că îi mirele de treabă, ţâpaţi grâu nu ţâpaţi ovăz că-i mirele frumos”. Când blidul se golea, cel mai voinic dintre feciori, prieten al mirelui, îl arunca peste casă [Informator: Onisin Anuca]. La casa miresei se stătea până se însera, la petrecere participând tinerii necăsătoriţi. Seara petrecerea se muta la casa mirelui, iar aici participau doar cei căsătoriţi. Înainte de a pleca de la casa miresei, cei doi starosti se „înfruntau”. În cadrul nunţilor tradiţionale, starostele avea un rol deosebit de important, el fiind dirijorul tuturor evenimentelor şi de aceea era ales cu grijă, iar în timpul ceremoniilor era aşezat la loc de cinste.

Mare oaste o adunat Patruzeci de călăraşi Cu cai de se sparg de graşi Ca întorcându-să mai lin Să fie suta deplin Noi prin codri am umblat Prin păduri am intrat O floricică am căutat Şi aicea am aflat Văzând că nu-nfloreşte Nu rodeşte Ci mai mult se ofileşte Noi ne-am gândit s-o luăm Şi la mire să o dăm Şi intrând în acest sat Am dat peste un pod stricat Eşi o babă zbârcită Pe seama noastră gătită Şi ne spusă să nu ne pasă Să intrăm din casă în casă Până în acest loc Unde a fost al nostru noroc Aicea vedem multe fete Zlobind pe sub perete Cu gurile fripte de sete Oameni bătrâni Din tindă ieşind Cu gurile căscate Cu măciuci ferecate Nu ni-i frică de cei / cu măciuci ferecate Ci de cei cu gurile căscate Că ne-or bea răchiile toate Dar n-am venit cu gând rău Să ferească Dumnezău Ci sfârşitul bun este

Starostele miresei: - Cinstite, staroste de loc Dumnezeu să-ţi dea noroc Să-ţi iasă păru pân clop Şi gacile prin nădragi Tăt cu pumnii să le bagi Ce umblaţi şi căutaţi? Starostele mirelui: - Ce umblăm şi căutăm La nime samă nu dăm Căci tânărul nostru împărat De dimineaţă s-o sculat Faţa albă o spălat Straie noi o îmbrăcat Din trâmbiţă o sunat

Precum aţi prins de veste Deci floricica o s-o luăm Şi la mire o s-o dăm Să trăiască-n iubire La mulţi ani cu fericire Deci poftiţi de beţi Că-i rachiu de la Piteşti Când bei te înveseleşti Nu ca la dumneavoastă Zeamă de prune proastă Când bei mult te arde la gură Faci burta tobă Şi stai cu greieri de vorbă Starostele miresei: Cinstite staroste de loc Nu ne lua cu cuvântul Precum ia pulberea vântul Căci să ştii că de nimic Ce ne spui nu ne e frică Căci mireasa nu o dăm Până un rachiu nu bem. [Informator: Onisin Anuca] La început, în locul miresei, se obişnuia a fi adusă o bătrână îmbrăcată de mireasă. După ce alaiul ajungea la casa mirelui, erau primiţi de părinţii acestuia. După ce se aşezau la masă începea dansul miresei. Fiecare dansa mireasa o dată şi atunci se puneau bani. După ce se dansa mireasa cei necăsătoriţi plecau acasă şi rămâneau doar cei căsătoriţi. În rest nu se aduceau daruri aşa cum se obişnuieşte acum. „Nici mâncare nu se făcea atâta ca acum. Şi încă fiecare familie venea la nuntă cu un colac şi când se aducea mâncarea acela era folosit în loc de pâine” [Informator: Onisin Anuca]. La masă fiecare avea locul său. În faţă erau aşezaţi mirii cu naşii, urmau „fărtaţii” şi apoi rudele în ordinea gradului. Nunta tradiţională în comuna Groşi era mult mai complexă, noi oprindu-ne în prezentarea de faţă doar asupra celor mai importante momente aşa cum ne-au fost relatate de către bătrânii satului. La nunţile de azi se mai păstrează foarte puţine lucruri din nunta tradiţională. Mirii nu mai îmbracă costumul tradiţional, numărul naşilor a crescut la trei-patru perechi, la masă nu se mai păstrează aranjarea nuntaşilor după gradul de rudenie, felurile de mâncare sunt foarte multe şi cadourile la fel.

Chemători de la Preluca Veche (foto: Emanuel Luca) numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

77 Înmormântarea

oartea era procesul invers al naşterii, trecerea din starea fiinţei materiale în cea a fiinţei spirituale. O dată cu apariţia primelor semne de bătrâneţe, oamenii dădeau şi dau o atenţie deosebită laturii spirituale a vieţii ca pregătire pentru marea trecere în lumea unde toţi vor fi la fel. De aceea, atunci când un membru al colectivităţii murea, se acorda o atenţie deosebită pregătirilor pentru ca sufletul celui plecat să nu aibă nici o oprelişte în a intra în noua lume. Dacă moartea era aşteptată, în sensul că omul era bolnav, la căpătâiul lui era chemat preotul pentru spovedanie şi împărtăşanie. În cazul în care agonia se prelungea, preotul era rugat să facă maslu. În cazul în care moartea nu survenea pe nepregătite, cel care era pe moarte încerca să se împace cu toţi cei cu care era certat. Oricât de mare ar fi fost duşmănia, cel care rămânea accepta împăcarea, pentru că altfel ar fi avut de suferit nu numai sufletul mortului ci şi comunitatea, în cazul în care cel plecat ar fi încercat să se răzbune. Orice familie care avea oameni bolnavi

CHIOREANA

sau foarte bătrâni avea în casă o lumânare de ceară pentru a o aprinde în momentul în care sufletul se desparte de trup. După deces, trupul mortului era spălat şi apoi îmbrăcat cu hainele cele mai bune. În mâinile aşezate pe piept ca şi cum s-ar ruga se punea o lumânare: „ca să aibă lumină” şi un colac: „ca să aibă de merinde”. [Informator: Cîmpan Cristina] Se mai punea şi un ban pentru a-şi plăti cele vămile până a ajunge la judecată. Numărul vămilor diferă în funcţie de zonă dar uneori şi de sat. Pentru sătenii din Fersig acestea sunt în număr de 12. După decesul unui membru al familiei, în semn de doliu, bărbaţii umblau cu capul descoperit, iar femeile cu părul despletit. Mortul se îngroapă după trei zile, în acest timp în fiecare seară el este privegheat de vecini, prieteni, rude. Tot trei zile durează şi săpatul gropii, care se făcea de către rude sau prieteni, şi trebuia terminată cu puţin înainte de ceremonia propriu-zisă de înmormântare. [Informator: Cîmpan Cristina] Slujba de înmormântare se oficia de către preot. Pe drumul spre cimitir se făceau popasuri, minimum 3 şi maximum 12, popasuri unde se citesc evangheliile, căci fără acestea sufletul nu poate trece de vămi. Vămile sunt locuri păzite

de îngerii căzuţi şi care au evidenţa faptelor rele ale celui decedat. Îngerul păzitor al mortului are însă cartea cu faptele sale bune. În cazul în care faptele bune cântăresc mai mult, atunci sufletul este lăsat să treacă. Banii puşi în sicriu pentru trecerea vămilor nu au nici o valoare, sunt doar o încercare a oamenilor de a plasa acţiuni din această viaţă şi în lumea cealaltă. În timpul slujbei de înmormântare se dau participanţilor coci mici. Colacii mari sunt daţi la masa de pomană. Aceasta are loc imediat după terminarea ceremoniei de înmormântare. Toţi participanţii se întorceau la casa mortului unde se dădea o masă. „Mai demult nu se făcea atâta mâncare ca acum. Se dădea doar mâncare de mazăre, de post dacă era post şi de dulce dacă nu era post”. [Informator: Cîmpan Cristina] În trecut, după decesul unui om se făceau pomeni la trei zile, la patruzeci de zile şi la un an. După aceasta doar când dorea familia sau în anumite zile ale anului când se pomenesc morţii. Ceea ce este de remarcat în legătură cu obiceiurile de înmormântare, că faţă de cele de la naştere şi de la nuntă care în mare parte au fost abandonate, cele legate de înmormântare se mai păstrează şi azi.

Bibliografie selectivă: *** Chiş Şter Ioan, 1983 Graiul, Etnografia şi Folclorul zonei Chioar, Baia Mare Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare. Bănăţeanu, Tancred, 1969, Arta populară din nordul Transilvaniei, Baia Mare, Editura Casa Creaţiei Populare. Butură, Valer, 1978, Etnografia poporului român, Cluj Napoca, Editura Dacia. Ciocan, Janeta, 2006, Portul popular din Ţara Chioarului, Baia Mare, Editura Ethnologica Ciocan, Janeta/ Ursu, Traian/ Ioan, Puşcas 2008, Monografia satului Fersig, Baia Mare, Editura Proema. Marchiş, Ioan, 2011, Simbolica artelor non-verbale aplicaţii hermeneutice -, Baia Mare,Editura Ethnologica. Şainelic, Sabin/ Şainelic, Maria, 1986, Zona etnografică Chioar, Bucureşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti. Vlăduţiu, Ioan, 1973, Etnografia românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

numărul

/ septembrie 2012

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Alexa Gavril Bâle

Semnele Sfârşitului Lumii Pe vremuri, oamenii vedeau în anul 2000 ca fiind anul în care lumea aceasta se va sfârşi. Bătrânii se bucurau că nu vor apuca acel an, care atunci părea îndepărtat. Spuneau când vedeau că ceva, un om, o faptă a cuiva ori mersul vecinii iese din rânduirile străvechi: „ştie Dumnezeu ce-om ajunge, nu că vine vremea aceea...” Se mai spune că, dacă oamenii or fi buni, timpurile s-or mai lungi, dacă nu, şi vor fi răi, vor persista în păcate, atunci anii s-or scurta şi va veni prăpădul de vor merge viii la mormintele morţilor şi-i vor sâli să iasă afară să intre viii ce nu vor putea răbda necazurile. Mai ziceau că de fapt nimeni nu ştie sfârşitul, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl, dar că vor fi semne prevestitoare, semne care s-au transmis din generaţie în generaţie, deopotrivă înfricoşând şi dând speranţă. În ultimi ani, setea de senzaţional şi goana după profit a mediilor de informare în masă au Şi marhăle şi-au schimbat obdicieiurile: mai demult împroşcau caii. Nu puteai trece pe dinapoia calului, decât cu mare grijă că te lovea una - două. De vaci nu se pe auzea să împroaşte. Da’ acum împroaşcă vacile. Una două te lovesc, mai ales când le mulgi, da’ şi când treci pă dinapoia lor. Diboliţele împroşcau mai demult şi nu stăteau la muls, mai ales la cine nu cunoaşte. Amu-s puţini diboli. Caii nu împroaşcă, poţi şi să-i mulji amu, că nu mai dau după tine. Poate de ce-s cai mai mari, mai grei, şi mai moi, mai demult caii erau mici şi aspri. Şi animalele sălbatice şi-o schimbat obdiceiurile. Pă vremuri nu să aproptie de sate, de casele oamenilor. Amu vulpea vine înaintea căsii şi ziua şi-ţi ia găina, iară căprioarele nu se mai tem de oameni. Vin şi între căsi. S-o învăţat cu zgomotele, cu lumea, atâtea maşini ce umblă, pă câmp tractoare, cositori, utilaje care fac larmă. Să învaţă caprioarele, iepurii cu ele şi nu mai fug de oameni. Bătrânii ziceau că atuncea or veni vremurile de pe urmă când şi-or schimba animalele şi sălbăticiunile obdiceurile.

numărul

/ septembrie 2012

avansat tot felul de teorii ale sfârşitului lumii. Nu trece an fără ca unu, doi asteroizi ori vreo cometă să nu se îndrepte periculos de aproape de Pământ, nu trece an fără vreo boală, vreo pandemie care ne-ar putea omorî pe marea majoritate a pământenilor (boala vacii nebune, gripe aviare şi porcine, viruşi ucigaşi, germeni agresivi în tuberculi de lalele, pe castraveţi ori în apa de băut etc). Mai adăugăm găurile negre provocate experimental, manipulările genetice scăpate de sub control, topirea calotei glaciare, cutremure devastatoare, poluanţi cumpliţi, penuria de alimente şi apă, şi câte şi mai câte. Pe internet sunt câteva milioane de pagini ce tratează acest subiect, fără a spune mult mai multe decât tradiţia populară transmisă din generaţie în generaţie în satele noastre. Redăm mai jos câteva din “semnele” pe care le ştiu oamenii din satele chiorene...

Şfârşitu a-ncepe cu o foamete mare. N-a ploua trii ai. Săcită mare a hi. S-a auzi aici de foc, dincolo de ape mari, mai încolo de boli şi războaie. Necazuri mari or hi, iar domniile or hi de un ceas. S-or schimba domnii des, da’ poporu tăt mai rău a duce-o că domnii nu-ţi bagă-n sac, în sac numai Tatăl cel Sfânt îţi bagă dacă te rogi. Aşa a hi atuncea. Şi răutatea mare a hi între oameni de n-or putea să să vadă unu cu altu şi tăte rânduielile cele din vechime s-or strâca. Când nu s-or auzi prin sate mugete, necazuri şi zbierete de oi sămn că lumea e în mare schimbare şi că s-or întoarece vremurile a rău, a sărăcie şi necaz, că n-a hi cu ce trăi. Când oamenii or fi răi şi nu s-or mai putea vedea unu cu altu, când or fi mincinoşi, înşelători şi vicleni, atunci vremurile din urmă or fi aproape. Când nu s-or înţelege tată cu fecior, mamă cu fată, să ştiţi că Dumnezeu nu a mai

răbda multă vreme lumea. Va veni potopu şi mulţi or muri şi or fi atât de răi oamenii pe pământ de când s-or ţuca şi or plânge de bucurie. Mai demult trăia câte două trii rânduri de oameni într-o căsucă mică şi nu se împungeau. Aveau oamenii prunci mulţi şi tăţi creşteau sănătoşi şi avea Dumnezeu grijă de ei. Zice-se că atunci când se naşte un prunc Tatăl Ceresc îi rânduieşte lingură şi blid. Vremurile din urmă, zice Chişoaie din Şişeşti, or hi vremurile curvoilor şi a tălharilor. Curvele or fi lăudate, iară femeile cinstite ocărâte. Când bătrâneţea nu va fi cinstită de cei tineri, când copiii nu vor asculta de părinţi, când mamele nu-şi vor îngriji copiii ori îi vor lăpăda din pântece atunci mânia lui Dumnezeu va fi mare. Când fiul îşi va ucide tatăl, când a trăi fecioru cu mama şi fata cu tatăl va veni potopul cel de foc să curăţească lumea. Să zice că cei care se feresc de copii şi femeile care-i lapădă fac greu păcat, păcat ce-l supără rău pe Domnul. La Judecata de Apoi pe toţi aceştia i-a pune în faţa tablourilor cu chipurile celor pe care ar fi trebuit să-i nască şi n-au vrut ci

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

79 i-au omorât. Nici animalele, nici sălbăticiunile celor mai rele nu-şi omoară puii. Când oamenii or umbla de colo până colo, din ţară în ţară, căutând să le fie mai bine şi mai bine, când or fi nemulţumiţi cu ce le dă Dumnezeu, când s-or tăt plânge şi or vrea mai mult, îi iară un semn că şfârşitul se apropie. Şfârşitul şfârşitului să ştiţi că-i aproape când nu s-or mai ruga oamenii, când n-or mai merge la biserică ori dacă or merge, nu şi-or mai afla liniştea.

CHIOREANA

Pă la sfârşit, zice Irinuca Ursului, tătă lumea a fi băgată-n drode şi or fi lompaşă pă stâlpi, pă marginea drumului, iară or sta în căsă una păstă alta cum îs codomanţele la găini. În vremurile de apoi n-or mai fi cărări, nici la hotar, nici între oameni. A veni vremea, ţi-or lua bou din bătătură şi ţi l-or tăie şi tu nu-i mânca din el şi-i mere la capătu pământului tău şi-i zice că nu-i al tău. Oamenii n-or mai avea vreme de stat în poveşti şi or fi tăt într-o fugă şi nelinişte or fi zilele lor. N-a fi hodină nici în sărbătoari şi-n lucru n-a fi spor.

Şi animalul când se culcă, boul, vaca, oaia face cruce cu piciorul dinainte pe pământ, numa omu uită a se ruga, uită să facă o sfântă cruce când mânâncă, când începe un lucru ori când se culcă. S-o răcit credinţa până şi la popti, or ajuns poptii ca cei de vejii, uscaţi la suflet; bine se zice că mai demult era paharul sfânt din aur şi poptii-s din lut.

ătrânii ziceau că la sfârşitul lumii a fi mai scumpă tărîţa ca fărina şi sămătişa ca groştioru. Când s-or aproptie vremurile de apoi, ziceau oamenii de demult că n-or mai fi cărări nici la hotar, nici între oameni. Pă la sfârşitul lumii nu s-a cunoaşte vara din iarnă şi iarna din vară. Zâlele s-or scurta în vremurile din urmă, şi a trece anu ca luna, luna ca săptămâna, săptămâna ca ziua, ziua ca ceasu, ceasu ca şi clipa. Pă la sfârşitul lumii, bărbaţii s-or îmbrăca ca şi femeile, iară femeile ca şi barbaţii. Către sfârşitul lumii oamenii or fugi de cruce şi n-or mai ţine icoane pă păreţi în case. Pământu tăt a fi legat cu droduri la sfârşitul lumii şi oamenii or sta în casă ca şi comitaşul găinilor, case una păstă alta. Era un nebun la noi în Bontăieni, pă aici umbla şi zice că la sfârşitul lumii s-a ara cu un cal roşu. Nici pomenială de tractoare pă aceie vreme. Umbla încins cu o aţă din cânepă şi în spate cu o puşcă făcută dintr-un lemn

numărul

/ septembrie 2012

Zic bătrânii ca va veni vremea că a fi mâncare bugătă, că belşugul a urca pînă-n vârfu munţilor, de îi tăt mânca şi nu ti-i hrăni şi mâncarea n-a ave gust, n-a ave nici gust nici saţ.

n miner bătrân din Baia Sprie zice că atuncea a fi sfârşitul lumii când s-a mândri lumea cu ce a trebui să-i fie ruşine. Mama ne spunea că aproape de sfârşitul lumii or fi neajunsuri, mari neajunsuri între oameni. Când eram prunci stăteam la oi pe imaş la Şindreşti şi era o babă bătrână care cite-n cărţi, în tăt felu de cărţi şi ne-o spus că or fi semne ale sfârşitului cum că oamenii or

face, or tăt face case şi n-or sta în ele, pruncii or fi fără de seamă de neascultători şi nu şi-or respecta părinţii. La sfârşitul lumii a fi război între oameni şi nu s-or înţelege între ei oameni de acelaş neam, neamuri între ele, părinţii cu copiii, fraţii între ei, acela a fi „războiu dintre noi”.

ai demult să rugau oamenii ca să-i ferească Bunul Dumnezeu de limbă păgână, de om cu zilele-n mână şi de moarte groaznică şi înainte de vreme, de lăcuste şi de ciumă. La vremea de apoi, care-i aproape, n-or fi lăcustele şi ciuma răul cel mare, ci oamenii care nu să tem de Dumnezeu şi nu le-a fi milă de noi. Or fi oamenii aceia din alte neamuri, ori din neam cu noi, numa că or fi mai răi ca străinii. Stăteau mai demult bătrânii de vorbă. Bunicu zice că la sfârşitul lumii războaiele s-or muta dintr-un popor între oamenii de un neam, în familii. Neamurile nu s-or putea vide laolaltă şi s-or sfădi şi n-a fi înţelegere deloc. Aproape de sfârşitul lumii astăia, răutatea a fi mare-n oameni şi în loc să se-ntoarcă, inima lor s-a învârtoşa şi or înainta în răutate, din răutate-n răutate or mere până ce răutatea i-a omorî. Omul viclean îi om rău, depărtat de Dumnezeu, care slujeşte la dracu. La sfârşitul lumii tăţi oamenii or hi vicleni, s-or aproptie de tine râzând cu buzele, dar în mâna de la spate or ave cuţite cu care râzând te-or omorî. Faţa omului la vremurile de pe urmă nu a hi ca inima. Pe faţă îi vede bunăvoinţă şi prietenie da în inimă a hi răutate şi vicleşug.

omnii lumii or hi răi cu oamenii şi poptii la fel. Răi şi vicleni şi nu s-or gândi la popor numa la ii s-or gândi ş-or face lor să le hie bine. De poporu de rând nu s-or griji. Când s-or aproptie vremurile din urmă, oamenii nu şi-or mai ţine cuvântu dat. Or minţi pe faţă că or sluji de dracu, care-i tatăl minciunii după cum scrie-n cărţile sfinte. n

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA prof.

