Revista Vatra Chioreana 2009

poezie proză teatru

monografie folclor istorie

Revista Ţării Chioarului Numărul 3 (an IV) Septembrie 2009 Copalnic Mănăştur

Colegiul de redacţie Director: Vasile DRAGOMIR Redactor şef: Emanuel LUCA Senior editor: Alexa Gavril BÂLE Secretari de redacţie: Ştefan BISZTRICKI-FLORIAN, Adrian POP Redactori: Adrian BOTA, Ioan BOTIŞ, Sebastian CHINA, Ana BISZTRICKI-FLOREAN, Victor TECAR Colaboratori: Ovidiu BOBB, Lucian ANCA, Andrei FĂRCAŞ, Teodor FLOREAN, Cristian TUREANU, Anamaria IAROVENCO, Ioan BUDA ŢEŢU, Luana MĂGUŢ, Aurel POP Fotografi: Dan PREDESCU, Vlad FLORUŢ, Radu SUCIU, Florin POP. Tehnoredactare: SC Background SRL Baia Mare

Design: Florin POP Coperta I: Biserica de lemn din Plopiş - foto FP Coperta IV : Cristian Borş- Suns’s Fruit

Redacţia publicaţiei VATRA CHIOREANĂ mulţumeşte celor care au sprijinit apariţia acestui număr:

Primăria şi Consiliul Local Copalnic Mănăştur; Tipografia Proema; şi

ADRESA REDACŢIEI: Copalnic Mănăştur nr. 210, Maramureş; tel. 0740-084852; email: vatrachioreana@yahoo.com

www.vatra-chioreana.ro Publicaţia VATRA CHIOREANĂ este editată de ASOCIAŢIA CULTURALĂ VATRA CHIOREANĂ şi EDITURA SCRIPTORIUM - director dr. Alexa Gavril BÂLE

cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local COPALNIC MĂNĂŞTUR email: vatrachioreana@yahoo.com

www.vatra-chioreana.ro

Prime-Tech Baia Mare pentru găzduirea site-ului revistei.

Redacţia mulţumeşte organizatorilor Taberei Naţionale de Literatură ARCHEUS 2009 şi Taberei Naţionale de ARTE Preluca 2009 pentru materialele puse la dispoziţie.

03

ioan es. pop acasă nicăieri

faptul că nu poate dormi ca tot omul, pe spate, m-a înduioşat până la lacrimi. pentru că de-a lungul acestor ani a îndurat toate bolile omeneşti şi a greşit şi s-a lăsat dus în ispită şi a fost uneori atât de sărac că nu mai avea ce pune în gură. de asta zic că în plus, în tot acest răstimp, n-a putut dormi ca tot omul pe spate şi a fost silit să-şi ascundă cu multă grijă aripile şi de asta a umblat mai tot timpul înfofolit şi cu femeile doar aşa, pe jumătate îmbrăcat şi de era numai atât ar fi putut spera la un dram de mântuire, dar i-au găsit de curând un cancer în gât care-l va da gata, deci nu ştiu până la urmă unde e norocul de a locui în două lumi deodată.

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

04

vasile dragomir

contemporani cu greaţa Într-o perioadă de criză financiară două lucruri aduc profit, două extreme - afacerile oneroase şi cultura. În urmă cu un secol - două, făcea bani din crize (colapsuri financiare, molime, războaie) burghezia şi înflorea deoarece şi buruienele sau mucegaiul înfloresc.

Burghezii erau dispreţuiţi pentru tenacitatea şi rapacitatea lor de nobilime, iar nobilimea dispărea, nu din cauza dispreţului ci din pricina trufiei. Şi mai era o cauză, nobilimea se baza aproape exclusiv pe ereditate. Ceva tot s-a ales bun din această catastrofă, burghezul încerca să-l imite pe nobilul aflat în prag de dispariţie.

Imitaţia era comică, dar nu penibilă - omul aruncă pietre spre maimuţă, iar maimuţa îi răspunde cu portocale.

Onoarea şi credinţa în Dumnezeu i-a ţinut pe oameni prinşi în pânza comunităţii, nu o pânză de păianjeni, ci o pânză cu broderii, cum e ciurul pe la noi. La cele două calităţi de origine divină s-a mai adăugat una pământeană - proprietatea, dar nu ca o formă de agoniseală, ci ca una de respect faţă de „lucrul mâinilor Sale”, de dragoste din partea celor cu „suflare dumnezeiască” faţă de cele cu „suflu de viaţă”. Acesta era, pe la începutul secolului XX, omul pregătit să intre în cursa pentru Dumnezeu, pentru marele echilibru, ceea ce l-ar fi făcut să trăiască veşnic deoarece fiecare secundă trăită şi conştientizată în armonie îţi dă sentimentul sensului, al valorii umane, deci a veşniciei. Dar nu numai binele este creativ, ci şi răul, aşa că peste o parte a viei a căzut mana drogurilor şi a criminalităţii, peste alta filoxera ateismului cu tot pârjolul ei. În toate aceste timpuri a rezistat artistul care este ca viermele căruia cu cât creşte temperatura, cu atât i se întăreşte carapacea. Artistul este mereu contemporan cu greaţa, numai că spre deosebire de atâţia oameni, în loc să debordeze înghite cu noduri şi devine cronicarul ei, ba chiar o învinge adesea făcând-o nemuritoare.

Deşi artistul este ca Ionu Sântionu, cumnatul lui Dumnezeu, nu e totuşi infailibil. Uneori are tendinţa de a se dedulci cu activităţi de curte, cu escapade sub balcon sau cu însoţiri de alaiuri. Se va simţi iubit de boieri, dar va uita să se teamă de ei şi atunci histrionismul este garantat, iar greaţa se întronează ca stare de spirit.

De asta credem noi că salvarea artistului, care asigură perpetuarea valorilor, este doar pe câmpul de luptă - masa de scris, atelierul, sala de concert şi că rezultatele lui se concretizează doar în furia operei, nu în zgomotul operaţiilor, apropo de „Zgomotul şi furia” faulkneriană.

Cât despre criza economică de acum, nimic nou pentru artist, el se tratează de toate prin cântec. Prin cântecul lebedei.

numărul

3

/ septembrie 2009

Copalnic Mănăştur

05

cornel cozmuţa

Monografia onomastică a satelor Buciumi şi Hovrila (Comuna Şomcuta Mare) - fragment atul Buciumi este situat în Ţara Chioarului din Judeţul Maramureş.

Toată Ţara Chioarului – alcătuită din dealuri domoale, formate prin eroziune, care coboară spre culmile înconjurătoare ale Lăpuşului sau ale Sălajului – îngustă spre sud, se lărgeşte spre nord în depresiunea Băii Mari. Limitele între care se cuprinde Ţara Chioarului sunt: la est, Ţara Lăpuşului cu munţii şi dealurile ei ce se continuă spre Gutâi; la sud şi vest, lanţul de dealuri care străjuiesc Someşul, de la Mesteacăn până spre Mireşul Mare, despărţită prin acesta, de Ţara Sălajului; la nord dealurile coboară, se desprind prin înălţimi, ajungând în depresiunea Băii Mari, străjuită la Nord de munţii Gutâi. Limitele sunt formate de cumpăna dintre Lăpuşul Mijlociu şi Inferior şi Someş. Ţara Chioarului este o depresiune străbătută de râul Bârsău şi de afluenţii săi, dintre care mai importanţi sunt Valea Curtuiuşului şi Valea Hovrilei, - ape furioase şi distrugătoare mai ales în perioada de topire a zăpezii şi toamna, când plouă din abundenţă. Bârsăul izvorăşte de pe teritoriul satului Vărai, aparţinând comunei Valea Chioarului, străbate satele Vărai, Valea Chioarului, Buciumi, Şomcuta Mare şi Satulung şi se varsă în Lăpuş la câţiva kilometri de Baia Mare.

Dar cel mai important râu, care se îngemănează cu trecutul istoric al ţinutului este Lăpuşul în ale cărui unde se ascund legendele acestor locuri şi adevărata istorie a Chioarului, păstrată şi de ruinele Cetăţii de Piatră de pe înălţimile abrupte ale legendarului râu.

Satele Buciumi şi Hovrila aparţin din punct de vedere administrativ comunei Şomcuta Mare şi se învecinează la nord cu satele Ciolt şi Şomcuta Mare; la est cu Buteasa şi Boiul Mare; la sud cu Valea Chioarului şi Curtuiuşul Mare; la vest cu Vălenii Şomcutei.

S

Date privind istoria satelor şi viaţa culturală.

Satul Buciumi este atestat pentru întâia oară ca aşezare omenească în anul 1424. Era un sat de iobagi, nu departe de cetatea Şomcutei, reconstituită acum 15 ani, în prezent clădirea unităţii militare.

Numele sub care este atestat este asemănător cu cel de astăzi, Buchonvalva. În anul 1475, îl găsim atestat Therekfalwa, probabil, în traducere româ-

Copalnic Mănăştur

nească „sat turcesc”. Dar iată atestările numelui satului de-a lungul celor peste 5 secole de existenţă: 1639 – Torokffalva; 1647 – Theorcokffalva (Makkai 431, 444, 445); 1733 – Bucsum (c.K.); 1760 – 1762 – Butsumi (c. B.); circa 1800 – Buciumi (A.A.F.C.); 1805 – Torokfalva (c.D); 1850 - Bucsumi (st. Tr.); 1854 – Torokfalva, Buciumi (Bul. 76).

Dar săpăturile arheologice efectuate în această zonă aduc argumente vii în sprijinul ideii că această aşezare datează încă din epoca bronzului. Iată cum „arată” satul Buciumi pe la anul 1639. Din Urbariul comitatului Şomcuta Mare, rezultă următoarele: sunt 23 de iobagi cu vite, 18 fără, 6 care nu slujesc, dintre care e judele satului, judele curţii, gornicul de pădure şi doi morari. Cei 47 de iobagi înscrişi cu 66 de copii, respectiv băieţi. Iobagii satului au 18 cai,

numărul

3

/ septembrie 2009

06

69 de boi, 60 de vaci, 60 juninci, 296 de oi, 15 stupi.

Urbariul înscrie şi fugiţii din sat, 6, menţionând că majoritatea din ei au fugit în Transilvania. Sunt înscrise şi 13 case pustii cu menţiunea că din 7 au murit iobagii. Apoi sunt înscrişi doi preoţi. Cei 47 de iobagi sunt constituiţi în două părţi şi jumătate – unitatea fiscală de impunere – censul după pământul pe care-l au în folosinţă fiind de 15 florini anual.

Dar a celor doi preoţi e de 4,48 florini, 2,24 de persoană.

E curios faptul că judele trebuie să dea 62 de dinari anual, cu toate că de obicei el este scutit, în general, prin funcţia pe care o are în cadrul satului.

Cele două părţi şi jumătate constituite în cadrul

numărul

3

/ septembrie 2009

daturilor iobăgeşti sunt obligate să dea 1,80 florini „banii coşului” (Sajtpena). Desigur o răscumpărare, credem, a datului în miei. Apoi, tot în cadrul acestei obligaţii, reglementată de obiceiul pământului, dau 3 piei de vulpe, două de jder, o vită de tăiat, 119 găini, 595 ouă, 22,5 cupe de unt şi de miere, o mierţă şi o măsură de mazăre caşe şi sămânţă de in.

Satul are o moară pe câte o piatră, de pe urma căreia se percepe vamă care în 1638 a fost de 73,5 mierţe. Atât cât ne permite materialul documentar, semnalăm existenţa pământului alodial rupt din pământul satului (pământ folosit de stăpânul feudal). În două câmpuri, în câmpul de sus sunt semănate 52 de mierţe semănătura, fără a se specifica dacă e grâu sau ovăz; în câmpul de jos, lângă cetate (Cetatea Şomcutei), aceeaşi suprafaţă. Sunt obligaţii pentru aceasta să dea stăpânului câte o căpiţă de fân. În ce priveşte dijma, textul trimite la celelalte sate. Prima dată am întâlnit-o la satul Berchez, unde se spune că după fiecare claie de grâu şi după două clăi de semănătură oamenii dau câte un dinar în locul dijmei. Deci o răscumpără.

Existenţa satului Horvila este datată în anul 1603 (Meteş, Viaţa Agrară, 207); 1733 – Bourila (c.K.); 1750 – Vovrila (c.A.); 1760 – 1762 – Hovrila (c.B.); circa 1800 – Hovrila (A.S.C.), 1854 – Hovrilla; Hovrila (Bul.74).

Istoria a trecut cu paşi repezi peste acest ţinut din nordul ţării.

O dată cu pacea de la Satu Mare, din 1711,

Copalnic Mănăştur

07 regimul austriac s-a instalat temeinic în Transilvania. Exploatarea maselor s-a înăsprit, răbufnirile de revoltă s-au înteţit. Exponentul revoltei populare din Ţara Chioarului, ca de altfel şi din Ţara Lăpuşului, a fost PINTEA GLIGOR (Grigore), originar din satul Măgoaja, cunoscut şi sub numele de PINTEA VITEAZUL. El a activat cu ceata sa de haiduci în regiunea cetăţilor CHIOAR, SATU MARE şi Baia Mare. Împreună cu vitejii săi a aderat la răscoala antihabsburgică din 1703-1711, condusă de FRANCISC RAKOCSI al II-lea, şi a murit în lupta pentru cucerirea oraşului Baia Mare, în anul 1703.

Prima şcoală din sat a funcţionat mai înainte de anul 1898. Ca dascăli amintim în ordine pe Achim Teodor, fost diac, Longin Ion, Buda Ion din Şomcuta Mare şi Avram Ioan din Curtuiuşul Mare.

Numele învăţătorului Pop Emil, care a lucrat mai bine de două decenii în şcoală, rămâne cu litere de aur în începuturile pomiculturii din sat. S-au perindat apoi dascăli de ţinută mai mult sau mai puţin consemnată în memoria sătenilor. De reţinut numele: Pogăciaş Virginia şi Vasile, Naghi Gavril, Mureşan Grigore, Indre Maria.

Preot al satului din 1922 până în 1969 a fost Lazăr Alexandru. După moartea acestuia, locul l-a luat nepotul său Lazăr Vasile Marius, căruia îi urmează preotul Bondrea Alexandru.

Portul local îl mai păstrează doar bătrânii, ca urmare a „inundaţiei” în comerţ a stofelor de tot felul. În sat se află două ateliere de pălării specifice Chioarului, conduse de artistul popular Alb Ioan, poreclit CIUTICU şi Uţă Gheorghe. Majoritatea oamenilor se ocupă cu lucrul câmpului. În satul Hovrila, consemnat ca datând din anul 1603, sub această denumire, există o grădiniţă şi şcoală generală cu patru clase, înfiinţată cu şase decenii în urmă. Lucrează un singur învăţător. De aici elevii vin în clasa a V-a la şcoala generală cu clasele I-X din Buciumi. Satul este aşezat pe deal.

Valea care udă hotarul poartă numele satului. În ea se varsă câteva pâraie primăvara şi toamna, seci pe timpul călduros al verii. Oamenii se ocupă cu pomicultura, cu creşterea animalelor. Din 1972 satul este electrificat.

Copalnic Mănăştur

Etimologia numelor satelor. Întrucât relieful a facilitat localnicilor încă din cele mai vechi timpuri creşterea animalelor, în special a oilor, dată fiind încă prezenţa acelor gubesumane, specifice zonelor unde se cresc oi, putem afirma cu certitudine că numele satului derivă din bucium – instrument care se păstrează în satele Codru şi Buteasa, în zilele noastre. buciumul îi însoţeşte pe ciobani în vremea şederii la oi. De altfel, şi astăzi oieritul se practică cu multă pasiune de către localnici.

Probabil că numele satului Horvila derivă de la bour „bou” – sufixul illa: bourilla, forma atestată în anul 1733. Cel ce păştea vacile şi boii era numit „bourilă”. Termenul a cunoscut schimbările amintite anterior.

Interesant, faptul că în ambele sate bărbaţii vârstnici purtau cioareci, izmene largi din câţiva coţi din pânză de in sau cânepă. Femeile poară iarna sumne (gube) din lână lungă lăţoasă.

Prenume şi hipocoristice. Obiectul onomasticii îl formează numele proprii, în general, înţelegând prin nume propriu un substantiv care denumeşte anumite fiinţe, lucruri şi fenomene pentru a le distinge de celelalte, pentru a le individualiza. El posedă numai funcţia de a desemna, deci este denomenativ, spre deosebire de numele comun care înseamnă şi desemnează ceva, deci este conotativ.

Din sfera numelor proprii, onomastica studiază numele de persoane şi animale (antroponimia şi zoonimia) şi numele de locuri (toponimia).

Studiind numele proprii care fac parte din lexicul limbii, onomastica se defineşte ca o ramură a lingvisticii, între ea şi celelalte compartimente ale lingvisticii – gramatică, vocabular, istoria limbii, dialectologie, - existând o strânsă interdependenţă.

Dacă menţionăm şi relaţia onomastică – istorie, geografie, ştiinţele naturii, etnografie, sociologie, avem o imagine succintă a importanţei onomasticei în ansamblul ştiinţelor lingvistice şi ale ştiinţelor în general.

Temelia onomasticii o formează numele de botez (numele mic şi prenumele). Fiinţă socială prin excelenţă, omul trebuia să fie deosebit de membrii colec-

numărul

3

/ septembrie 2009

08

tivităţii cu care intra în relaţii sociale şi de producţie. Cu timpul s-a format conştiinţa umană că fiecare membru al societăţii trebuie să aibă un nume (Numele care precedă patronimul, sau numele de familie, şi care serveşte la a distinge diferitele persoane ale aceluiaşi grup familial). În alegerea numelor s-au suprapus, cronologic, trei criterii: criteriul calendaristic, criteriul genealogic şi tendinţa modernizării numelor, generând două categorii mari de nume: calendaristice (hagiografice şi biblice) şi laice.

Criteriul calendaristic este cel mai vechi şi cel mai răspândit în istoria acordării numelor, factorul religios având un rol important în colectivităţile umane incipiente.

Se dă noului născut: a) numele sfântului din ziua naşterii sau a botezului (numai la băieţi): Augustin, Constantin, Dumitru, Gavril, Gheorghe, Ilie, Ion, Iosif, Nicolae, Petru, Vasile; b) numele sărbătorii religioase din preajma naşterii sau a botezului: Floarea – Florii, Sânziana – Sânziene; c) numele sărbătorilor mari ale anotimpului în care se naşte copilul: Dumitru, Mihail, Gavril (toamna), Gheorghe (primăvara);

numărul

3

/ septembrie 2009

d) numele zilei sau lunii în care s-a născut copilul: Andrei, Augustin, Domnica.

Numele calendaristice formează majoritatea covârşitoare a numelor de botez din satele chestionate. Făcând frecvenţa numelor de botez pentru anii 1895 şi 1972 sunt, în ordinea preferinţelor: nume calendaristice. În anul 2000 predomină influenţa occidentală cu dubleţe şi triplete.

Cel mai frecvent nume la bărbaţi este: Ion – 1895 = 12; 1972 – 2000 = 104 şi cel mai frecvent nume la femei: Maria – 1895 = 19; 1972 = 105 în Buciumi; Ion - 1895 = 7; 1972 – Gheorghe = 46 şi cel mai frecvent nume la femei, Maria – 1895 = 8, 1972 = 40, în Hovrila.

Din analiza tabelelor de mai sus rezultă că, deşi la o distanţă de aproape 100 de ani (78 ani), coordonatele principale ale sistemului de denominaţie sunt aceleaşi, cu toată tendinţa de modernizare a numelor, care se observă începând cu deceniul al Vlea al secolului XX, când apar în Buciumi şi Hovrila primele nume moderne: Valer (student), Cornel, Silviu. Criteriul genealogic are la bază tendinţa de continuitate, conform acestui criteriu se da noului născut numele tatălui, al bunicilor, chiar şi al străbunicilor, al rudelor mai înstărite sau de la oraş.

Există familii unde numele ficei este păstrat de la străbunică, creându-se astfel o adevărată tradiţie de conservare a numelui în familie.

Copalnic Mănăştur

09

Tendinţa de modernizare a numelor se face simţită o dată cu ŞCOALA ARDELEANĂ, deci în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când pătrund la noi nume latine în formă românească, expresie a conştiinţei romanităţii poporului nostru şi replică la adresa oficialităţilor din Austro – Ungaria care maghiarizau numele româneşti: Adrian, Adriana, Cornel, Livia, Liviu, Lucreţia, Mariana, Marius, Octavian, Remus, Septimiu, Silviu, Silvia, Traian, Valentin, Valer, Victor. Aceste nume le găsim date pentru prima oară de intelectuali fiilor lor, treptat se generalizează în toate mediile şi chiar provinciile româneşti.

O altă categorie de prenume moderne sunt cele de provenienţă ocultă, occidentală, romanică sau germanică: Eleonora, Emil, Eugenia, Marius, Terezia (din lb. franceză), Ida, Ludovica, Reghina (din lb. germană), Elvira (din lb. spaniolă). upă 1918, prenumele culte româneşti sunt luate fie din istoria naţională – Mircea, Voichiţa, fie din literatura naţională – Călin, Călina, Cătălin, Rodica, Viorela, Viorica, Zamfira. De asemenea, ele provin din derivate sau hipocoristice puţin obişnuite ale numelor româneşti vechi sau moderne – Dorina, Dorineta, Lenuţa – precum şi din substantive comune româneşti – Aurel (aur), Crina (crin), Floarea (floare), Margareta (margaretă), Sânziana (sânziene – flori legate de sărbătoarea Sânzienelor), Viorel (vioară – nume de floare).

D

Prenumele româneşti moderne cunosc o răspândire tot mai largă datorită fluxului de populaţie rurală spre centrele urbane (la noi Baia Mare,

Copalnic Mănăştur

Satu Mare), precum şi prin mass-media. Un indiciu al acestui proces îl constituie şi apariţia în mediul rural al ultimilor ani a numelor duble.

numărul

3

/ septembrie 2009

10 raluca indre

Arhitectura tradiţională a satului Buciumi lături de celelalte componente necesare definirii unui popor sau grup avem în vedere şi unul dintre aspectele etnografice care face posibilă individualizarea sa, şi-anume: gospodăria ţărănească, cu caracter economic, utilitar.

Tipologia şi evoluţia gospodăriilor din satul Buciumi sunt determinate de factorul geografic, factorul etnic, tradiţia locală, de materialul de construcţie şi capacitatea meşterilor populari şi nu în ultimul rând de ocupaţiile şi starea social-politică a cetăţenilor.

Buciumul se încadrează în tipul de sat cu planul răsfirat, încercând constituirea unui nucleu central, cu tendinţa de-a se transfor-ma în sat de-a lungul drumului, formă nespecifică satului românesc.

Din gospodăria ţărănească a satului Buciumi se pot enumera elementele: casa, şura cu grajd, bucătăria de vară (“căsuţa”), găbănaşul, coteţele pentru porci, ocolul pentru oi, coteţul de găini sau cel de iepuri, lemnăria, coşteiul (coşarul), privata (W.C.), fântâna cu roată, cumpănă sau cârlig, cuptorul de pâine, halău pentru adăpatul vitelor, stupii cu albine, poarta şi împrejmuirile.

Situate în general în vatra satului, gospodăriile ţărăneşti din Buciumi intră în categoria celor permanente. Casele şi acareturile erau construite din lemn de stejar şi fag, fară fundaţie. Talpa caselor se forma prin îmbinarea lemnelor de stejar cioplite pe toate părţile, având cuie de lemn (ic) la îmbinări şi aranjată la nivelul solului pe bolovani puşi la colţurile casei.

O componentă de bază a gospodăriei buciumene alături de casă o reprezintă şura cu grajd, înscriindu-se astfel în cadrul zonei în forme evoluate. După Tancred Bănăţeanu, şura reprezintă construcţia cea mai importantă din ansamblul clădirilor cu rol economic, alcătuind, împreună cu grajdul o construcţie de proporţii monumentale. În ultimii ani s-a amplificat în planul şurii cu grajd, prin

A

numărul

3

/ septembrie 2009

reunirea sub acelaşi acoperiş a unei noi unităţi distincte, bucătăria de vară. Astăzi, majoritatea gospodăriilor sunt create pe acest sistem. Dacă în urmă cu 55-60 de ani mai existau şuri construite din lemn, astăzi, majoritatea sunt construite din cărămidă, ceea ce a permis mărirea dimensiunilor lor.

Vechile şuri aveau vraniţa împletită din nuiele de răchită, rolul ei fiind acela pe care îl are poarta şurii actuale, construită în două canate din scânduri ornamentate cu diferite motive astrale, fitomorfe, sau geometrice. Acoperişul din paie a fost înlocuit cu cel din şindrilă, ţiglă, tablă iar astăzi, din ce în ce mai mult îşi face loc ondulina, care predomină în construcţia caselor de după anul 1990. Funcţia actuală a şurii şi a grajdului este aceeaşi din totdeauna: şura, adăpost pentru fân, car sau ştraf şi unelte agricole iar grajdul adăpost pentru animale. Pănă nu demult, găbănaşul exista şi la noi, însă el nu a reprezentat o unitate arhitecturală obligatorie în ansamblul clădirilor cu rol economic. Aici se depozitau cerealele păioase şi produsele lactate. Se afla la casele cu oameni mai “gazdoi şi mai bocotani”.

Construit individual din lemn masiv, pe sistemul unei case mici cu o singură încăpere, acesta şi-a pierdut în decursul anilor întrebuinţarea, odată cu apariţia caselor noi prevăzute sub acelaşi acoperiş cu beci şi cămară. construcţie, am putea spune, aparută recent, (40-50 ani) este bucătăria de vară. Aceasta apare sub doua forme: fie ca o construcţie alăturată şurii şi prevăzută în general cu antreu (hol), cameră de zi şi cămară, fie o construcţie separată, aşezată în imediata apropiere a casei, construită pe tipul arhaic de locuinţă cu o cameră şi tindă. Planul vechi al casei cu tindă poate fi mărit prin adăugarea unei cămări, rolul acestei bucătării este plurifuncţional: cameră de zi şi spaţiu pentru gătit.

O

Copalnic Mănăştur

11 Construit în dimensiuni mai reduse decât şura, ocolul pentru oi este făcut din bârne aşezate în formă orizontală, încheiate în sistemul cheutorilor (t’etori). Spre deosebire de pereţii grajdurilor care actualmente sunt construiţi din bolţari şi tencuiţi, ocolurile pentru oi nu sunt tencuite, majoritatea lor fiind construite din lemn.

Coşteiul este o construcţie folosită atât în trecut cât şi în zilele noastre pentru păstrarea porumbului. Având în vedere arhitectura românească tradiţională, şi-anume planul dreptunghiular caracteristic acestei anexe, putem observa şi existenţa unui plan elipsoidal cerut de materialul folosit în construirea ei. Astfel, se remarcă mai multe categorii din punct de vedere planimetric: una ce aparţine perioadei vechi, în care materialul de bază pentru realizarea structurii era lemnul de stejar şi pereţii din nuiele, planul acesteia fiind cel elipsoidal; cea de-a doua categorie este mai nouă, recurge la planul dreptunghiular şi înlocuieşte lemnul structurii din stejar cu lemnul de brad, pereţii sunt din scânduri subţiri astfel încât să permită aerisirea porumbului depozitat. A treia categorie apare tot în plan dreptunghiular, însă materialul folosit este fierul forjat pentru osatură şi plasa din sârmă pentru pereţi. “Mălaiul” (porumbul) este introdus în coştei prin partea superioară al unui capăt, uneori prin îndepărtarea acoperişului şi scos în funcţie de nevoi pe o uşiţă aşezată în partea inferioară.

Coteţele sunt în general construcţii de dimensiuni reduse, folosite pentru creşterea porcilor. Cu ani în urmă erau construite din scânduri şi fundaţie de piatră. Astăzi, în număr mare se găsesc cele construite din bolţari, având mai multe compartimente în funcţie de starea gospodarului şi totodată de numărul porcinelor. În interior sunt prevăzute cu halău pentru lături şi apă.

O anexa de mare importanţă pentru păstrarea notreţului alături de şură este sinalăul. Construit din lemn în formă dreptunghiulară, dimensiunea lui este în general mare, dar variază în funcţie de nece-

Copalnic Mănăştur

sităţile gospodarului. Din această categorie, a păstrării şi depozitării produselor face parte şi lemnăria. Aici se ţin lemnele crăpate, topoarele, fierăstrăul mic, joagărul, securile, capra de tăiat lemne, butucul pentru crăpatul lemnelor şi toate ustensilele de dimensiuni mici necesare lucrului la pădure. Introducerea gazului metan în localitate, de mai bine de 12 ani de zile, a dus la diminuarea utilizării uneltelor şi lemnăriei.

Coşconarul (coteţul de găini), este o construcţie simplă, de dimensiuni reduse, construit pe două etaje, unde fiecare compartiment are câte o “uşiţă”, iar partea superioară dispune de o “scăriţă” care face posibilă urcarea păsărilor în el. În plan asemănător cu acesta este construit şi coteţul pentru iepuri, diferenţa constând în lipsa “scăriţei” şi existenţa uşilor prevăzute cu plasă de sârmă pentru aerisire şi al unui suport exterior pentru hrană, ataşat uşii.

Dispus în preajma casei, cuptorul de pâine este o construcţie alcătuită din piatră şi pământ având două componente esenţiale pentru coacerea pâinii: vatra şi cuptorul.

Aşa cum pâinea este un aliment indispensabil vieţii omului, deoarece a trăi înseamnă “a mânca o pâine”, tot asa, şi apa face parte din aceeaşi categorie a alimentelor de bază ce pot primi în funcţie de contexte diferite semnificaţii.

Fântâna există aproape în fiecare gospodărie.

Specific satului este “fântâna cu zvârdină” însă există şi fântâni din care apa este scoasă cu ajutorul carligului sau a frănghiei, adâncimea acestora fiind mai mică, aproximativ 3-4 m. Fântânile prevăzute cu roată sau cumpănă au o adâncime de până la 15 m. Avem în localitate fântâni construite din piatră cu o vechime de peste 150 ani. O astfel de fântână este cea a proprietarului Indre Gheorghe, fântână ce alimentează cu apă în condiţii de secetă unsprăzece - douăsprăzece familii. Cu toate că izvoarele numeroase ale zonei au permis extinderea instalaţiei de apă prin aducţiune, sătenii nu renunţă la vechea formă de procurare a apei.

numărul

3

/ septembrie 2009

12 Privata (W.C.) este de obicei o anexă a grajdului lipită de acesta sau construită în spatele casei, ferită vederii. Odata cu intrducerea apei curente în gospodării, mulţi localnici şi-au construit baie şi W.C. în interiorul casei.

Din punct de vedere a structurii, în Buciumi găsim tipul de gospodărie unde curtea este deschisă în faţa casei şi împrejmuită cu garduri, poartă principală cu vraniţă şi portiţă, folosindu-se ca material de construcţie fierul forjat şi mai puţin lemnul şi placa de beton.

Casa reprezintă principala unitate arhitecturală şi funcţională a gospodăriei buciumene. Este greu de stabilit din punct de vedere isto-ric data exactă când sătenii au început să-şi construiască locuinţe. Cert este faptul că informatorii atestă existenţa caselor de tip tradiţional până prin anul 1950. În anul 1975 mai existau două căsuţe în stil vechi nelocuibile: una a lui Dumitru Cosma, iar alta a Mariei Alb. Astăzi au rămas doar patru case care mai păstrează planul locuinţei tradiţionale, dintre care două sunt nelocuite.

În decursul anilor au existat şi s-au identificat din punct de vedere planimetric mai multe tipuri de locuinţă: Locuinţa cu o singură cameră (monocelulară); Locuinţa cu o cameră şi tindă (bicelulară); Locuinţa cu două camere şi tindă; Locuinţa cu două camere, tindă şi pridvor; Locuinţa cu pivniţă; Locuinţa semietajată cu pivniţă şi bucătărie la demisol; Locuinţa vilă. În prezent, majoritatea caselor din Buciumi sunt construite pe sistemul locunţei semietajate şi locuinţei vilă. Evoluţia factorilor economici şi socialculturali a determinat în ultimii 60 de ani schimbarea totală a configuraţiei caselor. Şi în Buciumi, ca de altfel pe întreg teritoriul românesc, casa tradiţională este cea cu un singur nivel, cu o încăpere plurifuncţională, la care s-a adăugat tinda. in spusele informatorilor şi din exemplarele aflate încă în teren, în Buciumi, cel mai vechi tip de locuinţă este cea a “Catiţei de pe Luncă”, însă nu păstrează întrutotul planul arhitectural tradiţional având modificări la nivelul acoperişului, acesta fiind din caramidă.

Primele tipuri de case sunt construite pe sistemul bârnelor rotunde, aşezate în cununi orizontale(blockbau). Aceste bârne se îmbină la capete în “t’etori”(cheutori) rotunde. Planul casei era drep-

D

numărul

3

/ septembrie 2009

tunghiular sau pătrat. Pentru zidirea pereţilor se folosea lemnul şi pământul. Tavanul era construit din grinzi şi scândură, iar acoperişul în patru ape învelit cu paie de grâu şi mai puţin secară. La cele mai vechi locuinţe temelia consta din patru bolovani aşezaţi la colţuri. Mai apoi, au fost înlocuiţi cu o temelie mică de piatră, care a luat amploare ajungand până la 1-1,5m, în funcţie de terenul accidentat. Ferestrele tradiţionale au fost de dimensiuni foarte mici, iar uşile lipsite de geamuri. Fumul este evacuat în pod printr-un orificiu numit “băbătie”, cu rol de a preveni posibilele incendii. entru mărirea spaţiului funcţional al casei, s-a construit la exterior prispa, având şi rolul de a proteja locuinţa. Aici se depozitau şi unele produse agicole.

Acest lucru a făcut necesară mărirea streşinii acoperişului cu ajutorul unor stâlpi de susţinere din lemn, modificându-şi astfel denumirea din prispă în “târnaţ”. Stâlpii târnaţului au fost primele elemente de decor propriu-zis. Din casa cu cameră şi tindă s-a dezvoltat cea cu două încăperi pentru locuit şi tindă mediană. O astfel de locuinţă este cea a Liviei Crainic (nr.25). Una dintre camere cu rol plurifuncţional poartă denumirea de “casa mică”, aici desfăşurându-se activităţile zilnice. Cealaltă cameră, “casa mare” sau” casa de sărbători “este destinată păstrării lucrurilor de valoare ale familiei.

P

Interiorul caselor chiorene a fost şi este adaptat nevoilor practice şi plăcerilor estetice supuse obiceiului local şi factorilor social - economici. Din discuţiile purtate cu unii bătrâni ai satului, am putut identifica elementele existente în interiorul locunţei în urmă cu câteva decenii. Ca pretutindeni în Ţara Chioarului şi în Buciumi s-a impus împărţirea funcţională a locunţei, indiferent de tipul acesteia şi de numărul încăperilor. În tindă era, de regulă, scara pentru pod şi lângă uşă, jos, uscioru (uşiţa prin care intra pisica în casă). „Casa” era încăperea de bază unde se derula întreaga viaţă de familie, interiorul ei conţinea: cuptorul cu vatră prevăzut şi cu soba cu plită, colţul cu patul alăturat celui cu vatra (uneori deasupra patului se afla rudarul pe care se puneau ţolurile, lipideauăle şi ştergurile), masa în formă pătrată, lădoiul, laiţa, lada de zestre, rareori scaune din lemn cu sau fără spătar, podişorul pentru vase, şi mai tîrziu stelaja. În unele case exista şi mobilier cu caracter fix, cum ar fi: poliţe, rudele de aşezat haine, colţarele, podişoare, lingurare, blidare; toate confecţionate din lemn, uneori ornamentate cu cioplituri în diverse forme geometrice sau fitomorfe.

Interiorul locuinţei buciumene exprimă priceperea şi simţul gospodăresc al femeii, gustul pentru frumos, devotamentul pentru cămin şi cultul pentru lucrul de mână. Din cele mai vechi timpuri, femeia din Buciumi a căutat prin toate mijloacele să-şi înfrumuseţeze interiorul casei şi sa creeze un

Copalnic Mănăştur

13

mediu ambient plăcut atât pentru familie cât şi pentru străini. De aceea ţesăturile interiorului locunţei sunt numeroase şi felurite: ţolul, cerga şi lipid’eul sunt, după Georgeta Stoica, în lucrarea Scoarţe Româneşti, ţesături de folosinţă. Din categoria celor cu caracter decorativ fac parte: ştergurile de blide, feţele de masă cu sau din cipcă, ciur sau “cu pene”, lipideul cu cipcă, ştergurile de rudă şi ştergurile pen-tru coşarcă. Toate ţesăturile sunt făcute din lână, cânepă şi bumbac. ulorile predominante ţesăturilor sunt negru, roşu, galben, albastru pe fond alb. Pentru realizarea motivelor ornamentale atât la ţesăturile pentru decor cât şi la celelalte textile, principala tehnică folosită este alesul în război în două sau patru iţe. În prezent, ca urmare a apariţiei maşinilor de brodat şi a unei diversităţi de fibre sintetice, ţesăturile interioare au evoluat. Folosirea macrameului a determinat înlocuirea inului şi cânepii, confecţionându-se mileuri de o frumuseţe şi o valoare deosebită. Nu trebuie uitate deasemenea frumoasele icoane pe sticlă şi hârtie, blidele de lut şi ceramică agăţate în cuie pe pereţii interiori care întregesc decorul locunţei prin culori vii şi motive florale.

C

Din punct de vedere al plasticii exteriorului au loc o serie de schimbări în ceea ce priveşte culorile şi tehnicile folosite pentru realizarea zugrăvelii exte-

Copalnic Mănăştur

rioare.Tipul vechi de case erau vopsite de cele mai multe ori în alb sau albastru, singurul element decorativ propriu-zis fiind stâlpii târnaţului. Acest tip de case a fost o manifestare a unei civilizţii a lemnului, caracteristicile principale fiind date de acest material. Având în vedere Recensământul din 1910 în Transilvania, realizat de către Traian Rotariu, reiese că în acest an exista o singură clădire ce avea pereţii din piatră sau cărămidă şi una din piatră şi pământ iar 203 locuinţe din lemn. Din totalul caselor, 59 aveau acoperişul din şindrilă şi 146 din trestie sau paie. Începând cu anul 1950 are loc o schimbare uluitoare în ceea ce priveşte arhitectura construcţiilor şi materialele folosite. Aproape toate casele au fost refăcute din materiale precum: beton, piatră, cărămidă pentru fundaţie şi pereţi, iar pentru acoperiş: ţiglă, tablă, plăci din azbo-ciment şi ondulină. Ceramica, praful de piatră, marmura şi lavabila îmbracă astăzi perţii exteriori.

Puternica tendinţă de urbanizare se remarcă prin tipul semietajat şi tipul vilă al caselor, astfel încât, de caţiva ani încoace se aprobă construirea aşa-numitelor “P1”, adică a clădirii cu subsol, parter şi etaj. Accesul la învăţătură a unui număr mare de săteni, deschiderea spre o perspectivă nouă a civilizaţiei a facut, ca în ultimii 50-60 de ani aspectul satului să fie complet schimbat.

numărul

3

/ septembrie 2009

14

aura pintea

Oameni ce-au fost odată...

Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic ragmentul de istorie pe care evreii l-au scris, cu simpla lor prezenţă, tinde să se piardă în noianul de evenimente politice, sociale, administrative cu care s-a confruntat Maramureşul înainte, între şi după cele două războaie mondiale care au zguduit întreaga lume. Dacă istoria oficială, istoria „obiectivă” care ne stă la îndemână în manuale şi compendii ne dă cadrul general în care s-au desfăşurat aceste evenimente, istoria sensibilă, istoria „subiectivă”, a celor mulţi, poate fi adusă la lumină o lume care a dispărut şi care astăzi mai există doar în amintirea unor oameni care prinşi şi ei în cotidian, la fel ca noi toţi, apelează din ce în ce mai rar la memoria afectivă în care sunt păstrate imaginile copilăriei.

Prin efortul conjugat al istoricului oralist şi al trăitorilor evenimentelor, prin sensibila arheologie sufletească care uneori redeschide răni niciodată pe deplin vindecate, se poate recrea o atmosferă ce astăzi poate părea excentrică chiar şi unui istoric obişnuit cu contextul politic şi social al perioadei avute în vedere. Nu avem pretenţia de a da verdicte şi de a lansa postulate cu privire la modul de viaţă al evreilor în Maramureş. Orice altă părere e binevenită şi poate aduce o nouă lumină asupra comunităţilor evreieşti, a mecanismelor din interiorul lor sau a relaţiilor cu celelalte comunităţi. În încercarea de a recupera, măcar în parte, viaţa evreilor răspândiţi în cele patru Ţări străvechi: Ţara Maramureşului, întinsă pe Văile Marei, Izei şi Vişeului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrului, ce trăiau în mai mult de 60 de localităţi, (Mihai Dăncuş, Evreii din Maramureş, 2006) am adunat, pe rând, poveşti de viaţă, de la bătrâni şi mai tineri, evrei, maghiari, ucrainieni şi români, oameni cu experienţe diferite, provenind din comunităţi diverse şi care au avut maniere proprii de a le relata. Am selectat poveştile de viaţă a 15 persoane, (7 bărbaţi şi 8 femei, 10 evrei, 4 români şi un ucrainian), născute între 1921 şi 1947, cărora li s-au luat interviuri în perioada decembrie 2005 – aprilie 2009, unora în repetate rânduri şi/sau de către cercetători diferiţi. Intervievaţii sunt atât evrei, dar şi români care au avut vecini, colegi sau parteneri de viaţă evrei, ale căror poveşti se împletesc şi se completează. Am prezentat în oglindă

F

numărul

3

/ septembrie 2009

atât păreri ce coincid, dar şi opinii ce contrazic părerea generală, datorate uneori unor percepţiei speciale a martorului, alteori unor evenimente, situaţii excepţionale, a căror veridicitate sau falsitate poate fi demonstrată cu ajutorul documentelor, când acestea există, sau cu ajutorul altor martori apropiaţi evenimentului, eventual făcând parte din alte comunităţi.

Subiectivitatea unei cercetări de istorie orală, ca şi cea de faţă este un fapt asumat de cercetător. Am avut în vedere faptul că odată cu creşterea intervalului de timp dintre petrecerea unui eveniment şi momentul mărturiei creşte şi probabilitatea ca răspunsurile oferite de persoana intervievată să conţină lacune de informaţie, dar şi faptul că acelaşi eveniment să fie perceput diferit de mai mulţi indivizi în funcţie de o serie de factori externi sau interni. Însă în studiul nostru nu s-a pus accentul atât pe date istorice şi nume, ci mai ales pe consideraţii personale, percepţii şi secvenţe de viaţă cotidiană, de viaţă familială, socială, religioasă, evocând ambianţa unui sat, oraş, timp istoric, vizându-se obţinerea povestirilor de viaţă.

Am trecut în revistă mai multe caracteristici care pot creiona un portret al evreului tipic maramureşean, diferit atât de ceilalţi conlocuitori, dar de la care preluase unele trăsături, dar şi de evreii din alte zone, fapt care îl face un personaj demn de a fi cercetat.

Aspectul fizic În perioada interbelică, mai ales la sate, unde comunităţile erau mai închegate, tradiţiile mai puternice, evreii îşi dovedeau apartenenţa la o comunitate diferită de cea a majorităţii locuitorilor, prin însăşi ţinuta lor de zi cu zi. Purtatul kipei sau al perucii era un obicei specific tuturor evreilor, însă cu cât ne apropiem de cel de-al Doilea Război Mondial, intervievaţii specifică faptul că aceste caracteristici rămâneau atributul celor mai habotnici. “În fiecare zi era îmbrăcat aşa ca oricare. Numa’ sâmbătă s-au îmbrăcat în altfel de veştminte. Mai frumos, mai curat. Fraţii de exemplu o umblat fără şapcă. Dar taică-miu n-o umblat. Numa’ cu pălărie.

Dar se putea număra pe degete câţi o fost cu per-

Copalnic Mănăştur

15

ciuni.” (Anonimă). În afară de elementele de îmbrăcăminte, chiar caracteristicile fizice puteau sugera apartenenţa la comunitatea evreiască: „eram cu profesoara şi mergeam încolonaţi pe stradă (în Sighet, n.n.) şi am văzut o evreică mică, o fetiţă şi avea un păr extraordinar. Că aveau păr frumos în general evreii, creţ aşa.” (Magda Fleischmann) Evreii intervievaţi se consideră aproape fără excepţii religioşi, dar puţin emancipaţi, aceasta fiind se pare o regulă generală în comunităţile din zona Maramureşului. „Nu au fost habotnici, tata purta puţină barbă, atât, am şi o poză cu tata, cum arăta atunci.”(Golda Solomon) „Nu chiar ortodox, mai modern puţin, dar erau oameni religioşi. Maică-mea nu a avut păr pentru că la evrei se taie jos când se mărită.”(Veronica Freund) “Părinţii mei erau ortodocşi nu hasidi, adică în mod moderat o respectat în întregime prevederile prescripţiilor Torei şi a tuturor legilor iudaice.” Însă emanciparea se datora de multe ori înaintării în viaţa socială, desprinderii din anonimat. „nu poţi să spui că un medic de înaltă clasă, un advocat de mare vogă sau un inginer director de fabrică putea să fie ultrareligios.”(Paul Markovits) La ţară, unde românii se îmbrăcau în port tradiţional, cu haine făcute în casă, obicei care se mai păstrează şi astăzi cel puţin la sărbători, evreii ieşeau în evidenţă purtând haine cumpărate de la oraş: „copiii de ţărani erau îmbrăcaţi în straiele ţărăneşti, cu opinci, cioareci iarna şi gaci sau izmene vara, foarte lejeri, largi cum se poartă în

Copalnic Mănăştur

Maramureş, cămaşă, pieptar, trăistucă. Evreii erau îmbrăcaţi în costumaţia intelectuală, aveau pantalon, palton, cămaşe, cravată; era cu totul distinct între noi şi ei.”(Bedeuan Ioan) În interviurile studiate nu s-a pus accentul pe imaginea stereotipă a evreului care este vehiculată din cele mai vechi timpuri. Nu s-au amintit de către martorii români detalii anatomice care să facă diferenţa dintre evrei şi neevrei. Este poate tendinţa secolului în care trăim şi în care amestecul raselor este deja acceptat sau probabil lipsa insistenţei cercetătorilor care au realizat interviurile. Rămâne un subiect deschis de cercetare în viitor.

O concluzie la îndemâna oricui se poate trage.

Cu cât erau mai liberali în gândire şi comportament, mai educaţi, cu ocupaţii ce se pot încadra astăzi în zona „relaţiilor cu publicul”, se poate spune chiar mai aproape de asimilare de către populaţia majoritară, evreii tind să renunţe la veşmintele tradiţionale, la tradiţia de a purta perciuni-bărbaţii, sau perucă-femeile. Aceasta rămâne apanajul comunităţilor mai închise, de la ţară şi a grupurilor religioase mai radicale de la oraşe.

Instituţii evreieşti O comunitate evreiască nu poate exista decît condiţionată de cîteva instituţii specifice: Heder, şcoală elementară în care se predă ebraica şi se pun bazele cunoaşterii scrierilor sacre: Tora, Talmud; mikva – baie rituală, folosită conform regulilor de

numărul

3

/ septembrie 2009

16 igienă prescrise în Biblie, de mare utilitate în vechime; sinagoga – centrul spiritual al vieţii comunitare; cimitirul evreiesc.