Emilia Lupşa

“Ca să te faci domn, trebuie voinţă, multă voinţă!”

n urmă cu doi-trei ani, când, într-o zi toridă de vară, mă întorceam de la strânsul fânului, foarte obosită, am întâlnit un nepot care se ducea la pescuit. Am încercat o glumă, cerându-i un sfat despre cum aş putea să mă fac şi eu „doamnă”, văzându-l pe el odihnit, plecând să se relaxeze. I-am spus că am făcut 18 ani de şcoală, dar tot cu furca, grebla şi sapa îmi petrec vara, nu reuşesc să mă fac „doamnă”, adică să am timp liber. El mi-a răspuns, foarte „serios şi înţelept”, desigur, tot glumind: „Ca să te faci domn, trebuie voinţă, multă voinţă!”- adică să laşi totul deoparte şi să nu te implici. Am râs amândoi, dar în urmă cu puţin timp am înţeles ce mare adevăr a rostit, atunci când cuvântul „domn” este bine înţeles, când el însumează erudiţie, eleganţă, altruism, patriotism, demnitate etc.

Curioasă din fire, am cercetat manuscrisul memoriilor unui frate al bunicii mele paterne. Este nu numai autobiografia domniei sale, ci o radiografie a satului românesc de la începutul secolului al XX-lea şi, deopotrivă, un roman de dragoste. Satul nu este altul decât Copalnic Mănăştur, iar personajul este doctor Alexandru Micle. Domnia sa n-a visat niciodată că rândurile scrise îi vor fi citite cândva, şi-a rememorat viaţa în ultimii ani, petrecuţi în Germania, pentru a-şi alina astfel dorul de ţară şi, mai ales, pentru a-şi ostoi durerea pentru pierderea marii şi unicii sale iubiri, soţia sa Lucia.Lectura unui fragment doar, este lămuritoare pentru a înţelege titlul de mai sus, voinţa şi perseverenţa cu care Şandoru’ Petrii Coşului a dorit să-şi depăşească condiţia, să se facă DOMN.

Memoriile doctorului Alexandru Micle În ianuarie 1920, soseşte la şcoala noastră Revizorul şef judeţean, în inspecţie. Intră în clasă deodată cu directorul, ceea ce înseamnă că a venit inopinat. Se uită prin clasă şi este foarte mulţumit de ordinea şi curăţenia clasei şi a elevilor. Directorul mă scoate afară din bancă, la harta României şi Revizorul îmi pune câteva întrebări la care am dat răspunsurile corespunzătoare, de care s-a declarat satisfăcut. Pe urmă mă trimite la tablă să rezolv o problemă matematică destul de încurcată, pe care, de asemenea, am rezolvat-o mai repede decât credea Revizorul. Mă întreabă la istorie, la care am răspuns mulţumitor, cum mi-a făcut impresia. Pe urmă mă întreabă de ce m-am înscris în clasa a şasea primară, de ce n-am mers la liceu sau la şcoala normală, aşa am pierdut un an degeaba. I-am răspuns că aş fi mers, dacă ar fi fost după mine, dar noi nu suntem oameni bogaţi şi suntem în viaţă opt fraţi din doisprezece şi tata nu vrea să-şi vândă vaca de la jug sau un jugăr de pământ şi aşa, în speranţa unor vremi mai bune, ca să nu pierd contactul cu cartea, m-am înscris pe clasa a şasea şi sunt singurul în această clasă. Zice Revizorul, ca să-i spun

numărul

/ septembrie 2012

tatei, că statul acordă burse copiilor buni şi săraci şi să-l mai conving până la vară, va vorbi cu el şi D-l Director. Cu acestea, m-a trimis la loc şi el a mai scris ceva la masa de birou şi au ieşit amândoi din clasă, dându-ne directorul ½ oră repaus. Întrucât afară era frig, copiii au rămas în clasă şi s-au adunat în jurul meu. Între cei prezenţi, era Lucica Dragomir, cu cele două prietene şi colege, Marieta Anca şi Eleonora Mihalca. Pentru prima dată Lucica s-a apropiat în grup mai aproape de mine. Marieta zice: - Alexandre, am prins cu urechea afară că Revizorul te-a lăudat şi Dl. Bărbos a confirmat foarte convingător. I-am răspuns, glumind, că eu n-am nevoie de laude, ci de ajutor, pe care-l aştept de la bunul Dumnezeu. Lucica, cu oarecare sfiiciune, mi se adresează mie (pentru prima oară o adresare directă): - Dacă crezi în Dumnezeu, vei reuşi! Eu îi răspund că dacă n-aş crede şi spera în Dumnezeu, şi numai în El, nu mă înscriam pe clasa a şasea fără nici un rost, dar cred şi sper că, totuşi, nu am pierdut vremea degeaba în acest an. Eleonora zice:

- Cine-i curajos, învinge! - Eu am zis, în glumă, AMIN! În acea seară, la cină, fiind de faţă toată familia, eu le-am povestit ce s-a petrecut la şcoală în ziua aceea, cu inspecţia Revizorului Şef şi întrebarea Revizorului că de ce m-am înscris eu pe clasa a şasea la şcoala primară, în loc să fi mers la liceu sau la şcoala normală, cu cele cinci clase primare, că aşa am pierdut degeaba un an şcolar. Le-am spus şi ce am răspuns eu la acea întrebare, după care Revizorul mi-a răspuns că Statul are nevoie de cât mai mulţi oameni cu carte de la ţară şi celor buni la învăţătură şi săraci le acordă burse de stat şi că, şi eu, voi obţine, cu siguranţă. Mi-a mai spus Revizorul, ca să te lămurească pe D-ta, tată, în această privinţă, va sta de vorbă cu D-ta şi Dl Director Bărbos. După această informaţie a mea, tata a răspuns: - Deocamdată să termini cu bine clasa a şasea, că până în septemvrie mai este vreme destulă şi vom vedea. Acest răspuns al tatei n-a fost prea încurajator. A sosit sfârşitul anului şcolar 1919/20, cu sebarea obişnuită şi cu program, la care am contribuit şi eu cu un monolog. S-au distri-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

81 buit premiile celor evidenţiaţi la învăţătură, care constau din cărţi literare şi menţiuni. Printre mai mulţi premianţi, au fost şi Lucia şi prietenele ei, Marieta şi Eleonora. Eu am primit Premiul I-iu cu menţiune specială scrisă. Cu această ocazie, directorul şcoalei a ţinut o cuvântare, adresându-se în special elevilor din clasele 4-6, care în anul şcolar viitor se vor îndrepta spre alte şcoli superioare, îndemnându-i să facă în continuare progrese la învăţătură, aducând în felul acesta o faimă bună şi pentru şcoala noastră şi satul lor. Zice în cuvântare, mai departe, că acest an şcolar a fost primul în România Mare, pentru noi ardelenii, desfăşurat în condiţii normale, fapt pentru care el este foarte mulţumit de acest rezultat frumos, dovadă-multele premii distribuite pentru elevii buni şi sârguincioşi. M-a amintit, în mod special, pe mine, care am fost singurul elev ce am obţinut premiul I pe şcoală, datorită rezultatului foarte bun obţinut la toate materiile, fiind clasificat la toate cu nota maximă: pur Eminent, fiind primul caz în activitatea lui de până acum. Îmi urează în continuare să obţin aceleaşi rezultate la şcolile ce le voi urma în viitor. I se adresează în câteva fraze personal tatei, spunându-i că poate fi fericit că fiul său cel mai mic, al doisprezecelea, este primul premiant cu premiul I pe şcoală în această comună şi este un bun exemplu şi îndemn pentru elevii viitori.

upă această cuvântare, tata era cu ochii scăldaţi în lacrimi de bucurie şi emoţie, că directorul şcolii i s-a adresat lui personal. Noi, elevii premianţi, ne-am dat mâna, ne-am felicitat reciproc, urându-ne în continuare succes. Cu această ocazie, am dat mâna pentru prima oară cu (adorata mea) Lucica, i-am strâns uşor mâna cu mare emoţie, ceea ce se vedea – cred – şi pe faţa mea. I-aş fi sărutat cu sfinţenie mâna, dar m-am reţinut ca să nu mă demasc, în special faţă de prietenele sale Marieta şi Eleonora. La ieşirea din clasă, m-am prezentat la Dl director Bărbos Valeriu şi, cu lacrimi în ochi, i-am mulţumit pentru

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

grija lui părintească în decursul anului şcolar, exprimându-mi totodată şi regretul că mă despart de Şcoală şi de D-sa, promiţându-i că voi păstra o vie recunoştinţă faţă de D-sa şi de şcoala din Copalnic Mănăştur. La despărţire, directorul, cu ochii în lacrimi, m-a sărutat pe ambii obraji şi mi-a urat succes în viaţă. Tata, la fel, i-a mulţumit directorului pentru multa sa atenţie faţă de mine, cu care ocazie directorul a stăruit să-mi dea tot ajutorul posibil să pot continua, zicând că restul va face bunul Dumnezeu. Acest sfat dat tatei mi-a căzut aşa de bine, că-mi venea să-l sărut. Acea zi de sfârşit de an era 29 iunie 1920, sărbătoare bisericească, Sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ziua onomastică a tatei. Până acasă, nu departe de şcoală, ochii tatei se uscaseră deja de lacrimile de bucurie de la serbare, dar ochii mei abia deacuma vor lăcrima. I-am spus tatei, la masă, că de ziua numelui său, eu i-am făcut acest dar, ca primul premiant al şcoalei, pentru care el a lăcrimat de fericire, să nu uite acest lucru. El, tata, m-a felicitat şi m-a sărutat, lucru nu prea obişnuit la el.

unile următoare, iulie şi august, pentru mine au fost un adevărat chin sufletesc, mă găseam în starea de speranţă şi teama eşecului încercărilor mele. Mă rugam lui Dumnezeu în gând, în tot momentul, să-mi ajute, că nu vedeam alt ajutor în aceste împrejurări, decât o minune, iar minuni numai singur Dumnezeu poate face. Eu am crezut din fragedă copilărie în Destin, care în ultima analiză este tot voia şi puterea lui Dumnezeu. Tata avea şi el principiile lui după care se ghida în viaţă, în special în economie: să nu te întinzi mai mult decât îţi ajunge pătura, pe care-l repeta destul de des în discuţiile familiale. Avea o adevărată oroare de datorii şi împrumuturi la bănci. Eu nu-mi aduc aminte ca tata să fi fost dator la cineva, dar el ştiu că dădea de multe ori pe la unii vecini împrumut, bani puţini şi pe termen scurt. El, pe lângă mica gospodărie ce o avea, mai făcea comerţ cu vite, în special vaci de soi, pentru lapte şi jug. Mergea la târ-

Dr. Alexandru Micle - date biografice Al doisprezecelea copil al unei familii de ţărani, Alexandru Micle s-a născut la 11 martie 1907, în Copalnic Mănăştur; A absolvit şase clase primare la Şcoala din Copalnic Mănăştur, cu calificative maxime, a urmat doi ani la Liceul din Năsăud şi apoi doi la Satu Mare şi şi-a luat Bacalaureatul în anul 1929; În anul 1932 a absolvit Facultatea de Drept din Cluj, cu licenţă; În 1934 a devenit Doctor în drept; A profesat din anul 1934, timp de 23 de ani ca avocat, având cabinet de avocatură în Baia Mare; S-a logodit în anul 1932, iar în anul 1934 s-a căsătorit cu marea sa dragoste, Lucia, cu care a avut trei copii (doar doi au supravieţuit); A devenit membru PNŢ în anul 1930, deţinând şi funcţia de vicepreşedinte al PNŢ-Maniu, în regiunea Satu Mare; A iniţiat şi desfăşurat, mai ales după anul 1940, numeroase activităţi culturale ce vizau păstrarea identităţii naţionale a românilor; A trecut, începând din 1946, prin mai toate puşcăriile comuniste: Gherla, Aiud, Canalul Dunărea - Marea Neagră, fiind eliberat în 1954; A supravieţuit până la vârsta pensionării din munci ocazionale, necalificate, reuşind cu mari eforturi să obţină o pensie mult după cei de vârsta lui; În 1981 a părăsit ţara, stabilindu-se în Germania, unde şi-a scris memoriile; S-a întors în ţară în ianuarie 1990, fericit să vadă România liberă şi pe fiul său deputat în Parlamentul României; A trecut în nefiinţă în anul 1992, nemulţumit de ritmul schimbărilor din ţară şi de felul în care au fost priviţi cei care au suferit sub regimul comunist.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

guri de ţară în localităţi îndepărtate, prin judeţele din jur, pe unde ştia el că există un anumit soi de vite şi erau mai ieftine decât la noi în regiune. Cumpăra câte o vacă sau două deodată, de regulă de soi, dar mai costelive, pe care le îngrijea bine câteva săptămâni, până le pune bine în carne şi pe urmă le vindea la noi în târg cu preţ bun. Erau la noi în sat vreo trei ţărani care făceau astfel de comerţ de vite şi mergeau împreună şi se ajutau reciproc, fiecare cunoştea localităţile cu târguri mai bune pe distanţe de sute de kilometri de sat. Mergeau pe jos, că pe vremea aceea, înaintea şi în timpul primului război mondial, nu existau mijloace de circulaţie în comun, ca autobuze sau camioane de vite, nici liniile de cale ferată nu existau în toate direcţiile. Traversau, de regulă, munţii pentru a scurta drumul spre târguri, de multe ori mergeau în aceeaşi tură la 2-3 târguri de unde făceau cumpărături de vite.

u timpul, au făcut cunoştinţă cu familii de ţărani români sau slovaci în fiecare direcţie, sau aveau chiar prieteni din armată, pe unde poposeau noaptea. Pentru acest scop, fiecare ducea cu el 2-3 litri de ţuică pentru a se ospăta cu gazdele. Aceste călătorii pe târguri durau, de regulă, câte una sau două săptămâni. Acest fel de comerţ ocazional se repeta cam de 3-4 ori pe sezon, în fiecare an şi, de regulă, şi în funcţie de economia din regiunea respectivului târg. În anii secetoşi pe acolo, din cauza crizei de cereale şi nutreţ, oamenii îşi mai vindeau din vite şi preţurile erau mult scăzute şi, astfel, comerţul devenea mai rentabil. Tata a practicat acest comerţ de vite, mai ales după ce copiii au fost mai mari şi puteau conduce acasă gospodăria, împreună cu mama. În felul acesta de gospodărie combinată şi chibzuită, casa noastră nu era niciodată lipsită de banii necesari pentru a face faţă unei vieţi ţărăneşti bine organizată. Ştiind eu această situaţie, odată, în acest

numărul

/ septembrie 2012

Elevul Alexandru Micle (1925) (colecţia dr. Puşa Cândea) timp de criză al meu, cu mersul la liceu, i-am spus tatei că el, la un târg bun cu vite, poate câştiga atâta cât să mă întreţină la şcoală un an întreg, pe lângă bursă. La această remarcă a mea, tata zice: - Venitul de la aceste târguri nu-i un venit sigur pe care te poţi baza. Ce se va întâmpla dacă eu mă îmbolnăvesc, sau mor, atunci ce te faci dacă tu n-ai apucat să-ţi termini şcoala? Va trebui s-o întrerupi şi atunci tu nu vei fi nici ţăran gospodar şi nici domn adevărat, nu te gândeşti şi la aceasta, mai ales că eu încep a fi bătrân?

ata, ştiind că el nu are o avere mai mare, în special pământ mai mult, nu are o bază sigură de venit regulat pe care să poată conta, nu voia să rişte. La orice stăruinţă a mea sau sugestie, el avea imediat şi răspunsul unui ţăran chibzuit. Eu, în sinea mea, vedeam că tata în modul lui de judecată are dreptate, că nu voia să rişte, adică nu dădea pasărea din mână pentru cea de pe gard. El încă nu era în clar cu evoluţia vieţii noi în noua situaţie politică din România Mare, nu prea avea încre-

dere în ajutorul statului cu burse la toţi elevii buni şi săraci din întreaga ţară. Cu aceste preocupări şi gânduri, discuţii şi explicaţii, a trecut luna iulie 1920, se apropia începutul anului şcolar la 1 septembrie, iar părinţii colegilor şi prietenilor mei mai norocoşi, având avere mai mare, începeau să se pregătească de plecatul la şcolile de la oraş, respectiv, liceele sau şcolile normale. Le cumpărau haine corespunzătoare, în special uniforme şcolare, rechizite şcolare, le pregăteau trusoul cerut la internate, etc... La noi în casă nu văd nici o preocupare în acest sens. Observ pe biata mama care era tot mai supărată şi mă privea cu duioşie şi tristeţe în acelaşi timp, ea cunoştea hotărârea neînduplecată a tatei. În luna august, cam prin 20, apare o mică rază de speranţă; am primit vestea sosirii din America a fratelui mai mare, Ioan, care era plecat de şapte ani, din 1913, ştiam că el vine cu dolari, ca şi prima oară, în 1912, şi speram că el îl va îndupleca pe tata. În fine, a sosit, a adus un cufăr mare de placaj de lemn, învăscut în pânză metalică subţire şi ferecat în cercuri metalice, plin de tot felul de lucruri, aduse pentru toţi din familie: ghete, cămăşi, ciorapi, batiste, năframe frumoase pentru mama şi surori şi un val mare de pânză albă, fină pentru lenjerie de corp. Pentru mine a adus o pereche de ghete de culoare maro şi ciorapi şi batiste etc., eram deja echipat cu strictul necesar. Eu zburdam de fericire, din nou speranţe. A fost mare bucurie în sat, că au venit deodată încă doi ţărani plecaţi înainte de război. S-au trimis căruţe cu cai înaintea lor la gara din Baia Mare (26 km.). A doua zi după sosire, se face consiliu de familie, acuma integrat, cu fratele Ion, „americanul”, cum le spuneau oamenii din sat la cei veniţi. El cunoştea povestea mea cu mersul la liceu, precum şi hotărârea tatei de neînduplecat. În acest consiliu de familie, zice fratele Ion către tata: - Tată, după cum am auzit,

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

83 Alexandru este hotărât să meargă la liceu şi mai ales că învaţă aşa de bine, ar fi păcat să fie împiedicat de a-şi croi o altă soartă acuma în România Mare, iar dumneata zici că n-ai averea necesară să-l porţi la şcoli înalte, eu zic să punem toţi umărul să-l vedem pornit pe acest drum, că pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al nostru, al fraţilor, nu-l vom lăsa baltă. Acuma, în curând vor sosi acasă, demobilizaţi, Teofil şi Gheorghe din armată şi se vor căsători, eu la fel, şi toţi împreună vom putea ajuta pe unul singur, la nevoie, iar când va ajunge şi el în situaţie bună, după terminarea şcolilor, ne va restitui, încet. Eu am adus şi de data aceasta ceva bani, în dolari, şi-l voi ajuta acuma, la început. Tata ascultă cele spuse de Ion şi pe urmă zice: - Măi Ianoş! Tu ai plecat în lume a doua oară, ca să câştigi bani, să-ţi faci o stare mai bună decât am avut eu, care am avut 12 copii, din care mai trăiţi 8, tu trebuie să te însori, că ai rămas fecior bătrîn din cauza războiului, eşti trecut de 35 de ani, iar ceilalţi doi, Teofil şi Gheorghe, care vor fi demobilizaţi în curând, şi ei trebuie să se însoare, prin urmare, aveţi voi treburile şi interesele voastre, să vă vedeţi de ale voastre, că eu sunt tatăl vostru al tuturor şi aş face ce aş putea să-l ajut, dar cum i-am spus lui Alexandru, că şi de aş reuşi să-l ajut 3-4 ani, cu aceasta tot nu l-am făcut domn, iar mai departe nu-l voi mai putea ajuta, trăgând de la gura tuturor, dar dacă eu voi muri înainte de a termina el şcoala, ce va face? Nu va fi nici cal, nici măgar. Apoi, eu nu vreau ca voi, fraţii, să aveţi neînţelegeri cu viitoarele neveste că vă cheltuiţi banii cu fratele vostru, că veţi avea şi voi copiii voştri. Pe urmă, nu vreau ca voi, fraţii sau nevestele voastre viitoare să-i „scoată ochii” toată viaţa că voi „l-aţi făcut domn”. Această consfătuire familială a fost de fapt un dialog între tata şi fratele Ion, că noi, mama şi ceilalţi trei, inclusiv eu, am fost numai auditori. S-a făcut noapte târziu când „s-a ridicat şedinţa”, fără nici un rezultat pozitiv, am mers la culcare. După această şedinţă de familie, eu nu am dormit toată noaptea, eram chinuit de gânduri, de tristeţe, iar

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

speranţele se împuţinau văzând încăpăţânarea tatei. La 31 august, toţi copiii din sat, care erau destinaţi să facă şcolile superioare la oraş, pleacă, vărul meu primar, Augustin, în ziua respectivă vine la mine să-şi ia rămas bun, îi urez noroc şi succes, dar el pleacă supărat că n-am reuşit să plec şi eu cu el ca să învăţăm împreună, că el nu era un elev prea strălucit. Am rămas eu, singurul dintre toţi premianţii şcolii, eu, cu premiul I-iu, care n-am reuşit sămi urmez calea pe care o credeam predestinată.