Urmele cele mai vizibile lăsate de comunităţile evreieşti pe teritoriul actualului judeţ Maramureş, sunt cimitirele şi sinagogile. Dacă sinagogile au constituit ţintele preferate ale antisemiţilor şi li s-au dat alte întrebuinţări sau au fost distruse, astfel încât mai există doar cele din Baia Mare, Seini şi Sighetu Marmaţiei, toate declarate monument istoric, cimitirele evreieşti, deşi sunt uneori ţinta atacurilor antisemite sau pur şi simplu inconştiente, există încă, deşi majoritatea sunt închise şi nefolosite. Direcţia Judeţeană pentru Cultură a inventariat peste 100 de cimitire evreieşti, câteva declarate monument istoric, unele încă îngrijite de evreii rămaşi în localitate sau de rudele celor decedaţi ce revin periodic. În Baia Mare, ponderea evreilor a fost mai mică din cauza faptului că fiind oraş minier, acesta era închis pentru evrei printr-o lege valabilă pe întreg teritoriul Ungariei, datată din anul 1693. Această interdicţie a rămas în vigoare până la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1863 sau 1876 în funcţie de surse, cu toate că unor evrei li s-au acordat privilegii speciale de şedere. Din 1860 se poate spune că evreii pun bazele unei comunităţi în oraş. „Fiind oraş minier, el a fost declarat oraş regal. Pe baza acestui lucru, oraşul nu a avut voie să găzduiască evrei până în 1864-1865, dar în jurul oraşului Baia Mare existau centre mari de evrei care în mod automat în timpul zilei aveau dreptul în oraş, dar seara trebuia să părăsească oraşul„ (Paul Markovits). Cu toate acestea, comunitatea evoluează atât din punct de vedere numeric, dar şi în administrativ. Conform recensământului din 1930, în oraşul Baia Mare, fără comunele anexate trăiau 1927 evrei, din totalul populaţiei de 13.856 locuitori. Tot în 1930 Baia Mare devine localitate climatică prin Ordinul Ministrului secretar de stat la Departamentul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Avantajele sunt multiple, la care se adaugă şi reducerea cu 50% a costului biletului CFR pentru vizitatorii Băii Mari, dar şi obligaţiile pentru locuitori

numărul

3

/ septembrie 2009

sunt pe măsură, în legătură cu salubritatea şi igiena străzilor, localurilor şi locuinţelor, cu circulaţia vehiculelor, cu zgomotele permise, construcţii, lucrări edilitare, tăieri de arbori din perimetrul de protecţie al staţiunii. În afară de sinagogă (construită în 1886) se construieşte şi o baie rituală, şcoală evreiască, grădiniţă, locuinţă pentru rabin. Domnul Markovits, născut în Baia Mare, ne poate indica unde se găseau casele de rugăciuni în timpul copilăriei sale. „Baia Mare, cum ştiu eu, a dispus de mai mult de 4 sinagogi. Sinagoga asta mare care era pentru ortodocşi, din piaţa mică a fost cândva o ulicioară, acolo a fost o căsucă, acolo-n stânga era o biserică, o alta în spatele pompierilor, în Handal şi pe Valea Roşie.” (Paul Markovits) În satele maramureşene existenţa sinagogilor şi a caselor de rugăciuni era legată de numărul membrilor comunităţii, şi de puterea lor economică. Pentru comunităţile mici, o cameră sau două dintr-o clădire erau transformate în locaş de rugăciuni. Astfel s-a întâmplat în Băiţa de Sub Codru, unde erau 6 familii de evrei. „Era o sinagogă, o cameră. Era o casă cu două camere şi într-o cameră se rugau bărbaţii, fiindcă la noi se stă separat şi într-o altă cameră erau femeile”(Deutsch Rozalia). Existau însă şi sate cu comunităţi foarte mici, în care nu exista casă de rugăciuni, iar evreii erau obligaţi să meargă până în satul vecin pentru a asista la serviciul religios: „În Mânău, care-i între Ariniş şi Ulmeni, n-o fost mai mult de două familii, la Urminiş, 4 familii, la Tămăşeşti, 4-5 familii. Apoi în Odeşti erau 2 familii. Veneau la sărbători, la Sinagogă, da’ nu în fiecare sâmbătă. Noi aveam sinagogă [în Ariniş], dar n-aveam rabin. În Ulmeni o fost rabinu’ şi venea, da’ tot la 2 săptămâni.”

(Desideriu Fulop) Baia rituală era, de asemenea, o prezenţă obligatorie în oraşele mari, dar şi în localităţile cu mai puţini locuitori. „În Ariniş au avut baie comunală.

Nu mergeau decât familii de evrei. Erau planificaţi pe zile, pe ore, dar nu aveau acces nici românii, nici maghiarii.”(Pop Ştefan)

Copalnic Mănăştur

17 În Baia Mare, existenţa băii rituale, mikva, datează de la punerea bazelor comunităţii, chiar înainte de construirea sinagogii. Paul Markovits ne dă detalii: „programul pentru femei era joia. Pentru bărbaţi era vineri. Exista vană şi exista bazin. Dar şi dacă făceai baie în vană, trebuia să te bagi în bazin şi pentru sfinţire trebuia să te scufunzi de 3 ori. Iar femeile, după fiecare boală a femeii trebuia să se prezinte pentru că acum erau... murdărite”.

Unii interlocutori amintesc în treacăt despre existenţa unei forme de judecăţi specifice comunităţii evreieşti, foarte strictă şi respectată. „Ei separat se judecau, aveau pedepse aspre, mult mai aspre.”(Botnariuc Mihai) Atât în relaţiile din sânul comunităţii, dar şi cu neevreii, înţelegerile erau respectate: „niciodată n-o trebuit să facă hârtie, că niciodată n-o fost unul înşelat de celălalt.”(Anonima) Tot Paul Markovits vine cu amănunte interesante: „Bezdinul era judecătoria. Cel mai mare lucru era când un evreu chema pe celălalt evreu la Bezdin. Foarte serios se lua în considerare şi foarte aspru era pedepsită, moraliceşte şi poate şi materialiceşte neţinerea cuvântului. De aia au existat de multe ori contracte sau livrări sau ăsta de materiale pe timpul respectiv pe cuvânt. Nu exista hârtie. Se judecau calomniile, da’ mai mult problemele acestea comerciale.”

O altă instituţie pomenită însă de puţini interlocutori era Hevra Kadisha, care „se ocupa de toate problemele legate de înmormântare, cimitir.”

Continua întrepătrundere între deschidere faţă de neevrei prin prisma relaţiilor de afaceri, a relaţiilor inerente de vecinătate, colegialitate şi chiar prietenie pe de o parte şi ermetismul dat de religia diferită, politica matrimonială strictă, concepţiile diferite de viaţă pe de altă parte modelează comunitatea evreiască într-un mod distinct de alte minorităţi în Maramureş. Datorită existenţei acestor instituţii speciale evreieşti, uneori paralele cu instituţiile de stat, comunitatea îşi păstra mai uşor specificul, unicitatea. Aceste instituţii apăreau acolo unde era comunitatea mai puternică, dar în acelaşi timp întăreau comunitatea, conferea membrilor ei încredere, siguranţă şi stabilitate, fapt ce contribuia la formarea personalităţii lor.

Educaţia Datorită faptului că martorii intervievaţi se aflau la vârsta copilăriei în perioada interbelică, printre primele amintiri se află cele legate de şcoală.

Spre deosebire de copiii creştini care rămâneau încă toată ziua în supravegherea familiei, copiii evrei erau trimişi de părinţi la Heder, şcoala religioasă organizată pe lângă sinagogă şi care îi introducea, treptat, după puterea lor de înţelegere în primele noţiuni despre iudaism. “Copiii de la vârsta de 3 ani erau obligaţi de părinţi. Deja de la vârsta de 3 ani

Copalnic Mănăştur

am umblat la Heder. Şcolile astea au fost patronate de învăţători angajaţi de părinţi şi unii de comunitate.” (Desideriu Fulop) Condiţiile în care se ţineau cursurile depindeau de puterea economică a comunităţii: “şcoala evreiască era într-o clădire a comunităţii (din Ariniş, n.n.), într-o încăpere era biserica, alăturat de ea era şcoala asta care se ţinea cu 15-16 copii de diferite vârste, concomitent. Bunînţeles, fiecare începea cu alfabetul.”

Viaţa grea de la sate de după Primul Război Mondial îi făcea pe părinţi să prefere ajutorul copiilor în gospodărie în pofida educării lor la şcoală. “O fost altă viaţă pe timpul ăla. O fost mai înapoiată lumea. În primul rând nu ştiau carte. <A, doar nu l-oi face popă, sau învăţător sau notarăş!> Şi-atunci stăteau acasă, să lucre la câmp, mereau cu animalele.” (Desideriu Fulop) Deoarece comunitatea îi obliga să urmeze Hederul, copiii evrei aveau un avantaj: „asta o fost un avantaj pentru copiii de evreu pentru că acolo n-au existat analfabeţi.

Pentru că o fost obligatoriu, prin religie să faci şcoală.” (Simeon Leighter) opiii evrei continuau să meargă la heder şi după ce erau înscrişi la şcoala de stat, românească: “de dimineaţă, de la 6 la 8, mergeam la şcoala evreiască, iar de la 8 mergeam la şcoala românească.”(Simeon Leighter) În unele localităţi programul era şi mai complicat şi în strănsă legătură cu programul şcolar oficial: “Dimineaţa, primul lucru era să merg la Heder şi de-acolo mergeam la şcoală. De la şcoală mergeam acasă, mâncam, stăteam vreo 2-3 ore acasă şi după masă, cam pe la ora 2-3, depinde cât era şcoala, mergeam la Heder.

Cu cât creşteai mai mare, aveai mai multe ore şi mergeai mai târziu la Heder.” (Paul Markovits) La ţară, din lipsa cadrelor didactice de la şcoala de stat, cursurile se făceau în două tranşe, astfel că mersul la Heder se facea, de asemenea în mai multe etape.

Astfel încât copiii evrei aveau un program foarte încărcat, determinându-l pe unul din interlocutori să conchidă: „foarte chinuiţi au fost copiii de evrei” (Desideriu Fulop) La şcoala de stat, relaţiile dintre evrei şi creştini erau diferite. Unii martori mărturisesc că n-au avut niciodată probleme din cauza faptului că erau evrei şi erau buni prieteni cu colegii creştini. „Eu, de exemplu am umblat la şcoală cu fata farmacistului care era român, şi cu fata hornarilor, aia o fost unguroaică, şi eu evreică. Am fost foarte bine toate trei prietene.”(Anonima) Alţi martori s-au simţit persecutaţi, mai ales în contextul noilor curente politice ce proliferau în toată ţara: “Eu am fost un elev destul de bun, dar de 7 n-am putut trece, de notă.

Pentru că învăţătorul nostru era chiar şeful legionarilor din comună. Imoc Paul îl chema.”

(Desideriu Fulop)

C

numărul

3

/ septembrie 2009

18 Copiii români priveau cu curiozitate nesatisfăcută către colegii lor evrei, fapt ce le determina chiar suspiciuni: „cântau acolo şi aveau caietele lor dar nu ţi-ar fi arătat o dată să vezi cum scriu, ce fac.

Erau foarte instruiţi, foarte secreţi. Nu puteai să înţelegi ceea ce se preda sau ce fac. Probabil că nu le-o fi spus sau i-a speriat, sau erau ei... că nu se putea să divulge câte unul ceva.”(Bedeuan Ioan) imita de vârstă până la care se urma hederul era în general de 13 ani, când se termina şi şcoala elementară. „Nu absolveai clasa I, clasa a II-a, clasa a IIIa, ci practic făceai, era un ciclu, no. Ai ajuns până aici, mergem mai departe.” (Desideriu Fulop) Unii elevi mai pasionaţi de religie, sau la recomandarea părinţilor, continuau studiul în şcoli superioare care existau în oraşele mai mari: “Exista în Baia Mare Yeshiva, sub conducerea rabinerului Kraus, ăsta a fost unul din cei mai renumiţi rabineri din Baia Mare, Yeshiva este şcoala superioară a religiei. Nu trebuie neapărat să devii popă sau rabiner. La bază era religia, explicarea şi discutarea Torei, dar se învăţa începând de la dreptul iudaic, istorie şi ba chiar şi nişte reguli de convieţuire pe baza religiei şi chiar probleme superioare de comerţ. (Paul Markovits) Odată încheiate cursurile şcolii primare, copiii aveau mai multe opţiuni. Pentru fete în special, care proveneau din familii mai înstărite exista posibili-

L

numărul

3

/ septembrie 2009

tatea continuării studiilor în particular: „O venit o profesoară de la Satu Mare şi ea o avut acolo vreo 20, numai copii evrei. Şi-au plătit părinţii şi din asta o trăit profesoara. Şi-o venit aici la noi şi ne-o predat, matematică geografie, istorie.” (Anonima) Cei mai mulţi copii erau trimişi ca ucenici: „învăţau meserie, sora mea o învăţat croitorie, fratele mai mare o învăţat cizmăria, fratele pe care îl am încă în viaţă, croitoria o învăţat-o şi eu n-am apucat încă să învăţ meserie, pentru că eram şcolar pe vremea aia.”

(Desideriu Fulop) Disciplina inserată în anii urmării Hederului continua: „un frate o învăţat ceva tehnic, de la un maistru, pentru a repara motoare, ca cel de la batoză. Ori celălalt o fost blănar. Şi-atuncea o învăţat blănărie. După aia celălalt a învăţat comerţ.

Ca să aibă ocupaţie, că era de 16-17 ani. Ce să facă?

Să hoinărească? Aşa ceva nu era. Nu erau baruri, nu era crâşmă. Era crâşmă, da’ nu pentru ei.”

(Anonima) Copiii evrei care erau înzestraţi întelectual şi ai căror părinţi deţineau puterea financiară pentru a-i susţine, urmau cursurile liceelor din oraşele mari. În anul 1919 se deschid la Sighet importante şcoli româneşti: Liceul „Dragoş-Vodă”, Liceul de fete „Domniţa Ileana”, Şcoala normală de băieţi „Regele Ferdinand”, un gimnaziu comercial mixt, un liceu comercial de băieţi, un liceu comercial de fete. Din cadrul acestora nu lipseau şi elevii evrei: „la Sighet erau foarte mulţi evrei. Mulţimea mergea la Şcoala Comercială, la Liceul Dragoş Vodă, Domniţa Elena.

Copalnic Mănăştur

19 Dar câţiva părinţi totuşi şi-au dat copiii la călugăriţe. Fetiţe. Că ăsta era gimnaziu pentru fete.”(Magda Fleischmann) Deşi pare ciudat ca evreii să apeleze pentru educaţia fiicelor lor la o şcoală catolică, aşa cum reiese din Matricola Gimnaziului romano-catolic de fete din Sighetu Marmaţiei, în anul şcolar 1931-1932 sunt înscrise 63 de eleve evreice din totalul de 119, în clasele I-III. (Fondul Gimnaziului romano-catolic de fete Sighetu Marmaţiei, Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, nr. inv. 1073) Magda Fleischmann confirmă acest lucru: „am avut colege evreice, pentru că şcoala asta era renumită. Aveam o colegă Junger Sari, tatăl ei era dentist, era una Kaufman, tatăl ei era comerciant mare, se vedea pe ele că erau îmbrăcate drăguţ. Erau vreo 3 fete” „era apoi una Koch.

Vezi că-mi aduc aminte şi pe nume, aia era o fată foarte bogată, tatăl ei era mare comerciant de lemne.” În Baia Mare, în 1933 Paul Krizsan în Oglinda oraşului Baia Mare pomeneşte doar despre existenţa Liceului de băieţi „Gh. Şincai”, Gimnaziului de fete, Şcolii de Meserii, Şcolii Miniere a Statului şi Şcolii de ucenici industriali şi comerciali. a Liceul „Gh. Şincai” procentul elevilor evrei era mult mai mic, însă în concordanţă şi cu ponderea populaţiei evreieşti în oraş. Înaintea legilor antievreieşti nu au existat constrângeri pentru copiii evrei care doreau să-şi urmeze studiile: „în Baia Mare nu se punea problema ca eu ca evreu să nu merg să învăţ la Liceul Gheorghe Şincai.”(Paul Markovits) În anul şcolar 1920-1921, al doilea an de la înfiinţare, erau 2 elevi izraeliţi în clasa I-a, iar în restul claselor IIVIII nu mai regăsim niciunul. În anul şcolar 19311932 sunt înscrişi 247 de elevi în clasele I- VII, inclusiv elevi particulari, din care 35 sunt evrei. În 1938-1939, din 226 de elevi, 28 sunt evrei, însă din 90 de elevi particulari 22 sunt evrei.( Fondul Liceului „Gheorghe Şincai”, Baia Mare, Matricolele cursurilor inferioare, superioare şi a elevilor particulari din anii şcolari 1920-1921, 1931-932, 1938-1939, Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, nr. inv. 803) La Şcoala Civilă de fete din Baia Mare, ponderea elevelor evreice este mai mare, 25 din 99 de eleve înscrise în anul şcolar 1919-1920, în clasele IIV. Însă doar 5 promovează, 18 părăsind şcoala, „disertând” în timpul anului şcolar şi una neprezentându-se. Părinţii lor aveau ocupaţii variate, cei mai mulţi fiind negustori, unora precizându-li-se şi specializarea (de poame, lemne), pictori, proprietari, croitori, ceasornicari, cârciumari, funcţionari, notari. Între ele, se regăsesc eleve din Cavnic, Lăpuşel, Borgoprund, Körösmezö, Remeţi, Şomcuta Mare, Copalnic Mănăştur, Dăneşti.

L

Copalnic Mănăştur

Relaţiile interetnice În localităţile în care înainte de deportare au existat comunităţi de evrei, se spune că există un parfum aparte. Chiar dacă ei nu mai există demult, târgul respectiv sau satul cu cimitirul uitat de lume, singurul care mai poate dovedi palpabil trecerea lor pe acolo au un aer deosebit, imprimat parcă odată cu literele de pe monumentele funerare pe care nimeni nu le mai poate citi. „Nu există fiinţe mai anonime decât ei. Fără ei, aerul cetăţilor ar fi de nerespirat; întreţin aici o stare febrilă, fără de care orice aglomeraţie este provincială; un oraş, fără evrei este un oraş mort.” (Emil Cioran, Evreii – un popor de solitari, 2001) Relaţiile dintre neevrei şi evrei acoperă o paletă largă. De la a-i numi pe evrei „fraţi”, „buni prieteni”, până la a le adresa apelative ca „jidan”, „jidov”, şi chiar la a-i „ciufuli”, „tachina” sau a-i „trage de perciuni”. „Reacţia noastră faţă de ei este aproape întotdeauna tulbure: prin ce comportare precisă să ne acordăm cu ei, când ei se situează deasupra şi totodată dedesubtul nostru, la un nivel care nu este niciodată al nostru? De aici o neînţegere tragică, inevitabilă, pentru care nimeni nu este răspunzător.”(Emil Cioran, idem) Fiind minoritari în aproape toate localităţile în care au trăit, şi având prin prisma ocupaţiilor lor predilecte nevoie de colaborarea cu concetăţenii lor, evreii şi-au păstrat credinţa, tradiţiile şi limba.

Atunci când au fost solicitaţi să răspundă la întrebarea privind relaţiile evreilor cu creştinii, răspunsurile au fost variate atât din partea evreilor, dar şi a românilor. Majoritatea accentuează buna înţelegere dintre etnii, dar specifică faptul că situaţia se schimbă la un moment dat. Acest moment diferă în percepţia intervievaţilor. El are loc de cele mai multe ori odată cu ocupaţia hortystă. Intrarea maghiarilor în Sighetu Marmaţiei, povesteşte Golda Solomon, îl face pe tatăl ei să aibă o reacţie premonitorie: „Nu s-a bucurat deloc. Tăticul, fie iertat, a zis: <Nu pe maghiarii ăştia i-am aşteptat noi.> În timpul lui, când a fost el tânăr, sub unguri, a fost

numărul

3

/ septembrie 2009

20

altfel. Nu s-a făcut deosebire între om şi om. Orice erai, ai fost considerat om, nu se făcea deosebire că tu eşti ungur sau român. Şi a spus că nu pe ungurii ăştia i-a aşteptat, fiindcă a văzut că este o mare deosebire.” (Golda Solomon) ceeaşi impresie o are şi Mezei Margareta, cu nuanţarea că lucrurile încep să se înrăutăţească odată cu emiterea legilor rasiale. „Până n-au venit ungurii în `40 nu era nici o deosebire. Cu toţii ne înţelegeam foarte bine. Aveam vecini români, unguri, ne jucam pe stradă împreună. Şi fratele meu avea prieteni din toate naţiile. Nu era nici o deosebire până când n-au venit la putere antisemiţii, cei care au făcut legile rasiale.” Martora anonimă descrie ca ideale relaţiile interetnice până în anii ‘40.

Despre felul în care au evoluat lucrurile după ocupaţia maghiară refuză să vorbească. „Odată n-am auzit ca unu să facă rău la celălalt. Dar numa-n anii ’30 vorbesc. Din ’40 nu mai vorbesc încolo. Că de la ’40... S-au schimbat... 360 de grade. Acolo nu se poate vorbi. Dar vă spun, şi ţăranii, aşa de bine o trăit! De exemplu dacă o fost o nuntă, la unu’, şi-o căsătorit un băiat sau o fată, a fost invitat. [tatăl dânsei, n.a.] A fost foarte bine, aşa un fel de prietenie. Şi aşa... foarte bine o trăit oamenii, fiindcă nu o avut pretenţii.”

A

altă martoră pune accent pe prezenţa unui element care a contribuit la menţinerea relaţiilor bune: educaţia primită în sânul familiei. „Noi am trăit acolo ca fraţi, niciodată n-am auzit că io-s evreică sau asta-i aşa, sau că ăla-i aşa. Pe noi nu aşa ne-au învăţat. Fiecare cine-i de treabă îi de treabă, indiferent ce naţie a fost. Da’ după aia s-o schimbat situaţia mai ales pentru noi evreii.”(Haia Macarie) Şi între localităţile cu diferenţe mari a ponderii evreilor situaţia se pare că a fost bună până la un punct. „În Ciarda era comună de evrei. Aproape toată comună, era ici colo câte un român şi la doi

O

numărul

3

/ septembrie 2009

kilometri era Iapa, altă comună unde erau numai români. Ne-am înţeles foarte bine, nu era diferenţă acolo că eşti evreu sau eşti român sau . . . şi am trăit fiecare ca oameni. Numai din păcate n-a mers mult.”

(Haia Macarie) În continuarea discuţiei, după ce au pomenit care a fost finalitatea tristă a convieţuiri lor, martorii se lansează în descrieri mai nuanţate ale relaţiilor bune cu creştinii: „De exemplu, o fost două trei familii care o avut mulţi copii. Şi dacă pe sâmbătă n-o avut ce face mâncare, atuncea o mers o căruţă din casă-n casă: tu dai o găină, tu dai un pumn de făină, tu dai un pic de ulei, tu dai... şi atunci să aibă şi el o sâmbătă plăcută. Aşa o fost atunci. – AP: Vorbiţi numai de comunitatea evreiască? -Nu comunitatea. Oamenii...”(Anonima) Martorii dau exemple concrete de colaborare şi înţelegere: „Nu ştiu cu alţii, dar cu familia mea eram tare buni prieteni. Tare buni prieteni. Şi în al doilea rând eu eram copil mic şi mergeam – că ei sâmbăta nu făceau foc, nu mulgeau animale – eu aveam trei familii, aveam grijă de ei.”(Botnariuc Mihai) Prieteniile dintre copii începute la şoală erau continuate şi în familie.„Eu, de exemplu am umblat la şcoală cu fata farmacistului care era român, şi cu fata hornarilor, care o fost hornari şi o fost şeful hornarilor, aia o fost unguroaică, şi eu evreică. Am fost foarte bine toate trei prietene. De exemplu dacă o fost Crăciun eu am fost invitată la aia româncă, o ştiut că ce e voie să mănânc în afară de carne. Şi atunci acela o fost pe masă. Adică pe farfuria mea. O fost la mine sărbătoare, atunci ea o venit la noi. O fost o prietenie, nu se poate spune, fără nici o reţinere.”(Anonima) Aceeaşi societate o avea şi Deutsch Rozalia, care trăia într-o localitate mai izolată: „Mama, ca să nu mă plictisesc în vacanţă, chema prietene din Baia Mare, din Cehu, ca să nu fiu singură. Ea nu mă lăsa să merg de acasă, ci veneau prietenii acolo, ca să nu mă plictisesc. Vara aveam musafiri, ne duceam în gădină, aveam şi poze cum ne urcam în pomi.”

Evreii iau parte activ la sărbătorile românilor: “Io umblam la colindat, sigur. Doar eram împreună, doară am trăt împreună.”, declară domnul Fulop, fapt confirmat şi de prietenul său “Ei sigur, la Crăciun umbla Deszi, toţi umblam la colindat, cu pretenii, cu pretinile. Adică copii de vârsta noastră.

La Paşti la stropit, deci nu s-o pus problema. N-o fost discriminări, să aibă discuţii, să se certe românul cu maghiarul, cu evreul, nu n-o fost de aşa natură, discuţii în sat.” (Pop Ştefan) Markovits Paul semnalează apariţia unor reacţii ale românilor împotriva evreilor, dar le pune pe seama apariţiei primelor manifestări legionare: „În Baia Mare exista o viaţă extraordinar de fluidă şi de înţelegere. N-au existat manifestări ieşite din comun în ceea ce priveşte duşmănia dintre etnii. Prin anii ’27-’28 când o apărut primele manifestări legionare şi fasciste, mai veneau de pe satele vecine fecioraşii

Copalnic Mănăştur

21 care erau încălziţi de horincă şi de preteni, din crâşmă şi în crâşmă şi mai spărgeau câte-un geam, câte o prăvălie. Da’ nu poţi să spui că exista un fel de manifestare direct antisemită.” opiii care îşi petreceau timpul împreună învăţau involuntar şi limbile materne ale tovarăşilor lor de joacă: „am învăţat şi limba evreiască, cu vecinii, deci când un evreu spunea ceva eu înţelegeam totul. Ştiam totul, fără probleme, cu ei permanent conversam. Şi cu copii, ne jucam, deci joaca era permanent cu evreii. Eram înconjuraţi de opt familii de evrei.”(Botnariuc Mihai) „La noi se vorbea în diferite limbi. La noi în familie se vorbea idiş.

Dar de mic copil eu am învăţat 3 limbi deodată. Am învăţat şi idişul, am învăţat şi româneşte, am învăţat şi ungureşte. Acolo în jur erau mai mulţi copii de maghiari... şi ştiţi cum sunt copiii, repede învaţă unul de la altul.” (Fulop Desideriu) În acelaşi ton povesteşte şi doamna Solomon, „noi nu am avut neplăceri cu vecinii, nu s-a pus problema că tu eşti ungur, tu eşti român. Copiii s-au jucat cu toţii împreună.”(Golda Solomon) Însă există şi martori cu experienţe diferite.

Deşi adulţii păreau că se înţelegeau bine, între copii existau tensiuni: „Ei au trăit în înţelegere unii cu alţii, dar copiii nu au mai trăit bine unul cu altul. Întotdeauna era război între copiii evrei şi copiii creştini. Dar părinţii mei s-au plâns părinţilor lor. Însă cu atâta au rămas. Când ieşeam de la şcoală era ceartă, care e mai tare, care mai mare.” (Simeon Leighter) Motivaţia acestor tensiuni o dă acelaşi

C

Copalnic Mănăştur

martor: „Doar copiii, dracu’ ştie, poate au fost influenţaţi de părinţi, poate că au auzit în casă vorbe, „jidovu’ ăsta”, „jidan”, ştie dracu’ ce-a fost.” Un alt martor, român, vorbeşte apreciativ despre evrei, însă aduce şi critici: „cu ei ai putut să te-nţelegi.

Mulţi veneau <măi Iţic dă-mi zece lei sau o sută de lei că ţi-oi da > < Lasă că m-ii da când ăi avea bani nu trebe să-mi dai, nu-ţi trebe dobândă nu-ţi trebe nimica > Erau foarte buni, sufletişti, dar… erau şi puţin răzbunători.” (Chindriş Vasile) eacţiile negative împotriva evreilor par a fi declanşate de expunerea caracteristicilor ce defineau apartenenţa lor religioasă: “O fost evrei care o fost mai religioşi şi purtau perciuni din ăştia, şi îi trăgea de perciuni”(Fulop Desideriu) Doamna Fleischmann povesteşte astfel de întâmplări din surse diferite.

Cele trăite personal în Vişeu şi Sighet, în copilărie: “Mergeau vineri cu găina la tăiat, copiii ăştia şi aveau perciuni. Şi ceilalţi copii râdeau de ei. Râdeau şi ei se speriau, fugeau. Ştiu că întotdeauna îmi era milă de ei şi mă certam cu fratele meu, că şi el, ca copil, îi cam ciufulea pe ăştialalţi băieţi (evrei, n.n.).

Că băieţii (neevrei, n.n.) erau ai dracului şi răi.

Fetele nu prea ciufuleau.” Şi cele din experienţa soţului: “Evreii, după câte mi-a povestit bărbatumeu, nu ăia bogaţi şi mai eliţi, ci ceilalţi, au suferit destul de mult, că mereu au fost tachinaţi, mai mult ăia săraci, că cine erau mai religioşi? Săracii.”

Povestirile doamnei Fleischmann seamănă foarte mult cu un monolog pamflet la adresa evreilor: „uitaţi la mini cum ciufulit nişti ficiori din

R

numărul

3

/ septembrie 2009

22 satu ista. Tot smuls barbe şi paisili (perciunii) şi butut ca vei di mini. Avut şi 20 vove di ghiline la coşarche şi eli spart. (Uitaţi la mine cum m-au ciufulit nişte feciori din satul acesta. Mi-au smuls barba şi perciunii şi m-au bătut ca vai de mine. Am avut şi 20 de ouă de găină în coşarcă şi ei le-au spart, n.n.)” (Simeon Rusu, Şloim din Maramureş, monolog, Editura Alexandru Anca, Cluj-Napoca, 1926 pamflet în care este înfăţişat în mod exagerat limbajul, comportamentul şi gândirea unui evreu din Maramureş).

Persecutarea evreilor era pentru unii nu numai un amuzament ci chiar un gest de „bun creştin” pe care le examinează şi Andrei Oişteanu în Imaginea evreului în cultura română, exacerbate mai ales în preajma sărbătorii creştine a Paştelui: „şi în ajunul sărbătorilor mari, cum sunt Paştile, românii de atunci, cum e şi acuma, aveau concepţia că evreii l-au răstignit pe Isus Hristos şi l-au batjocorit, în Joia mare se face prohodu’, la biserică, iar tineretul din comună mergea din plin la biserică. Iar când ieşeau seara la 9, 10 după cele 12 evanghelii care se citeau atunci, veneau şi dădeau în casele evreilor cu pietre, cu bolovani, le spărgeau geamurile, ca răzbunare de două mii de ani pentru ce au făcut, de ce l-au batjocorit pe Iisus Hristos.” (Bedeuan Ioan) Am întâlnit într-un interviu şi dihotomia analizată de Andrei Oişteanu „evreu bun” vs „jidan rău”. Făcând analiza relaţiilor interetnice, intervievatul de naţionalitate ucraineană, el însuşi minoritar, ca şi evreii spune: „Ai de mine! Jidanu’-i jidan, şi evreu-i cinstit. Dar jidanu’i curvă. Deci un om care numaidecât urmăreşte…de fapt ca şi jidanii noştri, care numai…cum să poată să… Acum mai nou demnitarii sunt şpârţarii şi jidanii. Problema e următoarea: noi trebe să ştim un lucru: niciodată nu se poate baza o etnie pe altă etnie. Decât dacă se leagă prietenii trainice, exact ca şi cu căsătoria. Dar după aceea se poate desface, în orice moment. Deci soţia mea e soţie până când e soţie. Dar n-avem nimic comun după ce ne-am despărţit. Devenim doi duşmani. (Botnariuc Mihai) Motivele actelor antisemite sunt diferite. Evreii cred că este vorba de invidie: “pentru că sunt deştepţi şi cum să zic? se ridică. Se vede că ăsta e mai deştept decât celălalt. Şi vrea să fie cât de

numărul

3

/ septembrie 2009

mare şi cât de mult, pentru că are gândire, are stofă cum s-ar zice. Că după mine, nici un popor cu aşa multe premii Nobel nu este... În tot globul ca al evreilor. Şi în ştiinţă, şi-n... şi scriitor şi medic, şi fizician, de exemplu atomul cine l-a făcut, dacă nu evreii? Putem să fim nu parţial, aşa, dar este foarte mulţi deştepţi.”(Anonima) Creştinii cred că evreii ţin în mână finanţele lumii “Evreii deocamdată au puteri depline, finaciară mondială. Şi încă ei dispun, cum au dispus şi atuncia. De aceea Hitler o vrut să-i înlăture pe ţigani şi pe evrei. Pentru că ei erau o forţă.”(Botnariuc Mihai) Motivele religioase invocate încă de la începutul creştinismului pentru legitimarea gesturilor antisemite sunt considerate false de acelaşi martor: „În schimb eu vă spun, noi minţim pe Dumnezeu. Pentru că nu evreii au omorât pe Isus, l-au răstignit, ci acei preoţi, şi preoţii de aici, de la toate comunităţile, ei îl răstignesc în fiecare zi.”

Se poate în legătură cu calitatea relaţiilor dintre evrei şi concetăţenii lor de alte etnii, că aceasta era condiţionată în mare măsură de istoricul relaţiilor anterioare, de interesele (care conduc la invidii) care-i animau şi pe unii şi pe ceilalţi, de educaţia primită în familie şi de influenţele din jur (prieteni, profesori, preoţi, presă, discursuri politice şi religioase la nivel regional, naţional şi internaţional), dar şi de fondul sufletesc al fiecărui individ care vine în contact cu astfel de influenţe.

Fiecare intervievat vine cu un tezaur propriu de amintiri şi întâmplări trăite în perioade de timp apropiate. Uneori martori din aceeaşi localitate şi comunitate vin cu păreri diferite, desăvârşite odată cu acumularea de experienţe proprii, de influenţele la care au fost supuşi pe parcursul vieţii. Am respectat toate aceste păreri şi le-am prezentat cât am putut de fidel. În această primă parte a studiului am cuprins doar o parte din caracteristicile care defineau comunitatea tipică evreiască interbelică, lăsând la o parte pentru un viitor articol, viaţa de zi cu zi, alimentaţia (Legile Kashrutului), ocupaţiile evreilor, strategiile matrimoniale, sărbătorile religioase, mişcarea sionistă, tot atâtea trăsături care îi apropiau şi îi îndepărtau în acelaşi timp de populaţia neevreiască şi îi deosebeau de alte comunităţi de evrei din România.

Copalnic Mănăştur

23 oana chira, laura bobb, lavinia man

“Cine nu-şi cunoaşte istoria, e condamnat s-o repete!” e domnul Iosif îl cunoaştem cam toţi acum şi-i bănuim sau nu, povestea. L-am văzut plimbându-se în fiecare vară de câţiva ani încoace prin sat, povestind zâmbitor cu unii sau cu alţii, mai tineri sau mai bătrâni, scăldându-se în râu cu copiii sau stând de vorbă cu tanti Roji, afară, în curtea familiei Dunca. Aşa că ne-am gândit să-l rugăm să ne spună chiar el povestea vieţii lui, care este o lecţie de istorie vie şi dureroasă. A acceptat şi ne-a primit amabil şi elegant, într-o ţinută impecabilă, în acea zi frumoasă de vară pe care n-o s-o uităm niciodată.

P

-am rugat să ne povestească despre tinereţea lui, copilăria din satul nostru, să-şi aducă aminte de cum era satul în vremea când era de-o vârstă cu noi, timp în care amintirile senine ale copilăriei s-au transformat întrun coşmar greu de imaginat pentru noi, cei de-acum. Şi totuşi acest coşmar a existat şi noi avem datoria să-l cunoaştem din respect pentru acei oameni care au suferit, dar şi pentru că trebuie să ştim ce s-a întâmplat atunci pentru ca istoria să nu se mai repete. Ne-a povestit vreo două ore, în română, aşa cum o vorbeşte el, care n-a fost în ţară atâţia ani la rând, amestecată cu franceză şi cu engleză americană din când în când (nu a mai vorbit română până acum în Germania, Franţa, Israel, S.U.A.) amintiri aşezate mai mult sau mai puţin în ordine, aşa cum i-au venit lui în minte după mai mult de o jumătate de veac de despărţire de satul său natal.

L

“Mă numesc Iosif… Cum era Mănăşturul?… În piaţă era lumină tot anul. A fost ca un orăşel mic, curat. Biserica evreiască era în curtea şcolii

Copalnic Mănăştur

evreieşti (actuala casă a doamnei Puşa). Întâi mergeam la şcoala evreiască, apoi la cealaltă. Piaţa era foarte organizată: legume, haine, brânzeturi; Prundaru’ era pentru animale. Când era gata, piaţa se curăţa imediat.

- Spuneţi-ne câte ceva despre familia Urdea!

- Doctorul Urdea venea pe la noi în fiecare zi când eram mic şi mă chema afară să mă vadă şi-mi dădea o bomboană. A fost un om foarte bun. Noi am făcut pantofii la toată familia Urdea (tata a învăţat pantofărie în armată, în Austro-Ungaria). Ei au avut o casă frumoasă şi electricitate când în sat nu era. Avea o moară şi de acolo a avut curent doar pentru el. Au avut lacuri mari, cu diferiţi peşti.

- Dar autobuze, maşini, erau?

- Nu am avut maşini. Era una dimineaţa şi una seara până la Baia Mare. Şofer era Sandu Dunca, soţul lui Roji, pe care a cunoscut-o chiar la noi acasă.

Sandu a avut casă lângă el şi acolo a avut maşina mare. Când am ieşit din lagăr, Sandu s-a dus s-o caute şi când ea a venit, el nu

era aici, şi s-a întors iar după el să-l caute şi-apoi s-au întâlnit.

Revenim la sat… Jur împrejurul pieţii erau case evreieşti foarte frumoase care au fost fie dărâmate, fie luate. (Acum e foarte mare mizerie. Nicăieri în Europa n-am mai văzut aşa murdărie ca la noi acum. Am fost la Copalnic după borcut… cum arăta... când a ieşit apa, toate plasticurile au fost pe pomi.). Când era pod de gheaţă s-a spart cu dinamită şi totul a fost apă, apoi a îngheţat şi totul a fost patinoar. Domnul Ucu (Dragomir) era foarte bun patinator, noi i-am făcut pantofii şi acum treizeci de ani, când am revenit prima dată în România, el ne-a explicat situaţia cu comunismul. Râul era foarte frumos, foarte adânc şi plin de peşti.

Vedeam peştii sub gheaţă. Gheaţa o tăiau cu fierăstrăul şi o puneu la crâşmă în gheţărie pentru toată vara (după pod, pe stânga, cum mergi spre Lăpuş). Şi noi mergeam la râu cu un coş şi prindeam peştii în el. Pârâul de lângă Horaţiu era mic şi malul nu era săpat ca acum. Casele erau

numărul

3

/ septembrie 2009

24

foarte curate. Era un orăşel.

Poliţia (jandarmeria, cum îi zicea pe-atunci) era lângă Liviu Paşca.

-Aţi avut telefon?

-Nu am avut. După casele de peste drum de dispensarul veterinar era gara şi lângă ea, telefonul şi poşta.

-Când a început coşmarul?

-În 1 aprilie 1944, ne-au dus în lagăr la Baia Mare, apoi în Portofok (nu ştiu cum îi zice astăzi) am locuit câteva săptămâni şi a fost foarte greu…Apoi ne-au dus pe jos, din nou, la Ferneziu – pe toţi – copii de la 16 ani în sus în rând cu bătrânii şi ne-au bătut ungurii foarte tare.

Aşa e dacă evreii n-au avut ţară, n-a avut cine să-i apere. Aici, la Mănăştur, înainte de a pleca, nea anunţat poliţistul ungur cu care ne-am înţeles bine: “Mâine ia tot ce poţi” şi a doua zi: hai, afară cu noi! Şi am lăsat tot acolo. Tot ce au lucrat părinţii de-o viaţă a

numărul

3

/ septembrie 2009

rămas acolo şi s-a pierdut. Urdea Loţi a avut un fiu şi a avut un ceas de buzunar din Italia, din 1905. Atât a primit înapoi –ceasul- şi fratele meu l-a transformat în ceas de masă ca să-l poată duce în Israel. Şi de la NagyBanya am mers cu trenul în vagoane cu platforma de lemn şi o scândură pe margine; pe bătrâni i-au bătut ca să urce în tren. Am mers aşa 7 zile fără mâncare, fără toaletă. Cei mari au făcut o gaură în scânduri ca o toaletă. Şi aşa am mers la Auschwitz. La graniţa Ungariei cu Cehoslovacia am dat tot aurul şi argintul înapoi, altfel eram împuşcaţi. S-au născut copii în tren, au murit acolo şi ei şi alţii.

Eu nu am ştiut nimic, că merg la moarte, până am ajuns acolo.

La Auschwitz n-am putut lua nimic din tren. Şi acum sunt bagajele acolo. Acolo ne-au separat: femeile într-un loc, bărbaţii în altul, i-au dezbrăcat şi omorât pe toţi: fete, femei, bătrâni, tineri.

Tata a mers la stânga, iar la dreapta cei pentru lucru- eu am vrut să merg după tata, dar unchiul m-a împins să merg în dreapta la lucru, le-a zis că pot.

Tata a murit în aceeaşi zi, nu l-am mai văzut niciodată. Vocea i se întrerupe des de durere, din ce în ce mai des, oftează, noi ne cerem scuze că-l punem să ne spună asemenea lucruri dureroase, însă şi mai dureros e faptul că mulţi din noua generaţie habar nu au despre ce s-a întâmplat atunci şi că faptele acestea sunt atât de aproape de noi, ca timp.

Eu am făcut un duş, am primit haine de lucru şi am stat două săptămâni. A fost mai greu ca la lucru. Sute de oameni trebuia să stăm drepţi în linie, fără să ne mişcăm. Au fost zile când a plouat peste noi câte 12-16 ore. O dată am ieşit puţin din linie – a fost un SS-ist (ofiţer în armata germană) care m-a bătut groaznic, tot am fost sânge.

Copalnic Mănăştur

25 -Unde dormeaţi?

Pe platforme dormeam 6-8 oameni cu haine ude, fără acoperişuri, dacă nu erau locuri pentru toţi ne-au aşezat pe pământ sau pe ciment şi aşa au dormit.

Apoi ne-au dus pe alt tren de vite şi ne-a dus la Varşovia. Acolo îi omorâseră pe toţi evreii din Polonia. Le-au făcut loc pentru mâncare, spital, au curăţat după bombardamente (3-4 luni), apoi sau revoltat şi i-au omorât pe toti.

Acolo ne-au dus şi pe noi, a fost un pic mai bine, am lucrat la curăţenie şi am primit mâncare.

-La Auschwitz ce primeaţi de mâncare?

-Supă caldă şi ceai cald, atât şi nimic altceva. Când s-au apropiat ruşii ne-au scos afară şi ne-au întrebat cine poate să meargă pe jos 125 de kilometri. Pe cei care au zis că nu pot i-au dus la dispensar şi i-au gazat. Şi am mers 6 zile pe jos, pe o căldură infernală, în august-septembrie până în oraş, fără apă. Nu le-a dat decât mâncare bună : gem, margarină, pâine, dar nu şi apă. A fost numit acest marş în istorie “marşul morţii” pentru că, din 4000 de oameni câţi am pornit, am rămas în viaţă la sfârşit, 1500.

Pe drum, o femeie poloneză ne-a văzut din curtea ei şi ne-a aruncat un măr. Un SS-ist a văzut-o şi s-a dus şi a omorât-o pe loc.

Copalnic Mănăştur

Am trecut Vistula şi era apă suficientă şi nimeni nu ne-a lăsat să bem. Am vrut să-mi beau urina de sete, dar n-am ştiut dacă o să mor sau nu. Foarte mulţi au murit acolo înecaţi de soldaţi. Şi eu m-am dus să beau, dar am scăpat, am avut noroc, altul de lângă mine a fost înecat. Apoi a în ceput să plouă când am ajuns la Kotnow.

Aici s-a petrecut însă ceva teribil pentru el, ne spune însă cu mare greu, lacrimile îi curg pe obraji: colegul meu de-aici, fiul măcelarului, n-a mai putut merge şi l-am luat pe umeri şi l-am dus, am zis că-l ducem la tren. Însă SS-istul ne-a dat o lopată şi am făcut o groapă mare şi ne-a pus să-l îngropăm… În tren până la Dachau SSistul avea loc pe mijloc, noi stăteam pe margine, pe jos, iar el ne dădea noaptea peste cap cu un

lemn. Însă măcar aici am avut apă. Aici am stat 3-4 zile, apoi neau dus la alt lagăr unde ne-am culcat la subsol şi acolo am stat.

A fost foarte greu, era iarna lui ’44 şi acolo e mai frig iarna ca la noi, sunt munţi, iar noi eram tot numai cu cămaşa. Aşa a fost de frig… Ne-a dus de la buncăr şi nea pus iar să stăm drepţi. Vedeai cum îngheaţă oamenii şi pică, îi iau cu coşurile, îi duc şi-i ard. Am avut mare noroc că am supravieţuit, nici eu nu ştiu cum, poate fiindcă am fost tânăr. Ne-au spus că cine vrea să meargă la lucru, primeşte de mâncare Şi am lucrat, am făcut buncăre contra bombelor cu acoperişuri de ciment. Ne arată cicatricile de pe mână şi ne spune cum le-a dobândit: Am furat ceva dulce de mâncare şi SS-istul a auzit şi a început să puşte după mine şi vrând să trec calea ferată mi s-a prins mâna sub pietre. M-au dus la spital ceilalţi şi m-a îngrijit cineva acolo. În 1945 am ieşit de-acolo, pe 28 aprilie, când au venit americanii…Nu mai puteam merge decât în patru labe şi m-a dus un ofiţer american în braţe.

Am fost acum cu fiii mei din Israel şi New-York în lagăre. Au fost bombardate acum. După eliberare am stat în spital două luni. Erau acolo soldaţi români, americani, maghiari. A fost un ofiţer din Connecticut care mi-a

numărul

3

/ septembrie 2009

26

zis că dacă nu mai am pe nimeni acasă să stau cu ei, dacă vreau.

Aşa am învăţat curăţenia în bucătărie, am mers cu ei, am învăţat engleza. Unul dintre americani era din Pennysilvania, avea părinţi maghiari, am povestit cu el în ungureşte. I-am găsit numele acum în cartea de telefon în apropiere de New-York , poate o sa-l caut. În Germania am stat 3 luni, apoi în noiembrie ’45 au zis; “Vrei să vii cu noi la Paris?” şi am plecat acolo, le-am dat hârtiile şi m-au pus să lucrez la aeroportul Orly, am făcut traduceri din franceză în engleză şi invers. Am locuit cu armata americană la hotelurile cele mai bune, am mâncat bine, am primit cartelă să pot cumpăra ce vreau. Mi-a fost bine până ce s-au dus americanii.

Am vrut să vin acasă, să iau paşaport, dar mi l-au condiţionat cu revenirea în ţară şi cu armata, aşa că nu l-am luat. Am mers în Israel şi am făcut acolo armata 2 ani şi a fost foarte rău. Am avut o viaţă acolo mai rău ca cei mai săraci de-aici. Am stat 8 ani acolo, din care 3 am fost însurat cu o fată din Cernăuţi, care m-a părăsit pentru un băiat de la ea de-acasă. Fiul nostru i-a făcut acum un apartament frumos unde stă, dar nu mai vrea să vorbească cu mine. Am trei nepoţi în Israel, unul în S.U.A. La 44 de ani m-am recăsătorit cu o fată din America, iar în 1960 am plecat acolo. N-am avut nimic, decât un pantalon şi 5 dolari, dar am învăţat o meserie (măcelar), am intrat în sindicat (union) şi am primit vacanţă, doctor. Mi-am luat o casă, apoi alta. Lucram 6 zile şi jumătate pe săptămână, asta timp de 5 ani. Mi-era frică să nu îmbătrânesc şi să nu am nimic şi de aceea am lucrat aşa mult.

Am vândut o casă din New-York cu 20.000$ pentru fiul meu din Israel. Ne arată poze cu fiii lui. O dată am câştigat 1000 $ pe săptămână. Şi azi lucrez la Burger King (ca McDonalds-ul de la noi): fac curat, mâncare.

- Cum de mai lucraţi încă?

numărul

3

/ septembrie 2009

- Faptul că lucrez îmi dă sănătate, ţin legătura cu oamenii. La anul am 78 de ani. Dacă nu lucrez ce să fac? Să mă uit la TV şi să aştept să-mi crească burta?

Aşa am bani să văd lumea: am fost în Alaska, Europa, Egipt, Israel.

- Cum e România faţă de ţara unde staţi acum?

- Unde stau eu acum, în North Carolina, e altfel clima: e cald, ninge câteodată, dar se topeşte repede. Aici plouă frumos şi liniştit. E o ţară frumoasă şi bogată şi tot se fură. Când mănânc aici ceva mi-aduc aminte de copilărie, de gusturile de-aici.

- Ce mâncare vă place cel mai mult?

- Mămăliga-mi place cel mai mult, o mâncam în fiecare dimineaţă.

- Cum de-aţi revenit aici?

- Am mai revenit o dată, am dat telefon la Mănăştur şi am vorbit cu sora lui Viucu. De fapt n-a vrut să vorbească cu mine, îi era frică. Domnu’ Ucu m-a lămurit de situaţia cu comunismul (asta în 1960). Apoi de vreo 5-6 ani am mers în Israel şi mi-am zis ce să fac eu aici 3 luni? Şi am mers la Bucureşti. Am zis: ce să fac? Mă duc ACASĂ! Şi de atunci vin în fiecare vară…

Am fost coleg cu Amalia Preduţ şi ea mi-a zis: “dacă ai artrită, dute la râu”. Mie mi-a fost frică, că eu am psoriazis (o boală de piele care nu se poate vindeca) şi nu am voie la mare, la râu, la soare, eram cu bandaje la mâini. Şi totuşi am încercat, m-am bronzat şi am văzut că sunt mult mai bine. Şi psoriazisul s-a dus după 10 ore de apă. Am fost perfect curat. Când m-am întors în America soţia mea a fost şocată când m-a văzut perfect curat, fără nici o loţiune, nu ştia ce s-a întâmplat. De aceea a zis: “Dacă vrei să mergi la Mănăştur, du-te!”

-Cum de nu vine şi ea aici?

-Ea e din New-York, e ameri-

cancă foarte delicată. Nu pot s-o aduc aici.

Am primit aici acum doi ani şi certificatul de naştere. Ni-l arată mândru: s-a născut la 29 august 1927, părinţi Reghina şi Lazăr, se numeşte Iosef Ijac.

Mergem apoi să ne arate unde a locuit: unde e dispensarul locuia avocatul Hegheduş, unde a fost C.A.P.-ul era dentistul, lângă locuia bunica sa, apoi tot venind spre piaţa era garajul maşinii, apoi casa lor, lungă, până la drum, cu pomi în faţă şi fântână, zice: “nu înţeleg cum nu este apă în Mănăştur, aici e plin de apă, fiecare casă avea fântână”, îşi aminteşte iar de copilărie, cum s-a ars la căldarea cu majun “şi au venit toţi cu smântână şi mi-au schimbat bandajul la fiecare minut aşa încât după două zile mă jucam cu nucile”;” erau struguri peste tot”, “în pivniţă era totdeauna apă când ploua”. Din casa lui n-a mai rămas nimic, a rămas pivniţa, pe care ne-o arată Lavinia şi acum e plină de apă, şi şura în care ne facem poză.

Trecem înapoi piaţa spre casă şi încerc s-o văd cu ochii cu careau văzut-o ceilalţi: ştiu ce-a fost în fiecare loc acum, oamenii care au fost ca umbre, mă uit la bloc şi văd bivolii în nămol, la C.E.C. şi văd jandarmeria, crâşmele, măcelăriile, pivniţa cu gheaţă. Nu pot reveni din călătoria în timp, aud sunetele care au fost, căruţe, idiş, vite, oameni. Şi din cele ce ne-au fost povestite am învăţat ceva: nu că nu trebuie să ne plângem că altora le-a fost mai rău, ci să nu mmai lăsăm să se întâmple niciodată aşa ceva.

Toţi le suntem datori, căci aşa ceva nu se poate uita şi ierta decât transforma într-o lume mai bună.

P.S. Între timp domnul Iosif a murit şi n-a mai apucat să vadă interviul nostru publicat. *** material preluat din Revista RÂUREANA, publicaţie a Şcolii Copalnic Mănăştur

Copalnic Mănăştur

27 inst. daniela sălăjan

VECHI şi NOU la BONTĂIENI u ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, în satul Dăneşti, pe valea râului Bulz, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Multe taine şi poveşti ştie acest râu! Dacă ar putea vorbi, zile întregi ne-ar capta atenţia cu minunatele poveşti uitate sau chiar neştiute de nimeni. Satul meu adoptiv încă din anul 1998, Bontăieni, sat aşezat de-a lungul râului Bulz, e binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici şi cu frică de Dumnezeu. Pe vremuri, pe la începutul secolului XX, toate casele ce alcătuiau satul Bontăieni împreună cu biserica erau aşezate de-a dreapta râului Bulz, în sensul curgerii apei. Din pricina nechibzuinţei şi nesocotelii unor oameni, acest sat a fost blestemat de preotul Victor, preotul ce slujea pe vremea aceea.

N

amenii preferau să meargă în timpul slujbei de duminică la un pahar de alcool la birt. Atenţionându-i preotul să revină pe făgaşul normal, iar ei nerespectând spusele preotului, acesta din urmă i-a blestemat, ca tot satul să se mute de cealaltă parte a râului, pe dealul opus. Şi aşa s-a întâmplat, mărturie stă vechiul altar care a rămas din biserica veche, părăsit de oameni şi parcă ascuns la umbra stejarilor vechi ce-l înconjoară.

Doar câteva case au mai rămas în partea dreaptă a râului, iar satul s-a mutat în partea cealaltă, pe dealul opus, după vorbele blestemului.

O

ă revenim la biserică. Actuala biserică din Bontăieni, construită cu ajutorul marelui intelectual Vasile Lucaciu străjuieşte întregul sat din vârful dealului.

Slujitorul Domnului, preotul prof. Nechita Florian, om născut dintr-o familie de ţărani din Preluca Nouă, are grijă ca vechile tradiţii şi obiceiuri să se păstreze, ba chiar să se îmbine cu altele noi. La insistenţele preotului, care îndrăgeşte costumul popular, câteva femei din sat au scos costumele vechi din lăzile în care le păstrau, le-au recondiţionat şi le îmbracă cu mândrie la slujba de duminică. Mare este bucuria preotului când vede simplele şi preţioasele costume! Odată cu instalarea preotului în această mică şi modestă parohie câteva obiceiuri şi tradiţii s-au schimbat, de exemplu de Sfintele

S

Copalnic Mănăştur

Paşti. Dacă înainte se făcea slujba de Înviere, dimineaţa în jurul orei 7, acum acest obicei s-a schimbat, slujba se face la miezul nopţii. Când se aude toaca, toţi creştinii, cu mic cu mare, suie dealul spre biserică. La miezul nopţii preotul iese cu Lumina Sfântă şi o împarte credincioşilor. În jurul bisericii ard luminiţele din mâinile trudite ale oamenilor. În ultimii ani această lumină este dusă şi în cimitir, creştinii aprind lumânări pe mormintele celor plecaţi la cele veşnice, dovadă că nu i-au uitat. Cimitirul seamănă cu o pânză cerească pe care sclipesc stelele. La sfârşitul slujbei, creştinii se îndreaptă spre casele lor, “Iar doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi spun: Hristos a înviat!” după cum spunea poetul George Coşbuc în poezia “La Paşti”. Dimineaţa, în jurul orei 8, creştinii se îndreaptă spre biserică ducând în mâini coşuri cu mâncăruri tradiţionale, asistă la slujbă şi la sfinţirea coşurilor. La sfărşit ei primesc Paşti (pâine cu vin) din care trebuie să ia câte o linguriţă în fiecare zi a săptămânii

numărul

3

/ septembrie 2009

28 luminate, obicei nou în Bontăieni, doar de câţiva ani. reotul ne-a obişnuit ca în a doua zi de Paşti să ne bucurăm de un mic program artistic pregătit de copiii din sat, sub îndrumarea preotului, cu temă religioasă legată de sărbătoarea descrisă. Tot el adună copiii la fiecare slujbă de duminică sau altă sărbătoare, îi cuminecă pe cei sub 7 ani, îi invită în faţa altarului să rostească împreună rugăciunea Tatăl Nostru, iar la finalul fiecărei slujbe îi recompensează cu bomboane, prin aceste obiceiuri noi încearcă să le insufle copiilor dragostea faţă de biserică. De aceea, la noi în Bontăieni, în fiecare duminică, vin mulţi copii la biserică şi de la cel mic la cel de 14 ani toţi se duc şi îngenunchează în faţa altarului şi rostesc rugăciunea Tatăl Nostru. Atunci parcă orice barieră de timiditate şi frică dispare, cred că rugăciunea spusă de aceste suflete pure fac pe Dumnezeu să ne asculte cererile şi să ne ajute.

P

numărul

3

/ septembrie 2009

E un moment sublim care te înalţă, care te face să scapi în colţul ochiului o lacrimă adevărată.

Nici o emisiune TV, un spectacol cu actori sau cântăreţi renumiţi, o excursie sau orice altceva nu îţi linişteşte şi curăţă sufletul de răutăţi, cum o fac vocile cristaline ale copiilor timp de 2-3 minute. Haideţi în orice duminică la noi la biserică şi vă veţi convinge! E ceva sublim! Cu ocazia hramului, în 8 septembrie, când se sărbătoreşte Naşterea Maicii Domnului, preotul e cel care doreşte să reînvie obiceiul de a se organiza joc la care oamenii să meargă îmbrăcaţi în costume populare, vis al preotului care nu s-a materializat, dar cunoscându-l îndrăznesc să spun că nu va trece mult timp până când acest obicei va fi reînviat.

Aşa cum am precizat în rândurile de mai sus, vechiul şi noul combinate pot crea un totunitar indestructibil, trebuie doar voinţă şi răbdare. Închei cu cuvintele lui Nicolae Filimon „Toate-s vechi şi nouă toate”.

Copalnic Mănăştur

29 pamfil bilţiu, maria bilţiu

Crucile de cimitir şi crucile comemorative din satul Şurdeşti atul Şurdeşti, Comuna Şişeşti, este situat în aşa-zisa subzonă a Zonei Chioar a Fisculaşului, pe şoseaua Baia Mare Cavnic, la 19 kilometri de oraşul Baia Mare şi 9 kilometri de oraşul Baia Sprie. Aşezarea se mărgineşte la sud cu satele Plopiş şi Făureşti, la nord-vest cu Negreia şi Dăneşti, iar la nord cu oraşul Cavnic.

Localitatea este specifică zonei de deal, cu un sol mai puţin prielnic agriculturii, ceea ce a generat practicarea de către localnici a unor meserii. Şurdeştenii s-au ocupat cu tâmplăria. Aici a existat şi o şcoală de tâmplărie, care avea şi maşini acţionate cu abur, care mai funcţiona prin anii 1950. Alături de morărit existau în sat mai mulţi fierari, dar meseria care a cunoscut o mare dezvoltare a fost pietrăritul, dovadă crucile din cimitire, mai toate din piatră şi sarcofagele de la multe morminte, şi ele cioplite din piatră. O dovadă o constituie şi masa moşilor, obicei de comemorare a defuncţilor (fig. 44).

Etimologia cuvântului provine de la Surdu, nume de persoană, probabil eroul eponim al satului. Prima atestare documentară a satului datează din 14111.

La 1566, satul făcea parte din domeniul Baia Mare, care era compus din domeniul Baia Mare (Rivulus Dominarum), Baia Sprie (Felsö Bánya), alias Mediusmons şi încă 14 sate, după cum urmează: Dumbrăviţa, Unguraş, Şindreşti, Dăneşti, Plopiş, Rus, Groşi, Chechiş, Şişeşti, Mocira, Ferneziu, Firiza, Bontăieni, Şur-

S

Copalnic Mănăştur

Damian Cosma, pietrar

Gavrilă Mureşan, pietrar

deşti2. Şurdeştiul este pomenit într-un document care face referire la fâneţele bogate ale şurdeştenilor, necesare creşterii animalelor, o ocupaţie de bază a lor, alături de pomicultură. Documentul de la 1576 ne spune că locuitorii din Şurdeşti, împreună cu satele învecinate, cosesc Lunca lui Göbel, din Baia Mare, unde se fac vreo sută de care de fân.3 La 1717, satul este invadat de către tătari, care au incendiat toată porţiunea aşezării, situată de-a lungul drumului care duce la Cavnic, eveniment în timpul căruia a ars şi biserica. Aflăm din documente că şurdeştenii, împreună cu alţi 150 de români, avându-l în frunte pe iobagul Teodor Crăciun, atacă oastea tătărască împreună cu minerii din Cavnic.4 Arderea bisericii a generat construirea alteia noi, pe acelaşi

loc, la 1721, de către dulgherul Toma Macarie.5 altă atestare documentară se leagă de biserică şi datează din 1783. Pe grinda cea mare de spri-

O

fig. 1

numărul

3

/ septembrie 2009

30

fig. 2

jin a tâmplei e gravată o inscripţie în chirilice. „Acest sfânt locaş s-a zugrăvit în anul Domnului 1783”.

Altă menţiune ne trimite la anul 1828, când satul apare sub denumirea maghiară de „Sürgyefalva”6, ca abia la 1851 să apară în documente sub denumirea de Şurdeşti.7 Alte menţiuni documentare sunt mai târzii şi ne trimit la anul 1913, când aflăm că satul avea 1100 de locuitori, toţi români cu o stare socială mijlocie, care se ocupau „cu economica câmpului, care nu e tocma înfloritoare, şi cu pomăritul”. Aflăm din document că în acea vreme mulţi locuitori se ocupau cu cărăuşitul, de la care au câştiguri destul de frumoase, transportând materiale din mine în comuna învecinată Cavnic, la topitoria din Ferneziu.

Din acelaşi document aflăm că în acest an au avut loc acţiuni

fig. 3

culturale ale ASTREI din Baia Mare în sat. Prelegerile s-au desfăşurat în curtea bisericii, având ca temă combaterea alcoolismului şi însemnătatea învăţământului. Ţăranilor li s-au împărţit 20 de broşuri de popularizare, axate pe diverse teme.8

fig. 4

pietrar fiind specializat în prelucrarea diferitelor obiecte solicitate de beneficiari: cuţi pentru ascuţitul coasei, „tocile” (polizor ţărănesc format dintr-o roată de gresie, acţionată manual de o manivelă, aşezată pe doi suporţi având dedesubt un jgheab cu apă care se folosea la ascuţitul uneltelor tăioase). Lucrau „boci” (stâlpi scurţi pentru fundaţii), valauă pentru adăpatul animalelor, câşiţe pentru fântâni, trepte la case, pietre de moară umblătoare şi zăcătoare, blocuri cioplite pentru fundaţii, râşniţe. iind o meserie grea, pietrăritul necesita lucrul în echipă. În familia Demian lucrau patru fraţi, dintre care unii erau fierari şi confecţionau şi ascuţeau sculele. De regulă, o cruce era confecţionată de doi meşteri, unul o cioplea pe o

F

fig. 6

radiţia prelucrării pietrei, la Şurdeşti, coboară adânc în timp, dacă avem în vedere că cea mai veche cruce din cimitirul Bisericii Sfinţii Arhangheli datează din 1702. Un pietrar încă în viaţă, Demian Cosma, ne vorbeşte de trei generaţii din familia sa care au activat vreme de peste o sută cincizeci de ani. Membrii ei au fost porecliţi „pietrarii”, după meseria practicată.

Cruceritul la Şurdeşti nu a fost o meserie aparte, ci se practica în cadrul pietrăritului, fiecare

T

fig. 5

numărul

3

/ septembrie 2009

fig. 7

Copalnic Mănăştur

31

fig. 8

fig. 9

fig. 10

fig. 11

fig. 12

fig. 13

fig. 14

fig. 15

fig. 16

lature, celălalt pe cealaltă. Piatra se aşeza pe o capră solidă, cu două picioare, care îngăduia meşterilor să stea într-o poziţie mai comodă.

Piatra se lucra la domiciliu, în ateliere improvizate, dar şi în

Copalnic Mănăştur

carierele de unde se extrăgea piatra cea mai bună. La cea denumită „Stanul lui Şmir” se construiau „căsoaie” (adăposturi temporare) din piatră, în care dormeau 22 de pietrari din Şurdeşti şi Baia Sprie, după cum ne-au mărturisit cei

doi pietrari încă în viaţă, Demian Cosma şi Vasile Mureşan, ambii de 75 de ani, care mai lucrează doar sporadic.

Pentru a se uşura transportul pietrei la casa meşterului, bolovanii se crăpau în „lostomi” (les-

numărul

3

/ septembrie 2009

32

fig. 17

pezi), cu unelte puţine şi primitiv.

Se foloseau barosul, ţincuşul, pene de metal, răngi şi „plisce”, un fel de pene late, confecţionate din rafuri uzate de la căruţe. Pentru crăpatul pietrei se făcea „pilugă” (şanţ) cu ţincuşul, apoi se băteau pene şi „plisce” cu barosul.

Transportul pietrei se făcea cu căruţe special amenajate. Pe tilegile fără loitre, se montau „toiţe” (nişte bile groase de lemn tare de-a lungul tilegilor). Pe ele se aşezau blocurile sau lespezile. Încărcarea se făcea cu pârghii şi răngi de metal încovoiate. Tilegile erau trase de cai, boi, bivoli sau boi de bivol, care trăgeau şi în genunchi. Când se aduceau blocuri mari, se prindeau două perechi de boi. Prelucrarea se făcea tradiţional, cu scule puţine. În afara ţincuşului şi barosului se mai foloseau dălţi cu doi sau trei dinţi, ciocanul uşor („bătăuşul”) şi „ştocomerul”, ciocan special având capetele zimţate cu zimţi feluriţi, mai mari, mijlocii şi mici şi care se folosea la netezit sau la elementele de decor. Centrul de pietrari de la Surdeşti a fost unul şcoală, unde şi-au făcut ucenicia o serie de pietrari care au activat în satele de pe Fisculaş: Cetăţele, Plopiş, Bloaja, Făureşti, Trestia, Rus, Vad - Copalnic Mănăştur.

Pe bună dreptate sublinia Al. Tzigara-Samurcaş că poporul nostru, credincios şi superstiţios, totodată, atribuie crucii o importanţă deosebită, dându-i o întrebuinţare foarte largă9. Între aces-

numărul

3

/ septembrie 2009

fig. 18

tea, ocupă un loc primordial crucea mortuară, aşezată la căpătâiul mortului, menită nu numai a-i perpetua amintirea, ci îndeplinea şi o funcţie apotropaică, dacă avem în vedere repertoriul amplu de credinţe legate de posibilitatea revenirii defuncţilor pe pâmânt în chip de strigoi, despre care se crede că poate perturba viaţa familiei din care a plecat.

Virgil Birou notează şi el că în cimitirele noastre, de multe ori, se găsesc rămăşiţe de datini şi cult vechi.10 atul Şurdeşti are două cimitire, ambele amplasate pe lângă cele două biserici de lemn, una situată în Vârful Cornului, iar cealaltă, cu hramul Sfinţii Arhangheli, este arhicunoscută pentru turnul ei ce se ridică până la 72 metri măsurat de la bază. Cea de la Vârful Cornului este cu mult mai veche. Iniţial a fost ridicată în Cătunul Valea Neagră din Ţara Oaşului, apoi a fost strămutată la Bontăieni, de unde a fost adusă de către Găvrila Banului din Băneşti pentru a ispăşi un canon, dat de un călugăr bătrân, fiindcă a violat o fată, lăsând-o pradă animalelor sălbatice, în mijlocul pădurii, cum spune o legendă locală.11 În ambele cimitire descoperim cruci de mormânt de piatră, cele de lemn fiind foarte puţine, care au fost lucrate de meşterii locali. Cimitirul Bisericii Sfinţii

S

fig. 19

Arhangheli impresionează prin varietatea, bogăţia crucilor de piatră, ceea ce îi conferă statutul de veritabil monument de artă populară. Bogăţia de tipuri de cruci ne slujeşte drept argument că ele sunt opera mai multor meşteri, care şi-au etalat talentul în privinţa stilurilor şi modelelor făurite de-a lungul vremii. Pornind de la categoriile tipologice, aşa cum le-au divizat unii dintre cercetătorii artei noastre populare, precum Al. Tzigara-Samurcaş12, Virgil Birou13, întâlnim şi la Şurdeşti tipuri de cruci din categoria celor de largă circulaţie, între care „Crucea latină”14, caracterizată prin braţul vertical mai lung. Un tip întâlnit frecvent la Şurdeşti este cea cu braţele tăiate în linii drepte şi întinse, considerată a fi cea mai veche şi totodată cea mai răspândită, care se găseşte şi la tipul denumit „Crucea greacă” (Fig. 1).15 În cadrul acestui tip semnalăm la Şurdeşti un model cu capul alungit, cu lespedea cioplită drept şi care este scurtă, având şi grosimea redusă (doar 6 cm.).

Crucea are braţul orizontal de 80 cm, cel vertical de 87 cm., lespedea având o lăţime de 83 cm.

Un alt tip al crucilor din această grupă are capul şi braţul orizontal cioplite în linii drepte, iar braţul vertical este cioplit în formă piramidală, pentru a asigura mai buna stabilitate şi rezistenţă ale fixării crucii (Fig. 2).

Crucea este fixată într-un posta-

Copalnic Mănăştur

33 ment de mici dimensiuni 45x33 cm. Este o cruce la un mormânt cu sarcofag, care are braţul orizontal de 58 cm., cel vertical de 94 cm. Multele variaţii ale aceluiaşi tip de cruce derivă din fantezia nezăgăzuită a meşterilor.

Lucrată elegant, se individualizează un subtip, cu crucea şi ea din piatră masivă şi care are un soclu înalt şi solid, având formă piramidală ca şi braţul orizontal (Fig. 3). Modelul are braţul orizontal de 37 cm, cel vertical de 48 cm, având o înălţime totală de 110 cm, înălţimea soclului fiind de 36 cm, o lăţime a lui la bază de 83 cm, iar în partea de sus de 36 cm. Crucea se îmbină cu postamentul prin scobitură. a Şurdeşti a existat o predilecţie a meşterilor pietrari pentru un tip de cruce elegant, cu umerii ridicaţi

L

Copalnic Mănăştur

în sus, până către apropierea braţului orizontal, bine arcuiţi, dar cu braţele cioplite cu linii şi unghiuri drepte. Umerii, ciopliţi în arc de cerc, au o tăietură dreaptă, de sub care pornesc racorduri oblice, prin care se face trecerea la lespede. Se remarcă proporţiile şi simetria perfect echilibrate (Fig. 4).

Acest tip de cruce se subdivide într-o gamă variată de subtipuri, care se deosebesc printr-o serie de particularităţi stilistice.

Unul se deosebeşte prin umerii mai puţin ridicaţi şi mai depărtaţi de braţul vertical. Un element prin care se particularizează este şi chenarul-contur, care dedublează întreaga cruce, apoi prin nişa pentru inscripţie, cu un contur pronunţat, pe ale cărui margini laterale se pot observa urme de decor exprimat prin linii tăiate orizontal (Fig. 5). Crucea este

datată 1905 şi are înălţimea de 1 m. Braţul orizontal măsoară 50 cm, iar cel vertical având 65 cm.

Un subtip din această grupă se deosebeşte prin braţul vertical mai scurt, dar şi prin racordul de sub umeri, care are la mijloc o săritură prin care se realizează un umăr mic. Crucea are braţul orizontal de 66 cm, cel vertical de 58 cm, cu o înălţime totală de 1,20 m, lespedea având o grosime de 12 cm. Umerii, deşi ridicaţi mult, sunt mai îndepărtaţi de braţul vertical, existând o disproporţie privind arcuirea celui stâng faţă de cel drept (Fig. 6).

Unele modele din acest tip au o valoare deosebită datorită decorului, care ocupă întreaga suprafaţă a trunchiului crucii (Fig. 7-8).

Compoziţia ornamentală este complexă, având o simetrie riguros respectată. Descoperim în chenarul-contur al trunchiului

fig. 20

fig. 21

fig. 21A

fig. 22

fig. 23

fig. 24

numărul

3

/ septembrie 2009

34

fig. 25

motive de largă circulaţie în arta noastră populară, frecvent întâlnite în arta decorării obiectelor de lemn, mai ales a porţilor. Între aceste motive descoperim dintele de ferestrău, având şi rolul unui chenar suplimentar menit a lega marginile laterale cu baza trunchiului crucii. Mai semnalăm triunghiuri discret săpate. Ies în evidenţă rozeta cu patru petale.

Motivul central, amplasat pe marginile trunchiului crucii, este cel fitomorf, semnificând pomul vieţii, pe care îl întâlnim frecvent pe stelele funerare ale catolicilor.

Triunghiurile, efectuate prin incizie, sunt dispuse în benzi orizontale paralele, la capătul dinspre trunchi al braţului vertical. La capetele braţului orizontal descoperim iniţialele cu monograma lui Isus Cristos.

O cruce din această grupă se evidenţiază prin braţul vertical alungit şi mai lat, la capătul dinspre trunchi, decorată superficial cu triunghiuri dispuse la intersecţia braţului vertical cu trunchiul. Este datată 1841, având braţul vertical în lungime de 83 cm., iar cel orizontal de 53 cm.

(Fig. 9).

Un fragment de cruce din categoria celor ornamentate ne edifică în privinţa faptului că în vremuri de demult a existat şi atunci preocuparea meşterilor pentru decorul crucilor de mormânt şi ne argumentează că astfel de cruci erau comandate de către cei sus puşi, aşa cum ne-o certifică şi forma sarcofagului

numărul

3

/ septembrie 2009

fig. 26

căruia a aparţinut. Alături de chenarul cu boltă în partea de sus, care încadrează nişa pentru inscripţie, descoperim zig-zagul pe marginile laterale, iar sus, alături de chenarul boltit, descoperim frânghia împletită. Zig-zagul este separat prin şanţuri cu rol de contur (Fig. 10).

Un subtip din grupa crucilor cu braţul vertical alungit este cel cu părţile componente lucrate separat şi apoi îmbinate prin găuri, în care se introduc tije de metal de până la 22 mm, elementele componente fiind lipite cu ajutorul cimentului. De remarcat unghiurile şi liniile tăiate în proporţii armonioase (Fig. 11).

Crucea are braţul orizontal de 34 cm., cel vertical de 34 cm. şi o înălţime de 65 cm.

Din multitudinea de tipuri de cruci de la Şurdeşti se detaşează cel cu braţele rotunjite şi umerii bine rotunjiţi, trecerea la lespede făcându-se printr-o uşoară săritură. Chenarul nişei pentru inscripţie are colţurile de sus tăiate oblic. Crucea este decorată cu motivul crucii, incizată la intersecţia braţelor. Crucea are braţul orizontal de 47 cm., cel vertical de 54 cm., lespedea având o înălţime de 57 cm. şi o grosime de 15 cm.

Capătul de jos al lespezii este fixat în postament (Fig. 12).

Din categoria crucii greceşti, deci cu braţele egale întâlnim la Şurdeşti un tip cu braţele tăiate în linii drepte şi întinse, tip care se găseşte şi la forma latină.16 Crucea are capul uşor alun-

fig. 27

git, braţele tăiate în linii drepte, iar umerii tăiaţi oblic. Crucea şi lespedea sunt nenetezite. Este datată 1850 şi aparţine unui mormânt cu sarcofag. Este şi acesta un tip vechi de cruce (Fig. 13). O cruce din această grupă este din lespede mai groasă, având liniile şi unghiurile cioplite cu fineţe, corpul întreg fiind netezit intens.

Crucea are înălţimea de 90 cm. şi braţele cvasiegale: 59 cel vertical, iar cel orizontal 61, cu o lăţime a lespezii de 45 cm. Este datată 1854 (Fig. 14). O cruce cu braţele egale (50 x 50 cm.), cu o înălţime de un metru, se deosebeşte prin braţele subţiate şi trecerea la lespede prin tăietură oblică, cu o uşoară săritură. Este prevăzută cu nişă pentru inscripţie şi datată 1906. (Fig. 15).

Un tip aparte de cruce se individualizează prin braţele tăiate în linii drepte, dar cu capul alungit, gâtul foarte scurt, de numai 10 cm. şi marginile de sus ale lespezii rotunjite în arc de cerc, ceea ce conferă eleganţă crucii, care este dedublată prin chenar-contur incizat. Lăţimea braţelor este mai mare (18 cm.).

Are braţul orizontal de 25 cm., capul de 25 cm., braţul vertical de 25 cm. (Fig. 16). Un subtip din această grupă are braţul orizontal mai lung, cel vertical cioplit oblic aproape egal cu cel orizontal (47 cm.). Având gâtul mai lat, la intersecţia lui cu lespedea, rotunjirea marginilor de sus este mai puţin pronunţată. Crucile din acest subtip sunt prevăzute cu nişă

Copalnic Mănăştur

35 pentru inscripţie şi chenar-contur (Fig. 17-18). Crucea din fig. 17 este datată 1880. Unghiurile feţei de jos a braţului vertical sunt mai închise. n subtip al acestei grupe de cruci se distinge prin capul uşor lăţit şi alungit, gâtul subţiat, umerii ciopliţi oblic cu o uşoară arcuire. La intersecţia braţului vertical cu lespedea, descoperim ca decor crucea incizată. Chenarul-contur este mai pronunţat prin adâncimea şanţului efectuat prin incizare. Chenarul-contur al nişei pentru inscripţie este bine scos în relief, lespedea acestui subtip de cruce este scurtă, datorită îngropării ei la adâncime.

Braţele au o lungime de 55 cm.

Inscripţia în chirilice cuprinde şi data 1800 (Fig. 19).

Un alt subtip de cruce din această grupă se evidenţiază prin capul alungit, gâtul scurt, braţele cioplite în linii drepte şi întinse.

Marginile de sus ale lespezii, mai late, sunt cioplite oblic, cu o uşoară arcuire, iar trecerea la lespede se face cu o săritură, prin care se realizează umerii tăiaţi oblic. Crucea este prevăzută cu o nişă pentru inscripţie, are o înălţime de 103 cm., având braţul orizontal mai lung (55 cm.), faţă de cel vertical de numai 44 cm.

Gâtul foarte scurt are doar 7,5 cm. Lespedea este netezită, are o lungime de 54 cm. şi o grosime de 10 cm. (Fig. 20).

Unei faze mai recente aparţi-

U

fig. 28

Copalnic Mănăştur

ne subtipul cu braţul orizontal mai lung (42 cm.), cu gâtul scurt şi marginile de sus ale lespezii rotunjite în arc de cerc, trecerea la lespede fiind făcută prin săritură. Crucea, cu trunchiul scurt, de numai 53 cm., este datată 1986 (Fig. 21).

Un subtip al acestei grupe se deosebeşte prin umerii ciopliţi oblic ai lespezii, gâtul scurt şi capul uşor alungit, apoi prin nişa pentru inscripţie, adâncită, boltită în partea de sus, dar şi prin decorul deosebit, mai rar folosit la Şurdeşti, dar pe cere îl întâlnim frecvent în Ţara Lăpuşului la Rogoz, care este crucea de Malta, adică cu marginile capetelor braţelor tăiate oblic (Fig. 21A).

Literele inscripţiei şi crucea gravată sunt colorate în negru. Are o înălţime de 102 cm., braţul orizontal de 48, cel vertical de 40 cm. Este lucrată de Alexa Demian şi datată 1949.

Din grupa crucilor cu umerii rotunjiţi în arc de cerc, cu lespedea scurtă, întâlnim un subtip şi el cu capul alungit, gâtul scurt şi braţul orizontal mai lung şi mai lat (80 cm.), faţă de numai 55 cm., cât măsoară cel vertical.

Chenarul-contur efectuat prin incizie este pronunţat (Fig. 22).

Lespedea are o grosime de 10 cm. şi o lăţime de 61 cm.

Un subtip mai aparte din această grupă se caracterizează prin capul bine lăţit, braţul orizontal alungit, gâtul cioplit oblic.

Umerii trunchiului sunt rotunjiţi semicircular. Crucea se deose-

beşte mai ales prin tăietura laterală în partea de sus a nişei, care este arcuită, iar trecerea la lespede se face prin tăietură oblică. Are o înălţime de 86 cm., cu braţul orizontal de 56 cm., cel vertical măsurând 48 cm. Capătul de jos este fixat în postament (Fig. 23).

Acestui tip îi sunt caracteristice îndulcirea unghiurilor ascuţite şi planurile degajate.

Vorbind de posibilele influenţe exercitate asupra tipurilor şi subtipurilor de cruci, cu braţul orizontal mai lung, Virgil Birou descoperă o interferenţă dintre elementele crucii latine şi cele vechi greceşti, peste care cele dintâi s-au suprapus.17 arietatea deosebită a crucilor de la Şurdeşti rezidă în numărul mare de tipuri, alimentată de fantezia meşterilor şi intenţia lor de a nu realiza produse în serie. Aşa ne putem explica şi prezenţa unui tip, cu particularităţi distincte, care se evidenţiază prin braţele tăiate în unghiuri şi linii drepte, cu capul alungit şi trunchiul tăiat în racorduri oblice. Crucea are braţul orizontal de 57 cm., cel vertical, datorită racordurilor, intră în componenţa trunchiului. Înălţimea crucii este de 88 cm., având partea de jos a lespezii fixată în postament. Este datată 1872. (Fig. 24). Unele dintre crucile din acest tip au braţul orizontal mai lat, lespedea mai îngustă, una de acest gen aparţinând unui mormânt cu sarcofag (Fig. 25).

V

fig. 29

fig. 30

numărul

3

/ septembrie 2009

36 Crucea este mai puţin înaltă (115 cm.), are braţul orizontal de 57 cm., iar capătul de jos al lespezii este fixat în postament. Este datată 1872.

Un subtip mai aparte al acestui tip de cruce impresionează prin braţul orizontal lung şi lăţit, capul mai subţire şi alungit. Un element stilistic deosebit al crucii este racordul cu o arcuire pronunţată datorită şi lăţimii cu mult mai mari a lespezii. Umerii de la trecerea la lespede sunt mai bine scoşi în evidenţă. Un alt element stilistic al crucii este tăietura racord în semicerc de sub umeri (Fig. 26). Crucea are chenar-contur care o dedublează şi chenar boltit deasupra nişei pentru inscripţie. Chenarul nişei poartă urme de decor simplu format din linii drepte.

Un subtip al crucilor din această grupă, a celor cu racord oblic, are capul alungit şi uşor rotunjit în vârf, braţul orizontal alungit şi subţiat, ambele cioplite în linii şi unghiuri drepte, cu racordul arcuit, mai ales la trecerea la lespede. Are chenar-contur, nelipsit la crucile de la Şurdeşti, din piatră mai tare. În nişa pătrată pentru inscripţie, cu litere chirilice, putem descifra anul 1872.

Crucea are o înălţime de numai 88 cm. şi braţul orizontal de 57 cm. (Fig. 27).

Un tip şi el aparte din ceastă grupă de cruci, cu racorduri oblice, se individualizează prin o serie de particularităţi stilistice între care capul subţire şi mult alungit,

braţul orizontal mai lat, cu tăieturi oblice ale trunchiului, trecerea la lespede făcându-se prin tăieturi în arc de cerc, aşa încât trunchiul crucii ia formă de inimă. Crucea, aparţinând unui mormânt cu sarcofag, are o înălţime mai mare (1,43 m.) capul având o lungime de 30 cm., iar braţul orizontal de 50 cm. Astfel de tipuri cuceresc prin eleganţa formelor, precizia unghiurilor drepte şi ascuţite, precum şi prin precizia liniilor, având un aspect puternic geometrizat (Fig. 28).

Analizând tipurile de cruci de piatră într-un dinamic proces de evoluţie, Virgil Birou menţionează că modelele cu racorduri oblice aparţin unei faze mai târzii18, cele de la Şurdeşti, cum ne-o certifică inscripţiile, datează din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Crucile cu inimă – arată cercetările - sunt mai răspândite în arta noastră populară, fiind atestate în Banat, pe Valea Carasului şi ne trimit la veacul al XIX-lea.19 in categoria crucilor, denumite de Al. Tzigara-Samurcaş „cruci combinate”, semnalăm la Şurdeşti crucea de metal latină, cu capătul braţelor rotunjit, cu soclul şi părţile componente: braţe, cap, gât lucrate separat, îmbinarea făcându-se prin scobitură. Crucea are braţul orizontal de 52 cm., cel vertical de 57 cm., soclul având lăţimea la bază de 28 cm. şi de 22 cm. la capătul de

D

fig. 31

numărul

3

/ septembrie 2009

sus, înălţimea formă piramidală, fiind de 52 cm. Aparţine unui mormânt cu sarcofag (Fig. 29). Un subtip din grupa celor hibride are braţele - cel vertical de 88 cm., cel orizontal de 80 cm. Elementele de decor metalic alcătuiesc spirala şi petale de flori, de largă răspândire în arta noastră populară. Crucea cu soclul înalt, din beton, este datată 1860 (Fig. 30). În momentul intrării în cimitirul Bisericii Sfinţii Arhangheli din Şurdeşti, privitorul este izbit de multitudinea sarcofagelor care reprezintă un element particularizant şi de raritate ale acestui cimitir veritabil monument de artă populară. Întrebarea care se ridică, când vorbim despre rosturile acestora, este: au îndeplinit ele doar funcţia de a eterniza mormântul celui dispărut? Considerăm că iniţial ele au avut şi o funcţie apotropaică, fiind menite a împiedica revenirea mortului pe pământ în chip de strigoi, despre care se credea ca perturbă viaţa familiei din care a plecat. Este o credinţă care este nu numai generalizată în folclorul nostru, dar care mai persistă şi astăzi.

Sarcofagele de la Şurdeşti, de la 1,5 m. lungime (cu siguranţă a fost a unui copil), la 1,80 m., având înălţimea de până la 53 cm., sunt cioplite din piatră în formă de coşciug, având toate feţele netezite.

Formele unora dintre ele ne edifică în privinţa rosturilor lor de diferenţiere socială. Sarcofagul lui

fig. 32

Copalnic Mănăştur

37

fig. 33

Teodor Cotoz, care poate fi datat, după fragmentul de cruce de la căpătâi, pe la 1701, cu aproximaţie, inscripţia fiind ştearsă, este mai mare şi mai înalt, iar pe deasupra mai are şi o efigie în formă de sabie pentru inscripţionarea numelui, prenumelui şi a numelui de nobleţe „Cotoz Teodor de Oanani” (Fig. 3l). Este unicul sarcofag cu ornament superficial din linii tăiate oblic la intersecţia feţei de sus cu cea laterală. Cu siguranţă a aparţinut unui individ sus-pus.

Unicul cercetător al artei noastre populare care a studiat sumar aceste sarcofage a fost I.D. Ştefănescu. El observa că, „în locul lespezii, ce ne întâmpină uneori, şi în loc de pământul ce acoperă cele mai multe morminte, aflăm sarcofagele de piatră, de factură şi stil romanic. Sunt asemeni aceluia descoperit în Ţara Românească, în gropniţa princiară de la Argeş”. Stabilind anumite corespondenţe ale acestor sarcofage, observa că „repetă modelul sarcofagului de la Cozia, în care pare a fi înmormântat Mircea cel Bătrân. Cel dintâi datează din secolul al XII-lea, iar cel de al doilea din veacul al XIV-lea”.

Oprindu-se la datarea sarcofagelor de la Şurdeşti, istoricul de artă este de părere că patru dintre acestea aparţin secolului al XVII-lea, neavând inscripţii, iar ornamentele lor sculptate sunt netezite de vreme”20. Elementele pe care se sprijină în datarea lor, forma şi tehnica de execuţie, îl

Copalnic Mănăştur

fig. 34

fig. 35

determina să creadă că aparţin evului mediu.21

turi oblice şi arcuite, dar şi perpendiculare.

u putem accepta decât parţial această afirmaţie. Există sarcofage a căror inscripţii de pe cruci ne trimit la veacul al XIX-lea, ceea ce ne confirmă o anumită continuitate a durării lor, perpetuată din evul mediu până târziu, după 1850. Căutând să stabilească unele posibile influenţe privind prezenţa sarcofagelor în acest sat din Chioar, este de părere că „Panonia medievală, vecină cu Chioarul, ca şi Cehoslovacia, au cunoscut tradiţia acestor sarcofage”.22

rucea are ca motiv central decorativ frânghia împletită, lucrată în basorelief, despărţită pe margini de câte un chenar, Capetele braţelor au formă de inimă, amintindu-ne de forma treflată.

Crucea, din lemn de stejar, are braţul vertical de 80 cm., cel orizontal de 62 cm. O inscripţie actualmente ştearsă ne indica anul 1700 prin primele două cifre, probabil datează de după 1750, data când biserica a fost adusă la Şurdeşti de la Dăneşti.

Un tip deosebit, din familia crucilor comemorative de la Biserica Vârful Cornului, este cel cu braţele vălurite, ca capetele braţelor rotunjite, trecerea la capătul de jos al braţului vertical făcându-se prin săritură. Ca elemente de decor, la capetele braţelor descoperim crucea cu pui (multiplicată) circumscrisă. Motivul central, situat la intersecţia braţelor, este rozeta cu şase petale, de largă răspândire în arta noastră populară. Crucea are braţul orizontal de 55 cm., cel vertical 53, având o înălţime de 104 cm. (Fig. 33). În contextul varietăţii crucilor comemorative de la Biserica Vârful Cornului, descoperim modelul cu marginile braţelor vălurite, având ca motiv central o rozetă mai mare la intersecţia braţelor şi câte una mai mică la capătul fiecărui braţ. Crucea este

N

ele două biserici din Şurdeşti au o zestre de artă populară bogată, dacă avem în vedere că în afara crucilor de piatră, sub streaşina celor două monumente istorice, ne întâmpină o mare varietate de cruci comemorative, comandate de familiile unor defuncţi întru amintirea şi pomenirea lor, unii eroi căzuţi în războaie. Dintre crucile vechi din aceasta grupă semnalăm pe cele închise în cerc, cu discul din segmente care se îmbucă în cresturi, cu capetele braţelor mult ieşite în afara discului şi care sunt prelucrate prin tăieri drepte la capăt şi oblice.

Discul are fixate între braţe cepuri, simbolizând probabil razele solare. Crucea câştigă în eleganţă prin braţul vertical prelucrat în formă de inimă, prin tăie-

C

C

numărul

3

/ septembrie 2009

38

fig. 35A

denumită de unii cercetători „cu rozeta de tip Vrancea”23, asta datorită circulaţiei ei frecvente în această parte a Moldovei. Prin vălurire se formează arcuri de cerc, iar golurile descriu cercuri aproape închise. Crucea are braţul orizontal de 67 cm. şi o înălţime de 104 cm. Capetele braţelor egale sunt rotunjite, apoi tăiate oblic, drept şi perpendicular. (Fig. 34). Crucea are o inscripţie ştearsă, putându-se descifra 1700.

Un model din această grupă cu marginile braţelor vălurite are capetele braţelor prelucrate în formă de inimă, care iese în evidenţă la capătul de jos al braţului vertical. Trecerea la scândură se face prin săritură. La capetele braţului orizontal şi partea de sus a celui vertical descoperim rozeta din cercuri întretăiate trasată cu compasul (Fig. 35).

Una dintre crucile cu marginile braţelor vălurite are capetele rotunjite. Trecerea la scândură se face prin tăieri verticale şi orizontale, apoi oblice, cu o uşoară săritură. Umerii, realizaţi prin tăieri drepte şi unghiurile deschise la braţul orizontal şi mai închise la cel vertical. Ca şi la celelalte cruci de la Biserica Vârful Cornului, braţele se îmbucă în crest şi sunt prinse în cuie. Crucea are braţul orizontal de 40 cm. şi o înălţime de 82 cm. Ca element de decor, crucea are incizat la fiecare capăt al braţelor câte o rozetă (Fig. 35A).

O cruce, având ca motiv central rozeta de Vrancea, şi ea cu capetele rotunjite ale braţelor,

numărul

3

/ septembrie 2009

fig. 36

diferă prin felul motivului central, care este - cum este denumit în grai popular – „soarele în mişcare” sau „vârtejul” - cum este denumit în terminologia de specialitate. La capetele braţelor descoperim incizată rozeta cu şase petale, generalizată în arta noastră populară.

Crucea are înălţimea de 77 cm., cu braţul orizontal de 42 cm., cel vertical de 50. Trecerea la scândură se face prin tăieri perpendiculare, apoi oblice, cu o uşoară săritură. Este confecţionată, ca şi celelalte cruci de la Biserica Vârful Cornului, din scândură de stejar. (Fig. 36).

Crucile cu braţele rotunjite sunt de mai multe feluri la Biserica din Vârful Cornului şi care îndeplinesc funcţie comemorativă. Distingem un model hibrid, datorat influenţei catolicismului, cu personajul (Isus Cristos) din metal turnat, lucrat separat şi aplicat pe cruce.

Capetele braţelor au ca decor, prin incizie, crucea cu pui (multiplicată), având sub braţul orizontal al crucii gravate, prin incizare, numele celor patru evanghelişti – „Ioan, Luca, Mafteiu, Marcu”.

Crucea, din lemn de brad, are braţul orizontal de 80 cm., cel vertical de 1 m. şi o lăţime a scândurii de 13 cm. Este datată 1940.

Pe acest tip de cruce latină găsim înscris şi numele celei pe care o imortalizează – „Eudocia Pop”, născută la 1755 şi decedată la 1803, cum este scris pe cruce.

(Fig. 37).

La Biserica Sfinţii Arhangheli

fig. 37

din Şurdeşti descoperim, amplasate sub streaşina acesteia, mai multe modele de cruci comemorative, toate nedecorate. Un astfel de model, din scândură mai lată, are marginile braţelor vălurite, iar capetele lor rotunjite, (Fig. 38).

Crucea are înălţimea de 76 cm., iar lungimea braţului orizontal de 54 cm. Capetele braţelor sunt prevăzute fiecare cu cep. Un model din familia crucilor cu braţele rotunjite are braţele mai subţiri, iar cepul de la cele trei capete ia forma de cui. Capătul braţului de jos are un mâner lucrat prin tăieturi oblice (Fig. 39).

Crucea are înălţimea de 50 cm., iar braţul orizontal de 32 cm.

Crucile cu capetele rotunjite sunt numeroase la Şurdeşti. Cea din partea stângă a fig. 40 are capetele rotunjite, iar marginile vălurite. Trecerea la scândură, în partea de jos a braţului vertical, se face prin săritură. Un model, confecţionat din scândură mai lată, se individualizează prin capul scurt, gâtul alungit şi circumferinţa cercului, de la capetele braţului orizontal, mai mari.

Trecerea la scândură se face prin săritură şi tăieri în semicerc (Fig. 40).

La această biserică întâlnim cruci treflate la cele trei capete, cea din Fig. 41 fiind fixată, prin scobitură, într-un suport-talpă care are şi o inscripţie cu numele celui pe care îl imortalizează, care cuprinde şi data amplasării, din care se pot citi două cifre: 1700. A fost montată probabil după 1720,

Copalnic Mănăştur

39 după ce a fost construită biserica.

Crucea are înălţimea de 82 cm., braţul orizontal de 40 cm., talpasuport având o lungime de 80 cm.

Dintre tipurile de cruce amplasate sub streaşina acestui lăcaş de cult mai întâlnim crucea cu trei braţe, denumită de Al. Tzigara-Samurcaş „crucea papală”24. Crucea are capetele treflate, excepţie făcând cel de jos, care este tăiat oblic, cu săritură la trecerea la scândură. Braţele de sus şi de jos au o lungime de 24 cm., iar cel de mijloc de 33, având înălţimea de 62 cm. (Fig. 42).