oaptea, când nu puteam dormi, îmi amintesc de primăvara timpurie din 1917, când destinul mi-a scos în cale fiinţa aceea angelică, de 8 ani, cu ochi albaştri ca cerul senin şi cu părul bălai, care fără să ştie de existenţa mea, sau eu s-o văd de aproape, din acea clipă m-a săgetat un fior prin tot corpul, am fost fascinat şi, fără să-mi dau seama, a încolţit în mintea mea că această fiinţă este prevestirea destinului meu. Aveam atunci doar 10 ani. Şi ca o confirmare a credinţei mele că este prevestitoarea destinului meu, exact la doi ani şi şase luni, soarta a făcut să ne cunoaştem personal, exact în aceeaşi sală de clasă unde mi-a apărut în 1917. Acuma eram în anul 1919, luna septembrie, la începutul anului şcolar 1919/ 1920. Îmi vine în minte prima ei adresare directă către mine, cu ocazia inspecţiei Revizorului şcolar, care m-a sfătuit să merg mai departe la şcoală, eu spunându-i că nu suntem prea bogaţi şi tata nu-i dispus să-şi vândă vaca de la jug să mă dea pe mine la şcoală. Lucia mia spus: „Dacă crezi în Dumnezeu, vei reuşi!” Prietena ei, Eleonora, a zis că cei curajoşi reuşesc. În frământările mele şi învălmăşeala de gânduri, mă cugetam că, eu totdeauna mi-am pus toată nădejdea în ajutorul şi dreptatea lui Dumnezeu, iar curaj am suficient pentru a înfrunta toate piedicile ivite în cale pentru a-mi realiza Destinul. Întâmplarea fericită din ziua de 29 Iunie 1920, cu ocazia despărţirii de foştii colegi timp de 10 luni în aceeaşi sală de clasă unde aveam

ocazia să o văd pe purtătoarea Destinului meu, Lucica, în fiecare zi (mai mult pe furiş, ca să nu devin caraghios) am avut fericirea de a ne da mâna, felicitându-ne reciproc pentru premiile primite şi urândune noroc şi succes în viaţa viitoare pe la şcolile la care vom merge fiecare şi i-am simţit mâna călduţă, strângându-i-o uşor, am privit-o în ochi pentru prima oară în viaţă şi am simţit acelaşi fior prin tot corpul ca şi prima oară când am văzut-o în aceeaşi sală de clasă, cu trei ani în urmă. Această fericită întâmplare am considerat-o că ea este prevestitoarea destinului meu viitor şi totodată, o mare încurajare spre a-l atinge. După 1 septembrie, începutul noului an şcolar, eu, rămas acasă eram mereu trist şi îngândurat, n-aveam poftă de mâncare, nu aveam somn, slăbeam pe zi ce trece şi biata mamă mă observa şi cu glasul ei blând mă mângâia zicândumi: „nu fi supărat Alexandre, lasă că Dumnezeu e mare şi te va ajuta în ceva mod”.

a aproape două săptămâni de la începerea anului şcolar, prietenii şi foştii mei colegi au două zile libere, o Duminică şi luni 14 septembrie sărbătoare religioasă, ziua Sfintei Cruci şi pentru aceste zile vin toţi acasă! Sâmbătă seara vine la mine vărul meu Augustin Pop şi-mi povesteşte cum e la liceu şi la internat, că au mulţi profesori, la fiecare materie câte unul şi au zilnic câte 4 - 5 ore, cu pauze de 10 minute după fiecare oră. Îmi spune că directorul liceului este Dr. Gheorghe Hetco, profesor de limba română şi limba germană, că este şi preot, la Internat este Director Prototopul gr. cat. Alexandru Breban şi că sunt mai mulţi elevi la internat decât locuri sunt în paturi, aşa că sunt mulţi care dorm câte doi în pat. Îmi povesteşte cum arată oraşul, cu străzi plecând din centru în toate direcţiile, cu trotuare pe margini (pe vremea aceea nu erau încă străzile asfaltate) cu case mari şi frumoase, multe cu unul sau două etaje. Îl întreb pe vărul, când se întoarce la Baia Mare şi îmi spune că luni către amiazi, adică în 14 septembrie, că în 15 încep cursurile. I-am spus că maine, 13 sep-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

tembrie, să vină la mine de dimineaţă când ai noştri vor fi la biserică, ca să putem vorbi în linişte, că am un plan pe care i-l voi spune mâine. A doua zi la orele 10, toţi ai mei erau la biserică, vine Gusti (aşa-i ziceam) şi-i comunic planul ce mi l-am făcut şi anume că luni, înainte de masă, când vor pleca ei cu o căruţă cu cai, voi fugi şi eu de acasă şi-i voi aştepta în marginea satului Copalnic ca să nu fiu observat, dar ei să ma aştepte la locul fixat dacă aş întârzia câteva minute, că eu nu cunosc drumul spre Baia Mare să merg singur. Am rămas deci înţeleşi că luni 14 septembrie, voi fugi la Baia Mare cu ei deodată.

n noaptea aceea n-am putut închide ochii nici o clipă, de emoţia hotărârii mele şi consecinţele ei. Dimineaţa, ca de obicei, trebuia să merg cu vitele la păşunat, atunci aveam numai două vaci cu lapte. De regulă, mă trezea mama dimineaţa când mergea la muls, dar în dimineaţa aceea, cum n-am dormit toată noaptea, eu eram deja treaz şi până mama a muls vacile, eu eram gata de plecare. În noaptea aceea, eu făceam diferite planuri, primul lucru era ca să păstrez cel mai mare secret, să nu ştie nimeni din familie sau din sat unde am plecat. L-am jurat pe vărul meu Gusti să nu spună la ai lui acasă nimic. În cele din urmă, tot m-am răzgândit, şi am hotărât să îi spun acest mare secret, la sora mea mai mare, Mărie, care s-a căsătorit în anul naşterii mele, adică 1907, şi s-o jor şi pe dânsa ca să nu spună la nimeni numai a doua zi după fugă. De soră-mea aveam mare nevoie să-mi spună drumul pe scurtătură peste deal ca să nu trec prin mijlocul satului şi să-mi dea şi ceva merinde pentru drum şi mă gândeam că ar fi bine dacă mi-ar da şi ceva bani, că n-aveam nimic, dar mă ruşinam să–i cer şi bani. Nu ştiam cum aş putea face să n-o supăr pe biata mama, să nu se gândească că m-am sinucis de supărare. Am hotărât s-o rog pe soră-mea Maria ca după fuga mea, ea să vie, aşa ca din întâmplare, pe la părinţi şi s-o încurajeze pe mama, s-o liniştească, că doar eu sunt un copil cuminte, n-aş face prostia să mă sinucid, ci

numărul

/ septembrie 2012

poate să fi mers spre Baia Mare, fără să afirme însă acest lucru. Astfel în noaptea aceea am făcut toate planurile de fugă. În această zi de sărbătoare, eram de rând să merg cu vitele la păşunat, conform rânduielii din familie. Vara, duminică sau sărbătoare, o dată mergea fratele meu, Găvrilă, cu doi ani mai mare şi o dată eu, ca să putem merge fiecare la biserică. De data aceasta, conform planului făcut în noaptea aceea, am plecat ceva mai devreme, ca să pot hrăni vacile până către orele 9 ½, ca la orele 10 să merg cu ele acasă sătule, ştiind că la această oră toţi ai mei vor fi la Sfânta Biserică. Ca să pot sătura mai repede vacile, le mai lăsam câte puţin să pască şi prin otavă sau trifoi. Când au fost sătule, le-am adăpat într-o vale ce-mi cădea în drum spre casă. Când am auzit trăgându-se la biserică cu toate clopotele şi toaca, era semn că începe Sfânta Liturghie, am plecat spre casă şi conform prevederilor mele, uşa casei era încuiată cu cheia, dovadă că toţi erau plecaţi la biserică. Am băgat vacile în grajd şi le-am legat la iesle şi am intrat repede în casă, luând cheia de la locul ştiut. Primul lucru, m-am spălat bine, m-am îmbrăcat cu cele mai bune haine şi mi-am luat ghetele nounouţe ce mi le-a adus fratele din America, ciorapii şi batistă şi un jerseu frumos din lână, nou, tot de el aduse. Timpul era frumos, se încălzise, n-am îmbrăcat jerseul, ci l-am luat pe mână împreună cu ghetele în care băgasem şi ciorapii, acestea pentru a fi mai uşor de mers peste deal, la locul înţeles cu Gusti. Aşa desculţ, cu bocceluţa subsuoară, merg mai pe ocolite înspre capătul satului, unde locuia sora mea, Mărie. Ea, când mă vede aşa echipat, mă întreabă ce-i cu mine. Eu i-am spus foarte pe scurt, că fug la Baia Mare şi copiii mă aşteaptă cu căruţa la capătul satului Copalnic şi eu trebuie să merg pe scurtătură să ajung la timp, însă o jur pe ce are mai sfânt, să nu spuie la nimeni despre aceasta, decât, o rog ca după-masă să meargă pe la noi la părinţi şi s-o linişteştească pe mama, să nu creadă că m-am sinucis, ştiind cât de supărat sunt că n-am reuşit să mă înscriu la liceu. S-o îmbărbătezi, că eu sunt cu-

minte şi nu fac prostia să mă sinucid, dar să-i dai de înţeles că poate am fugit la Baia Mare, iar mâine le poţi spune adevărul - îi mai zic. Am rugat-o să-mi dea puţină merinde pe drum, că n-am avut nici timp şi nici poftă să mănânc azi dimineaţă. Ea a început a plânge când a auzit, în timp ce îmi pregătea o mică merinde: o bucată de slănină afumată şi încrestată, să n-am nevoie de cuţit şi o felie mare de pâine proaspătă, mi le întinde şi eu le primesc, mulţumindu-i. Sora mă întreabă dacă am ceva bani la mine, la care i-am răspuns că n-am nici banul orbului. A scotocit pe o policioară şi-mi aduce 3 băncute de câte 1 leu, nou-nouţe şi mi le dă, şi, cum nu aveam buzunar, am desfăcut bocceluţa, am scos jerseul, care avea buzunare, i-am pus în buzunar şi le-am împachetat la loc, împreună cu merindea cu tot.

m luat bocceluţa sub braţ, i-am mulţumit frumos şi am rugat-o să ţină secretul şi să meargă mai pe seară să o liniştească pe biata mama. Am dat mâna şi ne-am sărutat, am făcut semnul Sfintei Cruci şi am zis: „Doamne, ajută-mă!”, am ieşit în grabă din casă şi sora mea m-a petrecut până la poartă cu ochii scăldaţi în lacrimi, la fel cum îi aveam şi eu. Am mers cum mi-a indicat, la marginea satului, am trecut peste râul Bloajei şi am luat-o spre dealul Mânânţuş, să scurtez drumul spre Berinţa, la capătul satului Copalnic, cum ne-am înţeles cu vărul meu, Gusti. Eu nu aveam ceas, ci mă orientam în timp după soare şi clopotul de amiazi. Aşa, desculţ şi uşor, am mers aproape în fugă, să nu întârzii. Cam peste ½ oră, am ajuns la locul fixat. Mă opresc din drum să văd dacă nu apare căruţa cu prietenii mei, nu văd nimic, atunci o iau încet pe drum, în direcţia Baia Mare. Întâlnesc un ţăran venind din direcţia Baia Mare înspre Copalnic şi-l întreb cam cât poate fi ceasul. Ţăranul se uită spre soare şi zice că se apropie de amiază. Îl mai întreb dacă n-a întâlnit pe drum o căruţă cu vreo patru elevi de şcoală mergând spre Baia Mare. Îmi răspunde că i-a întâlnit cam de o jumătate de oră, acuma or fi în Cărbunar. Când am auzit, gră-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

85 besc pasul, ştiam eu că tot nu-i pot ajunge pe ei cu căruţa cu cai, dar ca să ajung la Baia Mare cât mai curând. Merg aşa, mai mult în fugă, cam 4-5 km şi ajung la Băile Cărbunar. Nu văd în faţă nicio căruţă, eram obosit de alergătură, transpirat şi mă apucase o foame de lup. Mă aşez pe marginea şanţului, îmi desfac bocceluţa şi scot merindea pusă de soru-mea Mărie şi încep să înfulec cu mare poftă. Înainte de a termina de mâncat, observ în vârful dealului, pe drumul ce scobora spre Băile Cărbunar, o birje cu un cal în care era un singur om. Îmi adun repede merindea rămasă, o pun la loc şi ies în mijlocul drumului făcându-i semn să oprească. Birjarul opreşte şi-l rog să mă ia şi pe mine în birje până la Baia Mare, dacă merge acolo. Birjarul zice să mă urc, în birje mai era doar un viţel de lapte, legat de toate picioarele, şi-mi spune omul că el este măcelar de meserie şi l-a cumpărat de la un ţăran din satul vecin, pentru tăiat. Se vedea pe el că nu-i de profesie birjar şi nici birja nu era una obişnuită, ci în spate avea un fel de cutie mare de tablă în care punea viţei ori purcei. Mă întreabă unde mă duc, iar eu i-am spus, pe scurt, situaţia şi că prietenii mei nu m-au aşteptat cu căruţa la locul convenit de ieri, sau poate am întârziat eu, aşa că trebuie să merg pe jos. El îmi spune că acuma este ora 12 ½ şi că într-o oră şi ceva, suntem la Baia Mare, de aici sunt 1415 km şi apoi mă întreabă dacă am mai fost în Baia Mare, eu răspund că n-am fost niciodată, nici măcar până aici, n-am fost niciodată. În timpul cât mai avem de mers până la Baia Mare, măcelarul îmi dă explicaţii ca să fiu atent la numele străzilor, ca să mă pot orienta şi să nu mă rătăcesc, iar Liceul, unde am spus eu că vreau să merg, este aproape de piaţă, s-o iau drept înainte spre gară şi imediat, pe stânga, voi vedea o clădire mare pe care scrie cu litere mari „Liceul Gheorghe Şincai”. Când ajungem în Baia Mare, îmi spune că el merge spre stânga, iar eu s-o iau înainte şi imediat

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

ajung la piaţă. Mă dau jos din birje, îi mulţumesc pentru marele serviciu şi-l întreb cât să-i plătesc. El se uită la mine zâmbind şi zice că nu m-a luat în căruţă pentru bani, ci ca să-mi facă un bine, să merg sănătos şi să am noroc. L-am salutat foarte respectuos şi m-am gândit, în sinea mea, că acesta iar este un semn bun şi am prins curaj.

Lucia şi Alexandru Micle (1934) (colecţia dr. Puşa Cândea)

a mai puţin de 300 de metri ajung la piaţă şi văd în mijlocul pieţei, sub un platan mare, lângă o cişmea şi jgheab de adăpat vacile, o căruţă din care se dădeau jos prietenii mei, atunci sosiţi şi ei. Fug repede spre ei şi ne îmbrăţişăm cu bucurie. Vărul meu, Gusti, îmi spune apoi că ei m-au aşteptat un sfert de oră la locul numit. N-aveam ceas nici unii şi era greu de orientat în timp. L-am rugat pe vărul meu să vină cu mine până la Liceu, el a rugat colegii să-i ducă bagajul la internat şi a venit cu mine. Pe drum îmi spune cum arată directorul, că are o ţăcălie şi-i îm-

brăcat popeşte. Ajungem la liceu şi mergem direct la scretariat unde era şi biroul directorului. Erau mulţi părinţi la liceu, mai mulţi preoţi şi învăţători şi unele doamne care plăteau taxele şcolare pentru copii. Eu bat la uşă, dar nu-mi răspunde nimeni, n-au auzit. Salut creştineşte, că mi s-a spus că mulţi profesori sunt şi preoţi, cu „Laudă-se Iisus Cristos!”. Un preot ce se învârtea prin secretariat îmi răspunde: „În veci, amin!”. Se uită la mine curios, văzând un copil de ţăran (după vorbă şi port) şi mă întreabă: „Ce doreşti, fătu-meu?” Eu îi răspund că aş vrea să vorbesc cu Dl. Director, că vreau să mă înscriu şi eu la Liceu. Mă ia de mână şi mă conduce într-o cameră cu uşa întredeschisă spre secretariat unde văd o figură de preot cu ţăcălie, aşa cum eram informat deja. Arătând spre mine, Dl preot se adresează directorului, zicând: „Copilaşul acesta doreşte să vă vorbească, Dle director”. Directorul se ridică de la masa de birou şi se îndreaptă spre mine; se uită de sus până jos, mă măsoară cu privirea şi mă prinde părinteşte de bărbie şi mă întreabă blând: „Ce vânturi te poartă pe la noi, copilaşule?” Eu, ştiind că-i preot, îi sărut mâna şi-i spun că aş dori să mă înscriu la liceu, pe clasa I. El zice că m-am trezit cam târziu, că şcoala s-a început de două săptămâni. Îi răspund că eu învăţ bine şi sper că îi voi ajunge pe colegi din urmă la lecţii, pentru că anul acesta am terminat 6 clase elementare în Copalnic Mănăştur şi am avut numai note de Eminent la toate materiile şi că am fost premiantul I pe şcoală, dar noi suntem mai săraci şi copii mulţi şi tata n-a voit să-şi vândă o vacă de la jug ca să mă înscrie la liceu, unde s-au înscris 4-5 copii din Mănăştur, dar ei sunt oameni mai bogaţi şi eu acuma am fugit de-acasă, fără ştirea părinţilor. Cei doi preoţi, adică Directorul şi cel care m-a adus de mână, m-au ascultat foarte atenţi şi binevoitori, precum se vedea pe faţa lor. Pe urmă zice directorul: - Tu, fătu-meu, te lauzi că eşti elev eminent şi ai fost premiant, da’ ia să vedem certificatul acela cu

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

numai „emeninte”. Când am auzit acestea, m-am trezit ca din vis şi aducându-mi aminte că în graba mare la plecarea de acasă, de acte am uitat să le iau, adică certificatul şcolar de absolvire a şase clase, am pălit, mi-au dat lacrimi în ochi, îmi tremura bărbia, mă bâlbâiam, îmi era ruşine. Le-am spus împrejurările în care am plecat şi că am uitat de certificat. M-au ascultat cu mare atenţie şi compătimire şi directorul, iar foarte blând, cu mâna pe umărul meu, îmi spune: - Nu fi trist, fătul-meu! În aceste împrejurări este foarte explicabil să uiţi chiar unele lucruri importante, ca certificatul şcolar, dar toate se pot repara. Să vii mâine cu tatăl tău şi să aduci cu tine Certificatul şcolar de 6 clase, Carte de botez de la Oficiul Parohial şi Certificatul de vaccinare de la medicul de circumscripţie, iar cele două săptămâni de întârziere la studii, tu cred că le vei câştiga, dacă ai voinţă. - Să-i spui la tatăl tău, că tu vei primi bursă de la stat, iar în cazul că nu-l vei putea convinge pe tatăl tău, te vom înscrie ca elev particular, adică vei învăţa acasă şi vei veni de două ori pe an la examen, la jumătatea şi la sfârşitul anului. Acest sfat, cu elev particular, m-a mai încălzit puţin. I-am mulţumit directorului şi D-lui preot care m-a condus aici, am salutat iarăşi cu „Laude-se Iisus Cristos” şi am ieşit din cancelarie. Vărul meu mă aştepta în faţa secretariatului şi i-am spus întâmplarea cu certificatul şi sfatul directorului. L-am rugat pe vărul meu să mă conducă până la drumul care merge spre Mănăştur, să mă întorc ca un câine plouat. Când ajungem la drumul spre Mănăştur, mă opresc la marginea trotuarului, mă descalţ, că ghetele cele noi, prima oară încălţate, mă incomodau, le aşez în bocceluţă şimi iau rămas-bun de la Gusti, îi mulţumesc că m-a însoţit şi o iau pe jos spre casă şi fără rezultat. Aveam, totuşi, o rază de speranţă, după sfatul directorului, că dacă nu voi reuşi să-l conving pe tata să mă înscrie ca elev ordinar, adică cu frecvenţă, mă va înscrie elev particular şi voi putea învăţa acasă şi voi veni la examene. Atâta cheltuială va putea suporta pentru cărţi şi rechizitele şcolare şi ceva îmbrăcăminte corespunzătoare. Mergând aşa, blazat, trist şi îngândurat, se vede că numărul