Un tip de cruce mai aparte se individualizează prin capul scurt, un argument ca acest tip provine de la crucea în T. Are braţele din scândură mai lată. Braţele sunt tăiate în linii drepte, iar trecerea la scândură se face prin tăieri oblice (Fig. 43). Este prezentă în acest tip o influenţă a catolicismului.

Analizând crucile comemorative de la Şurdeşti, putem constata preocuparea meşterilor pentru decor, realizat prin incizie, excizie şi vălurire, care prezintă izbitoare asemuiri cu traforajul, foarte frecvent în decorul arhitecturii ţărăneşti (Fig. 33-35).

Legată de apariţia ferestrăului şi răspândirea celui de mână pentru tăiat lemnul, această tehnică ornamentală este o apariţie relativ nouă în arhitectura ţărănească. Primele elemente traforate apar, la casele ţărăneşti, spre sfârşitul celei de a doua jumătăţi

fig. 38

Copalnic Mănăştur

a veacului al XIX-lea. Astăzi el s-a generalizat şi a devenit pentru unele regiuni sistemul ornamental dominant.

Cauza rapidei înfloriri a traforajului constă în înlesnirea tehnică pe care o oferă. Tăiatul cu ferestrăul al unei scânduri este o operaţie cu mult mai uşoară decât cioplirea sau crestarea.25 Analizând crucile de piatră şi comemorative de la Şurdeşti constatăm că ele se remarcă prin varietatea modelelor, grija meşterilor pentru respectarea simetriei şi proporţiilor acestora, ca atare pentru ţinuta lor estetică, chiar dacă mai întâlnim şi modele nefinisate, jucând un rol, în comandarea unor modele, şi starea economică a familiilor proprietare.

La crucile de piatră de la Şurdeşti, deşi există o vădită înclinaţie a meşterilor către decorativ, întâlnim puţine cruci decorate.

Aşa cum ne-a relatat nouă Demian Cosma, unul dintre pietrarii dintr-o familie cu o tradiţie veche în pietrărit, piatra de râpă şi gresia cu fibre mari nu se pretează la decor. Pe măsură ce şi-au procurat piatra vânătă, mai dură, aplecarea meşterilor către decor devine nu numai intensă, ci şi constantă, dovadă şi conturulchenar nelipsit de la nici un model confecţionat din acest fel de piatră. Acest chenar-contur care este atât de intens trasat, derivă din funcţia lui de dedublare mitico-magică a crucii.

La meşterii de la Şurdeşti, în decorul crucilor, dominante sunt motivele geometrice de mare răspândire şi numai rar cele florale.

De altfel, aşa cum arată cercetările, crucile de piatră sunt ornamentate cu acele elemente de bază specific româneşti26. Crucile cu decor complex precum cea din Fig. 7-8 impresionează prin monumentalitate.

Precizia cu care sunt efectuate şi cioplite unghiurile, liniile şi suprafeţele, ne argumentează priceperea meşterilor care s-a perfecţionat pe calea tradiţiei, iar varietatea formelor ne dezvăluie fantezia lor infinită.

Unele dintre forme ne exprimă preferinţele meşterilor şi grija pentru originalitate. De aceea, impresia pe care o lasă cimitirul de la Biserica Sfinţii Arhangheli este cea de varietate, apoi de inedit, dacă avem în vedere sarcofagele cioplite şi ele cu eleganţă şi grijă.

Crucile de la Şurdeşti, fie ele de piatră, fie comemorative, sunt dovezi de vechime ale vieţii spirituale locale. Crucile şi sarcofagele ne argumentează faptul că în veacul al XVII-lea pietrăritul se practica intens la Şurdeşti fiind, aşa cum ne-au declarat cei doi meşteri încă în viaţă, meserie profitabilă.

Varietatea tipurilor, a modelelor ne argumentează şi numărul mare de meşteri care au activat în acest important centru de pietrărit. Privite din punct de vedere

fig. 38A

fig. 39

numărul

3

/ septembrie 2009

40

fig. 40

fig. 41

istoric, crucile de la Şurdeşti ne confirmă continuitatea tradiţiei pietrăritului din Evul mediu până în prezent, tradiţie care a cunoscut o înflorire mai mare la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea.

fig. 43

fig. 44

foto: Pamfil Bilţiu

numărul

3

/ septembrie 2009

Studierea crucilor de la Şurdeşti ne dezvăluie rosturile lor de diferenţiere socială, având şi funcţia de diferenţiere a sexului, vârstei şi situaţiei materiale a familiei beneficiarului. Aşa cum ne-a relatat Demian Cosma, crucile de construcţie complexă, cu decor dezvoltat nu le puteau comanda decât cei avuţi. Nici sarcofagele care necesitau multă manoperă nu puteau fi comandate de oricine. Crucile copiilor erau mai mici, în vreme ce cele cu umeri puternici - o particularitate stilistică frecvent întâlnită la Şurdeşti - erau ale bărbaţilor, deşi înregistrăm şi unele abateri (Fig. 5).

Faptul că în cimitirele de Şurdeşti domină crucile de piatră de mare varietate tipologică ne evidenţiază grija familiilor pentru eternizarea celor dispăruţi, dar şi credinţa în funcţia protectoare, apotropaică a acestora, cărora li se alătură sarcofagele. Crucile de la Şurdeşti ne sunt o mărturie a faptului că meşterii pietrari şi lemnari au fost logodiţi pe viaţă cu arta, cu frumosul, care dau adevărate dimensiuni vieţii spirituale umane.

fig. 42

NOTE: 1. V. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, volumul II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1981, p. 179 2. David Prodan, Iobăgia în Transilvania în veacul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1968, p.

239.

3. Op. cit., p. 254.

4. Ioan Macoveanu, Românismul şi marii bărbaţi sătmăreni. Conferinţă, SatuMare, 1936.

5. Grigore Man, Biserici de lemn din Maramureş, Baia Mare, Editura Proema, 2006, p. 357.

6. Coriolan Suciu, op. cit., p. 179.

7. Ibid.

8. Transilvania, XL, Nr. VI, noiembrie decembrie, 1913.

9. Al. Tzigara-Samurcaş, Semnul crucii, în Convorbiri literare, 1907, p. 275.

10. Virgil Birou, Crucile de piatră de pe Valea Caraşului, Timişoara, Institutul Banat-Crişana, 1941, p. 29.

11. Grigore Man, op. cit., p. 368.

12. Al. Tzigara-Samurcaş, op. cit., p. 275.

13. Virgil Birou, op. cit., p. 15.

14. Op. cit., p. 14 15. Ibid.

16. Ibid.

17. Op. cit., p. 19.

18. Op. cit., p. 15.

19. Op. cit., p. 18.

20. I.D. Ştefănescu, Biserica de lemn din Şurdeşti, Baia Mare, 1967, p. 10-11.

21. Ibid.

22. Ibid.

23. Gh. Aldea, Sculptura populară românească, Bucureşti, 1966, p. 101.

24. Al. Tzigara-Samurcaş, op. cit., p. 275.

25. Paul Petrescu, Paul Stahl, Decorul în arhitectura ţărănească, în Studii şi cercetări de istoria artei, Nr. 1, 1960, p. 99.

26. Gh. Aldea, Sculptura populară românească, Bucureşti, 1966, p. 101.

Copalnic Mănăştur

41

George Sbârcea, împreună cu Margareta Pîslaru – imagine surprinsă în anul 1973

CÂNTECUL

IONEL, IONELULE A FOST COMPUS ÎN COPALNIC MĂNĂŞTUR! EORGE SBÂRCEA: Muzică uşoară am compus încă de pe băncile liceului. Orchestra grădinii de vară, unde am avut banchetul după absolvirea ultimei clase, a cântat toată noaptea o romanţă a mea în ritm de tango: Studentina. Avea o melodie mai mult siropoasă decât sentimentală, “de prins cu ea muştele”. Pe urmă am scris, pe când eram la Conservator şi la Universitate, altele, unele repede

G

Copalnic Mănăştur

date uitării, altele traduse în limbi străine şi publicate în Belgrad, Viena, Milano şi Paris (Anişoara, Un tango de adio, De ce-ai plecat, Nenita –acesta din urmă am câştigat un premiu internaţional al editurii Julio Garzon din Paris, pentru cel mai frumos tango argentinian al anului 1934.)

Dar succesul adevărat, acela pe care şi-l doreşte orice tânăr compozitor logodit - fie şi numai temporar – cu Muza uşoară, a fost cântecul meu

de pahar Ionel-Ionelule. În 1937, după ce ajunsesem la teatrul ”Alhambra” din Bucureşti unul din ajutoarele lui Ion Vasilescu, mi-am petrecut vacanţa într-un sat pierdut printre livezile şi pădurile de stejar de lângă Baia-Mare. Era Copalnic - Mănăştur, satul natal al artistei dramatice Marietta Anca de la Naţionalul bucureştean. Fratele ei, Leontin Anca, mai târziu dirijor al Operei Române din Cluj, cu care

numărul

3

/ septembrie 2009

42

organizam adevărate concursuri de înot într-un iaz umbrit de sălcii din marginea satului, mă persifla mereu din pricina alianţei mele - pe care nici el, nici eu n-o bănuiam atât de efemeră – cu muzica uşoară.

- Cel puţin scrie şi tu o melodie pe care s-o fluiere şi copii pe stradă!mi-a spus într-o după-amiază cu zăduf. – Nu fleacuri care vin şi se duc fără urmă.

- Bineeee!- I-am răspuns, după ce izbuti să-şi scoată capul de sub apa unde i-l vârâsem cu toată forţa. – Voi scrie chiar azi o melodie, pe care o vor fluiera până şi copiii de pe stradă, cum doreşti. Şi, să ştii, o vor fluiera nu numai la oraşe, ci chiar aici, în satul tău afurisit!

Leontin Anca aranjase într-un fel de hambar dărăpănat, lipit de zidul casei părinteşti, un aşa zis studio muzical- cum îl botezaserăm în glumă. Este adevărat însă că stampele, cărţile, partiturile, colecţiile de reviste şi ziare, statuietele şi o pianină

numărul

3

/ septembrie 2009

na dintre cele mai cunoscute melodii româneşti a fost compusă în Copalnic Mănăştur. Aflăm din volumul “Muza veselă” al compozitorului George Sbârcea, volum oferit redacţiei de către doamna Viorica Paşca, istoria acestui şlagăr care a străbătut lumea şi vremurile...

U

hodorogită dădeau oarecum iluzia că prea-capricioasa zână a muzicii se simte acasă într-însul.

Lăsându-l pe colegul meu mai mare să zburde singur în apa verzuie a iazului, am luat-o înspre hambarulstudio. M-am instalat pe-o ladă goală la pianină, şi am improvizat, fără nici o premeditare, melodia despre care pretindeam – cu fronda tinereţii, fireşte, dar fără nici o convingere –că

Casa familiei ANCA din Copalnic Mănăştur, monument istoric;

va fi un “cântec al tuturor”.

Seara i-am cântat noua mea invenţie lui Anca.

- Fleacuri!- a fost şi de astă dată singurul lui răspuns. Însă, în toamna aceluiaşi an, în timp ce la Teatrul “Alhambra” se pregătea noua premieră, Nicuşor Constantinescu mi-a cerut în ajunul vizionării să-I născocesc, într-o singură după-amiază, un cântec vesel, cu ritmul bine punctat – “ceva care să prindă”, cum spunea. M-a încuiat în acest scop într-o cabină cu pian, de după-amiaza până în târziul serii.

Nu eram în stare, se-nţelege, de nici o idee, de nici o fărâmă de melodie : secase parcă din mine orice urmă de muzică. Tocmai când credeam că totul e pierdut, mi-am adus aminte deodată de “fleacul” compus în hambarul amicului meu de lângă Baia-Mare. Auzindu-l, Nicuşor Constantinescu a exclamat însufleţit:

Copalnic Mănăştur

43 - Ăsta e!… Ăsta e şlagărul revistei!

“Ce-ai găsit Ionel la Mărioara

Într-adevăr, nu s-a înşelat: IonelIonelule s-a răspândit cu iuţeala pârjolului, s-a cântat peste tot, în mai multe variante, s-au confecţionat zeci de mii de discuri de către toate casele de patefon din ţară cu melodia mea , şi a fost înregistrată, în interpretarea Miei Braia şi a lui Dorel Liveanu, cu un alt text, pe care-l urzisem împreună cu Ilarion Albul :

De ţi-a pus pe flăcări inimioara Pentru ce să plângi tu, măi băiete, Când Pământul este plin de fete Dacă vrei să uiţi pe Marioara Hai pe câmp cu mine într-o seară Să culegem albe floricele Să visăm la lună şi la stele”

Ţi-am cules aseară floricele Şi sub geam te-am aşteptat cu ele.

L-am adus cu mine pe Ilie, Scripca lui să-ţi cânte numai ţie, Că mă arde-un dor, bătu-l-ar focul, Iac-aşă de nu-mi găsesc nici locul. Şi mă-neacă chinul şi oftatul, De-am ajuns de pomină-n tot satul…

Ani in şir, Ionel-Ionelule a fost cântecul de pahar al tuturor. În câteva cărţi ale timpului, scriitorii noştri îl menţionează, integrându-l atmosferei epocii; între ei şi Ionel Teodoreanu, în Crăciunul la Silvestri. Un ziarist englez, care ne vizitase ţara, şi-a publicat reportajele, după întoarcerea sa la Londra, sub titlu generic : “În ţara lui Ionel-Ionelule…” Transformată în

Copalnic Mănăştur

George Sbârcea şi poetul Vasile Voiculescu.

fel şi chip, melodia a figurat şi mai figurează în repertoriul multor cântăreţi şi orchestre. Înainte de a fi publicată la Paris, la Műnchen, la Buenos Aires de către editura Eddie Barclay, înainte de a deveni o melodie utilizată în emisiunile de publicitate ale posturilor de radio şi televiziune americane, Ionel-Ionelule a fost cântat – cu darul său de a asimila şi înfrumuseţa tot ce-i place – de popor. Îl mai cântă şi azi, uitând de obicei pe autorul lui. Uitarea aceasta e cel mai frumos dar pe care ascultătorii îl pot face unui (fost) compozitor de muzică uşoară! (din volumul Muza Veselă George Sbârcea)

numărul

3

/ septembrie 2009

44 lucian anca

Reclădind Mănăşturul lui Adrian Dohotaru rietenia mea cu Adrian Dohotaru a început devreme, în anii în care amândoi băteam la porţile adolescenţei, eu mai timid, având doar 12-13 ani, el mai hotărât, fiind cu doi ani mai mare şi cu o personalitate care se contura de atunci, atrăgând atenţia prin inteligenţa şi spiritul său pătrunzător, care se ascundeau, paradoxal, într-o fiinţa de o modestie şi un bun simţ dezarmant ce releva însă încă de atunci o notă de distincţie deosebită. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim pe scena de teatru a liceului, fiind distribuiţi împreună într-o piesă, dacă îmi aduc bine aminte, a unui autor sovietic, aşa cum trebuia să fie în anii aceia. Munca în repetiţii ne-a făcut să ne cunoaştem mai bine şi să consolidăm de atunci o prietenie care a durat peste ani şi care a fost pentru mine un reper dintre cele mai importante în existenţa mea, un punct de sprijin pe care nu l-am putut înlocui cu nimic de la pierderea sa.

P

asa familiei noastre din Copalnic Mănăştur a fost locul în care ne-am petrecut împreună verile anilor de adolescenţă şi de tinereţe, el cu poezia şi literatura, eu cu muzica, într-o emulaţie alimentată şi de faptul că în acelaşi loc ne întâlneam vară de vară şi cu alţi tineri la fel de entuziaşti, care vor reuşi nu peste mult timp să se afirme în viaţa culturală a ţării, între care i-aş aminti, în primul rând, pe Emil Hossu şi Ştefan Radof şi ei veniţi ca şi noi săşi facă vacanţele, primul fiind şi el cu familia din părţile locului, cel de al doilea naturalizat prin adopţie. Ne întâlneam des şi cu berinţeanul, viitorul academician Augustin Buzura, cu care ne vedeam în lungile excursii pe care le organizam pe atunci prin locurile încărcate de istorie ale Ţării Lăpuşului.

Eram de fapt un mănunchi destul de mare de tineri cu aspiraţii artistice sau ştiinţifice, care eram lăsaţi să visăm în oaza minunată a acelor locuri, pe cât se putea mai departe de îndoctrinările şi constrângerile ce ne apăsau vieţile de zi cu zi în şcoală sau în facultate şi mai departe apoi într-o existenţă în care toţi trăiam dedublaţi şi neîmpăcaţi cu soarta ce ne era hărăzită în nişte vremuri rău croite, cu care spiritele noastre nu se puteau împăca. Eram liberi acolo ca păsările cerului, puteam gândi şi vorbi fără să ne cenzureze nimeni, fiecare făurindu-şi universul ce avea să-i marcheze realizările profesionale de mai târziu.

C

numărul

3

/ septembrie 2009

Adrian Dohotaru m avut şansa de a avea alături şi a creşte în umbra unor personalităţi artistice de o factură cu totul aparte, ce ne-au dat exemplul unui larg orizont spiritual cât şi a unei rectitudini morale exemplare.

Atunci am aflat pentru întâia dată, în lungile dizertaţii la care luam parte, despre lucruri al căror nume nici nu putea fi pronunţat atunci fără teamă, fiind tabuuri ce trebuiau pur şi simplu excluse din vocabularul atât de îngustat al unei mentalităţi cultuale ştrangulate. Ni s-a dezvăluit, spre exemplu, printre altele, ce este în esenţa şi în spirit o mişcare de anvergura internaţională, atât de cunoscută în lumea elitei politice şi culturale şi a cărei importanţă nu putea fi în nici un caz contestată, oricât s-ar fi vrut atunci acest lucru, care este francmasoneria, nebănuind că peste timp destinul îi va hărăzi lui Adrian Dohotaru să urce atât de sus treptele ierarhice ale acestei organizaţii, ce ni se părea atunci atât de enigmatică şi de greu abordabilă. Acolo ne-am

A

Copalnic Mănăştur

45 luat fiecare partea pe care eul nostru o putea percepe şi asimila dintr-o credinţa care încă îşi păstra rădăcinile într-un trecut cu vechi tradiţii şi unde nu ne feream, ca în oraşele în care ne aveam şcolile sau facultăţile să intrăm intr-o biserică. drian Dohotaru, Ady, cum i-am spus cei apropiaţi o viata întreagă, era din fragedă tinereţe un spirit viu, însetat de cunoaştere, cu o capacitate deosebită de a observa atât detaliul cât şi esenţa a ceea ce vedea în jurul sau, care nu trebuia să audă sau să vadă un lucru de două ori pentru a-1 reţine şi a i se imprima imediat în memorie. Era un talent nativ multilateral, care, pe lângă darul cu care a fost înzestrat de a vedea lumea cu ochii şi simţirea poetului, avea şi înclinaţii reale pentru pictură. Pe pereţii casei din Mănăştur sunt şi acum tablouri pictate de el într-o adolescenţă în care fervoarea cu care trăia fiecare clipă, trebuia împlinită artistic şi prin imagine. Nu pot să uit iuţeala cu care mâna lui punea pe hârtie gândurile ce îl năpădeau, într-un scris de o lizibilitate şi o claritate extraordinară. De multe ori vedeam cum o poezie sau un text se aşterneau pe foaia ce-i stătea în faţă, curgând din fluxul neîntrerupt al unui gând perfect închegat, fără ştersături sau poticneli.

A

vrut sa urmeze, într-un prim impuls al exuberanţei adolescentine, institutul de teatru. Proniile însă l-au îndreptat spre alte orizonturi. Nu putem totuşi să uităm cum, în popasurile pe care le făceam în escapadele de care vorbeam, în nopţile petrecute în fânul vreunei şuri dintr-o margine de sat, îl ascultam recitând, de pe platforma de deasupra staulului animalelor, Blestemul bardului de Uhland. Drumul său prin viaţă a fost abrupt. A început şcoala la 6 ani, la 16 (liceul având 10) era deja absolvent, iar la 20, după 4 ani, câţi se făceau atunci în facultăţi, termina filologia-istoria. A început imediat ziaristica, un travaliu care a acoperit cea mai mare parte a activităţii sale şi pe care l-a cultivat cu foarte mult talent şi cutezanţa. Era un condei care în acelaşi timp reuşea să surprindă cu o extraordinară verosimilitate atât faptul cotidian, cât şi esenţa unei manifestări artistice, în memorabilele sale cronici de teatru sau în cele muzicale. Despre îndrăzneala cu care a atacat atunci ca dramaturg, faţete ale contorsionatei noastre existenţe, cu mijloace ce au sfidat clişeele acceptate ale abordării unui text pe scena de teatru, nu mai e nevoie să pomenesc, lucrurile sunt bine cunoscute.

A

surile inedite, scrise la Mănăştur şi păstrate într-un caiet, ce ilustrează, printre altele, pe pagini întregi momente diferite din viaţa noastră cotidiană, puse pe hârtie cu o uşurinţa şi o dezinvoltură, ce arătau o excepţională mobilitate de a se exprima prin poezie. Amintesc aici un poem („Mit dacic”), desigur nefinisat în toate detaliile, ce era la ora aceea expresia stărilor de exaltare ce ne tulburau pe noi toţi atunci când descopeream în peregrinările noastre vestigii ale trecutului sau oameni care încă păstrau prin părţile locului, obiceiurile şi îmbrăcămintea ancestrală dacică, parcă coborâtă din basoreliefurile Columnei lui Traian. La fel, descrierea în versuri, cu mult umor şi vioiciune, a unei prozaice excursii la Râul Lăpuş. nchei această succintă încercare de a evoca frânturi din amintirile noastre de tinereţe, cu nostalgia ireparabilei pierderi a unui prieten adevărat şi în acelaşi timp a unui spirit ce ar mai fi avut multe de spus, în nişte ani în care mai era nevoie de oameni cu conştiinţa şi verticalitatea sa. Pe patul de suferinţă al spitalului când, intubat fiind, nu putea vorbi şi ştia că sfârşitul îi este aproape, mi-a scris pe un bileţel câteva cuvinte ce mi se par a avea o încărcătură testamentară: „Am făcut în viaţă şi compromisuri, dar totul a fost numai în dorinţa de a face bine”. Încredinţez spre publicare în această revistă versurile poetului adolescent, ele îl vor revela, cu siguranţă, cu mult mai mare pregnanţă decât au fost capabile să o facă rândurile pe care le-am aşternut eu pe această hârtie, timide mărturii ale dragostei şi recunoştinţei pe care i le voi păstra veşnic vii in amintirea mea.

Î

eea ce mi se pare mie însă că nu a exploatat îndeajuns, dintre multele disponibilităţi ale talentului său, este harul poetic cu care natura 1-a înzestrat şi care a fost cel ce a izbucnit cu cea mai mare putere, dinlăuntrul fiinţei sale, încă din primii ani ai adolescenţei. Mărturie îmi stau, în acest sens, ver-

C

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

46 adrian dohotaru

Mit dacic uşcau în rănile adânci ale pădurii topoare, fierăstraie şi cuţite…

Zvâcnind pe culmile ivite brutal în cer se căţărau vulturii. Ţâşneau gemând icniri de cucuvaie cu glasul lor înnegurat de cobe…

Pădurea îşi prinsese peste straie îndoliate, sfârtecate robe.

Zimbrii enormi cu gleznele în ape cad izbucnind într-un nebun detunet, cioplite mâini de trăsnet şi de tunet parcă văzduhul poartă peste clape!

Izvoarele furtunii curg sălbatec prin vinele de fier ale durerii izbind torid cu patima puterii în buzele întoarse, însetate…

M

Încăputare de lumini şi umbre pe drum săpat de oameni în noroi, alunecă întins ca un strigoi poporul învăscut în straie sumbre.

Zamolxe – sumeţit pe un quartal – iscat din piatră arsă şi pământ, legat de stânci, aici, într-un frământ lichid de ape-n vuiet sepulcral, a ridicat o mână dogorind…

Convoiu-ncremenit s-a prosternat cu creştetul pe lespezi îngropat…

Privirile în humă li s-aprind.

-O, daci! aţi strâns în voi comori de bogăţie şi credinţă, cuvântul meu v-a-mpins la biruinţă, v-a prevenit de groaznice orori.

Se prăvălească trăsnete pe voi de-ngenuncheaţi cu glezna sângerândă!

Duşmanii ostenesc vicleni la pândă să vă strivească – neamuri de eroi!

Vă fie gândul un pumnal încins Cuvântul – cupă cu otravă!

Femeile într-o beţie gravă Să vă descânte leac de neînvins!

Copiii soarbă din pământ putere, din voi – îndemnul brav la vitejii.

Chiar îngropaţi în cimitir de vii, să nu icniţi vreodată de durere!

O, daci! În numele urmaşilor ce vin Vă va rămâne fapta peste vreme ca pildă răstignită pe trireme…

Luptaţi, eroi, căci vouă mă închin!

numărul

3

/ septembrie 2009

Şi huruind masivele noroade de stânci au despicat pământul, când zămislit din trăsnete cuvântul de silex dur, a prăbuşit cascade…

Apoi în ochi s-a strâns incendiarul efluviu mistic izvorât şuvoi.

Zamolxe, sub arcada negrei ploi, şi-a stins molcom pe soclu corolarul.

Proscris unei totale dăruiri, cu gânduri dumicate şi cărunte, cu răni adânci de vreme peste frunte şi focuri alinate în priviri, s-a ridicat cutremurat şi greu un preot – ca un munte de lumină…

Părea că bolţile de piatră se închină din nou, profund, acestui sol de zeu.

- Oşteni! Să împlinim un rit străbun pe-altarul jăruit de morţi în ruga lor. Întind cuvântul meu către popor

Copalnic Mănăştur

47 Şi jertfa lui o cer şi o adun.

Un pas semeţ spre zeu de s-o-ndrepta, chiar astăzi el va fi un pas de sfânt…

Iar rugul amurgit într-un frământ miresme pentru el va înălţa!

Tăcerea cade aspră ca un pumn de răsuflarea uită să renască, dar grohăind s-aprind apoi din iască lulele mari de fulgere şi scrum.

Deodată-ntreg poporul încleştat învie grav cu creştetul în ploaie…

Spinările-nmuiate se dezdoaie şi ochii se îmbie-nfrigurat.

Un pas ca valul surd la unei mări căzu lovind puternic în pământ şi glasul lor peste frânturi de vânt a hăuit mocnit în depărtări.

- Blestem asupra voastră, mari duşmani!

Ne cearnă scrumul zeii peste voi, să nu vă-ntoarceţi teferi din război şi mâna să vă sece, veterani!

Vă pălmuiască deznădejdea-n plin, pământul să vă umple-nesătui, izvoarele - vă pară amărui, bucatele – încinse cu venin.

Vă mângâie copiii morţi în vis, cămăşile cu sânge să vă fie!

Se poticnească-a zeilor mânie pe oştile ce-n ţară le-aţi trimis!

Vă macine durerea-n vâlvătaie, Iubiri de-acum să nu puteţi avea!

Muriţi pe drum căzând de sete grea şi pietrele în carne să vă taie!

Blestem asupra voastră, zei romani, născocitori încrâncenaţi de lupte!

Când mâinile ţâşnind ne vor fi rupte, noi tot vom blestema – urâţi duşmani!

Cuvântul lor – epitalam pe stânci târât într-un ecou funebru a zvâcnit spre cer, tăind brutal ca un cuţit… ………………..

Copalnic Mănăştur

O fată – snop de soare frânt cu mâinile pe cupe-nfiorate vibrând de prima dragoste, împarte ultimul gând cu piatra de mormânt…

Luminile din ochi sfios palpită…

(Un fluture în inimă-a bătut din aripi albe – ultimul sărut…)

- Preotul nemuririi o invită!

Bărbaţii răstigniţi de vii se vând În suliţe de fier fără cuvinte.

Sărută prundul frământat ’nainte ca să se-ntoarcă iarăşi în pământ…

Pe-altar se-mbină flăcări tremurând parfum de flori, balsam îmbietor, şi aburi străvezii – molcomitori se-nalţă-n templu straniu luminând…

Vin alţii-n rând să moară în tăcere…

Pleoapa grea a norilor întinde colb funerar pe lespezi şi pe grinde ca lacrimi veştejite de durere…

Adrian DOHOTARU Copalnic Mănăştur – iulie 1959

numărul

3

/ septembrie 2009

48 adrian dohotaru

Cronica unei excursii la Cetatea de Piatră - Tâmpitule, din nou ai să rămâi în urmă ca zăvozii, să latre iarăşi cei dintâi către sfârşitul cozii.

Copii! Lăsaţi-l pe clapon aicea printre oale…

Da’ dă-le dracului de pijamale Şi, na! Un crac de pantalon!

Pornim, dar mai târziu… În piaţă: ceaţă şi pustiu Dughenele pleoştite sînt cu nasul în pământ.

Doctorul abia înalţă pe-o fereastră numai ochii: - O fi ploaie! – iar nevasta dezdoindu-şi cuta rochii - Hai şi-om mere!

- Apropos, să pui şi mere!

S-a ivit în ceaţă falnic faţa satului Copalnic.

Mort adânc aici în somn nici ţipenie de om, doar ţipenie de câine.

- Suntem în ziua de mâine!

O tăiem apoi pe dealul satului ce l-am văzut tot pe malul cel abrupt.

Când aprinde-n pripă iasca soarele, să vezi năpasta: Se dezleagă limbile.

- Dă, dom-le cu imbile amândouă mari picioare, cătinel, fără-ncordare, niciodată-n sus pieptiş ci zic-zac aliş-veriş…

Adriana după Doina face primele demersuri…

Violentă, Adriana scoate uşa din ţâţâni şi pe loc cruciş rămâi: - La un deget iată rana! Şi ca să-ncheiem prologul iată şi stomatologul rupt de somn picând în piaţă…

Stâncile răsar sub talpă şi poteca brusc îşi saltă prunduita şerpuire… arcuitele compase membrele întind în sus către ultimele case ce prin mirişti s-au impus…

Cu fanfară şi cu surle ies în urmă Mihăleştii.

Ceata noastră-a prins să urle: - Doctore, degeaba, ce ştii dumneata cum vom ajunge, molcomaş să ne urnim, până soarele ne-mpunge noi acolo sus să fim.

Căpitanul în rezervă – Mihăilescu – îşi conservă răsuflarea şi moralul şi în curbe urcă dealul.

De vânat întinde vorbă şi „gogoşi” scoate din tolbă.

Geaba domnul Tutu-l trage de mâneci, că leul rage şi cu sâmburi de cuvinte îl pocneşte drept în minte.

Mănăşturul, Vad, Berinţa deputaţi au din dorinţa explorărilor livreşti prin cetăţi istoriceşti.

Cu bucăţi de râs pe gură am lăsat ultima şură.

- Fraţilor propun din vreme cei cu hrană la-nceput

numărul

căci stomacul ne dă semne că românu-aşa-i făcut.

3

/ septembrie 2009

Vremea vine vremea trece iată-ne muşcând din dealuri şase-n faţă,-n urmă zece ne suim numai în valuri iar potecile-nfăşoară dealurile verzi în şaluri.

Ancorăm pe la izvoare

Copalnic Mănăştur

49 şi ne ungem cu răcoare…

- Sunt pe-aici urme de cal!

- O fi mândrul Decebal! zice domnul Tutu grabnic şi în pilde fără treabă plânge soarta celui falnic…

La Buteasa noi am mas mai bine de-un sfert de ceas. Însetaţi strigam toţi: - Apă!

O minune, cu o cană, arcuită de-o sprânceană sub umbrar de nuc adapă guri întoarse fără număr.

Domnul Tutu se-nfioară de minunea ce o vede şi în poză se repede s-o cuprindă după umăr. Şi pornim din nou mereu drumu-acuma-i tot mai greu vom avea de coborât de ne-ajunge de urât.

Când deodată prosternat domnul Tutu-a-ncremenit!!!

Dedesubt el a zărit pe sub dealul măcinat apa clocotind în unde…

- Şi cu palmele rotunde a băut de-aici un val poate mândrul Decebal.

Reporterul studenţesc îl cuprinde strâns în humă ca un ghemotoc de gumă răsucit în jos – grotesc!

Coborâm! Pietriş şi vreascuri, parcă-alunecăm pe teascuri. Şi târziu, ajunşi la mal, am strigat cu toţi în boltă: -Vivat rege Decebal! Împrejur s-a strâns recoltă de găteje – focul arde, noi ne-ntindem pe o stâncă.

Spune, barde tot ce-a fost şi (n-a mai fost) cântă totul pe de rost, cântă masa cea de ziuă cu mujdei, cu sos, cu ceapă cu ardei şi muşchi de pui…

Ceata noastră se adapă până toţi rămân sătui.

Doctorul cel de măsele a scos prea sfinţita ploscă cu lichid plin de mărgele…

Beau pe rând stomatologul, Liviu, Doina, Mihăilescu bea şi Lucian o dată, încă-o dată… Şi deodată simt cum ochii îi lucesc

Copalnic Mănăştur

I-a alunecat, săracul, în cea ploscă întreg capul.

Vesele pe buză saltă lărmuitele cuvinte… Ţuica asta-i o unealtă pentru-aducerile-aminte.

Groşi în pântec şi sătui ca noi astăzi nimeni nu-i.

Hohoti-vor dealurile şi s-or rupe malurile de cântările lumeşti de zicalele „glumeşti”.

Zăticnite de mâncare şi legate de pământ doamnele se-ntind la soare… noi, pe aripe de vânt, înălţăm cântări nebune…

Se încearcă-apoi în glasuri doctorii şi toţi feciorii.

Cântul lor e roata morii Răsucindu-se-ntr-o dungă.

Doctorul măselelor şi-a scăpat în râu chiloţii şi jucând ca sanculoţii găliganul, uns cu smoală parcă-i dracul de la moară.

numărul

3

/ septembrie 2009

50 zice doamna Mihăilescu…

Bate-n mâini tot balamucul, undele se clatină cu sclipiri de platină.

Doctorul în pielea goală ca la Hanul lui Mânjoală cântă încreţindu-şi faţa că i-e dragă tare viaţa! Şi sloboade din stomac vorbe că rămâi buimac…

Se dărâmă parcă cerul peste noi cu tot himerul locului în care stăm.

Mihăilescu s-a crucit când l-a fost văzut pe Ghiţă în pielcuţa golişoară, om ce mâine se însoară… Şi îl bate-ncet pe umăr împroptind capu-ntr-o parte: „Geaba şcoală fără număr, geaba sfaturi, geaba carte…”

Convertit la jocul nostru a „zâmbit a râde”-n barbă căutând un colţ de iarbă…

Doamnele, pe pat de piatră, se privesc cu amirare…

- Oare cine-o fi, măi fată, acela ce sclipeşte-n soare!? Şi să vadă cu ocheane ostenitu-s-au spre ceată.

- Daţi la mine, măi, odată, că-s bătrână şi-i cunosc pe de rost! –

numărul

3

/ septembrie 2009

Ne-am suit şi-nspre cetate…

Domnul Tutu înţeles cu Căpitanul Mihăilescu au luat din altă parte cercetarea de trofee.

N-au găsit nici o scânteie din cetatea lui „Racolţa”…

Scoborâtu-ne-am pe urmă, bălăcitu-ne-am din nou toţi cu mintea lunecată în oiaga cu mărgele iarăşi lesne deşertată pentru gurile flămânde.

Nu ne săturăm de scaldă, apa-i bună, apa-i caldă şi ca-n sânul lui Avraam domnul Tutu strigă tare: „Mai bine nu pot să am!” Şi târziu pe înserat după cină ne-am urcat peste dealuri, către casă drept la preacinstita masă unde astăzi eu am scris pogorât ca dintr-un vis cronica aceasta lungă pentr-un an să ne ajungă!!!

Adrian Dohotaru 30 iulie – 1 august 1959 Copalnic Mănăştur

Copalnic Mănăştur

51 prof. ioan pop, inst. marilena pop

O sărbătoare a vecinătăţii JOCUL ÎNTRE HOTARE ona Preluca este o zonă bogată în tradiţii populare, în obiceiuri, cu un folclor variat şi autentic, cu un potenţial de resuscitare, valorificare şi conservare a aspectelor arhaice ale habitatului rural. Aflată la confluenţa a trei zone folclorice distincte: Ţara Lăpuşului, zona Codrului şi zona denumită „Fisculaş”, zona Prelucilor se remarcă prin port, obiceiuri şi jocuri populare unice, deosebite de cele ale „Ţării Chioarului”, din care geografic face parte. Datorită izolării geografice faţă de regiunile vecine, aici s-au păstrat timp îndelungat şi nealterate costumul popular, ”jocul” şi obiceiurile populare – cel mai reprezentativ şi unic fiind obiceiul „Fărtăţiei”.

Z

Dansul prelucănesc a reprezentat dintotdeauna modul de exprimare al bucuriei de a trăi, al apartenenţei la zona Prelucilor, fiind prezent în toate evenimentele importante ale vieţii oamenilor din zonă. Pentru a putea păstra acest «tezaur cultural prelucănesc», pentru a putea promova dansul, portul popular autentic si implicit regiunea Platoului Prelucilor, Asociaţia Montană „MASIVUL PRELUCA” cu sprijinul Consiliului Judeţean şi Consiliului Local Copalnic Mănăştur, a organizat serbarea câmpenească „Joc între hotare”, aflată acum la a doua ediţie. e scena amenajată într-un amfiteatru natural, profesoara şi solista de muzică populară Ramona Darha, prezentatoarea spectacolului folcloric, a vorbit spectatorilor despre formaţiile artistice care au evoluat pe scenă. Ansamblul „Dănţăuşii” din Groşi Baia Mare îndrumaţi de maestrul taragotist Dumitru Dobrican i-au încântat pe spectatori cu câteva melodii cunoscute şi frumoasele roate de pe Chioar. Ansamblul „Tulnicul” din Baia Mare împreună cu coregraful Grigore Simionca au fost răsplătiţi cu aplauze de către spectatori pentru evoluţia lor de excepţie. Cu bucurie şi entuziasm au fost primiţi şi tinerii din Ansamblul „Dumbrăviceana” instruiţi de Ionuc Cetăţean, director de cămin în comuna Dumbrăviţa.

P

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

52 evoluţie de excepţie a avut Ansamblul „Izvorul Lăpuşului” al Clubului Elevilor din Târgu Lăpuş şi Ansamblul „Lăpuşul” al Casei de Cultură, îndrumate de Anton Petruţ. Grupul vocal „Mioriţa” a deschis evoluţia scenică, după care au urmat solişti vocali şi instrumentişti şi dansatorii instruiţi de coregraful Ioan Ghindaş.

Ansamblul „Măgura” din Cerneşti, îndrumat de directorul de Cămin cultural din comună care este şi instructorul ansamblului, Radu Roman, a prezentat „Joc de Lăpuş ” şi „Joc de Codru” şi grupul de soliste vocale din comună.

O

ncheierea a aparţinut Ansamblului „Prelucana”din Preluca Veche, instruit de prof. Ioan Pop, care a adus pe scenă renumitele „Roate de Preluca” şi soliştii Nicu Pop şi Gabriel Popclarinet. Evoluţia lor la scenă deschisă a fost îndelung aplaudată de mulţimea adunată. Impresionaţi de evoluţia scenică a artiştilor au fost şi oaspeţii părintelui protopop Gheorghe Mihnea, o călugăriţă catolică de la Mănăstirea Sfânta Cruce din Linz şi însoţitorii săi. După încheierea spectacolului, deşi ploaia a încercat să împrăştie mulţimea, taraful format din: ceteră - Vasile Cheşei, contră - Claudiu Trif, gordonă – prof. Adrian Iercoşan, a făcut ca jocul popular să fie regele scenei până târziu în noapte.

Î

numărul

3

/ septembrie 2009

Copalnic Mănăştur

53 grigore mihuş

Studiul elementelor antropomorfe ale Troiţei de la Berbeşti (fragment) n acest spaţiu al culturii lemnului întâlnim diferite edificii specifice zonei maramureşene. Aproape de Sighet, în conflueţa văilor Mara şi Cosău, se află Berbeştiul, sat de veche tradiţie, atestat documentar în anul 1387. La ultima casă a satului întâlnim Troiţa de la Berbeşti, care impresionează prin monumentalitate şi prin originalitatea concepţiei. Ceea ce atrage atenţia în mod deosebit, diferenţiind-o de răstignirile ce le întâlnim frecvent la margine de sat sau la răspântie de drumuri, este structura compoziţională abordată în formă tridimensională. Pe lângă obişnuita reprezentare a crucificării lui Iisus, meşterul a adăugat în structura compoziţională elemente antropomorfe identificate ca fiind Iosif din Arimateea, Maria, Ioan Evanghelistul şi Maria Magdalena. La baza crucii se găseşte o icoană a Mariei cu Pruncul, iar sub braţul orizontal al crucii sunt dispuse reprezentările antropomorfizate ale lunii şi soarelui.

Î

Executate în relief, personajele şi celelalte elemente figurative ale troiţei au fost realizate prin tratare plastică cu valenţe portretistice cu o notă personală, în funcţie de importanţa lor ierarhică.

Elementul central al troiţei constă în reprezentarea crucificării lui Iisus în maniera goticului târziu.

Având înălţimea de 1,60 m şi anvergura braţelor de 1,62 m lucrarea se caracterizează prin respectarea proporţiilor, unele exagerări anatomice s-au folosit în scopul intensificării tragismului. Toracele puternic aproape plat cu o statură reliefată realizată prin incizii adânci, abdomenul cu o musculatură dură creează împreună cu picioarele imaginea unui corp inert şi tragic. Distonant cu trupul sunt mâinile alungite bine tratate anatomic, dar par să nu participe la atmosfera de tragism al corpului, braţele par pline de eleganţă în contrast cu ansamblul personajului.

Faţa lui Iisus, fruntea înaltă şi bombată, nasul lung şi drept şi barba puternic pusă în relief, gura şi buzele strânse, gâtul musculos imprimă fizionomiei mai multă dârzenie decât durere. Personajul aflat în stânga crucii identificat ca fiind Josif din Arimateia are o tratare plastică ce conferă mai multă forţă expresivă şi trăire interioară. Această lucrare este executată în volume mari ce se desfăşoară în construcţia personajului. Iosif poartă o tunică lungă fără guler încinsă în jurul taliei cu un brâu realizat în două incizii paralele, deasupra tunicii are o

Copalnic Mănăştur

manta pe jumătate umerilor, în faţă mantaua este prinsă cu două şnururi supradimensionate. Aceste două şnururi tratate din punct de vedere plastic se aseamănă cu motivul funiei frecvent întâlnit în motivistica maramureşeană.

Figura lui Iosif, realizată cu o înaltă ţinută artistică, părul bogat cade pe o frunte înaltă, bombată şi prevăzută cu şuviţe de par de o mare plasticitate, ceea ce încadrează cu barba realizată în aceeaşi

numărul

3

/ septembrie 2009

54 manieră o faţă expresivă. Nasul drept, ochii plecaţi, gura cu buza inferioară conturează un personaj meditativ. Din acelaşi registru, din stânga, o regăsim pe Maria Maica Domnului cu o atitudine ce exprimă sentimentele de durere lăuntrică. Ducerea mâinii la cap sugerează conform iconografiei tradiţionale interna dramă a mamei îndurerate, pe lângă sugerarea durerii prin gestică, realizarea artistică participă afectiv la accentuarea dramei. Fruntea înaltă şi plată, cu ochii adânciţi, nasul drept, gura cu buzele subţiri şi ovalul alungit al feţei, dau naştere fizionomiei unui personaj îndurerat, dar cu o notă de resemnare. estimentaţia Mariei, cu o tunică ce cade pe picioare, cu un guler rotund, iar talia este marcată de un brâu. Partea inferioară, poziţia de contrapost este sugerată prin volumul tunicii. În cel de al doilea registru din dreapta ce grupează cele două personaje Ioan şi Maria Magdalena. Aproape simetric cu Maria lângă cruce atât ca poziţie ierarhică sau înălţime şi gestică este identificat Apostolul Ioan. El are o faţă tânără copilărească meditativă, fizionomic se aseamănă cu Maria, nasul lung, gură subţire, părul pieptănat pe spate descoperă o frunte uşor bombată, gestul mâini drepte marchează durerea, iar mâna stângă susţine Evanghelia care creează o alternanţă plastică cu reprezentarea Mariei. Pe lângă asemănările

V

numărul

3

/ septembrie 2009

gestuale, Ioan poartă o îmbrăcăminte compusă dintr-o tunică, o manta şi un guler înalt pe gât. ersonajul din dreapta este identificat iconografic ca fiind Maria Magdalena.

Acest personaj se distinge prin gulerul înalt şi poziţia în contra post şi expresivitatea capului. Părul lung căzut pe spate la nivelul umerilor dezvăluie o frunte bombată înaltă, ochii alungiţi dau feţei o expresie de durere. Nasul scurt, gura cu buzele strânse, bărbia şi maxilarul puternic reliefate scot în evidenţă un portret cu un pronunţat caracter emoţional. La baza crucii este aşezată icoana Mariei cu Pruncul, lucrare ce corespunde iconografic cu reprezentări de acest gen în acest spaţiu de tradiţie bizantină. Din punct de vedere plastic, schema compoziţională e realizată tipic în manieră bizantină, dar volumele icoanei sunt mai plate, drapajul a fost redus la un motiv decorativ în zig-zag motiv întâlnit şi la celelalte personaje ale compoziţiei.

Schema compoziţională a troiţei mai cuprinde, dispuse simetric la baza taliei lui Iisus, soarele şi luna antropomorfizate cu valenţe portretistice, simbol al vieţii şi al morţii. Cele două elemente simbolice vin să completeze compoziţia şi participă cu celelalte personaje la dramă. Soarele realizat portretistic are trăsăturile şi expresia feţei lui Iisus.

P

Copalnic Mănăştur

55

poezie, proza, eseu, teatru, interviu

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

56

Cristian BORŞ Dawn Dance iron, 27x20x75 (detaliu)

numărul

3

/ septembrie 2009

Copalnic Mănăştur

57 ioan es. pop

cine pe cine aşteaptă? din cuib când eram mic, visam să fiu şi mai mic. mai mic decât masa, mai mic decât scaunul, mai mic decât cizmele mari ale tatălui. cât un cartof, atâta mă visam. pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pământ şi gata, până toamna nu-i mai necăjeau. mă visam în cuib, printre ei, dormind cu dulceaţă-n întuneric, întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara iar apoi căzând din nou în somn. şi toamna să mă trezesc tot nedormit şi tot nespălat ca fraţii mei şi când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi, căci vin acasă de bunăvoie, dacă-n primăvară mă puneţi la loc, şi primăvara să fiu primul pe care îl aruncă înapoi în cuib şi tot aşa, să rămân să dorm mereu, din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib, ani mulţi, neîntors şi uitat.

cine pe cine aşteaptă? când am auzit că va trece pe şoseaua noastră, ne-am bulucit din bună-dimineaţa de-a lungul ei, pentru că nu se-ntâmplă prea des ca unul precum el să treacă pe o şosea ca asta de la noi. ne-am pregătit de săptămâni întregi pentru această unică-ntâlnire, zile şi seri şi nopţi şi zile iar. cum să nu treacă dac-a zis că trece? doar nu l-am aşteptat atâta-n van. în prima zi l-am aşteptat să treacă plini de o voioşie fericită. dar ea s-a scurs şi el n-a apărut, aşa că seara nu ne-am dus acasă, la şapte kilometri depărtare, fiindcă a doua zi putea să treacă şi noi să n-apucăm să fim de faţă. am stat deci peste noapte lângă drum, convinşi că doar o pură întâmplare l-a-mpiedicat să treacă-n prima zi.

Copalnic Mănăştur

Ioan Es. Pop la Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS 2009

n-am fost mai norocoşi nici într-a doua şi nici în cele care i-au urmat, dar ne-am încrâncenat să nu plecăm. în schimb, am poruncit să ni se-aducă de-acasă tot ce se putea aduce. am strămutat lângă şosea cu-ncetul vite şi porci şi vinuri şi copii, cu gândul că nu poate să-ntârzie la nesfârşit şi că în dimineaţa care urma desigur va sosi. numai că într-o seară când şi vite, şi vinuri, ba şi pâini s-au isprăvit, am hotărât să dăm din nou pe-acasă, cu gând să ne întoarcem cu provizii în toiul dimineţii următoare. şi ne-am întors, ba chiar foarte devreme, dar când ne-am arătat lângă şosea, cei treji ne-au spus că el deja trecuse şi că trecuse-atât de dimineaţă, încât nici nu-l putuseră vedea. de asta, când am revenit acasă, nu era casă unde ne-am întors şi ne-am mutat cu toţii la şosea, pe unde măcar trec din când în când greoaie camioane prăfuite. le salutăm redeşteptând speranţa că-ntr-unul dintre ele, într-o zi, va trece el, cum a trecut pe vremuri şi în sfârşit îl vom putea zări.

numărul

3

/ septembrie 2009

58

Cristian BORŞ - Sânzienele, (detaliu)

locul unde a încremenit marea În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulţi nici măcar Someşul Rece.

Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părţile noastre până atunci.

Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.

Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşează capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi.

A doua zi dimineaţa, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci odată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile.

Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat!

Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul

numărul

3

/ septembrie 2009

de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puţin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai.

americanii Pe când aveam nouă-zece ani, în satul cu nume de paradis scufundat Vărai, eu şi cu Teo Văscan ne băteam în bunici.

Amândoi bunicii noştri fuseseră în America în anii când toţi bunicii adevăraţi plecau în America, amândoi se întorseseră şi îşi făcuseră o situaţie în sat. Al meu fusese chiar de două ori în America, însă al lui îl bătea pe al meu pentru că încă trăia şi, mai ales, pentru că avea ceva fabulos, ceva ce al meu nu avusese niciodată: o lupă.

Bătrânul Văscan – al lui –, care adusese din America acel ceva pe care bătrânul meu nu-l adusese, se uita toată ziua prin lupa cu pricina şi repara ceasuri şi era un fapt uluitor pe la anul 1968 ca un om din Vărai să aibă nu căruţă şi vite cu care să-şi chinuie nepoţii la cărat lemne şi porumb şi paie şi fân şi toate cele, ci o lupă, deasupra căreia stătea aplecat mai tot timpul, reparând ceasuri.

A devenit o obsesie pentru mine nemişcarea bătrânului Văscan şi răbdarea cu care repara ceasuri. Poate şi graţie lui, am devenit o făptură contemplativă.

Sunt o groază de ani de când şi americanul lui

Copalnic Mănăştur

59 Teo, şi americanul meu au devenit amintire. Eu însă n-am încetat nici astăzi să mă holbez prin lupa bătrânului Văscan, doar-doar am să văd ce vedea el.

glossă când te fereşti, fereşte-te de tine. nu bea băutura care-ţi face bine. nu mânca nimic din ce îţi place. iubeşte numai ce dispreţuieşti. când e vară îmbracă paltonul. nu visa. du-te la bal ca la spital. stinge ţigarea. n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate capul să-nţeleagă fundul. deprinde-te cu nefiinţa, se naşte o dată cu tine, e tot a ta. nu dormi. nu te trezi. când nu dormi, stinge-n tine setea de-a fi om. stinge ţigara când pleci. deplânge doar uşorul, nu şi greul. stinge ţigara. adu-ţi aminte că ai dispărut deja ieri. stinge ţigara mai iute. iartă răul celui care-ţi face bine. pune-ţi-l paznic pe cel ce te fură. râde când îţi sare sângele pe gură. umple cu absenţă locul în care eşti aşteptat. papă lapte. stinge ţigara. fă-te singur şi străin pentru cel care-ţi cere tovărăşia. dezi-te şi de adevăr, şi de minciună. ca să nu fii ucis, arată-te gata să mori. stinge ţigara. disperă speranţa. spune-i lui văru-tu cămi datorează cinci sute. nu uita că toate s-au făcut în lipsa ta. deci spune-i să-mi aducă banii cel târziu poimâine. deci poţi oricând dispărea. teme-te de noroc. descoperă-te când eşti gol. acoperă-te când eşti plin. stinge ţigara. nu te simţi întreg câtă vreme te afli în trup. când dis-

pari, dă erată. bea mult. sau nu bea mult. fumează. sau stinge ţigara. obişnuieşte-te cu neadevărul adevărat. dacă-ţi vine să urli, ţine-ţi ţipătul sub glotă până se face dulce ca mierea. leapădă-te de tot ce îţi pare că ştii. învaţă să nu ştii. luptă pentru contra ta. fă-te că eşti mereu altcineva şi într-o zi vei chiar fi. stinge ţigarea. ca să nu birui vreodată, aliază-te cu cei slabi. la amiază spune-ţi că s-a-ntunecat deja. pe cei ceţi sunt datori plăteşte-i să-ţi amâne plata. îndulceşte ceaiul cu fiere. trage perdelele. stinge ţigara. acum, că am rămas doar între noi, să recunoaştem că de fapt nu suntem doi. eu sunt nimeni, tu eşti nimeni, suntem de o singură fiinţă. hai, iute, să ne rugăm cu credinţă. deci îngenunchează, aprinde-ţi ţigara, dă drumul la radio şi începe rugăciunea: „este frig, nimeni veghează deasupră-ne, aici încetează emisiunea.“

chiar dacă cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni. cei care cred sunt mai liberi, chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni. cei care cred sunt mai împliniţi, chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni.

Cristian BORŞ Split Second III, iron (35x25x25)

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

60 nicolae scheianu

în toate vorbirile Vom pune un bec roz la intrare

Lumina prevestitoare

Vom pune un bec roz la intrare un paratrăsnet lângă trufaşii tăi sâni mai semeţi decât geamia din port scânteind şi vuind ca nişte clopote în scundele academii de iad şi tandreţe unde vechii greci oh nu, să lăsăm vechii greci – dar zeiţele lor, oh, da, zeiţele lor parcă mai poartă încă rochiile tale din prima tinereţe desigur, desigur – e atâta tristeţe în ţinutul nostru pietros când prin ferestrele lăptoase ale dimineţii vedem cum veacul se pierde în urmă ca aburul şi cuvintele din vis se-ntind peste pietre ca oamenii când se roagă şi nimeni nu-i mai aude.

Ei nu ştiau nici măcar unde duce drumul pe care galopau de zile în şir ei nu ştiau cine a dat porunca de plecare de peste tot se auzea vuietul de ape trosnete de copaci prăvălindu-se nu ştiau pe care mal al Potopului se rătăciseră cui vor trebui să ceară-ndurare până unde vor tot orbecăi prin bezna care curgea pe pământ „să ne facem adăpost între pânzele apelor precum copiii în burta femeilor” a zis unul şi gândul a zis „să ne facem adăpost în burţile apei” „să-l rugăm pe Domnul nostru să astupe cu ceva gura întunericului în care tot intrăm fără oprire şi fără întoarcere” să turnăm în măruntaiele-ntunericului sânge de mânz nenăscut poate ne va trimite lumina prevestitoare şi se vor despica norii şi vom reuşi să trecem pe cai puntea şi ne vom ridica seminţia pe maluri pe dealuri pe valuri.

În toate vorbirile Erau rafturi de cărţi zdrenţăroasa de stradă pe care umblam citatele celebre muzica proastă, decrepitudinea norii foşneau pe cer în toate vorbirile ni le mal ni le bien sunt cuvinte sunt animale locuri unde ne încovrigăm într-un colţ şi aşteptăm resemnaţi copilăria o alee cu cireşii în floare.

Frumoasa de atunci Visam lângă râu, se contempla în valuri eşti frumoasă ca o revoluţie îi spuneam sufocat de emoţie cred că pe lângă sânii tăi trece ecuatorul cercul de foc al pacificului avea nişte ochi mari ca şeherezada în a cinci suta noapte era decorul privirilor noastre tabloul pe care am fi voit să-l pictăm ca maeştrii o beţie a simţurilor, reverie în lanuri de maci. ne-am revăzut târziu, într-o gară m-a privit cu o uşoară mirare şi a spus parcă prin sufletul tău au trecut şapte popoare barbare şi migratoare...

numărul

3

/ septembrie 2009

*** Nici nu s-a ascuns bine luna după surâs că înfăţişarea noastră lumească s-a dus pe dată, ca praful din palma copilului ca umbra în rotirile soarelui între culmi liniştite între dealuri şi văi ni s-a arătat nouă viaţa de-apoi ierburi văratice trunchiuri neînfrunzite de baierele cerului vremurile atârnă gata sortite pentru nesmeriţi şi pentru smerite se va vedea, desigur, că nu e cărare-napoi ci doar înainte, o cărăruie care se pierde ca vântul în ierburi, ca apa prin pietre

Copalnic Mănăştur

61

Ion Mureşan şi Nicolae Scheianu la Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS 2009

*** Cam de pe vremea primelor invazii cam de pe vremea când pielea a început s-adulmece ţărâna cam de pe vremea când am pierdut şirul norilor şi în chilie a început să vină ispita cam de pe atunci nu mi-a mai venit inspiraţia „să vezi tu ce monstrişor o să iasă, şi gândul zise „să vezi tu ce monstrişor o să iasă” ce gol de-spăimântat îngerii ce picuri de streaşină veche, ce minune intrând pe ferestre – ca fumul

ea mă privi cu nişte torţe cât capul de tortură şi mă ţinti cu vederea până când în mine căzură şapte destoinice veacuri de trecut şi de rugă ea mă privi până când fructul împietri în copacul pe care eu l-am sădit aşteptând să rodească în el toate vieţile pe care le-am trăit tot sperând

Copalnic Mănăştur

frumuseţea să vină şi să facă de miere lumina şi să devină adevărată rostirea iar lucrurile toate să-şi recapete adevăratul lor nume Poate ne vor creşte din nou tălpi de copil şi vom pluti peste roua celor dintâi dimineţi când se ridica floarea pe salcie şi sfinţii umblau prin grădina cu meri a bisericii poate ne vom întoarce-n armuri până când porţile se vor rupe-n bucăţi şi vor intra cu vuiete lungi truditorii pustiului şi gândul zise: “poate vor intra înţelepţii pustiului”

Un cuvânt mi-ar ajunge un sunet întreg m-ar cuprinde cu totul dar el mă cheamă şi-mi dă porunci şi cazne şi îmi deschide tocmai zăvorul cel mare de la poarta prin care intri bătrân şi singur şi-n urmă paşii nu se mai aud şi totul se sfârşeşte-n poveste.

numărul

3

/ septembrie 2009

62

Lângă greierul şchiop

pe frânghii, în odăile tale să dau drumul unui cântec bun să deschidă ferestre şi lacăte tot n-ai fi în stare să-mi alini spaima şi groaza cu care pândesc din umbra ta

Precum în povestea în care lângă goliciunea Juliettei cade un înger bolnav şi se-mpodmoleşte de-ndată în coteţul de păsări de pe cumpănă – lumina se rupe-n fâşii de carne moleşită şi pâlpâie ca-ntr-o candelă în care şi tu ai ars cu încetul

în iarba cărării agonizează greieri schilodiţi de furtună la răscruce, lângă curţile unde orice vietate rănită se-nveleşte-n cimbrişor şi tămâie am venit, doamne, cu nesmerita viaţă a mea -

a fost vară doar până când s-a stins ultima floare de soc, şi-n noi s-au prelins ultimii zori ai inocenţei

toată plină de flamuri ciuruite fluturând pe ruine la îndurare.

chiar de-aş putea să cobor noaptea

claudia tomescu

poeme Eveniment Cândva poate te-am iubit sălbatic eveniment primitiv de-atâta silă Siberia a înflorit şi steaua ce răsare are ochi de fată mare mi-e milă de tine nisip călător că n-ai drum şi nu ştii să-l iubeşti pe om cândva poate te voi iubi dacă te-am iubit

Dispariţie Aş putea să-nvăţ deşertul să fie inel pe un deget de fecioara dar dispariţia ta mă-nfioară căci a muri e o piatră cu mai multe acorduri de chitară

Ecou Rugăciune Poezia mea – iarăşi faci exodul să fie herghelie ucisă pe lacrima de lună?

Lasă-ţi valul despletit să-mi mai nască păsări să te pot trăi.....

numărul

3

/ septembrie 2009

Trup turnat în piatră de cântec - este ecoul care rămâne din dragostea unei femei la ţărm de mare un cal îşi caută izvorul

Copalnic Mănăştur

63 ştefan radof

“visând colorat mai departe...”

BALADA HOŢILOR DE CAI ştefan radof Pe drumul vechi către Chitai, În nord de tot, În foarte nord, Veneau, ferind să facă hai, Către mai jos de Ismail, Spre târgul de la Novgorod, Hoţii de cai, Fugari din Kustendil.

Treceau pe Dunăre înot, Treceau pe unde Se făcea un cot, Treceau furiş, cu cai cu tot, Rumânii din Rodophi…

Ştefan Radof la Tabăra Naţională de ARTE Preluca 2008

*** Ce fel de somn E viaţa noastră, Doamne De ne trezim mereu Îmbătrânind... Şi ne-nmulţim Cadavre călătoare.

*** Mai disperat Ca şi-acum Nu vreau să mai ajung Şi-n altă lume, Doamne, După aceasta răposată M-aş străvezi mult mai albastru Aş prefera chiar mov Decât culoarea aceasta pământie De radov

*** Eu nu-ţi mai sunt amantul Venit din lună, Doamnă, M-au deportat Din anotimpu-acela Acum mă-nalţ cobor în iarnă.

Copalnic Mănăştur

Cândva, un Belâi Ţar, Un Belizar, de nemu’ lui Era Volgar, I-a prins pe hoţi, I-a pus în cuşti Şi pe la ochi Le-a dat cu ciuşti…

Ptiu!…să le fie de deochi, I-a botezat pe toţi Volochi.

Din neamu’ lor de hoţi căiţi S-au cuminţit un neam de sfinţi.

Ca-n pomu’ lui Ieseu, Din ramu’ lor şi eu m-am frânt Mai mult Rumân şi-n rest, Ce sunt...

Le-au dat pământ, după ucaz, Să-l are şi să crească praz; Un coif pe cap, la şold o spadă, Iar alţii-au fost dedaţi la carte, Să apere Cetatea Albă Din veac’ acela până-n moarte.

numărul

3

/ septembrie 2009

64

Şi de la Nistru pan’ la Don Volochii mei făceau planton Şi puşi pe muncă şi pe trai Au adunat bani mulţi în ladă...

La sărbători şi mai dihai, Iertaţi de griji şi de necaz, Îşi aminteau că-s hoţi de cai: Uitând, de roşii pe araci Şi brazdele cu praz, Flăcăii ca scăpaţi de jug O luau la goană peste Bug, Trecând înot, Furând femei, cu cai cu tot, De la Cazaci.

Din ei mă trag, vă spun jurat, La ceafă şi la cap pătrat; Nu sunt nici scund, Dar nici înalt, Doar îndesat…

Deşi vă par supus şi blând Să nu mă credeţi, Mai curând sunt mut Şi tainic şi la pândă, Dar nicidecum plăpând.

Ferească-l Dumnezeu Pe cel care-o-ncerca Să mă aprindă. Şi câteodată când m-apucă Mă-nec în sticlele de Vodcă.

Atuncea cânt şi joc, şi fac alai, Că-n sânge-am herghelii de cai.

Dar nu mă luaţi în seamă, Rog frumos, Nu-s chiar aşa de Fioros, Pot fi chiar şi-nţelept.

Atâta mai regret, Din tot ce-aveau Străbunii mei în har, Nu mi-au lăsat un obicei: În loc de cai, să fur femei.

numărul

3

/ septembrie 2009

*** Cititul şi scrisul, Dar de gânditul?

Ce tânăr erai Niculae...

O, ce tineri eram şi ningea, Ningea...

Precum într-un poem de Grigurcu.

*** Voi aici veţi rămâne Visând colorat mai departe, Eu într-acolo, După hublouri De nori argintii... Înălţat, prăbuşindu-mă Decolorat de strălucirea Ochiului Tatălui meu, Amin…

*** Ştiu bine cum că Trupul meu suferitor Va trebui să deprindă dezvăţul: Cu de din ochi nevăzutul, Nici întristarea, nici plânsul, Nu-mi vor ocoli juvăţul...

Cu de din gură tăcerea Încremenindu-mi surâsul...

Capul învăţat să deshale Visătoare alcooluri, Sfărmicios va umple Cupe de crini, Prăbuşindu-se-n goluri Ştiu bine cum că trupul meu Nu se va mai recunoaşte...

Doar maţele-mi uscate vor vibra, Precum ale celebrei broaşte, Lovite-n goană de călcâiul Unui mai tânăr, alt Orfeu, Acum când mi se micşorează umbra.

Copalnic Mănăştur

65 victor tecar

telegramă a văduve era o linişte apăsătoare. Baba cu coasa se întoarse de la veceul de după şură şi lăsând cărarea dreaptă se abătu şontâc-şontâc pe la straturi, cum le ziceau femeile grădinilor de legume însămânţate din toamnă. Dând cu ochii de ea, puiul de vulpe, pe care nora cea tânără îl puse acolo de paznic se ascunsese în bârlogul săpat de curând. Bătrânei nu-i scăpă din vedere că roşcatul era cam durduliu şi îşi îngână părerea: „I-o dat de mâncare mucosul. Cum mă vede ieşită din casă, apucă ce poate şi-l înfundă”. Vulpoiul scurmase şi în partea de jos a vizuinii. A doua galerie era direcţionată tot spre bârlogul lui şi bătrâna îşi dădu din nou cu părerea: „ce rost o fi având să-şi sape culcuşul cu două ieşiri, nu ştie că-i legat?…”

L

Sătenii nu agreau vulpile însă, cu toate presimţirile şi temerile lor, la casele unde erau copii se nimeri şi un astfel de animal. După puhoiul şoarecilor şi al şerpilor, primăvara trecută au apărut aricii şi vulpile. Dacă ţepoşii pătrunseră în gospodăriile oamenilor aproape pe nesimţite şi ieşeau la vedere doar seara furişându-se prin bătăturile caselor, vulpoii aveau parcă o strategie aparte. În timp ce adulţii făceau prăpăd printre orătănii, odraslele lor acceptau cu uşurinţă suspectă legătoarea. Se purtau asemenea câinilor, lătrau şi băteau din fălci ca nişte meliţe, dar nu se ţipau pe oameni numai pe animale. Cel mai supărător era lătratul din zori, când începeau să scăoaie din te miri ce şi, dinspre măgură ecourile lor se întorceau însoţite de urlete fioroase, ca nişte somaţii de punere în libertate.

Baba cu coasa – aşa-i ziceau vecinii de când Ionuţ, copilul de şapte ani singurul bărbat la casa lor, îi nădise al treilea picior dintr-o toporâşte de coasă – inspectă curtea cum avea obiceiul, apoi se spălă pe mâini la robinetul de afară şi se aşeză pe scaunul de lăut haine, şchiop de un picior şi rezimat de pomniţarul din mijlocul odorului.

Ciuguli o gâză şi i-o plasă unei puicuţe sub cioc, de parcă găina era oarbă. Căţelul, altul acum, leneş şi prostănac, gozurea prin iarbă căutând miezii de pâine ce-i scăpaseră printre dinţi.

Nimeni nu o lua în seamă. Nici gândul la cel dus prea demult şi prea departe nu o mai întrista.

Fiinţa ei se scufunda an de an în acel trup mătăhălos pe care abia şi-l mai putea urni din loc, în loc. „Unde o fi copilul acela?”, se întrebă ca să aibă şi ea un interes. „S-o fi dus la pupăza aceea ca să-şi facă <teleme>”, zise ea fără răutate.

Căţelul mârâi neliniştit. În nări îi veni un miros cunoscut. Baba îşi aruncă nepăsătoare ochii la poartă. Căţelul lătră molcom.

- Îi cineva acasă?…

- Aşteaptă, ce atâta grabă?…Ionuţ!…Unde o fi copilul acela?…S-o fi dus la sclifosita aceea săşi facă…, dădu cu ochii de ceva şi gândul i se opri. Poştaşul ridicase depeşa deasupra porţii.

Ce-i cu hârtia aceea?

- O telegramă.

- N-o fi de tras clopotul.

- Nici vorbă, vestea-i bună!

Căţelul se aşeză pe cărare în spatele ei şi lătră rar ca să se afle şi el în treabă. Baba îşi răzimă bota de stâlpul porţii şi semnă de primire. Pe faţă i se adeveri o adâncă tristeţe.

Telegramele nu-i aduseseră niciodată vreo bucurie. Poştaşul nu-i dezvălui conţinutul, aştepta să fie întrebat.

- De la cine-i?

- Soţul dumneavoastră.

- Dumnezeu să-l ierte!

- Se întoarce.

- Unde, în groapă?

- Nici vorbă, îi bine, sănătos. Aşteaptă căruţa să-l aduceţi acasă.

- Căruţa…, ce căruţă?

Se simţi neputincioasă şi înstrăinată.

Pierduse râvna de care, cu ani în urmă era asaltată, când găinile se îngrămădeau în jurul ei, când mâciocul cel pestriţ i se bătea mieunând de picioare chiar dacă zilnic primea câte-o nuia peste cur, iar câinele cel negru, Lăbuş îi sărea cu labele pe piept, gata să o răstoarne. Până şi purcelul din coteţ, prinzând de veste îi guiţa prelung.

- La Coo…Cuvântul îi tăie respiraţia.

Bătrâna scăpă hârtia din mână şi căzu moale pe lângă stâlpul porţii. Nu…Nu-l vreau, gemu ea înainte să leşine.

Acum, nici-o mişcare. Porcul tace. Cocoşul căuta prin iarbă ceva de mâncare consoartelor.

Din casă trei femei din trei generaţii dădură fuga una după alta s-o ridice. Nora cea mare

Copalnic Mănăştur

- Aşa scrie în telegramă.

- Unde s-o trimit?

- În Chioar, la Comisariat.

numărul

3

/ septembrie 2009

66 aduse şi un pahar cu apă. Bătrâna îşi reveni, însă cum dădu cu ochii de telegramă urlă din nou ca o apucată: - Nu-mi trebuie! Nu-l vreau!…La ce-o mai venit bagabondul, să-l îngrop?!…

- Cine o venit mămucă? întrebară nurorile.

- Moşul! Socrul vostru!…Cel care m-o lăsat dezvelită în pat în noaptea nunţii şi s-o dus pe front în Galiţia!…Atunci s-o ciuntat fericirea şi tinereţea mea!…Mi-o scris că-i rănit şi m-am dus şi l-am căutat prin toate spitalele din Lemberg, dar nu i-am dat de urmă. L-am aşteptat zece ani, nu ca altele, apoi l-am îngropat…După treizeci mi-o trimis o vedere cu Lenin din Chişinău în care-mi zicea: „Mă întorc Ileană!...Mi dor de tine…”. Şi l-am mai aşteptat patruzeci şi cinci!…Închipuiţi-vă şi voi, numai să-i numeri şi-i mult!…Da el, ce ştie, bagabondul?! izbucni femeia într-un plâns amarnic.

- Vine tătuca! Se bucură nora cea mare. apucă telegrama şi începu s-o citească: „Am sosit Ileană. Mi-o fost dor de tine. M-am târât prin două războaie. Am bătut Rusia în lung şi-n lat. Tu ai fost în inima mea. Abia aştept să te văd. Trimite-mi feciorul cu căruţa după mine. Îl aştept la Comosariatul militar. Dacă n-oi fi acolo, să mă caute în cea mai apropiată cârciumă. Te sărut. Al tău soţ Ion. Dasvidania!”…

- Săracul bunicul! se înduioşă nora cea mică. L-am văzut în poză, ce bărbat frumos!…

- Vine cu nevasta, bagabondul! Căzu baba pe gânduri.

- Care nevastă? Întrebară nurorile.

- Dasvidania aceea a lui.

- Asta nu-i femeie, o lămuri poştaşul.

- Dar ce-i?

- „La revedere” pe limba rusă.

- Atunci, dasvidania! şi pe unde-o venit, se cătrăni baba.

- Care fecior? Se pomeni că întreabă nora cea mijlocie.

- Nu ştiu. Ion al meu îi prin Germania, spuse nora cea mare. Aşa se obişnuise să le spună când o luau la rost autorităţile comuniste. „În care Germanie?” întreba organul partidului. „Nu ştiu, Dumnezeu ştie!”

- Al meu îi prizonier la sârbi. Să nu-l fi împuşcat, oftă nora mijlocie.

- Al meu îi la pârnaie din vara trecută, motivă şi nora cea tânără. L-au condamnat pentru „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” cită ea din minte informaţia pe care o primise de la şeful de post. Nu cred că bunicul are ştire de el.

- Cum să aibă! se miră baba. Nici de copilul

numărul

3

/ septembrie 2009

lui n-are de unde şti, dacă l-am născut ori l-am pişat în urzici. Telegramele astea îs de aici de la noi din sat, nu vă bateţi capul. Moşul meu îi mort, l-o mâncat viermii!…Câţi prizonieri s-o întors din Siberia, din Urali, din Caucazi, la tăţi am fost şi i-am întrebat, le-am arătat şi fotografia, dejaba, nimeni nu l-o văzut…Cine sămi facă una ca asta?

- Ce ţi-a făcut mămucă? O iscodiră nurorile.

- Telegrama. După război numai coitele şi stricatele primeau asemenea înştiinţări, că le vin bărbaţii de pe front, ca să nu umble după soţii altora. Eu n-am fost din alea…

- Nu pricepi mămucă, o vinit revoluţia, au deschis graniţele! începură s-o lămurească nurorile. Se întorc şi bieţii oameni la casele şi la nevestele lor… * onuţ venise de la colega de şcoală la care ţinea el mult şi, prinzând de veste sări în sus de bucurie. Îl ştia pe stră-străbunicul lui dintr-o poză veche – câcată de muşte – în care, un tânăr voinic cu mustaţă călărea un cal alb pe un drum fără întoarcere. Cum îl văzu, maică-sa îl trimise la Pulenciu cu rugămintea să se prezinte îndată cu căruţa pregătită să plece la Chioar. Copilul porni în fugă, dar se abătu din drum pe la prietena lui să-i dea şi ei de veste.

Cum sosi la poartă îşi anunţă prezenţa aruncând o pietricică în fereastra de la drum. Din curte îi strigă o voce furioasă de femeie: - Iar îmi spargi geamurile, puţoiule? Pun eu mâna pe tine!…Fetiţa auzi cearta şi ieşi la poartă.

- Plec la Chioar. O venit bunicul din Rusia.

Ce să-ţi cumpăr?

- Să-mi cumperi o păpuşă din aia mare, îşi miji fetiţa ochii.

- Bine. Dacă n-o să-mi ajungă banii îţi fac eu una…

- Faci tu la…, se înfurie mama fetei, dar îşi negă cuvintele, socotind că băiatul nu-i zburase gândul la ce se gândise ea.

Văduvele trăiau evenimente de zile mari.

Toţi vecinii trăgeau cu urechea. Până mai ieri tot satul credea că neamul Ionilor se va stinge şi, aşa deodată apare un veteran din primul război.

Când căruţa opri la poartă, sosise a doua telegramă. Bătrâna auzise gura poştaşului din pătuţul de la bucătărie în care se odihnea, dar nu se arătă curioasă. Factorul poştal venise să-i dea lămuriri, cum vedea el situaţia, stăpâna casei io luă înainte: - Alta?! O mai trimis una! Se grăbeşte, bagabondul, crede că-l aştept cu ceatarâşul!…

Dacă eram măritată cu altul, ce făcea?…

I

Copalnic Mănăştur

67 - Aici scrie Ionul lui Ion, o preveni poştaşul.

- Mare lucru. La casa asta au fost numai Ioni şi câcaţi de câine, bărbaţii s-au dus şi câinii au rămas.

- Nici numărul casei nu corespunde.

- Poate nu-i telegrama noastră.

- Am verificat, preciză poştaşul. La numărul ăsta, proprietarii mi-au declarat că n-au avut Ioni în familie, nici bărbaţi rămaşi pe front.

- Ce scrie în telegramă? întrebă nora cea mică.

- De rău, le preveni funcţionarul poştei.

Curioasă, nora cea tânără apucă hârtia şi începu să citească: „Dragă soţie. Trimite urgent căruţă după mine. Am sosit din Germania. Sunt rănit. Aştept pe o bancă în centrul vechi al oraşului lângă statuia „Ostaşului Sovietic”…

- Aiesta-i Ion al meu! izbucni în plâns nora cea mare, dar nu-i el…

- Cum adică? Întrebară cele două nurori.

- N-o scris el telegrama. El îmi zicea nevastă nu soţie. Şi-i rănit, vai de mine! Ioane!…

- Aici de faţă, răspunse Pulenciu.

- Eşti gata de drum?

- Gata, fără femei! În Chioar îi revoluţie, beţivi şi derbedei! Nu-mi trebuie necazuri pe cap!

Vorba cărăuşului era lege, nevestele ştiau acest lucru. Se grăbiră să aştearnă un strat de fân în coşul carului, pături şi perne. Când dă să

pornească din loc, cărăuşul îşi dădu seama că no să aibă cine-i păzii caii până o să le dea el de urmă Ionilor. Copilul îl scoase din încurcătură.

- Ia-mă şi pe mine să păzesc căruţa.

Pulenciu strâmbă din nas, dar nu se împotrivi. Era mai uşor de păzit un copil ca o femeie.

Ceru telegramele să le aibă la mână şi porni la drum.

Sosiră în oraş pe la amiazăzi când chiorenii îşi terminaseră programul de lucru şi toate străzile erau pline de maşini şi pietoni. Abia au răzbit până în piaţa de alimente. Acolo au fost nevoiţi să oprească. Era forfotă mare. cetăţenii ţineau cuvântări. Unul se cocoţase pe un butoi de tablă, pe care îl întoarse în cap. doi muncitori îl sprijineau de picioare să nu cadă, altul lovea cu bocancul în recipient şi striga cu o voce puternică de bariton: „Linişte!…Linişte, vă rog!…”. Alt orator se urcase pe o tribună formată din lăzi de aprozar. Nu-l asculta nimeni. Cel mai ascultat era un bătrânel cu părul alb ca neaua, îmbrăcat ţărăneşte din cap până-n tălpi.

Cineva îi oferise o masă de tarabă şi un scaun. Ţăranul se urcase pe ea, însă nu dori să se aşeze, se sprijinea doar cu o mână de spătarul lui. Toată piaţa îl aplauda.

- Bine zice!…Bravo domnule!… Aşa! Aşa!…

Unii, pe departe îl huiduiau, dar nu-i lua nimeni în seamă. Bătrânul vorbea clar, fără ocolişuri: - Alegeţi „democraţia” oameni buni!… Ce ne

Cristian BORŞ

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

68 trebuie nouă fronturile astea?…De când le ştim, tot necazuri ne-au adus. Amintiţi-vă de: „Frontul Democrat Popular”, „Frontul Plugarilor”, „Frontul Democraţiei Socialiste” şi altele care nu-mi vin acum în minte. Toate acestea comuniştii ni le-au făcut…

- Bine zice îl aprobă mulţimea.

- Minciuni! protestă autorul cocoţat pe butoi. Alegeţi „frontul”! Noi vă promitem: Separarea puterilor în stat! Restructurarea agriculturii! Stoparea demolării satelor!…

- Voi, mă? se repezi un ţăran la orator. Cine sunteţi voi? Cine aţi fost de fapt?…Slugoi! cozi de topor! ăştia aţi fost!…Te-am mai văzut eu undeva.

- Unde? se răţoi frontistul.

- Nu erai tu oarece secretar de partid pe la Zalău?…

Oratorul nu se grăbi să-i răspundă. Coborî de pe butoi şi îşi luă tălpăşiţa.

- Cine-i moşneagul? întrebă Pulenciu arătând cu mâna spre ţăranul cocoţat pe tarabă.

Bănuia el, dar nu era sigur.

- Corolean din Bârsău! îi răspunse un gurăcască.

- Puşcăriaşul. Credeam c-o murit.

Puhoiul de lume se scurgea anevoie.

- Cum ieşim de aici? se necăji Ionuţ.

- Până încercăm nu putem şti, zise cărăuşul. Coborî pe scândură, se postă înaintea cailor şi începu a-i ruga insistent pe cetăţeni: „Oameni buni! Vă rog frumos! Faceţi loc!…Avem un caz urgent! Motivă el fluturând pe sus telegramele.

- Unde te grăbeşti cetăţene? întrebă un individ care purta pe braţ o banderolă în trei culori.

- La centrul vechi.

- Ce cauţi acolo?

- Mă aşteaptă un rănit, poftiţi actele. Şeful patrulei se uită doar la ele şi-i făcu semn să plece.

- Cu cine eşti? întrebă distrat un membru al echipajului.

- Cu „democraţia”!

- Lăsaţi-l să treacă strigă individul la lume.

- Am nimerit-o! zise Pulenciu şi-i făcu cu ochiul copilului. * evoluţionarii din Chioar se organizaseră în două tabere, una în centrul nou şi cealaltă în centrul vechi al oraşului. Cei din centrul nou se numeau „frontişti”

R

numărul

3

/ septembrie 2009

şi îşi revendicau dreptul de construire în baza Comunicatului dat de Frontul Salvării Naţionale la Televiziunea Română. Frontiştii îşi instalaseră Comandamentul în clădirea fostului Comitet Judeţean al PCR şi aveau în subordine mai multe instituţii şi unităţi economice care aderaseră la formaţiunea lor.

Tabăra din centrul vechi îşi avea Comandamentul în clădirea Comitetului Judeţean al Sindicatelor şi se organizaseră în baza Comunicatului dat de Comitetul Naţional al Democraţiei la TVR, cu trei ore înaintea Comunicatului FSN, ceea ce democraţilor le dădea o anumită prioritate. La democraţi aderaseră: Comisariatul Militar, Miliţia municipală, Fabrica de pâine, Fabrica de bere, Fabrica de mezeluri, un hotel şi alte unităţi economice. Între cele două tabere se purtau zilnic tratative pentru unificare, însă negociatorii nu puteau cădea de acord în privinţa conducătorului şi denumirii asociaţiei, dacă să fie front sau democraţie. Au fost şi mici confruntări, care nau derapat în conflicte mai serioase datorită unor revoluţionari prevăzători. Aceştia deţineau arma tactică a revoluţiei din Chioar, listele cu informatorii. Aproape toţi membrii din conducerile celor două tabere erau turnători la Securitate şi Miliţie. Revoluţionarii din centrul nou deţineau monopolul asupra informatorilor. În timp ce frontiştii scotoceau prin arhive şi dulapurile din fier, democraţii demolau simbolurile şi statuile comuniste. Când Pulenciu sosi cu căruţa pe platou, mai mulţi revoluţionari înarmaţi cu baroase, târnăcoape şi răngi, izbeau furioşi în temelia „Ostaşului Sovietic”.

Monumentul fiind construit din beton armat se lăsa greu doborât. Revoluţionarii se organizaseră pe două schimburi. Când o echipă, pornea asaltul, cealaltă intra în refacere. Băutura şi mâncarea erau din belşug. Cei dornici să-şi verse năduful asupra cotropitorului se prezentau la punctul de comandă instalat în mijlocul platoului, unde se găsea o masă, trei scaune, microfonul şi staţia de amplificare. Megafonul era instalat în vârful unui copac secular. În lipsa celor dornici să ia cuvântul, revoluţionarii recitau versuri şi intonau cântece patriotice. Unii relatau întâmplări din „epoca socialistă”, când stăteau la cozi în faţa şi prin spatele magazinelor alimentare, cum stăteau în frig, pe întuneric, în cartierele mărginaşe, cu statut de puşcăriaşi. Alţii îşi mărturiseau ticăloşiile şi laşităţile până îi năpădea plânsul. Atunci apărea un actor care îl imita perfect pe fostul dictator şi le tempera duioşiile, repetând ultimele cuvinte spuse de fostul preşedinte înainte să dispară cu elicopterul de pe clădirea „CC”: „Tovarăşi!…

Tovarăşi!… Aşezaţi-vă liniştiţi…”

Copalnic Mănăştur

69 * ăruţa opri în partea cealaltă a platoului unde era mai puţină lume.

Pulenciu îi înmână copilului biciul, dipleiele, telegrama trimisă de bunicul rănit şi-i spuse: - Dacă vezi un om aşa şi aşa, care ar putea fi bunicul tău, arată-i hârtia şi întreabă-l: de unde vine, ce şi cum?…Vezi ce-ţi răspunde. Eu dau o fugă la Comisariat să-l caut pe cel întors din Rusia.

- Îi ştiu pe amândoi din fotografie, se lăudă copilul.

- Acum n-or fi aşa tineri.

- Nu, dar tot seamănă.

Portarul Comisariatului îşi aminti că în dimineaţa aceea se prezentaseră la el doi cetăţeni veniţi din streinătate. Primul a fost cel sosit din Germania. „L-am trimis la biroul cu evidenţa repatriaţilor, n-o stat mult, cinci minute şi so întors”, îşi aminti paznicul.

- O rezolvat ceva?

- Imposibil. Lucrurile durează, trebuie căutat prin arhive, nu avem personal. De zeci de ani nu s-a repatriat nimeni.

- Avea vreo rană, era bolnav?

- Nici vorbă, sănătos ca mine.

- Celălalt? se grăbi să întrebe Pulenciu.

- Bărbosul? la fel. Parcă îi semăna celuilalt puţin. Venise însoţit de un oşan cu care se întâlnise prin oraş. El a zăbovit vreo zece minute, dar tot degeaba. Cât timp a lipsit bărbosul, oşanul mi-a povestit că au fost pe front împreună prin Galiţia în Primul Război Mondial, că i-a salvat viaţa de două ori. Apoi, într-o bătălie lângă Lemberg, bărbosul a căzut rănit şi l-au ridicat brancardierii. De atunci nu-l mai văzuse până azi.

- Îi vreo crâşmă prin apropiere? întrebă Pulenciu.

- Acolo după colţ, îi arătă portarul.

Când căruţaşul ieşi de la Comisariat pe platou se purtau discuţii aprinse. În megafon vocile pocneau ca nişte petarde. Responsabilul de la punctul de comandă al revoluţionarilor lăsase microfonul deschis.

- …Am demolat statuia cotropitorului, ce punem în loc?

- Ostaşul român.

- N-avem statuie, de unde-l luăm?

- Construim mormântul ostaşului român.

- Bună idee. Ne trebuie un mort.

- Faceţi apel la Timişoara ori Bucureşti.

- Avem şi aici unul! strigă cineva din mulţime.

C

Copalnic Mănăştur

- Unde-i?

- Acolo pe bancă sub copac!…

Deplasându-se sub arborele secular în vârful căruia era montat megafonul, revoluţionarii n-au fost surprinşi să vadă acolo un soldat mort pe pieptul căruia atârna o decoraţie, tocmai în momentul când ei aveau nevoie de el. Revoluţia le oferea totul pe tavă. Trebuia doar ca ei să-şi exprime o dorinţă ca ea să se împlinească.

La cererea şefului democraţilor, fost activist PCR, cel mai aprig revoluţionar, Comisariatul le trimise un medic să constate decesul militarului şi o trupă de soldaţi care să-i sape groapa. De undeva apăru un sicriu. Doctorul stabili cauza morţii „plagă înjunghiată în partea stângă a pieptului” şi le ceru revoluţionarilor un act de identitate, în baza căruia să-i poată întocmi actul de deces. Acel act îl pretindeau cu tărie şi doi preoţi, unul ortodox şi altul catolic, care se oferiseră voluntari să-i cânte ostaşului prohodul.

Revoluţionarii îi întoarseră necunoscutului buzunarele pe dos, dar nu găsiră în ele altceva decât nişte bilete de tren pe direcţia München – Chioar şi nişte mărunţiş – bani româneşti. deea salvatoare a avut-o şeful democraţilor care se gândi să scotocească şi în raniţa militarului, pe care necunoscutul o ţinea strânsă la piept, avându-i curelele învârtite pe lângă mâini. I-o luară anevoie şi o deschiseră. Spre surprinderea revoluţionarilor, singurul obiect găsit în ea a fost un drapel tricolor.

Această minune la care nimeni nu se aştepta, stârni un val de uimire, care spulberă îndată toate îndoielile revoluţionarilor privind identitatea militarului ucis. Impuse o recunoaştere unanimă că acel cetăţean nu putea fi altcineva decât un brav ostaş român întors din prizonierat.

Uniforma, purtată de soldaţii români în al Doilea Război Mondial, dovedea acelaşi lucru. Euforia de pe platou căpătă amploare când şefului îi veni ideea să desfăşoare drapelul şi să acopere cu el trupul eroului care stând aşa ghemuit, cu mâinile încleştate pe comoara pe care n-o mai avea, părea un epileptic mort prin asfixiere.

Desfăşurând drapelul, alte surprize se iviră din faldurile sale. În primul rând stema cu pajura regală, pe care văzând-o, toţi veteranii de război luară poziţia de drepţi. Apoi, un pumn de decoraţii căzură zgomotos pe caldarâm.

Revoluţionarii se grăbiră să le ridice şi să le admire. Printre ei se găsi şi un colecţionar, care începu să-şi dea cu părerea privind comandamentele militare care le-au decernat şi faptele de arme pentru care puteau fi acordate. Unele medalii erau de provenienţă maghiară, sovietică şi germană, la care colecţionarul trase concluzia că luptase pe mai multe fronturi sub comanda lui Horthy, Hitler şi Stalin, fapte de neiertat, după verdictul pe care-l dădu pe loc şeful revoluţionarilor democraţi.

I

numărul

3

/ septembrie 2009

70 - Ne-a dus de nas impostorul! strigă el revoltat. Până acum o stat la capitalişti şi s-o îndopat cu de toate!…

- N-o mâncat salam cu soia şi pui tacâm ca noi! îl aprobă un revoluţionar.

- N-o stat cu plapuma-n cap pe frig şi întuneric! se alătură altul.

- Nici la cozi, zi şi noapte pentru un pacheţel de unt şi un iaurt!…

Protestele deveneau tot mai furioase. Nişte revoluţionari se repeziră la soldat şi începură să dea cu picioarele în sicriu. Alţii îl apucară de cap şi-l răsturnară cu picioarele în sus. Punându-l într-o poziţie caraghioasă începură să râdă cu toţii.

- Afară cu impostorul! strigă fostul activist.

Să dispară de aici!… În acel moment, din mulţime îşi făcu apariţia un copil căruia îi şiroiau lacrimile pe obraji. Într-o mână ţinea un bici, cu cealaltă flutura o hârtie. Se opri lângă sicriu şi le ceru revoluţionarilor cu voce stinsă: - Vă rog să mi-l daţi, îi bunicul meu, adică, străbunicul…S-o întors din Germania, scrie aici, vă rog citiţi…

Un revoluţionar, care tocmai muşcase dintr-un salam de vară, dup ce-l încinse cu capătul într-o farfurie cu muştar, apucă telegrama şi o citi cu gura plină, apoi se uită glumeţ la copil şi-l întrebă: - Cum te cheamă?

- Ion. - De unde?

- Din Sălnic.

- Al cui?

Copilul îşi miji ochii, apoi îşi umflă pieptul şi-i răspune: - Io îs Ionu lui Ion, al lui Ionu lui Ionu lui Ion, le arătă el pe degete de la mic la mare.

Gura revoluţionarului unsă cu muştar se rotunji a mirare ca un cur de găină la ouat.

Băiatul se amuză şi pufni într-un râs vesel.

Revoluţionarii se molipsiră de îndrăzneala şi voioşia lui. Rând pe rând i se alăturară şi ei cu hohote de râs. Ca urmare a bunei dispoziţii, copilul primi aprobarea să-şi transporte străbunicul cu sicriu şi drapel cu tot. Bucuroşi că nu mai trebuia să-i sape groapa, trupa de soldaţi duseră mortul şi-l aşezară cu sicriul în coşul carului.

Când sosi Pulenciu nu mai era nimic de făcut, decât să urce în căruţă şi să dea din bici.

Totuşi cărăuşul era nemulţumit. Orişicum încercă să aşeze mortul pe orizontală nu reuşi. Când îl culca pe spate, ostaşul se ridica cu picioarele în sus. Stând ghemuit pe genunchi şi acoperit cu drapelul, părea un credincios la spovedanie căruia îi dispăruse duhovnicul.

Când căruţa cu Ionu lui Ion părăsea centrul vechi al oraşului se însera. Fulgi leneşi de zăpadă pluteau în aer. Puhoaie de lume se scurgeau spre platou. La megafon începu să cânte „Lambada”, o melodie lansată în focul revoluţiei la televizor. Părinţi şi copii, dansau şi intonau cântecul pe toate vocile. În lumina reflectoarelor, platoul părea o colonie de insecte care îşi potenţau energiile înainte de împerechere.

alexandru subţirelu versuri Sunt

Roata Se învârte roata vieţii Prin timp mereu Din zorii dimineţii Pe drumul greu De mii de ani Se învârte întruna Cu bine şi rău Roata ca nebuna Ce îmi duce Destinul meu

numărul

3

/ septembrie 2009

Sunt floare, cânt apă pământ frunză vânt pasăre stea cântec dar lacrimă zâmbet iarbă pom piatră şi om

Fărâmă de stea Eu sunt o fărâmă din stele Sunt apă şi pământ Iar gândurile mele Zboară în vânt Sunt pasărea din zbor Lacrimă şi cânt Parfumul florilor Gând şi cuvânt Trecătorule ce treci cu a ta fală Şi calci încet printre piaştri Să calci pământul cu sfială În mine dorm doi ochi albaştri

Copalnic Mănăştur

71 flavius lucăcel

Chiuveta (Dramă în două acte şi trei Vise) Gicu, 40 de ani, Gica, soţia lui Gicu, 35 de ani, Ticu, tatăl Gicăi, 70 de ani Tica, mama Gicăi, 65 de ani Adişor, fratele Gicăi, 27 de ani Uma, fiica lui Gicu şi a Gicăi, 7 ani Elvis, fiul lui Gicu şi al Gicăi, 2 ani.

Vava, cineva de pe aceeaşi stradă cu familia Ticu Vana, soţia lui Vava, amanta lui Adişor.

ACTUL I Scena I (Interior în casa familiei Ticu, mobilier vechi, semnele unei prosperităţi trecute. Gicu spală vasele, în timp ce, aşezaţi în jurul mesei, ceilalţi mănâncă în linişte)

Ticu: Gicuţule, ia adu tu ţuica aia!

Gicu: Spuneţi-mi Gicu!

Uma: Uneori norii pe cer par forme. De ce?

Ticu: Forme? Ce fel de lucruri spui tu acolo?

Uma: Bunăoară un câine sau o pisică.

Elvis: Hau – hau, mau- mau.

Gica: Haide, Gicule, mănâncă şi tu !

Tica: Uite la el, geniul mic, ce bine imită pisica.

Ticu: Lasă-l dragă, mai are două furculiţe de spălat.

Ticu: Ai văzut tu câini şi pisici în văzduh?

Tica: Cum le spală el, mai rar aşa tehnică, de excepţie.

Uma: Copaci, feţe de oameni, odată chiar un camion.

Elvis: Carne.

Tica: Sărmana Floarea nu mai avea ce pune pe masă.

Uma: Puţină pâine.

Ticu: Iar începe.

Tica: Mai ai sos, Giculeţ?

Tica: Soţul ei ajunsese să o bată zilnic.

Gicu: Nu mai spune Giculeţ, aşa îmi zicea răposata maică-mea, sărmana de ea , când eram mititel.

Ticu: Toate astea la un loc, tot nu ar ajunge să te arunci sub tren. Te trezeşti dimineaţa, dai de mâncare copiilor, ieşi pe stradă salutându-ţi vecinii ca şi cum ai merge la biserică şi...