/ septembrie 2012

am încetinit pasul, că abia am ieşit din oraş, spre comuna Groşi, că începea să se însereze şi aveam de trecut printr-o pădure şi-mi era frică. M-am gândit să intru la o casă de creştini să le cer să mă lase să dorm în casă până în zori de ziuă, când voi pleca mai departe pe ziuă. Între timp mi s-a făcut iar foame, că la amiază, pe drum, la Băile Cărbunar nu apucasem să mănânc când a sosit birja cu măcelarul, apoi încerc să capăt găzduire la prima casă la îndemână, dar o femeie bătrână îmi spune că nu mă poate primi că au numai o cameră şi sunt 4 persoane, iar nora are copil mic. Încerc la a doua casă, aflu uşa închisă, în curte nicio mişcare, merg mai departe, la circa 100 m era ultima casă şi mă gândeam că dacă nici aici nu mă primeşte, nu ştiu ce mă fac, că prin pădure tot nu mă încumetam să intru. Îmi încerc şi aici norocul. În curte era o femeie mai bătrână care îmi spune că în casă n-are loc. Ei erau trei persoane, iar în tindă era un viţel ce l-a fătat vaca după-masă, dar dacă vreau să mă odihnesc puţin, are pe prispă nişte cânepă topită şi uscată, pot dormi pe ea ca pe un strujeac (saltea) şi este chiar sub fereastră, n-am de ce mă teme. Nu aveam de ales, am băut un pahar de apă şi m-am întins pe cânepa călduţă încă de peste zi, de la soare. În casă s-a aprins lampa, auzeam oamenii vorbind, nu-mi era frică. Am aţipit, dar peste o vreme m-a trezit zgomotul unei căruţe ce mergea în direcţia Copalnic Mănăştur. Am sărit de pe prispă şi am alergat cu bocceluţa în braţe spre poartă, n-am putut s-o deschid, am sărit peste ea şi mi-am scăpat bocceaua pe jos. Până să-mi găsesc lucrurile, căruţa trasă de un cal alb a trecut. Am fugit la deal în jos, strigând să oprească, dar din cauza zgomotului pe care-l făcea căruţa pe bolovani, cei din căruţă nu m-au auzit. Am accelerat viteza, să o întrec pe cea a calului - n-a fost prea uşor – dar am ajuns căruţa şi am recunoscut şi calul şi pe doamna. Era Doamna preoteasă Otilia Dragomir, soţia preotului Emil Dragomir şi unchiul de frate al Lucichii. Căruţa se opreşte, doamna preoteasă speriată mă întreabă ce doresc, crezând că sunt un hoţ care alerg să nu mă prindă păgubaşul, iar eu o rog să mă ia şi pe mine în căruţă, spunându-i cine sunt şi în ce împreju-

rări mă găsesc. După ce i-am spus al cui sunt din Mănăştur, îndată a ştiut totul despre mine. Pe tata îl cunoştea doarece tatăl său era Notarul Cercului din Mănăştur, iar tata, ca jurat comunal (consilier) era toată ziua pe la cancelaria notariatului. Despre mine au auzit încă din timpul anului şcolar de la cei doi învăţători: Valeriu Bărbos şi Teodor Paşca, cu care erau prieteni. Această călătorie a durat cam două ore, am ajuns cam pe la orele 11 noaptea în Mănăştur şi am coborât, mulţumind, cam la 200m de casă. Am stat o vreme la acea încrucişare de drumuri ca să mă gândesc ce să răspund acasă la ai mei, în spcial la tata. Mergând încet, am ajuns în faţa casei noastre, oprindu-mă în spatele unei coşerci de mălai (construcţie ţărănească, din nuiele, pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb). În casă era lumina trasă la jumătate vederea, nu vedeam nicio mişcare. Am auzit dinspre grădină vocea unchiuluimeu Ion (diacul) şi apoi vocea tatei, care se îndreptau spre casă. Unchiul zicea: - Măi Petre, să ai grijă, dacă va veni acasă amărâtul ăsta de prunc (adică eu), că doară nu i-o fi luat Dumnezeu mintea să fi făcut ceva necugetat, nu cumva să-l baţi sau să-l toieşti prea tare, că-i bătut el destul de necazurile lui. Să-l iei cu binele. Aud răspunsul tatei: - Măi Ion, doară nici io nu-s bolund, nici până amu nu l-am bătut, am încercat să-i arăt că eu nu sunt în stare de avere ca să-l pot învăţa şi nu vreau să ajungă un scribalău ca Botha Ghiuri, dar nu-i pot scoate din cap ce i-au băgat directorul Bărbos şi revizorul.

Memoriile d-lui dr. Alexandru Micle sunt nu numai o pagină din istoria familiei noastre, ci şi o pagină din istoria acestei ţări, cu evenimente istorice văzute prin ochii domniei sale, cu întâmplări vesele şi triste, o lectură plăcută, accesibilă. Publicarea acestor memorii ar fi posibilă, familia dându-şi acordul pentru aceasta. Poate în viitor, cu sprijinul unor instituţii, s-ar găsi şi fondurile necesare pentru ca lectura lor să nu fie doar privilegiul urmaşilor săi. Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

87 Pr. farm.

CHIOREANA

Florian - Ioan Oros

Măslinul

“Cu excepţia viţei-de-vie, nu există nici o plantă cu un fruct la fel de important ca măslina” Plinius

(credinţă şi ştiinţă)

frumoasă legendă care se referă la apariţia măslinului pe pământ este legată de întemeierea oraşului Atena, viitoarea capitală a Greciei. Se păstrează versiunea că Zeus, stăpânul zeilor din Olimp, a hotărât că va dărui noul oraş acelui zeu care va oferi locuitorilor cel mai folositor dar. Disputa pentru posesia oraşului s-a declanşat între Poseidon, zeul mărilor, şi Atena, zeiţa înţelepciunii. Când Poseidon a lovit cu tridentul său în piatră a început să curgă apă sărată, în timp ce Atena a lovit cu suliţa în pământ, unde a răsărit un măslin. Întrucât locuitorii oraşului au preferat fructele de măslin în locul apei sărate, Zeus a decis acordarea drepturilor asupra noului oraş zeiţei Atena, oraşul urmând să poarte numele de Atena.[1] Măslinul este unul dintre cei mai importanţi şi mai frumoşi pomi fructiferi din Ţara Sfântă. Pe lângă pâine şi vin, uleiul de măsline este al treilea produs al binecuvântării lui Dumnezeu: “Te va iubi, te va binecuvânta, te va înmulţi şi va binecuvânta rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, pâinea ta, vinul tău şi untdelemnul tău...” (Deuteronom 7,13). Unul dintre locurile biblice cele mai cunoscute, fiind un punct turistic foarte vizitat, este şi Muntele Măslinilor. Oferă o panoramă de excepţie, asupra Ierusalimului. Deşi este numit în mod tradiţional munte, în realitate este parte integrantă a lanţului deluros al Iudeii, care se întinde de la Valea Iordanului la est, până la Marea Mediterană la vest. Muntele Măslinilor este situat la est de Ierusalim, fiind despărţit de acesta de Valea Chedron. Muntele Măslinilor este consemnat în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Prima menţionare este legată de fuga lui David de fiul său Abesalom: „Iar David s-a dus în Muntele Eleonului, şi mergând plângea; capul îi era acoperit, şi picioarele desculţe.” (II Regi 15,30).

numărul

/ septembrie 2012

Cealaltă consemnare este una profetică: “Şi în vremea aceea se vor sprijini picioarele lui pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului la răsărit...” (Zaharia 14,4). Evangheliile ne precizează că de Muntele Măslinilor este legată îndeosebi ultima parte a activităţii pământeşti a Mântuitorului, respectiv de la Intrarea Domnului în Ierusalim şi până la Înălţarea Sa la cer. Astăzi, unde S-a înălţat Iisus la cer, se află o capelă, pe Muntele Măslinilor, şi este loc de închinare atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. În această micuţă capelă se păstrează o piatră care are imprimată o urmă de picior despre care se crede că aparţine Însuşi Mântuitorului. Ultimele nopţi de dinaintea patimilor au fost petrecute de Domnul, pe Muntele Măslinilor: “Şi ziua era în templu şi învăţa, iar noaptea, ieşind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor”. (Luca 21,37).

untele Măslinilor a fost împodobit cu numeroase locaşuri de cult. Pe vârful dealului se găsesc vestigii restaurate ale unei biserici octogonale aflată în posesia musulmanilor. Se crede că este situată pe locul de unde S-a înălţat Domnul la cer. Despre alte două locaşuri se afirmă acelaşi lucru. O construcţie impunătoare este şi Biserica Rusească a Înălţării Domnului. Un popas îl putem face şi în grădina capelei Dominus Flevit, locul unde Iisus a lăcrimat pentru Ierusalim (Ioan 12,13-15). Mai la vale este situată Biserica Tatăl Nostru, ridicată pe locul unde Hristos a rostit Rugăciunea Domnească (Matei 6,9-13). Aici apare textul rugăciunii tradus în mai multe limbi, inclusiv în limba română. La poalele Muntelui Măslinilor este Grădina Ghetsimani. În limba ebraică ghetsimani înseamnă “presă de ulei”. Grădina Ghetsimani a fost locul de rugăciune şi linişte cel mai iubit de Mântuitorul. După Cina cea de Taină, Iisus s-a

Măslinul în Sfânta Scriptură Măslinul este pomenit în Sfânta Scriptură mai mult de 40 de ori. Astfel numim câteva dintre consemnările biblice: „Şi porumbelul s-a întors la el spre seară, şi iată avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului.” (Facere 8, 11)

„Untdelemn pentru candele, miresme pentru mirul de uns şi pentru tămâia cea binemirositoare.” (Ieşirea 25, 6)

„Uns-ai cu untdelemn capul meu iar paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.” (Psalmul 22, 6)

„Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nădăjduit în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului.” (Psalmul 51, 7) „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale.” (Psalmul 127, 3) „Vor rămâne pe urmă câteva roade, ca la scuturatul măslinului, două-trei măsline pe vârf, patrucinci pe ramuri, zice Domnul Dumnezeul lui Israel.” (Isaia 17, 6) „Deasupra lui, doi măslini: unul de-a dreapta candelei lui iar unul de-a stânga.” (Zaharia 4, 3) „Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.” (Luca 7, 46) „Şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el.” (Luca 10, 34)[2] retras împreună cu ucenicii în această grădină ca să se roage. Adam a păcătuit într-o grădină, iar Hristos va mântui neamul omenesc tot într-o grădină. Aici fost ridicată Biserica Tuturor Naţiunilor. Numele ei dar şi arhitectura, ne sugerează că a fost construită cu ajutorul mai multor ţări.[3]

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

mina E), Ca, K, Fe, Cu, vitaminele K, B1, B2, C, substanţe aromate, coloranţi (carotenoide şi clorofilă), hidrocarburi (betacarotenul), fitoestrogeni şi steroli. În măslinele verzi cantitatea de ulei este de 15%, iar în cele mature, poate ajunge şi până la peste 50%. Constituentul principal al fructelor este trioleina. Cantitatea de ulei de măsline se păstrează la temperatura de +250C, pentru a fi fluid. La o temperatură sub +80C se coagulează.[5]

Muntele Măslinilor (sursa: www.crestinortodox.ro)

n Antichitate, uleiul de măslin se folosea în temple la arderea în candele, la încoronarea cu lăstari tineri a câştigătorilor din jocurile Olimpice şi a învingătorilor din marile războaie sângeroase, precum şi la ungerea sacră a regilor şi preoţilor.[4] Din acest fruct milenar, al speciei Olea europaea L., fam. Oleaceae (familie cunoscută la noi prin liliac şi frasin), se extrage prin presare la rece, un ulei folosit de mult timp şi foarte apreciat. Homer, poetul legendar grec, în celebra operă antică “Odiseea”, numea uleiul de măsline: “aur lichid”. În Antichitate ramura de măslin era simbol al păcii. Răspândire. Are o origine destul de controversată. Evreii îl socotesc a fi “arborele din Pământul făgăduinţei”. Unii consideră că încă din vremurile preistorice ar fi apărut în sudul Asiei, de unde a ajuns în Turcia şi mai apoi în Grecia. Pentru alţii este originar din regiunea mediteraneană: din Creta s-ar fi răspândit în Egipt şi Palestina. Astăzi în bazinul mediteranean îl întâlnim cu precădere în Italia, Grecia şi Spania. Pe glob e cultivat în America, Africa şi Europa Meridională. Descriere. Măslinul este un arbore fructifer, înalt, cu o tulpină tare, de culoare alb-gălbuie, cu numeroase zone maro, cu frunze persistente (verzi tot anul), pieloase, lanceolate şi lucioase. Florile au o corolă albă şi sunt grupate axial. Înfloreşte primăvara-vara. Fructul e măslina, de formă ovoidă, drupă, brun-verzuie. La început verde, iar la maturitate neagră. Uleiul de măs-

numărul

/ septembrie 2012

line este un lichid galben, cu nuanţă verzuie, gust dulceag şi miros plăcut. Obţinerea produsului vegetal. Fructele de măsline se recoltează cu mâna, cele sănătoase. Apoi uleiul de măsline se extrage din mezocarpul fructelor, după ce s-au îndepărtat sâmburii, prin presarea la rece. Metoda de prelucrare a produsului vegetal, sortează calitativ uleiul de măsline. Astfel pentru a obţine uleiul extravirgin - se aleg măslinele de cea mai bună calitate, care trebuie să aibă o aciditate naturală sub 1%. Temperatura maximă admisă acestui sort este de maxim 250C. Căldura ajută la sporirea uleiului, dar compromite gustul şi calitatea. Uleiul virgin - are o aciditate de 1-5% şi se procesează mecanic. Uleiul pur - este un amestec de măsline rafinat (tratat cu abur şi substanţe chimice) şi uleiuri virgine. Aciditatea sa este între 3-4%. Uleiul de pulpă - se obţine prin extragerea chimică a sedimentelor de la presări anterioare. Are o aciditate între 510%. Cele mai bune uleiuri se obţin din măsline bogate în polifenoli şi sunt presate la rece în termen de 24-48 ore de la recoltare. Aceasta reprezintă metoda ideală. Ingredientul din reţeta Marelui Mir este uleiul de măsline extravirgin, importat din Grecia sau Italia, în bidoane de 2025 litri, cu certificat de garanţie, dată de preparare şi termen de valabilitate. Compoziţia chimică. Este alcătuit din: acizi graşi esenţiali (acidul oleic, linoleic, omega 3 şi omega 6), antioxidanţi (polifenoli şi vita-

Acţiune farmacologică. Uleiul de măsline este antiseptic, emolient, cicatrizant, coleretic-colagog, vermifug şi laxativ. Utilizare terapeutică. Uleiul de măsline este oficinal în Framacopeea Franceză ediţia IX. Cel sterilizat şi neutralizat se foloseşte ca excipient pentru soluţiile injectabile. Era considerat de vechii greci, cheia longevităţii şi a sănătăţii mentale. Reduce riscul bolilor cardiace, inclusiv infarct, dar scade concentraţia colesterolului LDL (colesterol rău), fără a scădea nivelul HDL (colesterol bun). Este un bun antidot pentru otrăvuri, în intoxicaţii cu ciuperci, fiind amestecat cu praf de cărbune de lemn. Se recomandă în calculi biliari, colici hepatice, constipaţie spasmodică, stimulează vezica biliară şi funcţionează ca un pansament gastric. Trebuie să ţinem seama că măslinele negre au un număr mai mare de calorii – 230 calorii/100 g, faţă de 140 calorii/100 g în cazul măslinelor verzi. Chiar dacă au mai multe calorii, totuşi măslinele contribuie la menţinerea greutăţii în limite normale, deoarece stimulează detoxifierea organismului şi arderea grăsimilor.[6]

NOTE: [1] Prof. univ. dr. Constantin I. Milică - Măslinul, plantă de leac şi simbol al înţelepciunii, Ziarul Lumina, luni 17.09.2007, Bucureşti [2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1991 [3] www.crestinortodox.ro [4] Jean-Pierre Albert –Miresmele sfinţeniei. Mitologia creştină a aromelor, Editura Grafoart, Bucureşti 2008, pg.61-72 [5] Ovidiu Bojor şi Dumitru Răducanu - Plante şi miresme biblice: hrană pentru suflet şi trup, Editura Fiat Lux, Bucureşti 2007, pg.20-21; 82-83; 98102; 112-113; 169-172 [6] Cal Oray - Puterile vindecătoare ale uleiului de măsline, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2008, pg. 11; 19

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

89 pr.

CHIOREANA

Gheorghe Mihnea

Maestrul din “târnaţul vilei Reghina”

n urmă cu mai bine de 17 ani, am avut privilegiul să cunosc un ,,OM” extraordinar prin ,,unchiul Vasile”, cum îi plăcea să-i spună maestrul Ştefan Radof d-lui profesor Pop Vasile. De atunci, în fiecare vară am avut bucuria să-l întâlnesc şi să schimbăm câteva vorbe. În anul 2001, casa unchiului Vasile devenind casă parohială, am devenit vecinul maestrului, locuind în aceeaşi curte. De atunci relaţia noastră a devenit mult mai apropiată, considerându-ne într-un fel parte din familia dânsului. Petreceam mult timp împreună pe ,,târnaţul vilei Reghina”, sorbind parcă fiecare cuvânt de-al domniei sale. Am crezut că aceste clipe vor dura o veşnicie. Toamna, când pleca la Bucureşti, curtea parcă era pustie, iar în sufletul nostru parcă era un gol. Aşteptam de fiecare dată cu nerăbdare clipa reîntoarcerii la Copalnic Mănăştur - ,,Paradisul tinereţii mele”, ca să-l citez pe maestru. Ştefan Radof respira teatru. Trăia cu nesaţ fiecare clipă pe scenă, în studiourile de radio şi televiziune, pe platoul de filmare, chiar dacă a dobândit târziu diploma de actor, la 30 de ani. Deşi era născut în anul 1934, nu a fost lăsat să urmeze Facultatea de teatru pentru că, în ochii autorităţilor din epocă, nu avea „origini sănătoase”. În 1962, în anul doi de facultate, s-a căsătorit cu Doina Hossu, sora actorului Emil Hossu, care pe linie maternală, se trăgea din Copalnic Mănăştur din Ţara Chioarului. Din prima clipă a îndrăgit aceste meleaguri şi, timp de 50 de ani, în fiecare vară venea ,,să-şi încarce bateriile”, devenind chiar cetăţean de onoare al acestei comune. Radof a fost actor al Teatrului Nottara din anul 1965, iar printre spectacolele pe care le-a jucat aici se numără „Antigona” de Jean Anouilh, „Petru Rareş” de Horia Lovinescu, „Viziuni flamande” de Michel de Ghelderode, „Hamlet” şi „Timon din Atena” de W. Shakes-

numărul

/ septembrie 2012

Photography by Julian Wagner & Marinel Brincau / (fotografie preluată de pe pagina de Facebook a regretatului actor)

„Cu o temperată lipsă de modestie, consider că după o carieră de peste 50 de ani nu am reuşit să înşel aşteptările marilor mei maeştri şi binefăcători, de care sunt mândru, pentru că datorită lor şi a tuturor acelora care au avut încredere în mine, am reuşit să devin unul din actorii importanţi ai acestei ţări” (Ştefan Radof). peare, „Livada de vişini” de A. P. Cehov şi „Nora” de Ibsen. Actorul a fost remarcat şi ca poet, fiind membru al Uniunii Scriitorilor. Printre volumele apărute sub semnătura sa se numără: „Casca de foc” (1972), „Iris” (1976), „Statui în iarbă” (1983), „Şoimul în iarnă” (1994), „Efectul de seră” (2002), „Balade, Doamnelor, balade” (2008). S-a ocupat şi cu profesoratul şi politica. Între 1992 şi 1996 a fost senator din partea Partidului Alian-

ţei Civice, dar şi viaţa politică l-a dezamăgit aşa că s-a întors la teatru şi la scris. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi internaţionale, iar în 2004, la vârsta de 70 de ani, a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler, de preşedintele României, „în semn de apreciere pentru îndelungata şi fructuoasa activitate artistică, pentru dăruirea şi talentul puse în slujba artei spectacolului şi a teatrului românesc”.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

“Cândva, dacă dintr-o întâmplare se va vorbi şi despre mine, mi-ar plăcea să se vorbească ca despre un învingător...” (Ştefan Radof)

Doina şi Ştefan Radof (colecţia pr. Gheorghe Mihnea) Într-un articol publicat de Jurnalul Naţional, Ştefan Radof vorbea cu emoţie şi încredere despre viitorul său, dar şi al ţării, purtând totuşi în suflet nostalgia României Dodoloaţe: "Cândva, dacă dintr-o întâmplare se va vorbi şi despre mine, mi-ar plăcea să se vorbească ca despre un învingător. Mai am un vis: să apuc să văd Basarabia (Republica Moldova ) intrând în Uniunea Europeană, acolo unde îi e locul, alături de patria mamă. Peste câteva luni, în luna februarie mai precis, împreună cu doamna mea, Doina Radof, vom împlini 50 de ani de când suntem împreună. În rest, ca om de cultură, iertaţi-mi îndrăzneala, încerc, cu toată puterea pe care o mai am, să fac ce ştiu să fac mai bine şi la nevoie chiar mai mult...” ,,Eu lucrez la o carte care nu se mai termină şi sper că aici voi reuşi să o duc la capăt, căci întotdeauna lucrurile bune le-am finalizat aici, la casa Reghinei, ,,vila” Reghinei cum îi zic acum. Între timp, Călin Vasile (directorul Editurii Paralela 45, n.r.), vrea să-mi publice o carte cu memoriile mele, cu toate cronicile

numărul

/ septembrie 2012

mele, cu scrierile politice din perioada când am fost senator. Cu toate lucrurile acestea vom face un volum şi, dacă îmi va ajuta Dumnezeu, voi face lansarea şi vin şi la Baia Mare…” (Vatra Chioreană, septembrie 2010).

eşi pe propriul său blog şi în ultimele sale interviuri vorbea tot mai des de ,,Marea Decolare”, maestrul Ştefan Radof avea multe planuri de viitor: să promoveze piesa ,,Nimeni nu-i perfect” în ţară, era în tratative pentru Minetti cu Anca Ovanez şi să publice încă două volume. Ultimul său rol în teatru a fost în comedia bulevardieră „Nimeni nu-i perfect” de Simon Williams – o producţie a Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, în regia celebrului om de teatru, ,,mentorul şi părintele meu spiritual”, cum îi plăcea să-i spună lui Radu Beligan. Era în pragul unui turneu cu piesa ,,Nimeni nu-i perfect”, însă fiind de urgenţă internat în spital, Ştefan Radof şi-a sunat colegul de scenă Silviu Biriş, spunându-i că nu crede că va putea merge în turneul planificat la Iaşi. În urma acestui telefon, Silviu Biriş a venit la spital unde au stat de

vorbă, iar ultimele cuvinte pe care le-a zis au fost: „Îmi pare rău!”. Se gândea la turneu. A doua zi dimineaţă a aflat că a decedat. „Aştept, cu luminată credinţă, să mă apropii de marea decolare, când voi pleca spre o altă planetă să-mi continui veşnicia!”, spunea, în urmă cu câteva luni, scriitorul şi actorul Ştefan Radof, a cărui moarte, la 28 martie, a aruncat un văl de doliu peste lumea artistică.

estea trecerii maestrului la cele veşnice a venit ca un trăsnet, deoarece în urmă cu câteva zile am vorbit la telefon spunându-ne că ne vom revedea în curând, că îi este dor de Mănăştur, că va veni împreună cu d-na Doina, soţia sa şi cu un bun prieten al dumnealui, d-nul N. Manolescu. Soarta a făcut ca de această dată să merg eu la Bucureşti, să fiu alături de soţia dumnealui, să oficiez slujba de înmormântare, să-l conduc pe ultimul drum, pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu şi să-i spun: ,,Adio, Maestre! Vei rămâne veşnic în sufletele noastre!”

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Ştefan Radof

Să ardem de pe buzele noastre tăcerea Ziua întâi

Pasărea Domn

Cântec de luptă

Trupuri de iarbă Purtau case pe umeri Cu soarele-n geamuri Câmpia venea plutitoare Cu apele-n garduri Toate creşteau dintr-un ochi Cu spargere-n cer Şi păsări uscate cădeau În ziua de foc

Şi mai e un drum Care duce-n noi, La casa de sânge Cu inima-n poartă, Doar pumni de lumină Să poată să bată... Şi mai sunt adâncuri, Cu ziduri de vin, Săpate de gânduri, Care nu mai trec, Osii care ţin Spira de zenit, Sprijinite-n cer, Pe care coboară Pasărea de abur Purtată de chip...

Hai mamă, coboară roata mesei Vara, pe prispa pământului, Că iar vine secera... Feţii soarelui se-arată, Că iar vine secera... Iar au pus ştergare-n pomi, Au umplut casa de păsări, Că iar vine secera... A curs cerul în fântâni şi de sete Ne bat gânduri, Sus în crucea cumpenii, Că iar vine secera... Lasă-ţi umbra ta pe faţa-mi, Să trec poala gândului În grădina lupului, Că iar vine secera...

Casca de foc

Cântecul mării

O cască de foc Îmi voi pune, Când orb În lumini voi scădea, De frigul Şi soarberea-nceată. O cască de foc Şi fracul de iarbă, La balul Saloanelor vechi, Străbătute De-un dans mineral. Sub casca de foc Mă voi pierde, Coborând, Sub tavanele reci, În costumul de bal.

Au să m-aşeze iar pe dunga mării, Au să m-aşeze iar în nisipuri, Din nou plutitor în urma uitării de oameni. De-a dura şi greu o să umblu rotund, Prin somnul de care m-am legănat pe pământ.

Facerea Când sângele verii Curge din cer, Soarele fuge Cu şerpii la sân Să nu-i sperie. Cu mâini de lemn, Pădurarul, Bate-n fereastra De ape Să trecem Şi-adoarme. Din râul cu peşti Pe lume venim, În conul de umbră Al luminii, Cu stelele-n gură.

Adam Şarpele numără Soarelui bani Drumul să-1 treacă. Pomul cu trup Omu-nvelit În cămăşile cărnii Trece prin câmpuri Cu iarba-n picioare. În poala de deal Păpuşile de deal Cu gânduri de sânge Şi cântece-n gură Aşteaptă să-1 fure.

numărul

/ septembrie 2012

Elegie Te iartă mamă şi te spală, În casa ta de linişte egală. Cu îngerii de iarbă, Sub cer de rădăcini, La soarele mai negru, Vă legănaţi de mâini. Viorile spre toamnă Le-aud mai dureroase, Iar cântecele lor Sunt gândurile tale, Care-ţi mai trec prin oase.

Salcâmul de foc Sărbători sunt iubirile, Nunţi în soare se duc. Toate zilele lumii Sunt naşteri, Peste care Un cor de bărbaţi se înalţă, Împuşcată e lumea, De noapte şi frig. Luminos şi cald este trupul femeii, Despuiat pentru stele. Visători suntem morţi, Doar miraţi de-ncetare. Încremeneşte mecanica-n ceruri, Când salcâmul de foc, Împodobitul de vieţi, Murmură iar a uitare...

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Şoimul în iarnă

foto: Gabriela Cuzepan

Sub un clopot de gheaţă, Rănită-i de viaţă, Semeaţă pasăre-n iarnă. De mătase mantia lunii, De-albastră mătase, Cu obrajii Albiţi ca de spaime. Alb Peste alb... Nici o strigare, Nici un nume. Doar Şoimul în iarnă, Încremenit peste lume.

Pacea Regală Dumnezeule, Doamne... Al celor temători Şi cu duhul firav, Învie şi apără Trupul acestei ţări, Ostenit şi bolnav. Tu care-ai iertat Şi ai pedepsit, Cu măsură egală, Dă-ne nouă astăzi, Trădători şi trădaţi, Biruinţa-mpăcării, Prin pacea regală.

Cum sfârşit e acest veac şi fără noroc Să ardem de pe buzele noastre tăcerea, Să dăm cuvintelor leneşe foc. Cum aprinsă e în sobele noastre durerea, Cum sfârşit e acest veac şi fără noroc. Să nu ne temem, femeia mea bună, De paşii de afară. Sunt paşii fugarilor duşii Şi ai acelora care Se mai tot fugăresc între dânşii Noi aici vom rămâne, Sub vreme şi sub cerul trecut. La ferestre se-ntunecă iarna Cu şerpii tristeţii la gât. Vino, e rece pe-afară, Întunecaţii fluturi ţi se aprind la urechi. Ceai albăstrit cade seara Cum demult se întâmpla doar în cântece vechi.

numărul

/ septembrie 2012

Doamnă, suflet dureros Doamnă, Suflet dureros, Tânăr eram nu frumos... Amintire-ţi mai aduci Cum ne aşezam de lungi: Tu numărând stelele, Eu ţie mărgelele... Câtă vreme am fost pereche Cailor albiţi de lună, Doamnă tristă, Doamnă bună... Şade patul logodit, Cu nuiele împletit, Cu nuiele de la bici, De sub pomul fără griji; Din nuiele flori creştere Şi din ramuri făcliere... Doamnă, Suflet dureros, Sunt bătrân Deloc frumos Şi-am ajuns o amintire, Doamna mea, Numai iubire...

Doamnă, Rai îndurerat Doamnă, Rai îndurerat, De tine dac-am uitat, De un gând Stam răzimat Şi cu mintea într-o dungă, M-a găsit un dor de ducă Să măsor pământu', Pământu' cu stânjenu' Şi ceru' cu sufletu'...

Doamnă, Rai îndurerat, Şi de tine mi-am uitat, C-am găsit pământ mai mult, Doamna mea, Şi n-aş fi vrut, Şi de cer n-am terminat, Că n-are nici lung nici lat... Doamnă, Rai îndurerat...

Acum e timpul chiar să ne iubim Acum e timpul chiar să ne iubim. Acum când cade-un voal De flori de măr din părul tău... Acum când ştim Că trupurile noastre vor deveni Mai transparente E timpul chiar de noi să râdem, De gândurile noastre desuete. Uite pe-aici, Pe umbra asta violet, Atâtea lacrimi fără rost au curs. Acum eşti sigură de mine? Dă-mi un sărut şi-atât, Aroma de smochine coapte a buzelor Mi-ar fi de-ajuns. Acum e timpul să tăcem Cum n-am tăcut o viaţă-ntreagă, Să ascultăm cum se preface Statuia cărnii noastre-n iarbă. Aşează-ţi tâmpla aici pe pieptul meu, Ce pernă moale-am devenit şi eu. Hai, vino şi dă-mi mâna, N-aş vrea să fim absenţi Când vom fi Una...

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Vasile Dragomir

Despre uscăciune, buburuze şi ploiere, dixit

opa nost din Mănăştur, părintele protopop Gheorghe Mihnea, în timpul căruia s-a ctitorit a doua biserică în sat, este un preot cu har şi un om deştept. Nu poţi fi prieten cu regretaţii actori şi poeţi Emil Hossu şi Ştefan Radof dacă n-ai har, şi nu poţi fi prieten cu Nicolae Manolescu dacă nu eşti deştept, că ia măturoiu la tine şi te hâşâieşte ca pe o găină năpârlită. Duminica trecută m-au dus nevasta şi mama la biserică să mă pregătesc pentru „Schimbarea la faţă”. Părintele a citit Evanghelia aia pe care o ştiu de peste 50 de ani, cu Isus care îl cheamă pe Petru la El, să facă o mică plimbare pe apă. Câţiva paşi i-au ieşit lui Petru, dar i-a scăzut credinţa când a dat cu ochii de valuri şi a-nceput să se ciuflice. „Puţin ţie credinciosule”, i-a zis Isus, după care l-a luat de mână şi l-a aruncat în corabie. Eu îl lăsam pe Petru să ia şi câteva guri de apă, dar se pare că în vremea aceea era rău de apostoli, iar Mântuitorul nu-şi putea permite pierderi colaterale. Ei bine, după toată povestea asta, protopopul Mihnea a fost lovit. Lovit de inspiraţie şi ne-a spus o povestioară care face cât zece predici docte. Zice că într-o vară, pe undeva, pe sătucăle noastre era secetă mare, crăpase pământul încât greierii nu se mai auzeau noaptea, aşa de înafund li se duseseră găurile lor de greieri. Duminică se duc oamenii la biserică - erau

uscaţi de căldură şi se făcuseră ca gujbele. Preotul le spune: dacă nu plouă până duminica viitoare, să veniţi tot satul la biserică, să facem o rugăciune pentru ploaie, că numai în Dumnezeu ne poate fi nădejdea. În duminica următoare merge tot satul la biserică, mai de silă, mai de milă. O fetiţă, doar ea, ca o buburuză, venise cu umbrela la biserică. Câteva babe din sat (care când n-au cu cine sta-n poveşti se duc la popă să se spovedească, deşi au uitat să facă păcate) o întreabă cu ton de arţag: ce-ţi veni, tu pruncă, să iei ploierul cu tine, pe arşiţa asta? Prunca le răspunde: a zis popa nost că face rugăciune pentru ploaie şi de aia am luat umbrela, să nu mă ude până acasă, în capătul satului. Dintre sutele de dreptcredincioşi câţi să fi fost în satul acela pârjolit de soare, doar fetiţa buburuză a crezut că dacă preotul face rugăciune pentru poaie, plouă. Părintele Mihnea zice că rugăciunea trece prin stânci şi Dumnezeu ne ascultă rugăciunile dacă ştim ce să-i cerem. Spre exemplu, eu i-aş cere lui Dumnezeu să facă în aşa fel încât să ajungă Mihai Răzvan Ungureanu preşedintele României. Ştiţi ce mi-ar răspunde Cel de Sus? Du-te măi omule şi capătă minte. Cum să-ţi dau Eu preşedinte, când România are rege, unsul Meu pe pământ?

Emanuel Luca

Miezul Pământului

numărul

/ septembrie 2012

foto: Angelo Şerban

imeni nu ştia exact ziua în care cei doi ajunseseră în satul lor. Să fi fost pe la Sânziene când străinii s-au arătat în mijlocul satului, dar câteva babe puteau să jure că i-au văzut şi înainte, la înmormântarea pruncului ce căzuse în fântâna crâşmarului. Atunci se strânsese tot satul la prohod; murise un copil de trei ani şi bătrânii încercau să dea înţeles acestui semn al lui Dumnezeu care chema la el o făptură nevinovată. Mai mult, la câteva zile de la înmormântare, apa din fântânile satului începu să se îngălbenească şi să aibă un gust dulceag, ca un putregai crescut în carnea pământului. Într-o săptămână, toate apele s-au umplut de viermi ce urcau pe pământ şi mureau, arşi de soare, în jurul fântânilor, formând din pieile lor uscate o coajă roşiatică peste rana ascunsă a pământului. Speriaţi, oamenii au fost la popă să ci-

tească dezlegări; apoi la un călugăr în munţi şi la o babă, mare meşteră în lucrul dracului. Dar fântânile rămăseseră la fel, nişte morminte dezvelite, cu apa mustind peste putregaiul pământului. Oamenii sufereau de sete, iar vitele începuseră

să cadă pe câmp scormonind cu coarnele lutul uscat în căutarea apei. Cei doi străini, îmbrăcaţi prea gros, pentru un sat de câmpie ars de soarele verii, rămăseseră două săptămâni în curtea crâşmei, dormind în căruţa lor, acoperită cu co-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

viltir negru. Crâşmarul ştia doar că veniseră de la munte să cumpere bucate, însă după moartea copilului n-a mai deschis crâşma… nici n-a mai vorbit cu cei doi. Nici când străinii s-au apucat să sape o groapă adâncă în curtea lui nu s-a apropiat de ei. Îi vedea cum sapă, cum se adună lutul galben în grămezi mari şi mintea i se rezema iar de groapa hâdă în care l-a aşezat, acum câteva zile, şi pe pruncul lui. Într-o seară, au apărut în uşa crâşmei, c-o găleată plină cu apă limpede şi rece. Cel mai bătrân i-a întins un pahar, vorbindu-i încet şi rar, ca o prelungire a unui prohod: Ia de bea şi te stâmpără. Spală-ţi durerea din tine, că de-amu s-o gătat...

Cel mai tânăr, mai posomorât şi cu vorba mustrătoare, aşteptă până când crâşmarul bău două pahare de apă şi apoi se aşeză pe o laviţă în crâşma răcoroasă: Îi bine aici... nici nu ştii ce bine îi, că n-ai văzut încă miezul pământului, aşa cum l-am văzut noi când coborâm să scoatem apa. Asta e lume împrumutată şi uităm că trebuie să dăm samă de ea... Acolo jos e altfel. Stau trei rânduri de morţi în şir ca şi cătanele, două rânduri nu vorbesc, da’ cei al treilea vorbesc. Aproape de dânşii este un stâlp de fier cu o roată, pe care dacă o învârţi, sar scântei şi atunci cei care nu vorbesc încep să urle! Şi din gurile lor iese o spumă roşie şi urcă până pe pământ de otrăveşte tot. Acolo îi

altă lume... acolo, cel care spune minciuni stă cu faţa în sus şi un şerpe de pe o răchită îi tot picură venin în gură, iar din maţele celui care opreşte apa la fântâni se fac lanţuri aprinse de care îs legaţi bogaţii şi zgârciţii. Care-i zgârcit pe lumea asta, numai molii şi rugina fierului îi stă înaintea lui şi lui i se pare că-i aur şi argint şi se opinteşte să rupă legăturile şi să ajungă cu mâinile la ele. Numai atât am voie să-ţi spun... Bea apa şi te spală de durere... Nimeni n-a observat când au plecat cei doi din sat, căci apele au crescut în fântâni şi oamenii şi-au scos animalele întrămate la lucrul câmpului. Doar crâşma a rămas închisă, cu uşile bătute în cuie...

Virginia Paraschiv

Secretul lunii - Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă. Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum. Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş. Fuseseră executate în pripă şi improvizat de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la

numărul

/ septembrie 2012

vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol. Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate (odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe). Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de municipalitate vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante asigurau profitul. Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea convalescenţei patriarhale trecuse demult. Libera iniţiativă a domnişoarei fusese sugrumată de un odios proces de calomnie. Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca

să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă. Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada pereţii, s-a ales cu capul spart. Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-a dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas şi fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea. Oraşul dormea. Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali. De când cu debranşarea şi raţionalizarea utilităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul. Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise. Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol primise în gestiune vipera vivantă, la borcan. N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

95 Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându-le teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai. Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahim îşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste. Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat un răcnet de spaimă şi durere, strict autentic. Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul, pentru neglijenţă şi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant, de eunuc. Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat, înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis răsplată. Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii încer-

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

cară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu. Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest. O ştire de ultimă ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume că atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi să nu cedeze presiunilor şi ameninţau că, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor ţine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare. Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar. Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi. Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Îi păştea în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleii paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei, îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Stripperul adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere. Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit. Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintr-odată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna. Nu venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă cu un şuvoi de

gel. Pussy fu proiectată spre Icar care, vigilent, luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel, cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului. Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate. Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în faţa despărţirii subite a capului de trup. Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină. Puştii scăpară neobservaţi, o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp, se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treabă bună, platoul strălucea de curăţenie. Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafodului şi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte. Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare. Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatişti şi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fuseseră exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia s-o predea

pe Pussy Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Domnişoara privi cu jind la eşafod. În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu

şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atîta forţă. Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul din băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi... Nu mai există niciun apoi, nici implicit, nici explicit. Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat.

Ana Bisztricki Florian

Preluca, satul cu poveşti SATUL CU POVEŞTI

Preluca poartă unic semn: E ţara mea cu iz de lemn E cântecul ce ţese dorul Cand oase făuresc ulciorul. Curat, în pânza de senin Se coase multul cu puţin Şi portul coase-n pânze flori Vin hori şi joc din sărbători. Cu datină îndătinate Se poartă suflete curate… Poiana are-un singur loc Ce-şi cântă fluierul de soc Iar văile tresar de dor Când plânge turma la izvor… Şi ar mai fi un colţ de rai, Argintul picurat în grai. Pe firul cu bătrâne veşti, Preluca, satul cu Poveşti

numărul

/ septembrie 2012

DESPRE LUME Mult mă urc şi mă aburc, Gând spre frunzele de nuc… Şi am gust amar, amar… Şi o inima de jar... Dinspre lumea de coşmar Se desprinde un surâs înlăcrimat într-un vis ca o simplă despletire – împletită de iubire.

Din amintiri vin, din trecut, În viaţa lor nu-i timp pierdut. Sunt inocenţii, trişti copii Şi mărturii, vii mărturii… Prezentul lor, vede trecut. Bătrâni părinţi, eternul scut. Toţi sunt eroi. În rolul lor, Copii părinţi, părinţilor… Trecut, prezent – părinţi şi fii, Bătrânii noştri, dragi copii!

SIMPLU BĂTRÂNII Ei sunt bătrâni Şi ce mai sunt? Un strop de cer strâns într-un trup şi-o lacrimă într-un ulcior redevenind pământ, uşor. În ochi deschid senin divin Abia mai ştiu de unde vin.

Cât de simplu se poate trăi! Să pui pe masă o pâine, într-un ulcior de pământ apă şi-n casa ta, icoana, vegheată de firul de busuioc… Apoi să rosteşti: Acesta sunt eu. Simplu. Ca tine, Doamne!