Ticu: Chiar, nu-i mai spune aşa. Un pic de paste, Giculeţ.

Gicu: Regretatul meu tată îmi zicea Gicuţule în adolescenţă. Gicu e suficient, spuneţi-mi Gicu.

Tica: Sensibil mai eşti, dar serveşte fuguţa felul doi că ne scade pofta de mâncare!

Gicu pune mâncare pe farfurii cu dexteritatea unui bucătar profesionist.

Tica: Cum pune Giculeţ mâncarea-n farfurie!

Ticu: Şi eu eram la nivelul asta acum 40 de ani.

Elvis: Motolul, brum-brum-brum.

Tica: Pe vremuri când erai secretar prim şi trăiai cu tovarăşa Nineta, să mă iarte copii şi eu m-am gândit la tren.

Ticu: Cum mai m-ai iubit! Ţi-ai fi sacrificat viaţa pentru fericirea mea?

Tica: Mă gândeam să fug în lume cu Petre.

Ticu: Femeie uşuratică, cu molâul ală care nu era membru al partidului?

Tica (îl îngână): Acum 40 de ani ... Toată viaţa ai fost un trântor, tolănit în fotoliu cu ziarul sub nas şi lungile după-amiezi tovărăşeşti în care te îndopai cu bere!

Uma: El cu ea, ea cu el, ce mister!

Ticu ( trânteşte tacâmurile pe masă): Mănâncă tu!

Tica: Asta-i educaţie, Giculeţ? De ce nu te ocupi tu de copii mai atent?

Gica: Mama, te rog, mâncăm odată?

Tica: Ce e dragă? Că doar nu l-am ars cu fierul înroşit. Comparativ cu Giculeţul, el chiar a ţinut o casă, iar partidul era mândrul de Ticul meu.

Copalnic Mănăştur

Ticu: Gicuţu, fata asta obraznică şi prost crescută uneori, nu îmi vine să cred că îmi este nepoată.

Elvis: Ticu poastă!

Ticu (pufnind): E ocupat.

Tica: Ocupat, ce să-ţi spun! (pufneşte şi ea). Ia adu

numărul

3

/ septembrie 2009

72 desertul, că mi s-a aplecat de la atâta fasole!

Ticu: Adişor nu a venit?

îmbrăţişează). Astea două luni până la alegeri par o veşnicie, e o criză de sponsorizări.

Tica: Să-i ţii, Giculeţ, mâncare caldă, tare-i ocupat acum de când a intrat în politică. Şi-a luat chiar un costum.

Adişor: Nici la mine nu e mai roză; dacă pierdem, neam ars, ne mănâncă păduchii.

Ticu: E domn.

Vava: Auzi-te-ar electoratul!

Uma: Doamne, doamni! doamne!

Ce de domni şi ce de

Vana: Cu partidul ăsta mergeţi la sigur.

Adişor: Mama lor de bizoni! Mi-e o ciudă că suntem la mâna lor!…

Vana: Sunteţi, dar numai pentru o zi.

Ticu: Obraznico!

Tica: Rea şi obraznică.

Uma: E dintr-un cuplet, l-am învăţat la şcoală.

Ticu: Hai, că asta mi-a stricat pofta de desert.

(Ies toţi în tăcere, Gicu strânge vasele; se aude zgomotul lor îndelung în chiuvetă)

Scena a II-a (Casa familiei lui Vava. Adişor şi Vana, apoi Vava)

Scena a III-a (Sufragerie în casa familei Ticu. Uma, Elvis şi Ticu) Uma: Linişteşte-te !(încearcă să citească) (Elvis o sâcâie, trăgând-o de păr) Uma: Copile, mă doare!

Elvis: Doale?

Uma: Doare, sigur, uite! (îl trage şi ea de păr)

Vana: Şi ce-a mai făcut marele nostru om politic?

Elvis: Doale! Uma meu!

Adişor (plin de el ): Dimineaţă pe la orele 8 i-am făcut de o cafea pe papagalii din ONG-uri, la nouă şi jumătate m-am întâlnit cu băieţii din servicii, mici bârfe.

Ticu (care citeşte ziarul): Gura, mucoşilor!

Vana: Modestule! Iar aţi pus ţara la cale!

Ticu: Mica scorpie mă trage de limbă. Şi ce crezi c-am fost eu?

Adişor: Apoi jandarmii au dat o votcă, am citit presa pe la partid, secretara Tania îşi făcea unghiile citindu-şi cursurile de psihologie. M-am întâlnit cu şefu, am pus de două, trei strategii, dacă câştigăm alegerile, ajung mare de tot, aşa mi-a zis.

Vana ( prinzându-l de penis): Dar tu eşti un adevărat monstru!

Adişor (precaut): Poate intră Vava.

Vana: El nu vede nimic, e absorbit de lupta voastră politică, visează să-ţi lipească prin oraş afişele de senator.

Adişor (înfumurat): De preşedinte! Un şef de stat cu calităţile mele ne-ar face cunoscuţi în lume.

Uma: Vorbeşti atât de urât. Bunicule, tu nu ai fost maistru mecanic?

Elvis: Ttu nuu…

Uma: Aş putea să presupun doar...

Elvis: Ticu poaştă, lea.

Ticu: Dacă m-aş ocupa eu de educaţia voastră, mieluşei v-aş scoate doar în câteva zile. Prea multă libertate. Doi terorişti cu opinii, asta sunteţi.

Uma: ...că ai avut legătură cu ceva rău. Pe stradă eşti amabil, drăguţ, iar aici în casă te porţi ca un monstru.

Elvis: Ticu, ba-bau.

Ticu (schimbând tonul): Ia să le citesc eu îngeraşilor despre partidul unchiului Adişor!

Elvis ( îi apucă ziarul): Eu citeşti.

(Vana îl sărută cu pasiune).

Adişor: Vana, iubito, vreau să intru!

Uma: Mai bine o poveste.

Vana: Aşa îmbrăcat? Fă-te comod, bărbatu-mio mai întârzie.

Ticu: Prostii, eu vă pregătesc pentru lumea reală; poveştile sunt pentru rataţi. Ascultaţi ce minunăţie. (Citeşte) În teritoriu, organizaţiile muncesc din greu. (Pauză. Se adresează copiilor) Cred şi eu.

Adişor al meu munceşte ca un ocnaş. E aşa de obosit! Tot timpul doarme. (citeşte.) Dar efortul membrilor noştri va fi răsplătit! Odată cu câştigarea alegerilor, îi vom recompensa. Pentru fiecare se va găsi ceva! Ăsta da slogan! Să-l notez pentru Adişor. Vă vom recompensa! Pentru fiecare se va găsi ceva.

(Urmează o partidă de sex extrem de scurtă şi, deci ,inconsistentă) Vana: Adişor, când o să fii tu mare preşedinte, să nu mă dai la o parte!

Adişor: Vana mea dragă, pentru tine şi mama Tica, aş incendia Parisul!

Vana: Parisul nu, iubitule. De acolo o să-mi iau eu genţi şi parfum. Mai bine Galaţiul.

Adişor: Dar ce ai tu cu Galaţiul?

Vana: De acolo e nevolnicul de Vava, barbatu-mio.

Din 4 în 4 ani îmi umple casa cu aracet. Le lipeşte la toţi din partidul ăsta posterele şi ia praful de pe tobă.

(Intră Vava; pare destul de amărât) Vava:

Frate,

numărul

3

dragul

meu

/ septembrie 2009

Adişor! (Cei doi se

(Elvis îi smulge şi rupe hârtia pe care Ticu şi-a notat sloganul) Ticu (ţipăt): Ho, săriţi, teroriştii! Golanii ăştia mici îmi distrug munca de cercetare!

(Intră Tica) Tica: Ce ţipi, dragă? îmi dai nişte palpitaţii!

(Uma şi Elvis ies râzând)

Copalnic Mănăştur

73 Ticu: Copiii ăştia ne urăsc, Tică dragă. Atâta înverşunare nu am mai resimţit de la revoluţie. Şi când te gândeşti cu câte sacrificii îi creştem!

tată…, uite-o, acum zace prăvălită în frunze! (priveşte peste umăr , pădurea-i liniştită, nicio urmă).

Tica: Sunt încă mici, îţi faci prea multe griji.

Gica: Eşti rănit, lasă toporul şi arată-mi mâinile!

Ticu: Ăştia de mici se formează ca dizidenţi. Ori trecem la măsuri radicale, ori ne lingem pe bot de pensioare. Ăştia-s în stare să ni le taie.

Gicu (o izbeşte cu toporul): Puteai fi sinceră. Lasă toporul şi arată mâinile, iar la primul post de poliţie... trădătoare! (îngrozit) Te-am ucis? Ucigaş în numele neîncrederii umane. (Ascunde toporul şi trupul în frunze, fuge. Îi iese în faţă Ticu, un duh malefic al pădurii. Gicu se opreşte în faţa lui, cade în genunchi). Ajută-mă, iartă-mă!

Tica: Nepoţii noştri n-or să ne taie nimic.

Ticu: Informatorii ăştia mici, cu ştiinţa lor în calculatoare, te uşurează.( fuge înspre baie şi urinează) Tica: Ţi-am zis , unele cuvinte nu ai voie să le rosteşti, îţi fac rău.

VISUL 1 Gicu: Floarea?

Floarea: Rătăcesc prin pustiul ăsta alb şi au trecut zile fără număr. Pe unde se ajunge la El? Tu vezi vre-o intrare, Gicule?

Gicu: La El pe unde se ajunge? La El nu eşti aşteptată, iar numele meu e Rascolnicov.

Floarea: Rătăcesc şi mă doare sufletul, iar picioarele… Rascolnicov e un nume de pe la noi?

Gicu: Ţi-au fost secţionate de trenul sub care te-ai aruncat.( Îşi descoperă un topor în mână)

Ticu: Nu alerga, nu ai de ce să alergi!

Gicu: Am ucis de două ori, din dorinţa de a ajuta un biet suflet, prima dată, şi apoi din teamă şi neîncredere.

Ticu: Eu am ucis din ură, numărul lor l-am uitat, dar unde sunt urmele faptelor mele?

Gicu (privindu-şi mâinile): Cămaşa mea albă, obrazul, mi-s pline cu picături mici de sânge. (Se priveşte, nicio urmă).

Ticu: Întoarce-te, omule, pe drumul acesta pe care ai venit!

Gicu: Dar nu pot trăi cu acest păcat, trebuie să-l mărturisesc!

Ticu: E doar în mintea ta, întoarce-te!

Floarea: M-am pierdut de ai mei, am rătăcit calea.

Gicu: Tu cum ai ajuns aici?

Gicu: Trenul acela tu l-ai ales. Eşti foarte departe de casă.

Ticu: Cine ştie? Am fost un copil fericit, un bătrân fericit, dar în tinereţe s-au întâmplat lucruri pentru care unii spun că ar trebui să dau socoteală.

Floarea: Ajută-mă să intru la El, iar trenul să-l uit. Ai cheia?

Gicu: Să-l uiţi, şi viaţa, copii, oamenii de pe stradă, eu… Pentru mine erai cineva familiar cu care mă bucuram să-mpart soarele, dimineţile, erai deacolo din acel fragment de timp dat nouă.

Floarea: Încă sunt de aici, prinsă în această pădure ca o ciută. Ajută-mă să trec dincolo, peste râul acela.

Gicu (izbind-o cu toporul): Eşti liberă acum, du-te unde voieşti! Iau eu... (atitudine de perplexitate, fuge dezorientat prin pădure, o zăreşte pe Gica, încearcă să-şi controleze respiraţia)

Gicu: Nu pot trăi cu acest păcat, trebuie să-l mărturisesc!

Ticu: Eu nu pot să mor, e în mintea ta, întoarce-te!

Scena a IV-a (În bucătărie: Tica, Gicu, Gica.

Gicu în faţa chiuvetei îşi spală mâinile furios şi deznădăjduit) Tica: Gicuţule , apa, tu nu vezi că ţi-e goală chiuveta? (Iese)

Gica: Alergai?

Gica: Tu chiar vrei să ne certăm zilnic.! Zii că nu o făceai dinadins?

Gicu: Nu, nu alergam.

Gicu (absent): Cum?

Gica: Alergai şi eşti speriat.

Gica: Uiţi cine plăteşte apa aici. Şi privirea asta de ucigaş! Uneori mă întreb dacă nu ai fi în stare să ucizi.

Gicu: Speriat? (uimire) Gica (cu glasul gâtuit): Eşti plin de sânge şi ţii un topor în mână. Gicule, în mâna ta dreaptă e un topor plin cu sânge.

Gicu: Toporul e din pădurea aceasta, mi-a fost pus în mână.

Gica: Faţa, mâinile, cămaşa ta albă sunt pline de punctuleţe roşii, par a fi sânge.

Gicu: Poate am ucis-o pe Floarea; mă implora să o ajut să treacă.

Gica: Sărmana Floarea, sinucigaşa, a murit acum câteva luni.

Gicu: Printre mesteceni,… umbla speriată, dezorien-

Copalnic Mănăştur

Gicu: Eu? Gica: Înainte erai tandru, mereu atent, oamenii ăştia, aşa cum sunt cu trecutul lor murdar, ne ţin în spate.

Gicu (privindu-şi mâinile): Murdar?

Gica: Mi-e frică de ele! Cândva păreau de neînlocuit pe trupul meu. Acum le percep ca pe nişte arme.

Trăiesc în proximitatea unui arsenal distructiv, biată femeie fără apărare. Cineva ar putea crede că sunt un monstru. Tu faci atât de puţine lucruri bine, măcar Adişor s-a apucat de politică. Sunt câţiva ani buni de când nu te mai desprinzi de

numărul

3

/ septembrie 2009

74 chiuvetă.

Gicu: Mi s-a întâmplat ceva tulburător, nu are legătură cu nimic, am visat.

Gica: Ai visat! Visezi? Munca mea şi pensia bătrânilor te ţin într-un turn de fildeş. Aici e vorba de viaţă, de ceva real, respectul pentru celălalt, efortul meu, sentimentele mele, anii mei, zecile de ore, zecile de ore răsturnată pe spate, iar tu profitând, egoistule, te porţi cu mine ca şi cu o chiuvetă. Ai fost singurul meu bărbat atâta amar de vreme. Mi-ai înşelat încrederea. Tu visezi, în timp ce eu mă chinui cu viaţa! Ce dracu, Gicule, crezi că ajunge ce faci tu aici?

Gicu (confuz): Nu. Gica: Sigur că nu.

Gicu (epuizat): Cred…

Gica: Poartă-te ca un bărbat!

Gicu: Eu...

Gica: Tu.

Tica: Mânca-l-ar mama de învingător! O fi pus Gicu masa?

(Pe stradă, în faţa casei familiei Ticu, la câte un geam, Ticu, Tica, Uma , Elvis, Gicu, Gica, privesc în urma lui Adişor care trece pe lângă Vana fără să o privească.)

Vana: Adişor, iubitule! (se prăbuşeşte la picioarele lui îmbrăţişându-l. Adişor înaintează cu greutate).

Adişor: La o parte, vagaboandă, cerşetoare rea!

Vana: Ai uitat de unde ai pornit? (Îşi ridică fusta-n cap). Uite, ăsta a fost ştaful tău de campanie, şi amărâtul de Vava, barbatu-mio, ţi-a lipit mii de afişe, murind ca un câine sub un gard, epuizat cu bidineaua în mână. Medicii au trebuit să-i spargă degetele cu ciocanul, aşa-i erau de prinse cu aracet de nenorocita aia de coadă. M-ai făcut văduvă, Adişor. Vagaboandă, aşa îmi zici tu mie?

După ce m-au umplut de ciuperci toţi nespălaţii din partid! Ţi-am adus voturi, Adişor, tu ştii câte am înghesuit eu în urna asta mică (îşi arată dosul)!

Gica: Fie, zi-l odată!

Adişor (înaintează imperturbabil): Asta e. Voturile din urna ta au fost anulate. Tu nu vezi că-i desigilată?

(Iese râzând).

Gicu: Făceam...

Vana: Adişor, Parisul meu!

Gicu: În visul acela.

Gica: Demult nimic consistent.

Scena a VI-a.

Gicu: O faptă...

Gica( interesată.)

(Gica şi Gicu în bucătăria familiei Ticu)

Gicu: Un lucru aparent rău.

Gica: Mai ieşi şi tu.

Gica: Ascult.

Gicu: Să plecăm pentru o vreme.

Gicu: Ajutam. Am descoperit că nu sunt aşa de indiferent cum ajunsesem să cred.

Gica: Copiii?

Gica: Ajutai?

Gica: Am întârziat, mai vorbim. (Iese)

Gicu: Doar noi doi. Uma e puternică.

Gicu: Da, ajutam.

Gica: Tu ajutai?... Vorbeşte omule!

Gicu: O fiinţă…

Gica: Vreo musculiţă căzută în apa înspumată.

Gicu: Să intre... (Intră Uma şi Elvis cu câteva baloane şi steguleţe purtând însemnul unui partid.)

Uma: Mama, tată, unchiul Adişor a câştigat alegerile!

VISUL 2 (Albia unui râu secat, undeva în munţii Japoniei. În depărtare, vârfuri stâncoase, iar pe o terasă porţile unui templu şintoist. Grup de turişti format din toate personajele piesei. Gicu şi Gica - puţin mai în spate, ceilalţi fotografiază şi comentează monumentalitatea peisajului) Gicu: Dacă am rămâne aici pentru totdeauna?

Scena a V-a

Gica: Singuri în pustietatea asta, printre stâncile reci şi tăioase, asta da idee stupidă!

(Holul casei familiei Ticu. Ticu, Tica, Adişor) Tica (plângând): Unde te duci, puiu mamii?

Gicu: Ne-am avea pe noi, iar locul e potrivit pentru a ne bucura unul de altul.

Adişor: Înţelegeţi şi voi, acum că am câştigat nu mai pot sta aici la grămadă cu voi.

Gica: Hrănindu-ne cu mană şi mierea albinelor sălbatice.

Ticu: Tica, taci! Copilul are dreptate! Cum vrei să înainteze în politică, dacă acasă la el locuieşte înghesuit? Ăştia mici ne-au luat tot aerul, vor să ne sufoce. Ţi-am zis eu să fim cu băgare de seamă!

Gicu: Am organizat excursia asta pentru că simţeam că ne desprindem unul de altul, alunecând în direcţii diferite, minut după minut, înstrăinândune. Noi nu mai îmbătrânim împreună, ne-am uitat unul altuia dorinţele. Acolo, în casa părinţilor tăi, am fost prins ca într-o plasă de păianjen, renunţând să mai fac lucruri pentru mine, adâncindu-mă în sisifica muncă a chiuvetei. Ridic şi las mânerul robinetului, iar povara asta mă sufocă.

Tica: Să nu ne uiţi, Adişor!

Adişor (ieşind în trombă): Pentru partidul ăsta aş incendia Galaţiul!

Tica (în urma lui): De ce Galaţiul?

Ticu: Tica, taci! Ce şti tu, cap de muiere? Acolo s-o fi regrupat opoziţia. Mama lor de golani! Puiul nostru are vână de lider; ăsta merge sus de tot.

numărul

3

/ septembrie 2009

Gica: Pierdem grupul, ţi-ai ales o zi nepotrivită pentru discuţia asta Şi locul. Tu nu înţelegi? Am obosit.

Copalnic Mănăştur

75 Gica grăbeşte pasul pentru a-i ajunge pe cei din grup, cu care se pierde în depărtare.

Gicu: Rupându-ne de schizofrenia acestei lumi, aici, dacă ne-am asculta o clipă... (Realizează că a rămas singur). Gica, hei, voi, aşteptaţi-mă! (Fuge rătăcindu-se. După o vreme, epuizat, plin de răni, ajunge în faţa porţilor templului. Imensitatea lor, patina timpului creează sentimentul că nu s-au deschis de sute de ani. Gicu bate cu putere, repetat, îndelung, apoi porţile se deschid. Spectatorului trebui să i se creeze sentimentul că această mişcare a porţilor conţine viaţă, mişcându-se în funcţie de dezvoltarea acţiunii. În faţa porţii ies trei călugări, mângâindu-şi bărbile lungi. Gicu, încurcat, nu ştie pentru ce a bătut. Cei trei intră detaşaţi în templu, poarta se închide în urma lor. Gicu face eforturi pentru a spune ceva) Sunt… (Cei trei călugări se opresc, uşa şi ea, pauză lungă, tăcere apăsătoare.

Călugării înaintează, uşa se mişcă. El, precipitat): Vreau să devin călugăr şintoist!… (Cei trei călugări se opresc, unul întoarce capul privindu-l inexpresiv).

Primul călugăr: Nu ajunge să vrei. (Porţile încep să se închidă. Călugărul îşi mai întoarce odată privirea spre Gicu) De ce nu-ţi speli faţa? Ţi-e luminoasă, ar fi un bun început.

Gicu (În faţa porţilor închise): Început pentru ce? Eu nu mai sunt nimic. (Acţiune în bucătărie, Gicl îşi spală faţa în chiuvetă, gestul lui e disperat şi grotesc): Vedeţi, eu am un chip luminos!

Gica: Uniforma? Care uniformă?

Ticu: Uniforma mea de pe vremuri, o mai păstrez, poate va mai fi nevoie de mine, de ea.

Gica: Haine, simple haine.

Ticu: Nu chiar aşa de cum ai crede. Câteva pete nu au ieşit niciodată de pe veston.

Gica: Spală-le, spui nişte copilării! Apă este, chiuvetă la fel, e foarte simplu, spală petele!

Ticu: Dar eşti sigură că nu vor fi duse undeva de unde ar putea fi folosite împotriva mea?

Gica (râzând): Câteva pete mici se pierd automat în mare, doar să nu fie de ulei, că alea ies la suprafaţă.

Ticu: Eu nu am fost mecanic.

Gica (ieşind): Atunci despre ce pete vorbim? Nu mi-ai spus tu că ai fost maistru mecanic?

Intră Tica aducând vestonul.

Tica: Câteva pete, zici? Din ce perioadă e vestonul ăsta? (Dă drumul la apă în chiuvetă şi spală furioasă haina).

Ticu: Tica, taci şi freacă! E din perioada de început, freacă-l bine!

Tica: E îmbibat tot, iese cheaguri, cheaguri. Dacă te întreabă cineva, spune că pe atunci lucrai într-un abator.

Gica (tocmai a intrat în bucătărie): Gicule, eu vorbeam despre faţa de masă Te porţi foarte ciudat, noi nu mai comunicăm.

Ticu: Cu uniforma asta? Eşti toantă, vrei să-mi pierd pensia? (Tica freacă tot mai furioasă, chiuveta deversează. Ticu ia pompa pentru desfundat chiuveta): Hai, intră odată apă năclăită! Chiuveta asta nenorocită ne mănâncă liniştea bătrâneţilor.

Scena a VII-a

Tica: Dar costumul acela,, de l-ai purtat prin 80 şi ceva, cum e?

(Ticu, Gica, apoi Tica) Ticu: Divorţează, nu ne mai e de folos! Când te-am forţat să te căsătoreşti, era pentru binele nostru.

Condiţia lui modestă dădea bine în ochii tovarăşilor. Aceea a fost cea mai importantă promovare a mea.

Gica: Eu îl iubesc, dar voi cu lumea, cu trecutul vostru i-aţi luat totul.

Ticu: Copiii ăştia ai voştri seamănă doar cu el, au nişte gene! Eu credeam că au fost stârpite acum 50 de ani. Cineva nu şi-a făcut treaba bine.

Independenţa, eu i-aş zice obrăznicie, se plăteşte.

Gica: Copiii?

Ticu: Fii mai atentă la ce spun, poate au fost racolaţi.

Dar de cine? Eu m-am înţeles bine cu toţi.

Gica: Spui nişte lucruri!…

Ticu: Şi Gicu pare aşa absent. Pune ceva la cale.

Visele astea pe care ni le tot flutură la masă.

Gica: Tată, sper că tu te-ai pensionat.

Ticu: Nu am zis nimic! Dacă se întâmplă ceva, eu team avertizat.

Gica: Ce ar putea să se întâmple? Sunt lucruri care privesc strict familia.

Ticu: M-am îngrăşat, nu mă mai încape, pătat şi el.

Tica: Zicem că-i al lui Gicu.

Ticu: Păi al lui e! Ai uitat că l-a purtat în noaptea nunţii?

Tica: Ce v-aţi mai caftit, n-ar fi trebuit să-i spui atunci că fiica-ta e însărcinată (Sună telefonul. Tica răspunde) Vocea lui Adişor: Mamă.

Tica: Adişor, puiule, a trecut atâta timp.

Vocea lui Adişor: Ascultă-mă.

Tica: Mai dă şi tu pe acasă! Te vedem doar la televizor.

Ticu: Tica taci, lasă copilul, are ceva de spus!

Vocea lui Adişor: Pe aici se fac nişte controale, chestii vechi, ziariştii ăştia îşi bagă nasul în intimitatea oamenilor. Dacă voi mai ştiţi că ar mai fi ceva legat de trecut…

Tica: Ticu şi eu am muncit pentru ţara asta, fii mândru (Se întrerupe) Ticu (se îndreaptă spre Tica cu mâinile ridicate ameninţător, dar o îmbrăţişează): Tică, Tică, cum eşti tu de prevăzătoare! Sau nu eşti doar o simplă pensionară!?

Ticu: Dacă ar vorbi cuiva despre uniformă sau costum, sunt sigur că, fiind în casă, le-a văzut.

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

76 ACTUL al II-lea

te...La ziar le-am spus că atunci dumneavoastră eraţi în câmpul muncii. Scriu? Mecanic, nu?

Maistru mecanic. Ce să căutaţi în stradă?

Scena I (Gica şi Gicu)

Scena a III-a

Gica: Zici că ai visat şi imediat după aceea în chiuvetă au apărut cheaguri de sânge, iar în casă nu a fost rănit nimeni! Acum cine e paranoic, Gicule?

Ticu (citeşte ziarul. Uma şi Elvis se joacă intrând şi ieşind din sufragerie): Ascultaţi ce frumos scrie despre bunicul la ziar: „Oameni şi vremuri”, un articol de Vana Petre. „Ticu Panait a traversat aproape tot secolul, iar faptele lăsate de el sunt pline de omenie. De la început şi până la marea schimbare a fost un domn, apoi un tovarăş devotat. De la ultima schimbare, domnul Ticu, până în această zi când eu scriu aceste rânduri, îşi trăieşte viaţa liniştită de pensionar, ajutându-şi copiii pentru că veniturile lui i-o permit. Adişor Panait este fiul acestui om model, chiar dacă succesul lui politic l-a îndepărtat de esenţa electoratului care la susţinut, noi, societatea civilă, îi reamintim domnului Adişor că cu un aşa tată să se mândrească, iar pe noi să nu ne uite” (copiilor) Bună fată, iar vouă nu v-a ieşit, împieliţaţilor, diversiunea cu vestonul.

(Intră Tica) Tica: Cheamă şi tu un instalator.

Ticu: Trebuiau schimbate ţevile, chiuveta a deversat.

Gica zicea că toată bucătăria era plină de cheaguri. Ce treabă avem noi cu asta?

Tica: Dacă aş putea să mă întind într-o zi , să adorm, iar a doua zi, trezindu-mă, să fi uitat totul.

Ticu: Prostii!

Tica: Nu-i pot uita privirea Floarei din acea dimineaţă, când mi-a zis: „Tica, tu te odihneşti bine?”

Eu:... „sunt ani mulţi de când nopţile îl rog pe Dumnezeu să ne ierte.”

Ticu: De ce îi rosteşti numele? Trădătoarea! Avea un soţ bun care şi-a făcut doar datoria, ca toţi oamenii de pe strada noastră, din cartierul ăsta de oameni onorabili.

Tica: I-am spus: „Dumnezeu o să ne ierte şi pe noi, Floare! De sute de ani îi tot iartă pe cei de teapa noastră. Nu vezi că prosperăm? Ne merge bine.

Dacă el ar fi supărat, am muri de foame.” Dar ea că nu, că-i plină de durerea ălora prăpădiţi, că pe unii şi-i aminteşte şi erau oameni bine, iar moartea lor a fost o prostie. Zicea: „Noi ne-am îngropat mintea-n pământ; de asta Dumnezeu, într-o zi, ne va lua totul.” Apoi a zis că trebuie să plătească cineva.

Ticu: Mă înnebuneşti, femeie! Şi cine ar trebui să plătească?

Tica: Şi-a pronunţat numele în şoaptă îndreptânduse spre strada ce duce la linia ferată.

Ticu: S-o ia dracu! Pe toţi să-i ia! Sunt cristal, nu mă simt vinovat.

Tica: Nu ai nici un pic de ruşine, femeia asta a făcuto şi pentru noi.

Gicu: Am folosit pompa, noroc că ţeava era înfundată uşor. Noi de ce nu putem fi o familie? Tica şi Ticu se înţeleg.

Gica: Sunt legaţi, trecutul lor, deşi trist... Să nu mai vorbim despre asta.

Gicu: Doi oameni uneori de treabă, ascunşi, pisălogi.

Gica: Despre anumite lucruri nu pot vorbi, am suferi noi şi copiii. Crezi că cineva îşi poate alege familia în care să se nască? Ce bine ar fi fost, cazul meu s-ar fi închis pe o masă de chiuretaj.

Gicu: Trecutul vostru e chiar atât de întunecat?

Gica: Înainte existau puţine opţiuni, fiecare era pe cont propriu.Toţi care nu au înţeles cât de perversă e lumea liberă, au sfârşit aşteptând-o să vină să-i salveze.

Gicu: Au sfârşit, dar lucrurile în care au crezut acei oameni sunt vii.

Gica: Ele sunt vii dar ei sunt morţi. Acele lucruri vii, cum spui tu, fără oamenii care le întreţin, puterea sacră a adevărului, nu mai au nici o valoare.

Adişor, toţi Adişorii crezi că au vreo treabă cu valorile? Trecutul pentru ei conţine doar sutiene şi chiloţei roz, locuri exotice. Tu nu vezi în ce sărăcie mă zbat eu cu tine?

Scena a II-a (Casa familiei Ticu. Vana şi Ticu.Vana îl fotografiază pe Ticu în şlapi şi capot.)

Vana: Îmi daţi voie? Ce situaţie delicată! După moartea soţului a trebuit să mă descurc singură.

Ticu: Ce tragedie!

Vana: Şeful meu de la ziar a insistat să fac această anchetă.

Ticu: Suntem prieteni vechi, Vana dragă, eu şi tatăl tău am fost voluntari în Spania, ce caracter. Ştii apoi, aici tot noi am dus greul.

Vana: Abandonată de toţi, partidul mi-a găsit o slujbă. Acuzaţiile astea sunt ordinare, ştiu. Tata mi-a povestit, aţi fost un bun domn, apoi un tovarăş bun şi iar bun domn, tată responsabil.

(Prin scenă trece Elvis cu un veston pe cap, Uma încearcă să-l prindă) Elvis: Ticu babau.

Uma: Pune-l înapoi la-nmuiat.

Elvis (râzând): Te puc.

Vana: Dragălaşi copii, frumoasă uniformă, şi tata o mai ţine!

***

Ticu (inocent): Aţi văzut? E imaculată.

Vana: Nu pentru asta am venit. Evenimentele recen-

numărul

3

/ septembrie 2009

Copalnic Mănăştur

77 Scena a IV-a (Familia Ticu în faţa televizorului, Adişor citeşte un discurs) Adişor: De la părinţii mei am învăţat să respect valorile acestei ţări. Trecutul cu trecutul, prezentul cu prezentul. Vreau să vă spun că viitorul trebuie săl clădim fără resentimente. Unii au suferit, alţii nu.

Prezentul nu prea contează, important este să senţeleagă că şi mâine tot noi vom fi aici pentru a menţine echilibrul.

Tica (cu dragoste maternă): Puiul mamii.

Uma: Un pic caraghios, nu?

Gicu: Trecutul, dar nu s-a discutat încă nimic despre el.

Ticu: Vorbărie goală, tu oricum eşti preocupat doar de chiuvetă.

Gica: Punem masa?

Elvis (îşi uneşte palmele ca un acoperiş de casă): Caşa, caşa. Dar voi nu intlaţi în ea, sunteţi plea mari. Adişor poaştă.

Ticu: Ce zice?

Tica: Se tot ia de puiul mamii.

Scena a V-a (Telefonul sună îndelung, Tica răspunde) Tica: Alo, da!

Vocea lui Adişor: Mama Tica?

Tica: Ce-i, puiule? Vocea ta...

Vocea lui Adişor: Lasă asta! În cămară, sub rafturile cu marmeladă, sunt nişte prafuri.

Tica: Ce prafuri puiule? Am şters eu cu cârpa.

Vocea lui Adişor: Vacă bătrână, asculţi?

Tica: Puişor, îmi zici tu mie bătrână şi vacă?

Vocea lui Adişor: Ascultă-mă, le arunci repede în chiuvetă şi laşi apă multă să curgă peste ele!

Nenorocita de Vana m-a turnat la poliţie, ni s-au dus fondurile pentru următoarea campanie.

Tica: Linişteşte-te puiule, doar ai ajuns aşa de mare, nu-i fi vinovat tu acum de tot praful de prin casele oamenilor onorabili.

Vocea lui Adişor: Închid, intru în şedinţă.

(Tica aruncă câteva pungi de prafuri în chiuvetă dând drumul la apă, iese din bucătărie. Prafurile vor înfunda coloana, podeaua se va umple de mizerie, chiuveta deversează masiv. Intră Gicu, cu pompa de desfundat chiuveta Epuizat, nu reuşeşte să o desfunde.)

VISUL 3 Gicu (deasupra Germaniei, într-un avion de vânătoare, ofiţer nazist, servant la mitralieră. În căşti aude ordinul clar al superiorului): „Te îndrepţi spre ultimii supravieţuitori, exterminează-i, distruge-i! E ultimul meu ordin!” ( Se aude o împuşcătură. Câmp verde crud, mese de bere, serbare câmpenească germană. Se aude un acordeon cu o linie melodică

Copalnic Mănăştur

care va fi presărată cu focuri de mitralieră. Toate personajele piesei, îmbrăcate în alb şi negru, stau în diferite atitudini prăbuşite peste mese. Gicu priveşte concentrat. Pe tot câmpul a mai rămas un singur om în viaţă, ce îşi bea liniştit halba de bere. Gicu ocheşte concentrat pe cămaşa albă, dintr-un punct mic sângele se întinde într-o pată ce îi va acoperii tot spatele. Acel om întoarce faţa. Gicu se recunoaşte. ): Eu? (Pe câmp, în depărtare, Uma şi Elvis alergând cu plase de prins fluturi.)

Scena VI-a Gicu (în bucătărie, priveşte pe geam strada liniştită): Uma e puternică, crescând se va descurca cu Elvis. Gica poate m-a iubit. Oamenii ăştia... nu sunt ca ei. Sau sunt? Să plec aşa, pur şi simplu.

Când vrei să te desprinzi, o faci şi gata, nu laşi nimic scris, nu iei nimic. Mi-ajunge, vreau să plec.

Ies aşa în pulovăr ducând găleata cu gunoi, evit întrebările indiscrete. Mă îndepărtez de casă încet, apoi măresc pasul, pierzându-mă în fugă, singur în sens invers liniei ferate, dacă mă vede vreunul dintre vecini. De când cu tragedia cu Floarea, toţi întreabă: „Da ai vreo treabă spre linie?” Aş fugi o oră sau poate două. Nu cred că rezist mai mult de două ore. Să ajung la cel puţin 15 km. Pentru felul în care se parcurg azi distanţele, e un fleac. Cu avionul, în două ore se zboară la Paris. Pentru a zbura cu avionul, am nevoie de haine, acte, de bani. Unde dracu poţi să te duci azi fără bani, şi apoi nu am fost de ani buni la aeroport; dacă s-a mutat! Şi am de trecut prin centru, acolo zicea Gica că lucrează. Întâlnind-o în oraş aşa, în şlapi, cu sorţul de bucătărie, sigur aş speria-o, eu încă o iubesc. (Priveşte ceasul.) E târziu, nu mi-am terminat vasele.

Scena a VII-a Tica (intrând, urmată de Ticu): În rahat până în gât.

Ticu: O fi, nu zic nu, dar ăsta nu e tot al nostru, nul recunosc.

Tica: E la vedere. Noroc că Vana şi-a retras plângerea.

Ticu: Un bărbat de onoare ar cere-o de soţie.

Tica: Da ce soţie bună!

Ticu: Nu tot ce e aici, e din chiuveta noastră.

Gicuţule, Gicuţule.

Tica: Giculeţ, Giculeţ, te-am cules de pe drumuri.

Ticu: Cum a vrut el să ne dea în primire. O fi meşterit sigur ceva la ţevi, am participat personal la montarea lor, sunt încăpătoare, nu se înfundă cu fleacuri.

Tica: Fie vorba între noi, nu au fost numai fleacuri.

Au trecut de atunci câteva zeci de ani.

Ticu: Trădătoare mică. Dar nu e vreme de conflicte, avem de făcut o logodnă.

numărul

3

/ septembrie 2009

78 Scena a VIII-a (Uma şi Gicu în bucătărie) Uma: Tată, ce-i cu toată mizeria din casa asta?

Gicu (vizibil tulburat de vis): Aici toţi suntem pătaţi..., o vină colectivă. (Încearcă să desfunde chiuveta cu pompa).

Uma: Vorbeam de ce-a ieşit din chiuvetă.

Gicu: Cineva a înfundat-o. E mai bine aşa, te maturizezi, uneori noi oamenii mari refuzăm să ne opunem; convertindu-ne, ajutăm răul, mizeria, frica. În proximitatea crimei, ajungi călău.

Uma: Vorbim despre aceleaşi lucruri? Eu nu văd aici decât resturi menajere.

Gicu: Abia acum începi să vezi.

Scena a IX-a (Sufrageria familiei Ticu transformată într-o chiuvetă imensă în care este întinsă masa. Se sărbătoreşte logodna lui Adişor. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb şi negru.

Chiuveta-sufragerie va fi acoperită cu o pânză imesă care doar în finalul piesei va fi descoperită.)

Gicu (vine dinspre bucătărie unde a încercat să desfunde cu pompa chiuveta): Voi credeţi că chiuveta asta amărâtă vă poate înghiţi toată mizeria?

Tica: Ce mizerie dragă? Acum îl sărbătorim pe puişorul. Vana tocmai şi-a retras plângerea.

Adişor: Şi-a retras-o, dar îmi va fi soţie (rânjeşte).

Vana: Din dragoste am făcut ce am făcut, şi pentru partidul nostru mă sacrific.

Ticu: Bună fată, asta da devotament (În felicită pe Adişor). Mâncăm fraţilor, de când a deversat chiuveta, mi s-a tăiat pofta de mâncare (lui Adişor) Acum, că te-ai întors în familie, ajută-ţi cumnatul.

Tica: El are idealuri prea înalte, munca pentru ceilalţi, politica, nu sunt pe gustul domnului.

Gica: Mamă, mâncăm? Era vorba că azi sărbătorim.

Ticu: Propun un toast. Chiar dacă dintr-o eroare umană, (se uită nemulţumit spre Gicu) acest moment a fost umbrit. Căminul nostru e pur, cristal (Tica plânge).

Tica: Iar începe ăsta cu visele.

Gicu: Era o scenă asemănătoare cu aceasta. Eraţi îmbrăcaţi la fel, doar că erau mai multe mese risipite pe un câmp şi lipseau copii la început.

Gica: Unde sunt?

Ticu: Teroriştii ăştia mici se joacă prin bucătărie.

Stau bine acolo.

Adişor: Mişto. Aţi văzut ce mişto e maşina de la partid?

Vana: Maşina noastră! Sărmanul Vava ce-i mai plăceau mărcile scumpe când le vedea pe mergând pe şosea.

Ticu: Să bem pentru el, ce erou!

Tica: Visul acela era de rău? (Se aude un hâşâit intens de sârmă frecând interiorul unei ţevi).

Ticu: Gicuţule, nu vezi tu ce-i cu gălăgia asta?

Copiii... nu am încredere deloc...

Tica: Giculeţ, ăştia de ce nu sunt la masă? (Zgomotul creşte în intensitate) Zii cu visul!

Gicu: Ce să mai zic? Suntem mânjiţi toţi. Vreau să plec. Era despre felul în care ne vom sfâşia.

Adişor: Voi ştiţi ce-i acea o gaură neagră? Toate statele europene şi-au unit forţele pentru a crea una mică.

Ticu: O gaură neagră în Europa, asta da realizare.

Doar comunismul... (Se aude un vacuum, toţi sunt aspiraţi în sifonul chiuvetei. Gicu reuşeşte să se agaţe de marginea chiuvetei, Adişor îl ţine strâns de picioare).

Vocea Gicăi: Unde să pleci? Şi eu, copiii?

Vocea Ticăi: Nu-l lăsa, puişor, trage-l şi pe el!

Vocea lui Ticu: Ne-aţi închis, copii împieliţaţi! Tragel, Adişor, mama lui de complotist, suntem pătaţi, vină colectivă!

Vocea Gicăi: N-ai face tu asta. În fond, suntem o familie, chinuiţi, speriaţi, dă-ţi drumul, arate-le că eşti un soţ bun!

Vocea Vanei: Trage-l ! Mi-a făcut fleaşcă totul. Al treilea tort al meu de mireasă.

Vocea lui Adişor: Ştiam doar de Vava.

Vocea Vanei: Doar cu partidul te-am mai înşelat.

(În Bucătărie, Uma şi Elvis) Uma: Nu se mai opeşte, s-a înfundat şi nu se mai opreşte.

Elvis: Pute.

Uma: Simt şi eu că pute, ăstora li s-au înfundat nările. Am văzut un documentar „Micul instalator”, ne trebuie o sârmuliţă. Unde-i maşinuţa ta roşie? (Ia sârmuliţă de la telecomanda maşinuţei.) Introduci o sârmă pe ţeavă şi o mişti de sus în jos până îşi dă drumul.

Elvis: Brum-Brum.

Uma: Lasă, dragă, raliul, hai să o desfundăm!

(Gicu scapă, se aud voci îndepărtate) Vocea lui Ticu: Câtă mizerie! Nu poate fi toată a noastră. Ţevile astea le mai foloseşte sigur şi altcineva.

(Uma şi Elvis intră râzând în sufragerie) Uma: Am desfundat-o. Ai văzut cum şi-a dat drumul?

(Uimiţi, distraţi). Ăstora le arde de glumă, se joacă de-a v-aţi ascunsele şi casa e plină de mizerie!

Elvis: Culăţenie!…

Uma: Vrei să facem noi curăţenie? De unde începem?

Elvis (face nişte gesturi groteşti, comice, apoi îşi împreună palmele): Caşă, tu mică intli în ea.

Uma: Unde?

(în sufragerie) Gicu: În al treilea vis...

numărul

3

/ septembrie 2009

SFÂRŞIT

Copalnic Mănăştur

79 teodor florean

poeme Predici de iarnă Te admiram În mijloc de iarnă Când gerul trâmbiţa prin copaci Mă regăseam în ochii tăi Profunzi de cristal Fugari iubiri cu frisoane În semnale netrase de alarmă La margini de gări Pe liniştite peroane Străini îmi erau paşii Şi grei ca de metal Şi străzile goale Îmi imaginam frumuseţea ta Eternă între două sezoane Înfăşurată În lungi eşarfe de zăpadă Ferestrele abureau cu lacrimi de argint Peste tot parfum de sărbătoare Şi simţurile mi se cuibăreau în colţurile odăii Doar inimile mai formează Vechi piramide Labirint între viaţă şi timp Sobre mişcări, rare şi fără simetrie Amorţeau în fotolii Mâini răvăşite Eseuri scrise pe patinoare lungi de hârtie Prin sângele cald Zvâcniri fierbinţi şi profunde Sub perdelele rare şi lungi Rama femeii în alb Ningea hoinar Pe copacii zgâriaţi de frig Însinguraţi şi ciungi Clipele îngheţai în trecuturi Spre un infinit – spre oriunde Apropieri fără oprelişti şi gard Târziu...

Ningea peste noi cu vârste rotunde Copalnic Mănăştur

Caii Dansând la orizot Cu coamele în vânt Atât de tandri şi sălbatici Sânt Faimoşii cai, semeţi Se unduiesc în trupuri Lăsând În urma copitelor ce muşcă din pământ Ritmatul zgomot de galop Şi pe la răscruci pe unde au adormit săruturi Sânt însoţiţi de călători Ce îşi caută noroc Ca nişte statui a unor miri Sânt o frumuseţe aproape de sublim Potcoavele de fier Stau ţintuite în copitele subţiri Şi de ropot mult abia că se mai ţin Din orice unghi eu v-aş privi Rămâneţi pe hipodromul gândurilor mele Un descântec stins Un nechezat îndepărtat Rătăcit catren În roua ierburilor rele

Dan VIŞOVAN Agresivitate

numărul

3

/ septembrie 2009

80 sorin tănase

fruct oprit FRUCT OPRIT

FLOARE DE MAC

Focule unde mă duci, tu mă duci, tu mă aduci Şi m-arunci între răscruci.

Focule ce arzi în mine şuieră şi arde tot De iubire nu mai pot.

Floare de mac Prinsă cu ac În sufletul meu Chipul tău drag, Ochi de copil Gândul curat Domnul iubirii Te-a sărutat.

Câmpul cu flori Îţi este popor Tu eşti regina Neamului lor, Floare de mac Chipul meu drag, Te voi iubi De-acum până-n veac.

Căci mă doare, rău mă doare Floarea albă de cireş, Că n-am fost mas la cules.

Focule să nu-mi dai pace, pân-oi face şi-oi preface Pomul cel cu fruct oprit, Leagăn dulce de iubit, iar de nu arde-mă tot, De iubire nu mai pot.

Fă-mă scrum şi pulbere Ploaia să mă spulbere, Şi mă lasă la călcat, Numai bun de aruncat, Că iubesc... ce nu mi-a fost lăsat.

ALBASTRU Rupe din adâncurile ochilor tăi O nestemată înlăcrimată şi arunc-o în apele mele.

Se va uni acolo cu lungile ierni ale sufletului meu, Şi atunci va fi primăvară.

Acoperă-mă cu liliac, Înveleşte-mă cu iarba verde Iar la cap să-mi pui o cruce în formă de inimă. Şi apoi râzi, plângi, Improvizează-ţi o viaţă alături de mine.

Trezeşte-mă doar atunci când încep ploile ca să fugim în ţările calde Şi să ne întoarcem din nou când va fi primăvară, Şi apoi vara, în mireasma florilor de câmp, Să adormim cu gândul în eternitat

numărul

3

/ septembrie 2009

Dan VIŞOVAN Jazz

Copalnic Mănăştur

81 adrian pop

Folkul, această pasăre călătoare incolo de risipirile cotidiene te întorci şi rămâi cu sufletul tău...nu întotdeauna cel de dincolo de oglindă vine la întâlnire...ca să te vindeci de tot răul izbit în tine ca piatra de moară, pui mâna pe un instrument ciudat, curbat din fire, cu un grif subţiratic, tocmai bun de aţâţat vreascurile mocnite...

Unduire domoală, tânguire de poet persan, magie si mister... întrupate într-un neştiut creuzet cu iz de cetate medievală...

Lumea e intrigată...întreabă ce înseamnă folkul...e o modă nouă, un curent reînviat în epoca postmilenară... sau un capriciu de moment, menit a deschide uitate porţi închise vremelnic de zburdalnice domniţe ... „Trupul meu întreg, e o lumânare/ Iar eu sunt flacără într-un cer străveziu...”