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan Dragoş

“... nimeni nu poate tulbura limpezimea palmelor” (din volumul în pregătire „Fişa postului”)

Costumele acrobaţilor lângă vinurile potrivite „ei ne privesc fix şi ne scriu în cataloagele lor spun proverbe somnoroase adevărul şi numai adevărul alte sensuri şi alte speranţe buze şi degete sub marşul triumfal din aida spune horia milioane de oameni nemulţumiţi de fanfara din localităţile în care trăiesc şi speră îşi stimulează pofta de mâncare şi dorinţa de mai bine pretutindeni în lume marile săli de operă sunt înconjurate de constelaţii de bodegi cârciumioare localuri cu grătar şi băuturi de soi unde bărbaţi scutiţi de armată şi luxoase femei năzuind să fie îmbrăţişate măcar de un căpitan în retragere deopotrivă excitaţi de tonurile alămurilor şi de tobe găsesc frigăruile şi momiţele jinduite / vinurile potrivite unui veritabil festin artistic costumele acrobaţilor îşi păstrează vioiciunea ai văzut de atâtea ori ştii şi proverbele lor numeroase îşi poartă evidenţa pe umeri şi uneltele de tortură cu toată greutatea dorinţei am apăsat cuvintele pe hârtie pe aici spune ghidul / aşa e legea scrie-mă în catalogul tău încrezătorii au pupila mărită”

Aproape de tine „o nouă zi ca un afiş electoral de mare importanţă nici nu ştii când adevărul îţi taie calea totul este pregătit să meditezi cu folos în vise porţi o mască ce te ascunde talpa goală pe nisipul fierbinte în aromele limitei ascult cântecul lui dan bitman sub respiraţia ta îmi alungă din minte imposibilităţile stinge semnalul de alarmă

numărul

/ septembrie 2012

ei poartă ochelari prin care văd lucrurile corect folosesc cu hotărâre arătătorul urmăresc cu binoclul întâlnirea degetului cu spinul dar nimeni nu poate tulbura limpezimea palmelor care se caută un film vechi în reluare vor spune dar în cunoaşterea aceea ascunsă totul e altfel în orice anotimp se coace o altă spaimă paşi măsuraţi /o nouă zi să rămână scrisă dacă nu vorba-ntreagă măcar ceaţa ei”

Degetele risipitoare ale sărbătorii „poetul îşi instruieşte memoria are nişte cicatrici una şi una adevărul se coace fii mlădios la trecerea lui nu permite nimănui să-ţi numere sărbătorile noua situaţie presupune noi calcule îndrumat să primească lămuriri este întâmpinat cu expresii limpezi nu e oportun / nu se poate e o chestiune asupra căreia va trebui să medităm propunerea va fi supusă studiului buletinele noastre trimestriale vor evidenţia carenţele cifrele sunt desigur relative lucrurile nu vor rămâne neclarificate se va studia, comisia va aviza aşa lunecă fiecare zi printre degete risipitoare un năvod ar fi bun / un năvod întins deasupra tuturor celor văzute şi atinse te aşezi şi aştepţi sub bătăile inimii ei sunete moi metempsihoze neaşteptate intră şi se aşează la masa dinspre uşă să ne păstrăm încrederea gândul nostru curat să se îndrepte mereu spre locomotiva cu aburi cu care independenţa se plimbă prin lume am lămurit cele mai stinse mersuri ale lucrurilor acum respiraţi /dacă şi comisia va aviza printre degete risipitoare”

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Anca Goja

Un fapt divers „Astăzi, vremea va fi frumoasă, cu cerul senin, variabil spre seară. Maxima se va situa în jurul valorii de 35 grade Celsius, iar minima va coborî, la noapte, până la 20 grade Celsius. Vântul va sufla slab până la moderat, din direcţia Nord-Vest”. Bătrânul puse ziarul deoparte. Care va să zică, încă o zi toridă. Nu-i nimic, o să stau în casă, la adăpost. Nici aici nu e răcoare, dar măcar nu mă bate soarele direct în creştet. La vârsta mea, canicula e foarte periculoasă. Chiar şi „Monitorul” a scris de atâtea ori despre oameni în vârstă care au leşinat pe stradă, sau chiar au murit din cauza deshidratării...

ătrânul era cu ştirile la zi. Nu avea nici televizor şi nici măcar radio, pentru că ar fi trebuit să plătească taxă şi îşi propusese să reducă cheltuielile la minimum. De când îi murise baba, se descurca şi mai greu dintr-o singură pensioară. Însă la viciul acesta nu putuse renunţa. Îşi făcuse abonament şi în fiecare dimineaţă, în jurul orei 7, poştaşul îi aducea un singur ziar. De fiecare dată, acelaşi: „Monitorul”. Îl citea în fiecare zi de 50 de ani încoace. Ce e drept, înainte se numise „Flacăra roşie”, dar era tot un drac. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Numai că acum nu mai scria despre vizitele tovarăşului şi depăşirile de plan cincinal, ci despre greve, mitinguri, criză şi crime. Unele articole nu-i plăceau, erau prea pline de violenţă, iar la pagina pentru tineri erau publicate adesea tot felul de trăznăi cu sex şi mode ciudate. În general, însă, ziarul era bun şi, cum era singurul, socotea o datorie de onoare să îl citească pentru a şti ce se întâmplă în urbea în care trăise o viaţă întreagă. Bărbatul mai luă o gură de ceai, dădu magnetofonul mai tare şi deschise ziarul la pagina de Decese. Trecu în revistă toate numele scrise cu litere îngroşate, studie cele câteva fotografii şi, după ce conchise că nu cunoscuse pe niciunul dintre cei care ieri trecuseră în lumea drepţilor, închise ziarul şi începu să

numărul

/ septembrie 2012

citească titlurile de pe prima pagină. Aşa făcea în fiecare zi. Mai întâi „Vremea”, apoi morţii, apoi articolele şi, la urmă, pagina de Divertisment, cu rebusul şi integrama tematică. Era un adevărat ritual, de la care bătrânul nu se abătea niciodată. Cititul ziarului îi lua o oră, după care nu mai avea mare lucru de făcut toată ziua. Mai deretica pe ici, pe colo, mai gătea câte o mâncare simplă, mai citea câte o carte... Îi plăcea să meargă la piaţă, să admire fructele şi legumele strălucind de culoare şi sănătate pe tarabe, să compare preţurile şi să se tocmească pentru fiecare bănuţ. Avea o mare satisfacţie când într-o zi reuşea să cumpere cele trebuincioase la un preţ ceva mai mic decât cel pe care îl plătise în zilele precedente. Atunci era mândru şi i se părea că este deosebit de inteligent. Apoi, îi mai plăcea să se uite în albumul cu fotografii. Avea o mulţime, mai ales alb-negru, făcute de el în diversele staţiuni balneoclimaterice pe care, la viaţa lui, le colindase împreună cu soţia. Iar acestea nu fuseseră puţine, mai ales înainte de revoluţie, când nu trecea un an fără să îşi petreacă concediul la munte sau la mare. Pe spatele fiecărei fotografii erau scrise data şi locul în care a fost făcută. De altfel, un joc preferat al lui era să aleagă o fotografie din album şi să caute, în colecţia de „Flacăra roşie”, din care nu-i lipsea niciun număr, rubrica Vremea din ziua respectivă. Chiar dacă poza fusese realizată în altă parte decât orăşelul lui de baştină, acest joculeţ îl ajuta să plonjeze înapoi în timp, să îşi construiască în minte imaginea acelei zile de mult uitate, când nu era nici bătrân, nici singur. În timp ce bărbatul ajunsese deja să completeze integrama din ziua aceea, intitulată „Căldură mare...”, în redacţia ziarului „Monitorul” era multă agitaţie. Redactorul şef era nervos, iar asta se vedea limpede din faptul că bodogănea întruna şi trântea uşile. Ministrul educaţiei sosise în judeţ fără să se anunţe. Făcea o vizită fulger în şcolile rurale, pentru a vedea starea

acestora înainte de începerea anului şcolar. Redactorul care se ocupa de învăţământ aflase de înalta vizită în ultimul moment, iar maşina redacţiei nu era disponibilă pentru a merge pe teren, pe urmele ministrului. Riscul era ca cei de la inspectoratul şcolar să lase presa cu ochii în soare, fără ca măcar să trimită un comunicat la sfârşitul zilei, cu atât mai mult cu cât despre purtătorul de cuvânt se ştia că nu e tocmai ceea ce se numeşte un om comunicativ. Aşadar, în redacţie plutea o atmosferă încordată şi nimeni nu îndrăznea să spună nimic, pentru a nu-l enerva şi mai tare pe redactorul şef. Pitit în colţul său, scriind la un calculator mare cât un dulap, apăsând cu putere pe taste ca să se vadă pe ecran fiecare literă, Maxim Rotaru lucra la rubrica sa „Azi în ţară şi în lume”. Era o rubrică găzduită zilnic în pagina a doua a ziarului, împreună cu „Reţeta zilei”, „Farmacii de serviciu” şi „Aforismul zilei”. Astăzi, însă, Maxim lucra foarte greu. Fusese aseară la cules de ciuperci în pădure şi îl prinsese o ploaie zdravănă, iar de dimineaţă se trezise cu febră. Culmea, chiar el era cel care scria, zilnic, rubrica „Vremea”. Însă de ploaia de aseară nu scrisese nimic. În ultima vreme, lumea parcă o luase razna. Vremea devenise cu totul impredictibilă. Ce e drept, ziarul nu avea abonament la Institutul Naţional de Meteorologie. Erau o publicaţie mică, fără posibilităţi financiare, şi nu îşi permiteau să arunce banii pe fereastră. În ultimii 5 ani, adică de la revoluţie încoace, meteorologul ziarului era Maxim Rotaru. Avea el metodele lui de a prognoza vremea. În primul rând, îşi pusese un termometru pe geam şi măsura temperatura de trei ori pe zi. Avea chiar şi un grafic unde nota, zilnic, minimele şi maximele. Pentru vânt, înmuia degetul în gură şi îl scotea pe geam. Nu era greu să-ţi dai seama dacă vântul bate slab, moderat sau cu putere, iar direcţia era uşor de detectat, ştiind unde răsare şi unde apune soarele. Apoi, crescut la ţară, Maxim ştia tot felul de credinţe din

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

99 bătrâni legate de prognozarea vremii. A ajuns până acolo încât avea grijă să nu îşi ia niciodată puloverele pe dos, ca să nu se schimbe vremea. Ce e drept, metodele lui nu erau prea ştiinţifice, însă rareori dădeau greş. Iar alte variante nu existau, întrucât posturile naţionale de radio şi televiziune prognozau vremea cu predilecţie din zona Bucureştiului, în timp ce zonele mai îndepărtate ale ţării, cum era aceasta, erau trecute cu vederea de parcă nici n-ar fi existat.

axim îşi încheie rubricile fixe pentru următoarea lună şi închise calculatorul. Îl durea capul şi era transpirat tot. Se va duce acasă şi se va băga în pat, să se odihnească. Auzi, ce chestie, să fii răcit pe o vreme ca asta... râd şi curcile de mine, se gândi Maxim şi ieşi în stradă. Lipsi de la serviciu o săptămână întreagă. Răceala era, de fapt, o gripă, iar medicul de familie i-a dat concediu medical pentru mai multe zile. În tot acest timp, pe pagina a doua au apărut rubricile obişnuite, pe care Maxim le scrisese şi le predase şefului înainte să plece. Din pricina bolii, însă, a uitat să scrie şi rubrica “Vremea”. Era, de altfel, destul de complicat să prognozeze vremea pe atâta timp înainte. În prima zi, din cauza agitaţiei, redactorul şef a uitat, şi el, cu totul de rubrica respectivă. După vreo două zile şi-a amintit, dar, cum nu i se părea importantă, şi cum nu avea pe nimeni care să se priceapă cât de cât la prognozarea vremii, a preferat să renunţe temporar la rubrică, decât să rişte să publice prostii şi să se trezească cu telefoane indignate din partea cititorilor. A doua zi dimineaţă, ca de obicei, pe la ora 7, bătrânul primi ziarul. Aproape că leşină când îl deschise şi nu găsi nicăieri rubrica „Vremea”. Mai întâi parcurse cu atenţie toată pagina a doua, apoi, văzând că rubrica nu e nicăieri, se gândi că îi schimbaseră locul, şi luă ziarul pagină cu pagină, la puricat. „Vremea”, nicăieri! Nu-i nimic, azi o să stau în casă, îşi spuse. Cu vremea nu-i de joacă... Mai ales la cum se manifestă în ultima vreme... Poţi să mori cât ai bate din palme.

numărul

/ septembrie 2012

CHIOREANA

Acum e senin, în cinci minute e furtună, iar vântul poate oricând să îţi arunce un acoperiş în moalele capului. Sau, Doamne fereşte, să te trezeşti trăsnit. Acum vremea pare liniştită, dar mai ştii ce se poate întâmpla? Nu, mai bine aştept până mâine. Cu siguranţă, mâine nu vor mai uita să publice rubrica, gândi bătrânul, neliniştit. Se temea de furtuni încă din copilărie, de când locuia pe timpul verilor în casa bunicilor de pe Valea Someşului. Într-o zi, după ploi care duraseră o săptămână, valea îşi ieşise din matcă şi le intrase în casă. Fuseseră nevoiţi să se salveze urcând pe acoperiş, unde au stat până când i-au luat cu barca pompierii. Dar animalele muriseră toate înecate, iar dintre lucrurile din casă nu mai putuseră salva aproape nimic. Două luni după incident, încă mai scoteau mâl din camere. Fusese o experienţă groaznică, în care copilul de atunci văzuse moartea cu ochii şi doar o minune dumnezeiască făcuse să nu fie şi el dus de ape. În ultimii ani, de când vremea începuse să se schimbe, devenind tot mai impredictibilă şi mai violentă, spaima bătrânului crescuse. Nu mai ieşea niciodată din casă fără ca înainte să citească prognoza din ziar. Fusese întotdeauna de părere că ziarul nu minte şi, chiar dacă uneori prognoza nu coincidea întru totul cu realitatea, dădea vina pe cei de la Institutul Naţional de Meteorologie, ale căror aparate probabil nu erau suficient de noi şi de precise.

ătrânul îşi petrecu ziua citind, uitându-se la poze şi gătind macaroane cu brânză, iar seara se culcă devreme. Îşi aduse aminte că ar fi trebuit să îşi cumpere o nouă cutie de pastile pentru inimă, dar se gândi că dacă o zi nu le ia, nu va păţi nimic şi îşi promise să meargă la farmacie a doua zi dimineaţă. Adormi cu gândul la ziarul din ziua următoare. Dimineaţă, la ora 5 fu în picioare. Se agită neliniştit vreo două ore, până când, în sfârşit, pe la 7 şi un sfert apăru poştaşul. Îi dădu ceva mărunţiş bacşiş şi luă ziarul. Transpiră abundent în palme în timp ce întoarse paginile, însă nu găsi „Vremea” nicăieri. Asta era

prea de tot! „Oamenii ăştia sunt inconştienţi! Cum se pot juca aşa cu vieţile oamenilor? Aşa ceva este de neconceput!”, se enervă bătrânul şi, simţind că îi e rău, se întinse pe pat. Întoarse problema pe toate părţile, încercând să îşi dea seama cum a fost posibil aşa ceva. „O zi, mai treacă meargă, oameni suntem şi mai greşim. Dar două zile la rând?! Fără nicio explicaţie? Nu-i nimic, precis că sunt şi alţi cititori la fel de revoltaţi ca mine. Vor da telefon la redacţie şi vor cere remedierea defecţiunii. Şi, bineînţeles, sancţionarea celui vinovat. Înainte, o astfel de neglijenţă nu ar fi fost posibilă. Nu era rău deloc ca ziarul să treacă prin mai multe mâini până să ajungă sub tipar. Acum nu îi mai controlează nimeni. Fac ce vor. Iar prea multă libertate e, uneori, distrugătoare.” Bătrânul se simţea tot mai rău. Stătu culcat până după-amiază, fără ca măcar să bea un pahar cu apă. Îi era frică să se ridice, ca nu cumva să ameţească şi să cadă. Pe la ora două, primele fulgere luminară aerul plumburiu. În mai puţin de 10 minute, începu ploaia, iar străzile deveniră râuri murdare. Tunetele scuturau blocurile din temelii, iar vântul bătea nebun. Fură două ore de coşmar, iar când soarele reapăru vesel pe cer, priveliştea oferită era dezastruoasă: bucăţi de acoperiş împrăştiate pe trotuare, copaci rupţi, crengi căzute peste maşini, drumuri blocate.

l găsiră de abia după două săptămâni, alertaţi de mirosul insuportabil care umpluse scara blocului. Era culcat pe pat, cu „Monitorul” alături şi cu o expresie nedumerită pe faţă. În ziua următoare, la rubrica „Poliţia”, „Monitorul” scria despre moartea bătrânului, sub titlul „Cadavru în putrefacţie găsit într-un apartament de pe strada Ploii”. Doar trei rânduri, în care se spunea că poliţia fusese alertată de vecini, că bătrânul părea a fi murit de circa 15 zile şi că acesta urma să fie dus la Institutul de Medicină Legală în vederea efectuării necropsiei. La rubrica „Decese” niciun anunţ nu certifica faptul că bătrânul se stinsese din viaţă şi că cineva îl plângea.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

100

CHIOREANA

Elena Cărăuşan

Drumul meu Unde eram când cocoşul cu pene zburlite abia de mai vestea ivirea zorilor? Pene negre de noapte acoperă frunţile. Unde eram când cuvintele au pârjolit dăruirea iar rugăciunea a amuţit în pietre? Cuvinte din zale de fier sugrumă raţiunea.

Am trupul secţionat de viori cu gâtul lung Şi capătul rotunjit proptit în neînţelesuri, arcuşuri se plimbă printre cuvinte, vibrează, se arcuiesc leneş, aşteaptă ecoul curat de blândeţe. Las braţele purtate de arpegii fugare, jocuri sonore îmi mângâie mintea. Pori dilataţi de clocotul nedreptăţii îmi seceră respiraţia încărcată de spasme, chingi răzvrătite se chinuie să rămână legate stavilă blestemului moştenit din pământ; urâţenia unuia se întinde ca un nămol lipicios peste bucuria clipelor noastre.

u vorbele tăcerii şi prin acutizarea celorlalte simţuri, voi asculta glasul fiinţei mele interioare şi muzica frământărilor ei. Mereu îmi propun să găsesc calea - apropiată de cea justă - ca rezultantă dintre bine şi rău, dintre posibil şi imposibil, dintre cunoaştere şi ignoranţă. Tăcerea - ca introspecţie, este ca un preludiu al deschiderii către revelaţie, adică, o treaptă superioară în înălţarea spirituală; tăcerea poate fi o dimensiune a lungimii razei de la punctul comun al cercului ce înscrie un triunghi şi circumferinţa lui. Cu cât această rază e mai mare, cu atât se poate afirma că au fost deschise mai multe porţi către lumea superioară a cunoaşterii de sine. Se spune că tăcerea este coroana de aur a înţelepciunii, iar celui care o practică îi conferă măreţie şi plenitudine spirituală. Convingerile formate vor fi înţelese drept secvenţe de cunoaştere şi ca un rezultat al tensiunii conflictuale cu sine. În dorinţa de a identifica fragmente de adevăr, mă declar ca fiind neliniştită în căutări şi simt o bucurie cu fiecare revelaţie pe care o am în misterul autocunoaşterii. Prin introspecţia pe care mi-am propus-o şi pe care o voi accesa mereu, sub braţele largi ale tăcerii, pot să spun că misterul autocunoaşterii este marele secret al nostru, în calitatea pe care o avem de oameni dornici de a ne cunoaşte. Tot un secret poate să rămână şi relaţia ce se stabileşte între numărul

/ septembrie 2012

Dar, muzica viorii mă mângâie, mă bucură arcuşul duios îmi leagănă gândul. Privesc în urmă hăţişul mă culc pe pământul pedepsit la uscăciune şi încolăcită de întrebări îmi găsesc liniştea: acesta nu-i drumul meu.