Cât de frumos s-a spus despre Bob Dylan: "poet al muzicii şi muzician al poeziei". Poezia folkului este într-adevăr poezie, ea nu are rolul de text al unei linii melodice, ci este o poezie care caută să fie, şi este, nu simplă, ci adevărată. Folkul a impus imaginea omului cu chitara, creator şi interpret în acelaşi timp, interesat de comunicarea cu spectatorii din dorinţa de a-şi transmite mesajul. Ce forţă teribilă căpăta un cântec atunci când era cântat împreună cu cei din sală. Publicului nu i se ascundea nimic. Toţi cei din sală erau părtaşi la ceea ce se întâmpla pe scena, erau părtaşi la o pledoarie pentru libertatea artistului şi a spectatorului. Între interpret şi spectator dispărea orice barieră, fiecare spectator era legat de ceea ce se întâmpla pe scenă.

Se cânta pentru bucuria de a cânta, nu pentru un onorariu mai mult sau mai puţin important. Înainte de toate, se cuvine să încercam să găsim o definiţie a acestui stil. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române apărut in 1998 la editura Universul Enciclopedic, folkul este "Stil in muzica uşoara contemporana care utilizează motive din muzica populară". Destul de rigid si de incomplet. Scriitorul băcăuan Mihail Sabin a reuşit să exprime mult mai mult decât DEX-ul: "Nu ne confundaţi cu chitariştii de ocazie, cu băieţii mai dulci decât fondantele, să nu credeţi despre noi ca avem fluturi în ţeastă, ca mirosim a iarba; o să vă dezamăgim crunt. Noi suntem purtătorii de lumină, de aceea părem întunecaţi şi stingheri şi ne mişcam alandala printre hamuri cereşti, de aceea rămânem singuri în faţa morţii, sfâşiaţi de metafore. Graţia si verva le lăsam chitariştilor, textierilor de muzică frivolă şi tuturor celor care cred că poeţii visează albastru; noi aparţinem unei lumi care creşte din toate încheieturile ei şi nu dăm voie să ni se fure acest adevăr".

D

Copalnic Mănăştur

Mircea Bodolan, unul dintre cei din "generaţia de aur" a folkului autohton, spune că nu există o definiţie exactă a muzicii folk. "După mintea mea, nu există muzică folk, pentru că aici nu e vorba numai de muzică. Ci este un amestec de poezie şi de muzică, de mesaj îmbrăcat in poezie si muzică, iar acest amestec nu poate fi «încutiat» într-un anumit gen muzical sau într-unul literar. E prematur să spunem ce este muzica folk. Mai trebuie sa treacă ceva timp, sa se sedimenteze folkul, pentru a-i putea găsi o definiţie." Fără a folosi cuvinte mari, toţi folkiştii spun într-un singur glas că muzica lor este un melanj de muzică, poezie, mesaj, protest, stare de spirit şi, de ce nu, stil de viaţă.

Pe vremea comunismului, cântăreţii trebuiau să îşi aleagă cu mare grijă cuvintele, versurile. Dar asta nu i-a oprit să protesteze pe note. Ce-i drept, unele cântece exprimau, cu foarte mari riscuri, pe faţă dezaprobarea faţă de ceea ce se întâmpla în ţară, altele spuneau aceste lucruri doar printre rânduri. Uşor nu era. Dar protestul era protest şi trebuia exprimat. Fie public, în spectacole, fie în cercuri restrânse. Au existat chiar, după cum afirma Victor Socaciu, piese folk în care muzica devenea doar un pretext pentru mesaj. Azi se poate protesta în ritm de hip-hop sau chiar de rock, genuri muzicale promovate mult mai mult decât folkul, din păcate.

Dincolo de toate acestea, folkul rămâne o stare de spirit... sufletul, această pasăre călătoare, veşnic cu noi...

numărul

3

/ septembrie 2009

82 alexa gavril bâle

Mare ţară, cât un sat de mare apa întâi la vie se face primăvara.

Atunci se întorc parii. Tu n-ai de unde să ştii. În satele de la munte nu sunt vii. Pămîntul dintre butuci trebuie întors. Zăpezile îl bătucesc, îl îndeasă şi trebuie săpat ca rădăcinile viţei să poată respira. Are nevoie de aer, numai aşa se pot întinde să soarbă aromele din ţărână pe care le amestecă în boabe cu cele culese de frunze din soare. Dacă nu întorci ţărâna în vie pe toamnă vinul nu-i bun. Cresc buruieni printre butuci şi rădăcinile lor amare se amestecă cu rădăcinile viei, se sufocă, lor plăcându-le şi pămîntul neafânat.

Mă duc într-o primăvară, ziua era însorită, să-mi sap via. Mai era până la amiazăzi şi m-am abătut pe la bufet să-mi cumpăr ţigări, sunt douăzeci de ani, peste douăzeci, douăzeci şi cinci mai sigur de când tata mi-a dat via. Tata a fost pădurar.

Via era pe Căliman, dealul e de fapt o pantă uşoară, ce coboară şi dă direct în Tilba. În dreapta era via lui Nuţu Boja, iară în stânga a lui Victor. Ei erau fraţi. Mă tot întrebam cum a ajuns pământul meu între pămînturile lor. Victor mi-a explicat că în ani pămînturile s-o împărţit şi s-o adunat după cum se luau tinerii din sat. Fetele căpătând zestre rupeau din pămînturile părinteşti şi-l lipeau la al socrilor. Aşa au ajuns şirurile de vie să se amestece, să se împărţească şi să se adune precum cărţile de joc pe masa din crâşmă. În crâşmă se făceau multe încuscreli. La mesele de aici se hotăra soarta viilor.

Victor săpa în dreapta. Înfigea arşeul în ţărână, apăsîndu-l cu piciorul. Întorcea felia tăiată cu buruienile în jos. Pământul avea să le sufoce.

Putrezind, îl îngrăşau. Un vântuleţ căldicel începu să adie. Era ca apa din băiţa copilului.

Nuţu săpa în stânga. Îl auzeau icnind. Din când în când îşi ştergea fruntea cu dosul palmei. Nu că ar fi asudat, nu era atât de cald. Aşa-şi făcea răgaz săşi mai tragă răsuflarea.

Victor termină primul. Acum întorcea parii. Cu un cuţit vechi tăia nuielile uscate de răchită cu care viţa era legată pe par. Eliberate, coardele cădeau lângă butuc. Scotea parul clătinându-l în dreapta şi în stânga de câteva ori, după care-l zmucea în sus. Între rânduri avea un buturugă groasă. Punea vârful murdar de pămînt pe buturugă, şi-l ascuţea. La unii trebuia doar ajustat. La mulţi însă vârful putred se rupea când era zmucit. Verifica apoi celălalt capăt, cel care fusese afară şi pe care, toamna se

S

numărul

3

/ septembrie 2009

aşezau păsările aşteptând să se coacă strugurii.

După ce-l subţia, îl înfingea la o palmă de butuc, pe gaura veche. Aduna corzile risipite roată şi le lega cu nuiele proaspete pe care, înainte, pentru a le muia le răsucea cu amândouă mâinile.

Un an de zile, pînă-n cealaltă primăvară, vârful din pământ avea să se odihnească. Îl vor spăla ploile de ţărînă rămasă, îl va zbici vântul, iar soarele-l va usca de tot, întărindu-l pentru încă un an de întuneric.

Până să-i vie rîndul însă, de pe creştetul lui vrăbiile şi gaiţele vor urmări lacome cum vara tîrzie rumeneşte boabele.

Victor se apropie cu un oluţ mic cu vin. Avea trei litri şi-n el era vin mai sus de jumătate. Închină: „ia o gură să te răcoreşti”. Îl scosese dintr-o groapă anume săpată la capătul rândurilor. Vinul era rece.

Valer mai trase o înghiţitură înainte de a-l duce înapoi: “nu vinu-i rău, măi Talere, beţia-i rea...”

Se apucă din nou de sapă. “Ţii minte Valere, mă făcu atent peste vreo douăzeci de minute, când eram prin clasa a cincea, zicând aceasta, întinse spre mine arşeul peste fierul căruia atârna un şarpe maroniu, era cam cât un braţ de copil de lung şi avea capul tăiat, îl vezi, devreme o ieşit anul acesta din amorţelă, îl aruncă în murii de pe hatul dintre noi, nu în clasa a cincea eram, într-a şaptea, când, vara am stat pe ţărmul Someşului într-o marţi când am fugit de la şcoală să ne scăldăm….”

Copalnic Mănăştur

83 i-am amintit, cum să nu ţin minte şarpele acela mare care, dintr-o răchită scorburoasă din spate a sărit peste noi. A fost un şarpe mare, mare de tot, cât o proptea de la claie. Poate a fost şerpoaică, a făta, am auzit că sunt şerpoaice care fată, altele pun ouă în nisipul de lângă apă.

Omorîsem odată una, groasă, cât mâna mea la doua palme de umăr. Am tăiat-o-n două cu secura şi din burtă i s-au scurs, printre maţe, ouăle, multe cât alunele necoapte de mari.

Fumam şi atunci, D.S, ţigări albaneze. D.S-ul îl cumpăram pe rând în fiecare săptămână câte un pachet, de la aprozarul din Perişor. Ne ajungea la trei inşi un pachet pe săptămână. Fumam pe ascuns şi numai când eram pe malul Someşului ne simţeam în siguranţă. Eram siguri că nu ne vede nimeni. În Perişor mergeam după ţigări, era destul de departe, pentru că gestionarul nu ne cunoştea şi nu avea cum să ne pârască la părinţi ori la profesorii de la şcoală. Am fi încasat-o grozav de se auzea că tragem din ţigară.

M

ra şi Jurvale cu noi. Tocmai îşi aprindea ţigara, nu prea voia să scoată fum, probabil se umezise. Peste el a zburat şarpele. Vârful cozii i-a atins umărul gol. I s-a făcut greaţă şi a sărit în apă după şerpoaică. Şi-a spălat bine umărul, frecîndu-l de cîteva ori cu mâl de pe fundul apei de la margine. Şerpoaica sărise vreo cinci metri prin aer. Cam la cinci metri de apă era răchita în care se căţărase.

Acum înota către mijlocul apei, unduindu-şi capul cât pumnul de mare. Urechiile-i erau mari, galbene, ca şi gălbenuşul de ou bătut în tigaie pentru ratătă.

Corpul şi coada , să fi tot avut vreo trei metri abia se ghiceau sub apă. O dungă, cât braţul de groasă, unduindu-se şi ea.

Parii de vie, cei mai rezistenţi îs din lemn de salcâm, dar asta-i o altă chestie, ca să ţi-o povestesc trebe să-mi dai tri zâle de băut. Îi aduci din pădure, tragi blana de pe ei, coaja, noi îi ziceam blana, rămâne lemnul umed. lunecos, galben ca paiul de grâu. Ţin şi cinzeci de ani. Poate chiar şi mai mult.

Am, în via căpătată de la tata şi acum, pari de când a pus-o. A început s-o planteze când m-o avut pe mine. Aveam doi ani când, aici pe Căliman, tata, îngrădindu-o cu gard din spini, tăiaţi de pe malul Someşului, împletiţi strîns, pe pari bătuţi afund, se mîndrea cu treizeci de ari de vie toată legată pe pari noi din lemn de salcâm. Gardul bine făcut, spinii împletiţi strâns, să nu rămână strungi, păzeşte mai bine via ca şi un vornic. Către sfîrşitul verii tata urca pe Căliman la vie cu un car de spini. Îi împletea prin spărturile ivite peste ani.

Salcâmul îi rezistent lemn. Am sărit cu două luni peste cinzeci şi cinci de ani şi încă mai am pari în vie, rămaşi de când a plantat-o tata. Nu-s mulţi

E

Copalnic Mănăştur

de atuncea, da sunt vreo câţiva.

Pe locul doi îi carpenul. Bdicarăii din lemn de carpen. Parii se fac din crengile mai groase. Dintrun carpen crengos iese o grămadă bună de pari.

Numai pe trei este stejarul. Din stejar îi bun trunchiul. Se crapă în mai multe bucăţi, din care se fac parii. Să ascuţesc apoi la ambele capete cu securea pe butuc şi se netezesc cu mezdreaua. În parii bine ascuţiţi la vârfuri şi neteziţi cu mezdreaua apa nu se bagă uşor. Stejarul rezistă-n vie vreo douăzeci de ani. Carpenul mai mult. Treizeci, poate patruzeci, cu condiţia să întorci parii în fiecare an.

Altfel capătul din pământ se rupe. Putrezeşte în lut.

Fie el şi din salcâm.

Parii îi aduceam din pădure. Era o problemă, o mare problemă cu adusul. Toate dealurile de pe lângă sat, ba şi de pe lângă satele din jur sunt pline de vie. La fiecare butuc trebuie un par. O adevărată pădure. O pădure de salcâm, stejar şi carpen, pădure moartă, cu arborii încremeniţi, la grosimea unui braţ de fecior tânăr. Pe trunchiurile ei uscate, prin care nu circula sevele, fără frunze care să fotosintetizeze lumina soarelui, viţele distilează şi amestecă în ciorchinii cât ugerul caprei, roua pământului cu lumina gălbuie, ca mierea, a soarelui. În fiecare an pădurile de pe vârful dealului îşi trimite armata de sacrificiu a parilor care vor susţine corzile butucilor din viile de mai către poale.

O armată care nu se va mai întoarce niciodată de unde a pornit. Era o problemă, unde să merem după pari. De unde să-i aducem. Căutam pînă-n fundu Văii Negruţii, unde-s pădurile de salcâm. Pădurarul locului, când eram eu fecior a fost Găvrilă Huhurezului. Coleg cu tata. Tata a fost pădurar mai încoace, către Tilba.

M-a prins odată Găvrilă cu o sută de pari. I-am fost tăiată cu Ciugula şi Ciocăzanu şi aşteptam acum lângă grămadă aşteptând să vină tata cu carul să-i încărcăm. Ne treceam, din mână-n mână o sticlă cu Mastică. Sticlă de sfert, cu etichetă albastră. Mastica era dulce.

Păduraru n-o ţinut cont că-s a lui tata. Ne-o dat la miliţie. Tata o plătit amenda dată de colegul lui: ”măi copile, mi-o zis Găvrilă Huhurezului, nu mai fura, când îţi trebuie pari, nu mai fura, hai la mine spune-mi ce vrei şi-ţi arăt io de unde să tai. Ne înţelegem, că altfel mă strâci pă mine. Controlu’, că am control în tătă toamna, îmi impută mie tişiturile.” e miliţian îl chema Vasile Iliescu. Un porc de om. Nu numa că m-o amendat, da m-o şi bătut cu pulanul când m-a chemat la post să dau declaraţie. Mi-o dat amendă, da m-o şi bătut. Aproape de amiazăzi săpam încă. Nu era prea cald, dinspre pădure adia un vânticel răcoros. Ostenisem totuşi. În spatele

P

numărul

3

/ septembrie 2009

84

nostru postăţile de vie erau întoarse, săpate mai mult de jumătate. Victor strigă : ” pauză de o ţigară” . Ne-am apropiat toţi trei de hatul dintre via lui Nuţu şi a mea. Era un hat înalt, puteam sta pe el ca pe scaun. Victor scoate pachetul. Ţigări “Alberia”, bune ţigări. Ni-l întinde. Eu îmi caut bricheta prin buzunarul de la cămaşă. Mi-am aprins ultimul ţigara.

Trei rotocoale de fum alburiu, cât roata de trotinetă au trecut prin gardul din spini. e pe hat, drept înainte vedeam Someşul unduindu-se precum şerpoaica ce sărise mai demult, peste noi în apă. Până către Fărcaşa îl puteam urmări. Acolo se băga între dealuri. Soarele sclipea pe spinarea lui albastră.În dreapta sub deal era satul nostru, peste el vedem Seiniul. Era zi de târg. Nu vedeam căruţele venite din toate părţile. Era departe, doar turnurile bisericilor se zăreau. Satul părea o reptilă tolănită.

Acoperişurile din ţiglă, câteva din şindrilă păreau solzi uriaşi. Pe coşuri nu ieşea fum. Primăvara era călduroasă. Şura lui Gletaru avea acoperiş din paie. În găurile dinspre vârf se puiau vrăbiile. Gureşe, până la noi răzbătea, adus de vânt ciripitul lor.

Acoperişul era ţuguiat, să alunece apa pe paie. În stânga oraşul. Nu-i vedeam blocurile. Îl bănuiam doar, ascuns după o perdea de ceaţă. Combinatul lucra din plin scoţând fum pe nările furnalelor îndreptate către cer. Nici furnalele nu le vedeam.

Orizontul înspre Baia părea un perete mâzgălit de un zugrav beat cu o pensulă ştirbă.

D

numărul

3

/ septembrie 2009

Nuţu ne arătă cortina toxică pe care-o respirau de ani buni orăşenii: ”Bine-o fost pă lume până n-o fost oraşele.

Amu-s atâtea oraşe şi-s ca abatoarele. Omoară oamenii cu zile...da’ ce putem noi face....”. Trase vârtos din ţigară. Rotocolul lui se încâlci în spinii din spate unde-şi avea cuibul o privighetoare micuţă.

Aveam să-l zăresc prin încâlceala rămurişului, mai târziu, când am fumat ţigara de la ora patru după amiazăzi. Nu m-am apropiat să văd dacă are ouă, ştiam de copil că un cuib, la care umblă mână de om este părăsit de pasăre, chiar dacă sunt pui în el.

Ei rămân singuri, abandonaţi de părinţi, şi dacă nui găseşte vreo răpitoare să le curme chinul se uscă de sete şi de foame. uţu abandonă şi el, oraşul. Privirea-i alunecă pe spinarea albăstruie, cu inflexiuni gălbui a Someşului. Mai trase un fum. Adânc, ca un condamnat care savurează ultima ţigară, cu spatele la zid, în faţa plutonului de execuţie. Victor îi mai întinse una “ …. Doamne, mare-i ţara noastră...”, murmură luând bricheta din mina mea. Victor privea în dreapta, peste sat, unde Someşul atingea cu coada Seiniul. Într-o margine. Răspunse, clătinând din cap: “...d-apoi satu’ nost... îi cât o ţară de mare...”

Pe sate băteau clopotele. Se făcuse amiazăzi.

Vedeam asta şi după umbrele parilor din viile noastre.

N

Copalnic Mănăştur

85 gelu dragoş

poeme În faţa lor Moto: „Ce altă bucurie mai mare poate să aibă îmblânzitorul de cuvinte...” (Ştefan Cămăraşu)

Mă biciuiesc neîncetat gânduri celeste.

Sufăr necontenit, Dar oamenii de cârpă în sufletu-mi fac figuraţie; Argintul de la tâmple mi-a invadat trupul Iar cineva mă-ntreabă de ce mă plimb fără umbră?!

Plânsetul pruncilor nenăscuţi încă, mă asurzeşte, Iar neaveniţii zoresc la o lume neatentă, frivolă şi rea; Mă doare trupul Tău, Doamne, care a fost şi al meu Iar mulţimea îmi râde în nas la întrebările şi temerile-mi grele.

Au început vorbele mele disperate să tacă şi mă gândesc Să le ridic de azi înainte la rang de CUVINTE!

Poveste de neadormit copiii - Uite, fiule, e seară şi am rămas doar noi doi - Mi-e somn, tată. Spune-mi o poveste adevărată.

- Bine. Câteodată când îngenunchez, mă gândesc: Dacă lui Isus i-am scoate cuiele prin credinţă şi faptele noastre, Găurile rămân?

După o vreme Moto: „Să cad, de-i căderea doar vis ori somn veşnic” (Gheorghe Chivu)

Pe prispa casei mele cad petale multicolore.

Nu vă mai scuturaţi florilor! Şi toamna-i un moft...

De ce nu împodobiţi cu ele cimitirul din mine?

De ce vă ofiliţi aşa de repede şi uşor?

Stelele, una câte una îşi sting pentru mine făcliile.

Visu-mi ce-a cutreierat noaptea se diluează uşor; Fruntea-mi visează să clădesc un gol necesar Ca să-l umplu cu glasul tău înverşunat, chemător.

Pe prispa casei mele, în amurg, cad petalele multicolore.

Peste tot petale multicolore, suflete sângerânde!

- Pământule, stau la rând să-mi iau bilet.

- Florilor, călătoresc acasă cu voi...

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

86 vasile dragomir

Buricul cel mare al senatorului de Vii omnul Felix Transilvan, senatorul de Vii, avea până ieri o particularitate – când gândea profund, când aproape că medita, i se despărţea părul în două, i se făcea cărare pe mijloc. A cheltuit de-a lungul vieţii o groază de bani pe pălării, şepci sau chiar banale băşti, ce să mai vorbim de căciuli. Ar prefera, le spune prietenilor, să umble desculţ decât să aibă capul descoperit. Din cauza încurcăturilor cotidiene, a problemelor pe care i le creează ţara, e atât de ocupat, încât n-are timp de meditaţie decât o dată, de două ori pe săptămână. Unde mai pui că despărţirea părului se întâmplă când nu te aştepţi, în situaţii de o cruntă banalitate, la WC de exemplu.

Pe de altă parte, toată lumea are posibilitatea să vadă când nu gândeşte şi cât de mult ţine absenţa sinapselor.

Acum, i s-a mai întâmplat una, parcă destinul vrea să-i dea semne că e un om însemnat. Azi dimineaţă, pe când stătea în vană, era cât pe ce să aibă o dilemă, îi scade burta sau îi creşte buricul? Da, îi creştea buricul aproape văzând cu ochii. Un fel de mădular gros, roşu şi vârtos. „E bai cu ţara!” îşi zice căutând în agendă telefonul unui chirurg: „Oare merită să te pui contra naturii?” se întreabă. Din toate lucrurile pe care i le-a dat Dumnezeu, nu a extirpat niciunul, de ce ar face-o acum cu buricul? „Să ne purtăm crucea cu demnitate, îşi mai zice, chiar dacă e vorba de buric, e al nostru.” Oare cum ar suna cuvintele acestea de la tribuna Parlamentului? Ca să înţelegem o situaţie, trebuie să ne punem într-o altă situaţie. Asta e o maximă proprie şi o trece în carneţel, va scoate o carte de maxime şi învăţături. Şi dacă lucrurile evoluează?

Creşte buricul de un metru, de doi metri şi umbli cu el de parcă ai avea o lance în burtă? Îţi trebuie husă, îţi trebuie un bodyguard, un fel de paj care să meargă înaintea ta şi să strige: “faceţi loc, trece buricul domnului senator”. Apoi, la întâlnirea anuală cu fiii satului trebuie înstruţat, îi legi baloane în culoarea partidului, panglici de hârtie creponată, un clopoţel în vârf, o instalaţie electrică aşa ca la pomul de Crăciun, bomboane. Uite că a început să facă vălurele, parcă ar fi un făt, bine că nu i-au crescut mâini, picioare, ochi. Va trimite camerista să-i cumpere un brâu. Anette se trage dintr-o familie de vechi cameriste. Străbunica ei venise tocmai de la Lyon, a fost camerista actriţei Turturica Marieta Anca. S-a căsătorit, cu cine credeţi? Cu Lyonel, valetul reginei.

Au avut o fată, Janette şi un băiat, Jak. Pe fată, mama Anettei, a botezat-o şambelanul, iar pe băiat, croitoreasa reginei. Cu aşa relaţii în lumea bună nu ţi-e ruşine. Chiar naşul ei nu a fost oricine, deşi se stricase societatea, au venit şepcile la putere.

D

numărul

3

/ septembrie 2009

Majordomul prinţului Sturza i-a fost naş, ca să ştiţi.

Era grec, dar ce contează? Heracles, al cărui băiat, Dimitris, era secretar la ambasadă. Ăştia doi ştiau toate limbile pământului. Prinţul obişnuia să spună „coane Heracles, dumneata, dacă te-ai strădui, ai putea să imiţi trilurile tutor păsărilor, chiar şi croncănitul unui corb.” „Înălţimea voastră exagerează” îi răspundea naşul măgulit.

- Domnule senator, n-am putut dormi toată noaptea, am făcut duş, am făcut baie, voiam să vă fac o vizită în cameră, nu ştiam dacă e potrivit...

Chiar credeţi că o să treacă de Comisie?

- Trece Anette, pentru că altfel e bai cu ţara.

- Oare e prea mult să vă întreb cum v-a venit ideea?

- Frământările, neliniştile constructive, acestea sunt dătătoare de idei. „Fereşte-mă, Doamne, de neliniştea de a nu avea nelinişti!” zicea un prieten filosof care lucra la Casa pionierilor. De o vreme încoace, oamenii au început să se gândească tot mai mult la veşnicie, eu am fost pe fază, am surprins lucrul acesta.

- De unde aţi pornit?

- De jos, răspunde hotărât senatorul şi e gata să-şi povestească primele amintiri, dar renunţă, trebuie să marchezi prezentul, ca prezentul să nu devină prea repede amintire. La noi, în Transilvania, unde colbul drumurilor este amestecat cu praf de aur, nisip aurifer să-i zicem, cetăţenii sunt mai inventivi în ceea ce priveşte mormintele, locurile de veci cum ar veni. Iniţiativa privată, când apare, trebuie încadrată într-o formă legală, de aia suntem noi, parlamentarii, să nu lăsăm lucrurile s-o ia razna, să intervenim la timp. Oamenii au idei, dar se trezesc ori că nu ştiu în care lege să le încadreze, ori că nu există lege pentru ideile lor. Şi atunci, noi ce ne facem?

- Daţi legile pentru idei, se dumireşte camerista.

- Exact! Stabilim cadrul legal, facem tepşea pentru cozonac.

- Extraordinar!

- Pentru omul de pe stradă e ceva extraordinar, mai ales când nu înţelege legile, pentru noi, senatorii, e ceva obişnuit, complicat, dar firesc. Dacă nar fi aşa, ar fi bai cu ţara. Uite care-i fenomenul cu mormintele. Iniţiativa privată face, şi zic că nu-i rău, morminte de tipul „demisol, P plus 1” de unde şi denumirea legii. Mormântul propriu zis, la demisol, are o cameră de primire la parter şi o cameră de reculegere, la etaj. Arhitectură originală cu elemente tradiţionale, fiecare în felul lui, încât cimitirele arată ca nişte sate de vacanţă, numai că sunt dispuse în pantă, de unde şi pericolul alunecărilor de teren.

Copalnic Mănăştur

87

- Doamne-fereşte!

- Aşa am zis şi eu după o noapte, când am avut al doilea coşmar al vieţii mele.

- Trebuie să fi fost atunci când v-am găsit perna plină de mătreaţă. Iertaţi-mă, parcă ar fi nins pe ea.

M-am şi întrebat de unde atâta piele descuamată?

Nu ştie electoratul prin ce treceţi şi ziariştii ăştia, care-şi permit critica.

- Lasă-i să ne critice, noi ne vedem de treburile ţării. Ce-ar fi să ne luăm după toţi bulangiii, asta rămâne între noi.

- Se poate, domnule senator? Doar mă ştiţi.

Cum a fost cu cel de al doilea coşmar al vieţii dumneavoastră. Mor de curioasă.

- Se făcea că sunt în coloana oficială care trecea prin fieful meu. Dintr-o dată simt în ceafă privirea mustrătoare a domnului preşedinte şi încremenesc.

Am crezut că au ieşit liberalii la demonstraţie cu sperietori de ciori, glume răsuflate de ale lor. Privesc înainte şi ce constat? Nu sperietori, nu securişti, nu ciocane gonflabile, nimic din ce putea fi mai rău. Pur şi simplu cimitirul o luase la vale. Câteva sicrie blocau drumul şi motocicliştii din faţă erau pe spate, loviseră sicriele frontal.

- Dezgustător, a zis domnul preşedinte în coş-

Copalnic Mănăştur

marul meu şi, pentru moment, am crezut că se referă la mine. Unde mai pui că de pe margini, cucuvelele de ziarişti comentau că, la trecerea preşedintelui, până şi morţii s-au ridicat din morminte. Lipsă de respect ca la uşa cortului. Atunci mi-a venit ideea cu Legea mormintelor, “demisol, P plus unu”. Ne putem pomeni că se umple ţara de epidemii şi de stres. Cu un astfel de fenomen, ne punem întrebarea, ce imagine mai poate avea ţara în lume şi ce credibilitate mai poate avea partidul în ţară? Să te alegi cu sute de mii de turişti care vin să vadă cimitire mişcătoare. Unde mai pui că paznicul cimitirului este un fost ziarist, pus în funcţie de opoziţie.

Acuma, am cu ce să le dau peste nas. Îi era greu să dea un telefon? Alo, domnule prefect, raportez, a luat-o cimitirul la vale, rog trimiteţi întăriri o comisie de specialişti. Recunosc că nu mai fac faţă. Atât trebuia să spună. Nu-i nicio ruşine să-ţi faci autocritica.

- Bine, domnule senator, acuma nu că aş ţine cu paznicul, dar lucrurile acestea nu s-au întâmplat decât în vis, nu are rost să vă consumaţi.

- Uite care-i teoria mea, din moment ce se întâmplă lucruri pe care nici în vis nu le visezi, cu atât mai mult se vor întâmpla cele pe care le-ai visat.

numărul

3

/ septembrie 2009

88 - Deci aşa vă vin ideile când vă vin! Doriţi să vă calc?

- N-aş zice nu, poate n-ar strica să ne permitem, acum, de dimineaţă, şi o mică libertate. Puţină intimitate nu strică nimănui. În fapt, de când zici că ai divorţat?

- De la jumătatea primului dumneavoastră mandat. Meseria asta de cameristă are repercursiuni. Pur şi simplu, dacă tot veni vorba, nu mai pot face sex decât în hotel, acasă nu mă mai excit, sunt frigidă la domiciliu. În hotel, sexul e o aventură, acasă e banal, ca gătitul.

- Măi să fie, uite câtă profunzime are poporul!

- Domnule senator, la dumneavoastră s-a întâmplat o minune.

- Care?

- V-a crescut buricul, mon Dieu!

- Rămâne între noi. Crezi că te va deranja?

- O, nu, deja mă simt unică, prima femeie penetrată de doi bărbaţi în acelaşi timp. Păcat că nu-i pot povesti decât mamei.

- Să n-o faci, mă distrugi!

- Nu vă faceţi probleme, şi mama are amanţi de seamă, cum credeţi că am ajuns cameristă într-un hotel de lux?

- Să-mi povesteşti odată, poate deseară, după recepţie. În timpul recepţiilor mă simt întins ca o coardă. Ziariştii pun întrebări, Dorian Sudoare chiar mă tutuieşte, cu oamenii de afaceri nu poţi discuta decât la toaletă, se înşeală cine crede că ne distrăm.

Noi suntem tot timpul cu gândul la ţară, la mandat.

- Să vă întreb şi eu ceva. Când vă gândiţi la ţară, vă gândiţi la toată ţara de-odată? Adică şi la Buhuşi, şi la Moldova Nouă, şi la Carei, şi la Olteniţa, şi la Bloaja în acelaşi timp?

- Da, de ce te miri?

- Pentru că eu nu mă pot gândi la lucruri decât pe rând. Când mă gândesc la beţivul de frate-meu, nu mă pot gândi şi la Botic.

- Cine-i Botic?

- Staţi să vă arăt. Îşi scoate halatul, sutienul şi chiloţii, apoi se întoarce cu spatele spre senator şi îi arată o zgârietură deasupra genunchiului: Ăsta-i Botic, zice, pisoiul meu care m-a zgâriat pe picior.

După consumarea momentului de intimitate, senatorul îi strigă din baie cameristei: - Să-mi cumperi un brâu pentru buric!

- Nu-i păcat să-l încorsetaţi?

- Fă cum îţi spun şi vezi să nu afle presa!

*** Mihai intră în redacţie binedispus. Îl sunase Bob Todor al lui Petre a Fătoaiei.

- Te sun de la nepotu-meu, hlizâtu aista pe care l-ai cunoscut când ai fost la noi, în Piţigaia. Despre care ţi-am spus că a pierdut trenu cu ceasul în mână. Amu s-a privatizat şi el, că la noi în sat s-au privatizat tăţi colduşii şi zăbăloşii şi au telefon.

Te-am sunat numa să-ţi spun că ţi-am trimis o

numărul

3

/ septembrie 2009

scrisoare, că eu nu pot vorbi cu omul ce am de vorbit la telefoane, că nu-i văd ochii. Când vorbesc la telefonul ăsta negru, gândeşti că vorbesc cu un pui de dibol, nu cu un om. Astăzi trebuie să-ţi sosească o scrisoare şi te rog frumos să fim pe o vorbă, cum am fost şi până acum şi să faci ce ţi-am scris. Atâta am avut de spus şi să ai sănătate. Amu pun telefonul în furcă. „Domnule dragă, io-s bine şi sănătos ca şi baba, atâta numa că ne cam strâng mătricile şi noaptea trebuie să ies de trei-patru ori pe târnaţ, că n-am aer. Şi vacile, şi calul, şi porcii sunt bine, dar trebuie să stau botaş la gâşte la râu, că Aris, câinele domnului Marcus Măcinatu, umblă după căţele în loc să fugărească vulpile şi-mi aduce în toată ziua câte două-trei acasă, ca să-şi facă de lucru, de parcă nu am eu destul cu hrănitu şi adăpatul. Scrisoarea asta pe care ţi-o scriu, i-o dictez la nepotu-meu, Lică, şi el mă tot corectează. Eu nu pot ţine creionul în mână, că-i subţire şi-mi amorţesc degetele. Îţi trimit scrisoarea pentru că trebuie să vii la noi, în Piţigaia, că de când ne-ai pus la ziar, e mare bai. În primul rând, ne-o schimbat şeful de post, cu ajutor cu tot şi ne-o trimis alţii mai flămânzi. Asta nu trebuia să se întâmple şi numai dumneata mai poţi tomni ori aranja, cum zice nepotu-meu că-i corect, treburile.

Apoi de când s-a ales domnul profesor Bodnar primar, ne-a adus francezii pe cap. Zice că i-a adus aici la turism, dar nu-i aşa, toată ziua ne bat uşile, tot cu un pardon şi un mersi şi ne cer, pe bani ce-i drept, blide de lut, şterguri de bumbac, icoane, lăzi, cufere, până şi sucala au cumpărat-o de la bâta mea, de gândeşti că ăştia, în ţara lor, nu au nimic pe lângă casă. Un domn francez a zis să-i dau cioarecii mei pe blugii lui şi i-am dat, că mă cam frecau între picioare. Hai încoace, să le vorbeşti pe limba lor şi să le spui ce ţi-oi zice eu, că noi n-avem vreme de turism, că şi anul acesta a dat Dumnezeu tare multe prune şi nu-i cine să pună mâna să le culeagă dacă nu le culegem noi, bătrânii.

Apoi Puiu Fekete, de când a cumpărat crâşma, deschide şi închide când vrea el şi pune apă în bere, aşa că trebuie să-l înfrici un pic cu ziarul. Vicele, pe de altă parte, face tare multe încurcături cu pământul, că el dirijează şi-a zis că nu se teme nici de prefect, d’apoi de ziarişti, că la ăştia le dă de băut şi de mâncat, şi scriu cum zice el.

Nici cu preoţii nu-i în regulă. Dacă n-am sta între ei, s-ar bate ca orbii şi şi-ar da cu crucea-n cap, unul zice că el are drept pe cimitire, celălalt zice că nu-i aşa şi primarul nu se bagă, e prieten cu amândoi. Cu tineretul, iar nu-i a bună, au închiriat o casă la capătul satului, au pus hârtie-n geamuri, ca să nu se vadă de afară, se adună mai în toată seara acolo, duc băutură şi ţâţâie fetele până către dimineaţă şi nici şeful de post nu se bagă peste ei.

Laptele ni-l plătesc în batjocură, cu ciga-miga, doctorul de oameni ni s-a dus, veterinarul umblă bat cu pădurarul şi, dacă nu le dădeam găinilor horincă cu piper, nu mai aveam niciuna pe lângă casă. Şi mai

Copalnic Mănăştur

89 am multe să-ţi spun, dar asta se va întâmpla când vei veni la mine, să ne înţelegem, că am vorbit şi cu văru’ Văsălica şi cu alţii ca la alegerile ce vine, să te duci de deputat, să avem şi noi omul nostru la stăpânire, că ţi-om plăti cât îi zice şi de nu ne-or ajunge banii, vom completa cu ce avem. Să ai sănătate!

Bob Todor a lui Petre a Fătoaiei”. omnul senator de Vii dansează cu Narcisa de la ziarul Cumpătul. Fata e frumoasă, lungă în picioare, blondă şi miroase bine sau scump, cum vrei să-i zici. Se lipeşte de el încântată, simte ceva tare, nu ştie că-i buricul care, în timpul dezbaterilor de peste zi a mai crescut, e aproape de o palmă. Îl întreabă destul de tare, ca să se jeneze: îţi place sutienul meu? Secretarul de stat Ceafă mi l-a cumpărat. E un drăguţ. E adevărat că ai apartament în Piaţa Romană?

- Am, dar vorbeşte mai încet, scrâşneşte senatorul.

- Şi nu-i facem o vizită?

- Cui? - Apartamentului, pisi, cum?

- Ia cheile de la maşină, cobor şi eu peste zece minute.

N-am ce să fac, se dezvinovăţeşte Felix, ea mi-a propus, dacă nu merg, cine ştie ce scrie. Aşa, îi dau o sută de dolari şi ies bine. Intru eu primul, apoi vine ea şi nu aprindem lumina. Cât despre buric, mâine mă duc la medic să mi-l taie, altfel nu se mai poate.

- Nici nu ştii, pisi, de când mi-am dorit să fim numai noi, îi zice Narcisa apropiindu-se de pat. Pe mine mă excită bărbaţii care sunt buni oratori. Tu eşti Cicero al meu. De ce nu vrei să aprindem lumina? Îţi place să faci dragoste ca ţăranii, pe întuneric?

- Vecinii dragă, nici nu ştii când te pomeneşti cu ei la uşă, toţi au probleme.

- Bine, cum vrei tu, zice fata şi se apucă de lucru. Adevărul e că Narcisa ştie de toate. Felix Transilvanul aproape că uită de buric când fata începe să-l călărească. Îi era teamă că îşi va da seama ce se întâmplă, dar văzând-o cu câtă pasiune se mişcă, începe să simtă şi el o pasiune nouă, neobişnuită. Narcisa parcă uitase de el, spunea cuvinte fără legătură între ele, se oprea pentru câteva secunde, ca apoi să prindă o viteză ameţitoare.

Cred că e de o jumătate de ceas peste mine, îşi zice senatorul. Sper să nu mai dureze mult, trebuie să mă scol devreme, să ajung la minister la prima oră. Am neapărată nevoie de licenţa pentru export.

Apoi întâlnirea cu grecul, şi asta e foarte importantă, zeci de mii de dolari. Pe ăştia îi pun într-un cont separat, să nu ştie nevastă-mea. Şi apropo de afaceri, acum îmi dau seama că buricul acesta e o adevărată comoară. Nu-l mai tai.

Deasupra lui fata gemea tot mai tare, încât de teama vecinilor, îi duse mâna la gură. Simţi muşcă-

D

Copalnic Mănăştur

tura, după care o văzu alunecând, moale. Răsuflă uşurat şi se duse în baie. Buricul îi era de un roşu intens, iar în contact cu apa rece începu să i se înmoaie. Se îmbrăcă, intră în cameră şi aprinse lumina. Narcisa era întinsă pe spate cu ochii daţi peste cap. Leşinase. Palme, apă rece şi, într-un târziu, îşi revine.

- Doamne, aşa ceva nu am mai simţit de când sunt. Dacă ar şti femeile din ţara asta de ce eşti în stare, te-ar alege preşedinte. Tot mă mir cum de nu te-am descoperit până acum.

- Chiar ţi-a plăcut?

- Tu ce crezi, că am leşinat de spaimă? Abia aştept să îi povestesc mamei.

- Doar n-o să faci asta?

- Stai liniştit, mama e o femeie discretă şi ea are amanţi. Cum crezi că am ajuns în presă?

Ce depravată e lumea asta, îşi zise senatorul, scoţând suta de dolari cu amărăciune.

Emil Costin Avacuum de Chieri intră în biroul lui Mihai.

- Ţi-a interzis cineva să te întâlneşti cu mine, domnule Anca? îl întrebă tăios bătrânul.

- Nu, nu mi-a interzis nimeni, dar nu mi-aţi dat niciun semn.

- Credeam că ştii când trebuie să mă cauţi, chiar dacă nu te chem. Văd că cea de-a doua raţiune nu prea îţi funcţionează. Nu-i nimic, am să ţi-o pun eu în mişcare.

- Este ceva important?

- Sunt oameni care se ocupă numai de lucruri importante, şi unul dintre aceia puţini sunt eu.

- Vă pot fi de folos?

- Mie? Ţie trebuie să-ţi fii de folos. Peste două zile vine la noi Maiestatea Sa Emanuel Corvin.

Pregăteşte-te să dai seamă şi să fii chemat. Timpul căutărilor ţi se încheie. Te aştept deseară la conac.

Vei asista la ritual. Trebuie să-ţi iei câteva zile libere, o săptămână, mai zice Marele Maestru al Coroanei de Ceară şi iese, făcând un semn cu mâna, care însemna – nu mă conduce. enatorul Felix Transilvanul tocmai a sosit la vila lui din Cetăţuia însoţit de şeful de cabinet şi de secretară.

Doamna Felicia face plajă în şezlong privind absentă spre şosea sau poate la gladiolele de pe gard. Când soţul o sărută pe faţă, cu grijă, abia atingând-o cu buzele, ca să nu-i rămână în gură gustul de fard, doamna îi zice şoptit: - Iar ai adus-o? Nu mi-e de mine, dar ştii ce vorbesc ţăranii.

- Nu ne interesează ţăranii, iubito, răspunde domnul Felix în şoaptă, zâmbind la rândul lui. E Pepsi sau e Burgund? întreabă arătând spre paharul de pe măsuţa pliantă.

- Aiurea Pepsi, ştii că numai vinul mă face să uit de singurătate.

- Nu te mai vizitează medicul?

S

numărul

3

/ septembrie 2009

90 - A început să devină plictisitor…

- Găseşti tu o soluţie, mai zice sărutându-i mâna, apoi către şofer: Terenţiule, du-te la crâşmă şi spune-le că vreau să cumpăr viţei de lapte. Când te întorci, adu-l pe măcelar.

- Am înţeles, excelenţă.

- Sofia, tu să-mi faci un tabel nominal cu ţăranii care-mi vor aduce viţei, iar tu, Adrian, du-te la magazin şi cumpără saci de nailon, vreo zece-cincisprezece şi sare dură, un sac. Apoi îl iei pe primar şi-l aduci la mine, am să-i dau câteva dispoziţii.

- Am înţeles, excelenţă, zice şeful de cabinet.

Dacă-i beat, îl aduc?

- Nu, dacă-i beat, nu-l aduci. În câteva ore, curtea senatorului se umple de bărbaţi, femei şi copii. Unii trag viţeii de aţă, alţii îi împing de la spate. Sofia îi trece pe oameni în tabelul nominal, iar Adrian le dă banii. Nimeni nu se târguieşte, toată lumea e mulţumită. Granăru, Lingurar şi Otelo îl ajută pe măcelarul Ferg. O muchie de secure în cap, o tăietură meseriaşă, viţeii horcăie, holbează ochii şi scot limba. Ţiganii îi aliniază frumos pe mai multe rânduri, ca soldaţii. Au tăiat peste douăzeci de viţei şi oamenii tot vin.

- Ce facem, domnule senator, ca nu mai avem bani? întreabă Adrian.

- Nu mai cumpăraţi.

- Domnule senator, săru’mâna, zice un moş, nu-i cinstit, şi noi v-am votat, ca şi ceilalţi pe care iaţi plătit. Vă rugăm să ni-i luaţi că şi aşa n-avem ce face cu ei.

- De ce nu-i mâncaţi voi? întreabă senatorul din balcon.

- Nouă ne e milă să-i tăiem şi ne e şi cam greaţă să-i mâncăm aşa cruzi.

- Dacă sunteţi de acord să vi-i plătesc peste o lună, vi-i cumpăr.

- Sigur că suntem, zice moşul, noi vă cunoaştem şi ne încredem în dumneavoastră.

Ce oameni, ce popor nenorocit şi necivilizat, auzi, să le fie greaţă de carnea de viţel. Cum poţi intra cu ăştia în Europa, meditează Felix Transilvanul. oamna Felicia îşi aşează şezlongul cu spatele la măcelari. Nu mai poate suporta să vadă cum sare sângele din viţei pe straturile ei de regina nopţii, de crini imperiali, de begonii şi petunii albe, de trandafiri şi crizanteme albe, de flori de colţ. Nu voia să aibă în grădină decât flori albe. Aşa se răzbuna pe Felix din momentul în care i-a spus că, în calitate de doamnă a senatorului nu se mai cuvine să meargă la serviciu, că trebuie să se ocupe de peltele şi compoturi, să înveţe reţete de prăjituri (chiar are o prăjitură care îi poartă numele, făcută din cartofi şi caramel) şi să se ocupe de grădina cu flori, a hotărât că albul nu mai este o culoare şi a plantat numai flori albe. Dacă nu ar fi şi frunzele verzi, ai putea crede că straturile sunt nişte gropi cu var, nişte

D

numărul

3

/ septembrie 2009

plăci de morminte din marmură albă.

Trăieşte ca o buburuză la soare, iar când simte nevoia să se excite, să-şi desfacă aripile, îşi ia carneţelul şi inventează numere de telefon. Apoi sună şi, dacă îi răspunde un bărbat, îi spune ce ar face de ar fi în pat cu el. Uneori îi trec prin minte idei năucitoare care-i înnebunesc de plăcere pe bărbaţi, alteori le spune că le-ar face coliere, brăţări şi curele din râme împletite, că le-ar trece prin lobul urechilor şi prin nări şuviţe din părul ei pubian, încât bărbaţi încep să urle la telefon, să-i zică perversă, curvă ordinară, boarfă obsedată, iar unul care i-a ascultat grozăviile vreo zece minute fără să scoată un cuvânt, i-a zis în final: „tu cred că eşti nevastă de senator.”

Aşa ceva nu merita să i se spună. Nu a fost toată viaţa nevastă de senator. A fost o fată cinstită şi săracă, a făcut după liceu şcoala de asistente medicale. L-a cunoscut pe Felix când acesta era educator civil la puşcărie, hoţii îi ziceau Franzeluţă, că era rumen în obraji, naiv şi neînsurat, cu toate că împlinise patruzeci de ani.

Mergea la puşcărie cu pachete pentru Matilda, o colegă de-a ei care, dacă n-ar fi intrat la pârnaie, se putea pensiona, că avea şi vârsta şi anii lucraţi.

Au făcut împreună avorturi, dar Matilda a luat totul pe ea. Pe vremea aia ieşeau bani din avorturi, cum ies acum din droguri. Ce avea Felix atunci? Două costume, dar niciodată nu erau amândouă acasă, unul era pe el, iar celălalt la curăţat, o garsonieră plină de cărţi, filozofie şi alcool în cap, dar numai în afara serviciului, cu doi prieteni într-un garaj de tablă, să nu credeţi că-i plăcea băutura, bea cu greaţă, forţat, că la asta te duce burlăcia. Ei, un avort astăzi, unul mâine, până când şi-a cumpărat apartament cu patru camere şi cu garaj în zonă bună, l-a mobilat, apoi l-a dus pe Felix la ea, i-a tăiat cu mâna ei perciunii, că erau prea lungi şi întradevăr semăna cu o franzeluţă arsă. S-au căsătorit, şi-a schimbat clientela, nu mai făcea avorturi decât la soţii de miliţieni şi de activişti, până când şi-au cumpărat maşină. Apoi s-a lăsat, cu puţin timp înainte de Revoluţie. Şi acum o trec fiorii, dacă ar fi avut loc Revoluţia cu zece ani înainte, mai putea face ea câte şi-a făcut din avorturi? Nu mai putea.

- Aiurea revoluţie, se trezeşte gândind cu voce tare. Pe vremea aia era rentabil să faci avorturi, acum e rentabil să fii senator. De aia bea, pentru că a trecut vremea ei. E femeie frumoasă, are patruzeci de ani, dar pare mult mai tânără şi în afară de doctor, n-a îndrăznit nimeni să i se strecoare sub aşternut. Acum a lăsat-o şi doctorul, zice că, dacă a aflat soţu-său, nu mai are nici un farmec, să fii amant pe faţă. Bine zice domnul senator, libertatea prea multă e o pedeapsă. Bunăoară, dacă te uiţi la suflet, meditează Felicia, că nu-i femeie superficială, şi ea a citit biblioteca senatorului de Vii, aiurea cărţi, viaţa e baza, experienţa. Noi ne naştem cu toate cărţile în cap, dacă apeşi pe butonul care trebuie, ajungi să le ştii înainte de a le citi, chiar înainte de a fi scrise.

Sufletul, dacă ar fi lăsat liber, în afara corpului,

Copalnic Mănăştur

91 ce s-ar alege de el? Praf şi pulbere. Ar face reacţii în lanţ şi ar exploda. Sufletul e mare numai când e închis în corpul nostru, adică e mare tocmai pentru că reuşeşte să fie atât de mic. Păi când îţi trec prin cap astfel de idei, când soţul nu se culcă cu tine, când singurul amant pe care l-ai avut în viaţa ta te lasă, cum să nu-ţi vină să bei, să-ţi faci grădină numai cu flori albe, să nu mai suporţi să vezi în jurul tău culori?! Cine îi poate înţelege viaţa, prezentul, dar mai ales trecutul când a scos din mii de femei bucăţi de carne sângerândă? eschide ochii şi coşmarul continuă. În faţa ei, pe gazonul tuns uniform, Granăru, Lingurar şi Otelo au întins la soare pieile de viţel sângerânde, presărate cu sare. Vreo cinci arii de piele, de belitură, de carne nenăscută, de avortoni striviţi, întinşi la soare. Gardul ei de la drum, din palănci albe cu brâu roşu e plin de pisici. Sunt numai ochi şi gheare pisicile. Dacă ar fi noapte, ochii lor ar părea ciorchini de licurici. Stau gata să dea atacul. Să sfâşie pieile. De mustăţile lor se vor lipi picuri de sânge, ca roua de iarbă, pe boturile lor se vor usca hărţi de sare. Apoi vor veni câinii şi le vor urca în copaci.

Cozile lor zbârlite se vor vedea printre crengi ca nişte fructe oprite, păroase. O pisică îndrăzneşte, sare gardul, prinde în dinţi o piele şi vrea să o tragă după ea, să o ducă în ascunziş. Celelalte o urmează.

Doamna Felicia se ridică din şezlong, îşi pune halatul alb, pluşat, ia umbrela şi se repede la ele. Le va înjunghia, le va lua în vârful ascuţit al umbrelei ca o baionetă şi le va arunca peste gard.

Alunecă pe piei, cade, se tăvăleşte printre pisici, se zbârleşte la ele, le arată colţii, îşi ascute unghiile.

Pisicile o imită. Senatorul râde pe terasa de sus: - Aşa mare blană n-a avut nicio femeie. O blană din două sute de piei de viţel. Stai aşa, să-ţi fac poze. Pieile se învârt în jurul ei, parcă ar fi într-un tunel, ca viermele în gogoaşe de mătase. Cel mai mare vierme, în cea mai mare haină de blană. Prin toate pliurile, prin toate cutele, câte o pisică.

D

Ferg – Domnul senator, ce facem cu picioarele de la genunchi în jos, cu cozile, cu capurile, cu muntele acesta de maţe?

Senatorul – Puneţi-le în roabe şi duceţi-le la râu.

Garnăru – Am putea face răcituri din ele.

Lingurar – Ce vorbeşti măi ţigane, de unde să luăm atâtea oale?

Otelo – Mâncate-ar corhazu să te mănânce şi mira-s-ar lumea pe tine, de oale te mănâncă grija?

Dar n-avem noi vagoneţi de la mină, n-avem cisterna de la maşina pompierilor, adică să ne plângem că avem macioră dar n-avem în ce o fierbe? Vrei să ajungi de râsul rumânilor?

Lingurar – Tacă-ţi pliscul, cioară, şi judecă-te, judeca-te-ar Cel de Sus! Avem vagoneţi, avem cisternă, dar gândeşte-te câte trăsuri de lemne ne tre-

Copalnic Mănăştur

buie pentru foc. Care de la noi, din Prundari ori din Poiană îi stăpân să fure atâta amar de lemn?

Granăru – Că bine judecă Lingurar. Da’ hai să zicem că slobozâm cioporul de purandei la pădure, aduc lemne câte trebe, cerem împrumut sare de la rumâni şi facem aiturile. Da’ după ce le mâncăm, unde punem atâta haram de cioante?

Otelo – Le dăm la câini.

Granăru – După ce-or linge câinii atâtea vagoane de răcituri, nu se mai uită la cioante, aşa cum nu mă uit io la piranda ta.

Otelo – Ave-u-ai şacăr şi pui-te Dumnezo pă lat, da’ tu-i trebuieşti la ţâganca me? Cum îi trebuie hăptică şi mâncărime, aşe-i trebuieşti.

- Hat gata vorba goală, interveni Ferg, încărcaţi în târhanţe şi duceţi la râu. Până atunci o scot pe doamna dintre blănuri.

Măcelarul îşi făcuse curaj cu nişte ţuică, profitase de neatenţia senatorului şi a domnişoarei secretare şi a făcut schimbul peste gard. A aruncat câţiva bulgări de carne, câţiva lobi de ficat, iar vecinii i-au aruncat înapoi câteva peturi cu ţuică. De mult voia să-i bage mâna-n lână la doamna Felicia şi acum era momentul. Ştia că senatorul e în cramă, că a pus-o pe domnişoara Sofia pe butoi şi că va fi ocupat cu ea poate un ceas, până când se trezeşte din beţie primarul şi vine la ordin. Calcă pe piei, se face că alunecă, se rostogoleşte lângă femeie, începe să o despacheteze, mâinile lui pline de sângele viţeilor o cercetează, o adulmecă, o muşcă, are mâini cu dinţi, femeia se înfioară, îi strânge degetele între picioare ca într-o menghină, sfârcurile scăpate din sutien vor să iasă la soare, aşa cum iese din ou capul puiului de pasăre, îi ridică halatul pluşat, îi trage slipul până aproape de genunchi, se acoperă cu piei calde şi umede şi începe să împingă. Îşi imaginează că umple cârnaţi cu….

Granăru – Apoi săru’mâna, domnule senator, da’ ce a putut fi la râu, între rumâni şi câini, nici la noi la ţigani nu vezi!

Senatorul – Aşa…

Lingurar (către Granăm) – Lasă-mă să zic eu, că tu eşti mai ruşinos. Noi ce ne-am gândit, să lucrăm peste program toată noaptea. Şi ne-am organizat aşe: noi, ţiganii, ducem târboanţele cu capuri, picioare, copite, cozi şi maţe de viţel la râu, ungurul Ferg ni le numără şi ni le trece pe caiet, care câte am dus. Nici el n-a putut să doarmă, că a spălat-o pe doamna Felicia în fântâna arteziană. Am şi zis că-i tare buiacă doamna şi râdea cât aţi dormit dumneavoastră, că ne şi miram cum de nu o auziţi când o auzea tot satul. Să vă spun cum a fost cu doamna azi noapte, că Otelo o să vă spună cum a fost cu câinii.

Senatorul – Aşa…

Lingurar – Io-s mai prost, da’ bag mâna-n foc pentru ce văd. Doamna, ce-i drept, o lunecat pe piei.

Toată a fost de-un sânge şi de-un floc, şi-n gură.

Ferg a lunecat şi el, că era cam bat, ca doamna, dar

numărul

3

/ septembrie 2009

92 după ce s-au zvârcolit o vreme, a luat-o pe sus a dus-o la ţâşnitoare şi a spălat-o din cap până-n picioare. Între timp noi încărcam târboanţele şi veneam către casă cu ţigara în colţu gurii. Ştiţi cum se vedea doamna la bec, în fântâna arteziană? Ca un heruvim. Cu mâinile deasupra capului şi cu Ferg care îi băga furtunul pe sub halat. Doamna rădica un picior şi stătea cu el ţeapăn în aer până când ajungeam noi la poartă. Zău lui Dumnezeu, am văzut cu ochii mei cum se roteau fluturi pe lângă dânsa. Exact aşe era ca şi statuia doamnei Marieta din cimitir. Iar mai încărcam câte o roabă de maţe, să le ducem la râu, doamna Felicia iar luneca pe piei, Ferg luneca şi el, se tăvăleau, şi-apoi cu greu dădea Cel de Sus să se scoale. Apoi iar la ţâşnitoare şi iar o şurluia Ferg cu peria de rădăcină, iar pe noi ne bifa pe caiet. Aşa ne-a prins răsăritul soarelui, cu ţigara în colţu gurii, că acum niciunul nu mai avem ţigări, poate ni-ţi da dumneavoastră sau ni-ţi plăti omeneşte şi ne-om cumpăra noi şi v-a spune Lingurar cum a fost cu câinii şi rumânii, că povestea asta-i bună de spus şi-n parlament. No, amu, zî tu!

Lingurar – Io, în primul rând, domnu’ senator, săru’mâna, vă spun drept ce gândesc, că n-oi uita cât oi trăi cât de frumos ai îngropat-o pe mama în campania electorală şi v-am votat cu tătă truda că le-am şi zâs: holeo ţigani, dacă daţi votul la altul, vă pun capul pe tăietor şi vă tai grumazu cu sechestruţa. Să moară mama! Şi zice unu’, umflatu’ de Cosinus: - Dute-n caru’ meu şi-n ce-am pârcit azi noapte, că măta-i moartă. Şi atunci zic eu: da să-ţi trag sângele şi plămânii şi naţia, tu vrei să votezi cu ţărăniştii, mă, sau cu domnu’ senator, care-i prinţu’ nostru care-a dat purcei de curechi în părţi egale şi la rumâni, şi la ţigani, mânca-ţi-aş. Şi-apoi ce-am vrut să zic, ca să nu-mi uit vorba, că poate mi-ţi da un costum de-al dumneavoastră care v-o rămas mic. Ţiganii ăştia doi să tot holbau, de la râu până acasă, şi vedeau heruvimi, da’ eu, pe-al meu Dumnezău, cred că ungurul Ferg o mârle pe doamna, că numai aşa se explică de ce ne-a mâncat şase târbonţe de maţe, le-o scris mai puţin.

Lingurar – Nu-l supăra pe domnul senator.

Senatorul – Aşa…

Lingurar – Colea după arini e podul de la SMT. Râul e plin de tractoare. Toate-s goale pe dinăuntru.

Nu se mai există bloc motor, carburator, ambreiaj, acumulator, rezervor. Nimic. Numai tăblăria ruginită. Toate le-a vândut primarul înainte de a ajunge primar. Şi oamenii l-au votat, că aşa-i rândul. E prieten cu poştaşul Cârlig şi acesta i-o făcut campania când împărţea pensia. Primarul Pitulice e vânător. Cârlig i-o făcut poezia: Nu-l votezi pe Pitulice, Îţi băgăm în cur alice. Şi nouă, ţiganilor, ne-a convenit că, ce mi-e Pitulice, ce mi-e cioară?

Otelo – Mă, Lingurar, pârjoli-te-ar Dumnezău pe

numărul

3

/ septembrie 2009

piept cum pârjolesc rumânii porcul de Crăciun, treci la subiect, l-ai îmbătat de cap pă domnul senator şi doar ne-am înţeles că mergem la vânătoare.

Lingurar – Te mănâncă-n cur, te freacă hamu’ ori ce-i baiu’? Povestesc şi eu cum pot că n-aş vre să greşesc, să-l supăr pe domnul senator şi să zică pe bună dreptate că nu ne mai plăteşte după ce i-am golit curtea de căcat. Îl mai putem aduce înapoi?

Nu-l mai putem, că l-a mânat râul. Pe malul drept, către arena de fotbal, stăteau rumânii la pândă. Nu era tufă fără român. Pe malul stâng, eram noi şi câinii. Noi, hop cu maţele peste tractoare. Râul curgea ca-n somn de copil de ţâţă, nu se auzea nici un clipocit. După al doilea transport de maţe, peştii erau sătui, gândeai că-i bine ca în a doua zi după Crăciun. Dintr-odată un rumân sare în apă şi apucă un cap de viţel. Atâta le-o trebuit câinilor. Când au văzut că rumânul fuge, hop şi ei în apă. Se luau unii după alţii, la un rumân sărit în apă, săreau trei câini. Apoi ţucu-ţi dulcul Dumnezăului, io, că-s ţigan, aşa ceva nu făceam. Poate că, dacă dumneavoastră n-aţi fi dormit, nu se întâmpla ruşinea care s-a întâmplat. Să iei îmbucătura din gură de la câine, asta nu să există. Eu am făcut armata la grăniceri şi maiorul m-a limpezit de cap. Mi-a arătat Siretul şi mi-a zis: mă ţigane, pe stânga-s români, pe dreapta-s români, pe mijlocul râului, unde se bulbucă apa, e pământul nimănui. Să nu te puie Bengul să dai cu pietricele dincolo că strici relaţiile româno-sovietice. Vorba maiorului a fost sfântă pentru mine. M-am liberat, am venit acasă, m-am însurat şi am făcut 11 fete. Uită-te la mine, niciuna nu-i curvă, pentru că nu a ieşit din vorba maiorului.

Nu dăm cu piatra în partea de râu care nu-i a noastră. Noi, ţiganii. Românii au dat. Zi şi dumneata, domnule senator, cum să nu se enerveze câinii?

Când au sărit unii la alţii, mie mi s-a părut că-i aud pe câini vorbind ca oamenii. Strigau cuvinte pe care nu le-nţeleg: măi vexatule, măi configuratule, măi web, măi resetatule! Mă simt român şi din momentul acesta nu mai pot să dorm.

Senatorul – Aşa…

Lingurar – Da, da’ nu vă este milă că se scoală ţara.

Senatorul – Bine zici, măi Otelo, la asta cum îi zici tu, la ţară mă gândesc şi eu tot timpul şi la popor. Şi la nevastă-mea cu mâinile ridicate deasupra capului ca un heruvim în fântâna arteziană. Aşa cum se vede la bec. Îmi aduc aminte, aşa m-am îmbătat într-o noapte de campanie electorală, încât era cât pe ce să mă culc cu ea.

Orice ar zice presa, Sofia mă atrage mai mult. E foarte tânără şi e foarte geloasă pe nevasta mea. Aşa era şi Felicia la început. Venea la mine la puşcărie şi înnebunea când le vedea pe deţinute. Am înţeles-o.

Miros de femeie. Adevărul este că din fiecare deţinută îmi puteam face o amantă. Am rezistat, numai nevastă-mea avea pe vremea aceea o tijă de argint în picior. O comoară.

Copalnic Mănăştur

93 liviu topuzu

Buzunar de scenă De folos e apropie toamna şi se dă dezlegarea la teatru. Şi la arăturile de toamnă, şi la noul an şcolar...

Maamăăă, ce anotimp aglomerat!

Nu mai ştii pe ce să pui mâna mai întâi. Ori mintea. Ori sufletul. Stă omul cu sufletul în cumpănă – ce să-i faci, aşa e când ai prea multe de ales! – îşi frământă mintea şi judecă: „M-oi duce acolo unde mio fi mai bine. Ori mai de folos. Ori mai la îndemână.

Ferească bunul şi dragul Dumnezeu să ni se dea toate deodată. Păi, cum să te pomeneşti cu mâna pe plug (mă rog, pe volanul tractorului) care mai face un episod de riduri pe obrazul ţării şi să cugeţi cu gândul la folosul recoltei viitoare. Cu voce tare, ca Hamlet: „O fi sau n-o prea fi?” Nu se potriveşte deloc.

Mai bine să te duci la şcoală.

Nu? Ai carte, ai parte! Aha, asta s-a demodat! De ce să ai parte, când poţi să ai întregul? De-aia sar duce omul la teatru. Acolo poţi să ai parte de tot întregul.

S

Râzi, te distrezi, te mai şi pui pe gânduri, dar numai aşa discret, de amorul artei, până să ţi se mai năzărească a visare... Ca pe vremea când ne jucam de-a... ...de-a ce vroiam noi, ne alegeam singuri.

Că nu ne zicea nimeni că nu avem voie sau că nu putem să fim viteji, frumoşi, îndrăzneţi, buni, pricepuţi şi aşa mai departe. Şi toate mergeau strună. Erai liber să fii rege în Spania, după ce săptămâna trecută ai rezolvat nu ştiu ce probleme ale pieilor roşii, după care te ispiteşte marinăritul, aspru, singuratic, dar doldora de surprize descoperite în celălalt colţ al camerei sau al grădinii de zarzavaturi.

Dar asta a fost. Acum trebuie să ne vedem de alte treburi, mai serioase altfel, ce folos! Dar de ce să te-apuci în tot tăvălugul ăsta de lucruri, care se năpusteşte peste om de nu-i mai lasă timp nici să respire. Parcă e tsunami! Pe vremea când eram marinari, la noi acasă, se alegeau singure apele, noi doar trebuia să ţinem cârma jocului. Nu ca acuma.

N-ai joc – n-ai cârmă, că aşa a păţit şi bietul Hamlet până a în-

Ca lumea na dintre primele senzaţii pe care le încearcă actorul când se apropie de un rol nou e un soi de stânjeneală, o confuzie între dorinţa de a merge mai departe cu dorinţa de a renunţa. E greu să vrei să deschizi ochii mulţimii peste „valizele” tale lăuntrice, pline de lucruri intime. Deşi pare că în timpul spectacolului el e preotul, actorul îşi continuă spovedania începută atunci cînd dă ochii cu eroul lui.

Nu ne deranjează actorii când îi vedem pe stradă parcă mai liberi decât ne manifestăm noi, uşor cam obrăznicuţi sub vălul de simpatie pe care te provoacă să-l simţi pentru ei ? Poate că au ei dreptate, dar parcă un pic exagerează: se îmbracă ciudăţel, se comportă cu mai puţină autocenzură decât ne permitem noi ceilalţi şi nu-i frumos ! Adică nu-i „ca lumea”. Citim despre ei prin reviste sau îi vedem la televizor cum că

U

Copalnic Mănăştur

drăznit din nou să se joace, (de data asta de-a teatrul) în faţa regelui şi altor oameni mari şi grei. Şi-a rezolvat problema şi a terminat discuţia! „Restul e tăcere”. Păi, nu? Ce să mai lungim vorba, că vorba lungă e... vorba ceea. Ssst, nu-i spuneţi numele, că se întâmplă!

Avea Titu Maiorescu o vorbă.

Scurtă, dar plină. „Care e folosul artei? Dar care e folosul folosului?”

nutresc iubiri spectaculoase, divorţează de nu ştiu câte ori, au făcut cumpărături ciudate şi multe alte lucruri, cam scandaloase. Şi nici asta nu-i „ca lumea”!

Cum vă simţiţi după ce v-aţi spovedit sub patrafir sau în confesional, sau după ce i-aţi făcut o mărturisire venită din adâncuri de minte şi suflet unui prieten sau persoanei iubite ?

Poverile se mai uşurează, privirile se ridică din pământ şi pătrund mai departe prin lume, mai către orizontul ei, niţel mai proaspăt şi mai aproape. Asta o fi „ca lumea”?

O fi uşor să te laşi mai întâi în sufletul gol, nu de ochii lumii, ci sub ochii ei? Într-adevăr, pentru actor, duhovnicul zilnic este spectatorul. Înţelege tot şi nu iartă nici uşor, nici gratuit.

Cândva descopeream că teatrul e un prilej de înţelepţire. Pentru noi toţi. Şi din când în când verific. Azi chiar pot să fac pariu. Cine se prinde?

numărul

3

/ septembrie 2009

94 MIREL GIURGIU

ANA FLORIAN

Cuminţenia Pământului

poeme

Cuminte e cel ce stă şi ascultă, cu minte e cel ce gândeşte cuminte e cel ce se roagă, cu minte e cel ce rabdă şi priveşte cum timpul creşte si apoi se topeşte pe linia albă a orizontului când fruntea stă să ascundă tălmăcirea suferinţei în dulce suferinţă adusa de viiturile gândurilor, când albe, când cenuşii, când negre, zdrobind stăvilarul vârstelor demolând zidul răbdărilor....

Cuminte e cel ce-nţelepţeşte privind mereu spre înainte, aşteptând să se rupă ceaţa nedumeririlor până dispare topindu-se într-o mare de Absolut...

Ca un apostol îşi duce povara, Înveşmântat de zile multe, Purtând pe faţă clipe grele, Sublime gânduri, a sa frunte.

Tăcerea lui nu e povară, E forma unei rugăciuni – Îndemnul ce ar vrea să spună: „Să fiţi copiii mei, mai buni!” Încondeiaţi timpul în fapte Să-l transformaţi în veşnicie, Fiţi stâlpi de – naltă demnitate Şi-n suferinţă, fiţi tărie!

Cuminte eşti Tu când stai şi scrii pe cerul de tăceri al inimii cuminte eşti ca şi Pământul sub clarul de Lună când rabdă şi-adună, extaz în lumină, durere şi lacrimi la tine-mpreună cuminte-i Pământul sub clarul de Lună.. cuminte-i Pământul când toate împreună le-adună...

Tu nici nu ştii cât de cuminte eşti când stai şi scrii pe cerul de mare al inimii.

TATA

Spunea aşa, plecându-şi fruntea În clipe de ceresc declin…

Era convins, bătrânul tată, De unde-atâtea gânduri vin.

Din ceruri vin, că gându-i cer!

Creştea sublimul în privire… Şi tata ne spunea adesea Că rostul lumii e-n iubire.

Dac-aş putea să-i seamăn astăzi În demnitatea sa şi-n gând, Aş înălţa pe rugul clipei Valori ce nu se pierd nicicând

MAMA Când ghioceii din părul tău Înfloreau în roua dimineţii, Eu mă jucam cu tinereţea ta Şi nu ştiam că tu m-ai dat luminii În numele iubirii, numită simplu. Mama. Şi erai întotdeauna frumoasă şi bună!

Apoi ai devenit mai tăcută. În raza privirii tale găseam Speranţa divină ce deschidea Ochiul zilei pentru destinul meu. Şi erai întotdeauna specială şi bună!

A nins apoi peste întreaga ta fiinţă.

Ochii tăi neliniştiţi caută, mai caută, Lumini în umbre, senine amintiri.

Te cunosc sever de blândă şi de bună!

Tu mai eşti, mamă, aceeaşi!

Nu mai ştiu unde se separă Fiinţa ta de fiinţa mea. Şi nu cunosc iubirea din fragment.

Numai Întregul e iubirea ta, Mamă!

Pentru că de acolo m-ai luat…

poeme... de Aurel Pop Acum Ies din când în când La lumină Din câte-un poem Noaptea Îmi potrivesc gândurile Cu grijă Peste zi Vorbesc despre criza De timp De spaţiu De viteza Evenimentelor Ce au loc Înăuntrul şi-nafara Cuvântului

numărul

3

/ septembrie 2009

Alfa şi Omega Ori de câte ori Poetul Îşi propune să scrie Desparte Cuvintele de cuvinte Litera o deduce din litere Stabileşte Apoi Începutul Şi Sfârşitul Poemului

Alt anotimp Când pleacă berzele Se desprinde din noi Cerul Îl simţim mai aproape Semn că vine alt anotimp Ce ne face uneori Să stăm încuiaţi în casă Dăm la zaruri Doi cu doi Şase cu şase Facem porţi În mijlocul Casei De fiecare dată intră cineva După care aşteptăm cuminţi Jurnalul de ştiri

Astăzi şi mâine Zi şi noapte Noapte şi zi Toate sunt apte Astăzi Mâine Alerg din zori După pâine Ori de câte ori Starea de rană Mă obligă Să-mi caut hrană Când strigă Nepotul Cu dinţii de lapte Cuvântul Şapte

Copalnic Mănăştur

95 alexa gavril bâle

Raftul cu reviste Revista Spinul (Baia Mare), nr. 2 (14) iunie 2009. Pe lângă faptul că este foarte interesată, prin umorul de mare clasă publicat, revista Spinul, publicaţie a epigramiştilor băimăreni este şi reconfortantă, lectura ei oferind multă delectare.

Subiectele supuse tirului epigramistic sunt actuale, la modă, am putea spune ca să fim în ton cu limbajul actual.

Criza mondială, gripa porcină, pensiile mici, preţurile mari, tranziţia ce nu se mai sfârşeşte sunt ţintele predilecte, în care se trage cu o ironie amară.

Câteva nume se cuvin a fi amintite: Ioan Fârte Adi, Nistor I. Bud, Mircea Micle, Ioan Siman, Romulus Filip, Viorica Găinaru.

De menţionat că epigramiştii băimăreni au citit din creaţiile dumnealor în cadrul manifestărilor literare de la Ocoliş, în iulie anul acesta, fiind pe cât de apreciaţi, pe atât de aplaudaţi de către artişti plastici şi scriitorii prezenţi.

Primesc prin poştă un colet de la poetul Nicolae Băciuţ din Târgu Mureş. Sunt primele cinci numere ale eleganţei reviste “Vatra Veche”, pe care un grup de redactori inimoşi o scot voind să asigure o continuitate între “Vatra” lui Romulus Guga şi cea de azi.

Telefonic Băciuţ mi-a spus că revistele de cultură “oficiale”, cele sponsorizate din bani publici voind să pară cât mai elitiste, chiar şi cele din provincie, neglijează, ca să nu spunem au aversiune pentru scriitorii din provincie. S-au constituit câteva grupuleţe de foşti luptători pentru promovarea realismului socialist în literatură, actualmente postmodern, pornoliterari, ce vor să impună doar nulităţi semidocte, agramate, însă vulgare, respingătoare. Se publică, se premiază şi se aplaudă unii pe alţii. De citit nu cred că se citesc!

Răsfoind numerele noi din revista amintită, remarcăm textele bine scrise prin care se încearcă valorificarea potenţialului cultural mureşan cu deschidere înspre naţional şi universal.

Excelent, bine documentat, ofe-

Copalnic Mănăştur

rind date inedite despre Eminescu, materialul din nr. 4, intitulat “Memento, Mihai Eminescu (18501859)”.

Mai întâlnim proză, poezie şi teatru de bună calitate. Nu putem să nu amintim interviurile cum mari personalităţi ale culturii române ca: Şt. Augustin Doinaş, Adrian Marino, N. Steinhardt, Irina Petraş, Nichita Stănescu.

Punctăm din interviul cu N. Stănescu: “poezia este o regăsire, nu numai a mea în parte, fiecare om are o flacără a lui discretă şi topită într-o flacără mai mare, a umanităţii, flacăra la care nici el însuşi nu ajunge. Poate poetul să ardă mai repede, apropiindu-se de propria-i flacără.

Poate e mai norocos sau mai nenorocos din acest punct de vedere. Dar îndepărtezi flacăra, a ta proprie, acel luciu sacrosanct numit existenţă, te duce în mari deznădejdi şi sentimentul că te îndepărtezi de el îl ai cu cât o dată sau de două ori te atingi de el”.

O revistă literară din Târgu Lăpuş, “Caietele cenaclului <<Ioan Filip>>” ne face să ne gândim că deşi mass-media oficială şi privată se străduie din răsputeri să terfelească, să batjocorească limba română, nu vor avea şansă.

Se ridică generaţii noi de cititori, de iubitori de frumos, generaţii noi de condeieri pentru care “Limba Română” este standardul căruia îi dedică scrisul şi viaţa. Numărul 6, apărut prin generozitatea buzunarului cunoscutului romancier Paul Beldi Ladislau confirmă cele enunţate mai sus.

Spicuim câteva nume: Alexandru Horţ, Simona Pop, pr. Ilie Bolchiş, Gelu Bilţ Decebal, Ioan Iuga Lăpuşanu. Să mai amintim că revista este fericit ilustrată cu lucrări ale sculptorului Mircea Roman. O pagină este dedicată şi artistului popular Alexandru Perţa Cuza şi vestitelor sale porţi-simboluri lăpuşene.

De amintit că la Târgu Lăpuş, la reşedinţa de vară a baronului Paul Beldi, aflată pe Valea Lighetului, an de an se desfăşoară “Serile literare lăpuşene”, unde sunt invitaţi să

numărul

3

/ septembrie 2009

96 citească proză, poezie şi eseu, literaţii lăpuşeni, maramureşeni şi nu numai. Creaţiile prezentate şi cele premiate sunt publicate într-un volum în condiţii grafice deosebite.

“Revista Catolică” (an I, Fascicolul 1, serie nouă, iunie 2009), este publicaţia studenţilor de la Facultatea de teologie Grecocatolică din Baia-Mare se vrea o reînviere a revistei cu acelaş titlu publicată de Dr. Vasile Lucaciu între anii 1885 şi 1905 la SatuMare şi Baia-Mare. Câteva semnături: Anton Dobrican, Daniel Bud, Pr. Mircea Man (editorialist) etc.

Articole concise, pline de învăţătură în care, totuşi se poate vedea timiditatea începutului. Felicitări şi drum lung!

De astă dată o revistă “de creaţie şi cultură”. Tot seria I, nr. 1, semestrul 1, o revistă a medicilor veterinari condeieri, scoasă de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină-Veterinară din ClujNapoca şi Editura Scriptorium din Cetăţele, sub coordonarea eruditului profesor dr. Ioan Marcus-Bocu, revista “Feedback”.

Excepţională sub aspect grafic, tipărită pe o hârtie specială, cu un conţinut pe măsură revista “Feedback”, dovedeşte că nu numai fondul contează ci şi forma, o perfectă îmbinare între aceşti doi factori fiind carantia unei folositoare şi plăcute lecturi, o adevărată delectare a spiritului.

Eseuri semnate de Eronim Şuteu, un adevărat enciclopedist, atent observator al realităţii şi de pictorul Virgil Salanlin, un deosebit de sensibil artist. Poezie şi proză de Aida Ferat Portolache, Ştefan M. Martinescu, Meda Maria Moldovan, Ioan B. Marcus, Alexa Gavril Bâle.

Mai multe vă lăsăm să descoperiţi singuri răsfoindu-i paginile elegante.

Nu ştiu cum să încep: “încă o Vatră”, ori “o altă Vatră”, fiind vorba de revista “Vatra” din Târgu Mureş, numerele 5-6 / 2009.

Este un număr tematic, având ca preocupare un sondaj privind literatura echinoxului. Răspund la întrebări scriitori, foşti echinoxişti, de diferite vârste, din diferite generaţii literare. Ancheta prin răspunsurile date de cei provocaţi se adaugă corpusului de lucrări referitoare la ceea ce, fără tăgadă se poate cataloga drept “fenomenul echi-

numărul

3

/ septembrie 2009

nox”, fenomen, din păcate insuficient studiat, valorificat de istoria literaturii.

Fiind un curent prin excelenţă livresc face oarecum notă discordantă cu literatura promovată de cercurile literare din capitală, în mâinile cărora se află “pâinea şi cuţitul”, premiilor literare, a dicţionarelor şi istoriilor literare.

Numărul se deschide cu pagini inedite din jurnalul regretatului prozator Gheorghe Crăciun, continuă cu un interviu luat academicianului Eugen Simion ( “trebuie să mizăm pe literatura scrisă şi în calitatea noastră de critici literari să încercăm să separăm, în continuare, bobul de grâu de neghina din câmpul literaturii”).

Excelente poemele lui Viorel Mureşan (“moartea e şi acum acelaşi cocoş / care se roteşte în fiecare zi pe acoperişul clopotniţei”- spre edificare), iar textul semnat de Ion Mureşan (“Navigând pe stradă, primăvara”), întregeşte sentimentul că parcurgi literatură de calitate.

Eseurile semnate de Ştefan Borbely (“se poate vorbi de contracultură în literatura română? )”, Mircea A. Diaconu (“Despre ceilalţi şi experienţa extazului”), cronicile de carte (Gheorghe Perian, Liana Cozea, Adriana Stan, Enelina Oprea, Claudiu Turcuş) te fac să nu laşi revista până ce nu i-ai parcurs şi textul lui Luigi Bambulea despre “principiul canonic”, o revistă pentru bibliotecă.

Harnicul poet din Sătmar, Aurel Pop ne trimite, e drept prin poşta electronică ultimul număr al publicaţiei, revistă literară şi de cultură: “Citadela”.

Răsfoind cu „mouseul” paginile dăm pe lângă poezie, proză şi de materiale ce valorifică viaţa şi opera personalităţilor locale, care în timp, vor oferi o panoramă unei efervescenţe creatoare ce a dat bune roade. Istoricul Viorel Câmpan scrie despre bicentenarul naşterii cărturarului Constantin Alpine, iar Graţie Jucau despre centenarul Aurel Mureşan. Punctăm în continuare, articolul lui Adrian Botez despre împlinirea a 120 de ani de moartea lui Eminescu, interviul luat eseistului şi publicistului bucureştean Petre Flueraşu de către Aurel Pop. Despre “literatura diasporei” aflăm din materialul

semnat de Maria Cristea Vieru şi Iulia Olaru (originară din Unguraş), poetese rezidente în Canada.

Proza lui Ştefan Jurcă exploatează teme mai vechi (blestemul cerbului), iar versurile poeţilor Ion Ghiur, Valeria Manta Tăicuţu şi Hana Bota întregesc cum nu se poate mai bine un sumar deus ce constituie o instructivă şi reconfortantă lectură, încât să putem exclama: o citadelă într-un sat mare.

Numărul de vară al revistei de cultură poetică „Poezia”, este dedicat poeziei şi somnului. Eseuri despre poezie şi somn semnate de George Popa (“Poetica somnului la Eminescu şi Blaga”), Liviu Pendefunda (“Zeii ascunşi sub poale lui Dumnezeu”) şi Cristina Rusu (“Exaltarea sufletească a Sfinţilor imnografi în cântări la Adormirea Maicii Domnului”). Mai găsim recenzii de carte, poezie, multă poezie şi cu foarte mare impact, traduceri din lirica universală şi nu în ultimul rând parodiile celebrului parodist vişeuan, Lucian Perţa. Am răsfoit doar revista, abia aştept s-o citesc!

Clar şi concis.

Copalnic Mănăştur

97

Copalnic Mănăştur

numărul

3

/ septembrie 2009

98

abăra de Arte Preluca, judeţul Maramureş, ajunsă la a doua ediţie, adună în şură, pe târnaţ, pe lângă găbănaş şi alte hleaburi de lângă casa omului studenţi la actorie şi profesorii lor, artişti plastici, fotografi, sculptori, oameni de muzică, specialişti în ateliere de şopron şi mulţi iubitori de artă într-o descătuşare de energie artistică.

Organizatorii acestui eveniment sunt: Revista „Vatra Chioreană”, Asociaţia Ianusart şi coorganizatori Universitatea de Artă Teatrală din Tîrgu Mureş şi Primăria Copalnic Mănăştur.

T

Timp de o săptămână, la Preluca (un loc în care vremea este coordonata ce măsoară trecerea, şi nu timpul), studenţii actori vor pune în scena şurii şi alte spaţii neconvenţionale spectacole gândite aici, atât în ceea ce priveşte regia, scenografia precum şi învăţarea textelor iar scriitorii, fotografii, artiştii plastici vor citi, expune şi prezenta din creaţiile proprii create tot în acest spaţiu. De altfel, Tabăra Preluca îşi propune ca în fiecare an să lanseze câte o provocare şi să incite participanţii la a fi creativi. În ceea ce priveşte teatrul, căci teatrul este arta ce ţine ritmul acestei tabere, la prima ediţie 2008, a adus în scena unei şuri de la Preluca un spectacol commedia dell’arte şi pe lângă acest fapt, studenţii-actori au interacţionat absolute spontan cu ceilalţi creatori de artă: au recitat poezii, au lecturat fragmente de teatru sau proză ale scriitorilor prezenţi în tabără. Alături de actori, au fost prezenţi în tabără caricaturişti, fotografi şi oameni cu chitara. Dacă în prima ediţie încă se căutau înţelesuri şi idei, ediţia a doua, 16 – 24 august

numărul

3

/ septembrie 2009

2009, a adus şi răspunsuri la întrebări precum şi mai multe întâmplări artistice: s-a pus în scena din “Poiana lui Ionuc” piesa “Visul unei nopţi de vară” de W. Shakespeare, jucată de studenţii Universităţii de Artă Teatrală din Tîrgu Mureş, regia prof. actor Liviu Topuzu, care a şi jucat de altfel, (studenţii au învăţat textul la Preluca), în “Dâmbu Poniţii” sa jucat spectacolul “Huye Luna”, un spectacol gândit în acest spaţiu de Andrada Apan, studentă la masterat actorie în Franţa, Casandra Hauşi, cântăreaţă şi profesoară de muzică şi sculptorul Viorel Marton care a asigurat scenografia spectacolului şi care a realizat o lucrare intitulată “Casa Ploii”; sculptorul Dan Vişovan a realizat o lucrare, pe care, la sfârşitul taberei, artistul a aprins-o, ca un sacrificiu pentru artă şi tabără; alături de acestea au avut loc ateliere şi prezentări de fotografie şi film conduse de fotograful Dan Predescu şi graficienii Robert Blaj şi Ioana Gheorghiu, ateliere de pictură coordonate de Oltean Ioana Maria şi Oltean Camelia şi un atelier de scriere dramatică, condus de dra-

maturgul Mihai Ignat (care a şi ţinut jurnalul taberei) la care, alături de viitorii dramaturgi împărţiţi în două grupe, una de dimineaţă şi una de seară, de-a lungul a cinci zile, a participat şi poetul Ion Mureşan, care a recitat de altfel, 3 seri de-a rândul la focul din „Fundu’ Poniţii”. De altfel, ritmul la focul de tabără l-au ţinut din chitară, alături de recitatori, trupa „Autograf” din Cluj Napoca – Ioan Onisor, Neli şi Ionuţ M, cu folk, jazz şi cântecele vesele, Ducu Hotima, Florin Pop, Casandra Hauşi, rapsodul Nicolae Piţiş, Mihai Sabău, Nicu Borca, Ştefan Florian... şi peste toate s-a mai scurs câte un strop de horincă şi o poveste.

Organizatorii doresc aşadar să aducă în fiecare an arta în spaţiile neconvenţionale ale Prelucii, unde firescul face încă legea, dar şi să facă locuitorilor care nu au acces la artă cunoscut fenomenul artistic şi să ofere artiştilor prilejul de a evada din cotidian şi de pe marile scene convenţionale pe o scenă a naturii.

Continuând tradiţia jocului la şură şi a altor evenimente din viaţa satului, gânditu-s-au organizatorii că şi teatrul (că lume e teatrul) îşi poate găsi în acest spaţiu scena, precum şi pe prispă, cât e în lung şi-n lat să fie pentru artiştii plastici, sculptori, graficieni şi fotografi, firul ierbii să mângâie versul şi proza, câte un strop de horincă bărbile poeţilor iar cine vrea, să cânte în frunză. (ştefan bisztricki florian)

Copalnic Mănăştur

99 Daria Dalin

Vis a fost ? A fost aievea ? âteva figuri, îmbăţoşate de propria lor valoare, evoluând, din toate punctele de vedere, indirect proporţional faţă de inteligenţa, onestitatea şi mărinimia celor fără de care nu ar exista. Aşa gândeam eu, cuprinsă de lehamite, despre ce avea să fie (Tabăra Naţională de Arte Preluca – 2008).

Cu raţiunea înfrântă de o chemare lăuntrică sau poate înfrântă de dorul de ducă din lumea cu susul în jos în care trăim am purces într-acolo. Am purces cu gândul întoarcerii înainte de-a ajunge la capăt, s-o iau de la capăt apoi şi iar să mă-ntorc şi iar de la capăt şi … tot aşa, pendulând între noapte şi zi, între a mea risipire şi tot a mea regăsire. Într-acolo era dincolo, aproape adică, aci cum spun cei din partea locului şi nu era chip s-ajungi ocolind muntele răsărit de-a curmezişul. Trebuia luat pieptiş. L-am privit înspăimântată. M-am întors până unde, furată de peisaj, mă împleticisem şi am pornit pe drumul bun bucuroasă că într-acolo era aproape. După o vreme în care m-am risipit prin locuri parcă neumblate am început să mă întreb dacă nu cumva aproape, adică aci înseamnă nicăieri, iar când, în sfârşit, am ajuns m-am întrebat dacă nu cumva-s în vis, că m-am văzut umblând prin cer. Că doar drumul spre cer e coborârea în tine, în cer suind doar sinele tău. Sau, poate, chiar cerul era. Că doar în cer intri pe poarta cea mare şi eşti primit cu atâta bucurie, oricine-ai fi fost pământean. Că doar în cer e-atâta pace şi totul e aci şi totul amu. Poate că Vima Mică este, în fapt, Vama Mică – ultima şi cea mai uşor de trecut dintre vămile văzduhului. Poate că locul nu de-aiurea poartă numele păsării care străbate lumile. Poate că Dealu Corbului e chiar tărâmul celălalt. Cum, altfel, atât de frumoase desene să şadă-nşirate sub viţade-vie? Poate că Preluca din care, o săptămână, seară de seară, printre vite şi păsări, printre mure şi stele, din pragul şurii, din jurul focului, se întrupau cuvinte, se înălţau spre cer cântări …

Peste zi rătăcea care-ncotro încercând să-şi răspundă aceloraşi întrebări şi-ncercând să adune, să ducă cu sine, cât mai multe mirări din colţul acesta de lume. Ne-aduna asfinţitul. Şi nu atât bucatele împărăteşti de pe mesele aşezate sub pruni, cât setea de poezie, de teatru, de proză, de cântec din frunză, de strune de chitară, de voci dumnezeieşti. Dorinţa de-a aplauda era din plin răsplătită de dăruirea celor ce evoluau, la lumina becului, la cea a lanternei, acoperind scena, oricare ar fi fost, cu aura lor mult mai mare şi mult mai strălucitoare decât aura lunii. O spectatoare cuprinsă de vrajă am fost până când tot ei, punând în scenă cartea mea, m-au înălţat din cer în cerul de

C

Copalnic Mănăştur

deasupra şi-am dat cu fruntea de stele. Şi câte întrebări, printre aplauze şi şi-atât de calde îmbrăţişări, mi-au năvălit atunci în minte ! Dar… Este loc în cer şi „Este vreme…” pentru toţi, că doar în cer nu sunt orgolii.

Sau poate că Preluca… Vis a fost ?

De obicei, acolo unde am trăit sublimul nu mă mai întorc. Nu că nu aş vrea, ci pentru că nu am curaj. Mă tem ca vraja să nu se destrame, bând amară dezamăgire din cupa din care, cândva, băusem nectar. De obicei, dar… Câteodată, mă înfrânge chemarea şi, frântă de spaimă, mă-ntorc aşa cum m-am întors.

Aceleaşi locuri, aceiaşi oameni, aceiaşi pruni, aceiaşi meri, aceiaşi muri, acelaşi râu şi acelaşi foc… Aceleaşi zile însorite, aceleaşi nopţi cu lună.

Aceleaşi stele sus pe cer şi multe, multe stele pământene. Aceeaşi pace, aceeaşi mare de iubire!

Parcă nici, măcar o clipă, n-aş fi fost plecată.

Preluca – bugăt pământ! Îndeobşte, cunoscute sunt douăsprezece, se spune însă că sunt treisprezece, eu cred că paisprezece zodii sunt, căci Tabăra de Artă s-a născut sub semnul Perseidelor şi plouă la Preluca, plouă cu stele. Mi-am luat cupa cu nectar şi m-am îmbătat cu artă c-au ars, ca-n vis, artişti, aievea, arzându-şi zămislirea.

Nu, n-a fost vis ! A fost aievea ! Şi totuşi, cândva.., acolo.., un vis… Eu cred că acolo, la Preluca, sa odihnit Dumnezeu după Facerea Lumii şi îngerii, acolo, au cântat întâiaşi dată şi mai cred, după chipul, portul, jocul, cântul şi graiul lor, că ei, maramureşenii sunt oamenii dintâi. Îi trădează lumina din ochi şi inima darnică şi cât cerul de cuprinzătoare. Îi trădează soarele din porţi şi urma de humă din palme.

Deoarece timpul scurs de la încheierea celei de-a II-a ediţii a Taberei Naţionale de Arte Preluca până la finalizarea actualului număr al Revistei Vatra Chioreană a fost prea scurt şi nu ne-a permis să adunăm materialele necesare ilustrării acestei manifestări de amploare, redactorii revistei şi organizatorii taberei intenţionează să editeze un suplimet dedicat acestui eveniment.

numărul

3

/ septembrie 2009

100

Scrisoarea chez@}ilor de la Preluca I pak

dau ştire domniei tale za lucrul prelucanilor, cum am auzit eu că regizorul au eşit den Târgul Mureşului cu actori, cântăreţi, dansatori, sculptori şi pictori, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Chioar, până la dealurile Prelucii. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Preluca de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale căruţe ce ştii şi domniia ta pre Preluca în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele bietei ţărişoare ca la 150 de omin ce şi-au găsit de mas şi-au întins tabără în locul numit Poniţă.

Aduc

spre înştiinţare aici şi nu spre tulburare, ci spre bucurie şi desfătare sufletească, cum ceata au urcat dealurile şi n-a smintit frunză den copaci nici n-a vătămat furnică, ori albină, ori vulpe sau altă jivină den culcuşul ei. I pak să ştii că s-au aşezat pe la mijlocul lui Gustar, ridicând tabără cu steag de pace. Dară degrabă au purces a ridica în aer cântece şi bătăi din palme, gândind că s-a smintit norodul, de-a lăsat poporul Prelucii şi-a Mănăşturului furca şi grebla din mână şi-a fugit întrun suflet de s-au alăturat taberei. I pak să ştii domniia ta că între dânşii, cu flamură de culoarea piersâcuţii, aşezatu-s-au întru ascultare, chezaşi iar cu bună cuviinţă venit-au alături dregătorii de seamă, după cum le pomenesc numele după carte: Vatra Chioreană, Asociaţia Ianusart, Asociaţia Unde, Universitatea de Artă Teatrală Târgu Mureş. Şi tocmai în vremuri de restrişte, după putinţă şi vistierie, au venitu lângă ei şi Primăria Mănăşturului… Iar bdirăul Mănăşturului, fără de uiagă de horincă verde n-a venitu’ la ei.

I pak

să ştii domniia ta că lucruri mari şi de seamă petrecutu-s-au pe-acolo, după cum au fostu ele scrise cu mare trudă de Mihai Ignat în Hronic den Preluca, la a doua venire a artiştilor, văleat 2009. De pe partea actorilor linişte n-au fostu şi-n două nopţi şi-un asfinţit au jucatu şi-au cântatu de s-au bucuratu prelucanii şi megieşii lor trei zile la rând. Iar menestrelii n-au tăcut cât au stat luna şi stelele pe ceriu. Fost-au şi horitori de-au mângâietu rana pământului şi jalea frunzei denspre toamnă, întocmai cum din Ţara Lăpuşului învăţatu-i-a Nicolae Piţiş. Iară sculptori şi pictori au scosu la lumină şi-n flacără înţelesuri ascunse den pământ, lemn, bolovani şi alamă. Şi după ce-au făcut cele de trebuinţă cât actori şi zâne, menestreli şi îngeraşi de pahar, sculptori şi fete ale pădurii ridicat-au tabăra şi cu imn s-au pornit la vale, de-a rămas dealul Prelucii în lacrimi, până la a treia venire a lor.

I pak

spui domniie tale, iubite cetitoriule, ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu.

Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, şi inima să se bucure de această veste, cum că şi la noi lucruri binecuvântate se petrec şi s-or mai petrece cu ajutorul Domnului. Căci întru desfătare şi linişte sufletească ridicat-au chezeşii la Preluca, în al doilea an la rând, Tabăra de Arte Preluca.

I bog te veselit. Amin.

Chezăşi: Ştefan Bisztricki Florian, Liviu Topuzu, Ştefan Roman, Ioana Gheorghiu, Robert Blaj, Ana-Maria Mociofan, Ion Popescu, Gabriela Cuzepan, Ioan Bebeşelea, Florin Pop.

numărul

3

/ septembrie 2009

Copalnic Mănăştur