Căutarea Adevărului - eseu n Elena Cărăuşan n Mircea Cărăuşan starea interioară a fiecăruia şi exteriorul celor care ne înconjoară. Stă în puterea, forţa şi înţelepciunea fiecăruia să-şi înalţe privirea spirituală către respectul faţă de semeni, speranţa că într-o zi ne va fi mai bine şi libertatea de a fi noi înşine. În această etapă de frământări sociale, de evoluţii asimetrice ale planetei noastre, de fenomene meteo imprevizibile, ar trebui să ne propunem, ca prioritate maximă, solidaritatea şi fraternitatea ca principii care să ne călăuzească viaţa de oameni ca locuitori ai acestei planete. Toţi am crescut, am fost educaţi şi ne-am format în condiţii cu totul diferite. Toţi avem defecte, dar avem şi calităţi. Este greu, de multe ori chiar dificil, să ne convertim reacţiile impulsive declanşate de situaţii de conflict, în fraze echilibrate ca limbaj, vorbe intonate cu calm, vorbe care să aibă doar argumentul logic, de bun simţ, ca putere de convingere. Ar fi dovada că şcoala maturităţii în comportament şi-a pus amprenta asupra noastră, ne-a învăţat ceva. Stă în puterea noastră să ne armonizăm modul de exprimare a opiniilor, să discernem toleranţa de exigenţă, de respect şi de rigoare pe de o parte şi să o deose-

bim de reaua credinţă, de tendinţa de a masca neputinţa ori ignoranţa pe de altă parte.

devărul se caută întotdeauna doar în mijlocul oamenilor şi putem accede la el numai cunoscându-ne în profunzime pe noi înşine, ca apoi să rezonăm cu semenii noştri. Pentru că drumul către adevărul interiorului nostru este ales de fiecare în mod distinct, în directă dependenţă de bagajul propriu de cultură, acesta nu poate fi definit şi nu este unic. Suntem fiecare nişte indivizi unici; purtăm în noi educaţii diferite, avem case în locuri diferite, ne derulăm obligaţiile şi îndatoririle cotidiene în mod diferit. Mental însă, e nevoie să ştim să devenim liberi în căutările noastre – adică să acordăm libertate sufletelor noastre pentru a se putea înălţa deasupra limitelor impuse de unicitate şi de distanţă. Avem şansa să fim perfectibili, avem speranţa că fiecare zi pe care o trăim ne amplifică dorinţa de a evolua şi de a mai traversa o treaptă în apropierea de adevărul din noi. Sunt ceea ce sunt. Acum îmi măsor evoluţia, printre toţi semenii alături de care trăiesc; simt că mai am foarte mult de muncit, pentru ca atunci când mai spun că „sunt ceea ce sunt”, să cuprindă cât mai multe calităţi umane, fapte concrete şi experienţe care să vină în sprijinul semenilor mei.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

101

CHIOREANA

Ovidiu Brânduşan

Calul alb

n noaptea aceea, de care îmi amintesc perfect, parcă ar fi fost noaptea trecută, eram cu badea Costea undeva sub o poală de codru, lângă o grămadă de jar ce murea încet în sfârâitul şi pocnetul boabelor de porumb din ştiuleţii puşi la fript. Nu eram hoţi de porumb, nu, nici vorbă, noi eram chiar păzitorii unui lan ce se întindea până hăt, departe. Stăteam în calea mistreţilor care simţiseră şi ei că e rost de hrană pe acolo, aşa că dădeau iama în fiecare noapte. Pentru a-i speria, se folosea un fier de plug şi o oală veche ce slujise până atunci la multe, nenumărate nunţi şi înmormântări, aşa că se înnegrise de tot. Cu fierul de plug lovea badea Costea în oala cea neagră şi veche, dând naştere unor sunete ce aduceau cu tam-tam-urile junglelor. Asta până obosea. Apoi mă lăsa pe mine să bat. Când îi oboseau şi lui urechile, îmi întindea câte un cucuruz fript: - Mai dă-o încolo de hărmălaie, că iar atragem porcii. - Cum adică îi atragem? Cu gălăgia asta îi speriem, nu-i atragem. - Îi speriem pe dracu! Mistreţul nu-i prost, el ştie că unde e gălăgia mai mare, e mălaiul mai copt. Şi tot gălăgia acoperă umblătura turmei. Îi tihneşte când batem ca proştii că ştie unde suntem, ştie pe unde să ne ferească, pe unde să se strecoare. - Păi atunci noi ce rol avem? - Adică ce rost? Păi e simplu. Întâi şi întâi, oamenii dorm mai liniştiţi dacă le păzeşte cineva mălaiul. Apoi cei care vor să fure, să-şi ia şi ei un cucuruz acolo, de fiert, ştiu şi ei, ca mistreţii, pe unde să ne ocolească. Doar e mălaiul CAPului, nu? Apoi, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă, după ce încetăm bătaia, porcii se opresc din mâncat iar hoţii din furat. Stau aşa şi aşteaptă, să vadă ce se mai întâmplă. Stau şi stau, până când se satură de atâta aşteptare. Se gândesc că poate îi căutăm. Asta fac hoţii. Porcii adulmecă aerul să simtă de unde vine primejdia. Până la urmă şi unii şi alţii se duc în drumul lor, nedumeriţi, speriaţi de linişte. Că să ştii: când e primejdie, nimic nu te sparie

numărul

/ septembrie 2012

mai tare ca liniştea. La asemenea argumente şi la asemenea logică nu prea aveam ce obiecta. Chiar dacă simţeam o droaie de fisuri în ele, mai bine să tac. Era într-adevăr linişte. Porcii tăceau, hoţii stăteau. Iar din spatele pădurii se înălţa o lună aproape plină, doar puţin ciuntită, de toată splendoarea. Aerul era îmbibat de mirosul florilor de câmp ce se ridica din poiana albită acum de lună, poiană ce spărgea într-o parte zidul negru al pădurii. Adică ce zic eu, îmbibat? Aerul era plin de flori plutitoare, simţeam miresmele lor atingându-mi faţa uşor. Venea când o şuviţă răcoroasă, când una caldă, învăluitoare. Eram deodată singur, doar eu cu luna şi pădurea, cu poiana plină de flori rătăcitoare. Rătăcit şi eu pe undeva, dus de boarea uşoară a nopţii. Imaginaţia nu mai avea limite, zbura, se înălţa… Poate că ea, imaginaţia, mi-a scos înainte făptura aceea de vis. O arătare splendidă, un cal alb ce părea de argint în lumina lunii. Iar pe cal un călăreţ ce părea că priveşte spre noi, spre vatra unde stăteam eu şi badea Costea. M-am dezmeticit şi l-am atins cu cotul pe cel de lângă mine. Mi-a făcut semn din cap că-l vede şi el. Eram amândoi tăcuţi, muţi în aşteptarea a ceea ce-o să se întâmple. Cal şi călăreţ au rămas şi ei multă vreme nemişcaţi. Nu ne mai dădeau atenţie. Călăreţul părea un om mai în vârstă dar se ţinea bine în şa. De fapt nu se vedea nici o şa, nici un căpăstru. Păreau o singură făptură, asemenea centaurilor din vechime. Apoi într-un târziu, au început a se îndepărta fără vreun zgomot, nălucă a nopţii, pierzându-se din vederea noastră. A mai trecut o vreme până am îndrăznit a-l întreba pe badea Costea care începuse a întoarce ştiuleţii pe jar ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. - Ei, ce să fie? Unchiul Alesa cu calul alb. N-ai auzit de el? - Nu, n-am auzit. Cine e ? - O, păi asta e o poveste mai veche. O istorie destul de lungă şi io nu ştiu povesti prea bine istorii lungi.

Am insistat să-mi povestească aşa cum ştie. N-a trebuit să insist prea mult, de fapt se lăsase rugat mai mult de formă, fiindcă îi plăcea să povestească, mai ales la lumina unui jăratec şi sub oblăduirea razelor lunii. Aşa că m-am învelit cu sacul de dormit ca să mă apăr de răcoarea ce începuse să se facă simţită şi mi-am deschis bine urechile ca să-l ascult. - Calul ăsta alb pe care l-ai văzut cu ochii tăi, a apărut în sat demult, acu vreo douăzeci de ani. Cam pe vremea când se făceau CAP-urile. Ştii cum era pe atunci: unii intrau de bunăvoie în întovărăşire, pentru alţii se lăsau pe câmp grămezi de cartofi. Trecea omul pe acolo, câteodată îl punea păcatul, altădată era numai în trecere, oricum ar fi fost, săreau pe el şi îi puneau în faţă o hârtie. Dacă semna că se bagă în întovărăşire, putea pleca, dacă nu, îl duceau la gherlă cum că a furat din bunul obştii. Mulţi au intrat aşa, de frică. Figura asta o ţinut o vreme. Într-o zi, lângă o asemenea grămadă, uitată cum s-ar zice pe câmp, a apărut un cal alb, frumos. A început să dea din copite şi să azvârle în toate părţile cartofii. Oamenii stăpânirii, ascunşi pe aproape, au sărit să-l prindă. Însă nici vorbă să-l poată cât de cât încolţi. Care s-a apropiat mai mult de el s-a trezit aruncat cu picioarele în sus. Apoi calul a nechezat şi dus a fost. Azi aşa, mâine iarăşi, toată munca lor de lămurire se ducea pe apa sâmbetei. Vreo două săptămâni au umblat cu toţii ca nebunii să-l prindă. Dar calul ăsta apărea cine ştie de unde, îşi făcea treaba după care dispărea în zare. Aşa fugea, că ziceau oamenii că ar zbura. S-a făcut într-o zi o mare adunare în centrul satului. Era unul, Fercu, om drept însă dat dracului la mânie. El era un fel de şef de la raion. A cerut să iasă în faţă stăpânul calului. De ieşit nu a ieşit nimeni, că doar nimeni nu avea un cal aşa de frumos în sat. Pe faţă n-a râs nimeni. Însă abia se puteau stăpâni să nu râdă. Fercu a simţit râsul şi batjocura oamenilor şi s-a făcut roşu la faţă. A adus vorba despre cote, iar lucrurile de felul

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

102

CHIOREANA

(foto: Emanuel Luca)

ăsta nu mai erau de râs. Oamenii au început să murmure fiindcă nu le plăceau ameninţările. Nu-mi mai aduc aminte de la ce s-a pornit apoi sfada, însă şeful de la raion a plecat cu hainele cam jerpelite de la noi din sat. Aşa a ajuns povestea calului alb la urechile celor de sus, sus de tot, la nişte şefi pe lângă care Fercu era nimica toată. În vremea asta, calul cel alb îşi vedea de treburile lui, apărea ba pe un vârf de deal, ba într-o poiană din mijlocul pădurii, oamenii îl vedeau de departe, le plăcea că-l vedeau pe acolo, era de-acuma al satului. Din când în când câte unul, mai ales pe la bufet, se jura că o să-i pună căpăstrul, însă nimeni nu credea, ştiau cu toţii prea bine că nu poate fi prins. Dar şefii cei mari de la raion nu ştiau acest lucru. Aşa se face că într-o zi, au venit sumedenie de străini cu un GAZ şi au oprit în faţa bufetului, dincoace de podul din vale. Unii aveau puşti, alţii duceau cu ei, legaţi în curele, nişte câini cum nu se mai văzuseră pe aici, am aflat mai pe urmă că li se spunea ogari. Cu toată şatra asta, după ce au căutat însoţitori şi de prin sat, au pornit să prindă calul cel alb. Au găsit destui oameni care s-au dus cu ei de curiozitate. Voiau să vadă cum prind calul… sau mai bine zis, cum nu-l prind. Au umblat ei de pomană vreo patru ceasuri, au lătrat ogarii aceia slabi şi înalţi până când glasul lor răsuna mai mult a scheunat cerşind mila. Nici stăpânii nu se lăsau mai prejos, se cam umpluseră de osânză pe-acolo prin birourile lor. Aşa că s-au aşezat sub o poală de codru, şi-au scos

numărul

/ septembrie 2012

desagile şi au început să petreacă. Pe când era petrecerea mai mare, deodată se ridică unul şi începe să strige: ,,Uite, mă, calul alb, acolo sus pe deal”. Sar toţi să-şi ia puştile, asmut ogarii, se reped colo către coama dealului, care mai de care mai viteaz. Vai de capul lor, rupţi de oboseală, cu sudoarea care curgea şiroaie pe ei ajung sus. Acolo, nimic! Numa’ vântul. Pe când se învinuiau unul pe altul, că de beţi ce erau nici nu mai ştiau cine strigase la început că vede calul, aud aşa ca un tropotit undeva departe. Când se uită în jos, ce să vezi: calul tocmai frământa în copite bunătate de mâncare şi băutură lăsate de ei în graba cea mare. Au început să tragă cu puştile, au asmuţit câinii, au pornit şi ei la vale mai dându-se câteodată peste cap. Numai că, atunci când au ajuns jos, acolo n-au găsit altceva decât resturi amestecate cu noroi precum şi urme de copite. Au început a drăcui şi a sudui amarnic, trântindu-şi căciulile de pământ. Câinii săreau şi ei de jur-împrejur, urlând răguşit, poate înjurau pe limba cea câinească. Nu s-au oprit decât atunci când din vârful dealului, de unde veniseră ei, au auzit nechezatul unui cal: acolo, cu coama în vânt, galopa, adică ce zic eu, zbura, nu galopa, calul cel alb. Trecea aşa de sus deasupra ierburilor de ziceai că nici nu atinge pământul. S-a dus, s-a pierdut undeva în depărtarea neguroasă. Dacă pe cal nu-l puteau pedepsi, măcar pe oamenii din sat în faţa cărora se făcuseră de ruşine să-i pedepsească. Dar cum? S-au

gândit şi s-au socotit, până ce au găsit. Tocmai în hotarul comunei fusese călcată în picioare o postată de in. Inul culcat e tare anevoie de cules, se încâlceşte, se umple de pământ atunci când plouă, nu mai ştii unde e capul şi unde rădăcina. Ei, inul ăsta trebuia cules de cineva. Iar dacă acel cal ţinea de Cuciulat, că doar numai pe acolo fusese văzut, apoi musai ca acel in să fie cules de oamenii din Cuciulat. Porunca venea de sus, pica pe capul brigadierului care o arunca mai departe în capul celor de care îi plăcea mai puţin. S-a nimerit ca tocmai unchiul Alesa să fie cel cu ultimul cap. Unchiul Alesa avusese pe vremuri şi zece cai la un loc în ograda lui. Îi lua de mânji, îi creştea, îi învăţa şi apoi îi vindea pe cine ştie unde. Mai ales pe cei cu năravuri rele îi vindea cale de două-trei zile de mers. S-a întâmplat odată, la scurtă vreme după război, ca unul din caii cei mai nărăvaşi să ajungă după a treia sau a patra mână înapoi în sat, tocmai la cel care era acuma brigadier. Zgârcit şi bucuros că l-a luat pe un preţ bun, n-a mai stat să-l încerce la ham. Aşa s-a făcut că a rămas în toamna aceea şi fără căruţă şi fără poartă, pe care nărăvaşul le-a făcut praf şi pulbere. L-a dus la unchiul Alesa ca să-l înveţe, dar acela cum l-a văzut a şi clătinat din cap şi i-o zis să-l ducă la tăiat ori la circ. De mânie nu şi-au mai vorbit niciodată. Aşa se face că unchiul Alesa a fost ales să facă zile de clacă pentru calul alb. ,,Doară se ştie că dacă îi calul unuia din sat, apoi numai a lui Alesa poate fi”, a zis brigadierul. Minunea a fost că unchiul Alesa n-a zis nimic împotrivă. A cules el inul. Inul se culege cu mâna, se smulge greu, dar el n-a zis nimic. A cules inul. Apoi a cules şi nişte porumb, sfărâmat se zice, tot de acelaşi cal. A reparat şi nişte garduri peste care sărise sau prin care trecuse calul alb. A lucrat şi a plătit pentru calul alb fără să crâcnească. Se tot mirau oamenii şi îşi ziceau că nu e lucru curat, unchiul Alesa fiind el cunoscut ca om tare încăpăţânat şi mândru. ,,Poate plăteşte cine ştie ce păcate din tinereţe”, ziceau ei. L-au întrebat şi pe el, dar n-a zis nimic, numai a dat din cap râzând pe sub mustaţă. Numai Măria-Michii, vrăjitoarea care le ştie pe toate, a scăpat odată o vorbă

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

103

CHIOREANA

către o femeie de la care a aflat-o apoi toată lumea. ,,Ştie moşul că nu mai are mult de trăit şi vrea să-şi cumpere un loc pe calul alb”, asta a fost vorba ei. Ce însemna asta, nimeni nu ştia. Unchiul Alesa era tot mai rar văzut, umbla tot mai aplecat şi părea că nici nu mai vede oamenii. Ce-i drept, acum că îşi luase pe cap povara calului, avea mai mult de lucru. Năluca aceea era tot mai des văzută şi cam prin aceleaşi locuri mai ales seara şi dimineaţa. Oamenii îşi făceau cruci şi se spunea că e semn că va veni un alt război. Război n-a venit, dar într-o zi a mai venit un GAZ pe podul din vale. Din el au coborât vreo trei oameni îmbrăcaţi în haine de piele cu toate că afară era o căldură de te înăduşeai. Cel care părea a fi un fel de şef a întrebat unde e casa proprietarului unui cal alb care face stricăciuni prin ogrăzi. ,,Păi calul acela alb nu e al nimănui, au răspuns câţiva săteni.” ,,Nu se poate”, a zis încruntându-se şeful, ,,scrie

aici negru pe alb că este unul, Alesa, învinuit de sabotaj.” Când au auzit de ,,sabotaj”, au tăcut cu toţii fiindcă ştiau că nu-i lucru de glumă, mai auziseră ei cuvântul acela de vreo câteva ori, atunci când îl duceau pe careva care nu se mai întorcea. Tocmai atunci a apărut şi Alesa. Din tăcerea şi privirile oamenilor, şeful a priceput, a înţeles cine e învinuitul. Deja se auzea clinchetul metalic al cătuşelor. Şi atunci s-a petrecut minunea: cine ştie de unde, parcă din fundul pământului, a apărut calul alb. Era de-a dreptul înfricoşător, cu picioarele din faţă ridicate, cu dinţii rânjiţi, nechezând amarnic de zornăiau geamurile GAZ-ului. Toţi au sărit în lături, numai unchiul Alesa a rămas acolo, drept şi cu mâna întinsă. Până să-şi scoată şeful pistolul cu mâna care îi tremura de spaimă, Alesa era sus pe cal, după care, mânaţi parcă de vânt şi învăluiţi în ceaţa apărută din senin, au dispărut amândoi. Degeaba au mai găurit aceia aerul cu câteva gloanţe

trase aiurea, unchiul Alesa şi calul alb duşi au fost. Duşi de nu i-a mai văzut nimeni vreme de vreo cinci sau şase ani. Apoi au mai apărut, ba ici ba colo, tot la vreme de noapte sau zori, mai ales pe lună plină. *** S-a lăsat tăcerea peste lume şi peste povestea lui badea Costea. Târziu de tot l-am întrebat: - Chiar e adevărat tot ce mi-ai spus? Badea Costea a răsuflat adânc, a mai răsucit un cucuruz în jar şi uitându-se apoi spre cer, mi-a spus: - Da’ stelele crezi tu că-s adevărate? Crezi, că ai auzit de la alţii şi că le vezi. Apoi şi eu am văzut şi am auzit de la alţii. Aşa că tot ce ţi-am povestit aici e adevăr, după cum adevărate sunt şi stelele. Hai să mai batem o ţâră în droangele alea ca să nu creadă oamenii din sat că am adormit.

Camelia - Ana Boiciuc

Am sperat în mărul Evei Iluzii Preludiul nopţii Am crezut în zborul păsărilor, în ciripitul lor paradisiac crezând că în ele sălăşluieşte pacea, însă când am vrut să zbor spre razele plăcerii, m-am prăbuşit, iar când am vrut să ciripesc în triluri ademenitoare, am amuţit. Am sperat în mărul Evei, în promisiuni deşarte dorind să întregesc trupul adamic, dar când am urmat drumul şarpelui, m-a muşcat, iar când mi-am dăruit bărbatului iubirea am fost strivită, sub câlcâiul minciunii. Poate ar trebui să cred în ivirea zorilor, să strălucesc sub lumina soarelui hrănindu-mi trupul cu roua dimineţii şi totuşi... când amurgul ar îmbrăţişa pământul mi-aş pierde luciul, iar trupul ar seca în tăcerea întunericului.

numărul

/ septembrie 2012

Sub frunze de castani Am să m-ascund la noapte, Cu razele de lună Trupul mi-l voi acoperi Şi dacă-mi va fi somn Voi porunci pe-o strună, să-mi cânte greierii în do major; să vii şi tu să fii cu mine, să-mi ţii pe frunte mâna-ţi rece, dar de-mi va fi cu neputinţă să adorm voi porunci castanilor să plece, să-şi ia şi frunzele cu greierii cu tot şi razele de lună să le ia să fim doar noi, pe-ntinsul rece, voi adormi numaidecât pe mâna ta.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

104

CHIOREANA

Simona Ardusătan

Cuvintele pot vindeca

m ales să vorbesc despre cuvinte, deoarece prin intermediul lor pot să exprim orice, până şi lacrimile. O zice chiar şi Lucian Blaga: „Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut aşa de mult să plângă şi nu au putut”. În rândurile de mai jos o să exclud cu desăvârşire din discuţie următoarele: cuvântul de ocară, cel de jignire, cuvântul care judecă şi cel care ne face să plângem uneori. De ce? Pentru că am hotărât că merită să investeşti doar într-un prezent încărcat cu energie pozitivă, cu speranţă, cu iubire. În acest fel, totul mi se pare minunat. Din punct de vedere morfologic, există în limba română câteva expresii care merită menţionate aici: A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândeşti / Cu alte cuvinte = a) exprimând acelaşi lucru altfel; b) deci, prin urmare, aşadar / Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, aşadar /În puţine cuvinte = pe scurt, în rezumat / A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva / În (toată) puterea cuvântului = în înţelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârşire / A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă / A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o şedinţă, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi / A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare) / A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-şi mai continue afirmaţiile (într-o adunare) / Om de cuvânt = om care îşi ţine făgăduielile / Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva / A(-şi) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preţ ceva / (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor / A-şi ţine cuvântul sau a se ţine de cuvânt = a-şi îndeplini o promisiune făcută / Schimb de cuvinte = discuţie aprinsă, ceartă, sfadă / Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind;

numărul

/ septembrie 2012

Din punct de vedere semantic, există de asemenea câteva cuvinte derivate, dintre care amintesc: binecuvânta, binecuvântare, cuvânta, cuvântare, cuvântător, necuvântător, precuvânta, precuvântare. Toate acestea formează o altă categorie şi mai vastă, căci cu cât vorbim mai mult despre cuvinte, cu atât ajungem la înţelesuri şi mai mari: descoperim astfel cuvinte de încurajare, de felicitare, cuvinte de îmbărbătare sau de înţelepciune, cuvinte de binecuvântare şi atât de multe altele.

in punctul meu de vedere, cuvintele sunt cele care strigă uneori înlăuntrul meu: „Hai, spune tot ce simţi!” Îmi stau înghesuite în minte mii de cuvinte, din ce în ce mai multe şi simt că am atâtea de spus! Mă aşez în faţa unei foi albe de hârtie şi aştept. Ce vreau să spun uneori? Habar nam! Niciodata nu mă gândesc la ceva anume! Îmi vine aşa dintr-o dată în minte tot ceea ce trebuie să spun în momentul respectiv. Că nu poţi spune oricând şi orice, decât atunci când îţi cere inima. Am făcut un experiment şi am observat că atunci când scriu ceea ce port în suflet, încep să mă simt extraordinar de uşoară; în plus, încep să-mi eliberez mintea de gândurile inutile (se spune că avem zilnic circa 60000 de gânduri) şi să păstrez în stomac toţi fluturaşii aceia care trădează cele mai profunde emoţii. În plus, se mai întamplă ceva ciudat: comunicarea fără cuvinte între 2 persoane care gândesc „pe aceeaşi lungime de undă”; mai ales celor îndrăgostiţi li se întâmplă şi vorbesc aici despre fenomenul numit telepatie, definită ca şi „o comunicare ce se petrece la nivelul inconştientului şi nu ţine cont de distanţe”. Aş spune eu că e perfect adevărat! E astfel explicabil modul în care reuşim să intrăm unul în mintea celuilalt! Poate că dacă am fi faţă în faţă, n-am avea atât de multe cuvinte la îndemână să exprimăm totul, dar aşa, prin distanţa dintre noi, cuvintele sunt tot mai multe. Dacă intervine dis-

tanţa, îndrăgostiţii simt nevoia permanentă să îşi scrie, nu-i aşa? Cât de mult pot vindeca cuvintele, până şi Dorul cedează în faţa lor, a cuvintelor! Aşadar, în orice comunicare cuvintele apar la început aşa, mai stângaci (deoarece nu ştii de unde să porneşti atunci când ai atât de multe de spus), apoi încep să se aştearnă pe foaia albă şlefuite prin ceea ce pui în ele: zâmbet sau lacrimă, bucurie sau durere, nelinişte sau frică, voinţă şi putere, înţelepciune şi încredere şi alte 1000 de sentimente pe care le cuibărim în suflet. Apoi ele, cuvintele, aşteaptă mângâierea ochilor celui ce va citi, zâmbetul din colţul buzelor şi într-un final senzaţia de bine absolut a destinatarului. Minunat proces: să transpui de fapt picături din sufletul tău. Şi aici ajungem din nou la faptul că Dumnezeu ne iubeşte mai presus de orice, El este la baza a ceea ce exprimăm: „La început a fost Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu!” Aşadar dincolo de cuvinte sunt suflete de oameni, iar pentru mine comunicarea este o necesitate: nu vreau să comunic informaţii, ci pur şi simplu sentimente. Despre cuvinte şi prin cuvinte am putea vorbi la nesfârşit. Şi cât e de interesant că la început, chiar după ce ne-am născut, nu ştiam nimic, nici măcar nu ştiam cum se numesc culorile, a fost necesar să inventăm cuvinte ca să le denumim! Şi tot ca un paradox, în unele situaţii spunem câte o replică de genul: „M-ai lăsat fără cuvinte!”

Fii atent la gândurile tale, pentru că ele vor fi cuvinte. Fii atent la cuvintele tale, pentru că ele vor fi faptele tale. Fii atent la faptele tale, pentru că ele vor fi obiceiuri. Fii atent la obiceiurile tale, pentru că ele vor fi caracterul tău. Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău. Tai Mun

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

105

CHIOREANA

Teodor Florean

Chipurile toamnei Teoria rostirii E atât de sublim Când, îmbărbătat de o idee, Pot să-mi plimb irişii sub cerul înalt, Pe meteoriţi şi planete Undeva lângă Calea Lactee... Să pot poposi în cramele atâtor dimineţi Împodobite în culori de crom Pe tâmpla zilei singură si albă Unde se înjura tăceri şi singurătăţi de om. Rostirile mele sunt o redefinire Pe gândul tău îndepărtat şi rotund Mă trişează încă iubiri Pe tivul albastru şi rece al nopţii Străjuiesc zări Ochiul tânăr şi crunt Fericiri pierdute alunecă din nunţi Împrejurul amar ca zaţul de cafea Dintr-un nicicând, dintr-un undeva Şi ca din învechite file de jurnal Observ că viaţa poate fi înaltă Şi timpul poate fi scund.

Amprente Deja îmbătrânesc prea devreme Sub povara acestor zile grele de moină Umed, tăcere şi semne Îşi lasă tatuaje şi amprente Pe o prelungă şi mioritică doină Iarăşi e toamnă Şi plouă cu verde Cu lacrimi dulci şi târzii Cu ceţuri rătăcite în ferestre Cu amnezice zile Şi nopţi suprapuse Pe sprânceana atâtor apusuri superbe

Răvaşe de frunze Privirile tale devastau singurătăţile lumii Printre albii mesteceni Chipurile toamnei Uimeau înserarea fiecărei secunde Şi trecătorii Cărora le uitasem identitatea Prin răvaşe macabre de frunze Au fost odată trecuturi, Imagini verzi, căprui şi albastre Pe îmbrăţişările noastre Au fost.

Simpla rostire Ochiul fecioarei Plânsă pe începutul de zi O sprânceană se miră în cer Iar alta în puterea de a învinge De a fi. Ceasul rămâne în lumină stingher Cuvântul înfrăţire de gând, Pură dorinţă de a se rosti Ochiul meu porumbel voiajor Pe meridiane albe şi gri Şi sentimentul iubirii Cu greutate de fier Pe sufletul meu se opri Ca o simplă rostire Se risipi.

Luna rotundă Pe a timpului undă Alunecă trist şi molatic Pe liniştea pietrelor Măcinate în secundă Şi stau rezemate Pe umerii nopţii Alaiuri de planete şi stele Cuvinte cu sens diabolic Pe femininul dintre mine şi ele.

numărul

/ septembrie 2012

Dan Vasile Vişovan - Picătura I, fier, 90 / 90 / 20 cm

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

106

CHIOREANA

Mihai Ganea

Bătrânul şi podul

-au pornit sloiurile. Râul care până atunci dormise sub pojghiţa de gheaţă, ca un balaur uriaş, începu să-şi încreţească trupul, năpârlind blocuri mari de gheaţă pe care prinse a le înghesui în jurul podului. Acesta smucea disperat din cablul întins de la un mal la celălalt, făcând să scârţâie asurzitor scripetele de lemn, ancorat de un stejar scorburos din marginea drumului de ţară, care se oprea brusc în faţa vadului. Mai încolo, cocoţată pe o movilă, căsuţa podarului, fumega dintr-un coş o şuviţă albăstruie, ca o nădejde în imensitatea albă a câmpiei. Scundă, cu acoperişul ţuguiat şi ferestre cât pumnul, părea o arătare încremenită acolo într-o aşteptare nelămurită. Sub ea, sloiurile trosneau părăsind descătuşate malurile. Deasupra ei, vântul aducea dinspre câmpie zgomot de ape şi sat. În afară de pivniţă şi pod, căsuţa cuprindea o singură odaie. Câteva mobile, cioplite din topor şi cuţit, zăceau înnegrite de vreme prin colţuri, împodobite cu prosoape albe şi cusături înflorate. Imediat sub tavan, se înşiruiau, la distanţă egală, una după alta, farfurii de lut smălţuit, pe faţa cărora un anonim şi iscusit meşter zugrăvise desene complicate şi multicolore. O masă de stejar domina mijlocul încăperii. Scândura podelei era acoperită în întregime cu piei de vulpe şi urs. Deasupra unui pat cu picioare înalte era atârnată o puşcă de vânătoare veche, cu ţevile ruginite. Alături, dintr-o icoană, Maica Domnului cu Pruncul în braţe privea blândă şi maternă la ciobul cu untdelemn în care ardea un capăt de aţă. La marginea patului, lângă geam, bătrânul podar stătea în capul oaselor şi pufăia din lulea. Se îmbrăcase cu cioareci albi, din pănură deasă, răsfrânţi într-o cută peste opinci. O cămaşă de in îi acoperea bustul încins cu un chimir din piele de bivol. Faţa îi era brăzdată de riduri adânci, mascate de albul cărunt al pletelor şi bărbii. Doi ochi albaştri şi mici priveau pe sub sprâncenele stufoase, prin ceaţa ferestrei.

numărul

/ septembrie 2012

Bătrânul asculta spectacolul de afară. Focul gemea în sobă a presimţire, în vreme ce oala cu mămăligă bolborosea fierbinte pe plită. Deodată a tresărit. Ceva a trosnit puternic în mijlocul râului. Un bloc uriaş de gheaţă se rupse, aruncat de ape, şi plutea ameninţător prin faţa podului. În locul lui, apa prinse a se roti cu repeziciune, lărgind copca. În faţa bătrânului, timpul se întoarse – era într-o altă iarnă.

fost o noapte îngrozitoare. Cerul se dezlănţuise cu furie asupra câmpiei. Norii uriaşi ca nişte monştri se rostogoleau căzând în picături grele şi reci, ca dintr-o cascadă pe care vântul şuierând năprasnic o proiecta spre pământ. Râul îşi umflase apele spărgând gheaţa. Printre crăpături, şuvoaiele ţâşneau formând copci adânci. Podul sălta ancorat, smucind din cablu, în vreme ce gheţurile îl împresurau, lovindu-l şi strângându-l, gata să-l scufunde. Bătrânul se culcase devreme. Pe asemenea vijelie nimeni nu s-ar fi încumetat să iasă din casă. Încercase să doarmă dar grija pentru soarta podului nu-l părăsea o clipă. Prea erau legaţi. Nici nu s-ar fi putut înţelege unul fără celălalt. Amândoi constituiau ceva. Un sens, o necesitate. Toate acestea îi tulburau gândurile. Târziu, mult după miezul nopţii, obosit de ele, adormi. Cât timp o fi trecut, e greu de spus. Deodată, fu trezit de bătăi puternice în uşă. Cineva încerca să o deschidă lovind-o cu un obiect tare. Bătrânul se trezi numaidecât şi trase zăvorul. Patru inşi, târând după ei o femeie cu un prunc în braţe, au intrat în odaie. La lumina lămpii bătrânul le desluşi chipurile şi veştmintele. Erau gradaţii de la miliţie şi securitate. Purtau uniforme şi chipiuri albastre, iar pe umăr arme automate ruseşti. Toţi erau încruntaţi. După ce s-au uitat iscoditori prin casă, unul din ei, care era mai mare în grad, veni mai aproape şi-l strânse de braţ pe bătrân, rânjind ameninţător.

- Moşule! Ai auzit de Pintea? - Care Pintea? Se miră bătrânul, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, zâmbi. - De Grigore? Haiducul? Ofiţerul ciuli viclean urechile. - Apoi de acela, reluă bătrânul, am auzit de la bunul meu. Da’ asta a fost mai demult şi socotesc că nu de dânsul mă întrebaţi dumneavoastră, domnule ofiţer. - Cristoşii mă-tii! izbucni ofiţerul, pricepând de data aceasta vorbele bătrânului. Te joci cu mine măi? Porc bătrân! Şi îl lovi puternic peste obraz. - Până acum, nimeni nu m-a lovit, domnule, zise bătrânul. Pentru asta o să dai dumneata socoteala în faţa lui Dumnezeu! Femeia, care stătuse străină lângă sobă încălzindu-şi pruncul, prinse a se văita şi blestema nenorocită. - Doamne, Dumnezeule şi Maică preacurată, trăsneşte-i odată că nu mai putem răbda! Un gradat mai tânăr o lovi peste gură. Într-o clipă o năpădi sângele. Bătrânul privi spre pat. Acolo, acoperită cu paie, îşi ţinea puşca. Puşca lui pentru mistreţi. O puşcă veche pe care o încărca cu şuruburi, din acelea care se pun iarna pe potcoavele cailor ca să nu alunece pe gheaţă. Şuruburile doborau mistreţul făcând în el o gaură cât palma. - Rogu-vă domnilor, mai zise bătrânul, spuneţi-mi, ce aveţi cu mine şi cu muierea asta pe care nu o cunosc? - Gura, măi! urlă din nou ofiţerul la el. - Căţeaua asta îi ducea mâncare lui Pintea, măi! La nelegiuitul acela care o pus dinamită la maşina Miliţiei din Baia, de s-o prăpădit tovarăşul colonel Ivan, iar banditul o fugit în munţi. O lăsat o văduvă şi doi prunci pe drumuri. - Cu case la oraş şi aur în bancă. Aur scos de băieşii pe care-i ucide sub pământ muntele, mai adăugă femeia. Apoi continuă: Când s-o sodomit pământul anul trecut, jumătate din sat o rămas acolo. Bărbaţii şi feciorii. Muierile

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

107

CHIOREANA n DEBUT

Carmen Mureşan Atunci Doar când fântâna va seca Şi plopii se vor îndoi Şi când pământul va crăpa Eu doar atunci te voi uita. Când pasărea va amuţi Şi stelele vor dispărea Şi când pădurea n-a foşni Eu doar atunci te voi uita.

foto: Gabriela Cuzepan

şi-or luat pruncii şi o plecat în lume să colduiască pe la porţile oamenilor. Pe Pintea al meu l-o dus la Satu Mare şi o vrut să-l împuşte. Dar o fugit săracu şi umblă prin codri aşteptând să crape nemernicii, trăsnii-ar Dumnezeu şi Maica Precistă să-i trăsnească! Ar fi vrut ea să zică mai multe, dar gradatul o lovi din nou şi cu mai multă putere. Femeia leşină, scăpând pruncul pe jos. Acesta începu să urle. Bătrânul se aplecă şi ridică copilul. Simţind braţele ocrotitoare şi pieptul cald al bătrânului, copilaşul tăcu şi se afundă într-un somn odihnitor. Între timp, femeia începu să-şi revină. Miliţienii se uitară unul la altul, stingheriţi. Ofiţerul tuşi sec şi spuse: - Pe vremea asta nu mă încred în moş. Luaţi muierea şi haideţi la pod. Auzind, femeia se repezi şi smulse din braţele bătrânului copilul adormit. Ieşiră cu toţii în vijelia de afară. Ultimul, ofiţerul, se întoarse din uşă făcând semn bătrânului cu pumnul strâns, a ameninţare şi revanşă. A urmat apoi tăcerea. Câteva minute doar. Un ţipăt, ţăcănit de metal, un foc de armă. Bătrânul s-a apropiat de fereastră. Dar de aici nu se vedea mare lucru. S-a însufleţit într-o aducere aminte, smulgând din aşternut puşca dosită. Afară, gradaţii desprinseră podul de mal. Reuşiseră să-l ducă spre mijlocul râului. Bătrânul zări

numărul

/ septembrie 2012

femeia care reuşise să sară pe un sloi de gheaţă ce plutea la vale de pod, iar de acolo, prin salturi disperate, din sloi în sloi, se apropia de mal, strângând la piept pruncul, făcându-l una cu ea. Ofiţerul trase un foc de armă în vreme ce tovarăşii lui erau ocupaţi cu podul. Acesta, strâns în încrâncenarea sloiurilor, care îl loveau puternic rupând din el bucăţi mari de scândură şi bârnă, se ţinea dârz în scripetele ce luneca anevoie pe cablul ruginit. Situaţia era disperată. Toţi luptau pentru salvarea podului, împingând cu patul armelor gheaţa, încercând să se apropie de mal cu orice preţ. Bătrânul apăru pe creasta malului. Dârz şi neclintit în hotărârea lui. Puse arma la ochi, iar cele două ţevi trosniră năprasnic, împroşcând cu foc şi fier spre cablul podului. Acesta se rupse ca o aţă putredă, scăpând podul la vale. Un sloi uriaş veni imediat să-l încalece, făcând loc altora care îl traseră sub ele cu oameni cu tot, ducându-i în adânc. Vuietul apei şi vântul acoperiră urletele înecaţilor. În locul podului, nu se mai vedea nimic. Râul îşi purta mai departe destinul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La picioarele bătrânului plângea femeia cu pruncul alături. Vântul prinse a se domoli. Cerul se limpezise şi el, lăsând să se întrevadă într-o parte existenţa soarelui. Liniştea coborâse peste câmpie.

Doar când oceanul gol va fi Şi soarele n-a lumina Atunci când cerul va muri Eu doar atunci te voi uita. La capătul privirii mele Cuvintele vor descânta Şi-or creşte din fântână stele Între privirea mea şi-a ta. Dar pân-atunci, să mă iubeşti Şi pân-atunci te voi iubi Uitării să-i trimitem veşti: Eu sunt a ta, al meu să fii!

Dan Vasile Vişovan - Desire, 148 / 38 / 15 cm

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

108

CHIOREANA

Gheorghe V. Pop

Traian Velea

Întunericul dă frâu liber murgilor Tocila Am o rugăminte, nănaş Dacă tot eşti de serviciu La tocilă Ia versul ăsta şi fă-l Subţire ca un văl Eu de o parte, Moartea de o parte, Versul acesta să sune Ca din carte, Ca să nu zică lumea: Vai şi-amar Bădiţa are un nănaş Tocilar.

Gata cu moartea Acum am timp şi pentru mine. Moartea trece, moartea vine, Vai sărac codre de tine. Sus, în Kogaion, sau Într-un vârf de piramidă Îmi stă soarta. I-am spus de mai multe ori

Că aşa e viaţa Se-ntâmplă, numai Întunericul dă frâu liber Murgilor.

Tânguirea păcătosului “Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca: 15,24)

Dimineaţa contelui Nici nu mă puteam ridica De la masă Şi nici masa nu se putea Ridica pentru mine. Îmi pusesem mâinile cruce Pe masă, ca pe piept. Fruntea pe ele. Pe fruntea mea au început Să se imprime doar Versurile bune ale altor Poeţi. Bună dimineaţa, bădiţă, mi se zice, Era seară, cum mă vezi Şi cum te văd. Ori e contele beat, Ori dimineaţa asta Face parte dintr-o altă zi.

Viaţa mea ca giuvaerul Am trăit-o ca un porc... Pregăteşte, Doamne, Cerul, Că e timpul să mă-ntorc!...

Mort, în lunga-mi pribegie, De păcate şi de chin, Pregăteşte apa vie, Să mă speli, Doamne, când vin.

Şi tăind din nou viţelul, Ca un Tată iubitor, Pune-n deget şi inelul Fiului risipitor...

Ioan Buda Ţeţu

Ce bine mă simt!

-am născut într-o ţară care nu a avut nici atunci când m-am născut eu şi pot să spun că nu are nici acum preşedinte. E vorba de Ţara Chioarului, din judeţul Maramureş, bine-nţeles. Am plecat de acasă devreme, cu autobuzul de cinci şi jumătate. Tata a regretat multă vreme că nu m-a alungat mai repede. M-am gândit că cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge. O femeie de la mine din sat, de exemplu, se trezea de dimineaţă şi ajungea departe, tocmai în celălalt capăt al satului, la ea acasă, înainte să i se trezească bărbatul. Ce frumos era satul meu! Ţin minte şi acum dimineaţa aceea, când am plecat din sat. Era o linişte desăvârşită, se auzeau numai cântatul cocoşilor, lătratul câinilor, behăitul oilor, cotcodăcitul găinilor, măcănitul raţelor, guiţatul porcilor, sforăitul lui nea Vasile, clopotarul, motorul autobuzului şi înjurăturile celor care au pierdut autobuzul. Stăteam pe scaun, singurul scaun întreg din autobuz, şi aşteptam. Totul în jurul meu prevestea mi-

numărul

/ septembrie 2012

nunea care trebuia să apară. Şi, deodată, a apărut! Când am ridicat ochii şi am văzut-o am zis imediat: “Ptiu, minune!”. Era înaltă, chiar mai înaltă decât mine, care stăteam pe scaun. Era frumoasă, avea ceva al ei pe care îl vedeai de la început: un copil. Avea la gură ceva ce îmi aducea aminte de bunicul meu: mustăţi. Ce mai om era bunicul meu! Oriunde s-ar fi aflat ieşea în evidenţă prin statura lui. Era foarte scund. La danţ în sat îi plăcea să cânte, să puşte din degete, să bată pe picior. Bătea pe piciorul lui la fel cum bat poliţiştii pe picioare şi alte organe ale altora. Şi s-a dus bunicul, s-a dus… Când s-a întors, după câteva săptămâni, m-a, întâlnit cu el pe uliţă. Nu ştiam de ce tot insistă să îi fac o vizită. Ne-am dus spre casa lui, am intrat în curte şi, când ne-am apropiat de casă, a strigat: “Am venit, Dochie!”, şi m-a împins înăuntru. Acum stau, mă uit în oglindă, îmi admir vânătăile şi le spun tuturor: “Ce bine mă simt că nu m-am însurat cu bunica…”.

Copalnic Mănăştur